Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dumitru Sandu
În plus este pus în evidenţă faptul că, în afară de domeniile distincte dezvoltare
comunitară şi dezvoltare regională, începe să se constituie tot mai clar un domeniu
de sinteză centrat pe dezvoltarea de tip comunitar-regional. Sunt formulate detalieri
în legatură cu rolurile şi tipurile de agenţi implicaţi în dezvoltarea comunitară,
funcţiile facilitării, ideologia participativă etc.
1
Dumitru Sandu
Cuprins
PARTEA ÎNTÂI: DEZVOLTARE COMUNITARĂ .................................................. 4
Dileme ale dezvoltării comunitare în România .......................................................... 4
O inovaţie socială ............................................................................................................................ 4
Întrebări ........................................................................................................................................... 6
Opţiuni............................................................................................................................................. 7
Participare comunitară........................................................................................... 32
Acţiune comună în interesul grupului de apartenenţă ................................................................... 32
Asociaţiile pentru aducţiunea apei potabile- un caz de participare comunitară ............................. 34
Cultura participativă ...................................................................................................................... 41
Ideologia participativă ................................................................................................................... 45
Credinţa în proiecte în spaţiul comunitar-regional ........................................................................ 49
În loc de concluzii ......................................................................................................................... 54
Anexă. Un sondaj asupra participării comunitare în 14 sate ......................................................... 60
2
Dezvoltare comunitară şi regională
3
Dumitru Sandu
La prima vedere, DEVCOM este,în contextul românesc de după 1989, o inovaţie socială .
Sintagma şi algoritmii de acţiune pe care îi desemnează reprezintă noutăţi relative la timp şi loc.
Vom vedea pe parcursul lucrării cât de nouă este abordarea pe context românesc şi pe timp lung,
care trece dincolo de zidul comunist al secolului trecut.
Deocamdată reţinem că este vorba de o inovaţie socială. Abia după 1998 în România se
vorbeşte tot mai frecvent de „dezvoltare comunitară‖. Apar proiecte ale unor ONGuri,
asociaţii1, cursuri şi materiale universitar-academice (Zamfir, 2000, Ionescu 2004, Voicu şi
Voicu, coord. 2006) sau acte guvernamentale care operează cu sintagma respectivă. Se dezvoltă
controverse la modul explicit sau implicit în legătură cu rolul posibil al dezvoltării comunitare,
al noilor actori ai dezvoltării. Fermentul care susţine dezbaterea este dat în bună măsură de
oportunităţile de rezolvare a unor probleme sociale locale prin programe de combatere a sărăciei
sau de dezvoltare care deschid drumul spre resurse, funcţie de capacitatea comunităţilor locale
de a se auto-organiza sau mobiliza pentru participare. Scheme de intervenţie socială comunitară
sau regională bazate pe idei de parteneriat, participare locală, mobilizare a capitalului social etc.
sunt tot mai mult experimentate în context românesc. Acestea au fost preluate , majoritar, din
practica şi cu sprijinul unor instituţii internaţionale de tipul Uniunii Europene, Băncii Mondiale,
UNDP, DFID etc.
Acţiunile de dezvoltare comunitară sunt reluate în anii 90 în baza unui transfer masiv de
experienţă internaţională codificată în modele de facilitare şi în instituţii de gestionare a
practicilor comunitare. Canalele pe care vin astfel de modele instituţionale sunt, în principal cele
ale unor actori foarte activi în câmpul dezvoltării internaţionale ca donatori, fundaţii sau agenţii.
În seria acestora, rolul fundamental în relansarea DEVCOM în România anilor 1996-2000 l-au
avut:
1 Cazul ARDC Asociaţia Română de Dezvoltare Comunitară, CAR Centrul de Asistenţă Rurală de la
Timişoara etc.
2 Legea 129/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului Român de Dezvoltare Socială
4
Dezvoltare comunitară şi regională
• Fundaţia Soros (mai ales prin Centrul de Asistenţă Rurală CAR şi prin Centrul pentru
Dezvoltare Economică CDE).
Au fost activi şi alţi actori precum donatorii bilaterali (guvernele Olandei,
Danemarcei,Germaniei, Japoniei etc.), Fundaţia Charles Stuart Mott, Delegaţia Comisiei
Europene etc. Nu este în intenţia mea să fac o istorie de detaliu ci să pun în evidenţă tipuri de
mecanisme care au dus la structurarea principalelor modele de practică în domeniul dezvoltării
comunitare. Reţele de instituţii şi procese de difuziune a inovaţiei sociale numită dezvoltare
comunitară, cu toate componentele ei - facilitare, parteneriat, mobilizare de resurse,
fundamentarea schimbărilor prin proiecte, abilitare comunitară, evaluare etc. – au acţionat ca
mecanisme esenţiale pentru instituţionalizarea dezvoltării comunitare.
Principalele linii de structurare a practicilor DEVCOM au fost de tip
• organizaţional prin proiectarea şi înfiinţarea unor instituţii specializate de tip
FRDS, Centrul de Asistenţă Rurală,
• asimilare a expertizei la nivel de facilitatori, membrii în ONGuri sau agenţii
focalizate pe dezvoltare comunitară sau în structurile de conducere ale acestora
• învăţare şi difuzare la nivel comunitar, în interacţiunea dintre organizaţiile
orientate comunitar, experţi şi comunităţi.
Cercetarea socială aplicativă este din ce în ce mai mult implicată fie în fundamentarea unor
programe sociale care au în designul lor componenta participativă a dezvoltării locale fie în
estimarea impactului social al unor astfel de programe sau proiecte. In tot acest context, mai
mult la nivel academic decât practic apare şi recursul la tradiţiile fondatoare de genul celor
instituite prin concepţia şi practica echipelor regale în perioada anilor ‗30, în cadrul mişcării
sociale patronată de Dimitrie Gusti.
Pe un astfel de fundal, de noutate şi dezbatere atât în plan practic, de intervenţie socială, cât şi
de cercetare socială, elaborarea unui manual de dezvoltare comunitară acum şi aici poate părea
imposibilă sau hazardată. Cum un manual este o codificare de experienţă, în contextul dat, nu
poate fi vorba să ţintim spre elaborarea unui model standard. Ar fi posibilă adaptarea unui
manual elaborat în alt context cultural pe tematică DEVCOM. Utilitatea lui formativă îmi pare a
fi însă discutabilă. Cultura şi problematica socială locală contează foarte mult în dezvoltarea
comunitară. O adaptare de coduri tehnice sau culturale pentru a fonda intervenţii eficiente social
şi economic nu se poate face însă decât prin experimentare, la nivel de practică socială. In timp,
pe baza cunoaşterii unei astfel de experienţe se poate ajunge la codificări de tipul manualelor
standard.
Este necesar însă ca odată lansate procesele de dezvoltare participativă să fie susţinute la nivel
social prin formarea unor actori specializaţi sau calificaţi care să poată susţine procesul din
interior dar cu avantajele cunoaşterii principiilor şi practicilor bune din domeniu. Lor le revine
rolul de a adapta efectiv practicile DEVCOM la contextul naţional, regional şi comunitar pe
care îl cunosc şi de care sunt interesaţi.
5
Dumitru Sandu
Desigur, selecţiile pe care le voi face din literatura de specialitate şi din lumea exemplelor,
comunităţilor sau instituţiilor pe care le voi invoca sunt afectate de propria scară de valori, de
experienţele personale din domenii conexe DEVCOM. Care anume sunt experienţele de viaţă
sau de cercetare care m-au apropiat de tematica tratată în volum, se va vedea cu uşurinţă din
cuprins, din exemple şi date. Ceea ce este mai puţin vizibil dar foarte important voi încerca să
fac explicit însă încă dintru început. Este vorba de orientările valorice care îmi subsumează
demersul şi de ipotezele pe care le susţin în înţelegerea dinamicii de dezvoltare a comunităţilor
locale din România anilor 2000.
Întrebări
Primăria sau ONGul?3 In prezent, primăriile şi, în genere, administraţiile locale, sunt
principalul agent de DEVCOM în majoritatea localităţilor ţării. Dezvoltarea locală se produce
însă tot mai mult prin proiecte cu finanţare locală sau extralocală. Participarea populaţiei locale
la luarea deciziilor de dezvoltare şi la implementarea proiectelor este foarte diferită de la o
situaţie la alta.
La toate aceste întrebări se răspunde prin opţiuni pentru administraţia publică locală sau pentru
sectorul ONG. Argumentul standard pentru prima variantă este dat, de obicei, în termeni de
putere şi competenţă; în sprijinul celei de-a doua variante este invocată flexibilitatea, capacitatea
sporită de a mobiliza resursele locale de cooperare, transparenţa sporită, distanţarea de jocurile
politice. La rândul ei, opţiunea favorabilă administraţiei susţine că ONGurile nu au competenţă,
folosesc banii din proiecte pentru îmbogăţirea celor care le coordonează şi nu pentru binele
public, sunt supradeterminate de către donatori externi sau elite locale şi nu de interesul
grupurilor marginale pe care ar trebui să le servească .
Ipoteza de acţiune pe care o susţin este cea a interacţiunii celor două categorii de actori în
activităţile DEVCOM. Pot interacţiona la modul cooperare sau competiţie sau control reciproc.
Astfel îşi pot spori şansele de reuşită în condiţii de resurse limitate şi pot reduce tentaţiile de
corupţie prin provocarea permanentă a partenerului sau competitorului pentru transparenţă
sporită. Desigur, nu este suficient să spui că ambele categorii de actori contează .Rămâne de
răspuns la întrebările „cum‖, „unde‖ şi „de ce‖? Cum pot coopera, în ce contexte interacţiunea
este mai bună sau mai proastă, de ce natură sunt obstacolele de interacţiune eficientă între
administraţie şi ONG.
Specialistul sau comunitatea? Cine stabileşte agenda de dezvoltare locală, cine dă cele mai bune
soluţii la probleme, viziunea cui contează? Specialistul sau comunitatea ? Specialistul poate fi
facilitator local sau din partea unui ONG extralocal, consultant sau reprezentant al instituţiei
care asigură resursele pentru acţiunea comunitară. In principiu, majoritatea programelor de
dezvoltare locală îmbrăţişează ideologia participării comunitare, implicării săracilor sau altor
grupuri comunitare în identificarea problemelor şi în luarea deciziei. Cât întemeiat prin fapte
este un astfel de discurs? În ce măsură puterea finanţatorului şi orgoliul de expert/consultant nu
alimentează practici elitiste sub paravanul unor mecanisme formale de consultare locală sau de
evaluare? Atâta vreme cât există încă o cultură democratică slab structurată, sursele de
3 In fapt, polaritatea menţionată face parte dintr-o serie mai largă de opoziţii ai cărei termeni esenţiali
sunt statul- instituţiile de caritate – ONGurile – piaţa. DEVCOM operează diferit funcţie de fiecare dintre
aceste cadre de referinţă (Kenny, 2001). Asupra semnificaţie acestor cadre de referinţă voi reveni .
6
Dezvoltare comunitară şi regională
informare publică lucrează cu mult zgomot şi cu puţină obiectivitate, iar evaluările de programe
de dezvoltare sunt realizate majoritar sub umbrela celui care finanţează sau gestionează
proiectul, şansa de simulare a democraţiei în programele DEVCOM este foarte mare. Cele de
mai sus nu reprezintă o pledoarie pentru renunţarea la facilitare, expertiză sau consultanţă.
Acestea sunt foarte necesare în foarte multe cazuri. Important este însă ca şi mecanismele
respective să fie evaluate sub aspectul eficienţei şi al concordanţei cu ideologia participativă.
Dezvoltare comunitară, oricum? Schimbările de tip DEVCOM sunt, prin definiţie destinate
„mai binelui‖ comunitar. Este o întrebare însă dacă în fapt lucrurile stau totdeauna conform
definiţiei. Care este raportul între bunăstarea comunitară ţintită prin proiectele DEVCOM şi
beneficiile elitelor locale, donatorilor sau ONGurilor operaţionale ? Cât de durabile sau
sustenabile sunt schimbările induse prin proiectele DEVCOM? În absenţa unor mecanisme de
raportare transparenta a rezultatelor acţiunii comunitare şi a unor evaluări competente şi
obiective,riscurile de a obţine efecte minime, de scurtă durată pentru populaţia locală sunt foarte
mari.
Opţiuni
În concluzie la acest capitol de deschidere a lucrării menţionez principalele premise ale
abordării pe care o propun:
diversitatea este cel mai bun mediu pentru a găsi soluţii la dezvoltarea comunităţilor
locale. Raportările le voi face la perioada interbelică, la perioada comunistă, la societăţi
cu tradiţie în promovarea DEVCOM, la instituţii, comunităţi şi autori din zone foarte
diferite.
Pentru situaţii sociale diferite vor trebui elaborate coduri specifice de acţiune eficientă
care să menţină câteva reguli generale dar ,în acelaşi timp, să lucreze cu multiple
specificări. Învăţarea diversităţii, a tipurilor sociale care domină aria de intervenţie este
primul pas în DEVCOM de performanţă.
7
Dumitru Sandu
Între cercetarea şi practica din domeniul comunitar-regional relaţia este una de „dialog
continuu‖, de interacţiune, fiecare domeniu formulând date de intrare pentru celălat şi
reacţionând prin adaptări reciproce. Ideea că se poate face inginerie socială de tip
dezvoltare comunitară sau regională fără cercetare este una care nu poate duce decât la
rezultate lipsite de viabilitate.
Lucrarea include pagini de manual standard, cu rezumare si prezentare simplă a unor analize
anterioare din domeniul de referinţă dar şi pagini de cercetare. Acestea din urmă sunt necesare,
cred, dat fiind noutatea domeniului. În fine, în seria precizărilor de mod de lucru, menţionez că
lucrarea mi-a prilejuit revenirea la texte mai vechi sau mai noi , nepublicate în volum propriu.
Le-am revăzut din perspectiva intereselor acestei lucrări şi am selectat ceea ce am crezut a fi de
folos.
Am reintrodus în circuit , spre exemplu, un text publicat cu peste 30 de ani în urmă, referitor la
participarea locală. „Participare locală‖ în comunism? Cititorul va putea judeca el însuşi. În fapt,
istoria pe care o relatez acolo este mult mai mult decât un episod întâmplător. Asociaţiile de
aducţiune apei potabile din zona Şeica Mare - Axente Sever- Agârbiciu- Şoala de lângă Copşa
Mică reprezintă o formă exemplară de difuzare a unei inovaţii sociale pe suportul unor forme
tradiţionale de organizare socială – vecinătăţile de tip săsesc4.
4 Pentru abordări antropologice ale vecinătăţilor de tip săsesc din Transilvania în anii 2000 vezi
Mihailescu, 2002 iar pentru relaţiile de vecinătate la nivelul Munţiolor Apuseni vezi Totelecan, 2003.
8
Dezvoltare comunitară şi regională
Este acţiunea de la Satu Nou un posibil exemplu de dezvoltare comunitară? Dar dacă procesul
ar fi fost pornit nu de la un grup de iniţiativă locală ci de la un facilitator al FRDS, ar mai fi fost
vorba de acţiune comunitară? Sau, dacă începutul procesului se afla la judeţ, într-o decizie a
Consiliului Judeţean, transmisă primarului care, la rândul lui ar fi organizat „ca la carte‖
lucrurile la nivel local cu grup de iniţiativă, adunare generală sătească, comitet de coordonare a
proiectului etc. ? Ar mai fi fost cazul să calificăm acţiunea drept DEVCOM?
Dar dacă în loc de drumul de la Satu Nou ar fi fost vorba de „apaductul de pe Uliţa Lungă‖
construit de o vecinătate în Şeica Mare, lângă Mediaş, în anii 1900 ( vezi descrierea cazului in
subcapitolul din „participare comunitară‖), cu reluarea procesului de difuzare în zonă a
respectivelor inovaţii socio-tehnice în întreaga zonă Copşa Mică – Mediaş în anii 1960-1970? Şi
exemplele pot fi continuate. Răspunsul la întrebarea anterioară nu poate fi dat, evident, decât
prin lămurirea sensului curent al noţiunii de DEVCOM. Este ceea ce voi încerca să fac în
continuare.
O posibilă sinteză a diferitelor sensuri atribuite „dezvoltării comunitare‖ trimite spre definirea sa
ca schimbare voluntară în, prin şi pentru comunitate. Altfel spus, este vorba de o familie de
schimbări în plan social (nu individual) pentru care se specifică locul, modul de realizare şi
finalitatea. Toate cele patru elemente – motivaţia, spaţiul, modul de realizare şi finalitatea sunt
necesare pentru ca schimbarea să îndeplinească cerinţa de a fi de tip comunitar. Elemente de
gradualitate intervin însă în legătură cu fiecare dintre ele. Transformarea se poate produce
pentru toată sau numai pentru o parte din comunitate, cu participarea unora sau a tuturor
membrilor ei, cu impact pentru puţini, mulţi sau toţi membrii.
5 Cele doua nume au fost alese pentru a trimite la ideea de nume comune de sat în România. In registru
de toponimie aş menţiona că acestea au frecventa maxima de apariţie în lista numelor de sate din
mediul rural românesc. La recensământul din 2002, din cele 12730 sate din mediul rural, 42 purtau
numele de Satul Nou iar 35 se numeau Poiana. Nu întâmplător, cele mai multe „sate noi” sunt în
regiunea cu cel mai ridicat nivel al fertilităţii, respectiv în Moldova (18 din cele 42) iar cele mai multe
„poiene” apar tot în Moldova (20 din 35). Satele „noi” sunt, foarte probabil , apărute prin „roire” sau
colonizare iar „poienile” sunt locuri privilegiate de aşezare umană prin acelaşi proces de desprindere din
satele „matcă” (Stahl, 1998).
9
Dumitru Sandu
Se pune firesc întrebarea legată de câţi membri din grup trebuie să participe la acţiunea pentru
ca aceasta să fie calificată ca fiind de tip comunitar, doi, trei, majoritatea sau toţi . Participarea
integrală a grupului sau a majorităţii membrilor săi este un fenomen relativ rar, asociat mai
degrabă cu situaţiile de viaţă socială de tip tradiţional sau cu calamităţi, crize. În grupurile
sociale cu grad redus de tradiţionalism şi în situaţii normale de viaţă, problema care se pune este
cea a implicării unei părţi a membrilor grupului. Câţi anume nu contează. Important este ca ei să
lucreze în folosul comunităţii şi la modul voluntar sau cointeresat.
„Voluntar‖, „forţat‖, „cointeresat‖ sau „altruist‖ semnifică tot atâtea variante de motivare pentru
implicare în acţiunile DEVCOM. Pentru ca acţiunea să fie de tip comunitar este necesar ca
implicarea să fie strict voluntară şi altruistă, persoana care participă să intre în angrenajul
acţiunii cu finalitate de grup strict voluntar şi fără orice motivaţie personală, asociată cu un
interes particular? Discuţia poate părea speculativă, de ordin terminologic , din seria celor de tip
„angelogie‖ 6. Nu este însă aşa pentru că tipul de motivaţie care trebuie stimulat pentru
participarea comunitară este determinant pentru modul în care sunt structurate politicile
DEVCOM, pentru organizarea acţiunilor comunitare. O simplă clasificare a motivaţiilor de
implicare în acţiunile de interes comun în funcţie de cointeresare şi voluntariat indică patru
tipuri de situaţii – participare dezinteresată /altruistă, prin cointeresare, grupală şi forţată
(Error! Reference source not found.). Acestea sunt tipuri ideale de motivaţie pentru că în
practica de participare pot fi combinate, pentru acelaşi individ, tipuri diferite.
6 In dogmatica preocupată de caracteristicile îngerilor, în evul mediu, apăreau întrebări strict speculative,
de tipul „câţi îngeri încap pe un vârf de ac?‖
10
Dezvoltare comunitară şi regională
Este controversat statutul participării prin cointeresare. Antreprenorul local care contribuie cu
bani sau utilaje la realizarea unei şcoli din localitate nu pentru că doreşte ci pentru că are nevoie
de aprobări, facilităţi sau pur şi simplu de credit de încredere de la primărie poate fi considerat
ca actor cu participare comunitară? Mai mult la modul informal decât formal, astfel de reţele de
interese sunt frecvent puse în funcţiune de autorităţile locale atunci când au de realizat acţiuni
de infrastructură locală de interes public. Includerea sau neincluderea participării prin
cointeresare în sfera DEVCOM depinde de definiţia care se adoptă. În accepţiunea adoptată aici,
participarea prin cointeresare este o formă de participare şi implicit dezvoltare comunitară prin
simplu fapt că cel care o realizează este membru al comunităţi şi participă la o acţiune de folos
public, chiar dacă în baza unei motivaţii de tip interes personal. Diferitele forme de parteneriat
implicate în DEVCOM acţiuni cu funcţie de realizare a unor bunuri publice prin conjugarea
unor interese de ordin diferit, inclusiv în variantă public-privat. Singura problemă pe care o pot
aduce formele de participare comunitară prin cointeresare este cea legată de posibilele forme de
corupţie care îi pot fi asociate. Proceduri de transparenţă şi formalizare a relaţiilor de interes
care pot duce la DEVCOM sunt esenţiale pentru a reduce riscurile de corupţie în promovarea
stimulării prin cointeresare.
Precum în cazul oricărei acţiuni umane, motivaţiile pentru implicarea în DEVCOM pot fi
asociate cu tradiţia, valorile, sentimentele sau raţionalitatea raporturilor dintre scopuri şi
mijloace7.
„Ce rămâne astăzi din conceptul de comunitate? Pe plan general, nu foarte mult, pentru că a fost
utilizat în moduri atât de diferite (Hillery numărase deja vreo nouăzeci de definiţii diferite ale
termenului) încât a ajuns să nu mai indice mare lucru, mai ales in Statele Unite. În Europa, a
rămas, cel puţin într-un anume sens, legat de viziunea lui Tonnies ; în acest sens, fiind o noţiune
de ordin specific sociologic, e greu să nu împărtăşeşti criticile care i-au fost aduse : ideea de
solidaritate, problemele de identitate, faptul că poziţiile care reiterează într-o oarecare măsură un
punct de vedere nu neapărat utilitarist şi „de piaţă‖ în privinţa convieţuirii umane pot fi
exprimate mai corect cu ajutorul altor noţiuni. Chiar şi în psihologia comunităţii, aşa cum ne
este oferită de modelele sale americane, conceptul originar de comunitate pare să fi pierdut
multe dintre conotaţiile sale.‖ (Amerio, 2003: 38).
7 Tipologia weberiană a acţiunilor umane ca fiind raţionale prin scop, raţionale prin valori, afectuale sau
tradiţionale este pe deplin aplicabilă şi tipurilor de participare comunitară. Similar, tipurile de autoritate
identificate de Weber – legal-rational, tradiţional şi carismatic, sunt identificabile în desfăşurarea
acţiunilor comunitare: „There are three pure types of legitimate authority. The basis for their claim to
legitimacy may be primarily one of:
(1) Rational character—resting on the common belief in the legality of rules and the right of those
empowered to exercise authority (i.e. legal authority); or
(2) Traditional character—resting on the common belief in the sanctity of existing traditions and the
legitimacy of that authority thereby empowered (i.e., traditional authority); or finally (3) Charismatic
character—resting on an uncommon devotion to the sanctity, heroism or otherwise impressive character
of an individual and to the dispositions openly enacted by that person (i.e., charismatic authority).
(Weber,1999, 31)
11
Dumitru Sandu
In limbajul curent dar şi în analizele sociale de specialitate, familia, şcoala, enoriaşii unei
biserici, un sat, o vecinătate sunt calificate drept „comunitate‖.Mai mult, se vorbeşte şi despre
„comunităţi virtuale‖ în care membrii sunt legaţi prin „firele‖ internetului sau despre
„comunitatea oamenilor de afaceri‖ sau despre „comunitate politică‖. Ce au în comun toate
aceste forme de grupare a oamenilor pentru a beneficia de calificativul de „comunitate‖?
Singura trăsătură comună pentru o atât de largă varietate de entităţi sociale este unitatea valorică
sau, mai exact, probabilitatea de a avea membrii cu orientări valorice similare. Noţiunea de
comunitate se aplică în special grupurilor care au sau tind să aibă o cultură specifică. Satul
tradiţional8 şi familia sunt cazuri exemplare. Sunt grupuri de dimensiuni reduse, cu puternică
interacţiune între membrii lor , pe durate mai de timp , cu experienţe comune şi, în consecinţă,
cu valori comune.
Noţiunea de comunitate este folosită atât pentru grupuri care au efectiv coerenţă sau unitate în
planul valorilor cât şi pentru cele care au potenţial de a evolua spre o astfel de stare.
Similarităţile de status ocupaţional, rezidenţial, de localizare, de vârstă etc. sunt una dintre
categoriile de factori care sporesc probabilitatea de similaritate de orientare valorică între
membrii grupului. Interacţiunile intense, funcţie de interese sau alte criterii sunt, de asemenea, o
condiţie favorabilă constituirii comunităţilor. In consecinţă, pot fi distinse comunităţi actuale, de
status şi de interacţiune. O a patra categorie este formată din comunităţile cumulative (Error!
Reference source not found.) , funcţie de criterii multiple – valori, status, interacţiune.
„comunităţile mici‖ despre care vorbeşte Redfield (1955) .
8 O investigaţie asupra sensului trăit al „comunităţii” la nivelul unor activişi comunitari din Irlanda duce
la concluzia că sensurile majore atribuite conceptului sunt cele de „comunitate geografică” şi de
„comunitate de interes”. În context apare şi întrebarea relevantă dacă nu cumva „comunitatea” nu este
decât „un sat imaginat” (Powell,, Geoghegan, 2004: 172-173). În fapt, toate comunităţile care nu sunt
„de intercunoaştere” dar au componentă identitară, au caracter de „comunităţi imaginate” (Anderson,
2000).
9 “După Pike, când avem de descris un eveniment uman, există două atitudini posibile. Una, denumită
etică, constă în a interzice orice ipoteză asupra funcţiei evenimentelor relatate, care le caracterizează
numai cu ajutorul criteriilor spaţio-temporale. Cealaltă, denumită emică, dimpotrivă, constă în a
interpreta evenimentele după funcţia lor particulară în lumea culturală particulară din care fac parte.
(NB: Termenii englezeşti etic şi emic au fost creaţi pornind de la Phonetics *= Fonetică+ şi Phonemics (=
Fonologie+. După Pike , distribuţionalismul este exemplul unui punct de vedere etic, exterior, asupra
limbajului. Cu acest titlu, el nu poate oferi descrierii decît un punct de plecare; pentru a alege printre
multiplele reguli şi clasificări care sînt de asemenea admisibile din punct de vedere distribuţionalist,
trebuie să i se suprapună o analiză emică, care caracterizează, pe de altă parte, unităţile prin funcţia pe
care le-o dă subiectul vorbitor.” (Ducrot, Schaeffer, 1996:45).
12
Dezvoltare comunitară şi regională
Comunităţi cumulative
C mici (Redfield)
C de tip devălmaş (Stahl)
Desigur, sensul noţiunii de comunitate rămâne încă vag chiar în varianta de definire anterior
propusă, prin referire la „grupuri cu probabilitate sporită de unitate valorică‖. Ce înseamnă
„unitate valorică‖, ce dimensiuni poate avea o comunitate, cu ce fel de comunităţi avem de a
face in cazul DEVCOM?
„Unitatea valorică‖ despre care discut vizează nu numai similaritatea de opţiuni valorice pentru
membrii grupului ci şi conştiinţa similarităţii, şi, implicit, o conştiinţă identitară, o conştiinţă de
„noi‖. În practica DEVCOM sunt avute în vedere în special comunităţile locale de tipul satelor,
oraşelor, cartierelor, vecinătăţilor etc. În privinţa dimensiunii pe care o poate avea un grup uman
pentru a putea fi considerat drept comunitate este greu de formulat o regulă. Formal vorbind,
prin aplicarea strictă a definiţiei adoptate, şi Bucureştiul este o comunitate cu cei aproape două
milioane de locuitori pe care îi are ca şi un sat de 30-100 de persoane. Cele două aşezări sunt
comunităţi locale în sensul că sunt grupări de gospodării cu localizare diferită. Locuitorii satului
se ştiu însă între ei, reprezintă , foarte probabil, o comunitate de intercunoaştere, ceea nu este
cazul pentru oraşul-capitală. Diversitatea ocupaţională şi socială este , de asemenea
incomparabil mai mare în capitală faţă de sat. O conştiinţă identitară specifică şi o cultură de
locuire specifică există însă pentru fiecare dintre cele două comunităţi.
În situaţiile practice de cercetare socială sau de planificare a acţiunilor este util să fie adoptat un
concept de gradualitate în înţelegerea comunităţii. Din perspective diferite, acelaşi grup uman
are grade diferite de comunitarism, de şanse de manifestare a caracterului de comunitate10.
Operaţional vorbind, comunitatea este recunoscută prin cel puţin unul dintre următoarele trei
atribute:
13
Dumitru Sandu
„…. în planul reflecţiei de ordin etic şi politic care se concentrează azi asupra problemelor
justiţiei şi ale binelui, conceptul de comunitate a redobândit un sens propriu semnificând
necesitatea unui bine comun ca platformă a oricărei democraţii care nu vrea să despartă
certitudinea dreptului de o reală egalitate între cetăţeni. Operele lui Aldstair MacIntyre (1981 ;
trad. it., 1988) şi Charles Taylor (1989 ; trad. it., 1993) au reluat dezbatere care, după apariţia
bine cunoscutei Teorii a justiţiei a lui John Rawls (1971 ; trad.it., 1982}, părea aproape stinsă.
Rawls, după cum se ştie, susţine că doar o „justiţie neutră poate să protejeze cu adevărat o
societate democratică pluralistă ; cum această neutralitate riscă, aşa cum stăteau lucrurile deja in
gândirea liberală clasică a lui Locke, să favorizeze nedreptăţile sociale în numele libertăţii de
iniţiativă şi al pieţei, el propune măsuri corective.‖ (Amerio, 2003: 38).
„Familia” DEVCOM
Odată definită noţiunea de dezvoltare comunitară este util să vedem la care procese se aplică şi
la care nu. Raportarea la situaţiile limită nu poate fi decât utilă pentru înţelegerea conceptului. În
plus, este bine să începem schiţarea diferenţierilor interne ale practicilor DEVCOM.
O primă distincţie care se impune este cea dintre „dezvoltarea comunitară‖ şi „dezvoltare a
comunităţii‖. Aceasta din urmă se realizează nu numai prin DEVCOM ci şi prin schimbări care
au funcţie de dezvoltare dar se produc fără participare comunitară Creşterea veniturilor
populaţiei din localitate ca urmare a sporirii ofertei de locuri de muncă în regiune duce la
creşterea nivelului de dezvoltare a localităţii dar nu are o dimensiune de participare sau
organizare comunitară şi, în consecinţă, nu se subsumează DEVCOM. Similar, construirea unei
magistrale care traversează localitatea sau trece prin apropierea ei poate avea multiple
consecinţe pozitive pentru nivelul de viaţă al populaţiei din localitate, poate induce schimbări
importante dar este vorba de o schimbare în care decizia comunitară nu a fost de loc implicată.
Dar, spre exemplu, ajutoarele oferite de vecini pentru cel care a avut un necaz în familie,
constituie caz de DEVCOM? În acest caz există o dimensiune de implicare a comunităţii dar
14
Dezvoltare comunitară şi regională
ţinta este una individuală . In consecinţă se poate vorbi de ajutor comunitar dar nu de dezvoltare
comunitară.
Sau , tot în zona exemplelor care pot aduce precizări pentru definirea fenomenului analizat:
organizarea unui hram la biserica din localitate poate fi calificată drept acţiune DEVCOM,
considerând ca atât organizatorii cât şi beneficiarii sunt membrii aceleiaşi comunităţi. În acest
caz acţiunea se desfăşoară în, prin şi pentru comunitate , este de factură voluntară şi are şi o
componentă explicită de cooperare, de capital social . La prima vedere, activitatea satisface
toate condiţiile incluse în definirea DEVCOM. Şi totuşi ea face parte din altă familie . Este o
activitate recurentă (la fiecare zi de hram), reglementată tradiţional şi nu duce la o schimbare în
comunitate. Cu alte cuvinte satisface toate condiţiile definiţiei în afară de aceea de a fi
„schimbare‖. În anumite cazuri poate avea funcţie DEVCOM dacă este organizată pentru prima
data în comunitate şi constituie o probă de autocontrol, de sporire a capitalului social local, a
abilităţii sociale locale de auto-organizare. Similar, dacă ocazia respectivă este folosită pentru
demararea unui proiect comunitar, atunci hramul poate avea o funcţie DEVCOM. Exemplu
trimite la marcarea distincţiei dintre „DEVCOM‖, „acţiune comunitară‖ şi „acţiune cu funcţie
DEVCOM‖.
Dar organizarea unei mişcări sociale pentru oprirea unei investiţii poluante sau pentru obţinerea
unor drepturi civice în cadrul comunităţii se subsumează DEVCOM? Atâta timp cât se lucrează
cu definiţia propusă, răspunsul este pozitiv. Organizarea mişcării sociale este net diferită de un
alt tip DEVCOM, cel în care animatorul, sau facilitatorul sau agentul comunitar face legătura
între un donator cu resursele aferente şi comunitatea care are anumite nevoi. În special în spaţiul
american, primul tip de acţiune este desemnat prin „organizare comunitară‖ iar cel de-al doilea
prin „DEVCOM‖. În fapt, ambele tipuri de acţiuni sunt forme ale DEVCOM prima cu accent pe
organizare, pe gestionarea conflictului, pe generarea unor instituţii prin mişcări sociale iar cea
de-a doua focalizată pe organizarea grupurilor comunitare pentru folosirea eficienta a unor
resurse prin intermediul unui program.
Prin contrast, Aotearoa /Noua Zeelendă, Australia şi Canada au avut în istoria lor
guverne mult mai puternice şi dezvoltare comunitară centrată pe abordarea prin
programe. Dar pentru prezent şi viitor distincţia între cele două abordări poate fi
chestionată. Sunt ambele abordări necesare pentru o dezvoltare comunitară de
succes? Nu cumva guvernele Canadei, Australiei şi Noii Zeelande au ajuns să
15
Dumitru Sandu
semene mai mult sau mai puţin cu guvernul Statelor Unite ? Şi dacă este aşa,
rezultă de aici că membrii acelor naţiuni vor trebui să se orienteze mai mult spre
modelul unei dezvoltări comunitare centrate pe putere?‖ (Stoecker, 2001, P. 1)
Ar mai fi de distins, cred, şi între noile şi vechile acţiuni DEVCOM. În forma actuală
DEVCOM implică deja o mare varietate de forme şi specializări. În afara distincţiei dintre
DEVCOM orientat spre mobilizare pentru mişcări sociale şi DEVCOM pentru realizarea unor
programe sociale sau economice ar mai fi de menţionat distincţia dintre fenomenele de
participare comunitară sau locală şi cele de parteneriat în interesul comunităţii.
În România DEVCOM are o tradiţie care poate fi localizată în special la începutul secolului
trecut în spaţiul mişcării haretiste de ridicare a şcolilor rurale sau, şi mai clar, după 1918, la
nivelul mişcării sociale declanşate de ministrul liberal Constantin Angelescu11 pentru construire
de şcoli la sate. Datele disponibile vorbesc de o adevărată mişcare socială în care preoţi,
învăţători, prefecţi, primari au acţionat ca animatori comunitari şi au reuşi să implice populaţia
rurală într-un amplu efort de construcţie a şcolilor necesare.
A fost vorba de acţiuni tipice de DEVCOM? Evident că da. Au fost în vreun fel diferite de cele
promovate acum de către Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS) sau de către Centrul de
Asistenţă Rurală de la Timişoara ,de către Asociaţia Română pentru Dezvoltare Comunitară
ARDC sau de către Centrul pentru Dezvoltare Economică din Soros Open Network? Diferenţe
,majore nu pot fi menţionate. Poate ecoul mult mai mare al ideii de participare comunitară în
anii 20 decât în prezent. În al doilea rând ar fi poate de menţionat faptul că DEVCOM în
varianta sa modernă implică în mult mai mare măsură actori specializaţi (facilitatori, agenţi
comunitari) şi codificări mai structurate ale regulilor de intervenţie comunitară. .
11 Semnificaţia mişcări sociale susţinută în anii 1930 prin acţiunile culturale ale Fundaţiei Culturale
regale sub conducerea lui Gusti este de pus în relaţie cu acelaşi vechi curent harestist Stahl (1981:279-
282). In termeni actuali din DEVCOM, semnificaţia esenţială a acţiunilor culturale ale echipelor Fundaţiei
ar putea fi redată prin „empowerment” (vezi dicţionarul de la sfârşitul lucrării).
16
Dezvoltare comunitară şi regională
Comitetele şcolare. Întrucât bugetul de stat al României din perioada interbelică nu putea
susţine singur o asemenea extindere rapidă a sistemului şcolar, mare parte din costurile
în bani şi forţă de muncă implicate au fost acoperite cu sume adunate prin intermediul
comitetelor colare35, a căror reţea a fost înfiinţată prin Decretul în iulie 191936 . Deşi
comitetele şcolare sînt în genere asociate cu numele lui Constantin Angelescu, ele au fost
precedate de eforiile, care au avut o viaţă scurtă, înfiinţate de Simion Mehedinţi în 1918
ca ministru al educaţie în guvernul Marghiloman37 . În Regat, Casa şcoalelor a îndeplinit
în chip limitat funcţiile acestor comitete încă din 189638. Angelescu a declarat că ideea
comitetelor şcolare îşi are originea în misiunea îndeplinită în 1917 în Statele Unite.‖
(Livezeanu, 1996: 47,49).
---------------
25 Heinz Brandsch, Pedagogi români contemporani, Biblioteca învăţătorului, nr. 8,
trad. din germană de V. Beneş (Editura revistei Satul şi şcoala, Cluj , 1937), p. 33.
26 Un observator francez punea nivelul scăzut al instrucţiei primare din România pe
seama deficitului de clădiri. Marcel Gillard, La Roumanie nouvelle (Alcan, Paris, 1922),
p. 16. Vezi şi Constantin Angelesco, Activite du Ministere de !'instruction, 1922-1926
(Editura Cartea românească, Bucuteşti, 1928), p. 10.
27 Ibid., p. 17.
…..
32. Angelesco, Activite, p. 24.
33 Ibid. pp. 25-27, 36-37. 34.idid p.4.
ss Angelescu, Evolulia, pp. 12, I5, 16.
36 Constantin Hamangiu, Codul general al României: Legi uzuale, vol. 9-10 (Alcalay,
Bucureşti, 1919-1922), pp. 127-144.
37 Vezi Simion Mehedinţi „Numerus clausus", Ideea europeană, august 17, 1919, p.
203, şi Angelescu, Evoluţia, p. 16.
38 Vezi Arhivele statului, Fond Casa Şcoalelor (în continuare CS), Bucureşti, 1919/411.
17
Dumitru Sandu
Schimbare (S)
comunitare
producere de
producere de bunuri private
bunuri private pentru S.culturală, S.
m o d d e v i a ţ ă
publice membrilor
ajutor
comunitar dezvoltare comunitară
dezvoltare a comunităţii
18
Dezvoltare comunitară şi regională
„Ideal-tipic, intervenţia socială se bazează pe relaţii de tip client-agent, definite prin faptul că
agentul (iniţiatorul intervenţiei) îşi propune să răspundă unor nevoi cu care se confruntă clienţii
(populaţia ţintă), deci să acţioneze în interesul acestora. Modelele tipice ale relaţiei agent-client
sunt cele medic-pacient, avocat-acuzat dar şi părinte-copil. Într-o intervenţie socială atât
funcţionarii publici cât şi voluntarii din organizaţii neguvernamentale ocupă poziţia de agenţi,
iar populaţia ţintă ocupă poziţia de clienţi.
Interesele primare ale clienţilor, care ţin de nevoile lor cotidiene, sunt cele care dau o primă
direcţie intervenţiei agentului. Totuşi, diversitatea existenţială a celor două categorii de
participanţi în interacţiune generează interese divergente. Despre ce fel de interese este vorba?
Putem distinge două tipuri de interese: cele primare, care reflectă nevoile personale ale actorilor
sociali, dincolo de procesul intervenţiei, şi cele secundare, care sunt create pe parcursul
intervenţiei şi se desfăşoară în limitele sale. Într-o intervenţie socială apar două tipuri de
conflicte de interese: în primul rând, există opoziţia firească între interesele primare ale
agenţilor şi interesele primare ale clienţilor; în al doilea rând, specificul relaţiei client-agent
constă în opoziţia dintre interesele primare ale clienţilor şi interesele secundare ale agenţilor.
Prima opoziţie este scoasă în evidenţă de ipoteza homo economicus. Resursele aflate la
dispoziţia intervenţiei sunt limitate, iar agenţii se află în competiţie cu potenţialii beneficiari
pentru împărţirea acestora. Pe scurt, remuneraţia agenţilor şi beneficiile sociale ale intervenţiei
provin, în cele din urmă, din acelaşi buget. Acest conflict de interese este uşor de înţeles şi de
anticipat, fiind reglementat de altfel prin procedurile de alocare a fondurilor şi de justificare a
cheltuielilor.
Conflictul de interese specific intervenţiei sociale, dar mult mai slab reglementat, apare între
interesele primare ale populaţiei ţintă şi interesele secundare - create de procesul însuşi al
intervenţiei - ale agenţilor. Nu mai este vorba despre competiţia pentru împărţirea resurselor
(bani, echipamente, servicii etc.) ci despre competiţia pentru controlul utilizării resurselor, după
ce nivelul acestora a fost stabilit. Chiar dacă în principiu capitalul intervenţiei este folosit „în
interesul‖ populaţiei ţintă, există un spaţiu considerabil de variaţie în definirea acestui interes:
priorităţile pot fi acordate unor categorii de persoane în defavoarea altora, unor beneficii pe
termen lung în defavoarea celor pe termen scurt, unor tipuri de consum în defavoarea altor tipuri
de consum etc. Ceea ce pare valoros unui locatar dintr-un cartier marginal poate părea
neimportant, sau chiar dăunător, unui asistent social. Cine stabileşte ce anume este „în interesul‖
clientului? Pentru potenţialii beneficiari ai intervenţiei, miza ţine în principal de interesele lor
personale, de nevoile lor aşa cum sunt ele trăite zi de zi – deci de sfera intereselor primare.
Pentru agenţi nu este vorba despre nevoile lor personale, din afara procesului de intervenţie, ci
mai degrabă de interesele secundare create de „jocul‖ intervenţiei, de mizele specifice ale
19
Dumitru Sandu
acestei interacţiuni: dreptul de a stabili priorităţi, dreptul de a judeca - în înţelesul pragmatic dar
şi moral al termenului.
Prin urmare, asimetria poziţiilor agenţilor şi populaţiei în cadrul intervenţiei creează acest tip
specific de conflicte de interese. În plus, ea conduce şi la un dezechilibru informaţional. Agenţii
au acces la informaţii mai detaliate cu privire la cursul acţiunii, la criteriile de luare a deciziilor
etc. Capacitatea clienţilor (a potenţialilor beneficiari) de a monitoriza intervenţia agenţilor este
intrinsec limitată. Această asimetrie informaţională (caracteristică de altfel tuturor relaţiilor
agent-client) este un prilej de suspiciune şi confruntare.
În concluzie, putem observa că există trei tipuri de consecinţe ale diversităţii existenţiale ale
participanţilor la o intervenţie socială. Pe de o parte „cunoaşterea încorporată‖ în actorii sociali
este diferită, fiind influenţată de parcursul acestora în viaţă. Modul de a înţelege lumea şi
oamenii, orientările valorice principale diferă ca urmare a acestei divergenţe. Pe de altă parte,
intervenţia propriu-zisă îi situează pe actorii sociali de o parte şi de alta a baricadei, în funcţie de
controlul pe care îl au asupra procesului. Asimetriile de control creează divergenţe de interese.
În cazul (tipic) în care controlul revine predominant agenţilor, este vorba despre un conflict între
interesele secundare ale acestora şi interesele primare ale clienţilor. În al treilea rând, diferenţele
de control creează şi asimetrii de informaţie, de „cunoaştere punctuală‖ a detaliilor procesului.
Aceste trei tipuri de dezechilibre sunt prilejuri de confruntare între agenţi şi populaţia ţintă.
Diferenţele de poziţii între actorii sociali generează opoziţii. Confruntările din intervenţia
socială pot fi prelucrate cognitiv, devenind astfel un prilej de învăţare. Este vorba însă despre o
cunoaştere incomodă, care poate fi folosită pentru acomodarea perspectivelor, dar care poate fi
în egală măsură evitată. Posibilitatea convertirii conflictelor în feed-back depinde de structura
interacţiunii. Confruntările şi situaţiile de impas creează riscul de abandon al intervenţiei, care
poate apărea ca urmare a stigmatizării clienţilor („nu merită ajutorul‖) sau ca urmare a re-
evaluării şanselor de reuşită („intervenţia nu va schimba nimic‖). Abandonul poate însemna pur
şi simplu non-intervenţie, sau poate însemna reorientarea acţiunilor către o altă categorie de
beneficiari (de exemplu, direcţionarea către copii în locul adulţilor sau mutarea în altă
comunitate).
20
Dezvoltare comunitară şi regională
21
Dumitru Sandu
Dezvoltarea de tip participativ la nivelul unei societăţi de tip democratic poate fi rezumată
destul de greu datorită diversităţii precticilor în domeniu. Exisă o diversitate de grad şi una de
mod. Gradul de participare la dezvoltare pote fi distins la nivel de iniţiere, proiectare,
implementare sau evaluare ex-post. Oamenii locului - sat, comună, oraş , microregiune sau
macroregiune – pot fi implicaţi mai mulţi sau mai puţini, în mai mare sau mai mică măsură, în
conştientizarea nevoilor, în negocierea soluţiilor, în proiectarea au în implementarea lor. Toate
aceste aspecte dau varietatea de grad. Principiile şi algoritmul de implicare a resurselor locale
umane în procesele de dezvoltare structurează modelul de dezvoltare participativă.
Reconstituirea modelelor este cea care poate da seamă de diversitate. Este ceea ce voi încerca să
fac în continuare pentru cazul societăţii româneşti de după aderarea la Uniunea Europeană. Voi
căuta liniile de structurare a modelelor actuale de dezvoltare comunitară pe linie istorică şi pe
filiaţie externă, vesnite din afara societăţii româneşti.
Punctul de pornire este unul analitic. Voi considera tipologia actorilor de dezvoltare comunitară
în varianta de maximă diferenţiere înregistrată la începutul anilor 2000. Ulterior, componentele
acesti tipologii vor fi folosite pentru a recunoaşte în istorie diferite modele de dezvoltare
comunitară.
12
Vezi, spre exemplu , Townsley, 1996.
22
Dezvoltare comunitară şi regională
agentiaa de implementare
supervizori instruire de preimplementare a superviz.locali supervizori ai
supervizatilor, control conformare numiti de agentiei de
norme, asistenta tehnica, avizeaza catre implementare/
etape, faciliteaza intercatiuni superviz. donatorului,
intracomunitare sau intre comunitate si agentiei supervizori ai
mediul extern, produce date pentru supervizorilor
evaluare de proces
executanti participă la realizarea proiectului institutii- beneficari
partener, locali
organizatii
platite pentru
implementare
coordonatori , agenti de
post-implementare
executanţi intretinere
Distincţia dintre ―facilitator‖, ―agent de dezvoltare comunitară‖ şi ―promotor local‖ este una
greu de trasat. În diferite contexte se acordă sensuri diferite. Suprapunerile de înţeles sunt
frecvente. Toate cele trei concepte trimit la roluri sociale de participare în acţiuni care au ca
finalitate dezvoltarea comunităţilor prin acţiuni care solicită în grad variabil resurse materiale
sau umane sau sociale ale grupului ţintă. Conceptul de maxima generalitate este cel de „agent
comunitar‖ .Acesta poate juca un rol complet, de la identificare nevoi comunitare , la
identificarea resurselor locale sau extralocale până la implicarea în folosirea efectivă a
resurselor pentru a rezolva problemele. Caledonia Centre for Social Development 13, spre
exemplu, propune un set de distincţii între ‗agent comunitar‘, ‗animator cultural‘ şi ‗facilitator
comunitar‘, notând însă că termenii se suprapun adesea sub aspectul înţelesului. ―Agentul
comunitar‖ este o persoană care preia spre îndeplinire, cu contract sau nu, o cerinţă comunitară.
„Animatorul comunitar‖ este un agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la „trezirea
conştiinţelor‖ locale, la mobilizarea populaţiei locale pentru a deveni activă în procesul de
recunoaştere a unor probleme şi, eventual, de orientare spre identificarea unor soluţii.‖Un
animator poate fi folosit sau contractat de către o organizaţie sau o comunitate locală pentru a
stimula dezbaterea sau acţiunea pe o temă relevantă pentru comunitate‖. În fine, facilitatorul
„asistă comunitatea în realizarea scopurilor sale, aduce deprinderi şi cunoştinţe pentru orice
proces în care este implicată comunitatea pentru a duce la realizarea scopurilor acesteia‖.
Instituţii diferite, funcţie de interesele şi resursele pe care le au pun accente diferite pe anumite
roluri cerute de împlinirea acţiunilor de dezvoltare comunitară. În esenţă se poate nota că:
23
Dumitru Sandu
„facilitatorul‖ are un rol secundar în sensul că ajută dar nu dă soluţii, lansează dar nu
duce procese până la capăt. Acesta este sensul în care facilitatorul apare, spre exemplu,
în proiectele FRDS.
animatorul comunitar este cel care lansează, inspiră dar, ca şi facilitatorul, nu îşi asumă
roluri esenţiale;
promotorul local poate avea şi rol de facilitator sau animator dar el este, mai ales, omul
care implementează, care aduce resurse, pe un model de acţiune dat. El nu este presupus
a fi creator. Primeşte un model la a cărui realizare contribuie hotărâtor.
Înainte de trece la detalieri asupra structurii fenomenelor de dezvoltare participativă este utilă
formularea unei ipoteze despre principale modele de dezvoltare comunitară (rurală) care au
circulat în spaţiul românesc de la Spiru Haret încoace. Este necesar, cred, să fie depăşite atât
abordările reducţioniste cât şi cele de tip atomist din domeniu. În variantă reducţionistă se poate
susţine că toate acţiunile de tip DEVCOM sunt la fel pentru că pot fi circumscrise modelului
„omul sfinţeşte locul‖ – un lider formal sau informal conştientizează o problemă, moblizează
parte din comunitate şi rezolvă problema. Desigur, omul sfinţeşte locul dar schimbarea
comunitară participativă mai vine şi pe alte căi decât cea individuală . În abordările de tip
atomist tendinţa este de a nega existenţa unor modele şi de a considera că toate schimbările
comunitare de tip participativ sunt de structură unică, adecvate cazului.
În realitate, pe intervale mari de timp şi pe spaţii naţionale sau regionale pot fi distinse modele
de dezvoltare comunitară. În identificare a unor asfel de modele elementul esenţial sunt actorii,
agenţii de dezvoltare comunitară şi modul în care aceştia se raportează la comunitatea
beneficiarilor.
14
Pentru o sinteză asupra conceptului de „comunitate mică” în antropologie vezi Geană, 2005:56-65.
24
Dezvoltare comunitară şi regională
în primul rând apare clar faptul că dezvoltarea comunitară este, în fapt, o varianta
participativă a dezvoltării locale;
model autoritarist de dezvoltare locală iniţiere de către autorităţi cu resurse mobilizate prin constrângere
Între tipul ideal de comunitarism15 maximal şi cel de autoritarism în dezvoltarea locală se află o
mulţime de situaţii intermediare. Poziţia lor pe scala respectivă trebuie luată cu titlul de ipoteză.
Ordonarea figurată grafic anterior este parţială.Tipul extrem de dezvoltare comunitară în care
modelul, iniţierea şi implementarea aparţin în întregime grupului local este extrem de rar şi tine
mi ales de societăţile tradiţionale relativ izolate. Dominant este fenomenul social al aplicării
unui model central de tip participativ în stimularea dezvoltării locale.
15 Termenul de comunitarism este folosit, dacă nu se specifică altfel, în cadrul acestei lucrări, în sensul
de grad de manifestare a caracterului participativ al acţiunilor de dezvoltare locală.Nu este avut în
vedere sensul ideologic asociat cu comunitarismul de tip Amitai Etzioni.
25
Dumitru Sandu
16
Vezi fragmente de prezentare în Iaromira Popovici, „Căsuţa amintirilor ”, Dilema veche, 178, 2007:
„La Zizin, pe lîngă Braşov, Andra Dumitrescu, o doamnă singură, stabilită acolo nu de mult, s-a hotărît să
„facă ordine“ în localitate. Ordine nu în sensul negativ, autoritar, care-ţi vine cel dintîi în minte. Ci, mai
curînd, în cel firesc, cu adevărat civic, în care urneşti lucrurile dintr-un sentiment de iritare a inadecvării
lor: aşa a făcut Andra cu telefoanele locale, care lipseau cu desăvîrşire, dar pe care a reuşit să le pună; cu
gunoaiele pe care nu le strîngea nimeni, dar care au fost adunate...; cu balastiera care zguduia satul, dar
care, acum, nu mai deranjează pe nimeni; cu copiii de romi, lăsaţi de izbelişte, dar de care, acum, se
ocupă organizaţia „Ambasadorii Zizinului“... În aceeaşi serie de fapte comunitare este şi muzeul local,
prezentat de către cea care l-a iniţiat ca fiind unul privat : „De ce e privat? Pentru că am solicitat ajutorul
specialiştilor de la Muzeul de Etnografie Braşov – în scris, normal – de mai multe ori: în zadar, nici nu ne-
au luat în seamă. Fără ajutorul cîtorva săteni mai destupaţi la cap şi inimoşi, nu am fi putut reuşi
finalizarea acestui proiect. Nu am fost sprijiniţi de cei «chivernisiţi», că deh, ei au probleme şi nu-i
interesează comunitatea în care locuiesc, dar nici autorităţile locale nu s-au implicat, deoarece spaţiul e
privat! Partea frumoasă e că sătenii nu intră, dar vin din Braşov special să vadă Căsuţa!“
17
Exemplele pot fi asociate cu ONGuri precum Fundaţia Soros Romania (FSR), Centrul de Asistenţă
Rurală (CAR) din Timişoara, CIVITAS, Asociaţia Română de Dezvoltare Comunitară (ARDC), Fundaţia
Parteneriat pentru Acţiune Comunitară şi Transformare PACT.
26
Dezvoltare comunitară şi regională
Fiecare dintre modelele menţionate are particularităţi de circulaţie în timp istoric. Asociaţiile
tradiţionale de tipul vecinătăţilor săseşti din Transilvania au funcţionat tot timpul ca matrice de
generare a unor acţiunii comunitare de dezvoltare (vezi capitolul următor). Chiar şi în perioada
comunistă au continuat să fie suport pentru producerea de bunuri publice precum sistemele de
aducţiune a apei potabile din vârf de deal în matcă de sat. Această funcţie a fost şi este , însă, în
declin, odată cu plecarea saşilor în Germania dar şi cu procesele de modernizare inevitabilă.
Asocieri tradiţionale mai puţin cercetate sociologic, precum comitetele parohiale, spre exemplu,
au jucat probabil, funcţii similare de dezvoltare comunitară.
Primele două decenii din secolul al XX-lea au fost marcate din plin de modelul Spiru Haret de
„ridicare a satului‖ prin apostolatul preoţilor şi al învăţătorilor, al aducătorilor de cultură care să
schimbe viaţa ţăranilor. Rolul acestora în „cercurile culturale duminicale‖, în alfabetizare, în
mişcarea cooperatistă şi de înfiinţare de bănci populare indică elemente ale unei mişcări sociale
ample, cu ecouri în răscoala din 1907.
După modelul apostolatului a urmat cel al „comitetelor şcolare‖ (înfiinţate în 1919), în principal
sub influenţa acţiunilor medicului-ministru Constantin Angelescu, liberal ca şi Haret (Livezeanu
1995:47-51). Accentul în acest caz a fost pus pe construirea de noi şcoli cu resurse locale.
Modelul comitetelor şcolare era unul prestabilit , cu notabilităţi locale şi cu ţărani de frunte
(Livezeanu, 1995:50). Participarea şi resursele erau locale dar modelul de organizare era unul
extralocal, venit pe linie guvernamentală. Angelescu a fost influenţat în propria întreprindere de
organizare comunitară nu numai de Spiru Haret şi de „eforiile‖ din perioada ministeriatului lui
Simion Mehedinţi ci, se pare, şi de experienţele de cunoaştere pe care le avusese în Statele Unite
(Livezeanu, 1995: 49).
În perioada 1934-1939 echipele regale, organizate de Gusti în cadrul Fundaţiei Culturale Regale
„Principele Carol‖, mută accentul de la misionarismul cultural de tip Haret şi de la focalizarea
pe şcoală, la intervenţia complexă a echipelor de specialişti . Programul cultural gustian „
sănătate,muncă, minte , suflet‖ era menit să transmită cunoştinţele necesare sătenilor pentru a
rezolva problemele comunitare în întregime. Căminul cultural era considerat ca principala
instituţie de „empowerment‖, de consolidare a forţelor locale în rezolvarea propriilor probleme.
Ideea de facilitare pentru a stimula participarea locală era , evident, implicită în model. Din
păcate nu dispunem de cercetări evaluative sistematice pe problemă. Nu ştim exact care a fost
impactul acestui imens şi generos efort al Fundaţiei Principele Carol sub conducerea lui Gusti.
Profesorul Henri Stahl, unul dintre principalii promotori ai mişcării gustiene, era însa destul de
reţinut în a evalua impactul echipelor regale ca agent de schimbare socială (vezi caseta de mai
jos). Intervenţia echipelor regale pare să fii fost una de tip dezvoltare comunitară integrată.
Integrarea o percep în dublu sens. Pe de o parte specialiştii Fundaţiei Regale nu mergeau la sate
pentru intervenţie pe un domeniu, ci pe toate cele patru problematici esenţiale - stare de
sănătate, economie, educaţie şi viaţă spirituală . În al doilea rând, schimbarea urmărită era de tip
participativ. Se urmărea clar mobilizarea sătenilor în rezolvarea propriilor probleme. Oamenii
din echipele regale erau însă nu numai facilitatori ci şi actori efectivi: Victor Ion Popa
organizează o „obşte de producţie‖ la Dudeşti în Moldova iar Stahl construieşte camine
culturale la Stăneşti (Rostas, 1999: 200).
Mai exact, modelul echipelor regale trimise de Fundatia Principele Carol pare să fii fost acela al
unei dezvoltări locale integrate, cu tentative de conjugare sistematică a expertizei extralocale cu
participarea locală. Evident, în tot acest proces se urmărea nu numai implicarea populaţiei locale
dar şi cea a autorităţilor locale. Unitatea locală centrală era căminul cultural ca structură în care
voluntariatul trebuia să ocupe un loc central.
Casetă: Stahl despre echipele regale – „formare de oameni‖, „dar prea puţin…‖
27
Dumitru Sandu
- Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al muncii acestor echipe regale între 1934-1939, inclusiv
Legea Serviciului Social, ce anume poate fi considerat util şi ce nu? Din punct de vedere
practic şi nu formal..
- Un rezultat practic a fost, şi anume formarea unui grup de tehnicieni tineri, foarte la curent cu
problemele acestea.
A fost formare de oameni. Dar, ca rezultat efectiv practic...Începuse să dea rezultate, unele
dintre ele interesante. De pildă, ce-a lucrat Victor Ion Popa la Dodeşti, în Moldova. Reuşise să
organizeze acolo o obşte de producţie. O cooperativă de producţie. De fapt, un CAP. A reuşit
să-i organizeze pe ţărani să ia în arendă moşia şi s-o organizeze în mod raţional……. Aşa am
construit şi eu, am construit cămine culturale la Stăneşti, la.... Dar, prea puţin. Prea puţin.
Pentru că, cât a durat această acţiune? Din '34, când a început, până în '39. Gata. Deci, cinci
ani. Ar fi trebuit să continue. Ideea era justă dar nu-i potrivită cu vremurile de astăzi. De ce?
