Cursul 5.

Creştinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare

şi al urmaşilor săi
Sfântul Constantin cel Mare (Gaius Flavius Valerius Constantinus)
Împăratul Constantin cel Mare a determinat în mod decisiv mersul istoriei întregii omeniri.
Personalitatea sa complexă a fost receptată diferit în Apus și în Răsărit în perioada modernă, opiniile
variind între contestare și recunoașterea lui ca sfânt de către Biserica Ortodoxă. Cea mai importantă
sursă privind viața sa o reprezintă lucrarea Viața Împăratului Constantin, scrisă de episcopul Eusebiu
de Cezareea la sfârșitul vieții împăratului.

Constantin cel Mare, cunoscut și sub numele de Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost unul
dintre cei mai influenți împărați ai Imperiului Roman, având un impact semnificativ atât asupra
imperiului, cât și asupra evoluției creștinismului. Tineretea sa a fost marcată de evenimente și
circumstanțe care au modelat drumul său spre putere și influență.
Constantin s-a născut în jurul anului 272 [Link]., în Naissus, Dacia Mediteraneea (astăzi Niš, Serbia).
Era fiul lui Constantius Chlorus, un general roman care a devenit în curând Caesar (conducător
secundar) al Imperiului Roman de Vest, și al Elenei, care mai târziu a fost sanctificată ca Sfânta Elena.
Constantius Chlorus (Constanțiu I, era cel puțin simpatizant al creștinilor, dacă nu chiar creștin) și
Flavia Iulia Helena, ulterior va fi ridicată de fiul ei la rang de Augusta.
Copilăria lui Constantin a fost petrecută în mare parte la curtea imperială din Nicomedia, sub tutela
împăratului Dioclețian, care a inițiat sistemul tetrarhic. Această perioadă a vieții sale a fost crucială,
oferindu-i acces la o educație imperială și ocazia de a observa politica de la cele mai înalte niveluri
ale conducerii romane.
După o perioadă de instabilitate politică, Dioclețian (284-305), noul împărat, a înființat un nou
sistem politic pentru asigurarea succesiunii la tron: tetrarhia, conducerea colegială a patru împărați
(2 auguști și 2 cezari), pentru stabilitatea domniei între aceștia urmând să se realizeze și o legătură
de rudenie, cezarii luând în căsătorie fiecare pe una dintre fiicele augustului superior lor. Regula
prevedea ca după trecerea a 20 ani, cei doi auguști să se retragă, iar cei doi cezari să preia rolul de
auguști, alegând, la rândul lor, pe alți doi camarazi pentru statutul de cezari.
Fiind martor la complexitatea politică și la aranjamentele militare ale imperiului, Constantin și-a
format repede abilități diplomatice și militare. După abdicarea lui Dioclețian în anul 305, tatăl său a
devenit Augustus (împărat) al Imperiului de Vest și l-a chemat pe Constantin să i se alăture în
Britannia. Această mutare l-a pus pe Constantin în centrul acțiunilor militare și politice, unde a
dovedit curaj și abilitate.

După moartea subită a lui Constantius Chlorus în 306, trupele legate de acesta l-au proclamat pe
Constantin ca August, un pas care a inițiat o perioadă turbulentă de conflicte politice și militare între
diferiți pretendenți ai tronului. Tineretea sa a fost caracterizată printr-o succesiune de campanii
menite să-și impună autoritatea asupra întregului imperiu.

Tineretea lui Constantin cel Mare a fost o perioadă de formare politică, militară și personală într-un
context istoric complex și dinamic. Experiențele și educația sa timpurie au jucat un rol esențial în
ascensiunea sa la puterea supremă din cadrul imperiului, influențând decisiv cursul istoriei
Europene prin edictele sale religioase și reformele guvernamentale.

**Surse bibliografice**
1. Odahl, Charles Matson. "Constantine and the Christian Empire." Routledge, 2004.
2. Barnes, Timothy D. "Constantine and Eusebius." Harvard University Press, 1981.
3. Lenski, Noel. "The Cambridge Companion to the Age of Constantine." Cambridge University Press,
2006.
4. Potter, David S. "The Roman Empire at Bay, AD 180–395." Routledge, 2004.

constantin cel mare si prima tetrarhie

Prima tetrarhie a fost formată având ca Maximus Augustus pe Dioclețian (284-305) și ca al doilea
august pe Maximian (285-305), cei doi autoproclamându-se și reprezentanți ai zeilor pe pământ,
primul cu supranumele de Jovius (de la Jupiter), celălalt cu supranumele de Herculius, cultul
împăratului dobândind un caracter sacral.
Cei doi auguști conduceau imperiul împreună, fiecare domnind peste o jumătate din el: Dioclețian
peste partea răsăriteană, iar Maximian peste partea occidentală. Cu acest pas, se face trecerea de la
forma de conducere inițiată de Octavian Augustus, principatul (conducerea unui împărat/princeps
împreună cu Senatul), la cea nouă: dominatul (conducerea imperiului doirect de către împărat).
PRIMA TETRARHIE rasarit occident
Dioclețian (284-305) Maximian (285-305)
- titlul de Maximus Augustus; - titlul de August;
- supranume: Jovius (de la Jupiter); - supranume: Herculius;
- domnește peste partea de Răsărit; - domnește peste partea de Apus;
- capitala la Nicomidia (în Asia Mică); - capitala la Roma;
Galeriu (293-311) Constanțiu Chlor (293-306)
- titlul de Caesar/Cezar (în urma căsătoriei - titlul de Caesar/Cezar (în urma căsătoriei
cu fiica lui Dioclețian); cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora);
- două capitale: Sirmium, capitala provinciei - capitala la Augusta Treverorum (Trier,
Pannonia Inferior; și Tesalonic; Germania), unde a și fost înmormântat;
- controla teritoriul roman de pe linia - controla provinciile Hispania, Galia și
Dunării; Britannia;
- a avut o influență nefastă asupra lui - a evitat să pună în aplicare edictele,
Dioclețian prin inițierea unor persecuții acționând doar formal prin dărâmarea unor
anticreștine pe bază de edict imperial (3 clădiri, fără a pedepsi/condamna la moarte
edicte în anul 303 și 1 edict în anul 304). pe creștini.

