CURS 1

Noțiuni generale de terminologie medicală - Terminologie medicală

românească - repere istorice- Evoluția terminologiei medicale și
farmaceutice

Terminologia medicală și farmaceutică este știința care se ocupă cu studiul termenilor

specifici limbajului medical și farmaceutic actual, utilizați atât în interacțiunea personalului
medical cu pacienți cât și ca element de comunicare în interiorul comunității medicale
naționale și internaționale, precum și ca un instrument de comunicare în spațiul media.

Obiectivele

- originea limbajului medical și farmaceutic;

- analiza părților componente ale termenilor medicali și farmaceutici;

- studiul regulilor comune de formare a acestor termeni;

- utilizarea corectă a prefixelor și sufixelor de bază în construcția termenilor specifici;

- pronunțarea și ortografierea corectă a acestor termeni;

- definirea termenilor de bază și abrevierile utilizate în domeniul farmaceutic și medical;

- prezentarea termenilor folosiți în clasificarea medicamentelor, în denumirea și prescrierea

medicamentelor.

Formarea profesională începe cu primii pași pe teritoriul știinţelor ce se ocupă cu studiul

individual și personalizat al omului din punct de vedere al structurii, funcţionării,
disfuncționalității, precum și al posibilităților terapeutice, în special farmacologice.

Înțelegerea mecanismelor fiziologice și patologice din organismul uman, descoperirea de

tehnici, dispozitive și procedee noi, impune formarea unor termeni noi adecvați și adaptați
pentru fiecare situație în parte.

Repere istorice

Dintre terminologiile ştiinţifice româneşti care au cunoscut o dezvoltare timpurie trebuie

menţionate: terminologia religioasă în ansamblul ei, terminologia juridică, terminologia
muzicii (în particular a muzicii religioase), terminologia medicală.

Pentru secolele XVII-XVIII, termenii medicali se întâlnesc accidental în documente vechi, în

pravile, în unele cronici, în scrierile lui D. Cantemir, în unele însemnări de pe manuscrise şi
cărţi vechi româneşti etc: crierii capului, şpitali, beteag, rană, lângoare, troahnă, a dzăcea,
bubuşlii, matrice sau rosătură în pântec, doftorie de albeaţă, alefiu (alifie n.n.), recetă pentru
friguri etc.
În secolele Evului Mediu românesc (sec. XVI-XVIII), în Transilvania „apar primele farmacii
la Sibiu, Braşov, Cluj”, ca ulterior să se întâlnească „apoteci” sau „spiţerii” în toate
provinciile româneşti. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Principate se ctitoresc
spitale (Spitalul Colţea - 1704, Spitalul Pantelimon - 1735, în Bucureşti, Spitalul Sf. Spiridon
- 1757, în Iaşi, Spitalul Filantropia - 1813 în Bucureşti şi altele).

Practica spitalicească şi înfiinţarea de şcoli medicale sunt elemente care au contribuit

substanţial la formarea terminologiei medicale româneşti, la răspândirea şi fixarea termenilor
medicali.

Primul text medical românesc este considerat a fi Alegerile lui Ippocrat, text tradus din
greceşte în secolul al XVII-lea şi care, din punct de vedere lexical, este fidel originalului, prin
urmare, se întâlnesc în paginile acestei lucrări numeroase grecisme şi calcuri după model
grecesc.

Calcul lingvistic este un procedeu extern de îmbogǎţire a

vocabularului, care constǎ în preluarea – totalǎ sau parţialǎ – a structurii

interne a unui cuvânt sau a unei expresii din altǎ limbǎ.

Factori importanţi pentru progresul ştiinţei medicale româneşti şi, implicit, pentru dezvoltarea
şi modernizarea limbajului domeniului au fost înfiinţarea de şcoli superioare de medicină, şi
apariţia presei medicale.

Universităţile de medicină se înfiinţează în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, la Iaşi şi

Bucureşti (Universitatea ieşeană la 1860, iar Facultatea de Medicină în 1879 şi în 1869 la
Bucureşti).