Pentru că noi aveam încă o credinţă democratică, în sensul că ridicarea unui sat nu poate veni
de sus, cu programe, cu conferenţiar, cu funcţionari culturali. Ci trebuie să faci în aşa fel, încât
nivelul cultural al masei să se ridice. Cu puţin. Dar, să se pornească această dezvoltare a
satului. Căminul cultural trebuia să fie o acţiune a ţăranilor. Nu trebuiau să fie directorul de
cămin, activiştii. Nu plătiţi, ci din acţiune patriotică să fie aşa. Ca satul să se ridice prin sine
însuşi. Trebuia antrenată obştia. Totalitatea satului trebuia să fie antrenată. Şi în acest domeniu
creaserăm o serie întreagă de tehnici de lucru, foarte interesante. Foarte bune. Le-am regăsit,
reinventate, mulţi ani după aceea, în echipele de muncă voluntară pe care le trimit americanii
în diverse misiuni extracontinentale de-ale lor. Dar, noi le puseserăm destul de bine la punct.
(Extras din Rostas Zoltan, 1999: 200)……..
Nu înseamnă însă că în perioada respectivă acţiunile de tip comunitar au fost absente. Lideri
locali informali şi asociaţii tradiţionale au acţionat ca principali catalizatori ai unor acţiuni de
dezvoltare locală participativă (vezi modelul de la Axente Sever, descris în capitolul următor).
28
Dezvoltare comunitară şi regională
dezvoltarea participativă la sat în strânsă legătură cu structuri statale centrale sau regional-
locale. In contextul postdecembrist structurile statale continuă să joace un rol important dar în
altă formulă. În anii 1998- 2006 dominată a fost formula „fondurilor sociale‖, instituţii inspirate
şi susţinute activ de Banca Mondială. Legea Fondului Român de Dezvoltare Socială FRDS
(129/1998) instituie un model de dezvoltare comunitară de tip Banca Mondială. Principiul de
bază al modelului este acela de reducere a sărăciei locale prin mobilizarea capitalului social
local, a capacităţii oamenilor de a se ajuta reciproc pentru rezolvarea problemelor de interes
comun.
Modelul este unul extrem de ambiţios pentru că vede în capitalul social şi mijloc dar şi scop:
granturile sunt acordate nu numai pentru a combate sărăcia prin solidaritate socială dar şi pentru
a consolida practicile de asociere, de întrajutorare. Nu voi intra aici în detalieri. Un întreg
volum realizat împreună cu experţi ai FRDS prezintă algoritmul, practicile şi rezultatele
activităţii acestei instituţii emblematice pentru dezvoltarea comunitară din România
postdecembristă (Sandu, coord., 2007). În locul „comitetului şcolar‖ sau al „căminului cultural‖
din perioada interbelică, structura centrală pentru promovarea DEVCOM devine „comitetul de
conducere a proiectului‖ (CCP). Acest comitet are însă similitudini structurale cu
predecesoarele sale interbelice. El apare tot în baza unei acţiuni exterioare satului. Facilitatorul
este un gen de apostol cultural care aduce „vestea‖ FRDS, a granturilor care se dau dacă….
„Dacă ce?‖ Fondul pune numai două condiţii : satul să dovedească, pe o grilă dată, că este
sărac, şi, în al doilea rând, să fie în stare să scrie un proiect competitiv în raport cu alte
comunităţi care solicită fonduri. Cred ca ideea de a nu distribui banii statului român
(împrumutaţi, în esenţă, de la Banca Mondială) în sitem de alocare ci concurenţial a fost cheia
succesului acestei instituţii. Competiţia reglementată atent prin normele Fondului a fost foarte
aproape de a declanşa o adevarată mişcare socială de dezvoltare comunitară în România. Din
păcate baza financiară a funcţionarii modelului nu mai este actuală în prezent.
Modelul care pare a se impune în dezvoltarea comunitară din România de după aderarea la
Uniunea Europeană este unul care diferă considerabil de cel Bancă Mondială-FRDS. Noua
abordare este cea specifică programelor LEADER (acronim de la „liaisons entre actions de
developpement rural‖). Obiectivul rămâne acelaşi de dezvoltare a localităţilor la modul
endogen. Parteneriatul public-privat-ONG devine însă mecanismul esenţial. Cadrul de referinţă
nu mai este unul strict comunitar ci microregional. Grupurile de acţiune locală (GALurile) devin
principalii actori. CCPul din modelul FRDS este înlocuit de GAL. Cu acest model, dezvoltarea
comunitară este tot mai mult una de tip „comunitar-regional‖ (vezi caseta de mai jos).
Casetă: Abordarea LEADER
Abordarea LEADER, prin acţiunile sale specifice va duce la îmbunătăţirea guvernanţei locale şi la
promovarea potenţialului endogen al teritoriilor.
De asemenea, abordarea LEADER presupune consolidarea coerenţei teritoriale şi implementarea de
acţiuni integrate, ce pot conduce la diversificarea şi dezvoltarea economiei rurale, în folosul
comunităţilor.
Datorită caracterului orizontal al axei 4, ce presupune accesarea mai multor măsuri din cadrul axelor
FEADR, impactul acţiunilor implementate prin această abordare este foarte ridicat şi acoperă o arie
largă de acţiuni şi beneficiari.
LEADER poate juca un rol important în stimularea unor abordări noi şi inovative pentru dezvoltarea
zonelor rurale. Inovaţia va fi încurajată prin flexibilitate şi libertate în luarea deciziei privind acţiunile
ce se doresc a fi puse în practică.
29
Dumitru Sandu
Inovaţia în zonele rurale poate implica transferul şi adaptarea inovaţiei generată în altă parte,
modernizarea formelor tradiţionale de know-how sau descoperirea de noi soluţii la problemele rurale
persistente pe care alte instrumente politice nu au reuşit să le rezolve într-un mod durabil şi
satisfăcător. Acestea pot furniza răspunsuri noi la problemele zonelor rurale.
Cooperarea cu alte teritorii incluse în strategiile de dezvoltare locală va facilita transferul şi adaptarea
inovaţiilor dezvoltate în altă parte.
Axa LEADER constituie o noutate în România şi reprezintă o provocare pentru toţi actorii ce vor fi
implicaţi în implementarea acesteia, prin prisma obiectivelor ambiţioase. Aceasta urmează a fi
implementată „pas cu pas‖, orientându-se la început pe activităţi de instruire a actorilor locali şi de
sprijinire a teritoriilor în vederea realizării strategiilor de dezvoltare. O primă selecţie de Grupuri de
Acţiune Locală este prevăzută pentru anul 2009, acestea reprezentând prin „puterea exemplului‖ un
stimulent şi un sprijin real pentru alte teritorii, precum şi pentru parteneriate ce nu au ajuns la
maturitate urmând ca acestea să participe la ultima selecţie a GAL.
Instituirea noului model se face gradual, nu prin sistemul „learning by doing‖ ci printr-un întreg
sistem de trening şi de construcţie instituţională. Procesul, coordonat de Ministerul Agriculturii
şi al Dezvoltării Rurale (MADR), a început în 2006 prin selectare a 80 de GALuri potenţiale în
37 de judeţe ale ţării. Criteriile anuţate pentru selecţia GALurilor (PNDR, 2008: 323-324)spun
foarte mult despre ţintele urmărite prin partenriatele de tip LEADER. Aceste criterii se referă la
:
Reprezentanţii sectorului privat şi cei ai societăţii civile trebuie să fie majoritari în GAL, de cel
puţin 51%. În criterile de selecţie a GAlurilor se precizează însă că se va acorda prioritate
„grupurilor în care partenerii privaţi şi reprezentanţii societăţii civile reprezintă mai mult de
65% din totalul partenerilor” (PNDR, 2008: 324). În plus, este menţionată explicit importanţa
includerii unor reprezentanţi ai grupurilor etnice minoritare, femeilor, tinerilor, agricultorilor,
setorului forestier,organizaţiilor de mediu. Este o orientare care timite la evitarea neimplicării
unor grupuri potenţial marginale - femei, tineri, minoritari sub aspect etnic, agricultori.
Grupurile efectiv vulnerabile precum vârstnicii, spre exemplu, nu sunt menţionate explicit.
Sub aspect teritorial este recomandată formarea unor microregiuni omogene sub aspect
geografic şi economic, cu populaţie de cel puţin 10 mii de locuitori şi de maxim 150 mii
locuitori. Intervalul demografic optim cerut prin criteriile de selecţie este cel între 30 de mii- 70
de mii de locuitori. Vor fi puncate suplimentar GALurile formate din teritorii relativ sărace, cu
30
Dezvoltare comunitară şi regională
18
Vezi detalii asupra constituirii Reţelei Ecologice Europene în România
(http://www.anpm.ro/content.aspx?id=47 ), asupra ariilor protejate în cadrul Reţelei Europene
Natura 2000. Siturile de importanţă comunitară in România, asociate cu Directiva Habitate
(92/43 din 1992) şi Directiva Pasari ( 79/409 din 1979), sunt specificate prin Ordinului
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 1964/2007
31
Dumitru Sandu
Participare comunitară
Acţiune comună în interesul grupului de apartenenţă19
„.Participarea locală" sau comunitară se referă la procesul angajării membrilor unei comunităţi
locale in acţiuni care urmăresc satisfacerea unor cerinţe cu caracter local, preponderent local şi
public sau grupal. Cu alte cuvinte, participarea locală este participare în acţiuni comunitare,
adică la acţiuni in care „principalii actori şi beneficiari sunt rezidenţi locali, in care scopurile
reprezintă interese ale acestor rezidenţi, iar acţiunea este mai degrabă publică decât privata"
(Kaufman, Wilkinson, 1967, cap. III) .
Esenţiale pentru caracterul participării sunt raportul dintre cel care participa si cel care
beneficiază de rezultatele acţiunii şi gradul de conştientizare de către participant a intereselor
sale.
- Daca cel pus in situaţia de a participa la realizarea unei activităţi, este, pe de o parte, beneficiar
al ei, iar pe de altă parte, conştientizează aceasta posibilitate, atunci participarea are şanse
maxime de a fi voluntară.
- Daca cel pus in situaţia de participare nu este beneficiar al acţiunii şi a conştientizat faptul,
atunci sunt şanse maxime ca participarea să fie preponderent involuntară. In acest caz
„provocarea" la participare se face pe baza unei relaţii de putere, mai mult sau mai puţin
instituţionalizate.
- In al treilea rând, este de delimitat situaţia in care agentul participării nu a conştientizat sau a
conştientizat fals cui servesc rezultatele acţiunii sale.
In ultimele doua tipuri de situaţii, participarea are aspecte specifice in funcţie de prezenta sau
absenţa unor stimulente compensatorii pentru participate. Frecvent, acţiunile comunitare au in
acelaşi timp un caracter extracomunitar sau extralocal.
In astfel de cazuri, mai ales, stimularea participării se face pe baza unor mecanisme
compensatorii: membrii comunităţii participa la acţiune nu numai pentru ca îşi satisfac in acest
fel cerinţe proprii dar şi pentru ca (sau mai ales pentru ca) realizarea altor obiective de interes
propriu este condiţionata de aceasta participate.
Gruparea agenţilor unei acţiuni comunitare poate fi mai mult sau mai puţin structurata in cadrul
unor grupuri informale, asociaţii20 sau organizaţii………..
19 Prezentul subcapitol este construit prin extrase dintr-o conceptualizare mai veche (Sandu, 1977) pe
care o consider utilă în continuare.
32
Dezvoltare comunitară şi regională
- caracteristici ale comunităţii locale; raportul dintre aceasta şi alte comunităţi (grupări sociale)
care constituie cadrul ei de referinţa.
Într-o comunitate rurală puternic urbanizată precum Târnava (jud. Sibiu) am putut remarca unul
dintre efectele de această natură ale navetismului: preferinţa angajaţilor în genere, a navetiştilor
în speţă, de a achita in bani contravaloarea obligaţiilor de muncă pe care le aveau faţă de
comună.
Influenţa navetismului asupra participării comunitare se exercită însă şi prin intermediul me-
canismelor valorice, asupra cărora vom insista în continuare.
- raportul dintre interesele generale - obiectiv al acţiunii comunitare - şi interesele particulare ale
unora dintre participanţi;
la realizarea şi difuzarea socială a unor noi modele de comportament apreciate ca dezirabile de către
agentul care a provocat constituirea asociaţiei. „Participarea voluntară" apare în asociaţiile constituite
voluntar, cei care doresc difuzarea unor noi modele comportamentale fiind, de la început, şi creatorii
asociaţiei. În timp, asociaţiile îşi pot modifica funcţia lor socială.
33
Dumitru Sandu
………..
Definirea socială a unui proiect de acţiune comunitară nu este, însă numai în funcţie de variabila
„interes‖ ci şi de particularităţile culturale ale participanţilor.
Atunci când obiectivele promovate de o astfel de asociaţie sunt percepute ca noi, pentru un
cadru social dat, avem de-a face cu ,,decizii colective de adoptare a inovaţiei‖. Studiile de până
acum privind difuziunea inovaţiilor s-au centrat mai ales asupra situaţiilor în care individul este
34
Dezvoltare comunitară şi regională
atât unitate de decizie cât şi de adoptare a inovaţiei, şi mai puţin asupra situaţiilor în care o
colectivitate este unitatea de decizie şi adoptare a inovaţiei‖21.
Asociaţiile pentru aducţiunea apei potabile, de care ne vom ocupa în continuare, constituie un
caz pe care îl considerăm tipic pentru inovaţiile adoptate prin decizie colectivă22. Am analizat
procesul de formare şi difuzare a acestor asociaţii în aria de convergenţă a oraşului Copşa Mica
(in satele Axente Sever, Agârbiciu, Şoala, Şeica Mare, Şeica Mica). Cadrul de faţă nu permite
prezentarea amănunţită a observaţiilor făcute cu acest prilej; vom insista asupra aspectelor
semnificative pentru problemele dezbătute în acest volum.
,,Societăţile‖ pentru aducţiunea apei potabile, cum le spun localnicii, reprezintă un mod pe care
membrii comunităţilor amintite l-au inventat / adoptat pentru a pune în mişcare o serie de
mijloace tehnice în vederea rezolvării unui complex de probleme comune. Acestea se referă nu
atât la asigurarea apei potabile cât mai ales la asigurarea ei în vederea obţinerii unui confort
menajer comparabil, din acest punct de vedere, cu cel urban.
Structura asociaţiilor. Asociaţiile pentru aducţiunea apei potabile au, în majoritate, un grad
accentuat de structurare: statute scrise, conducător, casier pentru încasarea taxelor stabilite de
comun acord. Trebuie menţionată o anume variabilitate a gradului de activism al asociaţiei între
perioada în care se execută lucrările de aducţiune şi perioada când asociaţia se menţine doar
pentru îngrijirea şi exploatarea echilibrată de către toţi membrii a sistemului de aducţiune
analizat. În prima perioadă se poate distinge între lideri ai asociaţiei cu funcţii de iniţiere,
organizare, iniţiere ş organizare acţiunilor de realizare a apeductului; în cea de-a doua perioadă
apar liderii cu funcţia de organizare a menţinerii sistemului tehnic şi social creat; aceştia pot să
coincidă sau nu cu liderii din prima etapă.
Aspectul formal al asocierii este puternic estompat în cazul asociaţiilor cu număr mic de membri
si constituite sau pe criterii de rudenie (două la Axente şi una la Şeica Mare) sau de vecinătate
(una la Şeica Mica şi una la Agârbiciu). In astfel de cazuri, distincţia dintre iniţiatori,
organizatori, executanţi etc. nu mai poate fi făcută.
Aspectul cronologic. In perioada 1965 —1966 în satul Axente Sever este iniţiată prima societate
de acest tip, din zonă; la început are 15 membri, ulterior 56. Pentru a da o imagine asupra ratei
de adoptare a inovaţiei prezentăm acest tabel cronologic.
21 ‗Asupra importantei acestui tip de inovaţie atrag atenţia E. Rogers şi F. Shoemaker în „Communication
of Innovations. A Cross Cultural Approach‖, The Free Press, New York, Collier-Mac Millan Ltd.,
London, 1971 (reeditare mult îmbunătăţită a lucrării din 1962, „Diffusion of Innovation‖). In capitolele
scrise în colaborare cu N. C. Jain şi G.Kerr ei deosebesc între „decizii optionale‖, ,,decizii colective‖ şi
,,decizii de inovare bazate pe autoritate‖ (autority innovation decisions). Studii asupra deciziilor colective
de inovare au fost făcute de Rahim (asupra cooperativelor de credit şi mecanizare din 80 sate din
Pakistan) şi, indirect, în cadrul cercetărilor de putere si luare a deciziei comunitare (direcţii dezvoltare
pornind de la studiile lui Floyd Hunter şi Robert Dahl). Pe drept cuvânt se remarcă faptul că, dintre toate
tipurile, ,,decizia colectivă este cel mai sociologic‖ tip de decizie de inovare, prin aceea că aceasta se
bazează în mare măsură pe relaţiile sociale şi structura sistemului social‖ (G. Kerr, op. cit., p. 271).
22 Acestea sunt tipice şi pentru ceea ce se înţelege în sociologie prin asociaţie : ,,O grupare formată prin
înţelegere, ale cărei reglementări statutare nu revendică validitate decât pentru cei care aderă voluntar‖
(Max Weber — „Economie et Societe‖, Paris, Plon, 1971, p. 55). Evident, se poate adera mai mult sau
mai puţin voluntar; aşa se justifică folosirea unor formulări care, în raport cu această definiţie, par a fi sau
pleonastice ( „asociaţie voluntară‖) sau contradictorii (precum ,,asociaţiile provocate‖ de care vorbeşte A.
Meister).
35
Dumitru Sandu
(Data începerii lucrărilor, mai ales, trebuie luată cu toată rezerva întrucât a fost spusă „din aducere
aminte‖. În plus, numeroase societăţi au avut perioade de abandonare totală sau parţială a lucrărilor sau
chiar a proiectului de asociere, ca atare. Numărul societăţi este cel pe care i l-au atribuit societarii înşişi.
De remarcat că atunci când numărul de asociaţii devine mare, ,,evidenţa colectivă‖ nu mai este chiar
exactă — cazul societăţilor 8, 9 de la Axente).
Reprezentarea grafică a numărului complet de asociaţii din comuna Axente Sever (formată din
satele Axente Sever, Agârbiciu, Şoala), grupate în funcţie de anul în care îşi termină lucrările
sugerează, şi în acest caz, existenţa unor etape similare cu cele manifeste în difuziunea inovaţiei
adoptate prin decizie individuală: etapa iniţiala a adoptărilor făcute în ritm lent, cu
discontinuităţi marcate (1966 —1971); etapa medie cu adoptări făcute în ritm rapid, simultane
chiar (manifestă în 1972 —1974); şi etapa finală, de ,,saturaţie când se revine iarăşi la un număr
redus de asociaţii (fig. 18).
Societăţile care apar şi se difuzează în zonă după 1966 au avut o serie de precedente.
In 1906 —1907, cinci gospodării din Axente Sever adoptă (cu ajutorul unui inginer italian,
folosit, se pare, în scopuri similare la Şeica Mare) un sistem interfamilial de aducţiune a apei
potabile în curţi, de pe dealul apropiat. Instalaţia nu era prevăzută cu nici un dispozitiv de
filtrare a apei; în 1957 cele cinci familii îşi aduc apa curentă în locuinţe fără vreun sprijin din
afară;
36
Dezvoltare comunitară şi regională
Atitudinal şi comportamental iniţiativa o are unul dintre membrii tineri ai asociaţiei, instalator
de meserie. In 1965 se constituie o a doua asociaţie cu caracter informal, între patru familii
vecine şi rude între ele.
În anii 1895-1901 s-au format la Şeica Mare două societăţi pentru aducţiunea apei la fântânile
publice: prima dintre ele în 1895 —1897 pe ,,Valea Mare‖ (nume al unei străzi şi zone din
localitate); cea de-a doua, în 1900 —1901, pe ,,Uliţa Lungă‖. Menţionăm ca detalii de
organizare, culese din ,,protocolul apaductului de pe Uliţa Lungă din Şeica Mare, 1901‖:
societatea are încă de la înfiinţare ,,statute‖ care cuprind norme privind utilizarea
apei la fântânile publice de către membri ai societăţii şi nemembri, taxele de
întreţinere a ,,apaductului‖, reglementarea succesiunii în cazul proprietarilor
apeductului, funcţiile de conducere din societate (preşedintele, contabilu1 şi
,,cassariul‖);
societatea avea un organism de control asupra modului de utilizare a fondurilor de
către conducere, organism care apare cu numele de ,,comitet de supraveghere‖;
alteori In locul acestuia semnează ,,bărbaţi de încredere‖;
cam până prin 1912 societatea a organizat anual un ,,aldămaş cu ,,vinars şi zahăr‖.
Condiţionări ale adoptării şi difuziunii asociaţiilor. Principalele categorii de factori
care prin prezenţă şi intensitate sau prin absenta duc la adoptarea şi difuziunea
acestei inovaţii colective sunt:
prezenta unor aspiraţii de confort menajer pentru satisfacerea cărora apa curentă
este o modalitate;
prezenţa unor condiţii naturale favorabile, adică a unor surse de apă aflate la un
nivel superior în raport cu viitoarele gospodării consumatoare şi la o distanţă nu
prea mare de acestea;
prezenţa unor indivizi sau organizaţii care să îndeplinească funcţii de iniţiere şi
organizare a acţiunilor de realizare a apeductului;
37
Dumitru Sandu
In unele cazuri aspiraţia de confort se cumulează cu cerinţe de ordin mai stringent precum
obţinerea apei potabile în cantităţi suficiente şi de bună calitate deoarece în unele fântâni
începuse să scadă nivelul apei sau apa nu era de o calitate corespunzătoare. De reţinut însă că
acest factor nu joacă un rol în înfiinţarea primelor societăţi; prezenţa sa (în cazul unor membri
din două societăţi din Axente, şi pentru satul Agârbiciu la unii membri din toate cele patru
societăţi) influenţează, în special, accelerarea difuziunii societăţilor.
Pentru rezolvarea problemei apei potabile curente există însă şi alternativa individuală de
soluţionare (folosirea hidrofoarelor). Adoptată în unele cazuri, această modalitate (,,inovaţie
concurentă‖) a fost abandonată de cei care au avut posibilitatea adoptării sistemului societar de
aducţiune, din motive de eficienţă: realizarea unui apeduct comun implică cheltuieli mai reduse
decât realizarea unui sistem individual de aducţiune a apei şi, de asemenea, costul de utilizare al
primei instalaţii este mai scăzut decât al celei de doua. Aceste calcule de eficienţă au constituit
un factor în funcţie de care s-a făcut opţiunea pentru alternativa societară de aducţiune a apei.
Pentru cei care lucrau la Copşa, în condiţiile de poluare de acolo, introducerea apei potabile în
locuinţe şi, prin aceasta, posibilitatea amenajării unor băi moderne a constituit o nevoie
compensatorie firească, o modalitate de rezolvare a unor probleme de igienă, accentuate de
condiţiile specifice de igienă de la locul de muncă. (Menţionăm că iniţiatorii primelor societăţi
se referă explicit la această condiţionare.)
Rolul esenţial al primăriei, în această acţiune,în toate cele trei comune (Axente Sever, Şeica
Mare, Şeica Mica) a constatat în facilitarea procurării la preţ de stat a unor materiale (ciment,
ţevi) necesare realizării instalaţiei. La Axente Sever — comuna în care primăria a jucat cel mai
activ rol — implicarea acestei instituţii în desfăşurarea procesului este mult mai mare: în cazul
câtorva grupări care ezitau să se angajeze In acţiune (societatea nr. 4 din Agârbiciu. societatea
nr. 1 din Şoala) este stimulată direct iniţiativa de constituire a societăţii. (Amintim în acest sens
că în perioada 1970 —1972 se creează din iniţiativa primăriei un comitet menit să organizeze
acţiunea de aducţiune a apei potabile pentru toate gospodăriile din sat care până atunci nu aveau
apa curentă. Deşi proiectul nu reuşeşte rămâne totuşi semnificativ pentru gradul de activism al
primăriei, al primarului în special, în cadrul acestei acţiuni comunitare).
Pentru întărirea autorităţii lor, a funcţiei de control pe care o exercită asupra membrilor
asociaţiei, câteva societăţi (nr. 1 şi 8) prevăd explicit, în cadrul statutului, necesitatea colaborării
cu primăria în rezolvarea unor eventuale probleme de asociaţie.
38
Dezvoltare comunitară şi regională
Relaţiile dintre societăţile pentru aducţiunea apei potabile şi vecinătăţi sunt semnificative în
privinţa posibilităţilor acestora din urmă, ca asociaţii de tip tradiţional, de a juca un rol în
soluţionarea problemelor actuale de dezvoltare a comunităţii rurale.
Analiza situaţiei în patru dintre societăţile care prezintă o relaţie mai strânsă cu vecinătăţile (este
vorba de societăţile nr. 6 din Axente Sever, nr. 1 din Agârbiciu, nr. 1 şi nr. 2 din Şeica Mica)
relevă faptul ca vecinătăţile pot avea, în raport cu acţiunea voluntară la care ne referim, roluri
de:
iniţiator al acţiunii;
cadru de organizare a acţiunii;
agent de control social asupra modului de funcţionare a societăţii de aducţiune a
apei.
Doar intr-un singur caz (excepţional prin aceasta, dar semnificativ totuşi pentru
La cea de a doua societate din Şeica Mica participă membrii a şapte vecinătăţi; rolul acestora
este minim, în acest caz, ele constituind doar cadrele peste care se suprapun cele şapte echipe de
lucru din cadrul societăţii (şeful de echipă nu coincide, însă, cu tatăl de vecinătate). Sensul
suprapunerii este acela de a obţine o mai mare eficienţă în acţiunea de realizare a apeductului,
pe baza unor relaţii de coeziune grupală, tradiţional sancţionate. Dintre cei 30 de iniţiatori care
au declanşat acţiunea în cele 10 societăţi din satul Axente Sever, 23 lucrează în industrie, 3 în
sectorul serviciilor, unul în agricultură iar 3 sunt pensionari. Dacă în categoria ,,lideri‖ sunt
incluşi cei care au contribuit la organizarea muncii şi ulterior la menţinerea asociaţiei, distribuţia
apare ca fiind similară: din totalul de 58, 42 sunt angajaţi în industrie, 10 în sectorul serviciilor,
unul în agricultură şi 5 pensionari. Această distribuţie reproduce, în mare, distribuţia socio-
ocupaţională a capilor de familie ai gospodăriilor înscrise în asociaţii în satul Axente Sever: din
totalul de 362, 70,9% lucrează în industrie, 9,1% în sectorul serviciilor, 6,6% în agricultură,
10,4% sunt pensionari, iar 1,9% casnice.
In grupul de iniţiere a primei societăţi din Axente Sever au acţionat, în principal, oameni cu
prestigiu local şi calificare tehnică ridicate; unul dintre aceştia a avut o situaţie particulară în
sensul că neintegrarea în comunitate a compensat-o printr-o înaltă calificare tehnică (inginer de
puţină vreme stabilit în localitate, cu experienţă anterioară, însă, în lucrări de amenajare
hidrotehnică.
Gradul de calificare tehnica. Informaţiile şi deprinderile tehnice prezente, după cum reiese din
cifrele de mai sus, la o bună parte din membrii societăţilor de aducţiune a apei au favorizat
adoptarea acestei inovaţii din două puncte de vedere:
costurile de realizare a instalaţiei au fost mult reduse datorită faptului că o serie întreagă
de operaţiuni au fost executate de către înşişi membrii asociaţiilor.
39
Dumitru Sandu
Adoptarea târzie a sistemului de apeduct este explicabilă în cazul societăţii nr. 4 din Agârbiciu
prin cristalizarea insuficientă a aspiraţiilor de confort satisfăcute prin introducerea apei curente
în locuinţe şi, de asemenea, prezenta unei slabe capacitaţi de autoorganizare (trădând lipsa unor
experienţe anterioare în domeniul vieţii de asociaţie); am amintit deja că intervenţia primăriei, în
acest caz, a constituit un factor compensatoriu important.
Adoptarea târzie a acestei inovaţii în cadrul societăţii nr. 10 din Axente Sever este de pus în
legătură, în principal, cu provenienţa extralocală şi localizarea recentă (în jurul anului 1970) a
cinci dintre cele şapte familii care compun societatea. Fiind vorba de familii reintegrate sau în
curs de integrare în comunitate, efectele de ,,contagiune‖ în difuzarea inovaţiei se realizează mai
greu. Capacitatea de acceptare a riscului este de asemenea redusă în aceste familii: iniţial 6 din 7
familii au fost înscrise în cadrul societăţii nr. 9; eşecurile temporare ale membrilor acestei
societăţi în depistarea unor surse de apă potabilă pe dealurile din împrejurimi determină cele
şase familii să se retragă din asociaţie; ele justifică acest comportament prin existenta unor
nevoi gospodăreşti care nu permit blocarea unor fonduri pentru acţiuni cu reuşită incertă. Având
în vedere consolidarea economică redusă a acestor gospodării, justificarea pare întemeiată.
La Şeica Mare eşuează un proiect de construire a unei societăţi datorită, printre altele,
,,heterofiliei‖23 dintre cei care urmau să devină membrii al acelei asociaţii.
23 Heterofilia este „gradul în care perechi de indivizi care interacţionează sunt diferiţi în privinţa
anumitor atribute‖ (Rogers, 1972, 65)
40
Dezvoltare comunitară şi regională
Cultura participativă
Am menţionat deja că implicarea populaţiei în acţiuni de dezvoltare comunitară poate fi
motivată prin cointeresare sau prin interesul dat de apartenenţa la grupul beneficiar. cazul
participării total dezinteresate, altruiste, este unul limită asupra căruia nu voi stărui în
continuare. Fiecare dintre cele trei tipuri de participare comunitară – dezinteresată, cointeresată
şi grupală- implică o cultură specifică. Voi discuta în continuare cazul culturii implicate în
participarea comunitară în baza apartenenţei la comunitatea beneficiară a acţiunii de dezvoltare.
Care sunt valorile şi, în genere, elementele culturale care susţin participarea voluntară la
acţiunile DEVCOM? Probabil că în contexte diferite acţionează configuraţii culturale diferite.
La un nivel de maximă generalitate se poate presupune că
valorile identitare,
propensiunea spre cooperare ,
competenţa civic-administrativă24 şi
abilităţile profesionale şi/sau manageriale utile în raport cu natura proiectului comunitar
au un rol esenţial în susţinerea culturală a participării comunitare. Cultura participativă pare să
fie o formă combinată de capital simbolic, social şi uman (Caseta). Reducerea ei la numai una
dintre cele trei forme de capital cred ca poate avea consecinţe negative pentru proiectele practice
de mobilizare a participării locale.
Operaţional, socialul poate fi abordat ca ―spaţiu‖, structurat prin poziţii, relaţii de forţă care
decurg din ponderea relativă a diferitelor forme de capital (Bourdieu, 1989, Bourdieu, Wacquant,
1992)26.
O matrice posibilă a spaţiului social, relevantă pentru demersul acestei lucrări, poate fi definită în
funcţie de tipurile de capital, nivelul de acumulare a resurselor şi perspectivele de abordare27:
24 Competenţa civică presupune capacitate de lua sau a influenţa decizii în spaţiul public iar cea
administrativă vizează aşteptările persoanei în raport cu modul de funcţionare a administratiei (Almond,
Verba, 1996: 191-194).
26 Spaţiul social este conceptualizat de Bourdieu (1989) ca sistem de relaţii între poziţii sociale.
Distribuirea agenţilor în spaţiul social este dată de volumul capitalului pe care îl deţin şi de structura
acestuia ca pondere relativă în raporturile dintre capitalurile economic, cultural, social si simbolic.
Fundamentale sunt primele trei. Capitalul simbolic este conceput ca manifestare a celorlalte trei în
calitate de sursă de legitimare, este “puterea acordată acelora care au obţinut suficientă recunoaştere
pentru a fi in poziţia de a de a impune recunoastere” (Bourdieu, 1989:23). Capitalul cultural este , în
esenţă, capital informaţional existent în formă instituţionalizată, obiectificata şi încorporată. Capitalul
social este “suma resurselor actuale sau virtuale care se acumuleaza la nivel individual sau de grup în
virtute implicarii într-o reţea durabilă de de relaţii de cunoaştere şi recunoaştere reciprocă. Capitalul
politic este considerat ca formă particulară de capital social . In genere, capitalul este definit ca
“acumulare de muncă (in formă materializata sau încorporată) care, atunci când este realizată pe bază
privată, exclusivă, de către agenţi sau grupuri de agenţi, le permite să deţină energie socială în formă de
muncă reificată sau vie .(Bourdieu, Wacquant, 1992:118-119).
27 Pentru o definire a accepţiei pe care o dau celor patru concepte analitice de proces, structura ,
acţiune şi fenomen, vezi Sandu 1987:30-33 iar pentru definirea formelor de capital, vezi Sandu, 1996.
41
Dumitru Sandu
a şti (educaţie,
uman informaţii cunoaştere,
învăţare)
a crede
(socializare,
simbolic valori
reflexivitate,experie
nţă de viaţă etc.)
material bunuri a avea
a fi (interacţiune
social relaţii pentru relaţii utile
durabile)
Capitalul şi resursele nu sunt două tipuri de entităţi diferite ci două perspective asupra unei zone
de realitate. Atât capitalul cât şi resursele sunt acumulări pentru realizarea unor acţiuni.
Referentul în cazul capitalului este agentul şi tipul de efort necesar pentru acumulare. Capitalul
uman , spre exemplu, presupune efort de cunoaştere şi învăţare. Pentru resurse referentul este
procesul de formare a lor şi, eventual, tipul de acţiune care le poate folosi. Capitalul este
controlabil de către agent iar resursele pot fi accesibile sau ne-accesibile agentului. Resursele
controlate de către agent, apropriate în baza unui efort de investiţie, constituie capital.
Există, în linia Becker (1997) de interpretare a capitalului uman, trei componente ale acestuia,
cea informaţională data de acumularea de cunoştinţe , cea psiho-biologică manifestă în starea de
sănătate şi cea axiologică asociată cu valorile28. Includerea valorilor în seria componentelor
capitalului uman creează anumite probleme de ordin operaţional şi conceptual. Tipul de investiţie
pentru educaţie şi stare de sănătate este diferit faţă de cel care duce la adoptarea unor valori.
Adeziunea de credinţă, convingere este specifică valorilor. Valorile sunt entităţi culturale care se
pot converti în bunuri materiale, productivitate, putere etc. Ceea ce se cheamă ―spirit
antreprenorial‖ , spre exemplu, reprezintă o configuraţie de valori – asumarea riscului calculat,
deschidere la nou, valorizare a muncii etc. - favorabile productivităţii sporite. Tipul de capital nu
28 Folosesc noţiunea de capital uman în sensul dat de Gary Becker (1997). Capitalul în genere este
definit ca stoc prin intermediul căruia se produc “venituri sau alte rezultate asemănătoare, folositoare în
cursul unei perioade lungi de timp”(Beker, 1997,17). capitalul uman este stoc de informaţie, stare de
sănătate şi valori cu funcţie de capital: “Şcolarizarea, un curs de practică în computere, cifre asupra
îngrijirii medicale şi cursuri asupra virtuţilor punctualităţii şi cinstei reprezintă de asemenea un capital în
sensul că ele îmbunătăţesc sănătatea, măresc câştigurile sau cresc mult aprecierea unei persoane..”
(Beker, 1997,17). ”Caracteristica principală care diferenţiază capitalul uman de alte tipuri de capital este
aceea că prin definiţie, primul se materializează în persoana care investeşte” (Beker, 1997,124).
42
Dezvoltare comunitară şi regională
este dat însă de funcţia sa. Orice formă de capital – material, uman, social sau simbolic – se poate
converti în aproape orice altă formă. Ceea ce poate oferi identitate capitalurilor este mai ales
suportul şi forma lor de producere. Ancorarea capitalului simbolic în valori este mai mult în linia
conceptuală Bourdieu pentru care cuvântul este suportul capitalului simbolic.
Si mai simplu spus, este probabil că implicarea voluntară în acţiunile DEVCOM este rezultat al
unor combinaţii subtile între ataşamentul comunitar, identitatea comunitară, obişnuinţa de a
coopera , înţelegerea necesităţii de a coopera pentru realizarea unor bunuri publice, înţelegerea
drepturilor şi datoriilor de cetăţean şi de membru al grupului local , capacitatea de a aduce
contribuţii specifice în efortul de grup, fie în plan managerial, fie prin abilităţi ocupaţionale.
Ingredientele respective au, desigur, dozaj diferit de la caz la caz, de la comunitate la
comunitate, de la un participant la altul. Interpretarea orientării participative numai funcţie de
una dintre cele patru dimensiuni dă naştere la erori specifice pe care le denumesc prin raportare
la dimensiunea care se supra-estimează. Eroarea „capitalului social‖ pare să fie cea mai
răspândită şi constă în reducerea fenomenului participativ la capitalul social, la propensiunea
spre cooperare. Centrarea excesivă pe ideea că participarea rezultă din sentimente identitare
poate fi încadrata în seria „erorilor capitalului simbolic‖, date de reducerea explicaţiei la valori
sau la capital simbolic. Eroarea „capitalului uman‖ rezidă în reducerea explicaţiei participării la
factori ai capitalului uman (competenţe profesională sau managerială sau de antreprenor social).
In fine, exagerarea rolului pe care îl poate avea competenţa civic-administrativă va fi desemnată
ca „eroare a capitalului politic‖.
Nu este întâmplător faptul că medici, preoţi, primari, învăţători etc. ajung frecvent în poziţie de
lideri ai acţiunilor DEVCOM. Prin natura experienţei lor profesionale ei deţin capacităţi de
mobilizare şi coordonare oamenilor. Capitalul de care ei dispun şi pe care îl mobilizează în
DEVCOM nu este nici social şi nici uman ci socio-uman. În baza acestei forme de capital ei
reuşesc să joace rolul de antreprenori sociali, de persoane care îşi asumă riscuri în domeniul
social şi obţin profituri, de ordin simbolic, relaţional sau material din exercitarea rolurilor
respective.
43
Dumitru Sandu
În genere, sentimentul de identitate locală este mai slab decât cel de identitate
regională;orientările identitar-comunitare sunt mai accentuate în rural decât în urban, pentru
populaţia vârstnică, feminină şi cu nivel de educaţie relativ redus . La segmentele sociale pentru
care sentimentele identitare sunt mai slabe este de aşteptat o mai slabă participare comunitară pe
baze strict culturale. Formulele de cointeresare, de asociere a motivaţiei personale cu cea pentru
producerea unor bunuri publice pot fi mai eficiente în astfel de cazuri pentru mobilizarea lor.
Un studiu realizat la nivelul a 14 sate (vezi anexa la capitol) indică faptul că participarea la
acţiunile comunitare organizate de primării este mai ridicată în cazul în care :
Din analiza menţionată rezultă ca factorii materiali şi relaţionali au un rol foarte important în
participarea comunitară. Aşa cum era de aşteptat, implicarea în activităţile publice organizate de
primărie, ca formă particulară de participare comunitară, este favorizată nu numai de o orientare
culturală de tip tradiţionalist (religiozitate) ci şi de modul în care este perceputa primăria şi
primarul, de raportul de interese dintre persoana în cauză şi primărie, de resursele materiale de
care dispune persoana etc.
Un alt studiu, prezentat selectiv în anexă, indică faptul că la nivelul populaţie din România sunt
clar identificabile patru tipuri de atitudini faţă de modul de rezolvare a problemelor publice.
Orientarea de tip participativ pare să fie cel mai puţin susţinută. Ponderea cea mai mare revine
persoanelor care vad soluţionarea problemelor sociale ale ţării prin măsuri de tip autoritarist, cu
un lider-mână forte. O pondere însemnată revine şi orientării de tip democraţie-reprezentativă,
cu accent pe ceea ce ar trebui să facă instituţiile statului. În fine, o a patra orientare este cea care
susţine că nici liderul naţional, nici instituţiile democratice nici participarea comunitară nu pot
duce la rezolvarea dorită. Alternativa pe care adepţii acestui punct de vedere o susţin este cea în
termeni de forţă, rebeliune, comportament colectiv. Desigur, cele patru orientări de ideologie
socială nu sunt explicit formulate . Ele apar mai mult din metafore, simboluri susţinute,
fragmente de opinii exprimate în sondaje. Orientarea de tip participativ este mai probabilă în
44
Dezvoltare comunitară şi regională
cazul persoanelor care locuiesc în localităţi relativ sărace din judeţe dezvoltate şi au un nivel de
viaţă mai ridicat decât ar fi de aşteptat în baza educaţiei de care dispun.
Cele câteva constatări pe care le-am menţionat au menirea de a atrage atenţia asupra faptului că
participarea comunitară nu se face la întâmplare ci are puternice determinări economice, sociale
şi culturale. Agenţi comunitari care vor să actualizeze potenţialul de participare comunitară de la
nivelul unei unităţi teritoriale trebuie să pornească de la înţelegerea mecanismelor care susţin în
cadrul local respectiv orientările participative ale populaţiei. Date de sondaj, interviuri în
profunzime, analiza unor evenimente comunitare anterioare, simpla observare a interacţiunilor
sociale din comunitate – toate sunt mijloace care pot duce spre realizarea obiectivului de
cunoaştere menţionat.
Ideologia participativă30
Întrebările. Dezvoltarea comunitară are ca element esenţial participarea celor care vor beneficia
de rezultatele acţiunii comune. Poate fi vorba de implicare în iniţierea, organizarea sau
înfăptuirea propriu-zisă a unei acţiuni pentru binele comunităţii. Desigur, este vorba de cei care
vor participa voluntar. Ei pot fi motivaţi prin simplul fapt al apartenenţei la sat, comună sau
oraş. Dar nu numai. Poate fi o forţă de motivare şi altruismul dar şi interesul de a obţine în
schimb anumite avantaje personale. Altfel spus, poate fi vorba de participare identitară, altruistă
sau cointeresată. În primul caz mă implic în acţiunea colectivă pentru mai binele comunităţii
pentru că am sentimentul de „noi‖, de apartenenţă la un grup local, fie că am sau nu avantaje
directe din rezultatele acţiunii colective. Situaţia este de tip altruist dacă îmi pun resurse, idei
sau efort în acţiunea colectivă pentru grup fără să am nici un avantaj sau, la limită, să fiu
dezavantajat de rezultatele ei. În fine, particip prin cointeresare dacă motivaţia nu este nici
altruistă nici identitară ci de tip interes personal – obţin în schimb un avantaj precis.
Desigur, cele trei tipuri de participare sunt „ideale‖. În realitate pot avea de a face cu situaţii
indistincte, de combinare sau asociere a motivaţiilor. Pot ieşi la muncă pentru drumul care se
face în faţa casei mele şi pentru că am un interes direct – scap de praf şi noroi, şi pentru că vreau
ca satul meu să arate mai bine dar şi pentru că eu cred că legea credinţei mele religioase îmi
spune să este bine să acţionez astfel. Sau, dacă drumul nu este în faţa casei, pot merge cu
tractorul meu la cărat pietriş pentru că am un interes la primărie pe care sper să îl pot rezolva
mai uşor prin „muncăvoluntară‖ dar şi pentru că îmi este ruşine de oamenii din sat, o prelungire
a sentimentului identitar.
45
Dumitru Sandu
Două cazuri exemplare. Un astfel proiect poate prinde viaţă numai dacă oamenii identifică
probleme, resurse şi lideri şi cred în posibilitatea împlinirii sale. Cred că este util, posibil prin
resurse dar mai ales prin mobilizare şi participare comunitară. Oamenii pornesc de la o
problemăşi o rezolvă prin acţiuni comunitare dacă ajung la o „definire socială‖ a situaţiei
favorabilă intervenţiei prin proiect de grup. În această definire intră conştientizarea problemelor
şi credinţa sau ideologia că se poate.
La limita negativă sunt situaţiile în care în sat nu au existat niciodată sau de foarte multăvreme
acţiuni voluntare ale sătenilor pentru sat, oamenii nu cunosc prin interacţiune directă cazuri de
succes şi au convingerea că numai primarul dacă este „bun‖, cu relaţii şi eventual cu credinţe
sau interese corespunzătoare, poate rezolva lucrurile.
La polul opus sunt cazurile în care, precum la Axente Sever, lângă Copşa Mică, viaţa
comunitară a existat şi înainte de 1944, şi în perioada comunistă şi după aceea. Societăţile de
aducţiune a apei potabile au făcut ca apa de la izvoarele de pe dealurile apropiate să ajungă în
sat cu ajutorul vecinătăţilor de tip săsesc. În astfel de cazuri experienţele de dezvoltare
comunitară au crescut unele din altele precum lăstarii din aceeaşi tulpină. „Grădinarii‖ au fost
diferiţi – inginer italian venit prin partea locului, tatăl de vecinătate, „cassariul‖, muncitorii
localnici angajaţi la Copşa, primarul etc. Unii dintre aceştia apar numai în povestea
24
sociologului , alţii în cea a unui monografist local:
„…. încă din 1929 s-au înregistrat şi preocupări pentru aducţiunile de apă, când s-au cheltuit
8639 lei în acest scop. Captarea surselor de apăşi construirea de apeducte i-a preocupat mai de
mult pe localnici, cum dovedesc tuburile de argilă descoperite în 1985, datând din secolele al
XV-lea cu ajutorul cărora era adusă apa la biserica evanghelicăşi la cetatea ţărănească. ……La
începutul secolului al XX-lea trei familii au amenajat o fântână pe un deal în spatele grădinilor
şi au adus apa pe conducte pânăla cişmelele situate în faţa caselor lor, de unde luau apă toţi
locuitorii uliţei Teches. Captarea surselor de apă existente pe dealurile din apropierea satului s-a
făcut din iniţiativa inginerului Gheorghe Pălăduţă care şi-a adus o contribuţie deosebită la
îndrumarea lucrărilor şi dimensionarea reţelei de aducţiune.
În 1968 s-a construit prima asociaţie de 90 de familii care au construit 5 fântâni şi un bazin
colector de 50.000 litri. Exemplul a fost urmat şi de alţi locuitori care au constituit 13 asociaţii
obşteşti în decurs de 6 - 7 ani, reuşindu-se introducerea apei curente în 496 gospodarii (72% din
totalul gospodăriilor satului).
Fântânile şi bazinele au fost construite la înălţime suficient de mare pentru ca prin cădere liberă
să asigure un debit constant şi o presiune suficientă. Sunt legate direct la reţeaua de apă din
Copşa Mica, 32 familii iar în 1987 au fost racordate şi cele 90
Pentru evitarea unor consecinţe negative ale inundaţiilor, în 1941 s-au efectuat lucrări la diguri
prin prestaţii ale locuitorilor şi tot în acest mod în 1969 s-au construit două poduri din beton pe
str. Suseni care au costat 120 mii lei, iar între anii 1973 - 1977 s-au construit 7950 m.l. de
trotuare.‖31
În alte cazuri începutul este punctual, prin lider. La Moşna, în anii 30, acesta a fost un învăţător
„priceput‖. El pune în mişcare, în tradiţia Spiru Haret şi Constantin Anghelescu, un comitet
şcolar. Ulterior se deschide o întreagă dezbatere comunitară legată de locul de amplasare a
şcolii. Consiliul comunal devine partener în realizarea proiectului:
31 Ioan Gabor, Axente Sever. Carte deschisăde istorie, culturăşi legende, Sibiu, 2001, pp.200-2001
46
Dezvoltare comunitară şi regională
„Construcţia şcolii de la Moşna are istoria ei… . De la învăţătorul Petre Suciu întâlnit în
documente în anul 1899 şi până în anul 1929 când erau învăţători Făgărăşanu Maria şi Langa
Grigore se menţionează în permanenţă în procesele verbale şco1are că spaţiile rezervate
învăţământu1ui sunt mici şi necorespunzătoare. Odată cu anul şco1ar 1930-1931 începe să se
vorbească tot mai mult despre construcţia unei noi şco1i, această impulsionare venind odată cu
revenirea la Moşna a învăţătorului Ilie Nicolaescu în anul şcolar 1931-1932. Acesta semnalează
autorităţilor locale condiţiile grele de desfăşurare a instruirii elevilor români şi, în ace1aşi timp,
arată pe bună dreptate că situaţia materială a localităţii este bună, dovadă că în anul 1930 s-a
introdus curentul electric pentru care comunitatea plăteşte o sumă fabuloasăşi poate deci să
activeze şi pentru construirea unei şcoli româneşti.
Un alt proces-verbal din anul 1932 remarca faptul că acest învăţător este foarte priceput şi arată
o înaltă conştiinţă în îndeplinirea sarcinilor faţă de şcoa1ă. Cu un asemenea învăţător nu este de
mirare căşi comunitatea locală românească se mobilizează pentru a determina conducerea
Moşnei să înceapă construcţia şcolii.
S-a pornit de la alegerea unul comitet şcolar de construcţie din rândul populaţiei române,
preşedinte fiind Terente Diacu, iar secretar Ilie Nicolaescu. ….. Alături de comitetul şcolar de
construcţie, Consiliul comunal local va examina planul de construcţie şi locul amplasării.
Locul amplasării a fost mult discutat până s-a găsit soluţia finală. Iniţial, dupăcum arată
documentele şi chiar planurile, se intenţiona a se cumpăra şi transforma fostele clădiri în care
funcţionaserăşcolile confesionale, ortodoxăşi greco-catolică. În culise se pare că s-a dus chiar o
anumită luptă din partea comunităţii săseşti pentru amplasarea şco1ii române lângă cele două
biserici.
În cele din urmă se hotărăşte ridicarea edificiului şcolar în partea centrală a comunei, pe un
teren expropriat prin reforma agrară din 1921, deoarece terenul din faţa bisericilor este imposibil
de achiziţionat. Se mai arată că acest spaţiu, chiar dacăeste mlăştinos şi construcţia ar fi mai
greoaie, nu constituie o piedică în realizarea cat mai rapidă a şcolii.
După respectiva şedinţă s-au încheiat mai multe contracte între comitetul de construcţie al şcolii
primare de stat şi unii locuitori ai localităţii care se obligau săproducă cărămida necesară, în
condiţiile stabilite în dreptul fiecăruia. ….S-a muncit foarte bine, cheltuindu-se peste un milion
de lei ….În şedinţa din 15 decembrie 1935, Comitetul Şcolar Rural din Moşna a hotărât în
unanimitate ca şcoa1a română să se numească ,,Şcoala Primară de Stat Spiru Haret‖32.
Preşedintele comitetului şcolar devine primar în perioada de construire a şcolii. Întreaga acţiune
este puternic structurată prin plan de construcţie, caiet de sarcini, „condiţiuni de procurare a
terenului‖, „fixarea prestaţiunilor în natură‖, „schimbarea impozitului la drumuri‖ etc.33
Cele două acţiuni comunitare de la Moşna şi de la Axente Sever, deşi sunt plasate în perioade
depărtate de prezent, au toată complexitatea unei acţiuni în, prin şi pentru comunitate. Ele sunt ,
de necontestat, de tip comunitar. Faţă de cele care apar în prim plan-ul mediatic sau de analiză
socială din prezent le lipsesc numai facilitatorii34 din afara comunităţii (Caseta 1). Cei care
34 Vezi, spre exemplu, raportul asupra dezvoltării comunitare în varianta Fondului Român de Dezvoltare
Socială semnat de Voicu, Bogdan, Dan, Adrian, Voicu, Mălina, Şerban, Monica. 2002. Assessing the
causes of country disparities înRSDF projects proposals. A Report to Romanian Social Development
Fund. Second draft. Bucharest, 10 January.
47
Dumitru Sandu
trezesc conştiinţa localăşi, eventual, aduc informaţia necesară pentru pornire – resurse posibile,
forme de organizare solicitate/sugerate de finanţator etc.
Caseta: Funcţia de facilitare în dezvoltarea comunitară
• conştientizare a problemei,
executarea proiectului.
Funcţiile sau acţiunile menţionate sunt realizate de actori grupali sau individuali. În
formulă minimală este vorba:
un lider,
un grup de conducere/coordonare,
un grup de executanţi ai acţiunii şi
• de beneficiari care pot să nu participe la acţiune dar care pot fi semnificativi pentru
mediul de desfăşurare a întregii acţiuni. Aceştia din urmă conteazăca grup de suport sau de
opoziţie, de legitimare sau delegitimare acţiunii comunitare în ansamblu.
Oricare dintre actori – lider, grup de coordonare, grup de execuţie, grup de legitimare –
poate juca în afara rolului propriu şi un rol de facilitare, de ajutor de ordin secundar, pentru
îndeplinirea unui alt rol necesar în dezvoltarea comunitară. Liderul local poate fi facilitator
la nivelul beneficiarilor potenţiali pentru a contribui la conştientizarea problemei.
Participanţii fără rol de conducere permanent pot facilita legitimarea acţiunii la nivelul
neparticipanţilor etc.
Funcţia de facilitare poate fi exercitată însăşi de către actori specializaţi din afara
comunităţii, interfaţă între comunitate şi donatori sau comunitate şi ONG-uri cu funcţie
comunitară. Pe măsură ce legăturile intra-comunitare slăbesc, odată cu accentuarea
proceselor de integrare regională, de manifestare a globalizării, nevoia de facilitare
specializată din afara comunităţii se manifestă în special pentru comunităţile izolate şi cu
proastă funcţionare a instituţiilor locale.
Oricare dintre actorii majori ai unei acţiuni comunitare – lider, grup de conducere sau executanţi
– pot exercita funcţii specifice sau secundare, nespecifice rolului lor. Facilitatorii externi,
specializaţi, sunt cei care compensează deficitul de performanţă la nivelul actorilor locali. Ei pot
aduce un plus de conştientizare, de informaţie, de idei, de organizare sau de resurse materiale.
Distincţia între facilitatorul extern şi cel intern, intracomunitar este importantă. Agentul de
facilitare care vine din afară are un potenţial redus de adoptare a unor roluri diferite şi chiar de
impact. De obicei facilitatorul extern are nevoie de mult timp pentru a cunoaşte comunitatea. În
faza de început a acţiunilor Fondului Român de Dezvoltare Socială (FRDS) facilitatea unui sat
mergea, cu intermitenţe, până la aproximativ trei luni de zile. Ulterior durata s-a redus.
48
Dezvoltare comunitară şi regională
Voi urmări în continuare ideologiile participării comunitare în mediul rural românesc în legătură
cu:
Dezvoltarea locală prin proiecte este susţinută prin credinţe comunitare mai mult de persoanele
din satele :
49
Dumitru Sandu
Optimismul comunitar al celor aproape 70% dintre intervievaţi este susţinut în principal prin
ideologiile resurselor de muncă, interesului comun şi resurselor de organizare. Aproape o treime
dintre respondenţii optimişti menţionează ca principal motiv al opiniei lor faptul că în
comunitate existăresurse de muncă, „oamenii ar muncii‖. De reţinut că ideologia „noi am vrea
să muncim‖ pentru sat este de maximă intensitate în comunităţile periferice depărtate de centrul
de comună. Acestea sunt şi cele mai sărace şi cele mai depărtate de centrul comunal de putere35
Cel de-al doilea motiv pe total eşantion este de tip identitar – sătenii ar muncii, susţin
intervievaţii, pentru că „este în interesul lor‖. Motivaţia interesului este proprie celor din satele
periferice de distanţă redusă faţă de centru.
Motivele pentru care sătenii cred că în satul lor ar reuşi proiectele comunitare, pe tipuri de sate
(%)
sat sat periferic sat
central apropiat periferic
depărtat total
Oamenii ar munci 28 29 35 31
Pentru că ar fi în interesul tuturor 14 24 14 17
Datorită unei organizări bune a proiectului 14 11 14 13
Pentru că au mai finalizat şi alte proiecte 12 11 10 11
Datorită competenţei oamenilor de la primărie 6 6 8 6
Pentru că există bunăvoinţă, interes din partea
autorităţilor 8 6 2 6
Alte 16 10 14 14
NŞ/NR 2 2 3 2
100 100 100 100
35 Nivelul de dezvoltare a satelor este maxim dacă acestea sunt centrale (pe teritoriul lor se află
primăria) şi minim dacăsunt periferice şi depărtate de centrul de comună. Ponderea absolvenţilor de
liceu, spre exemplu, este de 17% pe total eşantion EuroBarometru. În satele centru de comună
ponderea respectivă este de 21%, în cele periferice apropiate de centrul de comună coboară la 15%
pentru ca în satele periferice depărtate de centru să ajungă la numai 12%. Şi cum educaţia este
principala resursă, sărăcia comunitară urmează aceiaşi tendinţă. Un sat periferic a fost considerat ca
fiind în condiţii de sărăcie, să oferi în scopuri comunitare în special muncăşi nu bani.
50
Dezvoltare comunitară şi regională
Dacă optimismul comunitar (în sens de referitor la proiectele de dezvoltare comunitară) este
bazat pe ideologia muncii voluntare, pesimismul este susţinut cu argumente referitoare la
proasta organizare. Cei care reclamă cel mai mult acest lucru sunt cei din satele centrale (26%
faţă de 18% în satele periferice izolate). Este oare efect al faptului că oamenii de la centrul de
comunăştiu mai bine cum lucrează primăria? Nu este clar pentru că nemulţumirea faţă de primar
este maximă în satele periferice depărtate de centru. Constatarea pare să trimită la faptul că
reprezentarea electorală a comunităţilor periferice la nivel de primărie este deficitară comparativ
cu cea a populaţiei din satele centru de comună.
Motivele pentru care sătenii cred că în satul lor nu ar reuşi proiectele comunitare, pe tipuri de sate (%)
sat sat Total
sat
periferic periferic sate
central
apropiat depărtat
Din cauza unei organizări, coordonări proaste 26 16 18 20
Pentru că au lăsat nefinalizate şi alte proiecte 15 7 16 13
Nu ar reuşi datorită neseriozităţii autorităţilor
14 16 10 13
implicate
Primarul nu este bun 7 12 21 13
Lipsa resurselor financiare 10 15 4 10
Banii alocaţi vor fi folosiţi în alte scopuri 5 8 7 7
Din cauza corupţiei existente la nivel local 5 8 5 6
Din cauza sătenilor, nu le pasă de sat, nu sunt harnici 6 2 7 5
Dezinteres şi incompetenţă din partea autorit. locale 8 11 8 9
NR/ NS 4 3 3 3
100 100 100 100
Locuitorii satelor periferice izolate sunt sceptici în materie de dezvoltare prin proiecte
comunitare pentru că nu au încredere în primari şi pentru că se consideră a fi mai săraci şi chiar
sunt.
Primarii, consilierii primăriei şi preotul . Principalii actori ai dezvoltării comunitare la sate sunt
primarii şi vice-primarii. Ei sunt menţionaţi de aproape trei sferturi dintre intervievaţi ca
exemple de oameni care „au făcut ceva pentru sat‖ (Figura 2). În ierarhie descrescândă urmează
consilierii locali şi preotul. Instituţional ierarhia este de la primărie, la biserică, şcoală, unităţi
sanitare şi agenţi economici locali. Fii satului şi asociaţiile agricole apar cu contribuţie minimă.
„Cine sunt oamenii cu iniţiativă care au făcut ceva pentru satul dumneavoastră?‖
51
Dumitru Sandu
Ierarhia este stabilă în intervalul 2002-2005. Pare să fi fost însă accentuat activismul comunitar
al reprezentanţilor primăriei şi bisericii.
Principala sursă de venit în sat contează pentru modul în care sunt percepute instituţiile locale şi
actorii lor. Intelectualii – preotul, profesorul şi medicul, au prestigiu maxim în satele de
salariaţi. În satele de agricultură cerealieră cel mai bun scor de prestigiu îl au nu intelectualii ci
persoanele din administraţia locală, de la primărie şi poliţie. Polaritatea sat de salariaţi – sat de
agricultură cerealieră este bine conturată. Diferenţele sunt marcate şi în legătură cu percepţia
micilor întreprinzători, mai bună în satele de agricultori decât în cele de salariaţi. Oamenii de
afaceri au un prestigiu constant redus, la un nivel de aproximativ 20%.
