Farmecul padurii

Hibernarea

 Animalele salbatice din Romania se pregatesc sa intre in hibernare atunci cand temperatura corpului nu poate fi
mentinuta pe cale normala iar hrana este putina.
 Animalele nu cresc in timp ce hiberneaza si toate functiile organismului sunt reduse la minimum: bataile inimii
sunt in numar de una sau doua pe minut. Dar nu toate animalele salbatice hiberneaza cu adevarat. Unele intra
intr-un somn adanc sau in diapauza (mai ales insectele).
 Animalele isi fac provizii din timp si totodata isi pregatesc culcusul. Cand se incalzeste, se trezesc pentru a se
hrani, dar se reintorc in vizuina imediat ce temperatura scade.
 Multe dintre animalele care hiberneaza cauta izolarea de frigul excesiv; ursii si liliecii se retrag in pesteri, iar
broastele si pestii se ingroapa in sol.
 Cercetatorii japonezi au descoperit ca exista un hormon responsabil pentru aceasta stare de adormire in care
unele animale intra o data cu venirea sezonului rece. S-a constatat ca inaintea hibernarii apare o scadere a
concentratiei de sange a proteinei HP (proteina specifica hibernarii), lucru care se mentine apoi pe toata durata
hibernarii. Cand nivelul de HP din sange incepe sa creasca, hibernarea ia sfarsit.
 Cei mai mari si mai fascinanti hibernanti sunt ursii. Acestia pot supravietui chiar si 6 luni fara sa manance, fara sa
bea apa sau sa excrete, reciclandu-si reziduurile metabolice.
 Animalele se pregatesc intens pentru acest fenomen, amenajandu-si inca din timpul verii adaposturi sub pamant,
unde temperatura se va pastra constanta in tot acest interval, reducandu-se, prin urmare, si cheltuielile energetice
necesare pastrarii echilibrului termic.
 Spre exemplu, popandaii isi dubleaza greutatea in timpul verii mancand foarte mult, pentru ca atunci cand se
trezesc primavara, sa ajunga exact la jumatatea greutatii cu care au intrat in iarna.
 Durata somnului hibernal este variabila in functie de specie si de natura variatiilor factorilor endogeni si exogeni.
Ariciul are un somn hibernal mai putin profund si dureaza in medie 3 luni.
 Desi problema hibernarii animalelor a fost indelung cercetata, nu se cunosc nici pana astazi complet mecanismele
ce stau la baza instalarii acesteia.
 Ursul

 Ce face un animal iarna ?

Aduna mancare, se muta in zone mai calde, cauta vizuine subterane si alte adaposturi asemanatoare. Ursii "au
inventat" un tip special de adaptare pe parcursul evolutiei lor; aduna mancare si "o depoziteaza" imediat sub forma
de depuneri de grasime. Astfel folosesc bogatia toamnei pentru a se ingrasa pentru iarna. Apoi isi reduc dramatic
metabolismul si incep sa functioneze intr-un "mod de economisire a energiei", hibernarea.
 Unele rozatoare (popandai, cartite, etc.) isi reduc functiile metabolice chiar mai mult si cad intr-un somn autentic
adanc, o hibernare. Ati putea scoate usor aceste animale din vizuinile lor si tot nu s-ar trezi.
 Nu trebuie sa va apropiati foarte mult de un urs care hiberneaza in barlogul lui, pentru ca poate deveni activ foarte
rapid. Un animal de dimensiunile unui urs nu-si poate reduce functiile metabolice atat de mult, pentru ca ar exista
riscul de a nu fi capabil sa le restabileasca.
 Nu trebuie insa sa privim hibernarea ca pe un proces rigid; mediul functioneaza aici ca factor de control. Inceputul,
sfarsitul si intreruperile hibernarii depind de temperatura, de rezerva de hrana a ursului, grasimea acumulata si alti
asemenea factori. Inainte de a-si cauta barlog, un urs isi va goli sistemul digestiv de orice reziduuri alimentare.
Perioadele de hibernare de pana la 5 luni in zonele reci sunt comune.
 Este hibernarea posibila in habitaturi naturale amenajate de om ?