Studiile lingviştilor români privind începuturile terminologiei ştiinţifice româneşti au în

atenţie, în mod particular, secolul al XIX-lea, epocă în care procesul de selecţie, de adaptare a
termenilor neologici era extrem de intens. Acest proces nu s-a încheiat nici astăzi.

Dinamica lexicului specializat, în general, şi a celui din domeniul medical în particular,

demonstrează că, în permanenţă există tendinţe de achiziţionare de noi termeni, fapt explicabil
atât prin noutăţile care apar în fiecare domeniu al cunoaşterii, noutăţi care cer şi un lexic
potrivit, cât şi din dorinţa specialistului dintr-un anume domeniu de a comunica într-o manieră
expresivă, elegantă, în consonanţă cu evoluţia limbii române literare din secolul al XXI-lea.

În prezent, limbajul medical nu a renunţat la elementele latineşti sau greceşti care pentru
terminologia medicală românească, pentru limbajul medical internaţional, constituie repere
lexicale fundamentale, şi nici la neologismele de provenienţă franceză (surfasaj, detartraj,
petit mal, grand mal, a burjona etc).

Adaptarea la mediul lingvistic românesc a neologismelor franceze sau de alte origini şi

„prelucrarea” acestor împrumuturi pe terenul limbii române, au ca rezultat întărirea
caracterului romanic al limbajului medical, al limbajului ştiinţific românesc în general.
Presiunea lingvistică externă dictată, uneori, de factori extralingvistici obligă cercetătorul din
numeroase domenii ştiinţifice (prin urmare şi din domeniul medicinei), să comunice astăzi
prin intermediul englezei, folosind termeni deveniți uzuali acum, precum wheezing nocturn,
flossing, stapler, bypass etc.

Wheezing este suieratura respiratorie acuta, intodeauna pe aceeasi tonalitate, peceptibila la inspiratie si la
expiratie sau doar la inspiratie, cauzat de o ingustare sau de o obstructie partiala si localizata a cailor
respiratorii de catre o tumora, corp strain, inflamatie, etc.

Flossing - folosirea aţei dentare.

Stapler- Un capsator este un dispozitiv mecanic care unește foi de hârtie sau un material similar prin antrenarea
unei capse metalice subțiri prin foi și prin plierea capetelor.

Bypass - derivație practicată pe o arteră obstruată (în special artera coronariană) printr-o grefă din venă sau
arteră.

Toate aceste date ne îndreptăţesc să concluzionăm că în ansamblul ei, terminologia medicală

şi farmaceutică se concretizează printr-un corpus de termeni de mare varietate şi bogăţie, atât
din punctul de vedere al formei, al provenienţei cât şi al circulaţiei şi frecvenţei.

Consecinţa firească a acumulării de noi tehnici de lexicalizare a unor vocabule, de asimilare a

neologismelor de diferite origini este dată de accentuarea imaginii de neolimbaj ştiinţific,
imagine prefigurată încă din secolele XIX-XX.

Evolutia terminologiei medicale si farmaceutice

Principiile active utilizate în prezent în terapeutica medicală au o vechime comparabilă cu

apariția vieții pe pământ. Utilizarea primelor plante în alimentație poate fi punctul de plecare
al primului tratament farmacologic aplicat la om.

Pe măsură ce omul a evoluat la nivel individual, de asemenea pe măsură ce au evoluat şi

grupurile populaționale și au atins un alt nivel de funcționare de grup, au început să circule
informații legate de posibile remedii ce se găsesc în natură sub diferite forme, remedii ce
ajutau la vindecarea unor boli sau menținerea sănătății.