În urma căsătoriei cu Teodora, Constanțiu Chlor a avut 6 copii: 3 băieți și 3 fete (Julius Constantius,
tatăl lui Iulian Apostatul; Flavius Dalmatius; Flavius Hannibalianus; Constantia; Anastasia; Eutropia).
De asemenea, a fost condiționat să-și trimită fiul din prima căsătorie, Constantin (cel Mare) ca
ostatic la Nicomidia. Aici Constantin (cel Mare) a avut parte de o bună instruire atât din punct de
vedere militar, cât și cultural, studiind printre alții cu retorul Lactanțiu, autorul lucrării De mortibus
persecutorum (Despre moartea persecutorilor).
După trecerea celor 20 de ani, cei doi auguști (Dioclețian și Maximian) s-au retras, locul lor fiind
preluat de cezarii lor.

Surse bibliografice

Odahl, Charles Matson. "Constantine and the Christian Empire." Routledge, 2004.
Barnes, Timothy D. "Constantine and Eusebius." Harvard University Press, 1981.
Williams, Stephen, și Gerber, Gerard Friell. "The Rome That Did Not Fall: The Survival of the East in
the Fifth Century." Routledge, 1999.
Lenski, Noel. "The Cambridge Companion to the Age of Constantine." Cambridge University Press,
2006.

constantin cel mare si a doua tetrarhie

A DOUA TETRARHIE r o
Galeriu (293-311) Constanțiu Chlor (293-306)
- titlul de August în Orient din 305; - titlul de August în Apus din 305;
- refuză recunoașterea titlului de August - obține mai multe victorii împotriva picților
pentru Constantin (cel Mare), ales în această în Britannia;
calitate de armata tatălui său; - solicită și primește acceptul lui Galeriu
- recunoaște pentru Constantin (cel Mare) pentru a lupta alături de Constantin (cel
doar titlul de Caesar/Cezar; Mare) din 306;
- îl impune ca Cezar pe Flaviu Sever, pe care - moare la Eboracum (York, Anglia) – 25 iulie
îl ridică, apoi, și la treapta de August. 306;
- urmat de:
1. • Constantin (cel Mare), prin
numirea de către armată, deși nerecunoscut
de Galeriu; își impune poziția prin
înfrângerea lui Maxențiu în bătălia de pe
malul Tibrului, la Pons Milvius (Podul
Vulturilor), Roma; este ales de Senat ca
Primus/Maximus Augustus;
2. • Flaviu Sever (prin numirea de către
Galeriu, moare în 307 după lupta cu
Maxențiu);
3. • Maxențiu, fiul lui Maximian
Herculius (autoproclamat la Roma) în locul
lui Flaviu Sever pe care îl înfrânge în 307;
cedează locul tatălui său, inițial apoi, după
moartea acestuia, revine; moare în lupta de
la Pons Milvius, la 28 octombrie 312, în
confruntarea cu Împăratul Constantin (cel
Mare), cumnatul lui;
4. • Maximian Herculius, care revine ca
 August la invitația fiului său; încearcă fără
succes uciderea mișelească a lui Constantin
(cel Mare), ginerele său, iar în final,
descoperit, se sinucide în anul 310.

Maximin Daia/Daza (305-311) Flaviu Sever (305-307)

- titlul de Caesar/Cezar; - titlul de Caesar/Cezar, apoi de August
- susține politica anticreștină a lui Galeriu; (306), prin numirea lui Galeriu;
- se aliază cu Maxențiu; - se sinucide în 307, după înfrângerea
suferită în fața lui Maxențiu;
Valaeriu Liciniu (308-324)
- titlul de Cezar, prin alegerea de către
Galeriu.

Maxențiu, de teama unui atac al lui Galeriu, se aliază cu augustul Constantin (cel Mare), căruia îi dă
de soție pe sora sa Fausta. Ulterior se răzgândește și își invită tatăl, pe Maximian Herculius, să-și reia
titlul de August.
Constantin își stabilește reședința la Augusta Treverorum.
Galeriu continuă persecuțiile împotriva creștinilor (în Răsărit) printr-un edict nou din 305 dat
împreună cu Maximin Daia. Înainte de moarte, fiind foarte bolnav, emite (la recomandarea lui
Constantin cel Mare) un edict prin care acorda libertate creștinilor ca ei să se roage pentru
însănătoșirea lui. Edictul nu-și atinge efectele din cauza morții lui Galeriu la câteva zile după
publicarea lui.
După înfrângerea lui Maxențiu, Constantin devine Maximus Augustus și conduce imperiul împreună
cu Liciniu și Maximin Daia.

constantin cel mare si Imperiul roman intre 312-324

Imperiul Roman (312-324)

Constantin cel Mare Valeriu Liciniu Maximin Daia
- primește din partea - controlează Illyricum; - controlează Orientul;
Senatului roman titlul de - după înfrângerea și - moare în anul 313 după o
Maximus Augustus în 312; moartea lui Maximin Daia, încercare nereușită de a-l
- controlează partea de preia conducerea Orientului; înlătura pe Liciniu prin
Apus; - încalcă acordul de la confruntarea militară de la
- din 316, după moartea lui Mediolanum, și reia în Heraclea Pontica (30 aprilie);
Dioclețian, își mută reședința teritoriile conduse de el - deși scapă prin fugă, moare
de la Augusta Treverorum la persecuțiile anticreștiner; în vara aceluiași an (august
Sirmium, apoi la Sardica și la - este înfrânt de armata lui 313);
Nicomidia; Constantin cel Mare și
- după ce Liciniu încalcă ulterior ucis în captivitate
acordul de la Mediolanum, (toamna lui 324) pentru
Constantin se confruntă transmiterea de scrisori cu
militar cu el și îl înfrânge în scopul inițierii unui complot;
două bătălii:
5. • la Adrianopol, 3
iulie 324 (armata lui
Constantin fiind condusă de
Crispus, fiul său cel mare;
Liciniu se retrage în Bitinia);
6. • la Chrysopolis, 18
septembrie 324 (Liciniu este
înfrânt, luat ostatic și închis
la Tesalonic, iar după câteva
luni ucis pentru tentativă de
complot).

