CREȘTINAREA RUSIEI SUB CNEAZUL VLADIMIR CREȘTINAREA RUSIEI Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia, s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze viitorul oraş. Însă Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (858- 861‚ 878-886) este cel care a iniţiat o campanie misionară de amploare în rândul slavilor. Imperiul Rusiei Kievene (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei Întocmai cu Apostolii, luminătorii slavilor. Cu toate că activitatea lor s-a desfăşurat în Moravia (aproximativ pe teritoriul Slovaciei actuale) începând cu anul 863, de lucrarea lor misionară au beneficiat toate ţările slave (mai ales Bulgaria, Serbia, Ucraina, Belarus şi Rusia). Sfinţii Chiril şi Metodie nu au adus populaţiilor slave doar creştinismul, ci şi cultura bizantină. Slavii au primit o învăţătură creştină complet articulată şi, odată cu ea, o civilizaţie creştină dezvoltată. În 954, Prinţesa Olga a Kievului s- a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse", botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988. Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne). După cucerirea Constantinopolului de către turci, Biserica Rusă a proclamat Moscova drept a Treia Romă - moştenitoarea directă a Bizanţului şi ultimul leagăn al religiei ortodoxe, având rolul mesianic de a salva lumea creştină. Această moştenire bizantină a fost consolidată de căsătoria lui Ivan al III-lea cu Sofia Paleolog, nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin, în 1472. Spre deosebire de Bisericile occidentale, a căror teologie se sprijină pe o înţelegere raţională a divinităţii, Biserica Rusă crede că Dumnezeu nu poate fi înţeles de mintea omenească (întrucât orice putem şti îi este inferior) şi că până şi a discuta despre Dumnezeu în asemenea categorii umane înseamnă să degradezi Misterul Divin al revelaţiei Sale. Singura cale de a-l aborda pe Dumnezeul rus este prin transcenderea spirituală a acestei lumi. Acest accent pus pe experienţa mistică a Divinităţii era asociat cu două trăsături importante ale Bisericii Ruse. Una era credinţa în resemnare şi izolarea de lume. Mănăstirile ruseşti erau cu totul dedicate vieţii contemplative şi, spre deosebire de cele din Europa Occidentală, nu aveau un rol activ în viaţa publică. Ortodoxia propovăduia smerenia şi, mai mult decât orice altă Biserică, a făcut un cult pentru suferinţa pasivă (primii sfinţi ai Bisericii Ruse, cnejii medievali Boris şi Gleb, au fost canonizaţi deoarece s-au lăsat măcelăriţi fără să opună vreo rezistenţă). A doua consecinţă a acestei abordări mistice era importanţa acordată ritualului şi artei, experienţei emoţionale a liturghiei ca intrare spirituală în împărăţia dumnezeiască. Ctitorită în veacul al ХIѴ-lea, Mănăstirea Optina Pustîn, situată în apropierea orăşelului Kozelsk din gubernia Kaluga, la circa 200 de kilometri sud de Moscova, era izolată de lumea modernă, inaccesibilă cu trenul sau trăsura în secolul al ХІХ-lea, iar pelerinii care se apropiau de locul sfânt, cu barca pe râu sau pe jos, ori târându-se în genunchi, erau adesea copleşiţi de senzaţia unei călătorii înapoi în timp. Optina Pustîn era ultimul mare refugiu al tradiţiei eremite care lega Rusia de Bizanţ şi a ajuns să fie considerată centrul spiritual al conştiinţei naţionale. Toţi marii scriitori ai secolului al XIX-lea - printre care Gogol, Dostoievski şi Tolstoi - au venit aici în căutarea „sufletului rusesc”. MUZICA
Faptul că ortodoxia a interzis muzica instrumentală a încurajat o culoare şi o varietate remarcabile
ale compoziţiilor vocale pentru Biserică. Bisericile vestite pentru diaconii şi corurile lor atrăgeau un număr imens de credincioşi - ruşii fiind atraşi în special de impactul spiritual al muzicii liturgice. Biserica avea monopol asupra compoziţiei muzicii sacre - Ceaikovski a fost primul care l-a contestat atunci când a compus Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în 1878 astfel încât abia în ultimele decenii ale secolului al ХІХ-lea publicul a putut asculta muzică sacră într-o sală de concerte. Vecerniile sau Privegherea de toată noaptea (1915) a lui Rahmaninov era menită să fie folosită în cadrul liturghiei. Esenţa credinţei religioase a lui Rahmaninov, ea se baza pe un studiu detaliat al cânturilor străvechi, iar din acest punct de vedere poate reprezenta nu numai o operă de artă sacră, ci şi sinteza unei întregi culturi a vieţii religioase. ARTE PLASTICE Icoanele au pătruns în Rusia, din Bizanţ, în secolul al X-lea, iar în primii circa 200 de ani au fost dominate de stilul grecesc. însă invazia mongolă din veacul al XlII-lea a izolat Rusia de Bizanţ; iar mănăstirile, care au fost în bună parte lăsate în pace şi chiar au prosperat în această perioadă, au început să-şi dezvolte propriul stil. Icoana rusească a ajuns să se distingă prin calităţi care îl călăuzeau pe credincios în timpul rugăciunii: o armonie simplă a liniei şi culorii şi o utilizare captivantă a „perspectivei inverse” (în care liniile par să conveargă într-un punct din faţa imaginii) pentru a-l atrage pe privitor în spaţiul imaginii şi a simboliza faptul că, potrivit spuselor celui mai mare specialist rus în icoane, Leonid Uspenski, „acţiunea care se petrece dinaintea ochilor noştri e în afara legilor existenţei lumeşti”8. Acel stil a atins apogeul prin icoanele lui Andrei Rubliov de la începutul secolului al XV-lea - o epocă ce coincide cu triumful Rusiei asupra stă- pânirii tătare, astfel încât această înflorire a artei religioase a devenit o parte preţuită a identităţii naţionale. Icoanele lui Rubliov au ajuns să reprezinte unitatea spirituală a naţiunii. Ceea ce îi definea pe ruşi - în acest moment crucial când nu aveau un stat - era creştinismul lor. Boiarina Morozova – Vassili Surikov