Ponderea persoanelor care au încredere multă sau foarte multă în diferiţi actori sociali ai vieţii
comunitare, pe tipuri de sate
52
Dezvoltare comunitară şi regională
Încrederea în primar tinde să fie mai mare pentru persoanele cu nivel redus de educaţie, de
orientare tradiţionalistă, bine informate asupra activităţilor primăriei, bogate în capital relaţional
30
şi localizate în sate centrale . Configuraţia factorilor care favorizează încrederea este aceeaşi şi
în raport cu consilierii de la primărie. Încrederea în preot este mai mare la vârstnicii din satele
depărtate de centrul de comună, orientaţi tradiţionalist. Încrederea faţă de medic şi faţă de
profesor este mai mică la persoanele de orientare modernă, care valorizează puţin obişnuinţa
Cunoaşterea proiectelor . Programul SAPARD este şi cel mai mediatizat şi cel mai cunoscut în
mediul rural .Populaţia foarte săracă este foarte puţin informată asupra unor astfel de programe
precum cele de tip SAPARD, FRDS sau PDR.
Exemplu de mod de citire a datelor 48% dintre cei care sunt foarte nemulţumiţi de veniturile lor au auzit
de SAPARD. PDR – Programul de dezvoltare rurală finanţat de Banca Mondială.
53
Dumitru Sandu
caracterizate prin faptul că dispun de o populaţie relativ modernă, formată în bună măsură din
imigranţi, persoane venite din alte zone ale ţării. Este în special cazul satelor din apropierea
unor oraşe precum Arad, Timişoara, Braşov, Hunedoara sau Constanţa.
Pentru toate cele trei programe cea mai redusă rată de informare se înregistrează în satele cu
pondere mare de maghiari.
Informarea despre programe de dezvoltare pe tipuri de sate
Tip cultural de sat
minoritar minoritar de total
tradiţional izolat religios etnic modern imigrare
SPARD 56 56 55 38 64 61 58
FRDS 30 30 33 22 32 43 33
PDR 32 33 38 23 41 46 37
Exemplu de mod de citire a datelor: 56% dintre persoanele care locuiesc în sate tradiţionale au auzit de
SAPARD
În loc de concluzii
Nu numai ideologie dar şi participare difuză . Cât de departe sunt comportamentele de
participare comunitară de ideologiile declarate prin sondaj? Dacă cineva declară că proiectele
comunitare pot reuşi în propria localitate rezultă de aici că persoana în cauză se va angaja cu
prima ocazie în acţiuni comunitare efective? Încrederea în primar, preot sau profesor implică
automat participare la acţiunile pe care aceştia le iniţiază sau le coordonează în folosul grupului
local? Desigur, relaţia ideologie-participare este, ca orice relaţie atitudine-comportament, de tip
probabilist. Credinţa se converteşte în faptă comunitară cu o anume probabilitate. Este
semnificativ diferită de zero probabilitatea de asociere a faptelor cu ideologiile de participare
comunitară?
Distincţia dintre participare comunitară difuzăşi focalizată este uşor de stabilit în principiu. Mai
dificil de operaţionalizat. Cu datele disponibile în cadrul sondajului pe care îl folosesc am
procedat la operaţionalizarea conceptului prin numărare pentru fiecare dintre persoanele
intervievate în câte cazuri dă un răspuns relevant pentru participarea comunitară. În consecinţă
am considerat că cineva are o astfel de participare dacă :
. se include în lista celor care au făcut ceva pentru satul în care trăieşte (1,4%)
. a participat la o întâlnire publică în ultimii doi ani el/ea/altcineva din gospodărie (25%)
. a protestat verbal sau în scris la primărie faţă de proasta realizare a unei lucrări publice (20%);
. este membru în cel puţin o organizaţie voluntară (15%)
. a participat la cel puţin o acţiune voluntară în organizaţia neguvernamentală din care face parte
(21%).
Diferenţele întrei cei care cred şi cei care nu cred în şansele de înfăptuire a proiectelor
comunitare sunt considerabile în planul acţiunii. Persoanele active, de maxim activism
54
Dezvoltare comunitară şi regională
comunitar au o pondere de 25% în totalul celor care cred în proiecte. Ponderea celor care
manifestă acelaşi grad de activism dar nu cred în filozofia comunitară a proiectelor este de
numai 18%. Altfel spus, probabilitatea de a fi foarte activ în plan comunitar creşte semnificativ,
cu aproximativ şapte puncte procentuale de la „necredincioşi‖ la „credincioşi‖. În schimb,
probabilitatea de a fi inactiv în plan comunitar se reduce cu zece puncte procentuale prin
trecerea de la prima la cea de-a doua categorie de populaţie.
Participarea comunitară difuză este, aşa cum era de aşteptat, mai mare la cei care au călătorit
decât la cei care nu au călătorit în afara ţării .
55
Dumitru Sandu
La polul opus este situaţia celor care nu au nici un fel de experienţă de migraţie în străinătate şi
nici nu cred în proiecte. Şansa lor de a fi activi în dezvoltarea comunitară este extrem de redusă,
de numai 15%.
Interesant de notat că experienţa străinătăţii prin lucru temporar acolo are un efect neaşteptat.
Cei care au lucrat în străinătate şi cred în proiecte sunt foarte activi comunitar în proporţie de
26% iar cei care au lucrat dar nu cred în proiecte au un activism de nivel 29%. Este singurul tip
de experienţă de migraţie care favorizează un astfel de raport în care „necredincioşii‖ sunt mai
activi decât „credincioşii‖. În cazul acestei categorii de migranţi ar putea fi vorba de o deplasare
a centrului de interes de la propria comunitate la ţara de destinaţie, cea în care au lucrat. Lumea
lor începe să fie din ce în ce mai mult nu numai „aici‖ ci „aici şi acolo‖. Înainte de a fi migranţi
transnaţionali, cu stil de viaţă care combină cultura de origine şi cea de destinaţie temporară ei
par să fie persoane frustrate de constrângerea de a lucra în afara ţării şi foarte interesate de
lumea în care au fost dar în care nu sunt, de cele mai multe ori, acceptaţi.
În rest, pentru cei care au trăit străinătatea prin turism, prin rude sau prin intenţie de migraţie,
persoanele cele mai active sunt cele care cred în proiecte comparativ cu cele care nu cred în ele.
56
Dezvoltare comunitară şi regională
cu atât este mai mare probabilitatea ca implicarea personală în acţiuni de folos obştesc să fie mai
ridicată . Important este faptul că o astfel de concluzie rezultă în condiţiile în care sunt luaţi în
consideraţie toţi ceilalţi factori anterior menţionaţi.
În plus, modelul complet de analiză indică faptul că participarea comunitară este mai
intensăpentru bărbaţii cu nivel sporit de educaţie, cu capital relaţional bogat şi cu călătorii în
străinătate. Situaţia comunitară cu localizare centrală sau periferică, la munte sau la câmpie, nu
pare să fie semnificativă pentru participarea comunitară. Structura socială a satului este cea care
mediazăefectele localizării asupra participării.
Fără excepţie, în toate cele nouă tipuri de situaţii, relaţiile utile sunt mai intense pentru cei cu
activism comunitar ridicat decât pentru cei cu activism mediu sau minim. Dacă ai relaţii eşti
activ şi în plan comunitar. Aceasta este principala constatare. Poate fi aşa pentru că ai interese
săconverteşti relaţiile în prestigiu sau în avantaje condiţionate de decizii instituţionale sau pentru
57
Dumitru Sandu
căeşti mai legat de comunitate şi te identifici cu ea. Poate fi vorba de participare motivată prin
cointeresare sau prin identitate grupală.
Participarea între resurse şi ideologie . Ideologiile comunitare par să fie mai puţin susţinute în
oraşele mici, de sub 20 mii locuitori, decât în sate : încrederea în primar este mult mai mică în
oraşele mici decât în sate; credinţa că proiectele comunitare pot fi înfăptuite şi în oraşe este la
nivelul celei din sate. Activismul comunitar însă este mai puternic în lumea oraşelor mici decât
în cea a satelor. Probabil că mediul ONG este mult mai activ în oraşele mici.
58
Dezvoltare comunitară şi regională
Exemplu de mod de citire: 27% din totalul persoanelor intervievate în oraşele mici manifestă un nivel
ridicat de activism comunitar.
Altfel, oraşul mic este mai bogat în capital material, capital uman şi capital relaţional
comparativ cu satul.
59
Dumitru Sandu
Un studiu realizat în cadrul a două proiecte pentru Banca Mondială la nivelul a 14 sate din
România în anul 1999 a permis o primă identificare sistematică a factorilor care influenţează
participarea comunitară rurală.
Participarea la activităţile primăriei, de la simple întâlniri publice până la implicare cu efectivă
prin muncă sau furnizare de resurse, este asociată cu variabile de localizare a satului şi de
încredere. Rata totală de participare în cele 14 sate era, la momentul sondajului, de aproape
40% (tabelul 3). Respectiva rată era considerabil mai mare în cazul persoanelor care aveau
încredere în primar şi locuiau în satele centru de comună. Situaţia opusă de participare redusă se
înregistra mai ales la persoane care declarau că nu au încredere în primar şi locuiau,
preponderent în sate periferice (cele pe teritoriul cărora nu se află primăria).
Sursa de date:: WB social assessment study in Saxon villages for cultural heritage project
(coord. of second phase Manuela Stanculescu) şi grantul de cercetare pe teme de capital social şi
antreprenoriat PREM – World Bank, (coord. Dumitru Sandu), 1999.Fiecare eşantion de sat a
cuprins cel puţin 30 de persoane alese probabilist. Şase sate au fost selectate din judeţele Sibiu
şi Braşov iar opt sate din judeţele Argeş, Prahova şi Dâmboviţa.
Este normal să fie înregistrată o relaţie pozitivă directă între participarea la activităţile
organizate de primărie şi încrederea în primar. Participarea democratică se face prin implicare
voluntară şi încrederea în primar este o premisă care favorizează un astfel de voluntariat.
Desigur, în principiu poate fi aşteptat şi un voluntariat fără susţinere prin încrederea în primar.
Datele disponibile indică însă o participare sporită la activităţile comunitare în condiţii de
încredere în primar. De ce contează tipul de sat, însă? Una dintre constatările empirice
surprinzătoare indică faptul că participarea la activităţile coordonate de primărie este mai
intensă pentru persoanele din satele centrale comparativ cu participarea din satele periferice.
60
Dezvoltare comunitară şi regională
periferice de relativă neîncredere faţă de primar decurge din situaţii de genul celor anterior
menţionate. Populaţia din satele periferice este arareori beneficiara activităţilor de dezvoltare
promovate de primării. Desigur raportarea o facem aici la o relaţie statistică pentru ca altfel sunt
cazuri în care acţiunile primăriei au efecte benefice atât pentru satele centrale cât ţi pentru cele
periferice. Tendinţa semnalată este înregistrată la nivelul celor 14 sate incluse în cele două
sondaje ale Băncii Mondiale. Ca ipoteză putem presupune însă că relaţia menţionată -
participare comunitară redusă la acţiunile primăriei în satele periferice - este una manifestă şi la
nivel de întreg mediu rural.
Participarea la activităţile organizate de primărie este determinată de mult mai mulţi factori
decât încrederea în primar şi centralitatea satului în cadrul comunei. Există şi alţi factori
relevanţi de natură individuală şi familială. La nivel de gospodărie contează şi starea materială,
stocul de educaţie, compoziţia pe vârste. Participarea comunitară instituţionalizată este mai
mare pentru gospodăriile înstărite, cu stoc de educaţie sporit şi cu tineri adulţi în componenţă.
Implicarea gospodăriei în activităţi antreprenoriale este, de asemenea , semnificativă pentru
participarea la lucrările comunitare organizate de primărie. Dacă cineva în gospodărie a avut un
eşec în dezvoltarea unor afaceri private atunci există o mai mare probabilitate ca participarea
comunitară instituţională (organizată de primărie) să fie mai redusă. Faptul ar putea fi explicat
prin relaţia între activităţile antreprenoriale la nivel de gospodărie şi activităţile comunitare
organizate de primărie. Primăria ca instituţie de guvernare locală este un gen de interfaţă între
birocraţia locală şi ce extralocală. Primăria este foarte importantă pentru antreprenor sau patron
din perspectiva taxelor şi a modului de aplicare a diferitelor reglementări publice. Pot de
asemenea exista legături de interes între oamenii primăriei şi cei de afaceri. Eşecul afacerii
proprii poate fi pus, în anumite împrejurări, întemeiat sau nu, şi pe seama modului în care
funcţionează primăria. Aceasta ar putea fi una dintre explicaţiile participării comunitare reduse
pentru gospodăriile în care s-au înregistrat eşecuri ale afacerilor.
O altă ipoteză iniţială a cercetării referitoare le conexiunea dintre participarea comunitară şi
reţelele de interese este susţinută de faptul că există o relaţie pozitivă şi semnificativă între
participarea comunitară instituţionalizată şi existenţa unui membru al familiei care înainte de
1989 a avut o funcţie de conducere. Participarea la activităţile primăriei pare să fie de nivel mai
ridicat pentru familiile cu capital relaţional superior, asociat cu experienţa de conducere.
Participarea locală la acţiunile de dezvoltare este dependentă în grad ridicat nu numai de resurse
şi aranjamente instituţionale ci şi de percepţia sătenilor în legătură cu definirea problemelor
locale şi a actorilor pe care ei îi consideră responsabili pentru rezolvarea problemelor locale .
61
Dumitru Sandu
62
Dezvoltare comunitară şi regională
Stimularea participării locale şi a DEVCOM în genere este departe de a fi o ştiinţă. Este o largă
familie de practici în care arta de a găsi soluţii sociale, ideologiile şi puterea sunt principalele
forţe structurante. Actori foarte diferiţi ajung să acţioneze la fel sau , deşi asemănători,
constuiesc diferit în domeniul DEVCOM. Este câmpul ingineriei sociale, al practicilor de
dezvoltare. Descifrarea regulilor de conduită eficientă este esenţială pentru fundamentarea unor
procese DEVCOM performante. Aşa cum practica inginerească în genere se află între ştiinţă,
tehnică şi arta de a găsi soluţii, similar , practicile eficiente DEVCOM sunt rezultat de
cunoaştere ştiinţifică şi ,mai ales, de creativitate socială.
Mark Randell (2004), practician australian al DEVCOM, a încercat să pună ordine în domeniu
prin apelare la un model din biologie elaborat de S.Kauffman. Premisa de la care pleacă Randell
este că ţinta proceselor de organizare sau dezvoltare comunitară este aceea de a contribui la
formarea şi consolidarea unor sisteme sociale care să se autosusţină, să fie autonome. Modelul
pe care îl adoptă analogic este luat din biologie, de la Kauffman. Acesta din urmă susţine că
sistemele complexe , durabile, cu capacitate de auto-organizare şi de autosusţinere satisfac un
set de cinci condiţii: mediu bogat în substanţe nutritive, deschidere pentru competiţie între
agenţi autonomi (coevoluţie), diversitate a agenţilor care îl compun, legături slabe între aceştia
şi „tranziţie de fază‖ între stări de haos-ordine sau ordine-haos.
63
Dumitru Sandu
După mulţi ani de muncă el formulează câteva dintre condiţiile care duc la
complexitate:
64
Dezvoltare comunitară şi regională
Cea de-a cincia condiţie sugerează că participarea optimă într-un program în desfăşurare
se va realiza atunci când exist…o bună proporţie de participanţi cu experienţă în raport
cu „noi talente‖ astfel încât noutatea să fie injectată în program.
El susţine că, în esenţă, condiţia de oportunităţi bogate este specificată , în domeniul participării
comunitare, prin oportunităţi de informare în legătură cu resursele sau canalele posibile pentru a
ajunge la informaţia necesară acţiuni sau organizării comunitare. Deşi manualele de dezvoltare
comunitară susţin că este importantă egalitatea şanselor de informare pentru participarea
comunitară, modelul Kauffman, afirmă Randell, pare să sugereze contrar – inegalitatea de
informaţii este cea care provoacă reacţii de tip participativ.
In această dezbatere asupra rolului pe care îl are modul de distribuire a informaţiei despre
sursele de finanţare a unor proiecte, spre exemplu, cred ca este util să fie menţionate câteva
ipoteze. Este probabil că inegalitatea informării este stimulativă în special în fazele iniţiale ale
procesului , pentru captarea inovatorilor. Pe măsură ce informaţia ajunge să fie tot mai egal
distribuită, tot mai neselectivă, importanţa ei se reduce în declanşarea procesului. La egalitate de
informare, ceea ce ajunge să conteze mai mult sunt resursele şi motivaţia.
Diversitatea membrilor grupului şi legăturile slabe dintre aceştia sunt condiţii de relevanţă
nemijlocită pentru creativitatea necesară participării comunitare, pentru lansarea proceselor
DEVCOM şi, în bună măsură, pentru competiţia dintre ei. Oricum, competiţia pentru acces la
informaţie este considerată de către Randell, pe linia modelului lui Kauffman, ca fiind o condiţie
favorabilă participării comunitare.
Pentru operaţionalizarea ideii de „tranziţie de fază‖, Randell face apel la modelul dinamicii de
grup sugerat de Tuckman (1965, apud Randell, 2004): formare, experimentare, ordonare
normativă şi obţinerea performanţei („forming, storming, norming and performing‖). Altfel
spus, este de aşteptat ca structurile participative să nu fie eficiente imediat după formare , ci
după o anume etapă de experimentare sau maturizare.
Sintetizând, voi spune că, în conformitate cu analogia dată prin modelul sistemelor complexe,
participarea comunitară este de aşteptat să apară mai uşor şi să se dezvolte în mai mare măsură
în condiţiile în care
populaţia din zona de referinţă este mai diversă sub aspect economic, social şi cultural
si este legată prin interacţiuni parţiale, prin distanţare de modelul comunităţilor mici în
care fiecare se cunoaşte cu fiecare,
Analogia biologică de la care porneşte Randell poate fi utilă pentru a sugera câteva ipoteze
pentru abordarea participării comunitare în contextul rural al României anilor 2000:
65
Dumitru Sandu
intervenţiile de facilitare comunitară sunt, probabil, mai necesare în cazul unor astfel de
comunităţi mici, izolate, pentru declanşarea DEVCOM. Odată pornit procesul este de
aşteptat ca dinamica sa să fie marcată într-o primă fază de controverse comunitare cu rol
important în socializarea membrilor comunităţii în noua practică de dezvoltare. Ulterior,
dacă procesul este bine coordonat, resursele de solidaritate locală pot duce la o
implementare rapidă a proiectului.
Caseta: Cum să fii de succes în DEVCOM, după Societatea de Dezvoltare Comunitară (CDS-
Columbus, Ohio)
38 Pentru distincţia dintre capitalul social „de mare densitate” (bonding social capital) şi cel de slabă
conexiune (bridging social capital) vezi Grootaert şi van Bastelaer, 2002:6.
66
Dezvoltare comunitară şi regională
Fii deschis la folosirea tuturor strategiilor de acţiune pentru a lucra pe termen lung
la viabilitatea şi bunăstarea comunităţii.
http://www.comm-dev.org/ consultat 25 septembrie 2004
În varianta propusă de Centrul Scoţian pentru Dezvoltare Comunitară reapar cerinţe de acţiune
eficientă formulate în Societatea pentru Dezvoltare Comunitară – participare la luarea deciziei,
consolidarea capacităţii instituţiilor implicate etc. Specific este accentul pus pe importanta
evaluării rezultatelor proiectelor sau acţiunilor de DEVCOM şi pe ideea că regulile menţionate
au un caracter indicativ şi nu imperativ.
67
Dumitru Sandu
Caseta: Claudio Schuftan despre DEVCOM prin furnizare de servicii şi consolidare de potenţial
de acţiune
68
Dezvoltare comunitară şi regională
asigurarea unor acţiuni de educare în special pentru femei; educare pentru protecţia
mediului; educarea unor actori locali pentru a fi animatori sau promotori ai
strategiilor de dezvoltare locală; training pentru lobby în interes comunitar;
„construirea infrastructuri mentale pentru mobilizarea socială‖; sporirea capacităţii
oamenilor de a obţine venituri .
Modelul stipulează cinci secvenţe de acţiune (vezi Error! Reference source not found.). Se
porneşte (1) cu o explorare a experienţei participanţilor de către facilitator sau de către agentul
comunitar. Împreună cu membrii comunităţii, acesta (2) identifică regularităţi, modele de
acţiune. Ulterior, facilitatorul (3) adaugă informaţii noi din cazuri de succes, din experienţă
proprie şi ordonează informaţia în baza tiparelor teoretice de care dispune. Secvenţa 4 este una
de elaborare a planului de lucru pentru ca în final (5) să se ajungă la acţiune40.
40 Posibile ilustrări ale aplicării acestui model în Castelloe şi Gamble (2005, pp. 266-267) şi în Toward
Country-led Development…, anexa referitoare la promovarea principiilor CDF în Valea Jiului, 2004, pp.
96-103, şi Arabela Negulescu, coord., 2004.
69
Dumitru Sandu
Regulile de eficienţă vor fi cu atât mai relevante cu cât prin aplicarea lor se reuşeşte în mai
mare măsură maximizarea performanţelor pe cele patru dimensiuni ale DEVCOM -
iniţiere/planificare, luare decizie, implementare şi evaluare.
Modelul presupune că toţi factorii care ifluenţează participarea comunitară sunt mediaţi de
acţiunea unui set de variabile intermediare:
Diferitele acţiunii premergătoare proiectelor sau mişcărilor sociale de tip DEVCOM duc la
participare în măsura în care afectează cel puţin una dintre variabilele intermediare menţionate.
Altfel spus, pentru ca o acţiune să fie de tip DEVCOM este strict necesar ca trei condiţii să fie
satisfăcute: unii membrii ai comunităţi să aibă acces la informaţia despre oportunităţile de
realizare a proiectului, să fie dezvoltată conştiinţa locală a dezirabilităţii acţiunii şi să existe un
actor care să poată integra diferitele resurse şi definiţii sociale pentru a genera acţiunea. Nu se
poate vorbi de o anume secvenţialitate în acţiunea celor trei componente. În anumite situaţii
procesul este declanşat prin apariţia informaţiei despre oportunităţi; în altele se manifestă acut
conştiinţa asupra necesităţii de rezolvare a unor probleme locale iar în altele există un lider
local, formal sau informal, care contribuie la definirea socială a problemei şi la identificarea
soluţiei , singur sau împreună cu alţi mebrii ai comunităţii.
In susţinerea DEVCOM este esenţial un anume tip de management , anume cel asociat cu stilul
de antreprenoriat social (vezi anexa la capitol). Antreprenorii sociali sunt persoane creative care
îşi asumă riscuri pentru realizarea unor misiuni sociale, subordonând obiectivele de realizare a
unui profit personal celor de satisfacere a unor cerinţe sociale.
Funcţia de facilitare socială , exercitată fie de către o persoană specializată , fie de către un
antreprenor social local41 , fie de un simplu membru al comunităţii este menită să ducă în special
la satisfacerea condiţiilor strict necesare pentru declanşarea procesului DEVCOM. Chiar dacă
DEVCOM nu este de tip proiect /program ci de tip putere/organizare socială (Stoecker) , cele
trei variabile par să îşi menţină relevanta . În cazul acesta antreprenorul social nu va mai fi
70
Dezvoltare comunitară şi regională
Diferitele forme de capital – social, material, relaţional sau simbolic precum şi caracteristici ale
comunităţii – diversitate, modele de interacţiune socială, funcţionalitatea instituţiilor publice –
influenţează asupra participării comunitare prin intermediul celor trei variabile intermediare
menţionate.
Desigur, modelul prezentat are caracter ipotetic, de sinteză care se cere a fi testată. Deocamdată
el face clare câteva ipoteze care por servi ca element de ordonare a informaţiilor empirice
rezultate în special din studii de caz asupra diferitelor manifestări DEVCOM sau din evaluări
ale acestora. Pentru a opera mai uşor în acest sens, reiau sau explicitez principalele ipoteze ale
modelului ANDEO:
filtrul sau ecranul care ghidează nemijlocit se află sub influenţa directă a unor forme cumulative
de capital care se combină diferit de la o situaţie la alta. Nu pare să existe (sau nu îmi este
cunoscută) o probă empirică aptă să susţină ca în general o formă sau alta de capital este mai
importanta pentru felul în care sunt structurate liniile de forţă ale ecranului de influenţă imediată
asupra participării.
Cum ar trebui să se desfăşoare acţiunile DEVCOM dacă modelul ANDEO are fi pe deplin
întemeiat, valid ca instrument de cunoaştere? Răspunsul este unul de tip indicativ nu prescriptiv,
operează cu sugestii şi nu cu formulări imperative. Funcţie de situaţie pot fi adoptate adecvări,
ajustări.
42 Cel puţin pentru cazul antreprenorilor din rural am constata că lor le este specifică, în cazul Romaniei
anilor 2000, acţiunea de tip „fără încredere dar cu relaţii” (Sandu, 1999).
71
Dumitru Sandu
In continuare prezint câteva dintre implicaţiile pe care cred ca le are ANDEO pentru practica
DEVCOM. Fără îndoială, tot setul de ipoteze şi inferenţe asociate cu modelul în discuţie este
supus verificărilor practice şi de cunoaştere, demersurilor de îmbunătăţire. Un punct de pornire,
sinteză parţială a ceea ce spune literatura de specialitate şi practica emergentă din România.
72
Dezvoltare comunitară şi regională
diversitate socio-umană
verticală (stratificare) inţiere proiect
orizontală capital uman informaţii despre oportunităţi
interacţiuni sociale abilităţi de management în luarea deciziilor
competiţie/cooperare abilităţi de execuţie
structura de putere capital material definirea socială a acţiunii ca în realizare proiect
interacţiuni slabe capital relaţional necesară/dezirabilă
funcţionarea sistemului comunitar capital simbolic posibilă în evaluare proiect
funcţionalitatea instituţiilor cultură a participării antreprenoriat social
gravitatea problemelor locale identitate grupala
interese de participare
73
Dumitru Sandu
În măsura în care ANDEO este valid din punct de vedere ştiinţific atunci ar putea fi formulate
următoarele ipoteze de acţiune în domeniul DEVCOM:
Procesele de facilitare comunitară trebuie orientate în primul rând către factorii cu influenţă
directă asupra participării comunitare - leadreship-ul, conştiinţa comunitară a problemelor
sociale şi a posibilului acţional şi informaţiile despre oportunităţi. Seria de întrebări aferente
acestei opţiuni ar putea fi:
Este probabil că diferitele deficienţe de stoc de capital se pot compensa între ele. Atitudini de
tipul „satul nu are capital social‖ sau „aici nu sunt oameni calificaţi pentru acest proiect‖ sunt
riscante pentru că ignoră faptul că o comunitate este un organism viu, totdeauna capabil să
găsească anticorpi la bolile pe care le are, să facă active potenţialităţi pe care ea însăşi le neagă
în vorbe dare le are în fapt („la noi oamenii nu se mai ajută între ei ca altă dată‖ versus istorii de
cooperare efectivă atunci când a fost cazul ). In aceeaşi serie a fenomenelor compensatorii ar
mai fi de menţionat şi faptul că „a avea încredere‖ fără „a şti‖ nu este totdeauna productiv sau că
„ a şti‖ nu este suficient fără cultura participării, cu încredere, relaţii, experienţe etc.
Stimularea tuturor celor trei tipuri de participare – dezinteresată, cointeresată şi prin identitate
grupală (Error! Reference source not found.)- este de luat în consideraţie în optimizarea
procesului DEVCOM.
74
Dezvoltare comunitară şi regională
Caseta:). Schema nu este altceva decât un set de principii considerate dezirabile pentru
reglementarea relaţiilor dintre guverne şi donatorii internaţionali, pentru modul în care trebuie
folosite împrumuturile/donaţiile internaţionale, pentru definirea şi implementarea strategiilor de
dezvoltare la nivel naţional. Pe scurt, CDF susţine că este de dorit ca strategiile de dezvoltare să
fie :
75
Dumitru Sandu
Toate cele de mai sus sunt „ipoteze de lucru‖ care se cer a fi testate, verificate prin aplicare,
evaluare, dezbatere. Oricum, ele fac referire la aspecte importante ale DEVCOM. Tranşarea lor
numai în sfera relaţiilor de putere sau a ideologiilor nu este cel mai bun lucru. Desigur, practica
de dezvoltare nu poate aştepta până se fac cercetări, evaluări, codificări fundamentate ştiinţific.
Operaţionalizarea modului în care pot fi făcute testările anterior menţionate poate fi însă un pas
înainte în optimizarea proceselor DEVCOM.
43 Extras din Dumitru Sandu, „Introducere la sociologia unei inovaţii comunitare” în Promotorul local…
2004.
76
Dezvoltare comunitară şi regională
Consolidarea experimentului s-a făcut prin sprijinul masiv al Fundaţiei pentru o Societate
Deschisă (FSD). Filiala timişoreană a acestei fundaţii şi, ulterior CAR, desprins din Fundaţie ca
centru independent, membru în Soros Open Network (SON), joacă un rol major în instituire
noului model de dezvoltare locală. Acestea nu lucrează însă izolat ci în parteneriat cu instituţii
judeţene şi locale ale administraţiei publice. Instituţiile implicate în susţinerea inovaţiei au
urmărit impunerea unui nou rol în administraţia publică locală, cel al „promotorului local‖.
Familia instituţională CAR-ADETIM acţionează în principal la nivelul judeţului Timiş pentru
implementarea conceptului de PL. Experimentul se extinde la nivelul judeţelor Cluj şi Bistriţa-
Năsăud prin Fundaţia Civitas intrată în reţea cu gruparea instituţională timişoreană şi cu
Universitatea Babeş-Boliay din Cluj.
Conţinutul inovaţiei.PL a fost definit instituţional pentru a lucra la nivelul primăriilor ca agent
de dezvoltare, ca persoană capabilă să inducă schimbări dezirabile la nivel local prin :
44 Acesta este cazul experienţelor din sudul ţării din zona consorţiului comunei Dracşănei din Teleorman
. Proiectele sunt elaborate de consultanţi independenţi iar fondurile de demarare au fost obţinute de la
FSD.
45 Legea 129 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului Român de Dezvoltare Socială ,
Publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, Legi, Decrete, Hotărâri si alte Acte, marţi, 30 iunie
1998, Anul X-Nr.238 .
77
Dumitru Sandu
Performanţele promotorilor par să fie dependente direct de vechimea funcţionarii lor în cadrul
primăriilor: din totalul celor 15 localităţi care au început să lucreze cu un PL din perioada 2000-
2003, 12 raportează realizări specifice ale acestuia. În schimb, pentru cele 21 de cazuri de
angajare recentă a promotorului, din 2004, numai două localităţi raportează performanţe
specifice ale promotorului. Rezultă că asigurarea unei anume stabilităţi a funcţiei de PL poate
contribui nemijlocit la sporirea eficienţei sale.
Şansele ca promotorul să fie mai eficient, să atragă resurse în comunitate, par să fie mai mari în
cazul oraşelor mici ( probabilitate de 4/5) comparativ cu comunele (cu şanse de a înregistra
activităţi specifice pentru PL de 10/31).
O examinare simplă a profilului comunelor din judeţul Timiş funcţie de stadiul în care se află cu
adoptarea inovaţiei PL confirmă ipotezele anterior formulate. După cum se poate uşor constata
din tabelul de mai jos:
46
Datele incluse în “ghid” nu permit o identificare a rezidenţei PL în raport cu comuna pe care o
deservesc. Nu ştim, spre exemplu, câţi dintre aceştia au fost sau sunt navetişti de la oraş la sat. În
78
Dezvoltare comunitară şi regională
nivelul cel mai redus de dezvoltare revine comunelor care nu au adoptat formula PL.
Acestea au o rata redusa de ocupare salarială a forţei de muncă, puţini navetişti şi
distanţă mare faţă de oraş.
Dacă selectivitatea adoptării inovaţiei care se cheamă PL se menţine în acelaşi sens, cu rata de
adoptare mai mare la nivelul comunelor bogate, atunci este de aşteptat ca instituţia PL să
contribuie la accentuarea decalajelor de dezvoltare dintre comunele judeţului. Nu rezultă de aici
o evaluare negativă a modului în care s-a făcut promovarea PL ci semnalarea unei probleme
care ar putea fi corectată prin facilitarea mai intensă a noului rol instituţional la nivelul
comunelor sărace din judeţ.
Revederea fundamentelor. Deşi nu dispunem de evaluări standard asupra impactului pe care l-au
înregistrat experimentele comunitare din Timiş, Cluj şi Bistriţa-Năsăud, din datele parţiale
disponibile rezultă ca acestea au avut, foarte probabil, consecinţe pozitive asupra dezvoltării
locale. Finanţări de aproape 3 milioane şi jumătate de euro înregistrate pentru cele 35 de
proiecte asociate cu acţiunile PL constituie o premisă serioasă pentru aşteptarea unor efecte
pozitive la nivelul vieţii comunitare. Pentru a preveni însă aşteptări false şi pentru a maximiza
impactul noilor mecanisme de dezvoltare locală sunt utile interogaţiile critice pe baza
evidenţelor empirice limitate, disponibile.
Cum poate fi prevenită rutinizarea muncii PL integraţi în primării? Ei pot fi uşor transformaţi în
funcţionari obişnuiţi, cu performanţe determinate nu atât de rolul şi capacităţile lor cât de factori
conjuncturali asociaţi cu primarul, vice-primarul , secretarul de primărie sau consiliul local.
Conectarea PL la agenţii de dezvoltare regională (de tipul ADE, ADETIM) sau comunitară, la
structuri de expertiză în domeniile administraţiei publice locale şi combaterii sărăciei (de tip
măsura în care un astfel de navetism este de pondere semnificativă atunci el apare ca semnificativ
pentru o constrângere suplimentară în identificarea resurselor umane necesare extinderii rolului de PL.
79
Dumitru Sandu
FRDS sau CASPIS) sau de asigurare a unor resurse pentru dezvoltare (donatori locali sau
internaţionali) sunt mecanisme esenţiale pentru consolidarea noii instituţii a PL.
Agenţii de dezvoltare locală , indiferent ca sunt integraţi sau nu în structuri ale administraţiei
publice locale, pot contribui semnificativ la sporirea capacităţilor locale de absorbţie eficientă a
unor fonduri de dezvoltare social-economică disponibile în contextul integrării europene. Ei vor
putea face acest lucru cu atât mai bine cu cât noul rol profesional pe care îl promovează este mai
clar definit. Apariţia unor reţele de agenţi sau agenţii cu rol în dezvoltarea comunitară (precum
RuralNet) nu poate fi decât benefică pentru optimizarea procesului.
Formarea agenţilor de dezvoltare locală astfel încât ei să atragă resurse în spaţiul local-regional
dar să şi contribuie la consolidarea orientărilor spre cooperare socială locală este o cerinţă pe cât
de dificil de implementat pe atât de importantă.
PL este un tip de antreprenor social (vezi anexa la „spaţiile de participare comunitară‖). El îşi
asumă riscuri pentru realizarea unor bunuri colective de tipul serviciilor comunitare şi obţine un
profit personal în baza performanţelor sale profesionale. Plasarea sa în ecuaţia dintre contribuţia
la binele comun şi profitul personal este una care poate contribui la găsirea unor soluţii realiste
de instituţionalizare a activităţii agenţilor de dezvoltare comunitară. Desigur PL sau facilitatorul
poate fi conceput şi ca „apostol‖, ca promotor complet dezinteresat, motivat numai de aducerea
binelui public. Nu este de negat posibilitatea existenţei unor astfel de cazuri. Construcţia
instituţională de durată are , foarte probabil, şanse mai mari de reuşită dacă porneşte de la
premisa anterior amintită a antreprenoriatului social.
Pe baza cercetărilor evaluative pot fi identificate mai exact situaţiile în care un tip sau altul de
facilitare comunitară este mai eficient. In context vor trebui identificate modalităţi specifice de
mobilizare a capitalului social sau socio-uman pentru a produce schimbările dezirabile la nivel
social local. Domeniul intervenţiilor comunitare este dominat în bună măsură de preconcepţii
dintre cele mai diferite de la „ONG-urile sunt singura soluţie pentru mobilizarea resurselor
locale‖ până la „primarul şi consilierii locali sunt actorii adevăraţi ai dezvoltării locale‖. Tema
corupţiei în legătură cu modul de utilizare a diferitelor resurse comunitare este una frecvent
prezentă în dezbaterea publică. Partizanatul în favoarea actorilor care vin dinspre societatea
civilă sau a celor asociaţi cu administraţia publică este în aceeaşi linie a dezbaterilor care
pornesc mai mult de la preconcepţii decât de la evidenţe empirice.
Durabilitatea sau sustenabilitatea este punctul critic al multora dintre proiectele de dezvoltare
care par să fie de succes pe moment (Cernea, 1993: 11-13). Şansele de a asigura o viabilitate de
durată pentru schimbările pozitive induse prin PL ar putea fi sporite prin sociologizarea şi
instituţionalizarea suplimentară a demersului de acţiune. „Sociologizarea‖ la care mă refer
vizează: înţelegerea contextelor de succes sau eşec pentru diferitele experimente locale în
adoptarea PL, definirea rolului de PL sau agent de dezvoltare astfel încât să îi fie asigurate atât
accesul la decidenţii locali dar şi independenţa necesară în raport cu aceştia.
Instituţionalizarea agenţilor de dezvoltare comunitară este util să fie făcută pe măsură ce sunt
acumulate evaluări valide şi fidele ale experimentelor în curs de desfăşurare de promovare a
noilor modele de dezvoltare locală.
80
Dezvoltare comunitară şi regională
Fără a avea o soluţie la toate problemele amintite, menţionez convingerea că rezolvarea lor
rezidă în edificarea unor mecanisme instituţionale de dezvoltare bazate pe transparenţă ,
parteneriat, participare şi control reciproc al diferiţilor actori ai dezvoltării47.
47
Urmarea unor principii de acest tip în practica de dezvoltare comunitară este excelent susţinută prin
evaluări complexe ale acţiunii pe scară largă a fondurilor de dezvoltare socială (Social Funds. 2002).
Importanţa acordată aceloraşi principii de către actori majori ai dezvoltării prin proiecte în context
românesc este pe deplin evidenţiată de sondajul OED-GALLUP raportat în John Eriksson (coord, 2004).
81
Dumitru Sandu
Ideologii sistematice
Succesiuni istorice
Producerea de bunuri publice la nivel comunitar prin mobilizarea resurselor materiale şi
umane locale a fost, iniţial, promovată de organizaţii religioase sau caritabile şi de structuri de
asociere locale de tip tradiţional (bazate pe vecinătate, etnie, rudenie etc.). Schimbările radicale
apar din momentul în care acţiunile DEVCOM sunt promovate prin mişcări sociale sau prin
sprijinul mai puternic sau mai slab al statului.
În societatea românească din prima jumătate a secolului trecut, formele exemplare de
DEVCOM sunt asociate cu mişcarea haretistă din lumea rurală la începutul secolului,
continuând cu acţiunile coordonate de Constantin Angelescu în anii ‘20 şi cu mişcarea gustiană
a monografiilor de sate şi a echipelor de cercetare-acţiune socială. Toate acestea au avut caracter
de mişcări sociale care se bucurau de sprijinul unor elite intelectuale la nivel central şi local, dar
şi de sprijinul instituţional al statului.
Sintagma „dezvoltare comunitară‖ se impune în spaţiul internaţional în special în anii ‘50, la
82
Dezvoltare comunitară şi regională
48 T.R. Batten este considerat unul dintre pionierii DEVCOM în Marea Britanie, pornind de la experienţe
din interiorul Imperiului Britanic, de la tentativele de a integra comunităţile locale din colonii în ordinea
colonială (Quinney, 2002).
49 Această secţiune rezumă în esenţă schiţa de istorie a ideologiilor DEVCOM inclusă în Midgley şi
Livermore (2005, pp. 157-163).
83
Dumitru Sandu
Nuclee ideologice
dezvoltare
Ideologii
84
Dezvoltare comunitară şi regională
actorul privilegiat este statul. Între opţiunea pentru stat şi cea pentru asociaţie şi individ mai
există şi un gen de „a treia cale‖, cea a comunitarismului. Acesta susţine că ţinta aranjamentului
social optim nu este nici asociaţia, nici statul, ci „societatea bună‖. În varianta dezvoltată de
Etzioni (2002), aceasta este mai cuprinzătoare decât societatea civilă pe care o promovează
liberalii. O societate este bună în sensul fundamentării ei pe „voce morală‖, pe comunitate, pe
responsabilitate socială, pe consens asupra unui nucleu de valori şi toleranţă în raport cu
diversitatea secundară.
Din perspectiva comunitarismului, nu toate asociaţiile sunt la fel de bune. Cele mai bune
sunt cele care susţin nucleul valoric asupra căruia există consens la nivelul societăţii de
referinţă. Actorul principal nu mai este nici statul, nici individul, ci comunitatea. Nu o
comunitate tradiţională, opresivă, ci una în care există un consens puternic pe un nucleu restrâns
de valori şi toleranţă asupra opţiunilor de viaţă care nu cad sub incidenţa opţiunilor din nucleul
central.
Comunitarismul face parte dintre noile mişcări sociale care tind spre o „noua paradigmă
socială‖ (Cotgrove, 1982, şi Milbrath 1984, apud Marangudakis, 2002) orientată spre „o
societate ideală de comunităţi spirituale mici, egalitare şi tolerante‖ (Marangudakis, 2002, p.
43). Este o tentativă de reconciliere a tradiţiei cu modernitatea, a valorilor morale ca bază a
organismului social cu protejarea autonomiei individuale, adusă de modernizare (Etzioni, 1996,
pp. xviii, 4). „Comunitatea‖ implicită în comunitarismul despre varianta Etzioni nu se reduce la
sat sau la grupări locale similare ci poate cuprinde „orice entitate socială de la sat la grupul de
naţiuni‖ şi este „un set de atribute, nu un loc concret‖ (Etzioni, 1996, p. 4). Atributele societăţii
bune sunt date de răspunsurile generale de satisfacere a unor nevoi sociale fundamentale.
Modalităţile concrete de satisfacere a nevoilor societale sunt diferite, alternative şi dau
multiplicitatea contextelor socioculturale.
Care sunt ideologiile „bune‖ de maximă eficienţă pentru DEVCOM? Contextul este, cred,
cel care dictează răspunsul. În societăţile postcomuniste, ideologiile de tip liberal, structurate în
principal în termeni de societate civilă şi capital social, au avut prioritate de afirmare. Faptul s-a
datorat, desigur, şi tipurilor de susţineri pe care acestea le-au avut din partea unor instituţii
internaţionale de tipul Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Dar nu numai şi, poate, nu în
primul rând. Dominantă a fost, presupun, dependenţa de punctul de pornire. Nevoia de
reconstruire a ţesutului social asociativ, a spaţiului dintre familie, stat şi întreprinderea
economică a fost extrem de mare ca urmare a distorsiunilor sociale pe care le-a indus
comunismul.
În democraţiile consolidate, mişcări sociale de tipul comunitarismului sau orientări apropiate
de developmentalism constituie vectori esenţiali de promovare a DEVCOM.
Centrarea nu pe capital social sau pe capital uman, ci pe capital sociouman, nu pe liberalism,
conservatorism sau comunitarism, ci pe developmentalism, pare să fie tendinţa dominantă în
contextul proceselor de globalizare. Pragmatismul, abordările punctuale de tip „provocare-
răspuns‖ fără ideologii structurate acoperă însă şi ele o foarte bună parte din ideologiile care
stau în spatele practicilor DEVCOM.
De la acest tablou sumar al ideologiilor structurate implicate în DEVCOM voi trece, la
nivelul ideologiilor sociale difuze. Acestea sunt omniprezente, indiferent de ceea ce cred sau vor
elitele, donatorii sau agenţiile de dezvoltare. De obicei sunt ignorate, dat fiind gradul lor de
latenţă accentuat. Cunoaşterea lor face parte din cunoaşterea de context, utilă nu atât la modul
punctual, pentru un proiect comunitar anume. Descifrarea lor poate fi de folos în proiectarea
politicilor DEVCOM la nivel naţional sau regional.
85
Dumitru Sandu
Ideologii sociale
Democraţi, comunitarişti, autoritarişti şi rebeli în România socială50
Întrebări şi scop
Societăţile Europei Centrale şi de Est se confruntă cu provocarea unei „duble tranziţii‖
(Centeno, 1994), de la regimurile centralizate fără economie de piaţă şi democraţie, la societăţile
cu economii de piaţă funcţionale şi instituţii democratice. Întrebarea centrală a procesului de
tranziţie sau transformare care are loc în perioada postcomunistă este: cum se poate realiza acest
dublu obiectiv, economia de piaţă şi democraţia, cu un nivel minim de costuri sociale? S-au
propus numeroase soluţii la această problemă, care au mers de la sugestia că procesele ar trebui
să se desfăşoare simultan, până la ideea că procesul de democratizare ar trebui să preceadă
reforma economică (Linz şi Stepan, 1996, p. 439).
Strategiile privind tranziţia nu constituie un subiect de dezbatere doar în rândul politicienilor,
specialiştilor sau al universitarilor. Se poartă discuţii şi între diferite categorii de public sau
categorii sociale. Limbajul utilizat de aceste grupuri este însă mai degrabă implicit decât
explicit, fiind în acelaşi timp încărcat de simboluri, imagini şi metafore. Identificarea grupurilor
din societate care sunt implicate în studierea modalităţilor optime de a efectua schimbările
necesare pentru obţinerea unui nivel de trai mai ridicat este un subiect ce a fost abordat prea
puţin de sociologii care studiază procesul tranziţiei. Dezbaterile s-au concentrat în primul rând
asupra identităţii reformatorilor (McIntosh et al., 1994; Firebaugh şi Sandu, 1998), precum şi
asupra motivelor din care diferitele categorii de populaţie se află în puncte diferite pe axa
reformism – conservatorism. Această abordare poate fi foarte bine aplicată în studiile
transculturale (Linz şi Stepan, 1996).
Literatura privind tranziţia postcomunistă nu ţine seama de gândirea strategică a populaţiei în
ceea ce priveşte modalităţile optime de rezolvare a problemelor tranziţiei. Numeroasele sondaje
desfăşurate în Europa Centrală şi de Est după 1989 au încercat să determine care este poziţia
populaţiei în primul rând în legătură cu nivelul de satisfacţie cu privire la economia de piaţă şi
democraţie, semnificaţia socială a democraţiei, definiţiile situaţiilor sociale (din perspectiva
mulţumirii faţă de viaţă, optimism/pesimism), percepţia schimbării, toleranţa sau percepţia
instituţiilor de la nivel local şi internaţional (Smeltz et al., 2000; McIntosh et al., 2004).
Oamenii nu sunt doar evaluatori ai macro-proceselor din societate sau consumatori de bunuri şi
valori. Ei sunt şi actori care intervin pe scena publică şi care studiază strategiile pe care ar trebui
să le adopte.
Primul scop al acestui studiu este acela de a contribui la înţelegerea modalităţilor în care
diferitele segmente ale unei societăţi în tranziţie încearcă să scape de starea negativă de
tranziţie, caracterizată de incertitudine şi sărăcie. Al doilea scop este acela de a analiza în ce
măsură poziţiile inegale în diferite ierarhii sociale determină adoptarea unor puncte de vedere
diferite cu privire la modalitatea de rezolvare a problemelor tranziţiei. Este vorba despre o
încercare de a răspunde la întrebarea dacă inconsistenţa de status (IS) ca „dimensiune
nonverticală‖ a stratificării (Lenski, 1954) este semnificativă pentru diferitele atitudini faţă de
acţiunea publică în România. Abordăm această ipoteză în contextul teoriei după care „în
perioadele de schimbare rapidă apar inconsistenţe de status la un mare număr de persoane‖
(Coleman, 1990, p. 477), precum şi al afirmaţiei că „perioadele de schimbări rapide merg cu
siguranţă mână în mână cu o proliferare a inconsistenţei lor de status‖ (Forse şi Lemel, 1998, p.
1). Dacă ipoteza pe care am formulat-o cu privire la IS se dovedeşte a fi corectă, vom putea
trage cel puţin două concluzii: (1) fenomenele de IS sunt probabil larg răspândite în societăţile
50 Extras din Sandu, 2004a. Pentru a reduce complicaţiile tehnice ale lecturii am eliminat din text
tabelele 4, 5 şi A2, A3 din varianta iniţială. Autorul doreşte să-şi exprime gratitudinea faţă de cele trei
persoane anonime care au revizuit articolul, precum şi faţă de redactorul revistei Current Sociology
pentru critica lor constructivă şi pentru îndrumările extrem de utile. Autorul îşi asumă deplina
răspundere faţă de forma finală a studiului.
86
Dezvoltare comunitară şi regională
aflate în tranziţie, deoarece aceste societăţi sunt caracterizate prin schimbări rapide şi niveluri
ridicate de frustrare; (2) atitudinile privind strategiile de rezolvare a problemelor publice îşi au
foarte probabil rădăcina în frustrările sau satisfacţiile asociate cu diferite tipuri de IS. În cazul IS
pozitive (Kerschke-Risch, 1990; citat în Smith, 1996), situaţie în care beneficiile de pe urma
statusului sunt mai mari decât investiţiile (de exemplu, veniturile sunt mai mari faţă de cele care
ar corespunde nivelului de educaţie), este mult mai probabil să apară atitudini diferite faţă de
strategiile publice decât în cazul inconsistenţelor negative, situaţie în care se obţin beneficii mai
mici de pe urma statusului decât investiţiile făcute. Ne putem aştepta la unele variaţii în opiniile
populaţiei cu privire la strategiile de acţiune publică optime în funcţie de frustrările şi
satisfacţiile care sunt generate de IS pozitive sau negative.
51 În studiul lui Lenski, liberalismul politic a fost înţeles ca orientare de stânga. El consideră că „opinia
publică percepe de obicei partidele liberale sau de stânga ca partide care susţin schimbarea, iar
partidele conservatoare ca partide care sprijină ordinea actuală (sau vechea ordine)” (Lenski, 1954, p.
412).
52 Termenul de status care intră în compunerea noţiunii de IS se referă la poziţiile pe care le deţin
diferite persoane în ierarhiile de bunuri sau valori. Abordarea a fost descrisă cu claritate într-un articol
deosebit de important de Benoit-Smullyan ([1944] 1996, pp. 168–70), care a anticipat noţiunea de
„cristalizare de status” a lui Lenski prin noţiunea de „echilibru de status”. Benoit-Smullyan consideră că
principalele trei ierarhii de status sunt: economică, politică şi de prestigiu. În articolul său, Coleman
(1990, p. 477) oferă o descriere asemănătoare a inconsistenţei de status, referindu-se la diferenţele
dintre avere şi puterea politică. De asemenea, Coleman a definit la nivel teoretic mecanismul de tranzit
de la IS la agresiune şi schimbare trecând prin frustrare (Coleman, 1990, p. 478). Termenul de status din
noţiunea de IS nu se referă la prestigiu sau la respect în sensul lui Weber, ci se plasează mai degrabă în
linia noţiunii de status social-economic. Termenul îşi găseşte bine locul în familia conceptuală iniţiată de
Sorokin (Sørensen, 2001, pp. 288–291).
87
Dumitru Sandu
50
alegeri generale
43
alegeri generale
40
38
40 37
36
35
32
31 31
% optimişti
30 28 28
26
alegeri generale
25
23 24 23
20
14
10
nov.1998
nov.1999
nov.2000
oct.1991
dec.1994
dec.1995
oct.1996
dec.1997
iun.1998
mai 1993
mai1999
mai2000
mart.1994
mart.1995
mart.1996
mart.1997
sept.1992
Notă: Cifrele indică procentul persoanelor care au răspuns „mai bun‖ şi „mult mai bun‖ la
54 Sursă: Barometrul Opiniei Publice al FSD, mai 2000, eşantion naţional reprezentativ.
88
Dezvoltare comunitară şi regională
Ipoteze
Ideologiile sociale privind modalitatea de rezolvare a problemelor publice au fost foarte
probabil contaminate în perioada tranziţiei postcomuniste de ideologiile larg răspândite ale
elitelor. Democraţia liberală şi ideologia participativă sunt cele mai importante inovaţii din
Europa Centrală şi de Est. Difuzarea acestora este sprijinită de presă şi de noile instituţii
politice, precum şi prin respingerea foarte puternică a experienţei comuniste. Ideologiile
caracterizate de inerţie din perioada comunistă fac şi ele parte probabil dintre viziunile de masă
care determină acţiunile publice.
Analizele anterioare ale ideologiilor de masă din România (Sandu, 2001) au identificat două
dimensiuni în structurarea opiniilor publice: atitudinea faţă de schimbare (pro şi contra, liberal-
modern şi conservator) şi orientarea spre comunitate vs. orientarea spre individ. Orientările
pragmatice ale structurării ideologice de nivel redus cad între aceste dimensiuni. Ideologiile
sociale rezultante (adică ideologia liberal-individualistă, liberal-comunitariană, conservator-
comunitariană, conservator-individualistă, pragmatic-individualistă şi pragmatic-
comunitariană55) diferă foarte mult din punctul de vedere al resurselor de capital şi al localizării
susţinătorilor respectivelor ideologii. Pe baza rezultatelor prezentului studiu, putem identifica
diferite formulări ale acestor convingeri în rândul maselor ca ideologii care stau la baza
atitudinilor faţă de acţiunea publică (AAP). Ideologia liberal-individualistă ar putea fi formulată
ca o orientare democratică, subliniind rolul-cheie al instituţiilor publice; ideologia liberal-
comunitariană ar putea avea o orientare participativă ca echivalent al acţiunii; ideologiile sociale
conservator-comunitariene formează cel mai probabil baza opiniilor autoritare, în linie cu fosta
experienţă comunistă; iar convingerile generale conservator-individualiste s-ar formula probabil
în mod asemănător în ceea ce priveşte ideologiile acţiunii publice cu ideologiile rebel-
conservatoare. Toate aceste aşteptări cu privire la structura ideologiilor pe care se bazează
acţiunea publică pot fi cuprinse într-o tipologie bazată pe două dimensiuni: tipul de soluţie
(negociată sau ne-negociată) şi resursele existente pentru acţiunea publică (mobilizarea
grupului, cunoştinţele tehnice sau utilizarea puterii/normelor juridice).
55 Tipologia este o adaptare la contextul postcomunist din România a clasificării ideologiilor sociale
elaborate de Lilie şi Maddox (1981).
89
Dumitru Sandu
Notă: Categoriile-cheie de atitudini faţă de acţiune la care se face referire în acest studiu (pe baza
datelor disponibile) sunt marcate cu litere îngroşate. Acţiunile bazate pe utilizarea cunoaşterii şi
experienţei nu au fost analizate aici.
a
Tipurile de acţiune socială definite de Weber – raţională pentru atingerea scopurilor, raţională faţă de
valorile absolute, tradiţională şi eficace – sunt definite în funcţie de relaţia dintre scopuri şi mijloace
(Weber, 1964, pp. 115-18). Clasificarea resurselor propuse în figură se referă la mijloace. Acţiunile de
mobilizare se regăsesc mai ales în cadrul orientărilor tradiţională, eficace şi raţională faţă de valorile
absolute. Acţiunile experţilor şi tehnicienilor sunt structurate predominant în cadrul orientărilor raţionale
pentru atingerea scopurilor. Puterea şi normele juridice sunt utilizate ca resurse pentru toate tipurile de
acţiune propuse de Weber.
56 Acţiunea colectivă rebelă este definită ca o acţiune orientată în primul rând politic cu scopul de a
realiza schimbarea prin acţiuni colective violente şi ilegale (Salert, 1976; Muller şi Opp, 1986).
57 Cultura deschiderii în contextul unei foste ţări comuniste cu o rată medie de urbanizare cum este cea
a României (53% populaţie urbană în 2002) se suprapune într-o mare măsură cu sindromul modernităţii
descris de Alexander Inkeles (1969) care presupune deschiderea spre noi experienţe, independenţă faţă
de autoritatea figurilor tradiţionale, încrederea în ştiinţă, motivarea realizărilor, planificarea orientării în
viaţa de zi cu zi, participarea la viaţa publică şi informarea la zi cu privire la ceea ce se întâmplă dincolo
de planul local.
90
Dezvoltare comunitară şi regională
rând pe o cultură tradiţională a închiderii şi a respingerii a tot ceea ce vine din partea altor actori
sociali.
Categoriile mari de public care nu iau parte la producţia de mass-media (adică majoritatea
consumatorilor) îşi exprimă opiniile cu privire la acţiunile care ar fi necesare pentru rezolvarea
problemelor sociale printr-un fel de „scenarii ascunse‖. O mare parte dintre acţiunile colective
nu apar pe baza unor proiecte bine structurate, ci pe baza unor expresii simbolice şi ascunse, mai
degrabă decât a unora făţişe. Mai exact, tocmai segmentele mai slabe ale societăţii sunt cele care
utilizează scenariile ascunse pentru a-şi justifica acţiunile (Scott, 1990).
Pornind de la premisele menţionate mai sus, am formulat patru ipoteze de sine stătătoare care
surprind relaţia dintre sistemul de stratificare şi atitudinile faţă de acţiunile publice (AAP):
1) Ipoteza grupului latent: În principala ipoteză a acestui articol se afirmă că AAP din
societatea românească în tranziţie sunt structuri a căror construcţie se bazează pe patru
dimensiuni, fiecare dintre ele fiind profilul definitoriu al unui tip social de orientare –
democratică, comunitariană, autoritară sau rebelă.
2) Ipoteza inconsistenţei negative: Dacă vom controla toţi ceilalţi factori structurali şi
cognitivi care ar putea avea un oarecare impact, inconsistenţa negativă, determinată de o situaţie
economică mai proastă a gospodăriei în comparaţie cu nivelul de educaţie al membrilor
gospodăriei sau de veniturile personale mai mici în comparaţie cu educaţia persoanei, este mai
favorabilă pentru:
a) atitudinile închise, mai puţin participative sau democratice, faţă de rezolvarea problemelor
publice;
b) tipurile rebele de AAP ca un caz specific de atitudine de închidere socială.
3) Ipoteza inconsistenţei pozitive: Statusul economic superior în comparaţie cu nivelul de
educaţie al persoanei sau gospodăriei este mai favorabil pentru:
a) atitudinile deschise, care promovează acţiunea publică prin soluţii participative şi
democratice;
b) acumularea unor niveluri mai ridicate de toleranţă etnică şi capital de relaţii ca forme
specifice de capital social.
4) Ipoteza variabilelor intermediare: Nu numai sentimentele de frustrare şi mobilizare sunt
cele care acţionează ca variabile intermediare între IS şi AAP. Orientările de valoare, cum ar fi
modernitatea sau tradiţionalismul individual, reprezintă alte variabile intermediare importante
care influenţează relaţia dintre status şi variabilele care compun atitudinile faţă de acţiune.
Cele patru ipoteze sunt dependente de context, fiind relevante pentru perioada de tranziţie
postcomunistă din România. Ele s-ar putea însă aplica şi unor contexte similare, caracterizate de
trăsături structurale comparabile.
Date şi metodă
1) Datele
Setul de date utilizat în analiză este preluat dintr-un studiu finanţat de Fundaţia pentru o
Societate Deschisă (FSD) desfăşurat în mai 1999. Studiul a făcut parte dintr-un program
denumit Barometrul Opiniei Publice (BOP), desfăşurat de FSD în România începând din anul
1994. Toate studiile realizate în cadrul seriei au utilizat acelaşi eşantion de tip probabilist în trei
stadii (pentru populaţia adultă) cu stratificare în primul stadiu (pentru o descriere a eşantionului,
vezi Sandu, 1999, pp. 171-179). Eşantionul utilizat este un eşantion reprezentativ la nivel
naţional.
2) Variabilele
Conform ipotezelor de bază, în societatea românească din perioada de tranziţie
postcomunistă există cel puţin trei nuclee de reprezentare publică a soluţiilor la problemele
publice: mişcările sociale sau comportamentele colective, liderii/partidele politice care
91
Dumitru Sandu
acţionează într-un mod democratic sau autoritar şi individul în relaţie cu comunitatea mai largă.
Acţiunile marilor grupuri din societate, activităţile diferiţilor lideri politici şi ale partidelor pe
care le reprezintă, precum şi lucrurile pe care le gândesc oamenii despre sine în relaţia cu
comunităţile locale şi statul formează nucleele unor teme diverse, larg răspândite în dezbaterea
publică, atât la nivel formal, cât şi, mai ales, la nivel informal. Variabilele-cheie ale studiului au
fost astfel concepute încât să poată măsura orientarea publicului către soluţiile comunitariene,
democratice, rebele sau autoritare în viaţa publică.