- din toamna anului 324

devine singur împărat peste
tot Imperiul Roman.

Constantin (cel Mare) încheie o alianță cu Liciniu, urmată de căsătoria lui Liciniu cu sora vitregă a lui
Constantin, Constantia, în februarie 313. Cu acest prilej, este acordată libertate creștinilor printr-o
hotărâre comună a celor doi împărați (hotărâre cunoscută ulterior sub denumirea de Edictul de la
Mediolanum/Milano). Era o hotărâre ce acorda libertate tuturor cetățenilor imperiului în
practicarea religiei dorite.

Măsurile religioase ale lui Constantin cel Mare

Constantin cel Mare este recunoscut pentru rolul său crucial în transformarea creștinismului dintr-o
religie persecutată într-una acceptată și dominantă în Imperiul Roman. Deciziile sale religioase au
avut un impact profund și de durată asupra Bisericii și imperiului, stabilind un model pentru relația
dintre biserică și stat care a influențat profund istoria europeană.

Edictul de la Milano

Unul dintre cele mai semnificative acte ale lui Constantin a fost emiterea Edictului de la Milano în
313 [Link]., pe care l-a promulgat împreună cu Licinius, conducătorul părții de est a imperiului. Acest
edict a garantat libertatea religioasă în imperiu, punând capăt persecuțiilor sistematice împotriva
creștinilor și oferindu-le statut legal. Creștinismul nu a devenit încă religie de stat, dar edictul a
permis creștinilor să-și practice credința fără teama de represalii și a restituit proprietățile confiscate
Bisericii în perioada persecuțiilor.

Consiliul de la Niceea

Un alt moment de reper în politica religioasă a lui Constantin a fost convocarea Primului Conciliu de
la Niceea în 325 [Link]. Acest conciliu ecumenic a fost organizat pentru a rezolva conflictele doctrinare
care amenințau unitatea Bisericii, în special controversa ariană, care puneau sub semnul întrebării
natura lui Hristos. Conciliul a rezultat în adoptarea Crezului de la Niceea, un punct central al
doctrinei creștine care a afirmat natura divină a lui Iisus Hristos. Implicarea sa activă în dezbaterile
teologice a arătat dorința sa de a folosi religia ca un instrument de coeziune politică.

Construirea de Biserici și Sprijinirea Clerului

Constantin a investit considerabil în construirea de biserici, fapt care a contribuit la răspândirea și

organizarea creștinismului în imperiu. Cel mai notabil exemplu este Biserica Sfântul Mormânt din
Ierusalim, care a devenit un centru major de pelerinaj și cult creștin. În Roma, Constantin a ordonat
construirea Bazilicii Sfântului Petru și a Bazilicii Lateran, ambele având un rol esențial în dezvoltarea
creștinismului occidental.

Mai mult, împăratul a oferit beneficii clerului creștin, incluzând scutiri de la impozite și subvenții
financiare care au încurajat ascensiunea creștinismului ca forță socială și economică. Aceste măsuri
au dus la o creștere a influenței sociale a Bisericii în imperiu.

Adoptarea Creștinismului și Impactul Său

Deși Constantin nu a decretat creștinismul drept religie de stat, acțiunile sale au facilitat această
tranziție, care a fost realizată oficial de succesorii săi. Politicile sale au schimbat fundamental
peisajul religios al imperiului, acordând creștinismului nu doar acceptabilitate, ci și o poziție
privilegiată. Prin sprijinul său, Constantin a creat un cadru în care religia creștină a putut să prospere
și să devină o parte integrantă a identității culturale și politice europene.

În concluzie, măsurile religioase ale lui Constantin cel Mare au avut o importanță istorică
nemaivăzută, contribuind la transformarea relației dintre biserică și stat și creând condițiile pentru
evoluția creștinismului ca religie majoră.

Surse bibliografice
Odahl, Charles Matson. "Constantine and the Christian Empire." Routledge, 2004.
MacCulloch, Diarmaid. "Christianity: The First Three Thousand Years." Penguin Books, 2011.
Barnes, Timothy D. "Constantine and Eusebius." Harvard University Press, 1981.
Drake, H. A. "Constantine and the Bishops: The Politics of Intolerance." The Johns Hopkins University
Press, 2000.
Lenski, Noel. "The Cambridge Companion to the Age of Constantine." Cambridge University Press,
2006.
Așa cum reiese dintr-o scrisoare redactată către proconsulul de Cartagina pe la anul 312 după
bătălia de la Pons Milvius, Constantin cel Mare s-a arătat favorabil creștinilor și anterior Edictului de
la Mediolanum (313), acordând membrilor clerului creștin nu numai libertate, ci și scutire de toate
sarcinile publice (pentru prevenirea înstrăinării clerului de serviciul datorat divinității).
După acordarea libertării de credință tuturor cetățenilor din imperiu (implicit creștinilor, care până
atunci nu beneficiaseră decât excepțional de ea), Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri
legislative în favoarea credinței creștine, dintre care amintim:

date cronologice despre miscarea religioasa a lui

Constantin cel mare

· o 313 – a sprijinit cu bani publici reconstruirea lăcașurilor de cult

creștine distruse în timpul persecuțiilor;
· o 24 aprilie 314 – a decis eliberarea creștinilor care deveniseră sclavi
în timpul persecuțiilor;
· o 315 – la sărbătoarea a 10 ani de domnie (decennalia) a renunțat la
riturile păgâne cuvenite în calitate de Pontifex Maximus al religiei romane;
· o 21 martie 315 – s-a interzis mutilarea feței oricărui om (sclav sau
liber) pe temeiul creării fiecărui om după chipul lui Dumnezeu;
· o 13 mai 315 – s-a decretat ca infanticid (ucidere a copiilor)
abandonarea nou-născuților din motive de sărăcie;
· o 316 – a publicat o lege prin care recomanda ca eliberarea sclavilor să
se facă public în Biserică, chiar duminica, în timpul slujbei, în prezența
episcopului; ▪ A acordat o tot mai mare autoritate episcopilor, inclusiv în
probleme de ordin juridic;
·
· o 317 – a facilitat promovarea creștinilor la cele mai înalte funcții de
stat;
· o 317 – a început să bată monedă cu monograma
lui Hristos;
· o 318 – a acordat dreptul de apel la judecata episcopului în cazul în
care una din părți nu recunoștea autoritatea unei instanțe civile;
· o 16 noiembrie 318 – este condamnat aspru paricidul (uciderea
părinților de către copii);
· o 321 – a rânduit prin decret ca ziua duminicii să fie respectată în tot
imperiul ca zi de odihnă;
· o 6 iulie 322 – a emis un decret către reprezentanții puterii din Africa
prin care interzicea vânzările de copii;
· o 325 – au fost interzise spectacolele cu gladiatori (din respect pentru
demnitatea ființei umane), măsură în favoarea sclavilor și a colonilor;
· o 326 – mama sa, Elena, a fost ajutată cu bani pentru a conduce
săpăturile de la Ierusalim, cu scopul de a găsi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost
răstignit Mântuitorul;
·
· o 313 – a sprijinit cu bani publici reconstruirea lăcașurilor de cult
creștine distruse în timpul persecuțiilor;
· o 24 aprilie 314 – a decis eliberarea creștinilor care deveniseră sclavi
în timpul persecuțiilor;
· o 315 – la sărbătoarea a 10 ani de domnie (decennalia) a renunțat la
riturile păgâne cuvenite în calitate de Pontifex Maximus al religiei romane;
· o 21 martie 315 – s-a interzis mutilarea feței oricărui om (sclav sau
liber) pe temeiul creării fiecărui om după chipul lui Dumnezeu;
· o 13 mai 315 – s-a decretat ca infanticid (ucidere a copiilor)
abandonarea nou-născuților din motive de sărăcie;
· o 316 – a publicat o lege prin care recomanda ca eliberarea sclavilor să
se facă public în Biserică, chiar duminica, în timpul slujbei, în prezența
episcopului; ▪ A acordat o tot mai mare autoritate episcopilor, inclusiv în
probleme de ordin juridic;
·
· o 317 – a facilitat promovarea creștinilor la cele mai înalte funcții de
stat;
· o 317 – a început să bată monedă cu monograma
lui Hristos;
· o 318 – a acordat dreptul de apel la judecata episcopului în cazul în
care una din părți nu recunoștea autoritatea unei instanțe civile;
· o 16 noiembrie 318 – este condamnat aspru paricidul (uciderea
părinților de către copii);
· o 321 – a rânduit prin decret ca ziua duminicii să fie respectată în tot
imperiul ca zi de odihnă;
· o 6 iulie 322 – a emis un decret către reprezentanții puterii din Africa
prin care interzicea vânzările de copii;
· o 325 – au fost interzise spectacolele cu gladiatori (din respect pentru
demnitatea ființei umane), măsură în favoarea sclavilor și a colonilor;
· o 326 – mama sa, Elena, a fost ajutată cu bani pentru a conduce
săpăturile de la Ierusalim, cu scopul de a găsi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost
răstignit Mântuitorul;
·

· 8 noiembrie 326 – 11 mai 330 – construiește o nouă capitală, la

Constantinopol („orașul lui Constantin”, pe locul fostei cetăți Byzantion), fără
temple păgâne, în locul cetății Roma;
· o 21 iulie și 31 august 329 – edicte care dădeau posibilitatea părinților
să-și răscumpere copiii vânduți din motive de sărăcie;
· o Alte măsuri: ▪ sprijinirea celor orfani, a văduvelor, acordarea
de zestre fetelor sărace și mijlocirea căsătoriei lor cu bărbați avuți (cf. Eusebiu
de Cezareea);
· ▪ a devenit și un mare ctitor de biserici noi în marile orașe ale
imperiului: Antiohia, Tyr, Nicomidia, Ierusalim,, Betleem, Constantinopol
(bisericile: „Sfânta Irina”, „Sfinții Apostoli”) și Roma (biserica din Lateran „Sf.
Ioan” și cea veche de pe locul catedralei „Sf. Ap. Petru și Pavel” de la Vatican);
· ▪ a contribuit la combaterea gravelor tulburări provocate în Biserică de
schisma donatistă și de erezia arianismului prin convocarea de sinoade
organizate la inițiativa împăratului și pe cheltuiala statului; • 20 mai – 25
august 325 - Sinodul I Ecumenic (de la Niceea, „sfântul și marele Sinod”); o a
fost condamnată erezia lui Arie;
· o au foste generalizate criteriile de calculare a datei Paștilor;
· o au fost adoptate 20 canoane privind organizarea practică a Bisericii;
· o a generalizat în întreaga Biserică măsurile luate, prin lege de stat;
·
·
·
·

În semn de cinstire deosebită a fost înmormântat în biserica „Sf. Apostoli” din Constantinopol, unde
fusese înmormântată și mama sa, trecută la cele veșnice în anul 329.
Calificativul de „cel Mare” i-a fost atribuit prima dată de istoricul păgân Proxagoras din Atena (care i-
a scris și o biografie până la 324), iar Biserica îl cinstește împreună cu mama sa, împărăteasa Elena,
cu apelativul de „întocmai cu Apostolii” întru cinstire.

Politica religioasă a urmașilor Împăratului Constantin cel Mare până la Teodosie

cel Mare

o Fiii lui Constantin cel Mare ▪ primesc titlul de Caesar, iar după 9 septembrie 337,
pe cel de Augustus;

1. Constantin al II-lea
n. 316 – m. 370) (337-340) • a domnit peste partea occidentală a imperiului: Galia, Britannia și
Hispania, plus o parte din Africa;
• a avut reședința la Augusta Treverorum (ca Senior Augustus);
• a sprijinit credința niceeană;
• moare într-o expediție prin teritoriile lui Constans.
Domnia lui Constantin al II-lea a fost marcată de disputele dintre arieni și ortodocși. El a fost un
susținător al ortodoxiei și a sprijinit deciziile luate în cadrul Sinodului de la Niceea (325 [Link].), care a
condamnat arianismul, o doctrină care negase divinitatea completă a lui HristosCu toate acestea,
Constantin al II-lea s-a confruntat cu provocări interne, deoarece a avut o politică favorabilă
arienilor, mai ales în regiunile din Estul Imperiului. Acest lucru a dus la tensiuni semnificative între
susținătorii și opozanții arianismului, afectând unitatea Bisericii și provocând conflicte
[Link] al II-lea a convocat și condus Sinodul de la Sardica în 343 [Link]., care a încercat să
rezolve disputele dintre arieni și ortodocși, promovând reconcilierea. Aunque Sinodul nu a dus la o
soluție definitivă, el a fost important din punct de vedere al menținerii dialogului între diferitele
facțiuni ale creștinismului.