În textele egiptene, persoana medicului apare consemnată sub numele de sacerdot-medic,

medic și scrib-medic, ca unic reprezentant al „știinţelor medicale”. Thot era zeu al medicinei
și patron al medicilor, zeu onorat cu epitetul pharmaki, care înseamnă „cel care conferă
siguranță”, considerat a fi la originea cuvantului grec pharmakon. Rădăcina „farmaco-” stă la
baza multor termeni medicali și farmaceutici utilizaţi frecvent și în prezent.

La vechii greci, medicina era divinizată: Apollo, zeul soarelui și al medicinei, și fiul lui,
Asclepios, erau veneraţi în temple. Asclepios devine zeul medicinei și vindecătorul suprem, el
fiind reprezentat în gravuri rezemat într-un baston pe care se încolăcește șarpele, simbol al
legăturii cu pământul, izvor de leacuri.
 Asclepios zeul medicinei si vindecatorul suprem

Treptat, medicina se laicizează și în secolul lui Pericle (secolul al V-lea î.Hr.) filozofi ca
Platon, Socrate și Aristotel discutau despre arta medicală în piețele publice (gr. agora), care a
dat și termenul medical „agorafobie”, teamă morbidă față de spațiile goale, largi, cu tendința
de a le evita. Medicii laici sunt grupați ,,în școli medicale”, find numiţi asclepiazi, în cinstea
lui Asclepios, patronul medicinei.

Terapeutica Greciei antice este dominată de personalitatea lui Hipocrate, considerat „părintele
medicinei”. S-a născut în insula Cos (450-377 î.Hr.) și prin școala sa inaugurează era
raționalismului, cu obsedantul ei „de ce se întâmplă” fără de care nu există progres. Operele
lui Hipocrate și ale elevilor săi au fost adunate în secolul al III-lea î.Hr., în perioada înfloririi
medicinei din timpul lui Alexandru cel Mare, într-o colecție, numită Corpus hipocraticum,
care cuprindea aproape 300 de medicamente.

Lui Hipocrate îi datorăm formarea primei terminologii medicale coerente, organizată într-un
sistem autentic, și desprinderea medicinei de magie și vrăjitorie și transformarea ei într-o
ramură a filozofiei și științei.

În concepția hipocratică, același medicament putea avea efecte deosebite și se folosea după
două principii - cel al contrariilor, față de simptomele bolii (contraria contrariis curantur) sau
cel cu efecte asemănătoare bolii (similia similibus curantur), principii care stau și astăzi la
baza terapiei medicamentoase - alopatia și homeopatia. Un aspect deosebit de important îl
reprezintă preocupările etice și deontologice exprimate în „Jurământul lui Hipocrate”, din care
se constată că cele două discipline, medicina și farmacia, erau practicate de aceeași persoană.

În greaca veche era folosit cuvantul pharmakon care derivă din gr. phero, „a purta”, ce a dat
substantivele pharma și pharmakon. Inițial, a însemnat „ceea ce poartă pământul, ca apoi să
aibă sensul de remediu, medicament, find preluat în limba latină sub forma de pharmacum,
care a ajuns până la noi; el stă la baza multor termeni, farmaco- fiind rădăcina pentru termenii
medicali și farmaceutici de astăzi cu referire la medicament: farmacografie, farmacologie,
farmacodinamie, farmacie, farmacopee etc.

În Europa, se deschide prima farmacie în Neapole, în 1140; apoi la Paris, în 1180, la Praga, în
1278, la Basel, în 1250, la Koln, în 1248, la Trogir (Serbia), în 1271. Odată cu apariția
primelor farmacii, în partea sudică a Franței, profesiunea de medic se separă de cea de
farmacist printr-o lege decretată în orasul Arles.

Anul 1691 este important pentru apariția primei ediții a Farmacopeei Universale, la Paris, sub
redacția lui Nicolas Lemery, reputat farmacist și chimist francez.