Unul dintre evenimentele la care au participat un număr mare de oameni şi care a generat o
îndelungată dezbatere publică în România a fost mişcarea minerilor din Valea Jiului din ianuarie
1999. Mişcarea în sine a fost un amestec de comportament colectiv spontan şi acţiune colectivă
organizată. Principala cauză a tulburărilor a fost hotărârea guvernului de a închide două mine
fără a asigura un program adecvat de recalificare pentru minerii care urmau să fie
disponibilizaţi. Mişcarea a luat forma unui marş al minerilor către Capitală, a unor confruntări
cu poliţia şi, în unele cazuri, a unor acţiuni de solidaritate spontană din partea populaţiei din
satele prin care au trecut minerii în drum spre Bucureşti. Din cauza acţiunilor violente şi ilegale
ale minerilor, ca şi în cazul altor tulburări asemănătoare din timpul marşurilor organizate de
mineri în anii 1990 şi 1991, mişcarea a fost condamnată de întreaga presă. Patru luni mai târziu,
în cadrul unui studiu sociologic, care a furnizat şi una dintre seriile de date utilizate în prezentul
studiu, s-a solicitat unui eşantion naţional să-şi exprime opiniile cu privire la mineri şi la sătenii
care s-au asociat cu aceştia (vezi descrierea variabilelor MINERS şi VILLAG din tabelul A1).
Conform ipotezei metodologice, atitudinea persoanelor care au sprijinit acţiunile minerilor a fost
o proiecţie a atitudinii după care, date fiind condiţiile, comportamentul de protest colectiv este o
metodă legitimă de rezolvare a problemelor publice şi sociale.
Liderii şi partidele politice îşi pot juca rolul în viaţa publică acţionând într-un mod
democratic sau autoritar. Ne aşteptăm de asemenea să existe diferenţe destul de mari în
rândurile populaţiei în funcţie de preferinţele pe care le au oamenii pentru diferite stiluri
politice. Preferinţa pentru o soluţie politică autoritară a fost testată cu ajutorul unui set de două
întrebări care se interesau despre preferinţa privind existenţa la conducerea ţării a unei persoane
hotărâte sau a mai multor persoane cu idei diferite (variabila DECIDED din tabelul A1) şi
despre preferinţa pentru un sistem politic cu un partid unic sau pluripartit (variabila ONEP din
tabelul A1).
Preferinţa pentru stilul democratic a fost testată pe baza a două variabile: susţinerea ideii că
soluţiile politice negociate sunt cele mai bune (MIDDLE) şi susţinerea punctului de vedere după
care este mai bine să fie tolerate opiniile politice diferite de cele personale (TOLER).
Problemele publice nu sunt abordate doar de partidele politice şi de liderii acestora sau de
diferite categorii de public agregate în comportament colectiv ori mişcări sociale. Ele sunt
abordate şi de acţiunile participative ale indivizilor faţă de viaţa publică a comunităţii sau ţării.
Competenţa civică subiectivă, şi anume ideea că „cineva ca mine‖ poate influenţa deciziile
publice la nivel local sau central, este o măsură posibilă a orientării comunitariene. Această
măsură poate funcţiona ca o variabilă de măsurare indirectă pentru o potenţială participare
civică (Almond şi Verba, 1989). Dovezile empirice58 care rezultă dintr-una dintre seriile de
date pe care se bazează acest studiu întăresc convingerea potrivit căreia competenţa civică
subiectivă tinde să aibă un nivel mai ridicat la bărbaţi decât la femei. Sunt favorizate nivelurile
mai ridicate de competenţă civică şi la persoanele care trăiesc în ţări mai dezvoltate. Potenţialul
de participare publică măsurat cu ajutorul competenţei civice subiective este mai ridicat la
persoanele care sunt mai expuse la consumul de presă, se interesează de religie, se identifică
mai mult cu regiunea în care locuiesc şi se consideră active şi realizate prin eforturi proprii.
Convingerea după care stă în puterea persoanei să schimbe unele situaţii la nivel local sau
naţional se bazează şi pe un nivel ridicat de încredere în autorităţile centrale.
58 Afirmaţiile empirice din acest paragraf se bazează pe rezultatele (neprezentate aici) a două modele
de regresie multiplă în care CIVICL şi CIVICT au apărut ca variabile dependente.
92
Dezvoltare comunitară şi regională
Cele opt variabile descrise – două pentru orientarea spre comportamentul colectiv, două
pentru acţiunea autoritară, două pentru orientarea spre negociere şi două pentru potenţialul
participativ – au fost utilizate într-o analiză factorială de confirmare şi pentru generarea a patru
scoruri factoriale prin care s-au cuantificat orientările de tip REBELL, AUTHORIT,
DEMOCRAT şi PARTICIP ale populaţiei59. Cele opt variabile sunt grupate după factorii care
concordă cu ipotezele teoretice formulate privind dimensiunile pe care trebuie să le măsoare
(pentru descrierea acestor factori, vezi tabelul A1). În secţiunea dedicată rezultatelor studiului,
cele patru scoruri factoriale care măsoară AAP sunt analizate ca input pentru generarea unei
tipologii a grupărilor sociale în funcţie de opiniile oamenilor cu privire la modul în care se pot
rezolva problemele tranziţiei. Pornindu-se de la cele patru scoruri factoriale, s-au identificat
patru tipuri de grupări, în conformitate cu ipotezele formulate în secţiunea precedentă.
Măsurile pentru inconsistenţă pe care le-am adoptat sunt în linie cu modelele de
inconsistenţă ale lui Hope (1975) şi Zurcher şi Wilson (1979), ca diferenţe între perechile de
variabile de status. Dimensiunile de status avute în vedere sunt educaţia şi veniturile.
Conform acestei abordări, cu cât este mai ridicată valoarea reziduală absolută a statusului
economic al unei gospodării faţă de statusul său educaţional, cu atât este mai mare inconsistenţa
economie – educaţie60. Dacă statusul economic existent este mai ridicat decât statusul
educaţional aşteptat, putem vorbi despre o inconsistenţă pozitivă în care beneficiile de pe urma
educaţiei sunt mai mari decât cele preconizate din punct de vedere statistic. Pe de altă parte, un
status economic mai scăzut decât cel aşteptat indică o inconsistenţă negativă cu beneficii mai
mici decât cele scontate (Kerschke-Risch, 1990; citat în Smith, 1996). Situaţia de consistenţă
pentru valorile reziduale standardizate situate în jurul valorii de +/–0 are o anumită valoare
convenţională (0.5 în cazul nostru)61. Măsura fundamentală pentru inconsistenţa pozitivă este
59 Reducerea datelor s-a realizat cu ajutorul metodei componentelor principale. Cele opt variabile
definesc patru componente principale care explică 78.8% din variaţia matricei. Resturile, ca diferenţe
între corelaţiile observate şi cele reproduse, sunt relativ mici (nu există decât 7 sau 25.0% resturi
neredundante cu valori absolute > 0,05). Indicele KMO = 0.52 indică un nivel relativ ridicat al corelaţiilor
parţiale. Dacă pentru extragere utilizăm metoda celor mai mici pătrate generalizată, vom ajunge la o
definiţie identică a factorilor şi la un model adecvat datelor (testul chi-pătrat de concordanţă cu p =
0.59). Dacă aplicăm secvenţa de rotire cu ajutorul metodei OBLIMIN, obţinem aceeaşi configuraţie de
saturaţii în factori. Este interesant de notat faptul că, dacă se permit corelaţii între factori, se obţine cea
mai înaltă corelaţie pozitivă, r = 0.21, între atitudinile autoritare şi rebele. Atitudinile comunitariene şi
democratice sunt slab corelate r = 0.06.
60 Ne putem pune în mod legitim întrebarea dacă este mai bine sau nu să calculăm valorile reziduale ca
măsură a inconsistenţei de status, referindu-ne nu doar la educaţie ca predictor, ci având în vedere şi
efectele vârstei. Dacă vârsta medie a membrilor adulţi ai gospodăriei este un predictor semnificativ al
statusului economic, am putea considera că aceasta este opţiunea adecvată. Regresia multiplă a
statusului ECONOMIC al gospodăriei la variabilele de status arată că vârsta medie nu constituie un
predictor semnificativ:
Modelul explică 40% din variaţia totală a statusului economic al gospodăriilor. Coeficienţii dintre
paranteze nu sunt semnificativi pentru p < 0,05.
61 Pragul de 0,5 este desemnat prin convenţie. În stabilirea sa, s-a pornit de la ipoteza după care
cazurile de consistenţă reprezintă aproximativ 40% din numărul total de cazuri, cazurile de inconsistenţă
negativă reprezintă 30%, iar cazurile de inconsistenţă pozitivă restul de 30%. Pragul pentru societăţile
aflate în perioada de post-tranziţie ar putea fi mai ridicat în valori absolute. Înainte de a se lua această
decizie, s-a experimentat cu mai multe praguri pentru datele privind România. Pragul de 0,5 şi pătratul
variabilelor rezultante au o mai mare forţă explicativă pentru indicatorul IS. Pragurile de 0,5 şi –0,5 sunt
93
Dumitru Sandu
dată de pătratul valorilor reziduale mai mari de 0.5. În mod asemănător, inconsistenţa negativă
la nivelul gospodăriei este pătratul valorilor reziduale mai mici de –0.5 (vezi descrierea IS,
tabelul A1).
Există trei ipoteze metodologice care însoţesc ipotezele de bază prezentate în secţiunea
precedentă:
a) Ipoteza IS la nivelul gospodăriei: Inconsistenţa de status la nivelul gospodăriei afectează
AAP în măsura în care controlăm dimensiunile verticale ale statusului la nivelul individului şi al
gospodăriei62.
b) Valorile reziduale ca măsuri ale inconsistenţei: Poziţia socială la o variabilă Y pentru
unitatea i se consideră că este inconsistentă cu poziţia pentru aceeaşi unitate la o variabilă X
dacă se înregistrează un anumit număr de abateri standard de la media reziduală (Yi – Y‘). Y‘
este valoarea aşteptată a lui Y funcţie de X într-un model de regresie. Un status este consistent
din punctul de vedere al variabilelor Y şi X dacă valorile reziduale (Yi – Y‘) sunt suficient de
mici. Se calculează inconsistenţele pozitive şi negative, simple şi la pătrat, pentru a releva
multiplele faţete ale fenomenului de inconsistenţă.
c) Ipoteza inconsistenţelor multinivel: Atitudinile din sfera publică (Habermas, 2000) cad
sub influenţa unui sistem de inconsistenţe multinivel legate de statusul personal şi familial.
Inconsistenţele personal – familial se asociază de asemenea cu inconsistenţele dintre statusul în
comunitate şi în regiune. Dacă o persoană trăieşte într-o comunitate dezvoltată dintr-o regiune
săracă sau într-o comunitate săracă dintr-o regiune dezvoltată, ea se va confrunta cu o astfel de
inconsistenţă comunitate – regiune care îi va influenţa atitudinile şi comportamentele publice.
Inconsistenţa comunitate – regiune se măsoară (în variabila ECOLOG) ca diferenţă între doi
indici (scoruri factoriale), nivelul de dezvoltare al judeţului (DEVJUD98) şi nivelul de
dezvoltare al localităţii (QLIFEUR). Variabila continuă care măsoară inconsistenţa a fost
recodificată ca variabilă categorială, situaţie în care fiecare categorie cuprinde 33.3% dintre
cazuri.
Rezultate
Cele patru categorii, caracterizate fiecare din punctul de vedere al atitudinii faţă de acţiunea
publică, sunt construcţii conceptuale pe deplin susţinute de analiza empirică. Din analiza
factorială a celor opt variabile definitorii pentru AAP au rezultat patru factori independenţi cu
configuraţia aşteptată (tabelul A2). Factorii rezultanţi au fost folosiţi ca input pentru o analiză
cluster63 care a generat cele patru grupuri de persoane (vezi variabila PUBLIC în tabelul A1),
care sunt în concordanţă în mare măsură cu tipologia prezentată la figura 11. Tipurilor sociale
empirice li s-au alocat denumirile prevăzute în tipologia conceptuală. Semnificaţia lor socială
este dată mai ales de modul în care se relaţionează faţă de status, cultură şi domiciliu.
de asemenea praguri „naturale” în seriile de valori reziduale. Ele marchează golurile mai mari în
secvenţa de valori.
62 Majoritatea studiilor empirice privind inconsistenţa de status se referă la date la nivel individual.
Teoriile au fost elaborate şi pentru inconsistenţa la nivel individual. Ipoteza noastră metodologică este în
concordanţă cu modul în care s-au efectuat măsurătorile în importanta lucrare a lui Gerhard Lenski.
Parametrii măsuraţi de Lenski au fost educaţia, ocupaţia, venitul şi apartenenţa etnică. În ciuda faptului
că el a declarat individul ca element de referinţă de bază pentru evaluarea inconsistenţei de status,
măsurătorile le-a făcut de fapt într-o mare măsură la nivel de gospodărie (Lenski, 1954, p. 407).
63 Grupurile de orientare spre acţiune sunt rezultatul unei analize cluster în care cele patru scoruri
factoriale măsoară orientarea spre acţiunile de tip REBELL, AUTHORIT, DEMOCRAT şi PARTICIP. Centrele
cluster iniţiale sunt definite în aşa fel încât fiecare dimensiune să constituie un nucleu de structurare
pentru grup. Ipoteza este susţinută într-o mare măsură de date. Conform aşteptărilor, trei din patru
clustere sunt definite de valori mai ridicate la o anumită dimensiune.
94
Dezvoltare comunitară şi regională
95
Dumitru Sandu
96
Dezvoltare comunitară şi regională
a
Valorile variabilei PUBLIC.
b
Valorile variabile INCONScateg.
Semnele + şi – indică rezultatele analizei independente a datelor iniţiale brute din tabel prin
intermediul valorilor reziduale standardizate ajustate. Semnul + marchează căsuţele din tabel cu asocieri
pozitive, iar semnul – marchează căsuţele cu asocieri negative pentru p = 0,05. 2 = 84,3, semnificativ
diferit de la 0 la 6 d.f. la p = 0,01. Coeficientul lambda, atunci când considerăm gruparea AAP ca
variabilă dependentă (= 0,032), este mult diferit de 0 pentru p = 0,05. Lambda cu IS ca variabilă
dependentă nu se poate calcula, deoarece eroarea standard asimptotică este egală cu zero.
Ipoteza nulă ar putea fi că aceste categorii de orientare faţă de acţiune sunt artificiale şi, în
consecinţă, nu îşi au rădăcina în spaţiul sociocultural, caracterizat de dimensiunile de status,
cultură şi domiciliu. Una dintre modalităţile prin care se poate demonstra că această ipoteză
calitativă nulă este falsă constă în construirea unui model cu o variabilă dependentă nominală,
aşa cum este cazul orientării faţă de acţiunea publică, şi în utilizarea unui set de predictori care
măsoară caracteristicile respondenţilor din punctul de vedere al statusului, culturii şi
domiciliului. Un astfel de model de regresie logistică multinomială64 este prezentat în tabelul 5
din Sandu, 2004a. Pentru a face o predicţie privind atitudinea faţă de acţiune se utilizează un set
de 15 variabile. Trei dintre cele 15 variabile sunt categoriale. Pentru cele patru categorii de
variabile dependente – rebeli, autoritari, democraţi şi comunitarişti – categoria de referinţă este
orientarea autoritară. Modelul concordă cu datele existente, în conformitate cu rezultatele
testelor de concordanţă statistică?
64 Modelele logistice multinomiale ca generalizări ale modelelor logit dihotomice (Fox, 1997) permit
utilizarea unor variabile dependente politomice. Toate valorile coeficienţilor predictori devin
semnificative în relaţie cu categoria de referinţă a variabilei dependente (categoria care nu este inclusă
în mod expres în modele). Modelele permit şi utilizarea unor variabile predictor politomice.
Testele de semnificaţie se asociază cu fiecare variabilă predictor, fiecare categorie de variabile
predictor categoriale cu fiecare categorie explicită de variabile dependente. Coeficienţii Exp(B)
indică o variaţie a probabilităţii pentru categoria de variabilă dependentă faţă de categoria de
referinţă la creşterea cu o unitate a variabilei predictor.
97
Dumitru Sandu
1) Predictori structurali
Educaţia are un efect semnificativ asupra orientării faţă de acţiunea publică. Persoanele cu
orientare democratică şi participativă au un nivel mai ridicat de educaţie decât persoanele
autoritare. (Probabilitatea unei orientări democratice în detrimentul unei orientări autoritare, de
exemplu, creşte cu un factor de 1,15 pentru fiecare unitate cu care creşte nivelul de educaţie).
Nivelul de educaţie al gospodăriei are semnificaţie şi pentru structurarea atitudinilor. Rebelii şi
comunitariştii nu diferă semnificativ faţă de autoritari din punctul de vedere al nivelului de
educaţie al gospodăriei căreia îi aparţin.
Şansa unei orientări democratice faţă de cea a unei orientări autoritare este mai mare pentru
persoanele cu un nivel mai înalt de educaţie din gospodăriile al căror nivel general de educaţie
este mai scăzut. Contrastul dintre nivelul de educaţie ridicat al unei persoane şi nivelul de
educaţie în general scăzut al întregii familii pare să favorizeze cristalizarea unei atitudini
democratice dacă se controlează celelalte variabile de status.
Statusul economic scăzut al gospodăriei este mai favorabil unei orientări autoritare decât
unei orientări rebele: probabilitatea unei atitudini rebele în comparaţie cu una autoritară este mai
scăzută în gospodăriile cu un status economic inferior faţă de cele cu un status economic mediu.
Inconsistenţele negative dintre un status economic mai scăzut decât cel educaţional la nivel
de gospodărie favorizează orientarea rebelă în detrimentul celei autoritare. Frustrările din
gospodărie care sunt generate de un nivel de trai mai scăzut în comparaţie cu nivelul de educaţie
conduc la o orientare spre comportament colectiv ca o soluţie latentă la problemele publice. La
cealaltă extremă, un nivel ridicat de inconsistenţă pozitivă în cazul gospodăriilor care sunt mai
bine situate din punct de vedere economic decât nivelul de educaţie favorizează orientarea
comunitariană (participativă), adică o mai înaltă competenţă civică subiectivă. O creştere de o
unitate a inconsistenţei pozitive va fi însoţită de o creştere a probabilităţii unei atitudini
participative faţă de cea autoritară cu un factor de 1,30 .Efectele IS continuă să fie
semnificative, fie că se utilizează variantele la pătrat ale măsurii, fie cele simple65.
2) Efecte cognitive
Se pot constata efecte considerabile ale factorilor cognitivi cum ar fi cultura sau satisfacţia.
Dacă aceştia sunt introduşi în model efectele unora dintre factorii structurali devin
nesemnificative. Totuşi, înainte de a releva efectul variabilelor cognitive privind schimbarea
imaginii rolului factorilor structurali, vom descrie relaţiile de predicţie care implică predictori
subiectivi.
Percepţia unui nivel de trai mai bun în ţară înainte de 1989 se asociază cu o atitudine pro-
rebelă mai degrabă decât cu una autoritară. Percepţia opusă, după care lucrurile stau acum mai
bine decât în timpul comunismului din punctul de vedere al nivelului de trai, favorizează
orientarea participativă: şansa de a avea o atitudine participativă mai degrabă decât una
autoritară este mai mare la persoanele care sunt de părere că lucrurile stau mai bine acum decât
înainte de 1989.
Dacă luăm ca element de referinţă grupul cel mai numeros, cel de orientare autoritară, putem
observa uşor că există o opoziţie clară între grupurile de rebeli şi comunitarişti, şi aceasta nu
doar în ceea ce priveşte percepţia condiţiilor de trai din prezent şi din trecut.
65 Modelul de influenţă al variabilei inconsistenţă este acelaşi în cadrul modelului, chiar şi în cazul în
care pătratul său este înlocuit cu valoarea simplă (INCONSp1 în loc de INCONSp şi INCONSn1 în loc de
2
INCONSn). Şi R rămâne stabil pe tot parcursul schimbării. Puterea predictivă a IS dispare dacă nu se face
distincţia între inconsistenţa pozitivă şi inconsistenţa negativă. Schimbarea categoriei de referinţă în
MODELUL I şi înlocuirea categoriei AUTHORIT cu categoria PARTICIP generează o relaţie semnificativă
negativă între INCONSp şi toate celelalte atitudini faţă de acţiunea publică ale diferitelor categorii de
populaţie.
98
Dezvoltare comunitară şi regională
99
Dumitru Sandu
Concluzii
Segmentarea clară a societăţii în grupuri de atitudine faţă de acţiunile publice (AAP) reflectă
de fapt rezultatul dezbaterilor publice cu privire la modul în care ar trebui rezolvate problemele
sociale. Pe de o parte, există segmente sociale care acceptă soluţiile negociate în contextul
democraţiei politice sau al acţiunii participative a societăţii civile. Pe de altă parte, la cealaltă
extremă, există grupuri care consideră că la aceste soluţii trebuie să se ajungă prin intermediul
unei organizări politice autoritare sau prin acţiune colectivă mai mult sau mai puţin violentă.
Atitudinile comunitariene (participative) şi democratice merg mână în mână şi se opun
orientărilor rebele şi autoritare.
Inconsistenţa negativă, caracterizată de un status economic mai scăzut decât nivelul de
educaţie din cadrul gospodăriei, determină o înclinaţie mai mare faţă de atitudinile rebele şi
autoritare .
Inconsistenţa pozitivă stimulează niveluri mai ridicate de participare socială. Aşa se întâmplă
în mod deosebit în ceea ce priveşte tipul de inconsistenţă pozitivă care indică o importantă
putere predictivă a dimensiunilor orizontală şi verticală a statusului. Adăugarea unor predictori
de inconsistenţă la cei verticali are ca rezultat creşterea semnificativă a puterii predictive a
modelului.
Percepţia situaţiei economice din trecut este diferită pentru cele două grupuri: autoritarii
consideră că lucrurile au stat mai bine înainte de 1989, dar şi cu un an în urmă; comunitariştii
definesc pozitiv situaţia actuală şi consideră că lucrurile merg mai bine acum decât înainte de
1989. În opinia acestora, între situaţia de acum un an şi situaţia actuală nu există diferenţe.
O dată incluse în modelele de regresie orientarea spre anumite valori şi modalitatea de
definire a variabilelor privind situaţia suprimă efectele inconsistenţelor de status. Aceasta este o
dovadă clară a faptului că frustrările legate de definirea situaţiei şi de orientarea spre anumite
valori acţionează ca variabile intermediare între inconsistenţele dintre avere/educaţie şi AAP.
Dar, chiar dacă se controlează variabilele subiective, atitudinile participative şi rebele continuă
să poată fi explicate prin inconsistenţa de status (IS).
IS îşi are rădăcinile în anumite structuri ecologice şi ale gospodăriei specifice României. Este
mai probabil ca IS să apară în situaţiile ecologice ale localităţilor sărace din regiunile dezvoltate
ale ţării. Este de asemenea mai frecventă în gospodăriile mari, ai căror membri sunt tineri.
Factorii care favorizează IS sunt şi factorii care influenţează indirect AAP şi segmentarea
societăţii în funcţie de aceste atitudini.
Atitudinile rebele sunt asociate cu situaţia specifică a localităţilor dezvoltate din cadrul
regiunilor sărace, în timp ce atitudinile comunitariene sunt asociate cu localităţile sărace din
cadrul unor regiuni dezvoltate .
Măsurarea IS prin valorile reziduale specificate de natură pozitivă sau negativă (în relaţia
dintre educaţie ca variabilă independentă şi situaţia economică văzută ca variabilă dependentă) a
avut ca rezultat o abordare care a reuşit să stabilească o legătură corespunzătoare între modelul
teoretic al AAP şi datele empirice privind IS şi alţi predictori. O posibilă explicaţie a faptului că
valorile reziduale sunt măsuri adecvate pentru IS este aceea că ele par să funcţioneze ca
variabile de măsurare indirectă pentru beneficiile pe care le pot avea oamenii după unele
investiţii în status, care sunt prea mici sau prea mari. Educaţia este o investiţie de la care se
aşteaptă beneficii viitoare privind bunăstarea. Nu doar IS la nivelul gospodăriei funcţionează ca
un predictor eficient al IS, ci şi inconsistenţa între nivelul de dezvoltare al comunităţii şi al
regiunii. Societăţile aflate în tranziţie, cum este şi România, sunt într-o mare măsură societăţi de
IS în care există multiple inconsistenţe la nivelul gospodăriilor şi comunităţilor.
100
Dezvoltare comunitară şi regională
DEMOCRAT Scor factorial definit de variabilele MIDDLE şi TOLER într-o analiză factorială PCA-
VARIMAX cu variabilele TOLER, MIDDLE, CIVICL, CIVICT, MINERS, VILLAG,
DECIDED şi ONEP.
PARTICIP Scor factorial definit de variabilele CIVICL şi CIVICT într-o analiză factorială PCA-
VARIMAX cu variabilele TOLER, MIDDLE, CIVICL, CIVICT, MINERS, VILLAG,
DECIDED şi ONEP.
PUBLIC Variabilă categorială generată printr-o analiză cluster rapidă în funcţie de variabilele
REBELL, AUTHORIT, DEMOCRAT şi PARTICIP. În jurul fiecăreia dintre variabilele
definitorii se generează patru grupuri, fiecare dintre aceste grupuri păstrând denumirea
variabilelor definitorii la care se adaugă litera g pentru particularizare: REBELLg,
AUTHORITg, DEMOCRATg şi PARTICIPg.
REBELL Scor factorial definit de variabilele MINERS şi VILLAG într-o analiză factorială PCA-
VARIMAX cu variabilele TOLER, MIDDLE, CIVICL, CIVICT, MINERS, VILLAG,
DECIDED şi ONEP.
Măsurile privind statusul şi inconsistenţa de status
ECONOMIC Scor factorial cu cinci variabile: veniturile pe membru al gospodăriei, existenţa în
proprietatea gospodăriei a următoarelor: televizor color, maşină de spălat automată,
congelator şi autoturism. Variabilele de proprietate sunt variabile fictive. Prin
recodificare, pentru a se obţine o pondere de 33% dintre cazuri în fiecare categorie, se
ajunge la o formă categorială a variabilei.
EDUCH Media nivelului de educaţie pe persoană adultă utilizând valorile variabilei EDUCP
pentru fiecare dintre adulţii din gospodărie. Prin recodificare, pentru a se obţine o pondere
de 33% dintre cazuri în fiecare categorie, se ajunge la o formă categorială a variabilei.
EDUCP 0 analfabet, 4 şcoală primară, 8 gimnaziu, 10 şcoală profesională, 12 liceu, 14 şcoală
postliceală, 16 învăţământ superior. Scorurile pentru variabile sunt calculate în aşa fel
încât să se transforme o măsură ordinală, aşa cum apare în scorurile din chestionar
(codurile pentru educaţie de la 1 la 7), într-o variabilă care estimează o scală de proporţii.
Fiecare valoare indică numărul maxim de ani posibili de şcolarizare absolviţi într-un ciclu
educaţional dat. Avantajul utilizării unei astfel de scale rezidă în faptul că ea permite
calcularea nivelului de educaţie din cadrul gospodăriei.
INCOMEp Venituri personale în luna precedentă.
101
Dumitru Sandu
102
Dezvoltare comunitară şi regională
ECOLOG Măsura inconsistenţei ecologice între nivelurile de dezvoltare ale comunităţii şi regiunii.
Calculată ca diferenţa dintre două scoruri factoriale: DEVJUD98 – QLIFEUR. Forma
categorială a variabilei este o recodificare a valorilor sale ordonate, pentru a se ajunge la
33,3% dintre cazurile din fiecare clasă.
LnPOP Transformare Ln a populaţiei localităţii pentru locul de domiciliu al respondentului.
103
Dumitru Sandu
67 O primă formă a acestei secţiuni a fost redactată pentru Institutul de Politici Publice în cadrul
caietului Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică, în cadrul comentariului „Ideologii
difuze în domeniul (in)toleranţei sociale”. Prezenta variantă dezvoltă tema caracterului contradictoriu al
ideologiilor difuze şi nuanţează unele dintre interpretările iniţiale.
68 Sondajul a fost realizat în perioada 1-15 septembrie 2003 pe un eşantion reprezentativ la nivel
naţional, format din 1.500 persoane de peste 17 ani din gospodăriile neinstituţionalizate ale populaţiei.
Institutul de Politici Publice (IPP) a asigurat finanţarea şi coordonarea proiectului, iar GALLUP a cules
datele prin sondaj.
104
Dezvoltare comunitară şi regională
Deşi delimitarea între diferitele grupări de orientare naţională este dificil de făcut, existând
totdeauna zone de incertitudine, de graniţă difuză între diferitele segmente sociale, se poate
estima că ponderea persoanelor cu orientare naţionalistă neagresivă, identitară, este de
aproximativ două treimi din populaţia adultă a ţării. Segmentul de populaţie care pare să fie mai
apropiat de polul naţionalismului de excludere, favorizând ideile de segregare etnică este de
aproximativ 17%. Cu o pondere egală apar şi cei care au o foarte slabă aderenţă la ideologiile
naţionaliste, indiferent de tipul lor identitar sau exclusivist.
105
Dumitru Sandu
Extinderea fenomenelor naţionaliste evidenţiate prin cercetări calitative sau cantitative este
în funcţie de definirea conceptului. Este adevărat că „diversele definiţii ale naţionalismului
sunt contradictorii tocmai datorită diversităţii fenomenului însuşi. Prea mulţi observatori s-au
mulţumit să teoretizeze asupra naţionalismului fără a căuta suficiente evidenţe empirice‖
(Dogan, 1999, p. 245).
În contextul acestei analize, funcţie de natura datelor disponibile (opinii pentru care
contextul este puţin specificat) naţionalismul va fi înţeles ca specie a fenomenelor identitare.
Prin răspunsuri la întrebările din chestionar se înregistrează percepţii, definiri personale ale
unei identităţi sociale.
Principala distincţie adoptată în interpretarea datelor asupra naţionalismului, în cadrul
acestei analize, este cea dintre naţionalismul identitar şi cel exclusivist/ de segregare. Primul
este raportarea afirmativă de apartenenţă şi loialitate la propriul grup iar cel de-al doilea
reprezintă simultan o raportare de loialitate la propriul grup şi o raportare negativă la cele
diferite, comparabile. Distincţia dintre naţionalismul identitar şi cel de segregare este
consistentă cu cea dintre „naţionalismul universalist‖ şi „naţionalismul particularist‖: „Acest
naţionalism particularist se află în aceeaşi relaţie cu naţionalismul universalist, ca egoismul cu
individualismul – egoismul fiind urmărirea propriilor interese fără a ţine seama de interesele
altora, iar individualismul fiind doctrina conform căreia este legitim să-ţi urmăreşti propriile
interese în aceleaşi condiţii în care alţii sunt liberi să şi le urmărească pe ale lor‖ (Barry, în
Miller, 2000, p. 526).
Naţionalismul identitar moderat este specific persoanelor mulţumite de evoluţia situaţiei lor
economice, relativ religioase şi cu grad sporit de încredere în oameni. Locuiesc preponderent în
localităţi cu diversitate etnică redusă din judeţe dezvoltate . Naţionalismul identitar de
intensitate ridicată este specific persoanelor cu nivel redus de educaţie, cu puţină experienţă de
69 Ponderea celor care susţin puternic opinia că „oamenii de altă naţionalitate decât cea română ar
trebui să părăsească România” este, pe totalul eşantionului, de 9,4%.
106
Dezvoltare comunitară şi regională
viaţă în afara localităţii de rezidenţă (nu au călătorit în străinătate), rezidente în localităţi mici,
izolate, din judeţe relativ sărace.
Toate cele trei forme de naţionalism – identitar moderat, identitar accentuat şi exclusivist –
sunt psihologic susţinute prin aderenţă la autoritarism.
Naţionalismul identitar moderat este maxim în zona formată de judeţele Buzău-Brăila, Cluj-
Mureş şi în Bucureşti. Forma accentuată a naţionalismului identitar este de întâlnit mai ales în
Bistriţa-Năsăud – Sălaj, Alba-Hunedoara, sudul Olteniei, Dobrogea, Banat şi Botoşani-Vaslui.
Formele de naţionalism de tip exclusivist, de segregare, au o probabilitate mai mare de
manifestare în nordul Olteniei, sudul Munteniei şi în vestul Moldovei.
Fiecăruia dintre cele trei tipuri de naţionalism le sunt asociate ideologii diferite.
Naţionalismul identitar moderat este asociat cu o cultură a deschiderii, cu toleranţa. Varianta
identitar accentuată a naţionalismului apare în aceeaşi familie cu ideologiile de tip autoritarist şi
fundamentalist. Naţionalismul de segregare sau de excludere este asociat cu ideologiile care
favorizează violenţa ca soluţie şi cu percepţia de tip anomic a mediului social. Constatările
anterioare indică o puternică structurare a celor trei tipuri de naţionalism în viaţa socială
românească, o semnificativă asociere a lor cu ideologii de tip diferit. Rezultă că naţionalismul
identitar moderat este o ideologie apropiată unei culturi a deschiderii, iar naţionalismul de
excludere este în bună măsură reflex al unei stări de anomie socială şi este asociat ideologiilor
violenţe.
Ecoul politic al orientărilor naţionale este relativ redus. PNL are susţinători în principal în
zona naţionalismului identitar moderat. Indecişii, segmentul electoral cel mai numeros, nu par
să fie sensibili la nici una dintre variantele de naţionalism. Nu există nici un partid politic care
să aibă susţinători în principal din categoria persoanelor orientate spre naţionalismul exclusivist.
107
Dumitru Sandu
Datele arată că nu naţionalismul de o formă sau alta este principala axă de structurare a
opţiunilor electorale. Sentimentul de anomie socială, de îngrijorare în legătură cu gradul de
corupţie şi cu neaplicarea legilor pare să fie un factor mai important în registrul ideologiilor
sociale difuze cu influenţe asupra comportamentului electoral.
108
Dezvoltare comunitară şi regională
oricum cei de la putere fac ce vor ei‖, „În zilele noastre cei mai mulţi care încalcă legea scapă
nepedepsiţi‖, „În prezent nici tribunalele nu mai fac dreptate oamenilor‖, „În România te poţi îmbogăţi
doar pe căi necinstite‖. Scorul 0 este pentru cei care nu acceptă nici una dintre formulări, iar 4 pentru cei
care sunt de acord cu toate.
109
Dumitru Sandu
mediul rural, din comunităţi din Transilvania, cu pondere redusă a minorităţilor etnice, şi au un
nivel relativ ridicat al veniturilor70. Diferenţierile de nivel de educaţie şi de expunere la mass-
media nu par să fie de impact semnificativ asupra consistenţei opiniilor. Cu datele disponibile
este dificil să fie găsită o explicaţie a constatărilor anterior menţionate. Cu titlu de ipoteză se
poate susţine că fenomenele de inconsistenţă în ideologiile etnice au o probabilitate mai mare de
apariţie în mediile sociale de dezbatere intensă pe teme etnice. În acest sens este de presupus că
intensitatea controversei pe teme etnice este mai puternică în mediul rural decât în mediul
urban, în Transilvania decât în Vechiul Regat, pentru persoanele înstărite decât pentru cele
sărace şi în comunităţile omogene comparativ cu cele eterogene etnic.
70 Afirmaţiile sunt bazate pe rezultate ale interpretării unui model de regresie logistică în care variabila
dependentă este „situaţia de inconsistenţă în ideologia etnică” iar predictorii sunt mediul rezidenţial,
locuirea în regiunile intracarpatice (1 – da, 0 – nu), nivelul mediu pe persoană al veniturilor din
gospodărie şi un indice al locuirii în condiţii de diversitate etnică (3 – are rude/prieteni de altă etnie, 2 –
are numai vecini de altă etnie, 1 – în localitate sunt persoane de altă etnie dar nu vecine sau prieteni, 0 –
în localitate nu sunt persoane de altă etnie şi nu are nici rude sau prieteni de altă etnie).
110
Dezvoltare comunitară şi regională
71 Pentru domeniul extremismului politic de dreapta, distincţia este clar rezumată de Pia Knigge: „În
general, două mari abordări pot fi distinse în studiul extremismului de dreapta. O primă categorie se
focalizează asupra sistemelor de credinţe sau dispoziţii individuale şi merge în tradiţia cercetărilor lui
Adorno (1950) asupra personalităţii autoritariste. Corespunzător, o persoană cu sistem de credinţe de
tip extremism de dreapta respinge pluralismul, parlamentarismul şi egalitarismul. În plus, extremiştii de
dreapta susţin naţionalismul puternic agresiv şi, frecvent, manifestă prejudecăţi faţă de diferite
minorităţi existente în societate (Ignazi, 1992; Lipset şi Rokan, 1978 etc.).
O a doua mare categorie de abordări în studiul extremismului de dreapta, în mod special în context
european, se focalizează pe partidele politice care, în cadrul unui sistem politic, pot fi caracterizate ca
orientate spre extrema dreaptă. Dificultatea majoră asociată cu «abordarea-centrată-pe-partide»
(party-approach) este cea de specificare a criteriilor de identificare a respectivelor partide” (Knigge,
1998, p. 250).
111
Dumitru Sandu
autoritar
sentiment de anomie socială
este necasatorit
nivel dezvoltare localitate factori de favorizare
este femeie a intoleranţei
locuieste la sat
are relatii
tolerant religios
are incredere in ceilalţi factori de defavorizare a
educaţie intoleranţei
112
Dezvoltare comunitară şi regională
Persoanele care au atitudini favorabile segregării extreme a grupurilor etnice aderă la opinii
de tipul „romii ar trebui să fie forţaţi să trăiască separat de restul societăţii pentru că nu se pot
integra‖ sau „oamenii de alte naţionalităţi decât cea română ar trebui să părăsească România‖.
Intoleranţa maximă la alte grupuri etnice o manifestă persoanele autoritare, puternic marcate de
sentimente de anomie socială (de convingerea că ţara este coruptă, legile nu lucrează şi
îmbogăţirea se face numai pe căi necinstite). Educaţia şi, în genere, capitalul uman de nivel
ridicat contribuie la reducerea intoleranţei etnice. Segregarea extremă, pe criterii etnice, este
favorizată de niveluri reduse ale educaţiei şi ale consumului cultural de literatură scrisă. Sub
aspect teritorial, mediile cele mai favorabile segregării etnice extreme sunt satele relativ
dezvoltate, omogene din punct de vedere etnic.
Concluzii
Ideologiile sociale difuze ale naţionalismului şi ale (in)toleranţei etnice sunt puternic legate
de:
– ceea ce ştiu oamenii, capitalul lor uman (dat de educaţie, migraţie, calificare etc.);
– ceea ce ei percep în legătură cu drumul economic al vieţii lor;
– starea de anomie pe care o identifică în societate;
– locul în care trăiesc (starea de dezvoltare a regiunii şi a localităţii, diversitatea etnică etc.);
– orientarea personală în lumea valorilor asociate cu religia, autoritarismul, toleranţa morală
etc.
Formele agresive ale naţionalismului, precum şi intoleranţa etnică extremă sunt alimentate
nu de sărăcia materială, ci de nivelul redus al educaţiei şi de percepţia difuză a unor stări
anomice în societate. Desigur, stocul personal de educaţie şi socializarea de tip autoritarist sunt
greu de modificat. În schimb, stările anomice care alimentează nelinişti, îngrijorări mai ales la
cei cu resurse reduse de capital uman, sunt realităţi de spaţiu public asupra cărora trebuie să fie
focalizată atenţia în analizele sociale destinate fundamentării de politici publice.
Spaţiile sociale propice intoleranţei etnice sunt în special localităţile rurale relativ dezvoltate,
caracterizate prin diversitate etnică redusă. La nivel de individ, acestea sunt asociate cu un nivel
redus al capitalului uman, dar cu stocuri ridicate de capital relaţional.
Opţiunile electorale ale populaţiei par să fie mai puţin sub semnul dezbaterilor în termeni de
ideologii naţionaliste şi mai mult legate de percepţiile de stări anomice anterior menţionate.
Potenţialul electoral al temelor corupţiei, al proastei funcţionări a instituţiilor, a celor juridice în
special, pare să fie, din perspectiva datelor analizate, extrem de ridicat.
113
Dumitru Sandu
72 Afirmaţiile conţinute în paragraf sunt preluate din analiza pe care am efectuat-o cu date din World
Value Survey asupra a 25 de ţări (Sandu, 2003).
114
Dezvoltare comunitară şi regională
Agenţii comunitari – animatori, facilitatori sau . şi mai general, antreprenori sociali – pot fi cu atât
mai eficienţi cu cat au o mai bună cultură a tipului de situaţie socială asupra căreia urmează să
lucreze. Ideea că este suficient să cunoşti un set de x reguli care rezumă cele mai bune practici din
domeniu şi poţi aduce schimbările dorite este utopică. Realitatea nu ascultă , de cele mai multe ori,
de reţete , ci de principii, reţete în context, reguli adaptate cultural la mediul în care se aplică. satul
în genere, cel românesc în speţă, este un astfel de mediu. Pornind de la această premisă voi
introduce în continuare câteva din datele sociologice de bază care pot contribui la o mai bună
pregătire a agenţilor comunitari care lucrează/ urmează să lucreze în satele României. Tipurile de
sate din România funcţie de cultura lor dominantă, experienţa de migraţie internaţională, nivelul de
dezvoltare şi localizarea regională îmi par a fi de maximă relevanţă pentru diferenţierea
socioculturală care are/ar trebui să aibă influenţă asupra practicilor DEVCOM.
115
Dumitru Sandu
Experienţa de migraţie comunitară este puternic diferenţiată între sate (Tabelul 1). Aproximativ
2200 de sate concentrau aproape 70% din totalul migraţiei circulatorii din rural în străinătate.
116
Dezvoltare comunitară şi regională
under 10‰
BOTOSANI
10-20 ‰ SATU_MARE
MARAMURES
20-30‰ SUCEAVA
30-40‰
SALAJ BISTRITA-NASAUD IASI
40‰
BIHOR NEAMT
CLUJ
HARGHITA
MURES
VASLUI
HARGHITA BACAU
ARAD
ALBA COVASNA
SIBIU
HUNEDOARA BRASOV VRANCEA GALATI
TIMIS
BUZAU
CARAS-SEVERIN PRAHOVA BRAILA
VILCEA TULCEA
GORJ ARGES
MEHEDINTI IALOMITA
ILFOV
OLT CALARASI CONSTANTA
DOLJ
GIURGIU
TELEORMAN
Figura 1. Rata de prevalenţă a migraţiei din sate in străinătate, pe judeţe de domiciliu,2001/ 2002
117
Dumitru Sandu
sub 10‰
under 10‰
BOTOSANI
10-20 ‰ SATU_MARE
MARAMURES
20-30‰ SUCEAVA
30+
SALAJ BISTRITA-NASAUD IASI
BIHOR NEAMT
CLUJ
MURES
VASLUI
HARGHITA BACAU
ARAD
ALBA COVASNA
SIBIU
HUNEDOARA BRASOV VRANCEA GALATI
TIMIS
BUZAU
CARAS-SEVERIN PRAHOVA BRAILA
VILCEA TULCEA
GORJ ARGES
DIMBOVITA
MEHEDINTI IALOMITA
ILFOV
OLT CALARASI CONSTANTA
DOLJ
GIURGIU
TELEORMAN
Figura 2. Rata emigrării temporare din sate în străinătate, pe judeţe de domiciliu, 2002
Concentrarea maximă a experienţei de migraţie din rural în localităţi din străinătate se înregistra, în
anii 2000, în special în Moldova de vest şi în Transilvania de nord-est (Figura 1, Figura 2). In
ordine descrescândă a intensităţii experienţei de migraţie urmează satele din sud-vestul
Transilvaniei şi din Banat plus Arad. Insule de emigrare intensă apăreau în special în satele din
Sălaj, Iaşi şi Tulcea (Figura 1). Cea mai redusă experienţă de migraţie apare în sudul ţării, în special
în satele din Argeş, Olt, Ialomiţa şi Călăraşi. De ce vestul Moldovei şi nord-estul Transilvaniei
constituie zone de maximă concentrare a experienţei de migrare în străinătate a populaţiei rurale?
Acestea nu sunt cele mai sărace zone rurale ale ţării. Întrebarea ar putea primi un prim răspuns prin
examinarea profilului satelor funcţie de experienţa lor migratorie.
Satele cu rate ridicate ale emigrării temporare în străinătate au un profil distinct, bine conturat. Ele
sunt caracterizate în esenţă prin pondere mare a minorităţilor etnice şi religioase, stoc ridicat de
educaţie la începutul anilor 1990 şi localizare în zone cu probabilitate sporită de comunicare cu
oraşul sau, în genere, cu societatea globală (Figura 3, Tabelul 2).
118
Dezvoltare comunitară şi regională
% tineri 0,07
% adulti 0,06
emigrarea temporară
factori care reduc
marime sat 0,03
-0,15 -0,10 -0,05 0,00 0,05 0,10 0,15 0,20 0,25 0,30 0,35
Experienţa diversităţii culturale este una care pregăteşte migrantul potenţial pentru asumarea
riscurilor de a trăi în străinătate într-o lume care diferă mult de cea de „acasă‖. O pondere mare de
minorităţi etnice şi/sau religioase este nu numai o premisă favorabilă pentru experienţa alterităţii ci
şi pentru existenţa unui stoc ridicat de capital relaţional şi uman la nivel comunitar. Satele cu
pondere sporită de populaţie minoritară etnic sau religios sunt, în acelaşi timp, caracterizate prin
stoc ridicat de relaţii utile în instituţii , prin toleranţă etnică sporită şi prin consum ridicat de cultură
mediatică76. Altfel spus, există o tendinţă de autorecrutare a migranţilor pentru lucrul temporar în
străinătate în special din satele cu nivel sporit de capital sociu-uman.
Faptul că stocul de educaţie la nivel de sat contează mai puţin prin valorile sale din anii 2000 decât
prin valorile de la începutul anilor 1990 sugerează ca diferenţierea educaţională a satelor a fost un
factor semnificativ pentru migraţie mai ales la începutul procesului de structurare a fluxurilor de
migraţie temporară în străinătate. Ulterior, pe măsură ce procesul de difuziune a inovaţiei sociale de
76 Constarea este bazată pe analize de corelaţie Bravais-Pearson pe 8226 persoane din mediul rural
intervievate în sondajele Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în perioada 1998-2002.
119
Dumitru Sandu
a găsi de lucru în străinătate avansează, intră în funcţiune tot mai mult mecanisme de contagiune
socială, factori asociaţi cu capitalul relaţional, independent de experienţa locală a alterităţii.
Desigur, în seria factorilor comunitari care au favorizat emigrarea temporară în străinătate apar si
cei legaţi de structura demografică a localităţii şi de ocuparea locală a forţei de muncă: o pondere
mare de populaţie activă în condiţiile în care navetismul de la sat la oraş este redus, deci ocuparea
salarială a forţei de muncă este de diminuată, favorizează propensiunea spre emigrarea în străinătate
.
Profilul satelor cu pondere mare de persoane plecate temporar în străinătate are variaţii
considerabile funcţie de regiunea istorică (Tabelul 3) . Numai trei factori favorizanţi migraţiei se
află în profilul tuturor regiunilor rurale cu procent mare de plecaţi temporar în străinătate. Este
vorba de ponderile ridicate de populaţie în intervalul de vârstă 30-59 ani şi de minoritari sub aspect
etnic sau religios şi de localizarea satului în contexte local-regionale favorabile comunicării cu
oraşul şi , în genere, cu alte localităţi.
Satele care
au o pondere mai mare decât media la nivel naţional sub aspectul prezenţei maghiarilor,
catolicilor, protestanţilor sau neo-protestanţilor ,
au o pondere mare de populaţie de 30-59 ani,
sunt de tip centru de comună şi
se află aproape de oraşe sau de drumuri de circuit european,
furnizează, tendenţial, un număr mai mare de plecări temporare în străinătate.
120
Dezvoltare comunitară şi regională
Tabelul 3. Profilul satelor cu pondere mare de emigranţi temporar în străinătate, pe regiuni istorice,
2002
Dincolo de această regularitate generală pot fi înregistrate conjuncturi regionale specifice care
favorizează sau frânează propensiunea spre emigrarea temporară în străinătate:
în sudul ţării, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, emigrarea temporară cea mai intensă nu s-a
făcut din satele cu stoc mare de educaţie precum în celelalte regiuni ale ţării;
la nivelul Moldovei, propensiunea spre emigrare a fost potenţată în satele cu pondere mare
de absolvenţi ai şcolilor profesionale şi de ucenici;
121
Dumitru Sandu
pentru ca în sudul ţării emigrările rurale temporare în străinătate au fost făcute în special din
satele apropiate de oraşe mici. In schimb, în Transilvania, ratele similare s-au înregistrat
pentru satele apropiate de oraşe mari. Este probabil că prezenţa oraşului-capitală Bucureşti,
în sudul ţării, joacă un rol important în această diferenţiere a sensului relaţiilor de favorizare
a comportamentului migratoriu. Deficitul de ofertă de forţă de muncă pentru populaţia
rurală pare să fi fost maxim în regiunile sudice în special în apropierea oraşelor mici
caracterizate , de cele mai multe ori , prin profil monoindustrial (cazul oraşului Roşiori de
Vede, spre exemplu).
Pornind de la aceste criterii se poate avansa ipoteza metodologică a unor tipuri culturale de sate
pentru România anilor 1990-2000 structurate funcţie de:
diversitatea etnico-religioasă,
stocul de educaţie sau de capital uman,
gradul de izolare a comunităţii şi
experienţa de migraţie internă.
122
Dezvoltare comunitară şi regională
capital simbolic de
modernitate + + +/- +/- ---
Funcţie de ipoteza anterior formulată şi cu ajutorul unei analize cluster a rezultat o tipologie
culturală a satelor României (Tabelul 5) . Funcţie de caracteristica definitorie, acestea pot fi
tradiţionale, moderne, cu pondere mare de minorităţi religioase, cu pondere mare de minorităţi
etnice, cu pondere mare de imigranţi sau, în alt registru, izolate. Primele cinci tipuri sunt date de
compoziţia socioculturală a populaţiei iar ultimul poartă marca situaţiei ecologice, de context de
comunicare. Cele şase tipuri trebui înţelese nu în sensul de „clase‖ ci de „tipuri ideale‖
fundamentate teoretic şi empiric. Acelaşi sat poate fi, spre exemplu, şi izolat şi cu stoc redus de
educaţie. El va fi considerat însă ca aparţinând tipului izolat în măsura în care caracteristicile de
izolare se abat mai puternic de la media naţională decât cele de educaţie.
Cele patru măsuri empirice propuse sunt relevante nu numai pentru cele trei tipuri de capital
menţionate. Ele pot fi interpretate şi ca măsurători indirecte pentru propensiunea comunitară spre
adoptarea atitudinilor de acceptare a alterităţii sociale. Simplul fapt de a avea în acelaşi sat persoane
care au fost născute în alte localităţi, sunt de religii sau etnii diferite sau au un nivel de educaţie mai
ridicat contribuie la sporirea probabilităţii de structurare a unei mentalităţi comunitare caracterizată
prin toleranţă, disponibilitate de comunicare, nivel ridicat de empatie şi de acceptare a riscului sau ,
altfel spus, printr-o cultură a deschiderii. Cultura comunitară a deschiderii este de aşteptat să fie mai
bine structurată în comunităţile rurale cu grad redus de izolare în raport cu oraşul, cu reţeaua rutieră.
Tipul tradiţional de sat cu stoc redus de educaţie se întâlneşte în special în judeţele sărace din estul
şi sudul ţării (Figura 4). Concentrarea cea mai mare de populaţie rurală cu nivel redus de educaţie
77 Stocul de educaţie şi ponderea grupurilor minoritare sunt măsurate cu ajutorul unor valori date de
recensământul anului 1992. Opţiunea pentru a opera cu valori din 1992 si nu din 2002 este dată de ideea ca
fenomenul analizat, migraţia circulatorie în străinătate în anii 1990-2002, este determinat de valori
anterioare ale structurilor culturale. Variabilele EDSTOCK si ISOLATE sunt construite conform procedurii
descrise in ( Sandu, 2003, 259). Ponderea minorităţilor etnice şi religioase din sat MINREG este estimată ca
rădăcină pătrată din (100- pondere populaţie de religie ortodoxă). Corelaţia Bravais-Pearson între MINREG
si ponderea de populaţie maghiară în sat, la nivelul anului 1992, pentru satele de peste 19 locuitori, era de
0.50, semnificativă la nivelul p=0.01. Ponderea populaţiei maghiare în sat este considerată la nivelul anului
1992.
123
Dumitru Sandu
este specifică judeţelor Vaslui, Călăraşi şi Ialomiţa . In satele de tip tradiţional locuieşte aproximativ
14% din populaţia rurală a ţării. Desigur, populaţie cu nivel redus de educaţie există în mult mai
mare măsură în lumea rurală românească. Cifra anterioară se referă însă numai la populaţia care are
domiciliul în sate de tip tradiţional.
In satele de tip izolat trăieşte aproximativ 14% din populaţia rurală. Locuirea în astfel de sate este
specifică Olteniei dar şi Brăilei, judeţelor Tulcea, Vrancea şi Botoşani. In satele care au minorităţi
religioase in proporţie semnificativ mai mare decât la nivel naţional, locuiesc aproximativ 30%
dintre săteni. Moldova de vest şi Transilvania de nord-vest concentrează satele cu cea mai multă
populaţie de acest tip. Satele cu concentrare maximă de populaţie maghiară se află în Covasna,
Harghita, Mureş şi Satu Mare. Populaţia rurală de tip modern, cu nivel ridicat de educaţie, este
asociată în special satelor din nordul Munteniei şi din nordul Olteniei. Satele de imigranţi sunt
specifice Banatului şi judeţelor cu tradiţie industrială precum Constanţa, Braşov, Hunedoara şi
Arad.
Pe ansamblu se constată o puternică diferenţiere a tipurilor culturale de sat funcţie nu atât de judeţul
de domiciliu cât, mai ales, în legătură cu aria culturală. Constatarea este susţinută de date indiferent
dacă analiza se face în raport cu ponderea de sate de un anume tip din judeţ (Figura 4) sau cu
ponderea de populaţie rurală funcţie de tipologia satelor )78. Satele de tip tradiţional cu nivel redus
de educaţie şcolară sunt specifice Moldovei de est Munteniei de sud, Munteniei de vest si Olteniei
de sud. Satele izolate apar cu pondere mare în special în cele doua arii culturale ale Olteniei, în
Alba-Hunedoara şi în Dobrogea (prin Tulcea).
78 Asocierea puternică dintre tipul cultural de sat si aria culturală ca tip regional nu este un artefact statistic
ci reflectă o relaţie stabilă în planul realităţii. Un singur idicator este comun în cele două clasificări . Este
vorba de măsurarea compoziţiei religioase a populaţiei prin referire la ponderea minorităţilor de rit
neortodox . Aceasta apare, in expresii de calcul diferite, atât în tipologizarea satelor cât şi în cea a judeţelor
pe arii culturale. In tipologia judeţelor pe arii culturale am operat, diferit de tipologia satelor, cu indicatori
referitori la nivelul dezvoltării rurale, nivelul dezvoltării urbane, ponderea de teren arabil din total teren
agricol şi localizare pe regiuni istorice (Sandu 1999: 146-148). Rezultă că suprapunerile puternice între tipul
cultural de judeţ şi tipul cultural de sat au un fundament de realitate socioculturală şi nu unul de mod de
calcul. În fapt, cele două tipologii se susţin reciproc sub aspectul validităţii.
124
Dezvoltare comunitară şi regională
Tipul de sat cu populaţie consistent marcata prin diversitate religioasă este specific Moldovei de
vest şi Transilvaniei, exceptând aria Covasna-Harghita. Satele de specific maghiar sunt localizate
mai ales în Covasna, Harghita şi Maramureş- Satu Mare. Satele al căror specific cultural decurge în
principal din stocul sporit de educaţie – în condiţii de omogenitate etnic-religioasă de populaţie
românească-ortodoxă - sunt cele din nordul Munteniei şi din Oltenia. In fine, ariile culturale rurale
cu profil marcat în special prin ponderea mare a imigranţilor din alte localităţi ale ţării sunt Banatul,
Arad-Bihor, Alba-Hunedoara şi Braşov-Sibiu79 .
MURES HARGHITA
VASLUI
BACAU
ARAD comunităţi
ALBA izolate
COVASNA
comunităţi HUNEDOARA
SIBIU
BRASOV VRANCEA GALATI
TIMIS
de
imigranţi
BUZAU
CARAS-SEVERIN PRAHOVA BRAILA TULCEA
comunităţi GORJ
VILCEA ARGES
moderne, cu DIMBOVITA
stoc mare de MEHEDINTI IALOMITA
educaţie ILFOV
OLT CALARASI CONSTANTA
DOLJ
GIURGIU
TELEORMAN
79 Constatările din paragraful respectiv se bazează pe analiza reziduurilor standardizate ajustate pentru un
tabel de contingenţă dat de intersectarea tipului cultural de sat cu aria culturală, folosind satul ca unitate de
analiză. Au fost avute în vedere numai satele din rural cu mai mult de 19 locuitori.
125
Dumitru Sandu
sat la nivelul judeţului Alba este cel „izolat‖. Similar pentru Tulcea, Vrancea, Brăila şi sudul Olteniei. Calcule
proprii, D.S.
Atât satele tradiţionale cât şi cele izolate sunt sărace. În primul caz însă sărăcia este asociată mai
mult cu compoziţia populaţiei – stoc redus de educaţie, pondere scăzută a salariaţilor etc. – iar în cel
de-al doilea cu izolarea satului (Tabelul 6).
Indicatorul agregat cel mai relevant pentru tipul de cultură locală este cel care estimează rata de
fertilitate. Cu cât aceasta este mai ridicată cu atât este mai probabilă prezenta unor mentalităţi
tradiţionale în legătură cu reproducerea populaţiei, cultura sanitară sau cultura de tip religios.
Indicele respectiv are valori maxime, aşa cum era de aşteptat, pentru satele tradiţionale şi minime în
cele de imigrare.
Nu este încă suficient de clar din ce anume derivă profilul specific al satelor cu pondere ridicată de
minorităţi religioase. Este vorba de implicaţii ale diversităţii religioase sau ale altor factori încă
neidentificaţi , asociaţi însă cu diversitatea religioasă? Menţionez întrebarea ca temei pentru
cercetări viitoare. Datele disponibile sugerează ipoteza unui profil specific asociat cu diversităţi
sociale cumulative, de tip religios, educaţional şi de experienţă de migraţie.
Tabelul 6. Profilul sociodemografic al fiecăruia dintre cele şase tipuri culturale de sate
Specificitatea culturală a celor şase tipuri de sate este pe deplin argumentată şi cu ajutorul datelor de
sondaj (Tabelul 7). La acest nivel de analiză rezultă cu claritate o susţinere a ipotezei iniţiale de
clasificare a satelor funcţie de configuraţia formelor de capital (Tabelul 1, Tabelul 7).
126
Dezvoltare comunitară şi regională
Tabelul 7. Profilul sociocultural al fiecăruia dintre cele şase tipuri culturale de sate
Capitalul relaţional maxim este înregistrat în satele cu minorităţi etnice sau religioase. Consumul
mediatic, semn al capitalului uman este mult mai mare în satele de imigranţi, cu maghiari şi de tip
modern, comparativ cu cele tradiţionale, izolate şi cu minorităţi religioase. Cultura critică, parte a
capitalului simbolic, este prezentă în special în satele de imigranţi şi de maghiari. Aici neîncrederea
în guvern este maximă. Tradiţionalismul religios (încredere mare în biserică) este specific satelor
tradiţionale şi cu minorităţi religioase. În fine, definirile sociale ale situaţiei personale diferă
puternic de la un tip de sat la altul. Izolarea aduce cu ea optimism.
Întreaga dinamică de tip cultural poartă amprenta compoziţiei sociale a populaţie şi intensităţii
interacţiunii cu oraşul. Satele cu nivel de dezvoltare peste medie şi cu orientare valorică accentuată
spre modernitate sunt mult mai active sub aspectul interacţiunii cu oraşul. Ponderea celor care merg
cel puţin odată pe săptămână la oraş pentru cumpărături este de aproape trei ori mai mare în satele
de imigrare şi în cele moderne, comparativ cu situaţia din satele tradiţionale sau izolate ( Tabelul 7).