Barlogurile de ursi create demonstreaza ca este posibil. Chiar unii dintre ursii care aratau inainte tulburari de
comportament se odihnesc linistiti acum in fiecare iarna.
 Sunt multi factori implicati: hrana suficienta si adecvata in timpul sezonului de ingrasare si medii adecvate in care
ursul se poate retrage. Lipsa de stimuli exteriori, atat din partea vizitatorilor cat si a altor ursi. In final, ursul trebuie sa
se simta in siguranta; nu poate hiberna decat daca este lipsit de orice stres.
 Procesul de hibernare a fost implementat uimitor de bine cu unii din ursii nostri, desi altii inca se lupta cu trecutul
lor si nu s-au adaptat inca 100% cu noua lor viata. In acest caz este datoria noastra sa fim rabdatori si sa lucram
constant pentru a imbunatati conditiile de viata ale acestor ursi.
 Ariciul
 Este un animal insectivor, dar îi plac şi râmele, păienjenii, melcii şi chiar şi şerpii.
 Hibernează între 4 şi 6 luni. Ariciul este un animal tipic hibernant. Iarna, după ce toată hrana lui
obişnuită începe să se împuţineze şi după ce a căzut zăpada, ariciul adună în jur cât mai multe
frunze sau se refugiază într-un cuib subteran, bine căptuşit cu frunze, îşi înfundă nasul în blăniţa
moale de pe burtică şi.doarme dus până primăvara. Poţi să faci ce vrei cu el, nu se trezeşte. Dacă
în timpul hibernării cineva ar avea inima să bage un arici în apă, ar constata că se trezeşte foarte
lent, abia după 30 de minute. De ce? Pentru că, în timpul hibernării, inima îi bate încet, încet,
ritmul cardiac scade de la 230 de contracţii pe minut la abia 24 de contracţii, aşadar sângele circulă
lent, mişcările respiratorii se reduc şi ele la 6-8 pe minut, faţă de 40-50 în viaţa normală, iar trupul
se hrăneşte cu rezerva de grăsime de sub piele, adunată toată vara. Rezistă pentru că până în luna
octombrie a ajuns să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime, atingând aproape un
kilogram. De cum vine primăvara, scoate iarăşi capul la lumină şi se întoarce la viaţa lui paşnică şi
liniştită.
 Cântăreşte cam un kilogram şi are o lungime de 20-30 cm. Este cunoscut mai ales datorită celor
aproximativ 6000 de ţepi care îl protejează de prădători. Când cumătra vulpe sau alţi duşmani îl
atacă, ariciul se face ghem, iar pofticoasele animale nu pot ajunge la carnea gustoasă pentru că dau
cu botul în ţepii ascuţiţi.
 Este un animal prevăzător, de aceea ziua stă mai mult ascuns, iar noaptea o porneşte după hrană.
Pentru că se hrăneşte cu insecte, viermişori, el este un animal folositor, deoarece apără culturile de
aceşti dăunători. El poate consuma până la 200g de dăunători. Deşi este foarte rezistent la otrăvuri
( se spune că ar fi chiar imun la orice înţepătură sau muşcătură veninoasă ), nu rezistă la otrăvurile
folosite de om pentru protejarea culturilor de insecte.
 Aricii din rase mai mici trăiesc in libertate 3-4 ani, iar în captivitate 5-7 ani. Aricii din rasele mai
mari trăiesc mai mult , 6-7 ani în libertate şi peste 10 ani în captivitate , recordul deţinându-l un
arici care a trăit 17 ani.
 Aricioaica naşte 3-4 pui, care au din naştere ţepi mai scurţi şi mai puţin ascuţiţi. Aceşti ţepi se
schimbă după primul an de viaţă cu ţepii definitivi.
 Foarte apreciat ca dusman al insectelor, Cu timpul însa, s-a transformat el insuşi intr-un mic
daunator. Avand puţini dusmani naturali, aricii s-au înmulţit foarte repede şi au ajuns să
consume mult mai multe insecte decat se estimase initial. Hrana devenind insuficientă, aricii au
inceput sa şi-o diversifice , consumând printre altele şi ouăle unor păsări de baltă.