De asemenea, Constantin al II-lea a fost implicat în construirea și restaurarea de biserici în întregul

Imperiu, recunoscând importanța acestora ca centre de cult și educație religioasă.

Importanța lui Constantin al II-lea din punct de vedere religios stă în continuarea lucrurilor începute
de tatăl său și în eforturile de a menține unitatea Bisericii într-o perioadă turbulentă.

2. Constanțiu al II-lea (n. 317 – m. 3 noiembrie 361) • a domnit peste partea

orientală a imperiului;
a avut reședința la Constantinopol;

din 350 își mută reședința la Sirmium

· îl înfrânge pe Magnențiu (353) și rămâne singur împărat peste tot Imperiul Roman;
· • a interzis jertfele de noapte, încercând să închidă templele păgâne;
· • a înlăturat altarul zeiței Victoria din sala Senatului (de la Roma);
· • i-a favorizat pe semiarieni, o a trimis de mai multe ori în exil pe Sf. Atanasie cel Mare,
Arhiepiscopul Alexandriei, apărătorul credinței niceene;
· o cu sprijinul său, au avut loc 4 sinoade la Sirmium (351, 357, 358, 359), fiecare adoptând o
formulă de credință;
· o politica religioasă a sa a adus multe prejudicii Bisericii;
·
· • pe plan politic a ținut sub control pe posibilii pretendenți la tron (verii săi) încercând să și-i
apropie. o pe Constantius Gallus, ridicat la rang de Caesar, l-a căsătorit cu sora sa
Constantia/Constantiniana, dar au murit c. 354 [Link].;
· o pe Flavius Claudius Iulianus/Iulian Apostatul, ridicat la rang de Caesar (peste Occident) l-a
căsătorit cu o altă soră a sa, Elena (aceasta moare c. 360).

Una dintre caracteristicile definitorii ale domniei lui Constanțiu a fost sprijinul său deschis pentru
arianism, o doctrină care susținea că Fiul (Hristos) nu este coetern cu Tatăl. Constanțiu a considerat
că unitatea Bisericii putea fi menținută doar prin întărirea arianismului, ceea ce a dus la
persecutarea celor care susțineau credința ortodoxă. El a promovat episcopii arieni și a exilat pe cei
care se opuneau acestei doctrine, inclusiv pe mulți lideri ortodocși.

Domnia lui Constanțiu a fost marcată de conflicte teologice și politice. A încercat să concilieze
diversele formatiuni creștine, dar a eșuat adesea din cauza poziției sale pro-ariene. În 353 [Link]., a
convocat un sinod la Arles, care a avut scopul de a sublinia poziția ariană, dar rezultatele au generat
mai multe controverse.

Constanțiu al II-lea a continuat să sprijine construcția de biserici, în special în regiunile în care

arianismul era predominant. De asemenea, el a folosit puterea imperială pentru a promova doctrina
ariană, inclusiv prin redactarea de edicte care interziceau activitățile și influența episcopilor
ortodocși.

Constanțiu al II-lea a murit în 361 [Link]. în Cilicia (pregătind o expediție împotriva perșilor). și a fost
succedat de Iulian Apostatul, care a adoptat o politică de revenire la păgânism. Moartea lui
Constanțiu a lăsat un impact profund asupra Bisericii, cu multe dintre dispute teologice, continuând
să influențeze creștinismul timpuriu și stabilirea dogmelor ortodoxe.

· 3. Constans (n. 320/323 – m. 350) • a domnit peste Peninsula Balcanică, Italia

și Africa; iar, după moartea fratelui său Constantin al II-lea, a domnit peste toată partea occidentală
a imperiului;
· • a avut reședința la Mediolanum;
· • a sprijinit credința niceeană, intrând în conflict cu fratele său, Constanțiu al II-lea, care
favoriza (semi)arianismul;
·
· ▪ au continuat, în general, politica religioasă a tatălui lor;
· ▪ 341 – Constanțiu II și Constans prevăd măsuri drastice împotriva celor care jertfeau zeilor.

Constans a emis un edict care interzicea superstiția și sacrificiile păgâne în 341, [ 26 ] justificarea sa
fiind că a urmat precedentul creat de tatăl său. [ 27 ] Numai puțin mai târziu, însă, el a încercat să-și
modereze poziția legiferând împotriva distrugerii clădirilor templului.

Sprijinul lui Constans pentru ortodoxie nicenă și episcopul Atanasie al Alexandriei l-a adus în conflict
cu fratele său Constanțiu. Deși cei doi împărați au convocat Consiliul de la Serdica în 343 pentru a
soluționa conflictul, acesta a fost un eșec total [ 29 ] , iar până în 345 Constans amenința cu un
război civil împotriva fratelui său. [ 30 ] În cele din urmă, Constanțiu a fost de acord să-i permită lui
Atanasie să revină la poziția sa, deoarece înlocuitorul episcopului murise recent. [ 31 ] De asemenea,
Constans a folosit armata pentru a suprima donatismul în Africa, unde biserica a fost împărțită între
donațiști și catolici. [ 31 ]

Spre deosebire de Constantius, [ 32 ] Constans a fost vizat cu bârfe asupra vieții sale personale. [ 33 ]
Numeroase surse l-au suspectat de homosexualitate, [ 23 ] probabil pe baza faptului că nu s-a
căsătorit niciodată. [ 22 ] Aurelius Victor l-a acuzat pe Constans de pederastie „furioasă” [ 21 ] față
de tinerii ostatici barbari, [ 33 ] deși Hunt a remarcat că „afirmația că a ținut un grup de barbari
captivi pentru a-și satisface gusturile homosexuale sună mai mult a folclor ostil

Constans a murit în 350 [Link]. în urma conflictelor interne cu rivalul său, împăratul Constanțiu al II-
lea. Moștenirea sa spirituală, deși complexă, a contribuit la întărirea credinței ortodoxe și a subliniat
conflictele interne din cadrul Bisericii creștine.