Între tipul cultural de sat şi tipul de experienţă de migraţie temporară în străinătate există o
puternică asociere (Error! Reference source not found.): lipsa de experienţă de migraţie este
specifică , aşa cum era de aşteptat, satelor de tip tradiţional şi izolat; comunităţile cu maximă
experienţă de migraţie temporară în străinătate sunt caracteristice satelor cu pondere mare de
maghiari; comunităţile cu nivel mediu de experienţă migratorie sunt specifice satelor de imigrare
(cu populaţie sosită din alte localităţi ale ţării); comunităţile în fază incipientă a procesului de
migraţie circulatorie externă sunt prezente în special în satele moderne, cu stoc mare de educaţie.
Deşi datele disponibile sunt de tip sincronic, măsurate la un moment dat, ele sugerează o ipoteză
interpretativă asupra valurilor de emigrare temporară din rural în străinătate. Primul val, la începutul
anilor 1990, pare să fi fost cel al emigranţilor din satele cu pondere mare de minorităţi etnice. A
urmat valul din satele în care experienţa alterităţii şi capitalul social necesar au fost asigurate prin
diversitate religioasă şi prin experienţă de migraţie în interiorul ţării. Cel de-al treilea val pare să fie
127
Dumitru Sandu
cel a plecărilor din satele omogene din punct de vedere religios şi etnic, fără experienţă de migraţie
internă dar cu stoc mare de educaţie.
Tabelul 8.Tipuri de sate funcţie de profilul cultural dominant şi experienţa de migraţie circulatorie internaţională
La momentul actual se disting patru tipuri de comunităţi rurale din punct de vedere al intensităţii
migraţiei externe: fără migraţie, cu migraţie de nivel redus , mediu si ridicat. Ultimele trei tipuri
corespund la trei faze ale procesului de constituire a experienţei comunitare de migraţie, incipient,
intermediar şi avansat.
Există şase tipuri culturale de sat, identificate în funcţie de configuraţia capitalurilor de tip uman,
simbolic şi relaţional: tradiţional, izolat, cu minorităţi religioase, cu minorităţi etnice (maghiară în
special), moderne, de imigrare.
Tipurile trebuie să fie înţelese nu în sensul de „clase‖ ci de „tipuri ideale‖, de clasificări în care se
pune accent diferenţiat pe caracteristici diferite ale clasei, funcţie de opţiuni teoretice sau de
argumente empirice. Acelaşi sat poate fi, spre exemplu, şi izolat şi cu stoc redus de educaţie dar el
va fi considera de tip izolat dacă abaterea sa de la media de izolare este mai mare decât abaterea de
la media de educaţie pe sat.
Cele şase tipuri culturale de sat se prezintă în bună măsură ca blocuri regionale (Figura 4). Ele nu
sunt distribuite aleatoriu pe teritoriul ţării. Principalul bloc al satelor de imigranţi este localizat în
vestul ţării în zona Timiş, Arad şi Hunedoara. Blocul satelor cu pondere semnificativă de maghiari
este în vestul Transilvaniei. Satele tradiţionale cu stoc redus de educaţie sunt distribuite în două
blocuri , în estul Moldovei şi în sudul Munteniei. Aria continuă cea mai extinsă de sate izolate este
identificabilă în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. Nordul Munteniei şi nordul Olteniei constituie
regiunea dominată de satele aşa-zis moderne, cu capital educaţional ridicat. Satele cu pondere
128
Dezvoltare comunitară şi regională
sporită de minorităţi religioase sunt specifice nordului ţării şi vestului Moldovei. Exceptând tipul de
sat cu pondere mare de maghiari, toate celelalte sunt distribuite pe configuraţii spaţiale care
transgresează graniţele de regiune istorică.
Harta satelor pe faze de migraţie se suprapune in buna măsură cu harta satelor pe tipuri culturale.
Perechile de „faze- tip cultural de sat‖ sunt: experienţă avansată de migraţie – cultură de tip
minoritar etnică ; experienţă de migraţie de nivel intermediar – cultură de tip minoritar-religioasă şi
de imigrare; fază incipientă de emigrare temporară în străinătate – cultură rurală de tip modern.
Pentru începutul procesului, tipul cultural de sat a contat, se pare, mai mult decât nivelul de
dezvoltare a acestuia.
Migraţia rurala externă a fost în grad semnificativ şi răspuns la modificările din cea interna, la
declinul navetismului rural-urban adus de declinul industrial-urban si la migraţia de revenire de la
oraş la sat.
Cele şase tipuri de sate - tradiţional, izolat, cu minorităţi religioase, cu minorităţi etnice, moderne, şi
de imigrare - definesc o tipologie posibilă a satelor ţării. Pot fi şi altele. Ideea centrală de structurare
a tipologiei este cea de „cultură a deschiderii‖ (Sandu 2003:111-119). O astfel de cultură este cu
atât mai puternic structurată cu cât potenţialul de acceptare a diversităţii şi riscului calculat este mai
mare. Valori ridicate ale toleranţei, capitalului relaţional şi comunicării cu lumea exterioară sunt
indicatori ai unei astfel de culturi. Satele de tip modern, de imigrare şi cu minorităţi etnice au o mai
mare probabilitate de a practica modelele asociate unei culturi a deschiderii şi, implicit. Aceeaşi
probabilitate are valori reduse pentru satele tradiţionale şi pentru cele izolate. La nivelul acestora
există o probabilitate sporită de adoptare a unor relaţii sociale de tip „închis‖ (Weber, 1964: 139-
143), cu capital relaţional redus , cu slabă participare la dinamica de vieţii urban-regionale.. Cazul
satelor cu minorităţi religioase pare să fie unul de mijloc, cu nivel mediu de cultură a deschiderii.
Intre harta culturală a mediului rural românesc aşa cum rezultă ea din analizele propuse prin acest
studiu şi harta tipurilor de sociabilitate în mediul rural poate fi notată o puternică suprapunere
(Sandu, 2003: 239-240).
Tipologia culturală avansată în legătură cu experienţa de migraţie a satelor pune accent pe rolul
„străinului‖ în dinamica socioculturală rurală. Tipul cultural de comunitate pare să fie structurat prin
raportare la tipul social al străinului în varianta apropiată de cea schiţată de Simmel (1971:143-149)
. Este vorba de ‖străin‖ ca actor social diferit fie prin opţiune de credinţă (altă religie), fie prin
experienţă rezidenţială (imigrant), fie prin istorie şi apartenenţă etnică (altă etnie). Cele trei tipuri de
străin dau trei tipuri culturale de sate. Lor li se opun satele definite prin absenţa străinului, „închise‖
prin tradiţie şi sărăcie sau prin izolare. Satul aşa-zis modern, nu este definit nici prin prezenţa, nici
prin absenţa străinului ci prin potenţialul ridicat de comunicare cu lumi diferite, potenţial dat în
esenţă de educaţie.
Deşi datele disponibile sunt de tip sincronic, măsurate la un moment dat, ele sugerează o ipoteză
interpretativă asupra valurilor de emigrare temporară din rural în străinătate. Primul val, la începutul
anilor 1990, pare să fi fost cel al emigranţilor din satele cu pondere mare de minorităţi etnice. A
urmat valul din satele în care experienţa alterităţii şi capitalul social necesar au fost asigurate prin
diversitate religioasă şi prin experienţă de migraţie în interiorul ţării. Cel de-al treilea val pare să fie
cel a plecărilor din satele omogene din punct de vedere religios şi etnic, fără experienţă de migraţie
internă dar cu stoc mare de educaţie.
Cele şase tipuri de sate determinate în funcţie de criterii socioculturale au un potenţial sporit de
utilizare în cercetările sociale de tip fundamental sau aplicativ. Profilurilor culturale specifice le
corespund diferenţieri consistente de nivel mediu de viaţă sau de dezvoltare. Satele de imigrare, cu
129
Dumitru Sandu
minorităţi etnice şi cu stoc sporit de educaţie tind să aibă un nivel de dezvoltare superior celor
tradiţionale sau izolate. Poziţia medie sub aspectul nivelului de dezvoltare revine celor care au în
componenţă şi minorităţi religioase (Tabelul 6). In condiţiile în care diferenţierilor culturale le sunt
asociate profiluri specifice de relaţii sociale şi de nivel de dezvoltare poate fi formulată ipoteza unei
mai mari stabilităţi în timp a tipologiei culturale propuse , comparativ cu cele care operează numai
pe criterii de nivel de dezvoltare. Este probabil ca o tipologie culturală a satelor, de genul celei
propuse prin acest studiu, să servească cercetării sociologice şi antropologice în mai mare măsură
decât tipologiile centrate pe ideea de dezvoltare sau sărăcie comunitară.
Pe linie de consecinţe ale migraţiei este de aşteptat ca circulaţia migratorie din rural in străinătate să
contribuie:
Identificarea satelor sărace de pe teritoriul ţării constituie o problemă de interes practic major.
Diferite programe sau proiecte de dezvoltare rurală ţintesc tocmai astfel de comunităţi. Ce înseamnă
un sat sărac? Si după ce am adoptat o definiţie sau un set de criterii, cum identificam , cu eforturi
minime, satele sărace? Unde sunt situate acestea pe teritoriul ţării? Dar satele bogate? In afară de
multitudinea de factori istorici, greu de captat in abordări cantitative, ce explică nivelul de
dezvoltare al unui sat? Toate acestea sunt întrebări de „atlas social rural‖. Lor le este consacrat
capitolul de faţă.
Mai exact, ceea ce avem in vedere nu este însă un atlas social al României rurale. Întreprinderea ar
fi una de anvergură si ar necesita un alt gen de context decât cel de faţă. Ceea ce vizăm aici este
prezentarea caracteristicilor esenţiale ale unui atlas social al dezvoltării comunităţilor săteşti ale
ţării. Dezvoltarea ca set de oportunităţi pentru satisfacerea nevoilor socioumane (Sen, 1999) va fi
urmărită la nivel comunitar, de sat. Interesul major va fi de a identifica nivelul relativ de dezvoltare
a satelor, în raport cu media naţională. Măsuri de tip absolut, de genul celor încercate prin indici ai
sărăciei absolute, sunt greu ,dacă nu imposibil, de realizat pe o realitate multidimensională, în
condiţiile unui fond redus de date relevante de cuprindere naţională. Centrarea pe dezvoltarea
comunitară relativă şi pe disparităţile de dezvoltare dintre sate, din perspectiva socială, definesc
abordarea pe care ne-o propunem in continuare.
130
Dezvoltare comunitară şi regională
capitalul uman ,
capitalul social şi
locuirea.
Capitalul uman al unei comunităţi este estimat atât prin stocul de educaţie cât şi prin caracteristici
ale ocupării (agricolă-neagricolă, salarială-nesalarială). Gradul de izolare a satului este presupus a fi
cu atât mai mare cu cât distanţa faţă de cel mai apropiat oraş este mai mare iar satul este de tip
periferic (pe teritoriul său nu se află sediul primăriei). Izolarea in sine este o estimare indirectă a
capitalului relaţional intercomunitar. Cu cât satul este mai izolat, cu atât este mai probabil ca
locuitorii săi să dispună de mai puţine relaţii în afară, la nivelul altor comunităţi. Aceeaşi izolare
semnifică însă si şansele de accesibilitate la servicii sociale extracomunitare sau la oportunităţi de
loc de muncă. Altfel spus, izolarea este o variabilă de estimare indirectă pentru nivelul pe care îl au
toate stocurile de capital comunitar.
80 In varianta anterioară de construire a indicelui pentru anul 1998 (Sandu,2003) au fost folosite in plus si
variabile referitoare la capitalul simbolic (rata generala a fertilitatii) şi caracteristici demografice a comunei
din care face parte satul. Noua varianta a indicelui este menita sa asigure comparabilitatea estimărilor
pentru 1992 si 2002. Ca funcţiuonalitate şi mod de calcul, DEVSAT este similar cu „indicele deprivarii
multiple” IMD2000 calculat pentru arii micii (wards) în Marea Britanie,DETR, 2000.
81 Măsurile directe ale bunăstării de tipul ratelor de sărăcie sunt construite prin estimarea nemijlocită a
veniturilor sau a cheltuielilor de consum.
131
Dumitru Sandu
DEMPOT
0.3
ponderea populaţie în vârstă de muncă
Indicele dezvoltării
s a t u l u i D E V S A T 2 0 0 2
Graficul prezintă în mod simplificat o factorială de factoriale. Cifrele indică valorile coeficienţilor
scorului factorial pentru fiecare dintre cele 5 factoriale rulate independent. Indicii pentru
UMANVIL, DEMPOT şi QBUILD au fost generaţi pe baza datelor de recensământ RPL-INS,
2002. Responsabilitatea calculelor revine în întregime autorului , D.S. In analiză au fost reţinute
numai satele din mediu rural de peste 19 locuitori (12402). După eliminarea cazurilor pentru care
nu am dispus de masuri ale distantei fata de cel mai apropiat oraş, in calculul pentru factorială au
rămas 12092 cazuri. Factorul generat prin PCA-VARIMAX explica 58% din variaţia din matricea
de date.
Gradul de izolare pare să fie condiţionarea fundamentală pentru stocurile de capital uman si
biologic ( vital ) existente la nivelul comunităţii83. Satele periferice în cadrul comunei şi relativ
depărtate de oraşe sunt cele mai sărace. La nivelul lor populaţia are o compoziţie foarte puţin
82 DEVSAT92 calculat dupa acelasi algoritm ca si pentru 2002 dar folosind date din 1992 are la baza
configuratii factoriale foarte asemanatoare cu cele din 2002. Coefieicntii scorurilor factoriale pentru indicele
DEVSAT92 sunt , 0.35 pentru UMANVIL şi, in continuare 0.35 DEMPOT, 0,30 QBUILD şi, respectiv -0.34
IZOLAT.
83 Un posibil model path cu cele patru variabile componente ale indicelui DEVSAT indică o variaţie direct
proporţională a capitalului material de locuire (QBUILD) funcţie de capitalul uman si de cel vital. Gradul de
izolare a satului are influenţe directe negative, de inversa proporţionalitate asupra capitalului uman si
asupra celui vital.
capital material
QBUILD 0.35
0.48 0.21
-0.28 -0.55
izolare IZOLAT
Modelul a fost testat in AMOS5 si are o buna adecvare la date: P=0.04, AGFI=0.998, RMSEA=0.016. In
graphic sunt prezentati coeficientii beta. P este dat in ipoteza ca datele ar reprezenta un eşantion temporal.
132
Dezvoltare comunitară şi regională
favorabilă dezvoltării – cu nivel redus de educaţie, pondere mare a ocupării în agricultură, puţini
salariaţi, pondere redusă a persoanelor în vârstă de muncă şi localizare în comunităţi de dimensiune
redusă. Dotarea gospodăriilor şi calitatea fondului locativ nu depind direct de gradul de izolare.
Ceea ce contează pentru calitatea fondului locativ este în special stocul comunitar de capital uman,
nivelul mediu de educaţie şi de ocupare salarială, neagricolă, a populaţiei locale.
Indicele DEVSAT84 construit după metodologia anterior descrisă se dovedeşte a fi valid inclusiv în
modele de explicare a unor comportamente economice şi culturale ale populaţiei rurale .
84 O variantă redusă a indicelui DEVSAT a fost construită prin eliminarea variabilei IZOLAT atunci când am
avut de operat analize care să pună în evidenţă numai conditionările de captal uman şi material ale rărăciei
comunitare (vezi, spre exemplu Tabelul 9).
133
Dumitru Sandu
Botosani 47
Vaslui 45
Giurgiu 63
Suceava 57
Neamt 54
Tulcea 59
Calarasi 65
Ialomita 66
Olt 60
Teleorman 62
Braila 60
Dolj 62
Galati 54
Bistrita-Nas.67
Caras-Severin63
Satu Mare 65
Constanta 65
Maramures 70
Covasna 70
Arges 63
Gorj 60
Valcea 57
Bihor 63
Cluj 64
Mures 63
Alba 60
Salaj 60
Dambovita 65
Prahova 68
Hunedoara 59
Arad 65
Sibiu 69
Harghita 70
Timis 62
Brasov 71
Ilfov 75
Scorul factorial DEVSAT a fost transformat prin scoruri Hull cu media 50 si abaterea standard
14.Valorile judeţene au fost calculate ca medii ale valorilor DEVSAT ponderate cu populaţia satului
in 2002. Gruparea judeţelor a fost realizată prin analiza cluster (distanţe euclidiene, metoda celui
mai depărtat vecin).
134
Dezvoltare comunitară şi regională
Nucleul estic de sărăcie Botoşani-Iaşi-Vaslui se continuă pe axa nord-sud prin judeţele sudice
ale Moldovei Bacău-Vrancea şi, în nordul Munteniei, la nivel de Buzău.
Compararea celor două hărţi din Figura 7 realizate cu date de la ultimele două recensăminte,
indică acţiunea unor procese de puternică reconfigurare a dezvoltării sociale rurale la nivel
judeţean. În intervalul 1992- 2002 s-au desfăşurat procese care au dus la:
- reducere a sărăciei:sărăcia din satele din sudul Munteniei, puternic manifestă în anii
1990, s-a diminuat considerabil în anii 2000 . Judeţele Ialomiţa, Teleorman şi Giurgiu
au înregistrat creşteri ale indicelui mediu de dezvoltare a satelor de peste 8%;judeţele
care au realizat cea mai spectaculoasă ieşire din starea de sărăcie severă se află în
Oltenia (Mehedinţi şi Vâlcea) şi, disparat, în Ialomiţa, Maramureş şi Satu Mare.
135
Dumitru Sandu
Judete mediu
dezvoltate
BOTOSANI
MARAMURES Judete foarte
SATU_MARE sarace
SUCEAVA
MURES HARGHITA
VASLUI
HARGHITA BACAU
ARAD
ARGES BUZAU
CARAS-SEVERIN PRAHOVA BRAILA
VILCEA TULCEA
GORJ
DIMBOVITA
MEHEDINTI IALOMITA
ILFOV
OLT CALARASI CONSTANTA
DOLJ
GIURGIU
TELEORMAN
Judete
sarace
(a)
Judete
dezvoltate
BOTOSANI
MARAMURES Judete foarte
SATU_MARE sarace
SUCEAVA
ALBA BRASOVCOVASNA
HUNEDOARA SIBIU
TIMIS Judete foarte GALATI
dezvoltate
ARGES BUZAU
CARAS-SEVERIN PRAHOVA BRAILA
VILCEA TULCEA
GORJ
DIMBOVITA
MEHEDINTI IALOMITA
ILFOV
Judete OLT CALARASI CONSTANTA
DOLJ
sarace GIURGIU
TELEORMAN
(b)
Figura 7. Nivelul mediu de dezvoltare socială a satelor pe judeţe : 1992 (a), 2002 (b)
Nivel comunal . Reprezentarea cartografică a sărăciei la nivel de comună evidenţiază faptul că,
exceptând Moldova estică, marcată de sărăcie compactă la nivel de judeţ, în restul ţării sărăcia
rurală se manifestă pe arii subjudeţene (Figura 8). Comunele sărace din insulele de sărăcie se
află situate, majoritar, la marginea judeţelor, departe de marile axe de circulaţie rutieră.
Constatarea este în linie cu ideea geografilor şi sociologilor care susţin că „drumul face viaţa
136
Dezvoltare comunitară şi regională
socială‖. Drumurile de rang european trec de obicei prin centrele judeţene iar acestea, la rândul
lor se află situate, preponderent, în centrul judeţului. In consecinţă, satele de la margine de judeţ
ajung frecvent să fie departe şi de drumurile modernizate şi de marile oraşe.
Nivel de sat . Viaţa socială a satelor este puternic dependentă de localizarea lor, de oportunităţile
pe care le oferă oraşul, drumul şi accesibilitatea instituţională. Satele cele mai sărace sunt cele
izolate în câmpie, departe de drumuri modernizate şi de oraşe mari şi cu statut periferic în cadrul
comunei de care aparţin. La celălalt pol, cu şanse sporite de bunăstare, sunt satele de
deal/munte, apropiate de drumuri europene şi de oraşe mari , cu statut de centru la nivel de
comună.
Satele „centrale‖86 în cadrul comunei sunt cele pe teritoriul cărora se află primăria şi, de regulă,
principalele centre de furnizare a serviciilor comunitare de tip sanitar, educaţional şi economic.
Prezenţa sediului de primărie pe teritoriul satului este un fapt administrativ care, în timp, aduce
beneficii în special sub aspectul şanselor de modernizare a infrastructurii fizice şi sociale.
Funcţionează şi relaţia de sens invers: anumite sate au fost desemnate centru de comună dat
fiind nivelul lor sporit de dezvoltare. Cum inerţialitatea statului centru de comună este foarte
mare, rezultă că o serie de bunuri comunitare ajung să fie asigurate preponderent pentru satul
„cu primăria‖ tocmai în virtutea centralităţii sale administrative şi, de multe ori, spaţiale.
Şansele sporite de comunicare cu oraşul şi de accesibilitate instituţională acţionează ca
principală forţe de atracţie a migranţilor dinspre satele periferice spre cel central în spaţiul
aceleiaşi comune. Migraţia intracomunală ajunge astfel să contribuie la accentuarea decalajelor
85 Harta la nivel de comună a fost prezentată iniţial în cadrul dezbaterilor CASPIS asupra harţilor
sărăcieia. Aplicaţia pentru realizarea hărţii a fost rulată de Amalia Virdol.
86 La recensamântul din anul 2002, la nivelul mediului rural, se înregistrau 12401 sate de peste 19
locuitori. Populaţia mediană a unui sat periferic de peste 19 locuitori era de 392 persoane, faţă de 1415,
cifra corespunzătoare pentru satul de tip central. Satul central median era de 3.6 ori mai mare decât cel
periferic iar satul mediu central avea de 3.4 ori mai mulţi locuitori decât cel periferic. Din total populaţie
rurală, 52% locuia în sate periferice.
137
Dumitru Sandu
de dezvoltare dintre satele centrale şi cele periferice. Urmare a acţiunii tuturor mecanismelor
menţionate, satele centrale înregistrau, în 2002, un nivel mediu de dezvoltare socială de 1.3 ori
mai mare decât cele de tip periferic.
Mediul natural, situarea satului în zone de deal/munte sau de câmpie, influenţează şansele de
dezvoltare prin intermediul structurii ocupaţionale a populaţiei. Ocuparea agricolă specifică
zonelor de câmpie are asociate venituri mai reduse şi, implicit, un nivel de viaţă mai scăzut
decât în cazul satelor de deal-munte. Diferenţierile asociate cu zona geografică nu sunt însă
numai de tip agricol-neagricol. Contează şi natura ocupării agricole. Satele de deal-munte au în
mai mare măsură condiţii favorabile pentru creşterea animalelor, activitate căreia îi sunt asociate
venituri mai mari decât culturii plantelor cerealiere, specifică zonelor de câmpie.
Localizare sat Oraşul cel mai sat central sat periferic total
fata de drum apropiat are sate
european de deal/ de de deal/ de
munte câmpie munte câmpie
departe sub 100 mii loc. 65.4 55.8 48.5 42.4 49.2
departe peste 100 mii loc 62.8 59.4 47.8 44.3 49.1
aproape sub 100 mii loc. 70.1 61.6 52.9 46.5 53.2
aproape peste 100 mii loc 69.7 70.5 51.9 51.9 55.9
total sate 65.3 59.3 48.9 44.6 50.1
Pentru calcule a fost utilizata varianta DEVSAT2002 redusă, fără variabila grad de izolare,
folosind scorul factorial rezultat din indicii UMANVIL, DEMPOT şi QBUILD, normalizat cu
scorul Hull. N=12092. Datele asupra celui mai apropiat oraş se referă la momentul 1998 .
Factorii ecologici menţionaţi acţionează cumulativ. Satele cele mai sărace sunt cele izolate,
departe de drumuri modernizate şi de oraşe mari, cu statut periferic în cadrul comunei şi
localizate la câmpie. La polul opus, cu şanse maxime de dezvoltare socială se află satele
centrale , din apropierea oraşelor mari. Regularitatea respectivă este vizibilă nu numai la modul
agregat, prin cumularea mai multor indicatori de dezvoltare socială, ci şi pe indicatori specifici.
Suprafaţa locuibilă pe locuinţă, spre exemplu, este minimă în cazul satelor periferice, depărtate
de drumurile modernizate, situate la câmpie (Tabelul 14). Suprafaţa locuibilă maximă este
specifică satelor de câmpie, din apropierea drumurilor modernizate şi marilor oraşe.
aproape sub 100 mii loc. 41.3 38.5 39.4 37.6 38.9
aproape peste 100 mii loc 41.0 43.1 37.0 39.3 40.6
total sate 39.9 39.4 36.9 36.5 38.1
138
Dezvoltare comunitară şi regională
Mediile pe tip de sat au fost calculate prin ponderarea mărimii medii a locuinţei pe sat cu populaţia care
locuieşte pe teritoriul acestuia.
Regularităţile menţionate anterior cunosc o puternică variaţie regională. Modelul schiţat prin
descrierile anterioare este valabil în special pentru satele din Muntenia şi din Moldova . In
aceste regiuni satele mai dezvoltate sunt situate în apropierea drumurilor europene, aproape de
centrul de judeţ, în zone de deal-munte.
Apropierea faţă de drumurile modernizate şi faţă de centrul judeţului sunt singurele criterii care
condiţionează în acelaşi mod dezvoltarea satelor la nivelul tuturor regiunilor istorice ale ţării.
Peste tot, satele sărace apar ca fiind departe de drumurile modernizate şi cu localizare la
marginea de judeţ. A locui la margine de judeţ implică, de obicei, accesibilitate redusă la
serviciile sociale care au maximă concentrare în oraşul capitală de judeţ. Marginea de judeţ
contează cel mai puţin pentru dezvoltarea satelor la nivelul regiunilor istorice cu grad ridicat de
modernizare, în speţă, în cazul Transilvaniei şi al regiunii Crişana-Maramureş . In schimb,
apropierea faţă de marginea de judeţ favorizează sărăcia în special pentru satele din Banat şi
Moldova.
Apropierea faţă de drumurile modernizate favorizează dezvoltarea în cel mai înalt grad în
Transilvania, în Banat şi în Moldova.
O comparaţie între condiţionările ecologice ale dezvoltării satelor la momentele 1992 şi 2002
indică o sporire considerabilă a rolului pe care drumul îl are în viaţa rurală. Apropierea faţă de
drumurile modernizate, de rang european, are un impact din ce în ce mai mare .
Pentru comparabilitate voi introduce în continuare o scurtă descriere a unui alt procedeu de
măsurare a sărăciei comunitare dat de grila folosită de către Fondul Român de Dezvoltare
Socială (FRDS) pentru identificarea unui sat sărac.
Intervenţiile sociale în comunităţile de romi (CR) pot fi orientate mult mai bine dacă se
lucrează cu tipologii fundamentate empiric . Clişee de genul « toţi romii sunt la fel » sau « nu
există două comunităţi de romi la fel » pot crea probleme serioase in asistenţa sau în dezvoltarea
comunitară pentru romi. În ambele cazuri se poate ajunge uşor la o irosire a resurselor şi aşa
limitate pentru intervenţiile în astfel de comunităţi. Dacă „toate comunităţile sunt la fel de
sărace‖ evident că se renunţă la orice tentativă de ierarhizare a lor din perspectiva gravităţii sau
naturii problemelor sociale pe care le au. În varianta opusă care susţine că fiecare comunitate
este un unicat, temeiul de intervenţie socială rămâne acelaşi – preferinţă sau intuiţie a agentului
de dezvoltare comunitară . Soluţia unor clasificări sau tipologii care să pornească de la criterii
relevante pentru sărăcia comunitară merită toată atenţia. Este ceea ce voi încerca să fac în
continuare pornind de la datele unui sondaj (PROROMI) realizat în 2005 de către Banca
139
Dumitru Sandu
absenţa unor drumuri de acces sau interioare care să fie asfaltate sau pietruite;
O CR este considerată ca având probleme foarte severe (CR de tip HIGHPROB) dacă reuneşte
toate criteriile legate de ACCES, INFRASTRUCURĂ şi VENIT. Acest tip de CR deţine o pondere de
cca. 14% din numărul total de comunităţi de romi. Dacă se întrunesc doar două din cele trei
criterii de cuantificare a sărăciei comunitare, comunitatea este considerată ca având probleme
severe (CR de tip MIDPROB, cu o pondere de 45%); CR de tip LOWPROP, în proporţie de 31%,
îndeplinesc un singur criteriu în vreme ce comunităţile non-problematice (NONPROB, 10%) nu
îndeplinesc nici unul dintre criterii. Comunităţile sărace, cele din categoriile HIGHPROB şi
MIDPROB, sunt în proporţie de aproximativ 59% din total comunităţi şi au o populaţie de 53%
din total populaţie compactă de romi88.
87 Subcapitolul este elaborat prin reanalizarea unor date din sondajul PROROMI şi prin dezvoltarea
unora dintre analizele redactate în primă formă în raportul de cercetare (Sandu 2005).
Responsabilitatea pentru analiză şi interpretare revine în întregime autorului. Pentru detalii tehnice
poate fi consultat raportul de cercetare.
88 Datele de recensământ din 2002 permit o estimare a numărului de romi săraci pe localităţi sau pe
sectoare de recensământ. Estimările PROROMI şi cele de recensământ se suprapun numai parţial
pentru că : măsoară aspecte diferite ale sărăciei (comunitar în PROROMI, individual-familial în
înregistrarea Institutului Naţional de Statistică INS), pot fi comparate prin raportare la unităţi teritoriale
diferite (comunităţi « naturale » recunoscute ca atare în spaţiul local faţă de unităţi artificiale din
recensământ precum sectoarele de recensământ) , se referă la ani diferiţi şi sunt afectate de erori
diferite de înregistrare.
140
Dezvoltare comunitară şi regională
Populaţia de romi din rural este mai săracă decât cea din urban dat fiind faptul că 62% dintre
romii din rural trăiesc în comunităţi sărace faţă de numai 40% cât este procentul
corespunzător pentru urban.
Tabelul 12). Desigur, relaţiile între caracteristicile menţionate şi sărăcia comunitară sunt
multiple, de sensuri diferite. În esenţă regăsim în acest caz regularitatea generală a educaţiei
scăzute ca rădăcină a sărăciei. În al doilea rând se constată că migraţia temporară în
străinătate este mult mai redusă din CR sărace decât din cele cu nivel redus al problemelor.
Lipsa de resurse – capital uman, informaţie , bani, relaţii etc. – este o cauză a stabilităţii
rezidenţiale în condiţii de sărăcie nu numai pentru romi, ci în genere la nivelul României anilor
2000. Tradiţionalismul identitar dat de ponderea celor care vorbesc limba romani frecvent
este mai mare în CR foarte sărace comparativ cu cele care nu sunt sărace.89 Tradiţionalismul
şi sărăcia contribuie, de asemenea, la manifestarea unei fertilităţi mai mari în comunităţile
sărace decât în cele nesărace.
89 Desigur, estimarea exactă a ponderii celor care au o caracteristică sau alta este afectată de serioase
erori de înregistrare dat fiind faptul că datele au fost culese prin experţi locali/informatori cheie.
Relaţiile, regularităţile identificate prin variaţii mari ale variabilelor intersectate sunt însă, foarte
probabil, realităţi de profunzime, capabile să se manifeste dincolo de imperfecţiunile instrumentului de
înregistrare. Menţionez totuşi că eşantionul PROROMI este reprezentativ sub aspectul distribuţiei
teritoriale a populaţiei de romi înregistrate la recensământul din 2002. O cheie de validare suplimentară
este dată de faptul că dimensiunea medie a gospodăriei de romi pe baza sondajului PROROMI este de
4.67 persoane pe gospodărie faţă de 4.66, valoare corespunzătoare de la recensământul din 2002
(conform datelor publicate de INS în volumul IV al recensământului referitor la structura etnică şi
confesională ). Luând ca bază informaţiile din sondajul PROROMI din 2005 şi cele din Recensământul
populaţiei şi locuinţelor din 2002 privind populaţia de etnie Roma şi rata analfabetismului în fiecare
localitate putem să estimăm (în baza unui model de regresie multiplă) că numărul celor care, probabil,
se autodeclară ca aparţinând etniei Roma, la nivel naţional, este cuprins între aproximativ un milion în
variantă maximală, 750 de mii în variantă minimală şi 850 de mii în variantă medie.
141
Dumitru Sandu
Tabelul 12. Profilul social al romilor care locuiesc în comunităţi sărace sau ne-sărace (%)
Cele mai sărace comunităţi de romi sunt cele omogene, formate numai din romi. În
condiţiile în care romii sunt risipiţi în interiorul unui alt grup etnic – români sau maghiari, în
principal, în cazul României – nivelul de sărăcie comunitară este mai redus: 66% dintre CR
omogene şi compacte sunt sărace faţă de numai 50% cât este procentul de comunităţi sărace
în cazul grupărilor de romi localizaţi în interiorul unei alte comunităţi etnice (Tabelul 16).
142
Dezvoltare comunitară şi regională
Există şi variaţii ale nivelului de sărăcie nu numai în legătură cu limba vorbită ci şi în funcţie de
grupul cultural („neamul”) căruia îi aparţin membrii comunităţii. Cele mai sărace grupuri
cultuale par a fi90 cele ale cărămidarilor cu 80% din comunităţile locuite de aceştia,
considerate, conform criteriilor studiului nostru, ca fiind sărace, urmate în ordine
descrescătoare de cele ale Rudarilor şi de cele ale vătraşilor (Tabelul 14).
Tabelul 14. Sărăcia comunitară la romi în funcţie de grupul cultural căruia îi aparţin membrii acesteia („neamuri”) %
Dacă se iau în seamă simultan factori legaţi de compoziţia socială şi de localizare, atunci se
poate afirma există o probabilitate sporită de a identifica un nivel mai mare de sărăcie în CR cu
nivel de educaţie foarte scăzut , formate aproape exclusiv din romi, fără alte grupuri etnice
aşezate pe teritoriul lor şi cu localizare preponderentă în Moldova , Transilvania şi Crişana-
Maramureş. Alţi factori care condiţionează sărăcia CR – mediul rezidenţial, mărimea
comunităţii , tradiţionalismul indicat de limba vorbită, mărimea oraşului sau nivelul de
dezvoltare a comunei – sunt mai puţin importanţi decât cei anterior menţionaţi. Rezultă că
segregarea rezidenţială şi analfabetismul sunt principalele semne ale sărăciei CR. Alţi factori
care au fost discutaţi în cuprinsul acestui subcapitol sunt relevanţi pentru sărăcia romilor
143
Dumitru Sandu
numai în măsura în care direct sau indirect contribuie la segregare şi menţinerea educaţie la un
nivel redus.91
Cele 848 de comunităţi de romi care au fost sondate pentru întocmirea acestui raport
prin folosirea descrierilor primite de la peste 3300 de experţi locali (denumite persoane
implicate local în completarea chestionarelor PIC). Cca. 60% din aceştia şi-au specificat
apartenenţa la etnia Roma. Persoanele de etnie română au avut o pondere de cca. un
sfert din numărul total al INFOLOC aşa cum se poate constata în tabelul următor :
Romi 1242 60
Români 560 27
Maghiari 128 6
nespecificaţi 1310 *
3387 100
91 Formulările din acest paragraf se bazează pe interpretarea unui model de regresie multiplă în care
variabila dependentă a fost indicele AIV – accesibilitate-infrastructură-venit - iar ca predictori mediul
rezidenţial, ponderea populaţiei din CR care are cel puţin un nivel elementar de educaţie, ponderea
celor care se autoidentifică (probabil) ca fiind romi, ponderea neromilor în comunitate, ponderea celor
care de obicei vorbesc romani , localizare în Moldova, Transilvania, Crişana-Maramureş sau în regiunile
sudice , localizare în oraşe mici sau în comune dezvoltate.
92 Prezentul capitol al lucrării este realizat în baza analizei a doar 796 din cele 848 de chestionare
valabile la momentul procesării rezultatelor.
144
Dezvoltare comunitară şi regională
discriminare 14
drumuri 50
apă 57
educaţie 58
sănătate 70
locuire 78
venituri 89
locuri de muncăt 91
0 20 40 60 80 100
% din CR descrise ca problematice
Figura 9. Ponderea comunităţilor de romi considerate de către INFOLOC ca fiind afectate de diverse probleme
socio-economice
Exemplu de lectură a datelor: în medie 91% din comunităţile de romi sunt considerate de către
reprezentanţii lor ca având probleme legate de ocuparea forţei de muncă (lipsa locurilor de
muncă. Descrierile-evaluările nu sunt predeterminate (?) de către chestionar. Ipoteza implicită
ce rezultă de aici este faptul că o comunitate de romi este (non) problematică într-un anume
grad dacă INFOLOC o prezintă astfel. Cifrele din acest capitol au la bază analiza conţinutului
răspunsurilor libere oferite de către PIC.
Lecturând sutele de descrieri ale INFOLOC asupra problemelor comunităţilor lor putem
sintetiza modul în care locuitorii comunităţilor de romi concep factorii-cheie legaţi de sărăcia
din respectivele comunităţi (Error! Reference source not found.). Elitele locale ale romilor par
să considere că romii au un nivel scăzut al participării pe piaţa forţei de muncă şi, în
consecinţă, venituri foarte scăzute şi nesigure toate datorate şi educaţiei lor precare în
145
Dumitru Sandu
contextual ofertei scăzute de locuri de muncă necalificate şi, uneori, şi ca efect al practicilor
discriminatorii la angajare. Condiţiile de locuire şi de sănătate precare nu sunt doar rezultatul
sărăciei legate de raportul angajare-venituri ci efect şi componentă a segregării rezidenţiale.
Nivel mare al
discriminării Infrastructură precară
(ex. drumuri, apă curentă)
din partea populaţiei
Educaţie precară
Figura 10. Felul în care comunităţile de romi îşi percep intercauzalitatea propriei sărăcii
Ierarhia problemelor sociale în percepţia elitelor locale rome parcurge drumul de la nevoile
elementare la cele superioare, pe de-o parte şi de la cele private la nevoile de interes public
(social), pe de altă parte (Error! Reference source not found.). Cel mai mare nivel de
autoconştientizare a nevoilor este legat de ocuparea forţei de muncă şi de venituri ca resurse
primare ale vieţii private.
Tabelul 1 „ Descrieţi pe scurt principalele probleme ale comunităţii de romi legate de....”
146
Dezvoltare comunitară şi regională
Discriminare 14 61 25 100
Ierarhia problemelor sociale percepute este cam aceeaşi, indiferent de tipul de comunitate de
romi Datele disponibile sugerează o ierarhie a comunităţilor în funcţie de modul în care îşi
percep propriile probleme sociale. În aproape toate cazurile cel mai intens nivel al percepţiei
problemelor sociale este cel de la nivelul comunităţilor HIGHPROB care au, în termeni
obiectivi, problemele legate de accesibilitate, o infrastructura precară şi venituri insuficiente.
Tipul de comunitate şi percepţia locală asupra problemelor sociale sunt definite în funcţie de
criterii diferite. Prima categorie face apel la clasificări obiective în vreme ce a doua face apel la
un set de clasificări subiective în baza opiniilor persoanele ale persoanelor locale implicate în
completarea chestionarelor-INFOLOC . Faptul că cele două abordări-cea subiectivă şi cea
obiectivă- ne permit o interpretare consistentă a datelor este un element care indică modul în
care este structurată realitatea socială în comunităţile de romi şi cât de viabile sunt datele
colectate după ce ele au trecut de procesul de filtrare (aşa cum apar în Caseta 1).
Problemele legate de ocuparea forţei de muncă sunt atât de severe încât chiar şi comunităţile
de romi fără probleme deosebite, intitulate de noi comunităţi de tip NONPROB le percep ca
fiind de o relevanţă deosebită în conştiinţa publică. Legat de celelalte probleme, cum ar fi de
ex. drumurile, diferenţe sunt foarte mari de la o comunitate la alta: indexul severităţii
problemelor legate de drumuri are valoarea 80 în cazul comunităţilor de tip HIGHPROB şi doar
38 în cazul comunităţilor de tip LOWPROB şi NONPROB.
Percepţia severităţii problemelor are cele mai mari valori în comunităţile de romi cu o
concentrare mare de populaţie (probabil) autoidentificată ca aparţinând etniei Roma (Error!
Reference source not found.). Pentru comunităţile cu un grad scăzut de concentrare de
populaţie, (probabil) autoidentificată, intensitatea percepţiei asupra problemelor comunităţii
este mai scăzută. Rezultatul este relevant pentru ipoteza conform căreia că sărăcia comunitară
este mai ridicată în comunităţile care sunt formate, în principal, din etnici romi autoidentificaţi
(ca situaţie opusă cazului comunităţilor având o pondere mai scăzută de romi autoidentificaţi).
Tabelul 15. Severitatea problemelor percepute ale comunităţilor de romi şi ponderea probabilă de romi
autoidentificaţi în cadrul comunităţii
147
Dumitru Sandu
Nivel mediu 45 47 48 51 46
Nivel înalt 35 32 19 20 32
Total 100 100 100 100 100
* Cele trei categorii de gravitate a problemelor sunt generate de un index al severităţii
problemelor ISP calculate ca o sumă a indicilor parţiali asupra severităţii problemelor legate de
locurile de muncă, venituri, apă, drumuri, educaţie şi discriminare. Fiecare dintre aceste
elemente au fost codate cu valoarea <<1>> dacă experţii locali au indicat o situaţie
problematică (legată de respectivul element), cu valoarea <<-1>>, dacă experţii au indicat o
situaţie non-problematică şi cu valoarea <<0>> pentru non-răspunsuri.
Exemplu de lectură a datelor din tabelul: 35% din numărul total de comunităţi beneficiind de
cea mai mare concentrare de romi autoidentificaţi (prin intermediul evaluărilor INFOLOC) îşi
definesc situaţia ca fiind una foarte problematică
Dacă urmărim practica regională (Tabelul 16) de intervenţie comunitară pentru combaterea
sărăciei şi a excluziunii sociale se constată uşor că modelul dominant în Moldova, Crişana-
Maramureş, Banat şi Bucureşti-Ilfov este cel de a interveni cu programe de ajutor dezvoltare
mai mult în comunităţile ne-sărace decât în cele sărace.
Greu de spus cât revine necunoaşterii, tendinţei de minim efort a agenţilor comunitari sau
rezistenţei la schimbare din partea comunităţilor.
148
Dezvoltare comunitară şi regională
Din cele opt criterii ale grilei , cinci sunt explicit corelate cu distanţa ca factor de accesibilitate
la diferite servicii comunitare. În mod particular contează distanţa faţă de cel mai apropiat oraş
de cel puţin 50 mii locuitori (criteriile 4,5,6). Rezultă că sărăcia estimată prin grila FRDS este
una asociată preponderent cu accesibilitatea la bunuri şi servicii publice (electricitate, servicii de
sănătate, servicii şcolare, servicii de transport şi comunicare, servicii comerciale).Deşi nu se
înregistrează decât distanţa până la cel mai apropiat oraş, este foarte probabil că în spatele
valorilor pe care le au aceşti indicatori se află încă alte doua tipuri de distanţe: de la majoritatea
gospodăriilor din sat la locul unde funcţionează instituţia sau serviciul de referinţă şi distanţa de
la satul în cauză la cel care este centru de comună.
Varianta I
Un sat este sărac dacă satisface cel puţin patru din următoarele 10 criterii:
„Nu există acces normal la o sursă de apă sigură (nu există apă în sat, iar pentru mai
mult de 50 % din locuitori accesul la apa potabilă se face cu dificultate).
Peste 60 % din case nu au electricitate.
Peste 50 % dintre copiii de vârsta şcolară au nevoie de mai bine de o oră pentru a
ajunge la şcoală cu mijloacele de transport obişnuite.
Pentru a ajunge la un doctor cu mijloacele de transport obişnuite, majoritatea
locuitorilor au nevoie de mai bine de două ore.
Satul se găseşte la o distantă de peste 30 km de oraş, de care nu este legat nici prin cale
ferată, nici printr-o cursă rutieră.
Rata mortalităţii infantile în sat a fost de peste 50 la mie în perioada 1995-1998.
Mai mult de 30 % din populaţia sa depăşeşte vârsta de 60 ani.
Numărul aparatelor TV la suta de locuitori este mai mic de 4.
Nu există telefon în sat.
94 Fundamentarea iniţială a metodologiei de identificare a unui sat sărac printr-un set de criterii a fost
făcută de către o echipă complexă, coordonata de Ana-Maria Sandi (coord. program din partea Băncii
Mondiale) (Despina Pascal, Maria Sandor, Cristina Vladu, Mariana Moarcăş şi, ca sociologi, Alfred Bulai şi
subsemnatul). Practic, la grila de sărăcie a satului s-a ajuns după ce au fost efectuate multiple analize, cu
datele statistice disponibile, pentru a măsura sărăcia/dezvoltarea la nivel de judeţ şi comună (a rezultat
un indice al dezvoltării comunei COMDEV, care a lucrat destul de bine în relaţie cu alţi indicatori.)
(Sandu, 1998).
149
Dumitru Sandu
Pentru autorii grilei, sărăcia satului apare , deci, ca fiind predominant un fenomen de slabă
dezvoltare instituţională locală şi de relativă izolare (intrasătească, intracomunală şi
intraregională, în raport cu oraşul). La nivel local, în comunităţile care au formulat cereri la
FRDS, criteriile cu care operează Fondul au o receptare predominant bună (Voicu et al, 2002).
Cu toate acestea, o serie întreagă de judeţe cunoscute ca sărace, în special cele din Câmpia
Română, au o prezenţă relativ redusă sub aspectul cererilor formulate pentru granturi FRDS. De
unde derivă această situaţie, plus inegalitatea foarte mare între judeţe sub aspectul numărului de
sate care ajung să formuleze cereri de grant? În astfel de diferenţieri „joacă‖ o multitudine de
factori: numărul de sate din judeţ, numărul de sate sărace, capacitatea comunitară de auto-
organizare, efecte de difuziune spontană a informaţiei despre oportunităţile FRDS, gradul de
implicare a instituţiilor locale şi judeţene în desfăşurarea procesului, intervenţia facilitatorilor de
la Fond sau a celor care vin din partea altor instituţii, posibile reţele de firme interesate în
accesarea fondurilor pentru accesarea proiectelor FRDS etc.96. Dincolo de aceştia, o influenţă
semnificativă pare să aibă însă şi modul în care a fost proiectată grila de identificare a satelor
sărace. Particularităţile de localizare a satelor care au formulat cereri la Fond ne pot permite o
evaluare corectă a funcţionalităţii efective a acestui instrument de diagnoză socială97.
Datele disponibile pentru comparaţia între satele care sunt considerate ca sărace prin aplicarea
grilei FRDS şi restul satelor României98 indică , în mod convingător, clar, că grila FRDS
97 Fişierul de bază pe care desfăşurăm analiza în continuare cuprinde 1281 de sate care au depus la
FRDS 1604 proiecte de grant. Accesul la aceste date mi-a fost facilitat prin amabilitatea doamnei
directoare Liliana Vasilescu şi a domnului Alexandru Trică, şeful compartimentului de sistem
informaţional din Fond. Modul de prelucrare, integrarea fişierului respectiv în baza de date COMREG pe
care am elaborat-o la nivel de sat, în cadrul proiectului menţionat al Universităţii Bucureşti, îmi aparţine,
după cum îmi revine şi responsabilitatea asociată cu modul de interpretare a datelor. Evaluările cuprinse
în subcapitol sunt strict personale şi nu vizează Fondul sau calitatea mea de fost membru (1998-2002) în
Consiliul Director al acestei instituţii.
98 Analiza are în vedere numai satele din mediul rural, din comune, nu şi pe cele care au statut de sate
componente ale unor oraşe.
150
Dezvoltare comunitară şi regională
„lucrează‖, duce la identificarea unor sate care sunt realmente mai puţin dezvoltate sau mai
sărace decât restul satelor ţării .
Cererile care sosesc la Fond vin , majoritar, din sate cu populaţie mai redusă decât media
naţională, localizate mai departe de oraşe99. Infrastructura satelor identificate ca sărace prin
grilă FRDS este mai săracă decât în restul comunităţilor – au mai puţin locuinţe cu apă curentă,
mai multe locuinţe construite din chirpici sau paiantă. Izolarea satelor sărace este dată nu numai
de distanţa lor sporită faţă de oraşe ci şi prin faptul că tind să fie mai depărtate şi în raport cu
drumurile europene şi cu centrul de judeţ.
Dintre toate distanţele menţionate, cele mai importante sunt cele de la sat la oraş şi de la sat la
centrul comunei . Dacă satul este la distanţă mare faţă de un oraş mare şi nu este centru de
comună atunci probabilitatea ca sărăcia comunitară să fie mare este semnificativ mai ridicată
decât pentru satele apropiate de oraşe care sunt centru de comună.
In pofida faptului că nivelul de sărăcie a judeţului în care se află satul a fost considerat drept
criteriu important pentru orientarea facilitării, între numărul de criterii de sărăcie pe care le
satisface în medie un sat cu grant FRDS şi dezvoltarea judeţului nu apare o legătură
semnificativă. De ce?
Factorii care oferă o posibilă explicaţie sunt , după cum am menţionat deja, mai mulţi. Prin grilă
nu se măsoară sărăcia tuturor satelor României ci numai cea a satelor care au depus cereri de
grant la FRDS. Acestea au intrat într-un proces de contagiune socială, de transmitere a
informaţiei pe cale multiplă, prin regularităţi de vecinătate şi de istorie.
Fie pentru că grila cu care se măsoară sărăcia are anumite deficienţe, fie pentru că facilitatrea
promovată de Fond şi de alţi agenţi a fost slab asociată cu sărăcia judeţeană, fie din cauza
puternicelor mecanisme de contagiune socială, numărul de sate sărace identificate prin grila
FRDS nu pare să fie semnificativ asociat cu nivelul de dezvoltare a judeţului.
După cum a rezultă din analizele anterioare, grila de măsurare a sărăciei de sat operează în mod
consistent. Satele identificate ca sărace, cu mai multe criterii de sărăcie satisfăcute, sunt
prezente în contexte regionale care favorizează sărăcia – distanţă mare faţă de oraş, sat periferic,
sate cu număr de locuitori relativ redus, cu infrastructură proastă etc. Surprinzătoare este relaţie
dintre GRILĂ şi tipul de relief unde este localizată comunitatea. Satele din zona de câmpie (cu
pondere mare de teren arabil în total teren agricol) satisfac , tendenţial, un număr mai mic de
criterii de sărăcie, indiferent de regiunea istorică. Este , într-adevăr, sărăcia comunitară mai
puţin prezentă la câmpie comparativ cu zonele de munte sau de deal? Sau imaginea rezultă pur
şi simplu din limitele pe care le are GRILA în a măsura sărăcia comunitară funcţie de relief?
Este foarte probabil că tipul de relaţie statistică înregistrată indică o deficienţă serioasă a
GRILEI şi nu o realitate socială.
99 Pentru argumentările cantitative, vezi lucrarea din care provin extrasele acestui subcapitol, Sandu,
2003 :141-149
151
Dumitru Sandu
regionala a ţării , sau poate merge in sensul celalalt ce e de făcut in domeniul cercetării
- -
regionale. Dat fiind faptul ca ne aflam la un centru de cercetare ştiinţifică, am să pun accentul
pe aspectele de cercetare (de cercetare regionala). E limpede ca raportări de acest gen pot fi
produse numai în măsura in care păstrăm clar linia de demarcaţie dintre ştiinţă şi politica
socială. Putem fi eficienţi în domeniul politicii publice, in domeniul politicii sociale, daca ştim
să ne facem meseria ca cercetători.
Revenind la câteva dintre problemele pe care le cred esenţiale pentru cercetarea regională în
România. Materialul pe care am avut şansa de a-l avea înainte, semnat de dl. prof. Vladimir
Trebici, ―Decupaje teritoriale şi analiza regională‖102, este o excelenta baza pentru o astfel de
discuţie. As zice ca, în mare, avem a ne centra pe două categorii mari de probleme: măsurarea în
domeniul dezvoltării regionale şi pe interpretarea diferitelor rezultate de măsurătoare.
La nivel de măsurare, e o problema simplă, banală: care sunt, în clipa de faţă, pentru cazul
Romăniei, unităţile teritoriale relevante pentru analiza regionala judeţ, comună, regiune istorica,
-
regiune de dezvoltare, agroregiune. Deja ne confruntam cu o avalanşă de unităţi. Care sunt cele
mai bune? Şi, ca sa ne complice viaţa, dl. prof. Trebici intervine cu o întrebare retorică, dar de
mare profunzime: ce facem, ne tot ducem pe aceasta opoziţie dintre estul şi vestul tarii, dintre
Vechiul Regat şi Transilvania? Ce implicaţii politice are aceasta chestiune? Întrebările sunt
grele dar trebuie luate aşa, pas cu pas şi este de văzut cum ne orientam in spaţiul lor
problematic. Răspunsul îl ştiţi, generic,la fel de bine ca şi mine: nu exista o unitate de analiză
regionala valabilă pentru tot şi toate. Acest lucru trebuie reamintit, pentru ca e bine sa fie
reamintit. Daca vrei sa realizezi înţelegere de regionalisme culturale, nu poți renunța Ia regiunea
istorica. N-ai cum, pentru ca regiunile istorice, în clipa de faţă, au, in principal, realitate
culturala. Regiunile de dezvoltare pe care le propunem in Carta verde nu au realitate social-
economică. Poate să pară şocant ceea ce spun eu acum.
Cele opt macroregiuni de dezvoltare propuse prin Carta verde, nu au omogenitate social-
economica în interior. Ele sunt altceva, sunt regiuni proiect. Sunt regiuni pragmatice, menite să
ajute la rezolvarea unor probleme social-economice. Cei care ştiu istoria acestei „poveşti
ştiinţifico-aplicative‖, care se cheamă ―politica regionala in Romania‖, ştiu că, de fapt, s-a
101 Guvernul României, Comisia Europeană,Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România,
1997
102 Intervenţiile la dezbatere au fost publicate în Decupaje teritoriale şi politică de dezvoltare regională
în România. Biblioteca Demographica No. 7, 1998. Centrul de Cercetări Demografice, Academia
Română. Comunicarea profesorului Trebici , inclusă în caietul dezbaterii, este intitulată « Decupaje
teritoriale şi analiză demografică »
152
Dezvoltare comunitară şi regională
început cu o foarte atenta analiză a similarității judeţelor sub aspectul dezvoltării lor. Şi au fost
determinate grupe, subgrupe, clustere de similaritate.
Caseta : Unităţi de bază pentru politica regională – extrase din Carta verde
Unităţile de bază pentru politica regională (UPR), respectiv regiunile de dezvoltare şi ariile
prioritare, pot fi considerate ca elemente componente ale unui proces pe termen lung de
specificare şi testare, pornind de la principiile care stipulează ca definirea regiunilor:
să fie orientată în sensul identificării problemelor teritoriale;
să fie astfel făcută, încât să permită identificarea unor spaţii adecvate pentru anumite
tipuri de acţiuni, precum alocarea de fonduri, aplicarea diferenţiată a taxelor, cooperare
sau parteneriat etc;
să fie realizată prin interacţiune între specialişti în dezvoltare regională, decidenţi şi
populaţii la nivelul regiunilor.
103
Cele 15 subregiuni de dezvoltare propuse prin Carta verde:
Regiuni de
dezvoltare Subregiuni
NORD –EST Botoşani, Vaslui, Iaşi* ; Suceava, Neamţ, Bacau;
SUD-EST Braila, Galaţi, Constanţa, Tulcea ;Vrancea, Buzau*
SUD Argeş, Dâmbovita, Prahova; Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa, Calaraşi*
SUD-VEST Dolj, Olt, Mehedinţi; Gorj, Vâlcea
VEST Timiş, Arad; Caras-Severin, Hunedoara
NORD-VEST Cluj, Bihor; Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Nasaud, Sălaj*
CENTRU Braşov, Sibiu; Covasna, Harghita, Mureş, Alba
BUCURESTI.
Prin asterisc sunt marcate subregiunile care, la momentul 1997, puteau fi considerate ca arii prioritare
sub aspectul sărăciei. Harta subregiunilor de dezvoltare are o configuraţie foarte apropiată de cea a ariilor
culturale (vezi capitolul „ariile culturale ca matrice de sociabilitate‖ şi graficul din acest capitol cu gradul
de urbanizare a ariilor culturale, indicator pentru nivelul lor de dezvoltare.). Acestea din urmă sunt cele
mai omogene regiuni ale ţării în prezent, sub aspect social şi cultural. Determinarea lor , pe un consistent
temei metodologic , precede şi fundamentează delimitarea subregiunilor de dezvoltare.
153
Dumitru Sandu
aceluiaşi judeţ sau din judeţe învecinate (exemplu: arii miniere, cu sol degradat, cu declin
industrial, cu grad ridicat de poluare etc.);
grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme similare complexe din cadrul
aceleiaşi regiuni sau din judeţe învecinate.
Reducerea disparităţilor în rezolvarea problemelor regionale implică o politică regională cu
multiple acţiuni şi unităţi teritoriale ţintă. Denumirile de unităţi pentru politica regională,
anterior menţionate specifică aceste unităţi-ţintă. Fiecare dintre acestea ar putea avea o
funcţie regională distinctă:
regiunile de dezvoltare pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul reducerii
dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare între ariile cele mai dezvoltate şi cele mai
puţin dezvoltate; în acelaşi timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de
implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională;
ariile prioritare pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare în
domeniile industrie, agricultură, şomaj, mediu înconjurător etc., având ca actori nu numai
guvernul, ci şi autorităţile la nivel de judeţ, comună sau oraş. Ariile prioritare, definite ca
subregiuni sau grupări de localităţi, sunt în mod deosebit utile pentru reducerea
disparităţilor intraregionale…….
Ca exemple de arii prioritare identificate prin regruparea comunelor şi oraşelor cu probleme
similare, ar putea fi menţionate (harta 3):
arii de sărăcie (podişul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj şi Bistriţa-Năsăud etc.);
arii de declin industrial, precum cele metalurgice (Hunedoara, Banat) sau cu
industrie chimică şi petrolieră (Ploieşti, Piteşti);
arii miniere (Valea Jiului, Subcarpaţii Olteniei);
arii cu soluri degradate (Vrancea, Buzău);
arii cu probleme complexe (Munţii Apuseni, Delta Dunării). Mac
rore
giun
ile104 sunt o combinare de regiuni de similaritate cu criteriul de funcționalitate (bine susţinut de
colegii mei economiști, geografi, urbaniști din echipa care a lucrat la acest proiect), dar nu sunt
regiuni omogene. Să luăm exemplul regiunii Sud. Intre nordul Munteniei şi sudul Munteniei,
ruptura este imensa. Deci nici vorba să susținem ca acestea sunt regiuni omogene. In schimb,
susținem că ele pot, aşa cum sunt conturate în clipa de fata, să contribuie la rezolvarea unor
probleme pe termen lung. Ele sunt un cadru, un cadru de cooperare între judeţele implicate in
situaţia respectivă.
Pasul pe care trebuie să-l facem, în legătură cu statistica, în bună măsură este cel de a identifica
in cadrul acestor macroregiuni de dezvoltare, regiunile relevante. In Carta verde exista undeva
un tabel cu subregiuni de dezvoltare 15 subregiuni de dezvoltare. Asupra lor trebuie să ne
,
focalizăm, pentru că noi avem simultan nevoie de decupaje pragmatice, precum macroregiunile,
şi de grupări omogene de judeţe, ca să putem acţiona.
104 Delimitarea regiunilor de dezvoltare a implicat nu numai o fundamentare ştiinţifică (vezi pentru
detalii Carta verde..) ci şi un amplu proces de consultare publică. Echipa Ramboll din cadrul programului
Phare care a realizat Carta Verde (Torben Nørkær Hansen ,coordonatorul grupului, geograful Ioan
Ianoş, urbanistul Gabriel Pascariu, economistul Victor Platon şi Dumitru Sandu ca sociolog) a
desfăşurat ample consultări în ţară cu urbanişti, statisticieni, economişti dar şi cu reprezentanţi ai
ministerelor, societăţii civile dar şi în străinătate cu experţi precum prof. John Bachtler de la
Universitatea din Strathclyde. Documentul care dă seamă, în bună măsură, de amploarea consultărilor
implicate în dezbaterea publică a noii politici regionale a României este volumul Documentele
Conferinţei. 12-13 mai 1997, sponsorizat de Guvernul României şi Uniunea Eropeană în cadrul
programului Phare care a gestionat întregul proiect.