 Aprecierea şi simpatia de care s-au bucurat dintotdeauna aricii sunt foarte vechi: românii chiar
sarbatoreau, pe 2 februarie, Ziua Ariciului. Era data la care se credea ca aricii îşi părăsesc
ascunzatoarea în care au hibernat si se arata din nou oamenilor. Aricii apar şi ca personaje ale
unor poveşti sau desene animate.
 Oricand, intre sosirea iernii si pana tarziu in decembrie, aricii se pot retrage in vizuinele lor,
momentul fiind ales in functie de rezervele proprii de grasime si de posibilitate a de a-si mai
gasi hrana in mediul inconjurator. De obicei, masculii sunt cei care isi incep primii hibernarea,
inaintea femelelor. Ei se trezesc ocazional si se aventureaza in mediul exterior dar nu se trezesc
cu adevarat decat primavara, atunci cand intreaga lor rezerva de grasime este consumata.
 Viezurele(bursuc)
 Viezurele (Meles meles) sau bursucul (cum mai este numit) este legat de padure si tufisurile unde isi ascunde
vizuina. Prefera padurile de deal si campie, unde resursele de hrana sunt mai mari, dar nici padurile de munte nu
sunt lipsite de prezenta lui.
Nu-si schimba locul de trai si face deplasari pe distante mici. Daca a fost deranjat de vulpe sau de om uneori
paraseste vizuina pentru a se muta in alta parte. La randul sau cand gaseste, ocupa o vizuina de vulpe, parasita.
Este de marimea unui caine mijlociu, cu un corp indesat si picioare scurte, solide, cu cate 5 degete, avand
gheare puternice care-l ajuta la sapat. Blana are peri lungi, aspri si luciosi, urechile si ochii sunt mici.
Mananca de toate: rame, melci, larve, insecte, broaste, soparle, roiuri de albine, porumb, struguri, ghinda, jir,
zmeura, sfecla, morcovi... Este mare amator de porumb, pe care il depoziteaza in vizuina in cantitati de pana la
50 kg. In general toamna isi face provizii, desi iarna are o activitate in general foarte redusa, iar grasimea pe care
o castiga toamna ii asigura in iernile mai blande supravietuirea chiar si fara rezervele din vizuina.
Traieste singuratic si suporta greu chiar si pe semenii sai. Maturitatea sexuala este la 1 an si jumate. In perioada
imperecherii (iulie-august) este nevoit sa-si suporte femela sub acelasi acoperis. La viezure exista o faza latenta a
gestatiei, asa incat femela fata abia in ianuarie-aprilie, o singura data pe an, cate 3-6 pui, care isi deschid ochii
abia dupa 28-35 zile, devenind independenti dupa o jumatate de an.
Viezurele petrece iarna hibernand, la fel ca ursul. Dormiteaza de regula de pe la sfarsitul lui noiembrie si pana
pe la inceputul lunii martie.
 Marmota
 1. DESCRIEREA SPECIEI

Aparţine familiei Sciuride, dintre rozătoare , trăieşte în zonele muntoase din centrul şi sudul Europei , la înălţimi
cuprinse între 800 şi 3200 m, mai ales în regiunile vestice şi centrale ale Alpilor , precum şi în Carpati. O
marmotă alpină poate cântări între 4 şi 8 kg şi are o lungime cuprinsă între 42 şi 54 cm (fără coadă, care măsoară
în medie 13-16 cm).
Blana are culoare brună sau cenuşiu închis pe partea dorsală, iar ventral este galben roşcată, coada - in ultima ei
porţiune - fiind negricioasă.
Acest animal este adaptat pentru viata în vizuini, pe care şi le sapă singur. Picioarele sunt scurte, cele anterioare
cu patru degete iar cele posterioare cu cinci, prevăzute cu gheare puternice, lungi de 2 cm. Este un animal
plantigrad, calcă pe toată talpa.
Despre biologia speciei se poate spune că traieşte în colonii formate din adulţi şi două - trei serii de pui, până
la vârsta de 2-3 ani. Are ochii plasaţi lateral, cuprinde un câmp vizual de 300 grade. Urechile sunt mici, de 2 cm,
aude foarte bine, astfel sesizează zgomotele de la mare distanţă. Mirosul este mai slab dezvoltat, dar joacă rol
important în recunoaşterea indivizilor, fiecare colonie avândun iz specific.Marmota poate ajunge până la vârsta
de 15 ani.