Începând cu secolul al XVI-lea, descoperirile în domeniul știinţelor naturii, medicinei și

farmaciei au luat o mare amploare și se succed cu mare rapiditate. Se descoperă iodul,
bromul, magneziul, termeni cu originile:

- Bromul, de la gr. bromos, „miros fetid”;

- Iodul, de la gr. ioeides, „violet”;

- Magneziul, din lat. medievală magnesia, de la lat. gr. magnes, piatra magnetică adusă
din regiunea Magnezia, din Asia Mică, metal foarte răspîndit în natură.

În țara noastră, după cum atestă documentele, ca de altfel în întreaga Europă, existau două
posibilități de îngrijire a sănătății: una cultă, asigurată de medicii curților domnești, și una
empirică, la care apela populația.

În cursul Evului Mediu, între provinciile țării noastre au existat strânse legături în domeniul
medicinei și farmaciei. Înainte de secolul al XIII-lea nu există date scrise, dar au existat
preocupări medicale și farmaceutice - culegătorii și vânzători populari de leacuri vegetale
empirice, la care recurgea populația.

Secole de-a rândul, poporul a fost nevoit să recurgă la vindecătorii proprii, empirici, din sate
și târguri, care erau în același timp și culegători de plante medicinale: doftoroaie,
descântătoare, sau moașele empirice.

Prima farmacie publică s-a înființat la Sibiu în secolul al XIV-lea și existența ei o atestă un
document din 1494. În secolul al XVI-lea, farmacopeea lui Valerius Cordus, din Austria,
numită Dispensatorium Pharmacopolarum, era oficială și în Transilvania.

La București, prima farmacie publică a fost înființată în 1740, de farmacistul sas J. Traugott-
Seuler, iar în Moldova, în 1757, la Iași, pe lângă Spitalul „Sf. Spiridon”.

La București, prima farmacie publică a fost înființată în 1740, de farmacistul sas J. Trau-gott-
Seuler, iar în Moldova, în 1757, la Iași, pe lângă Spitalul „Sf. Spiridon”.

Termenii farmacie și farmacist, sub influența franceză, apar pentru prima dată menționați în
țările Române în 1819, în Orânduială pentru farmaciști în 20 de articole, îndrumar dat sub
domnitorul Alexandru Suțu, în Muntenia.

La numai câțiva ani de la Unirea Principatelor (1859), în Moldova și Țara Românească - în

statul unitar România, s-a editat prima farmacopee naţională, Farmacopeea Română, în 1862,
sub redacția lui C.C. Hepites, farmacist din Brăila.
În secolul al XIX-lea, fiecare oraș mai mare avea o farmacie, pe lângă acestea existau și așa-
numitele dughene în care se vindeau plante medicinale, și drogherii, cu vopsele și
medicamente (de unde și cuvântul drog).

Supremația limbii franceze în domeniul medicinei și farmaciei durează aproape 300 de ani,
până după cel de-al doilea razboi mondial, când, brusc, locul ei este luat de limba engleză, iar
în prezent de engleza americană.

Mondializarea limbii engleze se datorează forței cercetării știintifice, amplorii fondurilor

destinate cercetării, capacităților editoriale americane mari și puternice, care au consacrat-o și
în domeniul medicinei și farmaciei.

Prin urmare, medicina, ca ştiinţă despre viaţa şi sănătatea omului, pe parcursul timpului şi-a
însuşit şi o terminologie adecvată. În virtutea evoluţiei sale istorice, aceasta este formată din
diferite limbi, fiind în principiu polilingvistică. Astfel, terminologia contemporană este un
produs secular, cu un aspect internaţional, avîndu-şi izvorul în medicina antichităţii.

Exemplu

SARS-CoV-2 este denumirea coronavirusului care a provocat epidemia actuală, pe care îl vom întâlni și cu
numele 2019-nCoV (de la „novel coronavirus”) sau „noul coronavirus”. SARS vine de la sindromul respirator
acut sever, pe care îl provoacă boala, CoV de la coronavirus, iar 2 arată că e a doua versiune a virusului.

Covid este numele bolii provocate de SARS-CoV-2, boala coronavirusului (COrona VIrus Disease), unde 19 e
anul apariției.