154
Dezvoltare comunitară şi regională
105
Regiunile de dezvoltare ale României
Pasul următor va fi acela de elaborare a unor regionalizări specifice. Este nevoie, în continuarea
liniei Golopenţia, de o regionalizare a ţării pe capital uman. Fondul greu al diferenţelor de
dezvoltare social-economică este capitalul uman care, ştim foarte bine de la Becker încoace, nu
înseamnă numai educație, ci înseamnă şi stare de sănătate, înseamnă şi informație profesională,
înseamnă mult mai multe lucruri. Si acest lucru se poate face.
identificăm zonele defavorizate?‖ Soluția venită de-acolo: ―Ați făcut un indice foarte bun;
vedem care sunt judeţele care se afla 20% sub media naţionala la acest indice‖ şi gata, ―le
declarăm defavorizate‖. Asta e o soluţie utopica, e copilărească. Pentru ca ştim foarte bine ca
există atâţia indici de dezvoltare câte echipe de cercetare există; exista I.D.U. (indicele
dezvoltării umane), dar echipa care a lucrat la Carta verde a propus un altul. Nu se poate lucra
105 Preluare după Guvernul României, Comisia Europeană,Carta verde. Politica de dezvoltare regională
în România, 1997.
155
Dumitru Sandu
aşa. Trebuie nişte masuri foarte bine gândite. In paranteză fie spus, am urmărit seria celor trei
rapoarte ale dezvoltării umane, elaborate în Romania; ultimul este de departe mult mai bun
decât ceea ce s-a făcut anterior, între altele, pentru ca s-a renunțat la I.D.U. in profit teritorial. In
anii anteriori cercetătorii l-au calculat (istoria este teribil de instructive). L-au calculat pentru ca
au zis aşa: ―Daca acest indice merge bine la nivel naţional, de ce n-ar merge bine şi la nivel
judeţean?‘ Drept care a rezultat o clasificare a judeţelor pe criterii de dezvoltare umana,
clasificare in care Gorjul se afla foarte aproape de Timiş, de Bucureşti ş.a.m.d. Ideea de a
transpune o metodologie valabila la nivel naţional pentru măsurări la nivel judeţean, regional,
nu merge. Au renunţat la această idee şi bine au făcut.
Mai departe, începe sa apară prudenţa metodologica necesară. Exista în societatea româneasca o
tradiţie a indicilor. super-agregaţi. Trebuie renunţat la ea, dar nu în totalitate. De foarte multe ori
generează artefacte statistice: adunăm mere cu pere şi facem ierarhie, ierarhie in care Gorjul se
afla pe primul loc. Ce e asta? Sigur că trebuie păstrate astfel de măsuri, dar nu le dai drumul pe
piaţă decât după ce ai experimentat foarte atent, după ce spui foarte clar: sunt folositoare pentru
asta, asta... atâta tot. Mai mult, e nevoie sa trecem de obsesia judeţului ca unitate de analiza.
Unde? La nivel de comună, la nivel de oraş? Nu. Pentru o analiză regionala este nevoie, fără
îndoială, să facem şi abordări în profunzime, considerând informaţia la nivel de comuna, dar
sunt greoaie astfel de masuri. Statistica nu este la fel de bogată la nivel de comună şi de oraş
cum este la nivel de judeţ106. Ceea ce cred ca în clipa de faţă este extrem de util şi se poate face
cu costuri relativ reduse este analiza pe o unitate care să se numească ―judeţ- mediu rezidenţial‘.
În loc să lucrezi cu 41 de județe, poți lucra foarte bine cu 82 de unităţi care sunt judeţe-medii
rezidenţiale. Rezultatele sunt fascinante. Am făcut o astfel de analiză şi, îmi face plăcere sa
anunţ că, daca lucrurile vor merge bine107, pana la sfârşitul anului va exista o revista de
dezvoltare regionala in România. Pentru aceasta revistă a grupului Phare, cu care lucrez, am
început sa deplasam analiza in aceasta zonă a capitalului uman la nivel de judeţ-mediu
rezidenţial. Regăseşti nişte chestiuni pe care demografii sigur le cunosc de mult vreme. Judeţul
Constanţa, de exemplu (câtă vreme analiza o faci la nivel de judeţ), totdeauna îţi apare in top,
foarte aproape de Timiş, Braşov, Sibiu ş.a.m.d. In momentul in care intri pe aceasta
diferenţiere, vezi ca ruptura dintre Constanţa urbană şi Constanta rurală este imensă. Constanţa
rural, spre exemplu, in perioada ‗91 ‘95, a avut o rata a mortalităţii infantile de 42%o. Ce e
-
Lucrând în acest domeniu, este foarte important sa ne definim clar tipul de atitudini. Variantele
posibile sunt câteva: sa te faci ca nu vezi că sunt diferenţe şi să mergi în continuare pe ţara ca
întreg, pe alte diferenţieri care sa ignore ruptura dintre Vechiul Regat şi Transilvania; altă
variantă este sa continui să urmîreşti ceea ce exista de-adevăratelea. Cred ca n-avem de ales. Pur
106 Din 1998 şi până în momentul în care fac aceste actualizări, 2008, a avansat considerabil un alt gen
de abordare spaţială, cea la nivel de sat. Regionalizările pornind de la microunităţi teritoriale de maximă
omogenitate, precum satele, au o valoare de cunoaştere deosebită. Ideea veche a atlasului social al
României, pornind de la micro-unităţi teritoriale câştigă tot mai mult teren în condiţiile în care bazele
mari de date nu mai sunt o problemă : vezi bazele de date subsumate altasului social al României la
adresa http://dumitru.sandu.googlepages.com/bazededate şi caseta pe tema atlasului social din cadrul
acestui capitol.
156
Dezvoltare comunitară şi regională
Schimbând registrul de la cercetare la politica de dezvoltare... Unde dai bani, la săraci sau la
bogai? A fost deja exprimat un punct de vedere. Aş mai adăuga o specificare la cele formulate
deja de către colegul meu profesorul Ion Ianoş. Extrem de importante in acest proces sunt
centrele de dezvoltare din regiunile sărace: banii nu ar trebuie, după părerea mea, să primească
regiunea Vest cu Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, regiunea in ansamblu. Problema este
-
sa dai fonduri suplimentare din fondul naţional de dezvoltare regională în centrele situate în
zonele sărace. Sa dai bani la Iaşi pentru zona Vaslui şi Botoşani. Iaşul poate lucra foarte bine in
calitate de pol, de centru de creştere pentru zona de acolo. Deci sunt centre şi centre. In special
centrele din zonele sărace ne interesează, pentru ca, dacă eu voi continua sa pompez bani in
vest, într-adevăr se întâmplă ceea ce spunea unul dintre participanţii la această discuţie - ―e
posibil ca locomotiva sa o ia mult înaintea vagoanelor‖. Deja economia de piaţă lucrează mult
mai bine în Transilvania decât în restul tarii. Este necesară intervenţia cu anumite corective.
Politica regionala este un corectiv, care încearcă sa repare ceea ce economia de piaţă nu face
foarte bine. Trebuie adăugat că banii nu se dau la săraci sau la bogaţi, banii se dau pe proiecte
de dezvoltare. Legea aşa este făcută şi aşa lucrează în toată Uniunea Europeană; nu dai bani
pentru ca este sărac, ii dai bani pentru că este sărac şi a ştiut sa-şi facă un proiect de dezvoltare
care .convinge şi intră in competiţie cu alte proiecte. De fapt, competiţia se duce pe proiecte.
Dacă cei din regiunile sărace sunt capabili să facă proiecte de dezvoltare, iau bani, daca nu, nu.
Este adevărat că a existat, chiar în istoria scrierii acestei cărţi, o disputa de genul: are rost
politica regionala într-o tara săracă? Am primit din partea unui expert german, care a colaborat
cu noi la Carta verde, un răspuns tranşant: ―Domnilor, terminaţi cu prostiile astea. Ţara e
săracă. N-aveţi nevoie de o politica regională; până când nivelul general mediu al ţării nu se
ridică, n-aveţi ce face‖. Acesta este un punct de vedere. Dar aici se discută pe experienţe
istorice: te uiţi ce s-a întâmplat în Portugalia, te uiţi ce s-a întâmplat in Irlanda, în Italia de sud şi
vezi că, deşi ţări sau regiuni sărace, n-au dat la o parte aceasta uşă in plus, pentru că se pot
rezolva, parţial, nişte probleme. Când eşti foarte sărac nu-ti permiţi să mergi pe o singură cale.
108
Casetă: Atlasul social al României rurale ATSRsate
Un atlas social este o descriere a vieţii sociale folosind unităţi comunitare sau
regionale de analiză şi indicatori sau tipologii de mare relevanţă, cu capacitate de
măsurare a unor aspecte de durată şi profunzime ale vieţii sociale în profil teritorial.
Hărţile sunt expresia grafică a a unor baze de date şi analize care promovează
abordarea de tip atlas social. Proiect de lungă durată în cercetarea socială românească
(Golopenţia,2002; Herseni şi Ionică, 2002), atlasul social al ţării este construit în
bazele de date pe care le pun în circulaţie şi prin pagina personală
http://dumitru.sandu.googlepages.com/bazededate ,prin abordări:
108 Caseta preia extrase din subpagina personală care prezintă baza de date Atlasul social al României
rurale http://dumitru.sandu.googlepages.com/bazededate
157
Dumitru Sandu
Majoritatea indicilor sau a tiplogiilor pentru care fişierul „Atlasul social al României
–sate‖ (ATSRsate.sav) aduce detalii au fost deja probate sub aspectul relevanţei în
analize sociale proprii sau ale unora dintre colegi. Este cazul abordărilor referitoare
la tipologia culturală a satelor, nivelul de dezvoltare a satelor (DEVSAT), ariile
culturale, experienţa de migraţie a comunităţilor locale, sau subregiunile de
dezvoltare.
Funcţie de tipul de unitate de analiză folosit preponderent este util sa distingem între
atlasul social al satelor, cel al oraşelor şi cel al regiunilor
Fisierul ATSRsate prezent pe site este unul de tip multinivel, cu variabile referitoare
la sat, comună şi regiune. Predominante sunt însă măsurile la nivel de sat, cu valori
pentru toate satele ţării care în 2002 aveau peste 19 locuitori şi erau localizate în
comune. Datele folosite sunt preponderent cele furnizate de recensământul populaţiei
şi locuinţelor (RPL) realizat de Institutul Naţional de Statistică (INS).
Baza de date ATSRsate este un fisier sav cu 32 de variabile pe 12402 cazuri, respectiv
sate. Definirea variabilelor este dată într-un tabel iar valorile variabilelor sunt
precizate prin etichetare în interiorul fisierului. Pentru cei care nu lucreaza in spss am
inclus si o varianta a fisierului in excell, cu 12092 sate (am eliminat satele pentru
care nu am avut dateele necesare in calcularea indicelui de dezvoltare a satului) -
ATSRsate.zip. Fisierul este arhivat.
Dacă nu se iau in calcul cele trei variabile de identificare (cod sat, nume sat si cod
comuna) rezultă că fiecare sat este identificat printr-un profil de 29 de variabile. Un
astfel de profil estimat pentru fiecare dintre cele 12400 sate, folosind cel mai adesea
indici cu mare putere de discriminare, este echivalent cu o "monografie sumară", de
tipul celei preconizate de Golopenţia (2002).
Chestiunea cu statistica... Din fericire, partenerii noştri de la C.N.S109 au fost nişte oameni
deosebiţi, cu care ne-am înţeles extrem de bine şi, pe baza de discuţii, argumente şi compromis,
s-a ajuns la ideea ca regiunile de dezvoltare sunt şi regiuni statistice, pe care se va lucra la
EUROSTAT ş.a.m.d. Dar încep, din acest moment, sa fac presiuni şi propagandă la nivelul
C.N.S. In următorul sens: în proiectul de lege care urmeaza sa apara, cele 8 regiuni de
dezvoltare vor figura foarte clar şi ca regiuni de raportare statistica. E foarte bine; nu sunt 41,
158
Dezvoltare comunitară şi regională
sunt 8; este mult mai uşor in dialogul cu EUROSTATUL ş.a.m.d. Dar, pe cat posibil, pentru
statistica românească, internă, avem nevoie simultan de informaţii pe judeţe, pe macroregiuni şi
pe subregiunii. Rămâne ca printr-un dialog ulterior sa definim clar care sunt subregiunile de
raportare statistică110. In varianta pe care aş propune-o, pornind de la cei mai tari indici de
dezvoltare regională, ar fi vorba de 16 subregiuni de raportare statistica. Ca să fac politică
regională eficientă, in permanenţă trebuie să ştii care este ruptura dintre nordul Munteniei şi
sudul Munteniei. Si C.N.S.-ul ne poate ajuta foarte mult pe aceasta direcţie.
110 Din păcate, nici subregiune de dezvoltare nici subregiune de raportare statistică nu au câştigat
teren în spaţiul instituţional românesc , nici la peste 10 ani de la instituirea noului sistem de dezvoltare
regională din ţară. În domeniul cercetării sociale consecinţele negative ale ignorării subregiunilor de
dezvoltare sau al unor grupări de judeţe similare (precum ariile culturale) sunt evidente.Apar din ce în ce
mai frecvent raportări statistice, pe date oficiale sau de sondaj, care lucrează numai cu regiunile de
dezvoltare ca unuităţi de perezentare şi de analiză a datelor. Valorile medii pe regiunile Sud , Vest şi
Centru sunt în mod deosebit afectate prin decupările de tip „regiune proiect”, ultile pentru dezvoltare,
în dauna celor de tip „regiune de similaritate” adecvate pentru analiyele cantitative.
159
Dumitru Sandu
Pentru măsurarea gradului de dezvoltare regională sunt folosiţi, de obicei, indici sintetici, cu arie
largă de semnificaţie, economică şi socială. Acesta este cazul produsului intern brut pe locuitor
sau pe persoană ocupată sau al şomajului. Cât de mult produce o societate şi în ce masură îşi
foloseşte forţa de muncă disponibilă, constituie elemente centrale pentru înţelegerea
performanţelor naţionale sau regionale, în plan economic şi social. În sistemul de clasificări
specific Uniunii Europene, regiunile înapoiate sau defavorizate, aşa-zisele ―regiuni-obiectiv 1‖
sunt identificate prin valoarea PIB pe locuitor mai mică de 25% din media UE. Pentru
explicarea performanţeor economice ale regiunii sunt folosite variabile precum gradul de
urbanizare, dotarea cu infrastructură, gradul de centralitate, structura industrială, nivelul
capitalului uman etc.
Indiferent de modalităţile de definire, capitalul uman, cel care constituie principalul centru de
interes în acest cadru, este masurat în principal prin educaţia şcolară. Cu cât investiţiile pentru
educaţie sunt mai mari, cu atât capitalul uman este de nivel mai ridicat. Analizele teoretice
recunosc însă faptul că dezvoltarea capitalului uman se face nu numai prin educaţie şcolară ci şi
prin pregatire profesională la locul de muncă şi prin investiţii în starea de sănatate (Becker,
1997). Există, însă, o presiune a datelor disponibile asupra eforturilor analitice: oferta superioară
de măsurători ale capitalului uman prin educaţie se reflectă nemijlocit în orientarea
preponderentă a analizelor care operaţionalizează capitalul uman mai ales prin investiţiile
scolare.
Indiferent de modul în care este măsurat, capitalul uman este o variabilă centrală nu numai
pentru analizele sectoriale asupra veniturilor, fertilităţii sau mobilitaţii sociale. Un rol explicativ
şi pragmatic deosebit revine acestei variabile şi în cadrul analizelor regionale. Pentru o societate
precum cea românescă a anilor 1990, aflată în faza de lansare a unei politici regionale,
înţelegerea disparităţilor de capital uman poate fi extrem de utilă în direcţionarea politicii
regionale. Stocurile regionale de cunoştinţe şi abilităţi vor funcţiona ca principală resursă a
dezvoltării regionale. O semnalare corectă a disparităţilor educaţionale, a cauzelor şi
consecinţelor lor poate fi relevantă pentru construcţiile de politică regională. Indiferent de unde
pleacă şi prin ce mijloace vor acţiona, politicile regionale, pentru a realiza obiectivul lor major
de reducerea disparităţilor de dezvoltare, vor trebui să ia în consideraţie configuraţiile teritoriale
de capital uman, avantajele şi dezavantajele care decurg din profilul educaţional pentru
diferitele unităţi regionale.
În Romania, regiunile de dezvoltare ca unităţi ale politicii regionale au fost definite în funcţie de
criterii de funcţionalitate şi de potenţial de cooperare între grupări de judeţe . Asupra
subunităţilor care pot fi relevante pentru actiunile de dezvoltare au fost formulate tentative de
definire a unor subregiuni de dezvoltare. Subregiunile pot fi grupări de judeţe sau localităţi din
cadrul aceleiaşi regiuni, omogene prin caracteristici sau probleme de dezvoltare. Carta Verde
prin care sunt specificate principiile politici de dezvoltare regională menţionează 14 subregiuni,
cate două pentru 7 din cele 8 regiuni de dezvoltare111. Variaţiile indicelui de dezvoltare
regională au constituit temeiul pentru delimitarea acestor subregiuni. Un astfel de indice,
construit prin agregarea a 12 indicatori, este puternic dependent de efecte de compensare şi de
algoritmul de agregare. Funcţionalitata sa pentru a fundamenta acţiuni de dezvoltare regionale
specifice este relativ redusă tocmai datorită gradului mare de agregare care îl caracterizează.
Programe regionale specifice, cu ţinte precise, au nevoie de delimitarea unor subregiuni în
raport cu indici care au o mai mare precizie, un grad mai redus de agregare, o mai mare
transparenţă sub aspectul semnificaţiei. Grupările de unităţi teritoriale - judeţe sau localităţi -
111 Carta Verde. Politica de Dezvoltare Regională în Romania. Guvernu României şi Comisia Europeană.
Bucureţti, 1997, p.38.
160
Dezvoltare comunitară şi regională
omogene sub aspectul capitalului uman , pot constitui astfel de subregiuni. Odată delimitate,
acestea pot oferi o bază de orientare pentru diferite programe social-economice. Săracia sau
bogăţia de capital uman are o mare inerţie in profil teritorial, Din acest motiv, identificarea
modului de regionalizare a capitalului uman poate funcţiona pentru identificarea unor
subregiuni de dezvoltare de mare relevanţă şi stabilitate în timp. Prin prezentul material începem
o explorare orientată în sensul satisfacerii unor astfel de cerinţe.
Stocul regional de cunoştinţe şi abilităţi, cu consecinţe directe sau indirecte asupra veniturilor şi
productivităţii, poate fi masurat direct, în funcţie de datele disponibile, prin valori ale educaţiei
şi stării de sănatate. O măsurare a stocului de cunoştinte profesionale la nivel regional rămâne
un deziderat. Toate cele trei componente ale capitalului uman - cea educaţională, profesională şi
sanitară - funcţionează în strânsă interdependenţă cu mediul regional de comunicare.112 Cu cât
acest mediu este mai deschis spre exteriorul regiunii, cu atât şansele de sporire a stocurilor de
capital uman sunt mai mari. Pentru a caracteriza mediul regional de comunicare poate fi
relevantă înzestrarea populaţiei cu televizoare şi telefoane şi intensitatea fenomenului de
comunicare prin sistemul poştal. Pornind de la aceste premise, indicele de dezvoltare a
capitalului uman regional (UMAN) este construit (Tabel 1) prin agregarea unor indicatori
referitori la stocul de învăţământ, starea de sănătate a populaţiei şi intensitatea fenomenelor de
comunicare indirectă (mass-media şi PTTR).
Stocul de învăţământ este măsurat prin ponderea pe care o au absolvenţii de liceu , facultate sau
învăţământ postliceal în totalul populaţiei din judeţul de referinţă.
112 Prin pregătirea şcolară ţi profesională este sporit stocul de cunoţtinţe ţi deprinderi al individului,
este îmbogăţită cultura sa generală ţi profesională. Investiţiile sanitare pot avea ca efect îmbogăţirea
stocului de cunoţtinţe medicale ţi menţinerea sau refacerea starii de sănătate, condiţii sine qua non ale
acumularilor de capital educaţional şi profesional şi ale utilizării eficiente a lor. Capitalul sanitar este
format, deci, din cunoţtinţe medicale ale individualui şi din abilitaţi psiho-fizice care permit acumularea
şi aplicarea de capital uman educaţional-profesional. Un sens mai larg al noţiunii de capital uman ar
putea include şi investiţiile pentru informaţii de cultură generală, în afara celor asimilate în spaţiul şcolar
şi profesional , şi investiţiile pentru consolidarea unor structuri atitudinale favorabile performanţei
umane. Încrederea, spre exemplu, componentă esenţială a capitalului social, destinat menţinerii şi
funcţionalităţii ţesutului social, funcţionează şi în calitate de capital uman. Investiţiile pentru realizarea
capitalului social au o natură complet diferită de cea a investiţiilor pentru capitalul uman propriu-zis. Din
acest motiv, cred că este preferabil ca încrederea să fie considerată drept capital social cu funcţie de
căpital uman. Fără a fi operaţionalizată, o trimitere la noţiunea de capital uman în sens larg apare şi la
G. Becker (op.cit. p. 66): “Termenul general de activitate este preferat celui de ocupaţie sau altui termen
mai concret pentru a indica faptul că este permis orice tip de investiţie din capitalul uman: nu numai
pregătirea la locul de muncă, ci şi şcolarizarea, asigurarea informaţiilor, aistenţa medicală şi sprijinul
moral”
161
Dumitru Sandu
Mortalitatea infantilă este o măsură negativă a capitalului sanitar. Cu cât valorile indicatorului
respectiv sunt mai mari pentru un teritoriu dat, cu atât este mai mare probabilitatea ca stocurile
de cunoştinţe medicale şi de potenţial psiho-fizic de acţiune să fie mai reduse. Sănătatea în sine
semnifică un potenţial ridicat de acţiune psiho-fizică, de convertire a capitalului educaţional şi
profesional în acţiuni performante. În analiză sunt considerate valorile mortalităţii infantile pe o
perioade de trei ani (1989-1991,1993-1995). Fluxurile cumulate ale fenomenului respectiv pot fi
o masură mai fiabilă a stocurilor de capital sanitar decât cele anuale.
Stocul de capital uman dintr-un judeţ este cu atât mai mare cu cât nivelul mediu de educaţie şi
de comunicare mediată prin canale de infrastructură au valori mai ridixate şi cu cât sunt mai
reduse valorile mortalităţii infantile. Cele trei variabile folosite pentru măsurarea capitalului
uman regional sunt puternic intercorelate empiric ca urmare a relaţiilor cauzale dintre ele şi a
faptului că se referă la aceeaşi dimensiune neobservabilă direct (capitalul uman)113.
Stocul de educaţie este minim în exact aceleaşi arii în care capitalul uman în anasamblu are
valorile cele mai reduse: în est în Vaslui şi Botoşani iar în sud la nivelul subregiunii
Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa şi Călăraşi. Moldova subcarpatică este, de asemenea, caracterizată
prin stoc redus de educaţie, sub media pe ţară. Această sărăcie de resurse educaţionale se
continuă la nord, în Transilvania, cu judeţele Bistriţa-Năsăud şi Sălaj, iar la sud cu judeţul
Buzău.
113 Saturaţiile corespunzătoare celor trei variabile, rezultate dintr-o analiză a componentelor principale
pe valorile corespunzătoare celor 40 de judeţe (cu Bucureţtiul exclus datorită valorilor sale extreme)
sunt EDUCAT =0.92, INFANT=-0.68, COMUNIC=0.87. Factorul format din cele trei variabile explică 68%
din variaţia matricei de date. Toate calculele de standardizare sau de corelaţii sunt efectuate fără
municipiul Bucuresti , datorită valorilor extreme care îl caracterizează.
162
Dezvoltare comunitară şi regională
163
Judeţele sărace sub aspect educaţional sunt localizate preponderent în zone de câmpie şi au un grad
redus de urbanizare. 114
Capitalul uman este maxim în judeţele Timiş; Arad,Braşov, Cluj şi Sibiu (Figura 12).Din cele cinci
judeţe menţionate, numai Timiş, Cluj şi Braşov au, în acelaşi timp, capital educaţional maxim.
Valorile extreme de capital uman maxim şi minim sunt distribuite axial, pe teritorii care se află, în
bună măsură, în contiguitate. Axa majoră de dezvoltare a capitalului uman este plasată median, pe
linia judeţelor Timiş, Hunedoara, Sibiu şi Braşov. Această axă are o consistentă prelungire în
Muntenia prin judeţele Argeş, Prahova şi Bucureşti (Figura 11). La nord şi la sud sunt situate două
alte benzi de teritorii cu capital uman peste medie. Banda transilvană este formată din Alba, Mureş,
Harghita şi Covasna. Banda sudică este formată din judeţele Caraş-Severin, Gorj, Vâlcea şi
Dâmboviţa. Clujul apare ca fiind singura insulă de capital uman puternic dezvoltat. În jurul său se află
judeţe cu valori inferioare ale indicelui folosit pentru măsurarea capitalului uman.
114 Capitalul de educaţie EDUCAT influenţează asupra capitalului de sănătate (măsurat prin inversul valorilor
variabilei mortalitate infantilă INFANT) ţi asupra mediului de comunicare COMUNIC prin intermediul
capitalului material (estimat prin numărul de autoturisme proprietate personală la 100 locuitori în anul 1994).
In diagrama de mai jos sunt notaţi coeficienţii path corespunzători relaţiilor dintre diferitele forme de capital
regional ţi predictorii lor. Gradul de urbanizare a judeţului (populaţie urbană la 1000 locuitori în 1995)
influenţează asupra capitalului material la nivel de gospodărie prin intermediul capitalului de educaţie.
DEZVOLTARE
URBANIZARE .58 MEDIU DE
COMUNICARE
.73
.41
-.24 .48
-.28
LOCALIZARE CAPITAL DE
-.43
LA CÂMPIE SĂNĂTATE
Capitalul de sănătate este cu atât mai mare cu cât nivelul capitalului material familial este mai ridicat ţi cu cât
ponderea teritoriului judeţean situat la câmpie (măsurată prin procentul de suprafaţă arabilă din total
suprafaţă agricolă) este mai mare. Evident nu teritoriul în sine este un determinat al stării de sănătate ci
compoziţia populaţiei ţi tipul de cultură asociate cu localizarea la câmpie. Modelul cauzal construit indică
faptul că variabila capital sanitar este afectată de efecte indirecte semnificative ale educaţiei (.29), urbanizării
(.21), localizării în Moldova (-.14) ţi localizării la câmpie (-.07). Toţi aceţti predictori au efecte indirecte
semnificative ţi asupra dezvoltării mediului de comunicare. Modelul path descris prin diagramă are un indice de
concordanţă GFI=0.93. Modelul statistic empiric nu diferă semnificativ de cel teoretic (pentru testul 2,
p=0.093).
În ansamblu, configuraţia teritorială a distribuirii capitalului uman este mai apropiată de cea a
subregiunilor de dezvoltare, aşa cum au fost ele definite în Carta Verde. Politica de Dezvoltare în
Romania115 şi de conturul agroregiunilor116 decât de configuraţia regiunilor istorice. Transilvania
apare clar ca o regiune extrem de eterogenă sub aspectul capitalului uman. Decalajul între Sibiu,
Braşov şi Cluj, pe de o parte, şi Sălaj, Bistriţa-Năsăud, pe de altă parte, este extrem de mare. Lucrurile
stau la fel în Muntenia cu un nord dezvoltat şi un sud subdezvoltat şi în Oltenia ci judeţele nordice
aflate într-o situaţie mai bună decât cele sudice. Singura regiune istorică relativ omogenă este
Moldova. Cu excepţia Galaţiului, toate celelalte judeţe au un indice de capital uman sub media
naţională.
Tabelul 2 prezintă valorile capitalului uman pe judeţe şi macroregiuni de dezvoltare. Regiunea Vest
este cea mai omogenă iar regiunea Sud cea mai eterogenă118. Ariile problemă din perspectiva
capitalului uman nu se reduc numai la Botoşanio-Vaslui în est şi Călăraşi-Ialomiţa-Giurgiu-Teleorman
în sud. Acestea sunt cele mai pregnante, cu deficitul maxim. O situaţie proastă înregisrează, însă, şi
judeţele Neamţ, Suceava, Vrancea, Olt şi Mehedinţi.
In ansamblu, capitalul uman regional este relativ consistent: componentele sale educaţionale,
profesionale şi sanitare tind să înregistreze valori apropiate la nivelul aceluiaşi judeţ. Problema
consistenţei capitalului uman se pune în special în legatură cu relaţia dintre componentele sale
educaţională şi sanitară. Braşov, Sibiu şi Cluj sunt judeţe în care atât stocul educaţional cât şi starea
de sănătate înregistrează valori înalt pozitive. Capitalul lor uman este caracterizat, deci, prin
consistenţă de nivel ridicat. Consistenţa este mare şi la cealaltă extremă a judeţelor cu stoc redus de
capital uman . Giurgiu, spre exemplu, are capitalul educaţional cel mai mic din ţară şi o valoare extrem
de mare a mortalităţii infantile, semn al unui capital sanitar de nivel redus.
115 Carta Verde. Politica de Dezvoltare Regională în Romania. Guvernul Romaniei şi Comisia Europeană.
Bucureşti, 1997, p.38.
116 Agricultura Privată în România. Sondaj în gospodării. Ministerul Agriculturii ţi Indistriei Alimentare, Comisia
Europeană, Banca Mondială. Bucureţti. 1997.
117 Analiza făcută de A.Golopenţia şi D.C. Georgescu asupra datelor recensământului din 1948 asupra
distribuţiei regionale a ţtiinţei de carete susţine ideea semnificaţiei provinciilor istorice pentru diferenţierea
teritorială a capitalului uma la momentul respectiv. Vezi studiul publicat de cei doi autori în Probleme
Economice, 2, martie 1948, sub titlul “Populaţia Republicii Populare Romane la 25 ianiarie 1948. Rezultatele
provizorii ale recensăntului”.
118 Coeficienţii de variaţie interjudeţeană a capitalului uman pentru cele şapte macroregiuni de dezvoltare
sunt: 4% Vest, 8% Sud-Est, 13% Centru, 14% Sud-Vest,15% Nord-Est, 19%Nord-Vest, 32 % Sud. Coeficienţii sunt
calculaţi ca pondere a abaterii standard din medie. Atât media cât ţi abaterea standard pe regiune au fost
calculate prin ponderare cu populaţia judeţului în 1995.
165
Dumitru Sandu
Capacitatea unui judeţ de a produce sau atrage capital educaţional se traduce, între altele, în
nivelul capitalului material al gospodăriilor: cu cât stocul de educaţie al unui judeţ este mai mare, cu
atât numărul de autoturisme la mia de locuitori este , de asemenea, mai ridicat (Figura 13). Legătura
respectivă se menţine semnificativă chiar dacă se controlează sau se înlătură, prin procedee statistice,
efectul altor variabile precum gradul de urbanizare, vârsta medie în judeţ, regiunea istorică etc.
Rămâne să fie analizate mecanismele prin care se realizează, în plan social, o astfel de legătură. Este,
desigur , vorba de efecte cumulative ale stilului de viaţă, modului de realizare a dezvoltării sectorului
privat , corelaţiei dintre distribuirea resurselor rare în societate şi educaţie etc. Deocamdată faptul în
sine merită să fie menţionat ca relevant. Cazurile de abatere de la tendinţa de asociere dintre capitalul
educaţional şi cel material sunt, de asemenea, de marcat. Iaşul este tipic pentru cazul judeţelor care au
un capital material mult sub cel aşteptat prin raportare la nivelul stocului judeţean de învăţământ. În
schimb, în judeţul Mureş, înzestrarea cu autoturisme a populaţiei este mult peste nivelul aşteptat prin
raportare la acelaşi stoc de educaţie şcolară. Cele doua extreme indică faptul că unităţile teritoriale au
capacitate diferită de a converti capitalul educaţional în capital material. Este posibil ca ritmurile şi
performanţele diferite ale dezvoltării sectorului privat să fie unul dintre factorii esenţieli de explicare a
diferenţelor de capacitate regională de convertire a capitalului educational în capital material.
166
Tabel 2: Capitalul uman pe judeţe
Judeţele pe regiuni şi Capital Capital Pondere absolvenţi Indice dezvoltare Rata mortalităţii
subregiuni de UMAN UMAN de liceu, şcoli mediu de INFANTile
dezvoltare 1995 1991 postliceale şi COMUNICare 1993-1995
facultate EDUCAT 1995
1992
NORD- Botoşani -183 -189 17 -137 32
EST Vaslui -136 -125 18 -118 26
Iaşi -16 3 26 14 31
Suceava -99 -69 19 -115 24
Neamţ -79 -71 19 -43 26
Bacau -61 -43 21 -5 27
SUD- Galaţi -16 -37 23 -43 24
EST Brăila 42 15 22 58 20
Constanţa 100 65 29 225 30
Tulcea -59 -46 21 -46 26
Vrancea -77 -77 19 -59 24
Buzău -17 -21 20 -18 18
SUD Dâmboviţa -32 -42 22 -93 20
Arges 66 56 27 -23 17
Prahova 66 77 26 76 24
Ialomiţa -134 -164 17 -25 33
Giurgiu -163 -186 15 -90 29
Călăraşi -146 -132 17 -95 28
Teleorman -118 -114 18 -94 26
SUD- Olt -90 -84 20 -143 24
VEST Mehed -60 -11 23 -77 29
Dolj 37 40 26 3 25
Gorj 7 -3 26 -104 23
Vâlcea 26 26 24 -89 16
VEST Arad 106 81 23 142 15
Timiş 157 159 29 183 22
Caraş- 16 -21 23 -9 20
Severin
Hunedoara 57 80 28 57 27
NORD- Bihor 27 68 24 68 25
VEST Cluj 229 211 32 208 15
Bistriţa- -34 -74 19 -38 21
Năsăud
Salaj -31 -25 21 -12 18
Satu Mare -9 17 22 10 23
Maramureş -7 -4 23 -51 20
CENTRU Sibiu 187 219 28 203 16
Braşov 223 209 32 184 17
Harghita 37 40 23 0 17
Alba 45 49 25 -23 17
Covasna 50 24 23 32 19
Mureş 90 102 24 87 17
.* UMAN95 este calculat ca scor factorial din EDUCAT, COMUNIC şi INFANT. COMUNIC este scorul
factorial detreminat din indicatorii abonamente TV, abonamente posturi telefonice şi corespondenţă expediată
prin poştă (valori raportate la 1000 locuitori). Scorurile factoriale au fost înmulţite cu 100.. Cu cât valoarea lor
absolută este mai mare, cu atât judeţul de referinţă se abate mai mult de la media naţională. Valorile negative
indică abateri sub medie iar cele pozitive abateri peste medie.
167
Dumitru Sandu
Capitalul uman al unui judeţ este cu atât mai dezvoltat cu cât judeţul respectiv a atras mai
mulţi migranţi din afara graniţelor sale şi cu cât dispune de mai mulţi specialişti în domeniile
învăţământ şi sănătate (Figura 14) .
-0.5 -0.4 -0.3 -0.2 -0.1 0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5
influenţă negativă (-) sau pozitivă (+) asupra capirtalului uman (coeficienţi beta)
Un număr mai mare de persoane ocupate în aceste domeniii denotă o investiţie mai mare pentru
realizarea de capital educaţional şi sanitar şi, în acelaşi timp, o mai bună infrastructură pentru educaţie
şi sănătate. Atracţia sau respingerea migratorie a unui judeţ este semnificativă pentru capacitatea sa de
a menţine sau dezvolta capitalul uman. In principiu este de aşteptat să existe situaţii de capital uman
regional de nivel ridicat în baza unor mecanisme de producere internă, intrajudeţeană, sau de atracţie
din exterior, din alte judeţe a persoanelor cu valori ridicate de capital educaţional, sanitar şi
profesional. Clujul, spre exemplu, reprezintă categoria judeţelor capabile să dezvolte endogen stocuri
ridicate de capital uman: infrastructura sa educaţional-sanitară este printre cele mai bune din ţară în
condiţiile în care atracţia sa migratorie este relativ redusă. In aceeaşi serie se înscriu şi judeţele Mureş,
Prahova şi Argeş. Dezvoltarea preponderent exogenă a capitalului uman pare să fie specifică judeţelor
Braşov, Timiş şi Hunedoara şi Constanţa. Acestea sunt caracterizate prin niveluri relativ mai ridicate
pentru imigrare decât pentru infrastructura sanitar-educatională (Figura 15) .
119 Împreună, cei patru factori specificaţi în model explică 75% din variaţia interjudeţeană a capitalului uman.
Analiza este întreprinsă pe numai 40 de judeţe, cu excluderea valorilor pentru Bucureţti datorită situaţiei sale
aberante sub aspect statistic. Atracţia migratorie este măsurată prin rata imigrării pe durata vieţii (persoane
născute în alt judeţ la 1000 locuitori din judeţul de referrinţă, la recensământul din 1992). Localizarea în
Moldova este specificată în model printr-o variabilă dihotomică în care 1 semnifică localizare în Moldova iar 0
localizare în altă regiune istorică.
168
de imigrare intensă apar ca medii favorabile investiţiilor care favorizează dezvoltarea capitalului
uman.
Figura 15:Judeţele în funcţie de rangul capitalului uman, imigrarea pe durata vieţii şi dezvoltarea
infrastructurii pentru sănatate şi învăţământ
Moldova rămâne o zonă de defavorizare a dezvoltării capitalului uman chiar şi în condiţiile în care se
controlează sau se înlătură, prin procedee statistice, efectele migraţiei, ale vechimii urbanizării şi ale
infrastructurii pentru educaţie şi sănătate. Prin ce anume se exercită o astfel de influenţă este o
întrebare asupra căreia este de necesar să fie concentrate analize specifice. Răspunsul standard în
termeni de cultură regională este departe de a fi sartisfăcător dat fiind sfera de cuprindere foarte largă a
culturii.
Diferenţieri rural-urban
Capitalul uman din urban este clar superior celui din rural, sub aspectul educaţiei, stări de
sănătate şi al stocului general de informaţii transmise prin canale mass media sau de tip poştal-
telefonic (Figura 16).
169
Dumitru Sandu
200
urban intracarpatic
150
urban extracarpatic
100
indice capital uman
50
Sibiu
Gorj
Arad
-50
Valcea
Harghita
Brasov
Buzau
Mures
Hunedoara
Covasna
Alba
Arges
Dambovita
Salaj
Maramures
Prahova
Timis
Olt
Cluj
Satu Mare
-100
Bistrita
Dolj
Tulcea
Braila
Suceava
Teleorman
Neamt
Caras-Severin
Calarasi
Mehedinti
Vrancea
Bihor
Giurgiu
Vaslui
Ialomita
-150
Galati
Bacau
Iasi
rural intracarpatic
rural extracarpatic
Botosani
Constanta
-200
Ceea ce diferă între regiuni istorice este în special capitalul uman din mediul rural: judeţele
din alara arcului carpatic, din Moldova, Muntenia, Dobrogea şi Oltenia, difera de cele din interiorul
arcului carpatic - Transilvania, Banat, Crişana-Maramureş - în special la nivel de mediu rural. Socul de
capital uman est superior în primul faţă de cel de-al doilea caz.
Trecând dincolo de imaginea superagregată pe care o dau datele la niveld e total judeţ, se
înregistrează o serie de surprize. Constanţa, spre exemplu, apare cu o situaţie foarte bună dacă este
evaluat ca judeţ, în totalitate (rangul 35 pe o scală de la capital uman minim la capital uman maxim).
Satele din Constanţa au, însă, o sitiuaţie foarte proastă sub aspectul stocului de capital uman, de nivel
apropiat celei de la Botoşani şi mai proastă decât în satele din Tulcea sau în cele din Călăraşi şi
Ialomiţa.
170
Ariile culturale ca matrice de sociabilitate120
Cele 18 arii culturale ale României au fost identificate ca subdiviziuni „naturale‖ ale regiunilor
istorice, ca grupări de judeţe învecinate cu grad de similaritate maximă din punct de vedere social ,
economic şi cultural. Le-am denumit arii culturale pentru că în procesul de argumentare a identităţii
lor am apelat la variabile de ordin strict cultural precum compoziţia confesională a populaţiei sau
regiunea istorică. Analiza cluster care a dus la generarea grupărilor respective a operat însă şi cu
indicatori de dezvoltare rurală şi cu indicatori de dezvoltare urbană la nivel judeţean şi cu măsuri de
ordin geografic (ponderea de teren arabil din agricol). Gradul de informaţie pe care îl poartă indicatorii
din categoriile menţionate este deosebit de ridicat. Ponderea de populaţie ortodoxă din judeţ, spre
exemplu, este şi măsură de aproximare pentru compoziţia etnică a populaţiei. Ponderea de teren arabil
din total teren agricol trimite la modul de ocupare agricolă sau neagricolă a populaţiei, sursele şi
nivelul veniturilor, la niveluri mai ridicate sau mai joase ale mortalităţii infantile etc. După prima lor
formulare în 1990 (Sandu, 1990) şi fundamentare de detaliu (Sandu, 1999), unităţile regionale
denumite „arii culturale‖ au fost testate multiplu pentru relevanţa lor socială în fundamentarea
eşantioanelor pentru sondaje de opinie şi în interpretarea diferitelor fenomene sociale. Sunt ariile
culturale şi „regiuni de sociabilitate‖? Se pot distinge la nivelul lor structuri specifice de relaţii sociale,
de forme de capital social?
O primă tentativă de răspuns am încercat să dau în „Spaţiul social al tranziţiei (1999:84-88), folosind
date dintr-un sondaj al Universităţii Bucureşti din 1995. Am construit acolo un profil de încredere al
ariei cu indicatori referitori la încrederea interpersonală, interetnică şi instituţională. Polii de
neîncredere interpersonală apăreau în sudul Olteniei şi în estul Moldovei iar polul de încredere
interpersonală în gruparea Cluj-Mureş. Încrederea minimă faţă de alte grupuri etnice era localizată tot
în sudul Olteniei dar şi în vestul Munteniei, la Brăila-Buzău. Populaţia cea mai tolerantă etnic era
identificată în Cluj-Mureş dar şi la Arad-Bihor. În fine, încrederea instituţională maximă era localizată
în sudul sărac al Munteniei dar şi în vestul dezvoltat prin judeţele Arad-Bihor. Nivelul minim de
încredere instituţională apărea la Bucureşti şi la Covasna-Harghita.
Desigur perioada pe care o acoperă setul de date produs de Barometrul de Opinie FSD şi cumulate
pentru această analiză este diferită (1999-2002). Marele lor avantaj este volumul. La peste 10 mii
cazuri, estimările sunt mult mai stabile şi se poate ţinti spre o imagine mult mai clară a fenomenelor de
sociabilitate – toleranţă, încredere generalizată, capital relaţional şi încredere instituţională.
171
Ariile culturale ale României cu judeţele componente şi regiunile istorice care le includ
Cifrele indică ponderea de populaţie urbană la nivelul ariei , la 1.01. 2000. (Pentru detalii asupra modului de generare a grupărilor de judeţe ca arii , vezi
Sandu, 1999: )
Profil de toleranţă
Diferenţierile de toleranţă-intoleranţă în cadrul regiunilor istorice sunt considerabile (Error! Reference
ource not found.). Singura regiune istorică în care toleranţa este relativ omogenă, şi de nivel ridicat, este
Transilvania. În rest, apar cu claritate linii de opoziţie, de decalaj de toleranţă. Moldova mai dezvoltată a
judeţelor Iaşi-Galaţi este mai intolerantă decât Moldova săracă a judeţelor Vaslui şi Botoşani. În Muntenia,
concentrarea maximă a intoleranţei apare în judeţele nordice – Argeş, Prahova şi Dâmboviţa iar cea minimă
în judeţele din estul provinciei – Buzău şi Brăila. Cele două constatări anterioare localizează mai precis
regularitatea anterior înregistrată a intoleranţei sporite în judeţele relativ dezvoltate. Studii de caz aprofundate
vor putea aduce clarificări asupra cauzelor particulare ale nivelului sporit de intoleranţă în nordul dezvoltat al
Munteniei şi în estul mai dezvoltat al Moldovei. Polaritatea - dezvoltat şi intolerant versus slab dezvoltat şi
tolerant - nu se regăseşte în Crişana-Maramureş şi nici în Oltenia. În aceste provincii, dimpotrivă, zonele mai
dezvoltate sunt mai tolerante.
Arie culturală
4.alte combinaţii
%
Regiune istorică
Indice mediu de
rromi sau evrei
(grupări de judeţe cu
de orice etnie
5.maghiari şi
intoleranţă*
6.maghiari,
2. maghiari
profil sociocultural
minoritare
de grupuri
asemănător)
3. rromi
rromi
BC NT SV VR 40,5 2,2+ 30,1 2,5 10,0+ 14,7+ 100 1,02
MOLDOVA
173
Dumitru Sandu
* Indicele are valoarea 0 dacă respondentul nu indică nici un grup etnic ai cărui membrii i-ar respinge ca vecini; 1
respingerea unui singur grup etnic, 2 respingerea pentru membri din două grupuri etnice şi 3 respingerea pentru trei
categorii etnice.
Pe arii culturale, ponderile cele mai mari de rromi se înregistrau în 2002 în sud, în judeţele
Teleorman,Giurgiu, Călăraşi şi Ialomiţa (4,1% din total populaţie arie) iar în Transilvania în cadrul grupărilor
Cluj-Mureş (4,7%), Alba-Hunedoara (4,5%) şi Bistriţa-Năsăud-Sălaj (4,3%). Intoleranţa maximă faţă de
rromi se suprapune însă în mică măsură cu ariile de concentrare maximă a acestora. Alba-Hunedoara şi aria
din sudul Munteniei au rate de respingere a rromilor sub media pe total eşantion. Pentru gruparea Bistriţa-
Năsăud-Sălaj nivelul de intoleranţă este apropiat de media naţională. Numai pentru aria Cluj-Mureş ponderii
sporite de rromi îi corespunde o rată ridicată de intoleranţă. Ştiam de altfel , din analizele anterioare , că între
intoleranţa românilor faţă de rromi şi ponderea de rromi în localitatea de rezidenţă a respondentului nu există
o asociere semnificativă. Regularitatea se confirmă şi în cazul în care folosim aria culturală ca unitate de
analiză în sensul că ratele maxime de intoleranţă nu apar în ariile culturale cu pondere maximă de rromi.
Respingerea rezidenţială a rromilor este de nivel foarte ridicat în zonele Maramureş – Satu Mare, Sibiu-
Braşov şi Bucureşti-Ilfov .
Aria Sibiu-Braşov pare să fie una de controversă socială intensă pe teme etnice. Pe de o parte aici se
înregistrează o concentrare puternică de populaţie cu indice ridicat de toleranţă iar pe de altă parte tot aici
apare o grupare largă de persoane care nu ar dori să aibă vecini rromi. Este posibil ca nivelul ridicat al
controversei să fi fost alimentat de mişcările rezidenţiale produse după plecarea masivă a saşilor după 1989.
Procesele de restructurare a noilor relaţii de vecinătate şi de resocializare între vecini de etnii diferite sunt
firesc însoţite de astfel de dezbateri. Studiile de caz întreprinse asupra unor sate precum Moşna (Stănculescu,
Berevoescu, 1999) , Biertan (Sandu, Tufiş, 2000), Viscri sau Cincu susţin ideea că fondul de redefinire a
relaţiilor de vecinătate în zonă este cel dat de emigrarea saşilor dar şi de tendinţa unei reintegrări relativ
rapide între segmentele etnice existente în zonă. (Asupra particularităţilor de reconstrucţie a sociabilităţii în
condiţii post-exod vezi anexa despre satele Moşna şi Viscri).
Intoleranţa nespecifică, generalizată în raport cu mai multe grupări etnice pare să aibă nuclee de structurare
maximă în afara arcului carpatic. Nordul Olteniei, prin Gorj şi Vâlcea reprezintă un astfel de nucleu urmat de
concentrarea din judeţele Iaşi şi Galaţi din Moldova.
Profil de sociabilitate
Ariile culturale diferă între ele nu numai prin tipul de toleranţă ci şi prin modelul general de sociabilitate care
le caracterizează, dat de raportul între toleranţă, încredere generalizată, capital relaţional şi încredere în
instituţii (reprezentative, tradiţionale şi centrate pe ordinea internă şi legalitate).
16 dintre cele 18 arii culturale ale ţării pot fi grupate pe şase categorii mari de tip sau structură de
sociabilitate. Două arii, Covasna-Harghita şi Sălaj-Bistriţa- Năsăud au profiluri cu înalt grad de specificitate .
Cele şase tipuri de sociabilitate regională rezultă din intersectări între calificativele de „închis-deschis‖,
„critic-conformist‖. Sociabilitate de tip deschis este cea care mizează pe toleranţă interetnică , încredere
interpersonală şi capital relaţional ridicat. Tipul „închis‖ este , dimpotrivă marcat de neîncredere şi sărăcie de
relaţii de utilitate instituţională. Sociabilitatea de tip critic este dată de raportarea critică la instituţii iar cea
conformistă de încrederea în instituţii. Modelul sociabilităţii de deschidere generalizată este dat de gruparea
judeţelor vestice ale ţării din Banat şi Crişana, cu o extensie în interiorul Transilvaniei prin Cluj şi Mureş.
Aceasta pare să fie regiunea cu cea mai bogată sociabilitate pozitivă din ţară, cu încredere în celălalt,
toleranţă şi reţele dense de relaţii sociale. Gruparea de judeţe Sălaj- Bistriţa-Năsăud gravitează undeva spre
periferia acestui nucleu de sociabilitate puternic-pozitivă ).
174
În sudul şi vestul Transilvaniei este identificabil un model de sociabilitate puternic marcat prin criticism
instituţional. Persoanelor din Braşov-Sibiu-Alba-Hunedoara le este specifică neîncrederea ridicată în
instituţiile reprezentative şi în cele consacrate ordinii şi legalităţii. Trei dintre cele patru judeţe menţionate au
o puternică tradiţie industrial-urbană şi orientarea lor instituţional-critică ar putea fi pusă în legătură cu
această tradiţie. Desigur, sunt foarte probabile variaţii interne, interjudeţene. Am evitat însă calcularea unor
pofile de toleranţă la nivel de judeţ pentru că eşantioanele cu care s-a lucrat la nivelul fiecăruia dintre
valurile de sondaj cumulate nu au fost proiectate să fie reprezentative judeţean.
Criticismul instituţional cel mai puternic apare în cazul Bucureştiului (inclusiv Ilfovul) şi al judeţelor
dobrogene , Tulcea şi Constanţa. Este o grupare în care neîncrederea instituţională vizează toate tipurile de
instituţii . În plus, este însoţit de o anume deschidere dată de valorile peste medie ale încrederii generalizate.
Conformismul instituţional maxim este specific judeţelor din sudul ţării, din zona de câmpie, la care se
adaugă şi vestul Munteniei cu Brăila şi Buzău.
Nordul Munteniei, nordul Olteniei plus Galaţi-Iaşi din Moldova reprezintă modelul închiderii interetnice, cu
valori ridicate ale intoleranţei interetnice. Acest gen de închidere prin raportare negativă la anumite grupuri
etnice este însoţit şi de un capital relaţional relativ redus, sub media naţională.
Gruparea reprezentativă pentru închiderea interpersonală este formată din judeţele Moldovei, cu excepţia
celor menţionate deja – Iaşi şi Galaţi.
175
Dumitru Sandu
Desigur, toată această reducere a varietăţilor de sociabilitate la numai şase modele regionale este dependentă
de calitatea premiselor care o fundamentează. Reamintesc faptul că pentru a ajunge la simplificarea
respectivă am calculat medii ale indicilor de sociabilitate nu la nivel de judeţ ci de arie culturală, nu pentru 42
de judeţe ci pentru 18 arii culturale. Implicit am presupus că judeţele care aparţin aceleiaşi arii sunt
realmente omogene, asemănătoare între ele. Ipoteza a fost acceptată în baza a două argumente. În primul rând
am avut în vedere fundamentarea teoretică şi empirică a conceptului de arie culturală probabilă aşa cum a
fost făcută anterior (Sandu, 1999a). În al doilea rând am considerat ca fiind încurajator modul în care ariile
culturale au lucrat ca bază de stratificare în foarte multe sondaje la nivel naţional, din 1995 şi până în
prezent.
Figura 17. Dendrograma similarităţii ariilor culturale sub aspectul profilelor de sociabilitate
(Metoda de grupare „cel mai depărtat vecin‖ iar distanţele calculate ca distanţe euclidiene. Datele de intrare pentru aplicarea
algoritmului sunt prezentate în Error! Reference source not found. din Sandu 2003)
Dat fiind faptul că identificarea corectă a profilului de sociabilitate al ariilor culturale este o întreprindere nu
numai nouă dar şi de multiple consecinţe teoretice şi practice, voi insista asupra ei. Este foarte probabil că, în
176
timp, pot apărea tentative de adecvare a acţiunilor de intervenţie socială, de dezvoltare comunitar-regională,
care să considere ca date de intrare, ca premise de implementare, tipul de sociabilitate regională. Investiţii,
granturi, experimente comunitare etc. pot fi influenţate de o astfel de informaţie. În paragrafele anterioare am
comentat o posibilă tipologie a sociabilităţii regionale construită pornind de la mediile a şase indici de
sociabilitate (relaţii, încredere generalizată, intoleranţă, încredere în instituţii tradiţionale, încredere în
instituţii reprezentative, încredere în instituţii de ordine şi legalitate) pe fiecare dintre ariile culturale. Ulterior
am grupat ariile funcţie de similitudinea pofilelor lor (cu ajutorul analizei cluster). Deşi este corect aplicată,
metoda poate induce neclarităţi, nuanţe artificiale, dat fiind faptul că operează pe bază de medii calculate la
nivel de grupări de judeţe. Pentru a evita astfel de inconveniente voi relua analiza121 pornind de la individ, de
la o tipologie a persoanelor sub aspectul profilului lor de sociabilitate în funcţie de aceiaşi şase indicatori de
încredere interpersonală, capital relaţional, toleranţă şi încredere instituţională (3 indicatori).
Rezultă şase tipuri de sociabilitate individuală, destul de apropiate de cele construite prin agregări succesive
la nivel de arie culturală. Sunt tot combinaţii de „închideri-deschideri‖ şi „criticism-conformism‖ instituţional
(Error! Reference source not found.).
121 Tabelul de mai jos prezintă argumentarea tehnică a identificării a şase tipuri de sociabilitate la nivelul populaţiei
României, derivate prin analiză cluster, funcţie de cei şase indicatori de pe rândurile tabelului:
Sociabilitate centrată pe
deschidere criticism
interpers. instituţiona conformism închidere „media‖
relaţii (încredere ) l instituţional grupală naţională
Stoc de RELATII 2,03 -0,24 -0,06 -0,28 -0,34 -0,41
Intoleranţă INTOLGEN -0,17 0,13 0,48 -0,42 1,37 -0,65
Încredere TGENERAL -0,12 1,37 -0,43 0,51 -0,71 -0,68
Încredere în armată şi
biserică -0,06 0,09 -1,82 0,62 0,33 0,12
Încredere în justiţie şi
poliţie 0,01 -0,27 -1,20 1,07 -0,11 -0,16
Încredere în guvern,
parlament, preşedinte -0,03 -0,42 -0,99 1,24 -0,43 -0,17
Pondere cazuri în cadrul
clasei 12,0 17,5 13,4 19,4 16,6 21,1
Sursa de date: BOP-FSD, 1999-2002. N=13137. Tabelul prezintă „centrele‖ celor şase clustere generate prin K-means
cluters. Variabilele de clusterizare au fost standardizate în prealabil cu scoruri z.
177
Dumitru Sandu
Centrarea pe reţele sociale descrie un tip social în care stocul de relaţii utile personal-familiale este foarte
ridicat iar restul indicatorilor de sociabilitate este apropiat de media naţională. Oamenii cu relaţii sunt, aşa
cum rezultă de altfel şi din analizele anterioare şi din tabelul de mai jos, oameni cu situaţie materială şi
educaţională mult mai bună decât restul populaţiei şi provin majoritar din oraşe relativ dezvoltate :
Sociabilitatea centrată pe critică instituţională este specifică persoanelor care manifestă niveluri ridicate de
neîncredere în armată, biserică, justiţie, poliţie, guvern, parlament şi preşedintele ţării. Deşi peste media
naţională, situaţia lor materială şi sub aspectul capitalului uman este mai modestă decât în cazul persoanelor
cu stoc bogat de relaţii. Opusul lor ca orientare sunt cei care manifestă încredere ridicată în instituţiile
reprezentative şi în cele referitoare la ordine şi legalitate. Acest gen de conformism instituţional este mai
frecvent în localităţile rurale din judeţele relativ sărace. O a treia categorie de persoane este formată de cele
cu încredere interpersonală de nivel ridicat şi restul parametrilor de sociabilitate la media naţională. Am
considerat că acesta este tipul caracterizat prin „deschidere interpersonală‖ în sensul de deschidere în relaţiile
interpersonale. Prin contrast, datele de sondaj relevă şi o categorie de persoane marcate în special de
neîncredere în raport cu grupuri etnice diferite. Am apreciat în cazul lor este vorba de sociabilitate
178
caracterizată prin închidere grupală, în relaţii cu grupuri diferite. Iarăşi în concordanţă cu constatări
anterioare, segmentul de deschidere interpersonală este prezent mai ales în oraşe, iar cel care poartă amprenta
închiderii, neîncrederii faţă de alte grupuri este localizat preponderent la sate.
Persoanele cu profil slab conturat de sociabilitate, nici închis nici deschis, nici critic nici conformist, sunt cele
care reprezintă omul cu sociabilitate de profil mediu.
În afara tipului mediu care ocupă ponderi apropiate de o cincime, cele două medii rezidenţiale înregistrează
profile de sociabilitate specifice. Centrarea pe relaţii sociale utile în raporturile cu instituţiile este mult mai
mare în urban decât în rural. Firesc, omul de oraş are de a face mai mult cu instituţiile publice ,este dependent
de ele în mai mare măsură şi, cum acestea sunt destul de slab structurate , cu funcţionalitate deficitară,
relaţiile apar ca o contrareacţie firească, de sporire a siguranţei dar şi a eficienţei (Kadushin, 2002). Orăşenii,
mult mai mult decât sătenii, sunt oameni care critică instituţiile dar îşi fac relaţii la nivelul lor. Datele
disponibile par să spună despre o bună parte dintre orăşeni că sunt oameni cu atitudini de tipul „nu ne plac
instituţiile publice pe care le avem, nu avem încredere în ele dar cum altfel nu se poate, ne rezolvăm
problemele cu relaţii la nivelul lor. Instituţiile merg prost dar tocmai din acest motiv ne facem relaţii pentru a
ne descurca‖.
Pentru mediul rural, dominant este conformismul instituţional, încrederea în instituţii în condiţiile unui
capital relaţional mult mai mic decât în rural şi a unei puternice atitudini de închidere, de intoleranţă faţă de
alte grupuri, etnice în special.
Deşi analizele anterioare indicau o intensitate mai mare a atitudinii de încredere generalizată în rural faţă de
urban, tipologia acum introdusă relevă faptul că genul de sociabilitate caracterizat prin preponderenţa
încrederii în celălalt are o pondere relativ egală în cele două medii rezidenţiale.