· 11. Iulian Apostatul (361-363) ▪ nepot de frate vitreg al Împăratului

Constantin cel Mare;
· ▪ de la vârsta de 6 ani trăiește la Nicomidia sub protecția Episcopului Eusebiu de Nicomidia,
primind o educație creștină de nuanță ariană;
· ▪ este atras de filosofia neoplatonică, fiind inițiat în misterele culturii clasice de eunucul
păgân Mardoniu;
· ▪ după ridicarea la rang de August de către armată (360) și moartea soției sale, urmată de
moartea unchiului său Constanțiu al II-lea, devine singurul împărat peste întregul Imperiu Roman;
· ▪ își modifică total atitudinea religioasă, lepădând credința creștină în favoarea religiei
tradiționale politeiste;
▪ ia măsuri împotriva creștinilor, la început evaziv, apoi direct:

· • înlătură pe creștini din funcțiile înalte de conducere administrativă sau militară (și,
totodată, semnele creștine);
· • prin „Edictul de restituire” ordonă repararea templelor păgâne și punerea lor în funcțiune;
· • Edictul din 17 iulie 362 –a emis acest edict în scopul de a permite și încuraja practicile
religioase păgâne.
Una dintre măsurile importante ale acestui edict a fost restabilirea dotărilor financiare către
templele păgâne și acordarea de privilegii preoților păgâni. De asemenea, el a încercat să reducă
influența Bisericii creștine asupra educației și să promoveze liderii religioși păgâni în poziții influente.
Edictul reflecta dorința împăratului Iulian de a readuce diversitatea religioasă și de a contracara
creștinarea rapidă a Imperiului Roman.
· interzice ca profesorii creștini să predea literatura și cultura păgână;
· • drept urmare, unii creștini sunt martirizați (de ex. Sf. Emilian de la Durostorum);
· • a reluat și practicat jertfele în calitate de Pontifex Maximus;
· • a combătut în scris creștinismul prin lucrarea sa Contra Galileenilor;
· • a anulat privilegiile și drepturile de imunitate ale episcopilor;
Iulian a adoptat o abordare de "rezistență culturală" față de creștinism, subliniind valorile și tradițiile
păgâne ca fiind fundamentale pentru identitatea romană. A îndemnat la studierea filozofiei grecești
și la promovarea literaturii păgâne, în contrast cu dogmatismul creștin.
Iulian a murit în timpul campaniei sale militare împotriva Persiei, în 363 [Link]. ▪ moare la 26 iunie
363 în timpul campaniei împotriva perșilor, în apropiere de Maranga, pe râul Tibru, rănit de o
săgeată; ultimele sale cuvinte au fost: „Ai învins, Galileene!”;
Deși a revigorat păgânismul și a promovat o politică de toleranță religioasă față de alte culturi,
moartea sa a lăsat în continuare Biserica Creștină consolidată și avansată în interiorul societății
romane.
odată cu el se stinge dinastia constantiniană.

·
o [Link] (363-364)
· ales de colegiul ofițerilor lui Iulian Apostatul; a fost un împărat roman care a
domnit în perioada scurtă de un an, între 363 și 364 [Link]., după moartea lui Iulian Apostatul.
· Iovian a fost un general veteran al armatelor romane și a fost ales împărat de către soldați în
urma morții lui Iulian, care a fost ucis în timpul unei campanii militare împotriva Imperiului Sasanid.
La acel moment, Armata Romană se afla într-o situație dificilă, iar Iovian a fost ales datorită
reputației sale ca lider militar, dar și a afiliției sale creștine.
· Iovian este adesea cunoscut pentru politica sa religioasă de restaurare a creștinismului și
pentru modul în care a gestionat provocările imperiului în contextul unui război cu Persia.
· ▪ se remarcă a fi un bun creștin; • a suspendat măsurile anticreștine ale 絜
aintașului său;
· • înalții demnitari păgâni, care au participat la distrugerea bisericilor, au fost siliți să le
repare pe cheltuiala lor.
Una dintre cele mai notabile caracteristici ale domniei lui Iovian a fost restabilirea autorității Bisericii
Creștine și promovarea ortodoxiei:

Restaureaza Creștinismului anulând edictele lui Iulian Apostatul care limitau influența Bisericii. A
reafirmat creștinismul ca religie de stat, susținându-l în fața presiunilor păgâne.

Iovian a adoptat o politică de toleranță religioasă față de diversele secte creștine și a încercat să
mențină unitatea în imperiu. Poporul său era divers din punct de vedere religios, iar el a fost
conștient de nevoia de a menține un echilibru între diferitele credințe.

iar prin Reformele Ecleziastice**: A sprijinit alegerea unor episcopi ortodocși și a căutat să prevină
tulburările interne generate de dividerea între ortodocși și arieni, evidențiind dorința sa de a întări
creștinismul ca religie unificatoare.
Pe lângă provocările religioase, Iovian s-a confruntat și cu dificultăți externe. În cadrul campaniei
militare împotriva Persiei, Iovian a fost nevoit să negocieze un tratat de pace în 363, în urma
eșecurilor sale pe câmpul de luptă. Acest tratat a fost considerat umilitor pentru Roma, pierzând
teritorii semnificative, dar a permis stabilizarea imperiului și evitarea unei crize militarizate severe.

Iovian a murit în 364 [Link]., în circumstanțe care rămân neclare, dar se crede că a fost o intoxicare.