 2. ALIMENTAŢIA
Marmota alpină se hrăneşte cu plante cu tulpină moale, frunzele şi florile ierburilor, dar şi cu insecte, păianjeni
şi viermi. Este un animal care işi desfăşoară activitatea doar în timpul zilei. îi place să stea la soare ore în şir, de
aceea şi vizuina şi-o face pe versanţii sudici ai munţilor. Pentru a se hrăni, iese din viziuna sa în dimineţile şi în
după amiezele reci. Nu suportă căldura, iar în zilele fierbinţi de vară nici nu se hrăneşte.
 3. COMPORTAMENTUL

 Pentru a-şi construi vizuina, sapă cu labele anterioare şi împinge pământul în afara galeriei cu membrele
posterioare. Dislocă pietrele mai mari cu dinţii. În regiunile stâncoase îşi sapă vizuina sub stânci.
 Marmota alpină trăieşte în grupuri. Fiecare grup este compus din perechea de părinţi şi puii acestora, ce
pot proveni şi din generaţii anterioare.
 Sunt deranjate de activitaţi ca păşunatul, exploatările forestiere, construcţiile şi părăsesc zona. Nu face
deplasări lungi, este fidel locului de trai.
 In caz de pericol, scoate un sunet asemănător unui ţipăt de pasăre - ca semnal de avertizare - şi toţi se
retrag in vizuină. Maturitatea sexuală este atinsă la doi ani, când indivizii formează noi cupluri şi părăsesc
colonia. Reproducerea are loc în aprilie - mai. Perioada de gestaţie este de 34-35 zile, după care femela
naşte 2-4 pui, rar mai mult, care sunt orbi, golaşi, cu greutate de 30 gr. Puii se dezvoltă repede şi stau în
vizuină până la vârsta de 5-6 săptămâni. Marmota are o singură serie de pui pe an.

3.1. HIBERNAREA

La sfârşitul verii, membrii mai bătrâni ai grupului cară în vizuină ierburi uscate pentru a căptuşi şi a
închide cu acestea intrările. De regulă, în octombrie se retrag sub pământ, pentru a-şi începe somnul de
iarnă. Îşi pregătesc vizuini separate, care sunt de obicei mai mici dar mai adânci, unde transportă o
cantitate mare de fân, 2 până la 8-10 kg . După începerea hibernării rămân în această stare şase luni. După
ce intră in vizuină întrerup contactul cu exteriorul, astupând intrarea cu un dop de fân. În timpul
hibernării dorm cu capul între picioare, lipite una de alta, pentru a pierde cât mai puţina căldură.
 Corpul işi reduce toate activităţile fiziologice, temperatura scade de la 35oC la 4-5 oC, frecvenţa
respiratorie se reduce de la 30 de respiraţii/minut la una singură, iar frecvenţa cardiaca redusă. Dacă
aceasta se apropie de punctul de îngheţ, frecvenţa bătăilor inimii şi a respiraţiei creşte, pentru ca animalele
să nu îngheţe. In acest interval, marmotele slabesc foarte mult şi nu se trezesc decât în vederea eliminării
urinei din organism. Iarna multe marmote mor dacă nu au rezerve suficiente, în special animalele tinere.
Acest lucru se întâmplă în iernile deosebit de grele sau din contră, deosebit de uşoare, când trebuie să îşi
consume prea repede rezervele de grăsime.
 4. POPULAŢIA DE MARMOTE DIN ROMÂNIA

Specie disparută cu aproximativ o sută de ani în urmă din ţara noastră, reintrodusă relativ recent în
zona Munţilor Fagaraş, Parâng, Retezat, Rodnei.
 In Masivul Făgăraş au fost aduse 21 de exemplare de marmote, provenite din Alpii Francezi. Au fost
puse în libertate pe Valea Arpăşelului, în iunie 1973. Această vale este rezervaţie şi este interzis paşunatul
oilor. Vizuinele făcute artificial de personalul silvic au fost repede părăsite de marmote care şi-au
construit vizuine noi, în fundul văii. Din această vale, marmotele au trecut şi în cele din apropiere:
Arpaşul Mare, Doamnei, Podrăgel, Laiţa, Văiuga, Tarla Mare.