Inok (1897) - Konstantin Savițki FILM
Andrei Rubliov (1966) Ostrov(2006)
Regia Andrei Tarkovski Regia Pavel Lunghin LITERATURĂ Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) provenea dintr-o familie evlavioasă din Ucraina. Ambii părinţi erau activi în Biserică, iar acasă ţineau toate posturile şi respectau toate ritualurile religioase, în casa lui Gogol exista o tentă de misticism care ne ajută să explicăm viaţa şi arta scriitorului. Părinţii lui Gogol s-au cunoscut pe când tatăl lui a avut o viziune la biserica din sat: Maica Domnului i se înfăţişase dinaintea ochilor şi, arătând înspre fata care stătea lângă el, îi spusese că aceasta îi va deveni soţie, ceea ce s-a şi întâmplat2 . La fel ca părinţii săi, Gogol nu era mulţumit doar cu respectarea ritualurilor Bisericii. Încă din tinereţe, a simţit nevoia de a trăi prezenţa divină ca pe o dramă în sufletul său. Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821- 1881) provenea, potrivit spuselor sale, dintr-o „familie rusă evlavioasă” în care „ştiam Evanghelia aproape din leagăn”70. învăţăturile Evangheliilor au rămas pentru totdeauna întipărite în sufletul lui Dostoievski; chiar şi atunci când a devenit socialist, în anii 1840, tipul de socialism la care a subscris avea o afinitate puternică cu idealurile lui Hristos. Era de acord cu Belinski că, dacă Hristos ar apărea în Rusia, „li s-ar alătura socialiştilor”. Romanele lui Dostoievski pot fi citite ca un discurs deschis între raţiune şi credinţă in care tensiunea dintre cele două nu este niciodată rezolvată pe deplin. Potrivit lui Dostoievski, adevărul se găseşte atât în raţiune, cât şi în credinţă - una nu poate fi subminată de cealaltă iar credinţa adevărată trebuie apărată în faţa raţiunii. Nu vorbesc acum de clădirile bisericilor sau de parabole, vorbesc de al nostru „socialism’’ rus (şi acest cuvânt, total opus bisericii, îl iau tocmai pentru a-mi explica ideea, oricât de ciudat ar părea acest lucru), care are drept scop şi finalitate o biserică totală şi universală, înfăptuită pe pământ, în măsura în care pământul o poate cuprinde. Vorbesc despre setea neogoită a poporului rus, pe care a avut-o întotdeauna, pentru unirea măreaţă, totală, generală, frăţească în numele lui Hristos. Şi dacă încă nu există această unire, dacă biserica încă nu s-a edificat în întregime nu numai în rugăciune, ci în fapt, instinctul acestei biserici şi însetarea nepotolită de ea [...] există neîndoielnic în inima milioanelor care alcătuiesc poporul nostru. Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice : el crede că în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanităţi în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc! (F.M.Dostoievski, Jurnal de scriitor) Lev Nikolaievici Tolstoi (1828-1910) avea o abordare mistică a lui Dumnezeu. Era de părere că Dumnezeu nu putea fi înţeles de mintea omenească, ci doar simţit prin dragoste şi rugăciune. Pentru Tolstoi, rugăciunea este un moment de conştientizare a divinităţii, un moment de extaz şi libertate, când spiritul se desprinde de personalitate şi se contopeşte cu universul104. Numeroşi teologi ortodocşi au comparat religia lui Tolstoi cu budismul şi cu alte credinţe orientale105. în realitate însă, abordarea sa mistică avea mai multe în comun cu stilul de rugăciune al călugărilor de la Optina. Tot mai convins că un creştin adevărat trebuia să trăiască potrivit învăţăturilor lui Iisus din Predica de pe munte, Tolstoi a jurat să-şi vândă proprietatea, să le dea banii săracilor şi să trăiască alături de ei într-o frăţie creştină. în esenţă, credinţele sale echivalau cu un fel de socialism creştin - sau, mai curând, anarhism, întrucât respingea orice formă într-o esenţă abstractă a universului115. Dar nimic din toate acestea nu i-a convins pe cei care îl cunoşteau bine. După cum îi scria Cehov lui Gorki, Tolstoi era îngrozit de propria moarte, dar nu voia să recunoască, aşa că se liniştea citind Scripturile. Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) nu era ateu - deşi în ultimii ani din viaţă a susţinut că nu are nici o credinţă. Atitudinile sale religioase erau în realitate extrem de complexe şi de ambivalenţe. Cehov crescuse într-o familie evlavioasă şi a rămas de-a lungul vieţii sale puternic ataşat de ritualurile Bisericii. Colecţiona icoane. în casa lui din Ialta avea un crucifix pe peretele dormitorului. îi plăcea să citească despre mănăstirile ruseşti şi vieţile sfinţilor. Din corespondenţa sa aflăm că lui Cehov îi plăcea să audă clopotele bisericilor, că mergea deseori la biserică şi se bucura de slujbe, că stătea la mănăstiri şi că nu o dată chiar s-a gândit să se călugărească. Cehov vedea în Biserică un aliat al artistului şi considera că misiunea artistului era una spirituală. După cum îi spunea odată prietenului său Gruzinski, „biserica din sat este singurul loc în care ţăranul poate avea o experienţă frumoasă” Sf. Serafim de Sarov Sf. Cuvios Paisie de la Neamț