· [Link] I (365-375) ▪ bun ortodox, dar tolerant față de cultele

păgâne;
· ▪ este constrâns de armată să aleagă un co-regent, în persoana fratelui său, Valens, care va
domni peste partea orientală a imperiului, fără Illyricum și Grecia;
· ▪ își fixează reședința la Mediolanum, apoi la Paris și, în final, la Augusta Treverorum;
· ▪ a confiscat averile templelor și a interzis ritualurile magice nocturne;
· ▪ 372 – a reafirmat edictul lui Dioclețian împotriva maniheilor;

Valentinian I . Este cunoscut pentru politica sa militară activă, pentru organizarea și consolidarea
imperiului, dar și pentru abordările sale religioase în perioada tumultoasă a istoriei romane. , s-a
distins ca un lider militar și administrativ competent, iar deciziile sale au modelat direcția Bisericii și
a societății romane.
Valentinian a fost ales împărat de către trupele sale în anul 364 [Link]., în urma morții lui Iovian. A fost
un lider militar competent, iar decizia de a-l proclama împărat a fost influențată de realegerea sa ca
general de succes.
Una dintre caracteristicile definitorii ale domniei lui Valentinian a fost concentrarea pe apărarea
frontierelor imperiului contra amenințărilor externe, în special din partea barbarilor:
Valentinian a condus o serie de campanii militare împotriva triburilor germanice, cum ar fi alemanii,
care amenințau granițele imperiului. A reușit să stabilizeze regiunile din vest și să întărească
fortificațiile.

In Diplomația cu Germania**: A adoptat o politică de reconciliere cu triburile barbare prin negocieri

și alianțe, dar a fost și activ în războaiele de apărare. Acest balans între luptă și diplomație a fost
esențial pentru stabilitatea regiunilor de frontieră.

Valentinian a fost un susținător al ortodoxiei creștine și a adoptat măsuri împotriva ereziilor. A fost
un critic al arianismului și a sprijinit deciziile luate la Sinodul de la Niceea.
a emis edicte care interziceau practicile păgâne, întărind astfel creștinismul ca religie dominantă în
imperiu.

Protejeaza Ortodoxia sustinand activ episcopii care promovau învățăturile ortodoxe și a intervenit în
conflictele interne ale Bisericii, încercând să mențină unitatea și autoritatea acesteia.
Valentinian a continuat campaniile împotriva păgânismului, încurajând distrugerea templelor
păgâne și limitarea influenței cultelor antice.

#### Moartea și Legatul

Valentinian I a murit în 375 [Link] a murit la 17 noiembrie 375 în Pannonia (accident cerebral). .
Moartea sa a lăsat un gol de putere în imperiu, iar succesorul său, peste câțiva ani, ar fi dus la
intensificarea provocărilor externe și interne.

▪2Valentinian al II-lea (375-392) 4

valentinian al II-lea (371 – 392 [Link].) a fost un împărat roman care a domnit între anii 375 și 392
[Link]. ▪ Valentinian al II-lea – este fiul lui Valentinian I; • este susținut și ales de armată (deși avea
doar 4 ani);
• este influențat de mama sa, Iustina;
Valentinian al II-după moartea tatălui său, a preluat conducerea Imperiului Roman de Apus. Domnia
sa a fost marcată de provocări interne și externe, dar și de intensificarea tensiunilor religioase din
imperiu, inclusiv între ortodocși și arieni.
La moartea lui Valentinian I în 375 [Link]., Valentinian al II-lea, având doar câțiva ani, a fost numit
împărat sub tutela generalului său, Flavius Merobaudes, și mai târziu a fost protejat de tatăl său
adoptiv, Theodosius I, care a venit la putere după ascențiunea sa. Inițial, împăratul tânăr a avut
dificultăți în a-și afirma autoritatea, mai ales în contextul instabilității politice și presiunilor
provocate de invaziile barbarilor.
Domnia lui Valentinian al II-lea s-a confruntat cu mai multe amenințări externe care puneau în
pericol stabilitatea imperiului:

1. **Invaziile Barbarilor**: Triburi germanice, cum ar fi herulii și ostrogotii, au început să penetreze

frontierele imperiului. Aceste incursiuni au generat nevoia de a întări garnizoanele și de a mobiliza
trupele pentru a apăra teritoriile, iar Valentinian a avut în vedere asigurarea securității zonelor
critice.

2. **Sprijinul lui Theodosius I**: În contextul acestor amenințări externe, Theodosius I a devenit co-
împărat și protector al regatului lui Valentinian. Această alianță a fost crucială pentru consolidarea
apărării și menținerea echilibrului militar în fața invaziilor.
În 380 [Link]., împăratul Theodosius I a emise edictul de la Tesalonic, prin care a declarat creștinismul
ortodox religie de stat, permitând astfel lui Valentinian să își consolideze poziția pro-ortodoxă.

2. **Sinodul de la Aquileia**: În 381 [Link]., Valentinian al II-lea a participat la convocarea acestui

sinod, care a avut rolul de a condamna arianismul și de a promova unirea în cadrul Bisericii.

Valentinian al II-lea a murit în 392 [Link]., în circumstanțe controversate. Se consideră că a fost

asasinat
3/Grațian (375-383)
Grațian (359 – 383 [Link].) a fost un împărat roman care a domnit între anii 375 și 383 [Link].

devenit împărat în 367 [Link]., fiind co-împărat cu tatăl său, Valentinian I. După moartea lui
Valentinian în 375 [Link]., Grațian a preluat conducerea imperiului de Apus. La o vârstă fragedă, el s-a
confruntat cu provocări semnificative, cum ar fi invaziile triburilor germanice, cum ar fi alemanii și
goții, care amenințau securitatea imperiului.

Grațian a adoptat o politică de apărare activă

a mobilizat și a condus campanii militare pentru a contraataca triburile barbare care atacau granițele
imperiului.
Grațian a fost implicat în negocieri cu diverse triburi și a căutat să stabilească alianțe strategice
pentru a controla invaziile barbare. A utilizat tactici diplomatice pentru a reduce tensiunile și a
menține pacea în unele regiuni.

Grațian a fost cunoscut pentru susținerea activă a Bisericii Creștine și a ortodoxiei, continuând
tradiția părinților săi:

Interzicerea Păgânismului:
, închiderea templelor păgâne și descurajarea cultelor antice.
A fost unul dintre primii împărați care au refuzat titlul de pontif maxim, subliniind astfel primatul
creștinismului asupra altor religii.
El a susținut și a convocat Conciliul de la Aquileia în anul 381 [Link]., care a avut rolul de a condamna
arianismul și de a promova unitatea Bisericii. Acest sinod a fost un pas important în consolidarea
ortodoxiei în rândurile creștinilor.