 Ultima evaluare - făcută in 1993 - a evidenţiat un număr de aproximativ 70 de exemplare, dar probabil
că sunt mai multe.
 În anul 1973 în Parcul Naţional Retezat, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul
Academiei Române a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci.
Marmotele au fost eliberate în căldarea lacului Gemenele, iar în prezent se pot întâlni în toate văile şi
căldările glaciare de sub şaua Custurii, până în căldarea lacului Zănoaga. Nu se cunoaşte încă impactul pe
care aceste rozătoare mari, neindigene, îl au asupra vegetaţiei şi solului.
 Date referitoare la populaţia de marmote din Parcul Naţional Rodnei şi Parâng nu deţin, ştiu doar că
există exemplare în arealul lor.
 Atât hârciogul, cât şi marmota şi popândăul sunt specii de rozătoare ameninţate cu dispariţia, ca
urmare a exterminării unui mare număr de exemplare în deceniile trecute. Ca atare, începând cu anul
1996, cele trei specii de animale sunt protejate prin lege.
 Iepure
 Iepure
Iepurele se gaseste in aproape toate continentele, exceptie facand Antarctica. S-a adaptat la diferite climate si
temperaturi (in paduri, campii, regiuni inzapezite si chiar in mlastini). Acest animal isi construieste casa in
pamant, sapand adaposturi numite vizuine. Uneori iepurele prefera sa foloseasca vizuinele altor animale pentru
a evita sa-si construiasca una a lui.
Se intalnesc 18 tipuri de specii de iepuri, dintre care unele au nume neobisnuite, precum "coada de bumbac".
 Este un animal dragalas, acoperit cu blana deasa si moale. Are urechi mari si moi dar la unele specii acestea pot
fi si mici si scurte. Corpul este durduliu, iar picioarele din spate sunt mai lungi si mai puternice decat cele din
fata. Pentru a se apara de pradatori se foloseste de capacitatea sa de a alerga foarte repede.
Culoarea acestor animale difera in functie de specii si de locul in care traiesc. Astfel, ei pot fi gri, maro, roscat,
dar si alb sau negru.
Nu este foarte mare, avand lungimea cuprinsa intre 25-50 cm si cantarind in jur de 7 kg. Iepurii de casa
depasesc aceasta greutate, datorita faptului ca sunt mai bine hraniti si nu alearga in comparatie cu cei salbatici.
Poate trai singur sau in colonii. Se hraneste cu morcovi (preferatii lui), iarba, salata, varza si alte plante. Pentru a
ajunge la alimente intra de multe ori in gradinile oamenilor. Desi ii place sa rontaie, iepurele nu face parte din
categoria rozatoarelor, avand 4 dinti in fata, spre deosebire de rozatoare care au doar 2 dinti in fata.
Este un animal nocturn, iesind din vizuina cand se lasa seara si pitindu-se la loc la primele ore ale diminetii.
In cazul unui pericol, iepurii se folosesc de piciorul din spate pentru a bate toba cu el in pamant, avertizandu-i
astfel pe ceilalti.
 Vulpea
 Morfologie. Vulpea are o constitutie fina. Botul este lung si ascutit, prevazut
cu mustati stufoase. Ochii sunt asezati oblic, cu deschiderea pleoapelor
ingusta, de culoare rosu-brun, cu pupila contractata, foarte putin ovala. Buzele
sunt subtiri, ornand deschiderea gurii sub forma unui ranjit. Urechile sunt
scurte si late, purtate ridicat.
 Hranirea. Vulpea este nativ un carnivor desavarsit, hranindu-se cu diferite
vietati pe care le poate prinde, de la iezi de caprioare pana la tot soiul de
insecte. Iarna cand vanatul este putin, trage la lesuri. Este o mare
consumatoare de rozatoare, fiind alaturi de nevastuica si uliul soricar, unul
dintre cei mai mari dusmani ai daunatorilor agriculturii. Vulpea mananca,
probabil, cele mai multe mici mamifere: soareci de camp, popandai, castori,
lemingi, veverite, iepuri etc. Detecteaza prada chiar si fara sa o vada (după
miros sau după sunet), dar nu alearga dupa ea, ci sare asupra sa, cu labele din
fata, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decat pot manca la
o singura masa si îngroapa ce le prisoseste, urmand a reveni altă data la locul
cu “provizii”.In general, vulpea mananca cam 1 kg de hrana pe zi.