Tipologia anterior prezentată operează cu două categorii de indicatori referitori la sociabilitate interpersonală
(încredere generalizată, toleranţă şi capital relaţional) şi la sociabilitate instituţională ca mod de raportare la
instituţii prin încredere-neîncredere. Desigur, cele două tipuri de raportări sunt diferite, vizează parteneri de
relaţii sociale complet diferiţi. Conceptual şi empiric însă, cele două genuri de sociabilitate sunt asociate
pozitiv între ele: persoanele cu niveluri ridicate de sociabilitate interpersonală tind să fie, în acelaşi timp,
persoane cu mod predominant pozitiv de raportare la instituţii122. Frecvent, analizele de sociabilitate, separă
cele două domenii. Studiile despre încredere interpersonală, reţele, toleranţă tratează foarte rar simultan şi
aspecte referitoare la încrederea în instituţii. Faptul se explică prin relativa autonomie a domeniilor
respective dar şi prin particularităţi de specializare, diviziune a muncii la nivelul specialiştilor. Cert este că
viaţa oamenilor, stocul lor de relaţii sociale se structurează între cei doi poli – instituţii şi persoane.
O dată descrisă tipologia modurilor de sociabilitate, cu cele şase categorii menţionate, se poate trece la
identificarea prezenţei lor diferenţiate pe arii culturale şi medii rezidenţiale.
122 O analiza factorială de tip PCA-OBLIMIN grupează cele şase variabile de sociabilitate cu care am construit tipologia
exact pe doi factori care reprezintă sociabilitatea interpersonală şi cea instituţională. Factorii respectivi sunt corelaţi
pozitiv între ei la nivelul p=0,12, N=13137 cazuri.
179
Dumitru Sandu
Ariile culturale în care tipurile de sociabilitate au prezenţă redusă (-) sau accentuată (+)
180
cazuri decât ar fi de aşteptat aleatoriu), pentru p=0.05. Exemplu de mod de lectură: numărul de cazuri din tipul centrat
pe sociabilitate relaţională în judeţele Cluj şi Mureş este semnificativ mai mare decât ar fi de aşteptat dacă în tabel
cazurile ar fi distribuite aleatoriu.
Ariile culturale din Moldova şi Muntenia par să fie dominate de o sociabilitate marcată prin sărăcie de relaţii
, închidere la nivel de interacţiune interpersonală şi grupală şi conformism instituţional. O excepţie notabilă
este dată de gruparea Vâlcea-Gorj cu un profil contradictoriu, marcat pe de o parte, prin încredere
interpersonală, iar pe de alta, prin nivel relativ ridicat de intoleranţă etnică.
Capitalul relaţional este maxim în judeţele de peste munţi. Deschidere interpersonală dată de încrederea
generalizată este semnificativ mai mare decât ar fi de aşteptat prin distribuţie aleatorie în nordul Olteniei, în
Banat şi la Bucureşti. În conformitate cu regularităţile deja menţionate, ariile culturale care nu sunt strict
omogene etnic înregistrează indici mai buni de toleranţă etnică. Conformismul instituţional este maxim în
sudul Olteniei şi în nordul Transilvaniei. Ponderea cea mai mare de populaţie cu profil de sociabilitate
apropiat de cel mediu naţional este identificabilă în Moldova la Botoşani-Vaslui dar şi în Transilvania la
Sibiu-Braşov.
Aşa văzute lucrurile ar putea să rezulte că în interiorul ariilor culturale pofilele sunt omogene şi diferenţele
dintre rural şi urban nu contează. În fapt, lucrurile nu stau aşa. ….
Numai patru dintre cele 36 de unităţi de analiză regională nu au un profil de sociabilitate specific. Restul de
32 unităţi cultural-teritoriale sunt caracterizate prin profile specifice de sociabilitate .
Ariile culturale ale Moldovei sunt foarte asemănătoare între ele pe spaţii rurale. La nivel de mediu rural,
Moldova este evident, cea mai omogenă regiune istorică. Sociabilitatea din satele Moldovei este caracterizată
prin capital relaţional redus, conformism instituţional şi tendinţă de închidere grupală (intoleranţă etnică).
Desigur, afirmaţia trebuie luată în sensul ei relativ , prin comparaţie cu alte arii sau regiuni. Nu se poate
spune însă că întreaga gamă de sociabilitate din Moldova rurală este săracă, orientată spre închiderea în sine
a persoanei. La nivel de încredere generalizată, moldovenii sunt nespecifici, apropiaţi de profilul naţional. În
schimb, oraşele Moldovei sunt semnificativ diferenţiate sub aspectul sociabilităţii. În gruparea judeţelor
vestice ale regiunii – Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea – populaţia oraşelor este caracterizată prin stocuri de
capital relaţional relativ ridicate, nivel redus de conformism instituţional dar şi de intoleranţă etnică relativ
pronunţată. Tot la nivelul lor este de regăsit, mai mult decât în alte arii, tipul mediu de sociabilitate. Populaţia
din oraşele Iaşi şi Galaţi nu are un profil marcat, semnificativ diferit de sociabilitate faţă de media naţională.
Pentru persoanele din oraşele judeţelor Botoşani şi Vaslui este de remarcat numai un nivel al neîncrederii
interpersonale ceva mai ridicat decât ar fi de aşteptat în ipoteza unei distribuţii aleatorii a intoleranţei etnice.
Satele din cele trei arii culturale ale Munteniei seamănă destul de mult cu cele din Moldova. Aceeaşi sărăcie
a relaţiilor la nivel de instituţii dublată de conformismul instituţional dat de încrederea în instituţii. Intoleranţa
etnică este mai puţin extinsă. Ea nu apare , spre exemplu, ca fiind o caracteristică semnificativă a profilului
de sociabilitate al grupării sudice Teleorman-Giurgiu-Ialomiţa-Călăraşi.
Oraşele din Muntenia au un profil relativ şters de sociabilitate, cu excepţia celor din nordul regiunii. Aici
este de remarcat o populaţie cu consistente stocuri de relaţii în instituţii de utilitate publică, puternic
orientată spre critica instituţiilor şi cu nivel relativ ridicat de toleranţă etnică.
Văzută mai de aproape, prin lupa structurilor de sociabilitate, Oltenia apare ca fiind mult mai eterogenă decât
ar fi fost de aşteptat din considerente geografice (arie de dimensiuni medii) şi istorice.
181
Dumitru Sandu
Surprinde în mod deosebit contradicţia dintre nivelul ridicat al încrederii generalizate din satele judeţelor
Vâlcea şi Gorj şi tendinţa de închidere spre alte grupuri etnice, spre intoleranţă. Singura arie culturală în care
mai regăsim un astfel de model este cea vecină de la nord, formată de satele judeţelor Sibiu şi Braşov. Să fie
o expresie a comunicării între cele două regiunii mai ales prin „ungurenii‖ care au trecut munţii în Vâlcea şi
Gorj şi au dezvoltat modele culturale bine diferenţiate de cele ale „pământenilor‖ (Mihăilescu, 1999 )
În plan mai general, ceva mai departe de datele empirice şi analizele statistice, susţin ideea (ipoteza) că
reprezentările asupra sociabilităţii şi sociabilitatea ca atare , la nivel naţional şi pe regiuni istorice sau tipuri
de comunităţi, nu sunt imuabile.
Ideea vine pe linia Anton Golopenţia (2002: 512-513), în replică la genul de abordare promovat de Motru în
„Psihologia poporului român‖ (1937):‖Ipoteza de lucru nu trebuie să fie cea a imuabilităţii caracterului
naţional. Să contăm cu posibilitatea unei oarecari mlădieri a lui (512)….. să întregim analiza tipului mediu
românesc prin cercetări diferenţiale, care să precizeze structura românilor din deosebitele ţinuturi ale ţării şi
din diferitele pături ale poporului.‖ (513). Ralea, la rândul său, remarca faptul că „Mefienţa ţăranului nostru
e proverbială. Propaganda electorală prinde puţin fiindcă el bănuieşte de minciună toate promisiunile
candidaţilor. Când i se cere votul, ori promite şi face cum ştie, ori răspunde totdeauna la fel: <câţi ca D-stră
ne-au vorbit la fel şi pe urmă nu s-au ţinut de cuvânt!>.Creditul ilimitat în cinstea şi bunătatea oamenilor nu e
în caracterul românesc. Acest aspect al caracterului său e foarte explicabil prin viaţa de suferinţe şi de
exploatări seculare pe care a dus-o. Unui popor mereu asuprit, mereu minţit, mereu deziluzionat, nu-i poate
încolţi în suflet umanitarismul sentimental sau idilic: încrederea în oameni şi în bunătatea lor.‖
(Ralea1997:86). Tot el remarca, în mod corect, cred, în linie cu abordările constructiviste, actuale, pe
tematică identitară, că „determinarea sufletului naţional nu poate fi decât limitată în timp. Ea e o problemă a
prezentului. E probabil că adaptabilitatea noastră să fie un reflex al tinereţii noastre şi că peste câtva timp să
dispară lăsând locul altor aspecte de caracter.‖ (Ralea, 1997: 90).
Nu este în intenţia lucrării de faţă să intre în tematica largă a psihologiei poporului român . Ceea ce cred că
este util să subliniez, în spiritul abordării promovate în volum, este că problemele de specific regional123,
rezidenţial sau naţional în planul mentalităţilor se pot aborda astăzi cu teorii falsificabile prin procedee
moderne de culegere şi prelucrare a datelor. Afirmaţia că populaţia rurală este mai puţin tolerantă dar mai
încrezătoare decât cea rurală în România anilor 2000, spre exemplu, este una pe deplin testabilă cu date de
tipul celor pe care le-am folosit. Nu ştim dacă în perioada la care se referea Ralea, cea a anilor 1920-1930,
ţăranul era mai „mefient‖ decât orăşeanul. Pentru ceea ce este acum, însă, lucrurile par să fie ceva mai clare
constatativ. Interpretarea necesită însă analize în continuare.
Diferite variabile care măsoară sociabilitatea se combină în modele de sociabilitate cu un profil foarte
accentuat şi cu distribuţie specifică pe arii culturale.
123 Este pe deplin posibil, spre exemplu să testăm ipoteza lui Ralea care susţine că moldoveanul şi basarabeanul sunt
mai aproape de tipul oriental al adaptabilităţii pasive iar ardeleanul şi olteanul ar fi mai mult expresie a genului de
adaptabilitate activă. Muntenii - susţine acelaşi autor, sunt în poziţie intermediară între cele două categorii. Editorul
lucrării lui Ralea, profesorul Constantin Schifirneţ, apreciază că o astfel de caracterizare a românilor „în funcţie de
provincia istorică este excesivă, suferind prea mult de influenţa doctrinelor occidentale” (Ralea, 1997: 349). Dezbateri
de acest gen pot primi, cred, răspuns de la sondaje atent construite , cu serioase temelii teoretice , cu chestionare şi
eşantioane adecvate. Desigur, sondajele pot vorbi despre ceea ce este acum dar nu despre reflexele de spiritualitate
care apar numai pe termen lung sau în situaţii de excepţie.
182
Principalele tipuri de sociabilitate din România sunt combinaţii de „închidere-deschidere‖, „contestare-
conformare instituţională‖ şi „bogăţie-sărăcie‖ de relaţii sociale utile. Funcţie de un set de şase indicatori de
capital social am putut identifica şase tipuri de sociabilitate cu centrare predominantă pe relaţii sociale, pe
deschiderea în relaţiile interpersonale, pe critica instituţiilor publice, pe conformism faţă de acestea , pe
închiderea grupală şi pe modelul naţional, mediu.
Modelele marcate prin sărăcie de relaţii şi închidere sau neîncredere sunt mai prezenta în Moldova şi
Muntenia decât în celelalte regiuni istorice. Tipul bogat în relaţii utile este mai prezent în oraşele din
Transilvania şi Crişana-Maramureş.
Toleranţa interetnică este mai mare în zonele în care minorităţile etnice sunt prezente în mai mare măsură.
Modelele de sociabilitate sunt diferenţiate nu numai pe arii culturale dar şi pe medii rezidenţiale în cadrul
ariilor. Raportarea critică la instituţii este specifică oraşelor.
Structurile şi fenomenele de sociabilitate sunt puternic diferenţiate nu numai pe arii culturale şi regiuni
istorice ci şi pe configuraţii de categorii de vârstă şi medii rezidenţiale, adevărate „lumi sociale‖ ale ţării, cu
profiluri specifice de capitaluri, valori şi relaţii sociale.
Toate reprezintă căutări de replasare a propriului grup de apartenenţă pe coordonatele unui spaţiu
sociocultural care se reconstituie în articulaţiile sale naturale, după trauma comunistă.
Tematica identitară a postcomunismului a fost monopolizată în bună măsură de politicieni sau, în genere, de
elite. Identităţile grupale sunt, fară îndoială, construite în bună măsură de elite. Nu pot fi reduse , însă, numai
la atât. Interacţiunea socială difuză în cadrul grupului care îşi caută sau îşi afirmă identitatea şi între acesta şi
alte grupuri, constituie un al doilea tip fundamental de proces constitutiv pentru discursul şi realităţile
identitare. Asupra acestei ultime componente, investigaţia ştiinţifică şi mediatizarea sunt mult mai sărace.
Golul este umplut, adesea, de speculaţii ale celor care se consideră a fi depozitari de ştiinţă /legitimitate
identitară.
Dat fiind complexitatea domeniului, multitudinea de interese, discursul identitar a devenit, în bună măsură,
spaţiu privilegiat al ideologiilor. Distincţia dintre ceea ce este realitate sau aspiraţie identitară şi ceea ce
constituie fals şi artefact în acest domeniu implică, în primul rând, luarea în consideraţie a discursului
identitar difuz şi, în al doilea rând, distincţia dintre fenomenele şi spaţiile identitare. O perspectiva grupal-
difuză poate completa foarte bine pe cea elitară. La rândul ei, perspectiva grupală poate viza forme verbale
sau comportamentale de acţiune identitară. Poate fi, deci, centrată pe discursul identitar difuz sau pe structuri
comportamentale relevante.
Spaţiile identitare sunt configuraţii de variabile, relativ durabile, cu grad mare de structurare, care determină
fenomenele de identitate grupală. Regiunile istorice, grupurile etnice, religioase, profesionale , de vârsta etc.
183
Dumitru Sandu
pot funcţiona ca spaţiu identitar. In seria variabilelor care le structurează, vom distinge între cele constitutive
- care au nu numai funcţia de generare a fenomenelor identitare ci şi de recunoaştere şi etichetare a lor - şi
cele cu rol strict cauzal, generatoare de fenomene identitare dar neimplicate in recunoaşterea lor sociala.
Deşi legate in ordine cauzală, fenomenele şi spaţiile identitare au totuşi dinamici diferite. Relaţia dintre ele
este complicată în bună măsură prin tendinţa discursului public de a eticheta fenomene sociale noi ca fiind de
natura identitara prin simplul fapt ca se produc la nivelul unor spatii care anterior au avut funcţie de conferire
de identitate.
Care sunt, în prezentul românesc, fenomenele de afirmare a identităţii de grup şi spaţiile ecologice sau
sociale cale le generează? Sunt oamenii mai ataşaţi de comunitatea locala sau de regiunea în care trăiesc? In
ce raporturi se află loialitatile localiste fata de cele ocupaţionale? Sunt regionalizările efective din viata
social-culturala a tarii centrate mai mult pe identităţi sau pe probleme locale. La astfel de întrebări încerc să
răspund în continuare,folosind ca baza informaţii empirice de sondaj .
Tradiţionalism identitar
Specificul regional pentru multe fenome socialculturale apare prin observarea satului. Aici efectele
nivelatoare ale modernizării sunt mai reduse decât la oraş. Regularităţile care îl structurează sunt mai
evidente.
La nivelul conştiinţei rurale difuze , fenomenele de identificare locală - comunitarăsau regionala - sunt :
Loialităţile regionale sunt de maxima intensitate în Transilvania. Aici, cota lor este considerabil mai mare
decât pentru loialităţile comunitare.
Ponderea persoanelor cu grad mare de identificare locala şi ocupaţională, pe regiuni istorice şi medii
rezidenţiale
Rural Urban
―In ce măsură sunteţi legat sufleteşte de ―In ce masură sunteţi legat sufleteşte de
....‖ ....‖
satul/oraşu regiunea profesia sau satul/oraşu regiunea profesia sau
l în care sau partea meseria pe l în care sau partea meseria pe
trăiţi de ţara care o aveţi trăiţi de ţara care o aveţi
unde traiţi unde traiţi
Moldova 94 92 82 88 93 73
Muntenia 86 95 77 87 85 79
Oltenia 94 97 88 83 89 70
Dobrogea - - - 94 92 67
Transilvania 87 99 67 89 95 79
Crisana- 93 98 83 96 95 82
Maramureş
Banat - - - 94 91 76
Bucureşti - - - 88 83 81
Total 90 96 78 89 90 77
184
Sursa de date: sondaj COMALP finanţat de CNCSU , realizat de Catedra de Sociologie a Universitatii
Bucureşti în septembrie 1995 pe un eşantion reprezentativ la nivel naţional.
Am notat cu (-) subesantioane foarte mici, sub 30 de persoane, pentru care instabilitatea procentelor este
foarte mare.
In fiecare celula a tabelului este notat procentul de persoane care se declara a fi legate sufleteşte mult sau
foarte mult de localitate/regiune/ocupaţie din total persoane din regiunea respectiva.
Daca satul este locul cel mai potrivit pentru analiza fenomenelor de identificare locala, oraşul este spaţiul
privilegiat pentru analiza identificărilor ocupaţionale. Orăşenii din Moldova, Oltenia şi Dobrogea manifesta
cea mai redusă aderenţă la spaţiul vieţii profesionale. La polul opus, cu maximă identificare ocupaţionala, se
situează populaţia urbană din Bucureşti, Transilvania şi Muntenia.
Fenomenele de modernizare şi urbanizare aduc cu ele o restrângere a spaţiilor identitare. Bucureştiul, spre
exemplu, nucleul de maximă concentrare urbana a ţării , este locul in care se înregistrează o maxima
preeminenţă a loialitaţilor comunitare fata de cele regionale. Cu mai mica intensitate, o loialitate comunitară
superioară celei regionale se manifesta şi la populaţia urbana din Banat.
Daca este evidentă existenţa unor diferenţieri regionale ale legăturilor identitare, nu la fel de clara este sursa
lor. Pot fi considerate ca manifestare a unor culturi locale, a unor structuri valorice de mare profunzime,
constituite prin acumulări istorice? Sau este vorba de fenomene care numai aparent sunt regionale dar in fapt
provin din alte surse decât cele ale culturilor respective? Tendinţa frecvent întâlnită în discursul public -
jurnalistic, politic sau ştiinţific - este de a considera fenomene de genul celor menţionate anterior ca fiind
marcă a unor culturi regionale specifice. O astfel de atitudine, manifestata explict sau implicit , este,practic,
nevalidată. Răspunsul este dificil de dat în condiţiile în care măsura localismului identitar pe care ne-o permit
datele disponibile este destul de slaba ( bazată numai pe doi indicatori). Poate fi formulata, însă, ipoteza
caracterului predominant social al variaţiilor identitare interregionale. Vârsta şi satisfacţia materială par să fie
mai relevante decât apartenenţa regională pentru nivelul de autoidentificare cu localitatea sau zona în care
trăiesc oamenii: dacă printr-un procedeu analitic obişnuit în prelucrarea datelor se înlătură efectul vârstei şi al
satisfacţiei materiale, regiunile istorice încetează de a mai fi context relevant pentru diferenţierea localismului
identitar125 . Altfel spus, populaţia din Transilvania este mai legata sufleteşte de zona în care trăieste nu atât
pentru ca există o cultura locala specifică acestei zone cât mai ales datorita ponderii mai mari de populaţie
vârstnică şi nivelului mediu ridicat al satisfacţiei materiale. Acesta din urmă este el însuşi reflex al unei
situaţii personale şi zonale mai bune decât in alte regiuni. Nu este vorba de a exclude efecte de tip strict
cultural. Constatare anterioara susţine numai ipoteza rolului prioritar al factorilor asociaţi cu vârsta si starea
materiala in determinarea fenomenelor identitare locale - loialităţi comunitare si regionale. Altfel spus,
125 Pentru detalii tehnice asupra modului de construire a indicilor folositi in acest material vezi Sandu, 1996.
Localismul identitar LOCALISM a fost masurat printr-un indice cu variatie intre -100 şi 100, construit cu valorile de
raspuns la intrebarile referitoare la gradul de legare sufleteasca in raport cu localitatea si regiunea. Nivelul satisfactiei
fata de bunurile materiale de care dispune persoana sau la care are acces SATMAT a fost determinat in baza unui
indice cu valori intre -100 si 100, compus cu informatii despre satisfactia fata de locuinta, bunurile din locuinta,
alimentatie si nivelul veniturilor. Corelatiile partiale dintre LOCALISM şi fiecare regiune istorica, tinând sub control
varsta şi satisfacţia materială, sunt nesemnificativ diferite de zero. Singura exceptie se referă la relaţia dintre LOCALISM
şi faptul de a locui în Bucureşti. In acest caz corelaţia partiala este semnificativ diferita de zero şi negativa, indicând un
nivel deosebit de redus al localismului identitar pentru populaţia din orasul capitala.
185
Dumitru Sandu
structura sociodemografica pare să fie mai importanta decât cultura regionala in determinarea loialităţilor
regionale.
O forma identitara complexa este cea a tradiţionalismului comunitar (identitar), reprezentat de loialităţi faţă
de grupurile naturale care funcţionează ca agenţi tradiţionali de socializare: familia, comunităţile locale si
biserica. Persoanele din Crisana-Maramures manifesta nivelul maxim de tradiţionalism comunitar. Minimul
se înregistrează la populaţia din oraşele sudice localizate în Muntenia, Oltenia si în Bucureşti .
teama de preturi si şomaj este maxima în oraşele din Muntenia şi Dobrogea şi în întreaga Moldovă;
186
Rural Urban
CRISANA- -33 17 -110 7 -10 43
MARAMURE
S
BANAT * * * 9 -44 43
BUCURESTI * * * 7 41 107
Total -10 15 -53 8 -12 42
Sursa: Sondaj COMALP, septembrie 1995
* număr mic de cazuri în subesantion, insuficiente pentru ca media sa fie relevanta
I1,I2 si I3 sunt scoruri factoriale înmulţite cu 100. Cu cat valoarea indicelui este mai mare, cu atât problemele din
categoria respectiva sunt considerate mai grave.
I1 - preturi si locuri de munca;
I2- servicii medicale, scoli, creşe, grădiniţe,transport in comun, aprovizionare cu alimente,
I3 - corupţie,infracţiuni,curatenie localitate, locuinţe.
Chiar şi în condiţiile în care se controlează ,prin procedee analitice, rolul variabilelor de status (vârstă,
avere, educaţie, sex, mediu rezidenţial ), diferenţierile regionale in percepţia problemelor sociale se menţin .
Contrastul dintre fenomenele identitare şi cele de conştientizare a problemelor sociale sugerează ipoteza
unei regionalizări a României mai mult pe probleme sociale decât pe orientări culturale (vezi tabel 4).
Variabile explicate
Variabile Tradiţiona Gravitatea Gravitatea Gravitatea
explicative lism problemelor asociate problemelor problemelor
identitar cu infracţiuni, asociate cu asociate cu
corupţie,locuinţe serviciile preturile si locurile
curatenie a localităţii publice de munca
avere 0 0 - -
locuieşte in oraş - + - +
vârsta + - 0 0
capital uman - 0 0 -
bărbat - 0 0 0
Oltenia 0 0 0 -
Muntenia 0 - + -
Banat+Crisana- + - + -
Maramures
Moldova 0 - 0 0
Transilvania 0 - 0 -
Gravitatea 0 - + 0
obiectiva a
problemelor
sociale locale
187
Dumitru Sandu
Fiecărei coloane îi corespunde un model de regresie multiplă. Cu - si + au fost simbolizaţi coeficienţii de regresie
parţiala de semn negativ si, respectiv, pozitiv, semnificativ diferiţi de zero. Prin 0 au fost figuraţi coeficienţii
nesemnificativi. Calculele au fost făcute fără subesantionul reprezentând populaţia Bucureştilor. Populaţia din
subeşantionul Dobrogea funcţionează ca termen de referinţa implicit.
Tradiţionalismul identitar tinde să-şi piardă dependenţa de regiunea istorica în măsura în care se
controlează efectele vârstei, capitalului uman126,capitalului material (averii) , mediului de rezidenţă şi
gravităţii obiective a problemelor sociale.127 O excepţie de la aceasta regula este populaţia din vestul ţarii -
Banat şi Crişana-Maramureş - pentru care tradiţionalismul identitar se menţine ridicat chiar şi în condiţiile în
care se controlează efectul variabilelor de status personal.
Conştiinţa problemelor sociale rămâne puternic diferenţiata în funcţie de regiunea istorică chiar şi atunci
când, prin procedee analitice, se înlătură efectul variabilelor de status: populaţia din Muntenia şi Oltenia este
în mod special nemulţumită de calitatea serviciilor publice şi este mai puţin îngrijorată de preţuri şi şomaj
decât cea din Dobrogea. De remarcat că această legare a conştiinţei problemelor sociale de regiunea istorică
se realizează chiar în condiţiile în care am egalizat, prin procedee analitice, gravitatea obiectivă a
problemelor sociale locale.
Pentru fenomene identitare structurate în funcţie de etnie, experienţă de migraţie, religie etc. vor trebui
întreprinse analize specifice . Ceea ce am schiţat în paginile anterioare a vrut să fie numai o ―invitaţie‖ la
considerarea problemelor identitare nu numai pasional, ideologic şi calitativ ci şi pornind de la ce spun
oamenii.128
Chiar si din succinta analiza a fenomenelor identitare rezulta necesitatea de a determina spatii de referinţa
mai relevante decât regiunile istorice. Analize pe care le-am întreprins în alt context susţin imaginea
regiunilor istorice ca ―straturi socio-culturale de profunzime peste care s-au suprapus straturi mai noi de mare
consistenţă şi vizibilitate‖, manifeste ca arii culturale care fie ―sparg‖ regiunile istorice fie încalcă graniţele
lor129.
126Capitalul cultural al unei persoane a fost masurat printr-un indice care include informatie despre nivelul de
educatiei al persoanei intervievate si al parintilor respectivei persoane.
127Gravitatea obiectiva a problemelor sociale a fost masurata printr-un indice de tip scor factorial in functie de rata
mortalitatii infantile, densitatea de locuire, emigrarea la mare distanta si rata somajului la nivelul judetului in care
locuieste persoana intervievata.
128Replica cea mai simpla care ar putea fi data unei astfel de abordări ar putea fi de tipul “identitatile nu pot fi
cunoscute decât prin demers calitativ”. O complementaritate calitativ-cantitativ în cunoaştere cred însă ca poate fi
acceptată ca normă firească în prezent . Opţiunea exclusivistă pentru una sau alta dintre cele doua perspective se leagă
mai mult de copilăria ştiinţelor sociale.
129Transilvania, spre exemplu, este diferenţiata în arii centrale, cu nivel redus al problemelor sociale( Braşov-Sibiu,
Cluj-Mureş şi Covasna-Harghita), arii periferice puternic marcate de probleme sociale acute (Bistriţa-Năsăud şi Sălaj) şi
arii semiperiferice sub aspectul gravităţii problemelor sociale (Alba -Hunedoara). Sau, un alt exemplu, cel al Moldovei,
în care se poate distinge cu uşurinţă o arie periferică, marcată de grave probleme sociale (Botoşani-Vaslui) şi doua arii
semi-periferice (Galaţi-Iaşi, Neamţ-Vrancea-Bacău-Suceava). In seria încălcărilor de frontiere regionale aş menţiona
cazul exemplar al ariei formate din judetul banaţean Timiş şi din Arad, aparţinător de Crisana-Maramureş. Ignorarea
unor astfel de segmentari intra- sau interregionale este de natură să ducă fie la eşecuri în planul cunoaşterii sociologice
188
Disparități sociale în dezvoltarea și în politica regională din România130
Care este configurația actuală a disparităților de dezvoltare socială din România? S-au redus sau au sporit în
timp? În ce măsură politicile de dezvoltare regională joacă un rol în dinamica acestor disparități? Primele
două întrebări sunt relevante și teoretic și practic, pentru politicile de dezvoltare spațială. În condițiile în care
dezvoltarea se desfășoară din ce în ce mai mult ‖prin proiecte‖ și nu spontan, este important să descrii și să
pui diagnostic corect în domeniu astfel încât să poți ghida sau fundamenta, direct sau indirect, proiectele și
investițiile de dezvoltare. În plan științific, de cercetare fundamentală, înțelegerea structurilor cauzale care
favorizează cursuri diferite ale schimbării sociale în profil teritorial este esențială. Identificarea lor pune
probleme deosebite pentru că localitățile și regiunile se dezvoltă sau sărăcesc prin acțiuni instituționale sau
neinstituționale, de natură diferită (economică, socială, culturală sau politică), cu ritmuri diferite de
manifestare. În legătură cu rolul politicilor de dezvoltare voi aborda numai aspecte referitoare la relația dintre
disparități si actualele regiuni de dezvoltare.
În condițiile unei societăți relativ sărace , accentul în discutarea decalajelor teritoriale de dezvoltare se pune
pe polul negativ al raportului, pe sărăcie. Care sunt, în linia acestui interes, regiunile cele mai sărace din
România? Întrebarea pare simplă și, de obicei, primește un răspuns în termeni de regiune istorică, de genul
‖Moldova și Sudul Munteniei‖. Este un răspuns bazat pe cunoaștere comună dar și pe o bună parte din
analizele de specialitate. Dacă cel care răspunde operează cu date economice precise precum produsul intern
brut pe locuitor, la nivel de județ , atunci referirea se va face la ‖județele de pe granița de est și sud - Vaslui,
Botoșani, Călărași, Giurgiu, Teleorman‖ (Rotariu, 2009: 317). Temeiul pentru a atribui sărăcia maximă
acestor zone ar putea fi , în primul rând, știința de carte, stocul de educație: regiunile cele mai sărace sunt, pe
termen lung (Golopenția 1999), cele cu populația care are nivel scăzut de educație. De ce? Din simplu motiv
că educația redusă ‖merge împreună‖ cu ocupare agricolă, venituri reduse, slabă cultură sanitară și
mortalitate infantilă mare etc.
Întrebarea anterior menționată, referitoare la sărăcie, este departe de a fi simplă. Mai mult, nu are un răspuns
atemporal. Ea este, de fapt, etichetă, formulă rezumativă, pentru o familie de întrebări pentru care
răspunsurile se intercondiționează. În primul rând trebuie precizat despre ce sărăcie discutăm, manifestă în
plan economic, social sau global, socio-economic. În al doilea rând este necesar să fie specificat termenul de
(vezi cazul sondajelor bizare care merg pâna acolo încât procedeaza la selecţii strict aleatorii sau strict pragmatice de
judete in cadrul regiunilor istorice sau la nivel national), fie la eşecuri de marketing politic sau comercial.
Reexaminarea problemelor sociale şi a fenomenelor identitare din perspectiva ariilor culturale este o abordare care
cred ca trebuie asumata in procesul de cautare a unor noi unitati regionale relevante pentru intelegerea diferitelor
tipuri de schimbare.
Pentru detalii asupra ariilor culturale ale Romaniei vezi D.Sandu, 1996, cap.6.
130 Capitolul preia studiul cu același nume publicat in International Review of Social Research 1/2011,
elaborat în cadrul proiectului Dezvoltarea capitalului comunitar din România, CNCSIS-ID 2068.
Mulțumesc colegilor Mircea Comșa de la UBB și Gabriel Pascariu de la UAUIM pentru sugestii și
comentarii. Responsabilitatea pentru analizele și punctele de vedere din material îmi revine în întregime.
189
Dumitru Sandu
raportare: regiuni sărace în raport cu ce? În fine, trebuie precizat despre ce fel de regiuni discutăm – istorice,
de dezvoltare, social-administrative (respectiv județe), geografice, actuale sau potențiale, rurale, urbane sau
rural-urbane identificate ca microregiuni.
Prin titlul materialului am precizat deja ca ne interesează disparitățile și , implicit, sărăcia în dezvoltarea
socială. Desigur, socialul este un domeniu cu granițe imprecise sau , oricum, mai puțin clare decât cele
economice sau politice. Fără a intra acum în dezbaterea generală despre sensul socialului, voi spune că în
studiile comunitar-regionale noțiunea se referă , în esență, la aspecte ale calității și modului de viață direct
dependente de educație, sănătate , consum și interacțiune umană. Desigur există moduri precise de măsurare
a dezvoltării spațiale, locale sau regionale și unul dintre acestea va constitui subiect special de discuție în
secțiunea referitoare la indicele dezvoltării sociale locale. Centrarea pe aspectul social al dezvoltării are cel
puțin o implicație referitoare la modul de măsurare a dezvoltării regionale. Toate cele patru componente
definitorii pentru dezvoltare socială – educație, sănătate, consum, interacțiune socială - sunt puternic
structurate la nivel local. Interacțiunile sociale cele mai puternice sunt la nivel local și nu regional, pentru
majoritatea populației. Similar, consumul de bunuri și servicii are, în primul rând, o condiționare locală.
Desigur, viața oamenilor are, simultan, determinări locale, regionale, naționale , transnaționale și globale.
Cele locale au însă o pondere foarte importantă în această determinare spațială a calității vieții. Rezultă că, pe
cât posibil, este de preferat ca în analiza dezvoltării sociale la nivel regional să se lucreze cu indicatori care
agregă măsuri la nivel de localitate. Contrastul edificator ar putea fi cel cu indicatorii economici. Produsul
intern brut pe locuitor, spre exemplu, se calculează, cu sens, la nivel de regiuni de tip județ sau regiune de
dezvoltare, nu cu referire la localitate. Indicatori sociali sau socio-demografici, precum speranța de viață sau
mortalitatea infantilă au sens, însă, și la nivel de localitate și de regiune.
Termenul de raportare pentru a înțelege sărăcia regională nu pot fi decât regiunile dezvoltate ale României
sau o medie relevantă de tip național/ european. Altfel spus, avem în vedere o sărăcie relativă la un context
național sau european, nu o sărăcie absolută. Raportarea va fi , în principal, națională , pentru că, pe
dimensiune socială, operaționalizările conceptului de dezvoltare sunt diferite. Desigur, se pot face comparații
referitoare la mortalitatea infantilă sau speranța de viață la naștere, indicatori demografici cu bogată
semnificație socială. Când rata mortalității infantile în România, la nivel național (10.1‰ în 2009) este dublă
față de cea medie pe UE131, comparațiile regionale nu mai spun mare lucru. O singură regiune,
Bucureștiul, are o rată de mortalitate infantilă (6.4‰) ușor peste media din UE. În consecință, pentru a
răspunde la întrebarea referitoare la cele mai sărace regiuni ale României va trebui să adoptăm modelul
analizei prin disparități, prin decalaje de dezvoltare.
Odată lămurit faptul că discuția pe care o redeschid se referă la dezvoltare socială, rămâne de precizat despre
ce regiuni va fi vorba. Care sunt decupajele regionale cele mai adecvate atunci când vorbim de disparități? În
spațiul politic și media din România se pune, din ce în ce mai mult, în perioada actuală, accentul pe tema
regiunilor de dezvoltare. Explicit sau implicit este adoptat un raționament de tipul ‖în România există mari
decalaje spațiale de nivel de viață pentru că cele opt regiunile de dezvoltare nu funcționează cum trebuie‖.
În anii ‗90 s-a discutat mai mult și despre funcționalitatea modului actual de împărțire administrativă pe
190
județe. Evident, și acestea sunt tot regiuni, dar de un alt tip, cu statut administrativ și cu profil social-
economic mult mai bine delimitat decât cel al regiunilor de dezvoltare. Vag începe să fie conturată și o altă
dimensiune a discuției legată de grupurile de acțiune locală (GAL-uri), în curs de constituire, în legătură cu
programul LEADER, venit pe linie UE (MADR-PNDR 2010). Noile structuri de tip GAL sunt, în fapt,
microregiuni rural-urbane care vor putea juca un rol foarte important în reducerea decalajelor microregionale
dintre sat și oraș. În plus există regiuni care au semnificație importantă pentru dezvoltarea socială dar care nu
sunt definite formal în nici un fel. Dezvoltarea regională prin politici și acțiuni specifice se desfășoară, în
special, prin intermediul instituțiilor asociate cu un anume gen de regionalizare formală. Pot contribui la
dezvoltarea regională și regiunile de dezvoltare și județele și asocierile de localități sau chiar localități prin
actorii lor specifici.
Scopul acestui studiu este , în primul rând, acela de a identifica principalele linii de structurare a disparităților
locale și regionale de tip social: unde sunt situate cele mai bogate și cele mai sărace localități ale țării, la
nivelul căror județe sau regiuni de dezvoltare sau regiuni istorice? Ce anume generează sărăcia-bogăția
socială în plan spațial? Identificări de acest gen , cu date actuale, pot fi de folos diferitelor politici de
dezvoltare regională, indiferent de nivelul la care acestea sunt adoptate. În al doilea rând urmărim raportul
dintre configurația disparităților și cea a regiunilor de dezvoltare.
Prima secțiune, în continuare, va introduce un nou indice al dezvoltării sociale a localităților din România .
Anterior, în 2009, am construit un indice al dezvoltării comunelor IDC (Sandu, Voineagu , Panduru 2009).
Noul indice al dezvoltării sociale a localităților (IDSL) permite estimarea nivelului de dezvoltare socială atât
pentru comune cât și pentru orașe. Cu datele acestui indice voi trece mai departe, în cea de-a doua secțiune,
la analize pe regiuni și tipuri de localități pentru a pune în evidență principale disparități sociale în
dezvoltarea spațială a țării. În cadrul secțiunii respective introduc noua hartă a disparităților sociale din
România. Subcapitolul al treilea este destinat dinamicii disparităților sociale și economice pentru ca în final,
în partea de concluzii și discuții să fac referiri la politici și unități de dezvoltare regională.
Orice indice este un instrument de măsură cu valențe definite , în esență, de scopul pentru care a fost
construit ,modul în care a fost proiectat și realizat și de validitatea constatată pentru măsura respectivă.
Indicele dezvoltării sociale locale pe care îl introduc în continuare este destinat analizelor comparative ale
dezvoltării sociale a orașelor și comunelor ca unități teritorial-administrative de bază ale țării. Indicii de
dezvoltare locală în circulație în perioada actuală, referitori la România, sunt specializați pe tip de așezare
umana - cu variante la nivel de sat (DEVSAT02132, Sandu 2005:131-141) comuna (IDC133) sau oraș134.
191
Dumitru Sandu
Deși, evident, comunele și orașele au nu numai statut administrativ diferit dar și situații sociale, economice și
culturale puternic diferențiate , dezvoltarea lor socială poate fi analizată din perspectiva unor dimensiuni
comune. Unități administrative cu statut rezidențial diferit pot fi comparate din perspectiva stocurilor de
capital material, uman și vital disponibile. Ipoteza de măsurare de la care pornesc este că o localitate cu statut
administrativ, comună sau oraș, este cu atât mai dezvoltată, în condițiile actuale din România, cu cât :
Altfel spus, cu cât stocurile de capital comunitar (Emery, Flora, 2006) , relevante pentru bunăstarea socială,
sunt mai mari, în termeni relativi la populație, cu atât dezvoltarea socială a acesteia este mai accentuată.
Indicatorii folosiți efectiv pentru calcularea indicelui sunt cei prezentați mai jos:
133 Baza de date pentru IDC (Sandu et al. 2009) este disponibilă la
http://dumitru.sandu.googlepages.com/Valori_IndiceDezvoltareComuna2007_20.xls. IDC a fost construit în
august 2009, ca răspuns la o cerere a Ministerului Agriculturii ,ca instrument pentru a facilita identificarea
comunelor sărace pentru a fi favorizate în acordarea finanţării aferente unor proiecte subsumate PNDR. Deşi
nu există, după câte ştiu, un instrument de evaluare a dezvoltării/sărăciei la nivel de comună cu date mai
recente şi grad de validitate superior, indicele nu a fost adoptat de către Minister . Preferinţa instituției, la
vremea respectivă, pentru un indice vechi din 2004 este greu de explicat cu argumente ştiinţifice.
134 Indicele de europenitate a orașelor construit la Grupul de Economie Aplicată, Liviu Voinea, Laura
Simionescu, Monitorizarea performanțelor autorităților locale: Indicele dărime demografică a localității.e
Europenitate, GEA, București, Februarie 2005.
135 Logica de construire a unui indice de dezvoltare socială prin agregare de indicatori strict demografici
(speranţa de viaţă la naştere, vârsta medie, mărimea localităţii sub aspectul numărului de locuitori) cu
indicatori sociodemografici (stocul de educaţie) şi de consum comunitar (autoturisme la mia de locuitori,
suprafaţă locuibilă pe locuinţă, consum de gaze pe locuitor) este în linie cu abordarea propusă de către
Wolfgang Lutz de la IIASA pentru indicele Literate Life Expectancy (Lutz, W. 1995. Literate Life
Expectancy. POPNET 26 (Winter), pp. 1-5. Laxenburg, Austria: International Institute for Applied Systems
Analysis).
192
Indice cu semnificaţie 7. categorie de mărime-rezidenţă a localităţii, 2008. Indicele are 10
pentru componente multiple categorii, patru pentru comune (sub 2500 locuitori, 2500- 3499, 3500-4999, (0.266)
ale capitalului comunitar peste 5000)şi şase pentru oraşe (sub 30 de mii, 30 de mii-sub 100 de mii, 100
mii- sub 200 mii, 200 – sub 300 mii, 300 mii- sub 400 de mii, peste 400 de mii).
* Indicele dezvoltării sociale locale (IDSL ) este calculat prin agregarea celor șapte indicatori primari în baza unui scor
factorial. Cifrele în paranteze indică ponderile cu care au intrat în calcularea indicelui fiecare dintre indicatorii componenți,
egale cu valorile scorului factorial. Cei șapte indicatori se grupează unifactorial în cadrul unei variabile latente care are o
valoare proprie de 39%. Indicele KMO este de 0.727. Numărul total de cazuri pe care a fost aplicată analiza de tip PFA este
de 3166 comune și orașe. Sursa de date: INS136, calcule proprii.
Primii șase indicatori pot fi asociați unor forme diferite de capital comunitar. Cele de-al șaptelea este cu
semnificație multiplă, pentru agregări de forme de capital comunitar. Indicatorul respective are 10 categorii
date de intersectarea între tipul rezidențial , rural sau urban și categoria de mărime demografică a localității.
Este de așteptat, pe număr mare de cazuri, ca dezvoltarea socială să fie, tendențial vorbind, minimă în
localitățile rurale mici, de sub 2500 locuitori și maximă în orașele foarte mari, de peste 400 mii de locuitori.
IDSL este o construcție validă, cu sens, atât din punct de vedere sociologic cât și statistic. Fără a intra acum
în detalii tehnice137, menționez că, pentru comune, tendința este ca indicele să aibă valori mai ridicate dacă
acestea sunt mai apropiate de oraş şi de un drum european şi situate în regiuni de deal sau munte din
Transilvania138. Constatarea este consistentă cu multe dintre regularitățile înregistrate în domeniu, în
literatura de specialitate. Sărăcia rurală este, în continuare, semnificativ favorizată de accesibilitatea redusă
spre centrele urbane, de calitatea proastă a infrastructurii de acces și de ocuparea preponderent agricolă a
populației. Independent de acești factori, localizarea regională în estul sau în sudul țării are efecte similare de
favorizare a sărăciei rurale. O variantă a IDSL bazată pe numai șase dintre indicatorii menționați (IDSL6,
cum am numit-o, nu cuprinde categoria de mărime-rezidență a localității) este folosită în cadrul unui model
explicativ complex (Tabelul A 2). Aceasta va fi comentată în secțiunea premergătoare concluziilor și indică,
de asemenea, un grad ridicat de validitate a indicelui dezvoltării sociale a localităților.
Ilustrativ în sensul regularităţilor anterior menţionate este faptul că 11 dintre cele 20 de localităţi de maximă
dezvoltare, oraşe sau comune, sunt localizate în Transilvania sau în regiunile vestice iar cinci aparţin de aria
capitalei. În schimb, din seria ultimelor 20 de localităţi ca rang de dezvoltare socială, 15 pot fi localizate în
judeţele din sudul ţării, din sudul Munteniei şi al Olteniei. Tendințele se regăsesc și în lista scurtă a primelor
și ultimelor 10 localități în ierarhia dezvoltării sociale.
136 Mulțumesc colegilor de la Institutul National de Statistica pentru munca laborioasă de calculare a
indicatorilor de intrare în algoritmul de calcul. O parte din date mi-au parvenit în cadrul colaborării cu INS
pentru calcularea indicelui dezvoltării comunelor (IDC), anterior menționat, iar o alta este legată de
colaborarea mea la Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale.
137 Corelatia , la nivel de comune intre noul indice IDSL si masura specifica numai pentru comune, IDC,
este de 0.75.
193
Dumitru Sandu
Mărimea localității și statutul ei rezidențial nu asigură un loc de top în ierarhia dezvoltării sociale locale. Cea
mai dezvoltată localitate sub aspect social nu este un oraș mare. Pe primele trei locuri în această ierarhie sunt
comuna Dumbrăvița din apropiere (la un kilometru) de Timișoara, comuna Corbeanca (la 15 km de
București, cunoscută prin zonele rezidențiale deosebite pe care le are) și orașul Voluntari situat în imediata
proximitate a capitalei. În aceeași serie de top 10, se află, din categoria orașelor mari, Cluj-Napoca, Sibiu ,
Timișoara și București iar din gruparea orașelor mici (sub 20 de mii de locuitori) stațiunile Sinaia, Predeal și
Bușteni. Lista menționată indică, în afara știutelor situații de bună locuire din orașele mari de peste munți, o
nouă categorie de localități cu situație de locuire foarte bună, apropiate de orașe mari , puternic dezvoltate,
precum București și Timișoara.
Disparități. Cu datele IDSL putem identifica mai uşor principalele disparităţi în dezvoltarea socială a
României de azi. La nivel de regiune istorică, dezvoltarea socială înregistrează valori minime şi egale pentru
principalele trei regiuni extracarpatice - Moldova, Muntenia şi Oltenia (cu 64 valoare medie IDSL în fiecare
caz) și maxime pentru Transilvania (75), Banat (76) și București-Ilfov (97).
Imaginea publică de situare a polului sărăciei în Moldova este corectată prin datele foarte puternice pe care
este construit IDSL. Mai mult, dacă plasăm analiza cu un nivel teritorial mai jos vom constata că cele mai
sărace judeţe ale ţării sub aspect social (Figura 19) sunt nu în Moldova ci în sudul ţării, la Teleorman şi
Giurgiu (cu valori IDSL pe total județ de 50 și , respectiv, 53, comparativ cu Botoșani și Vaslui care au un
indice de dezvoltare socială de 55). Poate surprinde prezenţa unui judeţ din imediata apropiere a
Bucureştiului în această listă a sărăciei maxime. Fenomenul este de pus pe seama unui proces de lungă durată
de atracţie a elitelor locale către oraşul capitală, de sărăcire a comunelor din judeţe precum Giurgiu şi
Teleorman în primul rând sub aspectul capitalului uman prin emigrarea către Bucureşti a tineretului . În plus,
declinul navetismului sat-oraş a accentuat un astfel de proces. O situaţie similară în Transilvania o au
localităţile din Sălaj, Bistriţa-Năsăud şi Alba, judeţe relativ sărace din apropierea puternicului judeţ Cluj.
Județele cu nivel mediu-inferior de dezvoltare sunt situate, majoritar in zona vestică a Moldovei , în banda
care începe cu Suceava și merge continuu până la Vrancea, cu extindere în regiunile sudice prin Buzău,
Dâmbovița și Vâlcea. Maximul de dezvoltare socială se înregistrează, majoritar în Transilvania (Sibiu,
194
Brașov, Cluj), Banat (Timiș) și în zona sudică prin Ilfov-București. Liniile majore ale configurației teritoriale
de dezvoltare socială din 2008 sunt concordante, în bună măsură, cu cele ale hărții educaționale din 1992
(Sandu, 1999: 135).
Sărăcia, în special cea de tip rural, este, predominant, continuă sub aspect teritorial (Figura 19, B) . Banda
majoră de sărăcie rurală este situată în sudul țării , în zonă de câmpie, și se desfășoară fără întrerupere de la
Brăila până la Mehedinți. Deși nu dispunem de date pe deplin comparabile, prin raportare la estimările din
1992 și 2002 (Sandu, 2005: 134-136) se poate aprecia că procesul dominant a fost cel de mutare a polului
sărăciei din estul Moldovei în sudul Munteniei și al Olteniei. În 2002, satele din Botoșani-Iași-Vaslui erau
mult mai sărace decât cele din județele sudice ale țării. În 2008, satele din Teleorman, Ialomița și Călărași au
un nivel de sărăcie relativ egal cu cel al județelor din estul Moldovei. În estul Moldovei este vorba mai mult
de pungi de sărăcie rurală prin Vaslui şi Botoşani decât de o bandă continuă de tipul celei din sud.
Fără a avea temei suficient pentru explicație, poate fi avansată ipoteza că factorii majori, responsabili pentru
o astfel de schimbare, sunt asociați cu dinamica plecărilor pentru lucru în străinătate, a remitențelor asociate
lor dar și a veniturilor din agricultură. Emigrările din Moldova, preponderent în Italia, realizate mai devreme
decât cele din localitățile sudice, de câmpie, au contribuit, foarte probabil, la reducere sărăciei din Moldova
(Sandu, 2010).
Banda de puternică dezvoltare rurală formată din Sibiu-Brașov-Prahova-Ilfov se menține la fel de pregnantă
în 2008 ca și în 2002.
O comparație între nivelul de dezvoltare socială a județelor așa cum decurge din agregarea valorilor IDSL și
profilul județelor ca unități regionale de rang 3 (Commission of the European Communities 2008 ) este utilă.
Din totalul de 23 județe preponderent rurale, conform clasificării OECD, 14 apar cu statutul de județe sărace
sau mediu-inferior dezvoltate. Faptul confirmă dependența sărăciei de statutul urban-rural al regiunii. Relația
nu este, însă, una foarte tare, la acest nivel , cu distanța față de oraș. Așteptarea ar fi fost ca județele sărace să
fie din categoria celor de tip preponderent rural, cu pondere mare de populație depărtată de oraș (mai mult de
50% din populație să locuiască la mai mult de 45 de minute de o localitate care are o densitate mai mare de
150 locuitori pe km2) . În realitate lucrurile stau diferit – numai două (Teleorman și Botoșani) dintre cele opt
județe sărace (vezi Figura 1A) sunt din categoria celor rurale depărtate de oraș. Explicația rezidă în faptul
că, în contextul României sunt situații în care apropierea de oraș, nedublată de o buna infrastructură pentru
transport duce la sărăcie, nu la dezvoltare, la emigrare definitivă , nu la navetism. Este cazul județelor
Giurgiu, Ialomița, Călărași și Vaslui care au statutul de județe rurale apropiate de oraș dar nivel ridicat de
sărăcie.
Sub aspectul disparităţilor intra-regionale, situaţia cea mai problematică o are Muntenia cu un decalaj de 24
de puncte între media IDSL din Prahova dezvoltată şi cea pentru Teleormanul sărac. Cu un astfel de raport
putem nota faptul că şi la nivel de regiuni de dezvoltare, cel mai mare decalaj se înregistrează în regiunea
Sud-Muntenia. Disparităţile minime sunt în Moldova cu o diferenţă de numai 14 puncte între Vaslui-
Botoşani şi Galaţi-Iaşi.
195
Dumitru Sandu
Figura 19. Nivelul de dezvoltare socială a județelor (A. urban și rural, B. rural), 2008
196
Disparităţile urban-rural intrajudeţene (Figura 20) sunt maxime la Cluj, Iaşi şi Dolj. În cazul acestor trei
judeţe indicele dezvoltării sociale este mult mai mare (de 45 de puncte), în urban comparativ cu ruralul.
Cel puţin pentru Cluj este vorba de disparităţi în condiţii de dezvoltare regională ridicată. Cu şi mai multe
conotaţii negative apar decalajele de dezvoltare urban-rural pentru judeţe sărace precum Vaslui sau relativ
sărace precum Iaşi, Vâlcea şi Sălaj.
120
99
100 93 90 90 93 94 93 91
89
83 84 84
88 84 85 84 83 82 89
84 86 82 89 88
79 78 77 79 81 80 80 84 78 77 80 82 83
75 73 72 74
80 71
59 59 60 61
55 55 55 55 58
60 51 51 52 52 53 53 53 54 54 54 54
47 48 48 48 49 49 49 50 50
42 43 44 44 44 44 45
38 38 39 41
40
20
Alba
Olt
Suceava
Vrancea
Prahova
Hunedoara
Arad
Cluj
Mehedinti
Arges
Braila
Covasna
Sibiu
Tulcea
Maramures
Mures
Teleorman
Salaj
Brasov
Bacau
Gorj
Valcea
Buzau
Dolj
Botosani
Caras Severin
Bihor
Ialomita
Galati
Ilfov
Giurgiu
Iasi
Neamt
Harghita
Calarasi
Timis
Vaslui
Constanta
Dambovita
Satu Mare
Bistrita-Nasaud
rural urban Cifrele indică valorile medii ale IDSL pe judeţe şi medii. Sursa datelor primare: INS
Ariile de dezvoltare socială. Problemele de dezvoltare regională nu sunt legate numai de nivelul ci și de
structura de dezvoltare. Este posibil ca în proiectele și acțiunile de dezvoltare să fie utilă buna cunoaștere
a raporturilor de similaritate între județe sub aspectul profilelor lor de dezvoltare. În Figura 23.A este
prezentată o harta a ariilor de dezvoltare socială ale țarii, bazată pe analiza cluster din Figura 21. Județele
cu profil similar de dezvoltare socială, situate în proximitate teritorială constituie o arie socială. Pe
ansamblu, aceste arii sunt concordante , în bună măsură, cu ariile culturale determinate pe cu totul alte
date, diferite prin conținut și perioadă de referință (Sandu, 1999: 143-149). Perspectiva dezvoltării sociale
este , totuși, diferită de cea culturală. În primul caz, accentul se pune pe fenomenele asociate cu educația,
consumul de bunuri și interacțiunea socială . În cel de-al doilea caz, esențiale sunt valorile, principiile
care structurează clase de alegeri și comportamente similare. Datorită asocierii dintre cultura și viața
socială ariile culturale au un grad mare de suprapunere cu cele sociale. Există însă și diferențieri rezultate
din natura specifică a celor două categorii de fenomene.
Harta socială se suprapune cu cea culturală în Muntenia și în Oltenia în pofida faptului că datele de
estimare sunt foarte diferite nu numai prin conținut ci și în timp (începutul anilor 1990 pentru
cartografierea culturală și 2008 pentru cea socială). Diferențierea teritorială în Moldova are aceeași
197
Dumitru Sandu
configurație pentru județele estice. Județele vestice se grupează diferit pe cele două coordonate, culturală
(o singură grupare) și socială (trei grupări). Neamț și Bacău constituie o grupare distinctă, cu nivele de
dezvoltare în rural și în urban foarte apropiate de mediile naționale specifice. Județul Suceava se apropie,
din punct de vedere al profilului social , mai mult de Maramureșul de peste munți decât de județele
moldovene. Stocul de educație din satele sucevene, spre exemplu, este, în medie, mai mare decât pentru
orice alt județ din Moldova. Similar, speranța de viață la naștere din ruralul sucevean este mai mare decât
pentru oricare dintre celelalte segmente rurale din celelalte județe ale Moldovei. În genere, pe indicatori
multiplii, dezvoltarea socială din mediul rural al Sucevei este superioară comparativ cu cea din satele
oricărui alt județ moldovean. Așa se explică, în esență, situarea județelor Suceava și Maramureș în cadrul
aceleiași arii de dezvoltare socială.
198
Distanța între profilurile județene de dezvoltare socială Profilul fiecărui județ a fost
0 5 10 15 20 25 caracterizat prin valorile a
+---------+---------+---------+---------+---------+ 21 de indicatori: 8
referitori la dezvoltarea
Covasna
rurala+8 referitori la
Harghita
dezvoltarea urbana+4 de
Alba
localizarea pe regiune
Hunedoara
istorică (Moldova,
Caras-Sever.
Transilvania, Muntenia și
Suceava
Oltenia), plus un indicator
Maramures
Tulcea*
economic – PIB pe locuitor
Mehedinti în 2007. Am exclus din
Olt analiza Bucureștiul și
Dolj Ilfovul. Variabilele de
Valcea dezvoltare sunt medii
Gorj ponderate cu populația
pentru indicatorii specifici
Braila folosiți în construcția IDSL
Buzau (cate 7 variabile pentru
Teleorman urban și respectiv rural).
Ialomita Am inclus si agregările
Calarasi pentru IDSL urban si IDSL
Giurgiu rural pe județ. Analiza
Vaslui
cluster cu nearest
Botosani
neighbour, distanțe
Bacau
euclidiene la pătrat,
Neamt
variabile standardizate cu
Galati
scorul z. Prin benzi de
Vrancea
umbrire am marcat județe
Iasi
cu profil similar situate în
Sibiu continuitate.
Brasov
Cluj O variantă de lucrau
Mures acestei analize cluster,
Salaj neprezentată grafic în
Bistr.-Nasaud studiu, a fost realizată fără
Satu Mare folosirea celor patru
Dambovita indicatori de localizare
Prahova regională. Semnificația ei
Arges este comentată în text.
Constanta*
Bihor
Arad
Timis
Figura 21. Gradul de similitudine a județelor sub aspectul profilurilor de dezvoltare socială
Tot pe logică socială specifică se înregistrează și plasarea județului Caraș-Severin într-o grupare cu
județe din afara regiunii istorice de care aparține, respectiv cu Hunedoara și Alba din Transilvania, nu cu
Timișul din Banat. Graficul de mai jos (Figura 22) evidențiază clar faptul că profilul de dezvoltare pentru
199
Dumitru Sandu
Caraș-Severin este mult mai apropiat de cel al Hunedoarei decât de cel al Timișului. Constatarea este
valabilă în special pentru mediu urban unde superioritatea calității vieții în orașele din Timiș, comparativ
cu cele din Caraș-Severin și din Hunedoara, este evidentă.
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
IDSLRu
IDSLRr
GAZEr
GAZEu
VARSTAu
LOCUIREu
VARSTAr
LOCUIREr
PIB/LOCUIT.
SPER_VIATAr
SPER_VIATAu
EDUCATIEu
EDUCATIEr
AUTOTURISMEu
AUTOTURISMEr
Figura 22.Comparație între profilurile de dezvoltare socială a trei județe învecinate din Banat și din Transilvania
Profilurile de dezvoltare sunt date de valorile județene , standardizate, ale indicatorilor folosiți
pentru construirea IDSL (cu excepția mărimii medii a localităților). r – indicator pentru mediul rural
iar u –indicator pentru mediul urban.
În aceeași serie a județelor care se grupează în arii sociale care transcend granițele de regiune istorică este
și Satu Mare. Pe criteriu istoric acesta aparține de regiunea Crișana. Similitudinea sa maximă se
înregistrează nu în raport cu Maramureșul ci cu Sălajul.
Cele trei cazuri de județe care au similitudini maxime în afara regiunii istorice de apartenență – Suceava,
Caraș-Severin și Satu Mare - sunt relevante pentru faptul că regiunile istorice nu constituie granițe
sociale de netrecut. În plus, ierarhiile pe medii județene de dezvoltare nu sunt și ierarhii absolute:
Transilvania și Banatul sunt cele mai dezvoltare regiuni istorice ale țării, sub aspect social, iar minimul
de dezvoltare socială este înregistrat, după cum am menționat deja, în Muntenia , Moldova și Oltenia.
Acest fapt nu anulează însă o superioritate de dezvoltare socială la Iași, Galați, Prahova și Argeș, spre
exemplu, în raport cu județe transilvănene precum Sălaj, Bistrița-Năsăud, Covasna, Harghita.
Analizele de profil pe arii de dezvoltare socială permit identificare unor tipuri diferite de sărăcie în
perspectivă teritorială. Sărăcia din sudul Munteniei (TR GR IL CL) este în mai mare măsură decât cea
din estul Moldovei (BT VS) manifestă la nivel de capital uman: în primul față de cel de-al doilea caz,
200
stocul de educație școlară în urban este mai mic și speranța medie de viață din urban este, de asemenea
mai redusă (Tabelul A 1).