Decretarea Creștinismului ca Religie de Stat: În 380 [Link].,co împăratul din Răsărit cu fratele sau
valentinian al 2, Theodosius I , a emis un edict care a declarat creștinismul ortodox ca religie de stat.
Grațian a sprijinit aceste inițiative, iar politica sa a contribuit la întărirea credinței creștine în cadrul
societății romane.

Moartea și Moștenirea
Grațian a fost asasinat în 383 [Link]. într-un complot orchestrate de generalul său, Magnus Maximus,
care a revendicat tronul. Moartea sa a generat instabilitate politică în imperiu și o luptă pentru
putere în rândul liderilor de frunte.

[Link] a trait (328 – 378 [Link].) (domneste intre anii 364-378)

▪ peste partea orientală a Imperiului Roman;
▪ are reședința la Constantinopol;

· ▪ urmează politica religioasă a lui Constanțiu al II-lea [semiarian homeean: se

afirma că Fiul are o natură asemănătoare (homios)] cu a Tatălui; din această cauză, devine foarte
nepopular;
· ▪ apărători ortodocși din timpul său: Sfântul Atanasie cel Mare și Sf. Vasile cel Mare (care l-a
înfruntat personal);

Ascensiunea la Tron
Valens a devenit împărat după moartea lui Iovian în 364 [Link]., fiind ales împărat de către armata
romană. A fost numit co-împărat cu fratele său, Grațian, care conducea partea vestică a imperiului.
Această împărțire a puterii a venit în urma unei tradiții deja stabilite de împărați care împărțeau
conducerea imperiului pentru a se face față mai bine provocărilor interne și externe.

Valens susține arianismul, astfel , el a intrat în conflict direct cu dogma stabilită la Sinodul de la
Niceea: favorizând episcopii arieni și exilând pe cei care se opuneau acestora, în special pe
susținătorii ortodocși.

Valens a fost văzut ca un persecutor al celor care aderau la doctrina lui Hristos, conform tradiției
nicene. Aceasta a dus la tensiuni destul de crescute în rândurile Bisericii și a contribuit la divizarea
comunităților creștine.
Domnia sa a fost marcată și de confiscarea unora dintre bisericile ortodoxe, care au fost
redirecționate spre comunitățile ariene.

Dincolo de conflictele religioase, Valens a avut de făcut față și amenințărilor externe, mai ales din
partea triburilor germanice și a altor dușmani:
Bătălia de la Adrianopol: Una dintre cele mai importante bătălii ale domniei sale s-a desfășurat în
378 [Link]., când Valens a decis să conducă personal o campanie militară împotriva goților, care
invadaseră teritoriul imperiului. Bătălia de la Adrianopol a avut loc pe 9 august 378 și s-a încheiat cu
o înfrângere zdrobitoare pentru romani, Valens fiind ucis în luptă.

Înfrângerea lui Valens a dus la amplificarea invaziilor barbarilor în imperiu. Această situație a
contribuit la criza și instabilitatea care aveau să afecteze Imperiul Roman pentru decadelor
următoare.
Moartea sa a lăsat un gol de putere și a marcat începutul unei noi perioade de instabilitate în
imperiu, culminând cu forme de declin care aveau să fie vizibile în următoarele decenii.

[Link] cel Mare (379-395) ▪ originar din Spania;

· ▪ a fost ridicat la treapta de August de împăratul Grațian, fiind urmașul lui Valens ca împărat
al jumătății răsăritene a imperiului;
· ▪ renunță la însemnele de Pontifex Maximus, urmând lui Grațian (Augustul peste partea de
apus) (acesta la rândul său, la îndemnul Sf. Ambrozie al Mediolanului);
· ▪ a fost adept al credinței niceene (asemenea lui Grațian care a luat măsuri dure împotriva
arienilor și donatiștilor);
· ▪ publică la Tesalonic un Edict în favoarea Ortodoxiei niceene, edict reluat la Constantinopol
la 10 ianuarie 381;
· ▪ a convocat Sinodul al II-lea Ecumenic (381) • a condamnat erezia pnevmatomahilor (a
luptătorilor împotriva Sf. Duh);
· • canonul 3: scaunul Arhiepiscopului de Constantinopolul a fost ridicat la rangul al II-lea,
după Roma;
·
· ▪ împreună cu Grațian, a luat măsuri concrete împotriva ereticilor și a păgânilor: • prin
anularea privilegiilor acestora;
· • a impus restituirea către ortodocși a bisericilor ocupate de arieni;
· • în 383 a prevăzut legi de stat pentru pedepsirea apostaziei ca delict de stat;
·
· ▪ Grațian este uzurpat de Magnus Maximus (care se stabilește la Augusta Treverorum) și,
apoi, este ucis la Lugdunum;
· ▪ Magnus Maximus îl înfrânge pe Valentinian II care se refugiază la Teodosie cel Mare;
acesta din urmă, prin căsătoria de-a doua (cu principesa Galla, sora lui Valentinian II), îi devenise
cumnat;
· ▪ Magnus Maximus este înfrânt de Teodosie cel Mare și își pierde viața în luptă;
· ▪ Restaurat ca împărat, Valentintian II, este așezat sub protecția unui ofițer pe nume
Arbogast, foarte autoritat, care, în urma destituirii, îl omoară pe Valentinian al II-lea, urcând pe tron
pe un înalt funcționar din cancelaria imperială, Eugenius;
· ▪ Teodosie cel Mare îl înfrânge pe Eugenius și devine singur stăpânitor peste întreg Imperiul
Roman;
· ▪ Moare subit la 17 ianuarie 395, lăsând imperiul împărțit celor doi fii (Arcadius, peste
partea de răsărit și Honorius, peste partea de apus);
▪ Este cinstit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, fiind primul împărat care a stabilit prin edict (380) că
adevărata credință creștină este cea niceo-constantinopolitană, pas imporant în adoptarea ei ca
religie de stat.