 In lipsa "carnii", se multumeste si cu zmeura, afine, mere, pere, scoruse,
faguri de viespi si albine, puii si ouale pasarilor care cuibaresc la mica inaltime.
Niciodata nu vaneaza in haita, iar daca prada i-a scapat o haituieste ca un
copoi.
 Boli. Considerate în trecut “devoratoare de gaini”, vulpile au fost vanate cu cruzime
ani la rand. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este
faptul ca acestea raspandesc – mai ales în mediul rural – cateva boli foarte grave,
printre care şi turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intra în
contact direct, dar boala poate fi transmisa si omului, fie direct prin muscatura, fie prin
intermediul pasarilor din ograda. Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli
atat la alte animale, cat si in randul populatiei umane. Cel mai frecvent sunt vectori
pentru turbare si raie.
 Vulpea prin stilul ei de viata si de hranire reprezinta un pion important in tinerea sub
control a populatiilor de rozatoare, unele dintre ele adevarati daunatori ai agriculturii.
In raport cu interesele umane, vulpea se dovedeste atat folositoare, cat si daunatoare.
Printre utilitatile vulpii se numara decimarea rozatoarelor daunatoare agriculturii,
curatarea naturii de cadavre, efectuarea selectiei naturale, eliminand vietuitoarele slabe,
cu diferite debilitati si bolnave si furnizarea de blanuri de valoare.
 Speranta medie de viata este de maxim 12 ani, in captivitate si pana la 3-5 ani, in
libertate.
 Vulpea si strugurii de Esop
O vulpe infometata a vazut intr-o zi niste ciorchini de struguri atarnand pe un spalier de vita de vie.Ea a incercat
toate trucurile de care era in stare pentru a pune laba pe ei, dar eforturile i-au fost in zadar , caci nu putea
ajunge la ei.In cele din urma , pleca , ascunzandu-si dezamagirea si spunand in sinea ei :"Strugurii sunt acri , si
eu care credeam ca sunt copti".
 Caprioarele, in general, traiesc singure sau in grupuri mici alcatuite dintr-o femela si puii
acesteia.
Teritoriul lor este destul de mic, de circa 1 km2. caprioarele se hranesc cu predilectie
dimineata sau seara tarziu, odihnindu-se in restul zilei. Caprioarele se organireaza in turme
alcatuite din 20-40 de membri,

numai iarna.
 Habitatul si aria de raspandire
Caprioara prezinta o arie de raspandire destul de extinsa, fiind regasita in
zonele temperate ale Europei si Asiei. Caprioara este un animal care se
adapteaza foarte usor, motiv pentru care este intalnit intr-o multitudine de
habitate. Prefera zonele impadurite, cu multa vegetatie. In Romania, o veti
intalni de la ses, pana in padurile subcarpatice.
 Hranirea
Caprioara nu este foarte pretentioasa, dar prefera vegetalele bogate in apa.
Consuma cu placere ramuri tinere, muguri, frunzele diferitilor arbori si
arbusti, scoarta de copac, lucerna, etc. Se va hrani, de asemenea, cu recolta
terenurilor agricole si daca va avea posibilitatea va intra in livezile de pomi
fructiferi, delectandu-se cu frunzele si fructele acestora. Toamna, caprioarele
prefera alimentele concentrate (seminte, fructe).
 Lup
 Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în
familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.
 Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă
din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi
romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).
 Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m.
Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.
 Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul
foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru.
Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai
deschisă.
 Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire
de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.
 Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu
fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât
ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost
exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară
reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la
broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi
chiar urşi.
 Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii
împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia
între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6
săptămâni.
 Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km
într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu
doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său
preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un
mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare
foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise.
De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât
un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".
 Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.
 La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de
pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de
lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la
muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi
de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau
licantropi.
 Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un
adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a
fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au
mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.
 În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate
goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în
golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă
şi în cazul corbului.