Pe linie de capital vital, procesele de îmbătrânire demografică în mediul rural sunt mai accentuate în
Muntenia și Oltenia de sud comparativ cu Moldova de est. În schimb, sărăcia materială, la nivel de
dotare a gospodăriilor este mai mare în est decât în sud. O altă particularitate în comparația dintre cele
două zone de maximă sărăcie rezidă în faptul că sărăcia din est este mult mai mare la sat comparativ cu
orașul. În sud, cele două medii rezidențiale au niveluri apropiate de sărăcie.
La polul pozitiv, nivelul maxim de dezvoltare socială este înregistrat în aria Sibiu-Brașov , urmată de
Cluj-Mureș și aria vestică formată din Timiș-Arad și Bihor. O comparație între primele două arii relevă
faptul că în aria de influență culturală germană decalajul urban-rural de calitate a vieții este mult mai mic
decât în aria Cluj-Mureș. Satele din sudul Transilvaniei sunt semnificativ mai dezvoltate din punct de
vedere social decât cele din zona centrală a aceleiași regiuni. Faptul ar putea fi luat ca reper pentru ipoteza
unei durabilități sporite a dezvoltării sociale în aria Brașov-Sibiu. Deși nivelul de dezvoltare economică
al celor două arii, măsurat prin PIB pe locuitor, este relativ egal și nivelurile medii de dezvoltare socială
relativ apropiate (IDSL mediu în aria sudică egal cu 84 față de 79 în aria centrală) profilurile de
dezvoltare socială sunt puternic diferențiate: nivelul mediu de educație în satele din sud este mai mare
decât în centru; similar, locuințele sunt mai mari în prima comparativ cu cea de-a doua arie iar populația
rurală este mai tânără în prima comparativ cu cea de-a doua arie. Nota definitorie pentru cea de-a treia
arie în ierarhia de dezvoltare socială, formată din Timiș-Arad-Bihor este bogăția materială la nivel privat
(valori maxime pentru autoturisme la mia de locuitori și pentru suprafața medie de locuire în mediul
rural). Un astfel de profil este, foarte probabil, asociat, mai ales, cu efecte de localizare la granița de vest a
țării, pe importante axe de comunicare cu occidentul dar și cu tradiția de lungă durată de dezvoltare
industrială din zonă.
201
Dumitru Sandu
B. Ariile culturale
202
Dinamica și explicarea disparităților
Datele de care dispunem pentru a estima dinamica disparităților interjudețene , sub aspect economic și
social, sunt relativ sărace. Folosind produsul intern-brut pe locuitor este de notat , in perioada 1999-
2007, o clara tendință ascendentă. Momentele de creștere a decalajelor interjudețene par să coincidă cu
accelerarea creșterii. După ieșirea din recesiunea economică a anilor 1997-1999 are loc cea mai puternică
accentuare a decalajelor interjudețene de dezvoltare economică (Figura 24). Ulterior, principalele
momente de sporire a decalajelor respective sunt în 2005 față de 2004 și în 2007 față de 2006. În plan
social, seriile de date relevante la nivel județean, de maximă relevanță, sunt cele referitoare la mortalitatea
infantilă și la speranța de viață la naștere. Speranța de viață la naștere are însă o variație redusă datorită
multitudinii de factori care o influențează139. Din acest motiv vom folosi în principal rata mortalității
infantile pentru a estima evoluția disparităților interjudețene sub aspectul nivelului de dezvoltare socială.
Variațiile de nivel de viață în profil teritorial pot fi considerate în analiza regională prin raportare la
județe sau la rețelele rezidențiale de la nivelul acestora, rurale și urbane. Dat fiind amplitudinea sporită a
diferențelor de nivel de viață dintre rural și urban în România am optat pentru evaluarea disparităților
folosind ca unitate de analiză județul cu specificarea mediului rezidențial (41 de județe*2 medii
rezidențiale+București=83 unități de analiză a disparităților teritoriale).
Rata mortalității infantile se reduce, între 1990 și 2009 de la 27‰ la 10‰. Declinul este considerabil dar
nu suficient pentru a scoate România din poziția de maxim negativ la nivelul Uniunii Europene.
Decalajul dintre valorile urbane și cele rurale ale indicelui respectiv se mențin, constant, la aproximativ 4-
5 promile în toată această perioadă (
139 Coeficientul de variație ponderat (CVP) scade la de 2.3% în 1997 la 1.7% în 2008 pentru variația
speranței de viață la nastere între județe-medii rezidențiele (83 de unități de analiză date de cele 41
județe* două medii rezidențiale plus municiupiul București). Calculul CVP este făcut după formula lui
Wiliamson, 1965.
203
Dumitru Sandu
Figura 25A). Rezultă că, în pofida evoluției condițiilor de viață, decalajul dintre sat și oraș se menține
constant superior în favoarea orașului. Într-o Europă în care decalajele respective se reduc, la nivelul
României se mențin constante, pe termen lung.
204
Figura 24. Coeficienții variației interjudețene a ratelor de mortalitate infantilă în România 1990-2009 și a produsului
intern brut pe locuitor (1999-2007), (%)
Sursa de date primare: INS. Disparitățile interjudețene ale ratelor de mortalitate infantilă sunt estimate prin
calcularea coeficientului de variație ponderat, CVP (weighted coefficient of variation, Williamson, 1965). Sunt
adoptate doua variante de calcul, prin considerarea județelor în întregime ca unitate de analiză și prin raportare la
județ-rural și județ-urban ca unități de analiză. Calculele la nivel de județ-mediu rezidențial operează cu 40 județe*2
medii rezidențiale=80 unități de analiză. Valorile pentru Ilfov și București au fost excluse din analiză datorită
situației speciale de regiune asociată orașului capitală. Comunele din interiorul unui județ formează o regiune în
sensul propriu al cuvântului. Orașele unui județ sunt, în majoritatea cazurilor, dispuse discontinuu și formează o
unitate de analiză prin faptul natura lor de rețea urbană aferentă aceleiași regiuni administrative.
Tendința se regăsește ca atare și la nivelul speranței de viață. Pentru bărbați aceasta este constant mai
mare, cu aproximativ doi ani în urban comparativ cu mediul rural la bărbați și cu aproximativ un an în
plus pentru femeile din urban comparativ cu cele din rural.
Deși semnalează o zonă problematică importantă, datele anterioare pot induce în eroare. Pot crea
impresia că disparitățile sociale din România de azi sunt legate numai sau , în principal, de diferențele
dintre sat și oraș. O analiză complexă (Tabelul A 2), pe aproape toate localitățile țării, cu folosirea unor
date economice, demografice, sociale și culturale, de infrastructură și de compoziție a populației, duce la
concluzii diferite.
205
Dumitru Sandu
Figura 25. Evoluția pe termen lung a mortalității infantile și a speranței de viață la naștere
Liniile de forță în structurarea disparităților sociale interjudețene sunt date de dezvoltarea economică,
urbanizare și de gradul mediu de izolare a comunelor din județ. Contează mai puțin nivelul de dezvoltare
economică a județului (dezvoltarea economică este estimată prin PIB pe locuitor la nivel de județ) și mai
mult sectorul de ocupare predominantă a populației. Dezvoltarea socială este minimă în județele cu
pondere mare a populației ocupate în agricultură. Toate județele de maximă sărăcie din estul și din sudul
țării au peste 40% populație ocupată în agricultură. Majoritar, acestea au și un grad de urbanizare redus .
În județe precum Tulcea, Vaslui,Mehedinți și Dolj, gradul sporit de izolare a comunelor este un factor
suplimentar de favorizare a sărăciei. Rezultă că reducerea disparităților sociale regionale din România nu
va putea fi realizată fără sporirea ocupării neagricole și a unei urbanizări viabile în județele sărace.
206
Dezvoltarea sectorului zootehnic în rural este, prin veniturile bănești și în natură pe care le aduce, un
factor de reducere a sărăciei. Navetismul sat-oraș este, de asemenea un factor important al nivelului de
viață. În comunele care au o rată mai mare de navetism veniturile sunt mai mari și, implicit, dezvoltarea
socială este superioară.
Aflăm, poate pentru prima dată, cu suport empiric, faptul că apartenența regională are impact diferit
pentru dezvoltarea socială funcție de tipul de mediul rezidențial de referință. Dacă un oraș este localizat în
Moldova, probabilitatea de a fi sărac este semnificativ mai mare. Localizarea în Moldova favorizează și
sărăcia rurală dar cu o intensitate mult mai mică. În Banat situația este diferită. Aici șansele comunelor de
a fi bogate sunt semnificativ mai mari decât în restul țării dar pentru orașe relația respectivă este , pur și
simplu, nesemnificativă. În schimb, pentru Transilvania , Crișana-Maramureș și Oltenia tendința este ca
apartenența regională să aducă mai multă bogăție pentru comune și un nivel de dezvoltare socială mai
redus pentru orașe. Termenul de referință în toate aceste comparații, dat fiind algoritmul de calcul, este
localizarea în Muntenia. Rezultă că , strict vorbind, comunele din Transilvania, Crișana-Maramureș și
Oltenia tind să fie mai dezvoltate decât cele din Muntenia. Pentru orașele din Crișana-Maramureș
tendința este inversă. Localizarea unui oraș la nivelul acestei reduce șansele de dezvoltare comparativ cu
situația din sudul și sud-estul țării.
Pentru a compara efectul de regiune istorică în raport cu cel de regiune de dezvoltare am rulat același
model de regresie din tabelul A2 folosind ca predictori ultimul tip de regiuni (cu regiunea 3 luată ca
referință). Nu am mai inclus detalierile tehnice în text pentru a nu încărca și mai mult studiul cu cifre.
Rezultatul este asemănător în foarte mare măsură cu cel obținut în analiza care a inclus regiunile istorice.
Dezvoltarea socială a localităților tinde să fie mai mare pentru regiunile II Sud-Est, V Vest și VII Centru
și mai mică în cazul regiunii I Nord-Est. Constatarea susține ideea că regiunile de dezvoltare păstrează, în
207
Dumitru Sandu
bună măsură, caracteristici esențiale ale regiunilor istorice: profilul Moldovei se regăsește, în special , la
nivelul regiunii Nord-Est, cel la Munteniei în cazul regiunii Sud-Muntenia plus corespondențele strânse
Banat- Vest, Transilvania-Centru, Oltenia - Sud-Vest.
Concluzii
Şansele de viaţă sunt puternic diferenţiate în România de azi funcţie de locul unde trăieşti. Există o
veritabilă stratificare socială funcţie de profilul spaţiului de locuire. Această stratificare
(discriminare, uneori) se manifestă nu numai în calitatea locuirii ci chiar în şansele de a trăi.
Axele majore de structurare sau de condiționare a disparităților regionale sunt puternic structurate pe
patru axe de locuire urban-rurală, concentrare rezidențială, accesibilitate la servicii și infrastructură,
sector de ocupare. O a cincea axă, cu relevanță limitată în special pentru spațiul urban, se referă la
capitalul relațional al populației asociat cu diversitatea culturală. Conținutul propriu-zis al disparităților
sociale este înregistrat pe calitatea educației, stării de sănătate, consumului și relațiilor sociale. Cele cinci
axe menționate (urban-rural, concentrare rezidențială, accesibilitate servicii, ocupare și capital relațional)
împreună cu cele patru domenii (educație, sănătate, consum și relații sociale) constituie componentele de
bază ale spațiului inegalităților de dezvoltare socială manifeste la nivel regional:
Unități regionale relevante pentru disparitățile regionale: regiuni istorice, regiuni de dezvoltare, județe, rețele
de localități urbane sau rurale la nivel de județ, microregiuni
Prima mare axa de diferențiere este cea rezidenţială dintre rural şi urban. Mortalitatea infantilă a
cunoscut în ultimii 20 de ani un declin continuu, de la aproximativ 27‰ în 1990 la aproximativ 10‰ în
208
2009. În pofida acestei tendinţe, decalajul dintre ratele de mortalitate infantilă s-au menţinut constant mai
mari în mediul rural faţă de cel urban. Este un decalaj de cel puţin 4-5 promile care a rămas constant.
Acelaşi fenomen îl constatăm şi cu un indicator mult mai bogat în informaţie, speranţa de viaţă la naştere.
Şi aceasta se menţine constant mai mare, cu unul sau doi ani în urban faţă de rural. Rezultă ca , la
propriu, şansele de viaţă biologică sunt constant mult mai mari în urban faţă de rural. Cu atât mai grav
acest lucru cu cât un decalaj similar la nivelul ţărilor din UE nu mai poate fi întâlnit.
Stratificarea/discriminarea şanselor de viaţă între cele două medii rezidenţiale se manifestă nu numai la
nivelul mortalităţii diferenţiale ci şi sub aspectul calităţii locuirii. Aceasta este sistematic mai bună în
mediul urban decât în cel rural pentru toate judeţele ţării. Deosebit de problematice sunt disparităţile de
dezvoltare socială (calitate a locuirii) manifeste la un nivel ridicat în interiorul unor zone sărace sau
relativ sărace precum Vaslui, Iaşi, Vâlcea sau Sălaj.
A doua axă majoră de manifestare a disparităţilor socioteritoriale este cea asociată cu şansele de
accesibilitate. Este veche constatarea că „drumul face viaţa socială‖140. Din păcate, în România de azi
accesibilitatea dată în comunicarea rural-urban, în circulaţia cu costuri reduse pe drumuri naţionale şi
internaţionale, este puternic diferenţiată de la o regiune la alta, de la o localitate la alta. Dezvoltarea
socială tinde să fie mai ridicată la comunele apropiate de oraş decât la cele depărtate, în localităţile aflate
la drum european comparativ cu cele care au acces numai la drumuri comunale, judeţene sau naţionale.
Comunicarea în sensul social-economic, în spațiul rezidențial, implică și navetismul. Comunele care au
rate reduse de navetism spre oraș tind să fie dezavantajate prin faptul că nivelul mediu al veniturilor este
mai redus.
Cea de-a treia axă de generare a disparităţilor acţionează în special în interiorul lumii rurale în legătură cu
ocuparea agricolă dominantă a populaţiei, condiţionată prin forma de relief specifică satului. În
comunele de câmpie predomină activităţile agricole, cele de cultivare a cerealelor în mod particular,
asociate cu un nivel redus al veniturilor. Aceluiaşi tip de situare geografică îi sunt specifice - tendenţial
vorbind, şi nu pe un caz sau altul – locuinţe proaste, condiţii sanogene firave. De aici tendinţa de a
înregistra şi valori relativ reduse în comunele de câmpie , comparativ cu cele de deal-munte, pentru
speranţa de viaţă la naştere şi, în genere, pentru calitatea locuirii. Nu agricultura în sine este sursă de
venituri reduse ci , mai ales, agricultura cerealieră. Zonele în care sectorul zootehnic este dezvoltat, rurale
sau urbane, tind să aibă un nivel superior de dezvoltare socială.
Cea de-a patra dimensiune majoră în structurarea şanselor de viaţă este mărimea localităţii dată de
numărul de locuitori. Toate celelalte condiţii fiind egale, ratele de mortalitate specifice pe grupe de vârstă
tind să fie mai mari în comunele mici. La nivelul acestora sursele de venituri publice tind să fie mai mici,
serviciile pentru populaţie de o mai proastă calitate şi, în consecinţă, condiţiile de locuire de nivel
calitativ-redus. Mărimea demografică sporită a localităţii favorizează un nivel ridicat al speranţei de viaţă
mai ales în rural, la nivelul comunelor nu şi în urban141.
140 Edmond Demolins, Les Grandes Routes des Peuples. Essai de Géographie sociale. Comment la route
crée le type social. Paris, 1901-1903
209
Dumitru Sandu
In ultimii 10 ani de zile numărul de comune în România a sporit cu peste 220 prin separare, redefinire
administrativă a unor vechi comune. Fenomenul este legat ,între altele, de faptul că satele centru de
comună au fost şi sunt sistematic favorizate în dezvoltare în raport cu cele periferice (pe al căror teritoriu
nu se află primăria comunei)142. În consecinţă unele sate periferice cu lideri dinamici au încercat să
găsească o soluţie la problemă prin separare. Fenomenul a fost favorizat , se pare, şi prin interesul unor
politicieni de a ajunge la aranjamente teritoriale favorabile intereselor electorale pe care le au. Din păcate,
toate aceste procese, plus cele de emigrare şi scădere a natalităţii, au accentuat reducerea dimensiunii
localităţilor rurale cu corolarul firesc al reducerii capacităţii financiare a primăriilor. Trendul european de
lungă durată de asociere a comunelor pare să fie necunoscut în România iar dezbaterea publică ignoră
tema cu desăvârşire.
Cea de-a cincea dimensiune de favorizare a disparităților regionale este dată de capitalul relațional al
populației asociat cu diversitatea culturală, religioasă și etnică, în special. O astfel de diversitate
favorizează un mediu social dinamic de îmbogățire a capitalului social atât sub aspect relațional cât și ca
deschidere la cooperare. Procesele de dezvoltare, la rândul lor, sunt favorizate în zonele în care capitalul
social este îmbogățit prin diversitate culturală. În analizele la nivelul tuturor localităților țării nu am
dispus decât de măsuri bazate pe apartenență religioasă și etnică. Evidențele empirice disponibile susțin
ca la nivelul localităților în care este mai mare diversitatea culturală, cea religioasă în special, și implicit,
capitalul relațional este mai dezvoltat, nivelul general de dezvoltare social tinde să fie superior (Tabelul A
2).
Sub aspectul conținutului dezvoltării sociale stocul de educaţie, de numărul mediu de ani de şcoală pe
care i-a absolvit populaţia din localitate este o dimensiune esențială. Independent de toţi ceilalţi factori
menţionaţi, stocul de educaţie şcolară de nivel ridicat favorizează o speranţă de viaţă sporită. Constatarea
este valabilă şi pentru urban şi pentru rural. Comentariul care cred ca trebuie adăugat imediat la această
constatare susţine că investiţia în educaţie, în sine, nu duce la dezvoltare local-regională de nivel ridicat.
Pentru a atinge un astfel de rezultat este necesar, în plus, să fie asigurate şi condiţiile de ocupare şi , în
genere, de locuire, care să stimuleze stabilitatea sau circularitatea de scurtă ciclicitate pentru cei care au
nivel sporit de educaţie. Altfel, a investi in educaţie, în medici care pleacă masiv din ţară, spre exemplu –
dat fiind condiţiile mediocre care le sunt asigurate în ţară pentru practicarea meseriei – nu duce la
rezolvarea problemelor de dezvoltare.
Întrebarea se pune frecvent în condițiile în care regiunile de dezvoltare din România sunt relativ noi , pe
de o parte, iar, pe de alta, eficiența lor de funcționare nu a fost efectiv evaluată. Conturul lor a fost
fundamentat în perioada 1996-1997 prin Carta Verde a Dezvoltării Regionale și instituționalizat în 1998
prin legea 151 referitoare la dezvoltarea regională (modificată ulterior prin legea 315/2004). Dezbaterea
210
asupra conturului actual al acestor regiuni, așa cum apare în spațiul public (inclusiv în legătură cu
eventualele modificări ale legii 315) este marcată de câteva teme dominante, exprimate sau nu explicit
dar, evident, prezente în textura discuției:
mai multe și de dimensiune mai mică sau mai mari și mai puține, eventual grupate în
macroregiuni,
urmând sau nu , în mai mare măsură, conturul regiunilor istorice sau al teritorializărilor etnice.
Altfel spus, accentul se pune pe tematica administrativă, demografică sau cultural-etnică .Fără îndoială că
toate acestea sunt aspecte importante. Nu mi-am propus, în acest cadru, să răspund la astfel de întrebări ci
numai să marchez câteva puncte de referință derivate din analiza desfășurată.
Referitor la acordarea unui statut administrativ pentru regiunile de dezvoltare și la numărul lor ar fi de
menționat faptul că decizia nu poate fi luată decât în corelare cu cea referitoare la județe ( unități de
rangul III , NUTS 3, în sistemul de clasificare a unităților teritoriale din UE). Este vorba de o perspectivă
de gândire care să ia în considerație, în primul rând, complementaritatea funcțională dintre cele două
categorii de unități de dezvoltare regională de tip NUTS III (județele ) și NUTS II (regiunile de
dezvoltare). Judecarea independentă a reorganizării pe cele două tipuri de unități teritoriale ar duce la
incongruențe și improvizații care pot aduce costuri sociale greu de estimat pe termen lung. O eventuală
lipsă de strategie de genul ―decidem acum regiunile de dezvoltare‖ iar cu județele ‖mai vedem‖ poate
duce, ulterior la incongruențe a căror corectare costă.
La nivelul Uniunii Europene tendința este de a avea două dintre cele trei nivele de unități teritoriale
statistice cu statut administrativ ,fie I și III ca în Germania , fie II și III ca în Spania sau Franța
(EUROSTAT 2010) . În cazul României numai nivelul trei, cel al județelor, este structurat administrativ.
Instituirea statutului administrativ și pentru regiuni de dezvoltare trebuie pregătită, însă, printr-o serioasă
fundamentare a delimitărilor aferente. Este probabil că, în perspectivă,modelul francez (regiuni-
departamente), cu acordare a unui statut administrativ la nivel de NUTS II și III, este adecvat și pentru
România, cu condiția ca funcțiile și personalul administrativ de la județe să suporte reduceri considerabile
în favoarea constituirii unor structuri administrative la nivel de regiune de dezvoltare, nu de
macroregiune. Argumentul de bază în favoarea acestei opțiuni rezidă în faptul că disparitățile regionale
majore în România nu sunt între macroregiuni (așa cum frecvent se vehiculează în spațiul mediatic), gen
regiuni istorice, ci la niveluri inferioare, de subregiuni de dezvoltare, arii sociale, arii culturale, județe și
microregiuni. Formularea este clar susținută prin analizele întreprinse asupra variației PIB pe locuitor
între toate aceste tipuri de regionalizări: PIBul pe locuitor, la nivelul anului 2007, nu este semnificativ
asociat cu regiunea istorică sau regiunea de dezvoltare ci cu subregiunile de dezvoltare așa cum au fost
definite prin Carta Verde, cu ariile de dezvoltare socială (figura 4A) și cu cele culturale (figura 4B)143.
143 Formulările din paragraful respectiv sunt bazate pe rezultate ale analizei variației PIB pe locuitor în
2007 prin ANOVA . Am considerat ca variabilă dependentă PIB/locuitor și ca variabile independente
diferitele tipuri de regionalizări. Valorile eta patrat corespunzătoare sunt nesemnificative, la 5%, pentru
211
Dumitru Sandu
Plasarea unui nivel de organizare administrativă imediat la nivelul superior acestor tipuri de unități,
respectiv la scara regiunilor de dezvoltare, ar putea favoriza efectiv acțiunile de reducere a disparităților
intra- și interregionale.
―Din perspectiva dezvoltării, ar fi mai eficient dacă ţara ar fi structurată într-un număr mai mic
de regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea judeţelor cu niveluri/profiluri complementare
de dezvoltare. Aceasta ar putea conduce la o scădere a numărului de regiuni de la 42 (numărul
de judeţe) la 8, ceea ce ar simplifica procesul de implementare a unor politici de dezvoltare
regională.‖ (Carta Verde a Dezvoltării Regionale…, 2007: 30)
Sporirea numărului de regiuni de dezvoltare poate asigura, fără probleme considerabile, formațiuni
teritoriale relativ omogene de câte 2-3 județe. Acestea, însă, vor avea dimensiuni care nu mai justifică
prezența județelor. Eventuala re-proiectare a județelor trebuie făcută în primul rând după logica NUTS3
și nu ca regiuni de dezvoltare. Renunțarea la județe nu pare a fi o soluție viabilă în condițiile în care ele nu
sunt simple unități administrative ci unități administrative care au și profil social specific constituit pe
istorie lungă, în pofida reorganizărilor care le-au afectat. Este un fapt că, în prezent, cele mai structurate
regiuni în România, sub aspect de omogenitate a localităților componente dar și funcțional, sunt județele.
În plus, ideea de a avea regiuni de dezvoltare construite strict pe principul similarității ( regiuni sărace-
mediu dezvoltate-dezvoltate) poate pune probleme care sunt de luat în considerație: în regiunile foarte
sărace, cu stoc redus de capital uman apar probleme de asigurare a potențialului pentru câștigare de
proiecte prin competiție deoarece logica alocării centralizate de fonduri pentru regiunile sărace este din
ce în ce mai puțin adoptată și poate fi asociată cu încurajarea unor comportamente de pasivitate, de
alocare asistențială. Cazul regiunilor miniere, din perioada subvențiilor multiple, poate fi relevant și
pentru tema în discuție. Procesul de proiectare a regiunilor de dezvoltare în perioada 1996-1997 a pornit
de la identificarea unor regiuni de similaritate (formate din județe cu profil asemănător) care ulterior au
fost regrupare, de la 15 la 8, în regiuni de dezvoltare cu potențial de integrare funcțională (Carta Verde…,
1997: 30-31. Cazul Agenției de Dezvoltare Midlands din Scoția este un exemplu relevant în contextul
discuției, evocat explicit în fundamentarea din Carta Verde… la pag. 30).
Regiunile cele mai eterogene în interior sub aspectul dezvoltării sociale locale sunt Sud-Vest Oltenia ,
Sud-Muntenia și Nord-Est iar cele mai omogene sunt Centru și Vest (Tabelul A3). Este o întrebare dacă,
mai ales pentru Sud-Muntenia (extrem de eterogenă la nivel de mediu rural) nu ar fi utilă segmentarea
regiune istorică (0.08), regiune de dezvoltare (0.06), dar semnificative la nivelul de 10% pentru arie
culturală (0.56) și de 1% pentru subregiune de dezvoltare (0.61) și de arie socială (0.61).
212
astfel încât să rezulte regiuni mai omogene prin demarcarea sudului de nordul Munteniei144 . Problema
se pune mai ale sub aspectul funcționarii lor ca regiuni statistice. Oricum, ideea că , obligatoriu, toate
regiunile de dezvoltare trebuie reconfigurate este de luat cu toată prudența. Până acum nu a fost dovedit
faptul că toate regiunile de dezvoltare au fost deficitar definite. Adoptarea unor modificări în sistem
gradual, la nivelul unităților regionale de tip NUTS, precedată de o foarte bună fundamentare145, ar fi în
concordanță cu prevederi explicite la nivelul UE referitoare la modificarea structurilor administrative:
‖Un scop important al Directivei (EC 1059/2003, nn –DS) este acela de a gestiona procesul inevitabil de
schimbare a structurilor administrative ale Statelor Membre în cel mai echilibrat mod posibil (smoothest
possible way) astfel încât să fie minimizat impactul unor astfel de schimbări asupra disponibilității și
comparabilității statisticilor regionale.‖ (EUROSTSAT 2010: 6).
Dezvoltarea regională se face nu numai în funcție de decupaje teritoriale ci și, sau , mai ales, cu sisteme
instituționale care ordonează eforturile pentru acțiunile din domeniu. Referirea la aceste instituții, gen
agenții sau consilii de dezvoltare regională, este la fel de necesară ca și cea care consideră aspectele
spațiale ale procesului. Orice schimbare în domeniu trebuie să fie însoțită de studii complexe de evaluare
care să estimeze ce a mers bine și ce a mers prost în dezvoltarea regională și în legătură cu ce
componentă, cu cea de teritorializate sau cu cea instituțională. Nu există, din păcate, studii adecvate ,
publice, în acest sens.
După cum a rezultat din analiza întreprinsă, o axă importantă de structurare a disparităților este dată de
diferențele de nivel de viață dintre sat și oraș. Din acest punct de vedere este necesar ca la tematica
regionalizării să fie conectată și cea legată de grupurile de acțiune locală (GAL) care sunt deja în curs de
constituire conform programului LEADER (PNDR, 2010). Aceste sunt menite să integreze comunități
rurale și orașe mici în structuri de dezvoltare microregională. O bună parte din disparitățile intraregionale
ar putea fi soluționate prin acțiunea lor.
Macroregiunile, ca grupări de regiuni de dezvoltare, nu au fost prevăzute în proiectarea inițială din 1997.
În forma actuală, cele patru macroregiuni au fost propuse și adoptate de către Institutul Național de
Statistică pentru conformare la practica din UE. Rolul lor, în prezent, este strict statistic. Este adevărat că
identificarea lor pune probleme deosebite în condițiile în care diversitatea regională este foarte mare în
România. Principiul de soluționare în acest caz cred ca este acela de a respecta, pe cat se poate, marile
144 Ideea de a avea regiuni separate pentru nordul și sudul Munteniei, dat fiind diferențele de nivel și
profil de dezvoltare, a existat în scenariile cu care am lucrat în 1996-1997 pentru proiectare. În lungul
proces de dezbatere cu diferiți specialiști a cântărit foarte greu în decizie punctul de vedere al INS care ,
cu metodologia de atunci, avea nevoie de eșantioane foarte mari pentru a face estimări de bugete de
familie și, implicit, a pledat pentru regiuni de dezvoltare mari. Cu tehnologia și experiența de eșantionare
de acum cred ca lucrurile pot fi regândite.
145 Sugestiv în acest sens poate fi modul în care se lucrează pentru reforma administrativă din Franța
( Perben, D., Courtois , J-P, 2009).
213
Dumitru Sandu
blocuri teritoriale ale regiunilor istorice. A pune Oltenia si regiunea Vest în aceeași grupare încalcă un
astfel de principiu. Analizele sociologice și demografice de care dispunem argumentează mai mult pentru
o grupare a regiunilor sudice împreuna. Oltenia este mult mai apropiată de Sud-Muntenia decât de Banat
și Arad-Hunedoara.
În context aș aminti că problemele dezvoltării spațiale din România nu pot fi rezolvate însă numai prin
modificări de tip regional ci și local-administrativ. Cele 2860 de comune din România sunt, în foarte
multe cazuri , cu viabilitate economică redusă și din cauza dimensiunii demografice reduse (mărimea
medie a unei comune în 2009 era de 3392 locuitori, maximă în Moldova, de peste 4000 persoane, și
minimă în Banat, de aproximativ 2500 locuitori; mai mari în apropierea orașelor și mai mici în zonele
izolate). Un proces de unificare a comunelor mici pentru a spori viabilitatea lor economică, în condițiile
de creștere a autonomiei locale, este util să fie fundamentat și abordat în mai mare măsură. Altfel,
speranța că transformările regionale vor rezolva toate problemele riscă să devină utopică. La nivel politic
și parlamentar se pare că interesul până acum a fost numai pentru legiferarea segmentării comunelor.
Justificată, probabil, în anumite cazuri, tendința trebuie contrabalansată de procesul invers de unificare
voluntară, pe bază de interese complementare, a unor comune învecinate.
O dezbatere publică, structurată prin acțiunea unui nucleu de experți, de genul celei care a avut loc în
1996-1997 cu prilejul fundamentării actualelor regiuni de dezvoltare (Carta Verde a Dezvoltării
Regionale 2007, paginile 3-5) este, de asemenea necesară. Specialiști din spațiul academic dar și
aplicativ, de promovare a politicilor de dezvoltare regională, împreună cu administratori de nivel central
și local, politicieni, ONG-uri, mass media etc., sunt parteneri care se pot corecta reciproc într-o astfel de
dezbatere. Oricum, ignorarea specialiștilor și a practicienilor din ecuație și mutarea covârșitoare a
discuției în spațiul politic, nu poate fi decât contraproductivă.
Instrumentele de politică de dezvoltare regională este firesc să suporte adecvări, îmbunătățiri în timp.
Acestea trebuie bazate, însă, pe serioase fundamentări de specialitate și pe dezbatere publică astfel încât
schimbările propuse să aibă coerență și legitimitate.
Disparitățile sociale regionale din România au o clară structurare pe axele rural-urban, agricol-neagricol,
concentrare redusă-sporită a populației în teritoriu, accesibilitate la servicii și capital relațional al
populației asociat diversității culturale. Toate acestea sunt condiționări de impact nemijlocit asupra
dezvoltării sociale în sferele educației, sănătății, consumului și relațiilor sociale. Diferitele tipuri de
disparități se manifestă în asociere între ele și pe niveluri multiple – macroregiuni, regiuni de dezvoltare,
subregiuni de dezvoltare/arii sociale, microregiuni. Politicile de dezvoltare regională pentru a fi eficiente
trebuie să aibă în vedere tot acest sistem de inegalități în dezvoltarea spațială și să opereze prin sisteme
instituționale diferențiate și ordonări teritoriale adecvate.
214
Anexe
Tabelul A 1. Profilul ariilor de dezvoltare socială
Sursa de date primare: INS. Daca nu este specificat altfel, datele se referă la anul 2008. Valorile din tabel
sunt medii pe arie socială pornind de la cifrele județene. Anterior, variabilele au fost standardizate cu scorul
Hull=50+14*scorul z, astfel încât să aibă o variației între 0 și 100. U – mediu urban și R – mediu rural, în
cadrul județului. Separat, am calculat coeficientul de corelație Pearson între aria socială, ca variabilă fictivă,
și variabila de pe rând. Am marcat prin umbrire celulele în care apar relații statistic semnificative (în negru și
cifre albe situațiile de maximă sărăcie și în umbrire mai slab accentuată cu cifre negre situațiile de maximă
dezvoltare. Exemplu de mod de citire a datelor: valoarea medie a stocului de educație pentru aria Botoșani-
Vaslui este de 30 ( medie județeană a valorilor standardizate Hull). Între variabila respectivă și apartenența la
unul dintre cele două județe este o corelație negativă ,statistic semnificativă (p=0.05).
Cifrele sunt, strict vorbind, comparabile între ele în cadrul aceluiași rând. Astfel , se poate afirma că
dezvoltarea rurală este mai mare la SB BV (78) decât la CJ MS (61) dar nu că în aria BV SB dezvoltarea
rurală (78) este mai mare decât cea urbană (70). Normalizările au fost făcute separat pe urban și pe rural chiar
pentru aceeași variabilă.
215
Dumitru Sandu
Predictori pentru indicele dezvoltarii sociale calculat fară variabila comune și orașe comune orașe
rezidențială (IDSL6) Coef. P>t Coef. P>t Coef. P>t
urban 2008* 10.12 0.00
populația localit 2008 (transformare ln) 6.50 0.00 6.10 0.00 5.90 0.00
PIB pe locuitor județ 2004 -0.50 0.10 -0.39 0.28 -0.98 0.00
pondere populație ocupata în agricultura 2007, județ -0.25 0.00 -0.22 0.03 -0.39 0.00
dezvoltare sector zootehnic (UVM la hectar,2008), județ 10.29 0.05 9.49 0.10 16.93 0.00
rata navetismului , localitate 2002 0.07 0.00 0.07 0.00 0.02 0.19
situare la drum european* 2.29 0.00 1.95 0.00 4.21 0.00
distanța până la cel mai apropiat oraș (0 pentru orașe) -0.14 0.00 -0.13 0.00 -0.30 0.00
pondere maghiari, localitate, 2002 (transformare ln) 0.23 0.45 0.27 0.41 1.01 0.12
pondere romi localitate, 2002 (transformare ln) -0.22 0.47 -0.06 0.86 -1.27 0.11
pondere populație de religie non-ortodoxă, 2002 (transformare ln) 0.91 0.42 0.57 0.64 2.39 0.06
Banat* 11.17 0.00 12.62 0.00 -3.76 0.18
Crisana-Maramureș* 4.43 0.13 6.07 0.06 -9.24 0.00
Transilvania* 5.60 0.02 6.68 0.02 -5.10 0.15
Oltenia* 2.00 0.10 2.36 0.07 -2.03 0.22
Moldova* -2.96 0.15 -1.58 0.47 -10.81 0.00
Dobrogea 5.73 0.01 8.22 0.00 -9.16 0.00
constanta -3.54 0.57 -3.10 0.71 26.51 0.03
R2 0.68 0.57 0.62
N 2844 2538 306
Sursa de date : INS, cu excepția celor referitoare la distanțe și plasarea față de drumurile europene,
rezultate din studii anterioare (Sandu, 1999:186). *variabile fictive. Categoria de referință pentru
regiunea istorică este Muntenia.
Ambele modele de regresie liniară au ca variabilă dependentă o varianta redusă a IDSL, cea care face
abstracție de unul dintre indicatorii constitutivi, respectiv indicele de rezidență și mărime a localității.
Pentru că valoarea sa este determinată numai prin șase, nu șapte indicatori , l-am denumit IDSL6. Este o
măsură a dezvoltării sociale care face abstracție de statutul rezidențial și demografic al localității. Firesc,
corelația între IDSL și IDSL6 este foarte mare (r=0.97), justificând folosirea lor alternativă, funcție de
cerințele contextului de analiză). Varianta derivata, cu numai șase indicatori componenți este un gen de
măsură a dezvoltării sociale ‖pure‖ a localității, fără a apela la variabila mărime-status rezidențial. Din
cele 3180 localități existente în 2008 au fost omise din calcul 336, comune nou înființate după 2002,
localități pentru care nu am dispus de informația de măsurare necesară și localitățile din regiunea de
dezvoltare București-Ilfov datorită nivelului foarte ridicat de dezvoltare economică pe care majoritatea
dintre ele îl au (evitare cazuri extreme sub aspect statistic). Deoarece o parte dintre predictori sunt
măsurați la nivel de localitate iar alții au ca referință județul am rulat modelele în STATA cu folosirea
opțiunii cluster (cod județ) indicată în abordările multinivel.
O rulare a modelului pe total localități, urbane și rurale, cu predictori derivați din regiunile de dezvoltare
duce la un model foarte asemănător cu cel din tabel. R2 este egal tot cu 0.68. Am considerat regiunea 3
(Sud-Muntenia) drept categorie de referință și a rezultat că regiunile II (care include Dobrogea și
Vrancea-Galați plus Buzău-Braila), V (Banat plus Hunedoara și Arad) și VII (Transilvania centrală și
sudică) tind să aibă rate de dezvoltare semnificativ mai mari decât Regiunea II. Pentru Regiunea I se
înregistrează o rată semnificativ mai mică. Și în acest model de analiză etnicitate nu este asociată cu
predictori semnificativi ai dezvoltării sociale . În schimb, ponderea populației non-ortodoxe din localitate
apare pozitiv asociată cu nivelul de dezvoltare socială. PIBul se menține ca predictor nesemnificativ .
Surprinzător, ponderea populației ocupate în agricultură are un coeficient statistic nesemnificativ.
216
Dezvoltare comunitară şi regională
Disparitățile sunt estimate prin coeficientul de variație ponderat, pornind de la valorile IDSL la
nivel de localitate. Pe ultima coloană sunt date valorile medii ponderate cu populația pentru
același indice
217
Dumitru Sandu
Agent comunitar –persoană, grup sau organizaţie care preia spre îndeplinire, cu contract sau nu,
o cerinţă comunitară . Animatorul, facilitatorul sau promotorul comunitar sunt
exemple de ac.
Animator comunitar - agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la „trezirea
conştiinţelor‖ locale, la mobilizarea populaţiei locale pentru a deveni activă în
procesul de recunoaştere a unor probleme şi, eventual, de orientare spre identificarea
unor soluţii.
Antreprenor social – actor care îşi asumă riscuri de iniţiere sau coordonare a producerii şi/sau
susţinerii unui bun public sau a unor valori sociale. Este un antreprenor pentru care
misiunea socială este mai importantă decât profitul personal (Dees, 2001)
Bugetare participativă - „procesul prin care o mare diversitate de actori dezbat, analizată,
prioritizează şi monitorizează deciziile asupra cheltuielilor şi investiţiilor publice‖
(Narayan, 2002: 169).
Cadru Comprehensiv de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework CDF) –set de
principii considerate dezirabile pentru reglementarea relaţiilor dintre guverne şi
donatorii internaţionali, pentru modul în care trebuie folosite împrumuturile/donaţiile
internaţionale, pentru definirea şi implementarea strategiilor de dezvoltare la nivel
naţional. CDF susţine că este de dorit ca strategiile de dezvoltare să fie : globale şi
orientate spre dezvoltare durabilă;susţinute prin consens şi participare voluntară de
actorii naţionali ai dezvoltării ( să fie „asumate‖, owned by the country);realizate prin
parteneriate cu toţi actorii dezvoltării, sub coordonarea guvernului ţării
beneficiare;corectate prin luarea în consideraţie a efectelor produse prin aplicări
anterioare, parţiale ale strategiilor de dezvoltare.
Comunitate – grupare umană caracterizată prin probabilitate sporită de unitate valorică a
membrilor ei. Sursele orientării comunitare pot fi asociate în principal cu
interacţiunea, similitudini de status sau opţiuni personale. Dacă probabilitatea de
unitate valorică este dată de similitudinile de status (rezidenţă, ocupaţie, vârstă, etnie
etc.) se cheamă că avem de-a face cu comunităţi de tip „etic‖. Comunităţile de tip
„emic‖ sunt cele în care unitatea valorică nu mai este de tip potenţial ci actual şi pot fi
comunităţi de credinţă, de prietenie, ideologice etc. Comunităţile acţionale sau
pragmatice îşi au fundamentul în acţiuni sau interacţiuni comune. Comunităţile de
unitate multiplă sunt bazate pe similitudini de status, pe interacţiune şi pe orientări
valorice efective. Principalele tipuri de comunităţi umane sunt cele de status, de
orientare valorică şi de interacţiune.
Comuniune – relaţie socială şi formă de grupare umană caracterizate prin unitate valorică şi
identificare afectivă a celor în interacţiune actuală sau potenţială. Funcţie de domeniul
de manifestare, de valorile care o fundamentează , comuniunea poate fi religioasă,
familială, fraternă, de credinţă, de iubire etc. Din multe puncte de vedere, comuniunea
este prototipul comunităţii.
Corporaţie de dezvoltare comunitară (community development corporation CDC) – organizaţie
non-profit cu bază comunitară, specializată în dezvoltarea infrastructurii fizice în
comunităţile sărace (în special în SUA) ( Stoecker, 2001).
Consolidare a potenţialului de acţiune (capacity building) – acţiuni pentru sporirea stocului de
capital uman la nivelul actorilor implicaţi în vederea creşterii şanselor lor de
contribuţie eficientă la realizarea proiectelor de dezvoltare (adaptare după Schuftan,
218
Dezvoltare comunitară şi regională
146 „Capacity building: usually used to mean building up the capacity of community and voluntary
organisations to achieve their own or greater objectives, sometimes in particular to take part in local
development partnerships and schemes. Can also be used for other sectors, e.g. building up the capacity
of local authority officers to engage with local communities. Core original meaning was mainly training
but is now expanding to include other forms of development, hence overlapping a good deal with
community development. Used in the recent Treasury Cross Cutting review in 4 ways: ―There are broadly
147 Pentru detalii asupra conceptelor evaluative asociate cu schimbarea socială poate fi utilă raportarea
la Sandu, 1987, 47-50.
219
Dumitru Sandu
220
Dezvoltare comunitară şi regională
221
Dumitru Sandu
222
Dezvoltare comunitară şi regională
223
Dumitru Sandu
224
Dezvoltare comunitară şi regională
Bibliografie
Almond, Gabriel; Verba, Sidney (1996), Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci
naţiuni, traducere şi studiu introductiv de Dan Pavel, Editura Du Style, Bucureşti.
Amerio, Piero (2003), „Evoluţia conceptului de comunitate în cultura occidentală‖, in Bruna
Zani, Augusta Palmonari (coord.) (2003), Manualul de psihologia comunităţii,
traducere de Hanibal Stănciulescu, prefaţă de Adrian Neculau, Editura Polirom, Iaşi.
Anderson, Benedict (2000), Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii
naţionalismului, traducere de Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Editura Integral,
Bucureşti.
Arnold, R.; Burke, B.; James, C.; Martin, D.; Thomas, B. (1991), Educating for a change.
Toronto, Ontario: Between the Lines/Doris Marshall Institute for Education and
Action, apud Castelloe şi Gamble, 2005.
Augustin (2002), Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, traducere de George Bogdan Ţâra,
introducere de Lorenzo Perrone, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom,
Iaşi.
Barry, Brian (2000), „Naţionalismul‖ in Miller, David (coord.), (2000), Enciclopedia Blackwell
a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti.
Benoit-Smullyan, Emile (1996) „Status, Status Types, and Status Interrelations‖, în John Scott
(ed.), Class. Critical Concepts, vol. I, pp. 159-174, Routledge, London.
Bigio, Anthony G. (1998) Social Funds and Reaching the Poor. Experiences and Future
Directions. Washington: The World Bank
Blalock, Hubert M. (1967) „Status Inconsistency and Interaction: Some Alternative Models‖,
American Journal of Sociology, nr. 73, pp. 303-315. (prima dată publicată în 1944.)
Bonte, Pierre; Izard, Michel (1999), Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom,
Iaşi.
Boudon, Raymond, Besnard, Philippe, Cherkaoui et Lacuyer,Bernard-Pierre (1995),
Dictionnaire de la Sociologie, Larousse.
CASPIS (Comisia Anti-sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale), Poverty and Living Standard
Dynamics during the 1998-2001 Period, december; at: www.caspis.ro/english/press.htm
Castelloe, Paul; Gamble, Dorothy N. (2005), „Participatory Methods în Community Practice.
Popular Education and Participatory Rural Appraisal‖, în Marie Weil (ed.) (2005), The
Handbook of Community Practice, Sage Publications, London.
Centeno, Miguel (1994), „Between Rocky Democracies and Hard Markets: Dilemmas of the
Double Transitions‖, Annual Review of Sociology nr. 20, pp. 125–147.
Cernea, Michael M. (1993), „The Sociologist‘s Approach to Sustainable Development‖,
Finance and Development, december.
Coleman, James S. (1990), Foundations of Social Theory, The Belknap Press of Harvard
University, Cambridge, Massachusetts.
Comisia Comunităților Europene. 2008. Carta Verde privind Coeziunea Teritorială.
Transformarea diversității teritoriale într-un element forte. Bruxelles.
http://ec.europa.eu/regional_policy/consultation/terco/paper_terco_ro.pdf
Cotgrove, Stephan (1982), Catastrophe or Cornucopia: The Environment, Politics and the
Future, John Wiley and Sons, New York, apud Marangudakis (2002).
Cucu, Vasile; Băcănaru, Ion (1972), „Geografia satului românesc‖, Sociologia militans, 1972.
Dees, Gregory J. (2001), The Meaning of Social Entrepreneurship,
http://www.fuqua.duke.edu/centers/case/documents/dees_SE.pdf, consultat 14
noiembrie 2004.
225
Dumitru Sandu
Demolins, E. Les Grandes Routes des Peuples. Essai de Géographie sociale. Comment la route
crée le type social. 1902. Revue internationale de l'enseignement. Vol. 43
DETR (2000), „Indices of Deprivation 2000‖, Regeneration Research Summary, nr. 31.
Dogan, Matei (1999), Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti.
Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie (1996), Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, traducere de Anca Magureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Editura
Babel, Bucureşti.
Emery, M., Flora , C. 2006. Spiraling-Up: Mapping Community Transformation with
Community Capitals Framework. Community Development. Vol 37 (1): 19-35.
Eriksson, John (coord.); Salinger, Lynn; Sandu, Dumitru (2003), Implementation of CDF
Principles in a Transition Economy. A Case Study of Romanian Experience, Working
Paper Series, OED,World Bank.
Etzioni, Amitai (1996), The New Golden Rule. Community and Morality in a Democratic
Society, Basic Books, New York.
Etzioni, Amitai (2002), Societatea monocromă, traducere din limba engleză şi note de Mona
Antohi, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iasi
EUROSTAT, 2010. European regional and urban statistics .Reference guide, European
Commission.
EUROSTAT. 2010. European Regional and Urban Statistics. Reference Guide. European
Commission
Firebaugh, Glenn; Sandu, Dumitru (1998), „Who Supports Marketization and Democratization
in Post-Communist Romania?‖, Sociological Forum nr. 13(3), pp. 521-541.
Forse, M.; Lemel, Y. (1998), Occupational, Educational and Economic Position Status
Consistency Trends in France, Germany and USA, document de Travail, INSEE,
CREST, Paris.
Fox, John (1997), Applied Regression Analysis, Linear Models and Related Models, Sage,
London.
Geană, Gheorghiţă (2005). Antropologia culturală. Un profil epistemologic. Bucureşti:
Criterion
Golopenția, A. [1939] (1999) Gradul de modernizare al regiunilor rurale ale României , în
Sociologie Românească 1939, 4-6:209-217, republicat în Anton Golopenția, Opere Complete.
Vol. II. Statistică, Demografie și Geopolitică. București: Editura Enciclopedică, Editura
Univers Enciclopedic.
Golopenţia, Anton (2002) „Monografia sumară a satului‖, în Opere complete. Vol.I. Sociologie,
Bucuresti: Editura Enciclopedică
Grootaert, Christiaan; van Bastelaer, Thierry (eds) (2002), Understanding and Measuring Social
Capital, The World Bank, Washington, D.C.
Grusky, David B. (ed.) (2001), Social Stratification in Sociological Perspective, Westview
Press, Oxford.
Guvernul României, Comisia Europeană (1997). Carta verde. Politica de dezvoltare regională
în România.
Guvernul României, Comisia Europeană. 1997. Carta Verde a Dezvoltării Regionale disponibil
la http://sites.google.com/site/dumitrusandu/CartaVerde_VarRomana.pdf?attredirects=0
Guvernul României, MADR (2008). PNDR Programul Naţional Pentru Dezvoltare Rurală
2007-2013
Habermas, Jürgen (2000), „The Public Sphere‖, in Kate Nash (ed.), Readings in Contemporary
226
Dezvoltare comunitară şi regională
http://www.lioneltardy.org/archive/2009/01/31/rapport-de-synthese-des-travaux-parlementaires-
de-la-majorit.html
Inkeles, Alexander (1969) „Making Men Modern: On the Causes and Consequences of
Individual Change in Six Developing Countries‖, American Journal of Sociology, nr.
75(2), pp. 208-225.
Ionescu, Ion. 2004. Sociologia dezvoltării comunitare. Iaşi: Institutul European
Jackson, E.F.; Curtis, R.F. (1972), „Effects of Vertical Social Mobility and Status
Inconsistency: A Body of Negative Evidence‖, American Sociological Review, nr. 37,
pp. 701-713.
Kamat, Sangeeta (2003), „NGOs and the New Democracy. The False Saviors of International
Development‖, Harvard International Review, primăvara, pp. 65-69.
Kaner, Sam with Lind, Lenny , Toldi, Catherine, Fisk, Sarah and Berger, Duane, foreward by
Michael Doyele.[1996] 2007. Facilitator’s Guide to Participatory Decision-Making.
Second Edition. San Francisco: John Wiley & Sons
Kaufman, Harold; Kenneth Wilkinson (1967), Community Structure and Leadership Bulletin,
nr. 13, Social Science Research Center, Missisipi State University.
Kenny, Sue (2001), Tensions and dillemas in community development: New discourses, new
Trojans?, Keynote speech at International Community Development Conference,
Rotorua, New Zealand, 15 p.,
http://www.iacdglobal.org/documents/research/kenny.pdf, 25 septembrie 2004.
Kerschke-Risch, Pamela (1990), „Statuskonsistenz: ein neuer Ansatz fur eine alte Theorie‖,
Zeitschrift für Soziologie, nr. 19(3), pp. 195-202.
Kiekolt, Jill K. (1988), „Recent Developments in Attitude and Social Structure‖, Annual Review
of Sociology, nr. 381-403.
Kim, Hudson (2004), „Behind the rhetoric of community development: how is it perceived and
practiced?‖, Australian Journal of Social Issues, nr, 8/1.
Knigge, Pia (1998), „The ecological correlates of right-wing extremism in Western Europe‖, in
European Journal of Political Research, nr. 34 (250).
Leeuwis, Cees (2000) „Reconceptualizing Participation for Sustenable Rural Development:
Towards a Negociation Aproach‖, Development and Change, vol. 31, pp. 931-959.
Lenski, Gerhard E. (1954), „Status Crystallization: A Non-Vertical Dimension of Social
Status‖, American Sociological Review, nr. 19 (august), pp. 405-413.
Lilie, Stuart A.; Maddox,William S. (1981), „An Alternative Analysis of Mass Belief Systems:
Liberal, Conservative, Populist and Libertarian‖, Policy Analyisis, nr. 3, at:
www.cato.org/pubs/pas/pa003.html
Linz, Juan J.; Stepan, Alfred (1996), Problems of Negotiated Transition and Consolidation:
South Europe, South America, and Post-Communist Europe, Johns Hopkins University
Press, Baltimore, MD.
Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în Romania Mare. 1918-1930, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Lutz, W. 1995. Literate Life Expectancy. POPNET 26 (Winter), pp. 1-5. Laxenburg, Austria:
International Institute for Applied Systems Analysis.
227
Dumitru Sandu
Marangudakis, Manussos (2002), „New Social Movments: Between Civil Society and
Communitarianism‖, Sociological Spectrum, nr. 22, pp. 41-70.
Massey, Douglas S.; Goldring, Luin; Durand, Jorge (1994), „Continuities in Transnational
Migration: An Analysis of Nineteen Mexican Communities‖, AJS, Vol. 99, nr. 6 (mai).
Matei, Mioara; Matei, Ioan (1977), Sociologie şi sistematizare în procesele de dezvoltare,
Editura Tehnică, Bucureşti.
McIntosh, Mary E.; Mac Iver, Martha Abele; Abele, Daniel G.; Smeltz, Dina (1994), „Publics
Meet Market and Democracy in Central and East Europe, 1991-1993‖, Slavic Review,
nr. 53(2), pp. 483-512.
McIntosh, Mary; Mac Iver; Martha Abele; Smeltz, Dina; White, B. Susan (2004), Prospects for
Market Democracy in Central and Eastern Europe: The Public Perspective, aprilie; at:
www.cipe.org/printerfriendly/
Meister, Albert (1972),Vers une Sociologie des Associations, Les Editions Ouvrieres, Paris.
Midgley, James; Livermore, Michelle (2005), „Development Theory and Community Practice‖,
in Marie Weil (ed.), (2005), The Handbook of Community Practice, Sage Publications,
London.
Mihăilescu, Vintilă (1926), „Trebuie cunoscute trei tipuri de sat: satul adunat (concentrat), satul
răsfirat şi satul risipit‖, Buletinul societăţii române de geografie, vol. VLV.
Mihăilescu, Vintilă (coord.); Coman, Gabriela; Pozsony, Ferenc; Schiltz, Anne; Şoflău, Vasile
(2002), Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania, Editura Paideia, Bucureşti.
Milbrath, Lester (1984), Environmentalists – Vanguard for a New Society, State University of
New York Press, Albany, NewYork apud Marangudakis 2002.
Miller, David (coord.) (2000), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas,
Bucureşti.
Ministerul Agriuculturii și Dezvoltării Rurale (MADR). 2010. Programul National de
Dezvoltare Rurala , 2007-2013, http://www.madr.ro/pages/dezvoltare_rurala/pndr-versiune-
iunie2010-romana.pdf, consultat noiembrie 2010.
Muller, Edward; Opp, Carel-Diter (1986), „Rational Choice and Rebellious Collective Action‖,
American Political Science Review, nr. 80(2), pp. 471-487.
Narayan, Deepa (ed.) (2002), Empowerment and Poverty Reduction, The World Bank,
Washington, D.C.
Nash, Kate (ed.) (2000), Readings in Contemporary Political Sociology, Blackwell, Oxford.
Negulescu, Arabela (coord.) (2004), The Jiu Valley Region:Multi-dimensional
AssessmentRomania. Main Report. Draft. martie,
http://www.avj.ro/node/195193/comfile/download/ JiuValleyWBReport2004.pdf?
version_id=245578, consultat 16 noiembrie 2004
Pascaru, Mihai (2003), Matricea comunitară. Cunoaştere, comunicare şi acţiune comună în
satul contemporan, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Perben, D., Courtois , J-P. 2009. Rapport de synthese des travaux des parlementaires de la
majorite sur la reforme des collectivites locales. Assemblee Nationale. Senat
Pop, Luana Miruna (coord.) (2002), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti.
Powell, Fred, Geoghegan (2004), The Politics of Community Development. Reclaiming Civil
Society or Governance?, A.&A. Farmar, Dublin.
Putnam, Robert (2000), Boling Alone. The Collaps and Revival of American Community,
Simon&Schuster, New York.
Quinney, Anne (2002), „Theory and practice of community development: a case study from the
Onited Kingdom,‖ Journal of Community Development Society, nr. 1/1.
Rainey, Daniel; Robinson, Kenneth; Allen, Ivye; Christy, Ralph D. (2003), „Essential Forms of
Capital for Sustainable Community Development‖, American Journal of Agricultural
Economics, nr. 85 (3) august, pp. 708-715.
Randell, Mark (2004), „Constructing participation spaces‖, Community Development Journal,
228
Dezvoltare comunitară şi regională
Sandu, D. 2010. Modernising Romanian Society Through Temporary Work Abroad, in Richard
Black, Godfried Engbersen, Marek Okólski and Cristina Pantiru (eds.) , A Continent Moving
West? EU enlargement and labour migration from Central and Eastern Europe, Amsterdam
University Press.
Sandu, Dumitru (1977), „Participare locală‖ in Mioara Matei, Ioan Matei (1977), Sociologie şi
sistematizare în procesele de dezvoltare, Editura Tehnică, Bucureşti, pp.138-150.
Sandu, Dumitru (1987), Dezvoltarea socioteritorială în România. Editura Academiei,
Bucureşti.
Sandu, Dumitru (1996), Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff,
Bucuresti.
Sandu, Dumitru (1999), Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Sandu, Dumitru (2003), Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării. Încredere, toleranţă şi reţele
sociale,Editura Polirom, Iaşi.
Sandu, Dumitru (2004a), „Status Inconsistency as predictor of Public Action Attitude in
Romania‖, Current Sociology, vol. 52 (6), pp. 989-1020.
Sandu, Dumitru (2004b), „Cultură şi experienţă de migraţie în satele României‖, Sociologie
Românească, nr. 3.
Sandu, Dumitru (2005), O hartă socială a comunităţilor de romi. Fundamentarea intervenţiilor
sociale printr-un sondaj asupra sărăciei comunitare PROROMI, Banca Mondială,
Bucureşti, Iulie (raport de cercetare)
Sandu, Dumitru (coord.), Câmpean, Cosmin, Marina, Lucian, Peter, Mihaela, Şoflău, Vasile.
(2007). Practica dezvoltării comunitare. Iaşi: Polirom
Sandu, Dumitru (coord.); Stanculescu, Manuela; Serban, Monica (2000), Social Assessment for
Rural Development Project. Social needs and actions in Romanian villages, World
Bank, Bucureşti.
Sandu, Dumitru. (2006). „Ideologia participativă la sat‖, în G.Bădescu, M.Comşa, D.Sandu
(coord.), B.Voicu, M.Voicu, Eurobarometrul rural: valori europene în satele
româneşti, Fundaţia pentru o Societate Deschisă
Sandu, Dumitru. 1975. O tehnică pentru masurarea perceptiei situatiilor sociale ierarhice .
Viitorul Social .3.
229
Dumitru Sandu
230
Dezvoltare comunitară şi regională
Zamfir, Elena (2002), „Dezvoltare comunitară‖ in Luana Miruna Pop (coord.), (2002),
Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti.
Zamfir, Elena (coord.) (2000), Strategii antisărăcie şi de dezvoltare comunitară,Editura Expert,
Bucureşti.
Zamfir, Elena; Preda, Marian (coord.) (2000), Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii
de caz, Editura Expert, Bucureşti.
Zani, Bruna (2003), „Instrumente conceptuale şi metode de cercetare‖, în Zani Bruna, Augusto
Palmonari (coord.), Manual de psihologia comunităţii, Editura Polirom, Iaşi.
Zani, Bruna; Palmonari, Augusto (coord.) (2003), Manual de psihologia comunităţii, traducere
de Hanibal Stanciulescu, prefaţă de Adrian Neculau, Editura Polirom, Iaşi.
Zurcher, Louis A.; Wilson, Kenneth L. (1979) „Status Inconsistency and the Hope Technique,
II: A Linear Hypothesis about Status Enhancement, Status Detraction, and Satisfaction
with Membership‖, Social Forces, 57(4), pp. 1248–1267.
*** (2002), Social Funds. A Review of World Bank Experience, Report No. 23668, February 12,
Operations Evaluation Department, World Bank.
*** (2003), Toward Country-led Development. A multi-Partner Evaluation of the
Comprehensive Development Framework, Synthesis Report, World Bank, Washington,
DC.
*** (2004), Promotorul Local, agent de dezvoltare locală, CAR, ADETIM, CIVITAS, CJ
Timiş, Artpres, Timişoara.
231