Şi Dumnezeu a zis: Să facem om după

chipul şi asemănarea Noastră...şi l-a

făcut din ţărâna pământului (Geneza)
PEDOLOGIE
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
• Pedologia ca ştiinţă. Obiectul şi scopul pedologiei
• Metode de cercetare
• Raporturile pedologiei cu alte ştiinţe
• Scurt istoric

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA GENERALĂ A SOLULUI CA

SISTEM
• Factorii de solificare
• Procese de solificare
• Formarea profilului de sol
• Alcătuirea generală a solului ca sistem
• Solul - subsistem al staţiunii şi al ecosistemelor
forestiere
PEDON LOGOS

PEDOLOGIE
Întemietorul pedologiei – V.V. Dokuceaev
Pedologia este ştiinţa care studiază solul sub raportul:
- alcătuirii
- morfologiei
- genezei şi evoluţiei
- proprietăţilor fizice, chimice şi biologice
- clasificării şi repartiţiei geografice
- utilizării sale în producţia vegetală
Obiectul pedologiei – solul corp natural format la suprafaţa scoarţei terestre
Scopul pedologiei – cunoaşterea legilor generale de alcătuire a acestui corp
natural, al modului său de formare şi evoluţie, al proprietăţilor sale fizice, chimice
şi biologice şi a distribuţiei sale în spaţiu în vederea asigurării corespondenţei
armonice dintre exigenţele bioecologice ale plantelor şi posibilităţile solului de a
satisface aceste exigenţe
Terminologie: sol, pământ - teren
 Pedologia ca ştiinţă. Obiectul şi scopul pedologiei

LITOSFERĂ Relieful lumii

Înclinare
Altidudine
Expoziţie

Relieful variat al României

A
T
M
O
S
F
E
R
Ă
H
I
D
R
O
D
S
F O
L
E
R
Ă
BIOSFERĂ
 ATMOSFERĂ
Ă
R
FE
S
IO
B

H
ID
P

R
O
E

S
D

FE
O

R
Ă
S
F
E
R
Ă

LITOSFERĂ
 Arboretul
Fitocenoză Subarboretul
Pătura erbacee
Biocenoză
Microzoocenoză
Zoocenoză
Macrozoocenoză

Pădurea
ca ecosistem

Rocă (material parental)

Biotop Relief
Staţiune Climă
forestieră
SOL
 FACTORI ŞI PROCESE DE SOLIFICARE

ROCĂ (materialul parental)

FACTORII DE RELIEF
SOLIFICARE CLIMĂ
VEGETAŢIE

PROCESE DE SIMPLE
SOLIFICARE
COMPLEXE

CHIMICĂ
ALTERARE
BIOCHIMICĂ
 Roca (materialul prin dezagregare şi componenta minerală
alterare) a solului

Relieful – spaţiul pe care are loc procesul de solificare

tectonic
plan vulcanic
Relief accidentat structural
Factorii de eroziv
solificare energie radianta lumina
Clima caldura
apa (umiditate)
compozitia si miscarea aerului atmosferic

Vegetatia şi sursa componentei organice a solurilor

fauna

Apele stagnante soluri azonale

 fizice Dezagregare, alterare, argilizare,
elementare fizico-mecanice desilicifiere, mineralizare,
humificare, absorbţia apei,
(simple de formare chimice circulaţia,
a solului ) biologice si scurgerea apei, formarea
structurii,
migrarea unor elemente în sol,
absorbţia si transmiterea căldurii,
difuziunea aerului etc

Bioacumularea si humificarea cu formarea orizonturilor

PROCESE DE O, Ao, Am, Au;
Argilizarea – orizontul Bv;
SOLIFICARE
Eluvierea – iluvierea - orizonturile El, Ea, Bt;

Podzolirea humcoferiiluviala – orizonturile Es, Bs, Bhs;

Gleizarea si stagnogleizarea – orizonturile Gr, Go, W, w.

compuse
Salinizarea si alcalizarea solurilor – sn, sc, na si Btna;
(complexe)
Andosolizarea – orizontul andic;

Vertisolarea – orizontul y,

Turbificarea – orizontul t
 nealterate grosiere bolovani (>20 mm)
d>2 mm pietre (10-20mm)
minerale fine pietriş (2-10mm)
d<2mm nisip (2-0,2mm)
alterate săruri praf (0,02-0,002mm)
solide
oxizi şi hidroxizi
minerale argiloase (<0,002mm)
organice microflora
vii
fauna
Elementele moarte nealterate - litiera
componente
ale solului ca alterate - humusul
sistem

lichide Apa încarcată cu substanţe organice şi minerale dizolvate

sau dispersate molecular

azot (78%)
oxigen (21%)
aerul din sol bioxid de carbon (0,03 %)
alte gaze
gazoase
vaporii de apă
ELEMENTELE COMPONENTE ALE SOLULUI CA SISTEM
 natural deschis

complex

trifazic

polidispers

Solul = sistem structurat

Bt

poros

hidrofil

dinamic

cu integralitate

autoreglare si echilibru dinamic

 Sub raport morfogenetic solul se defineşte ca o formaţiune de la
suprafaţa uscatului, rezultată prin acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici
şi caracterizată prin compoziţie specifică trifazică, întregită de prezenţa
componentei vii, alcătuire polidispersă poroasă a fazei solide, diferenţieri de
compoziţie şi însuşiri pe verticală şi dinamică complexă şi neîntreruptă
 FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA
COMPONENTEI MINERALE A SOLULUI
3.1. Originea constituienţilor minerali ai solului
Partea minerală provine din scoarţa terestră care este alcătuită din roci şi minerale
Interesează compoziţia petrografică, mineralogică şi chimică a scoarţei terestre
Scoarţa terestră este alcătuită din roci şi minerale
Roci magmatice efuzive (vulcanice)

intruzive
de contact termic epizonă
metamorfice
metamorfism regional mezozonă

catazonă

detritice sau clastice psefite

sedimentare
psamite
pelite
aleurite

de precipitaţie chimică sau biochimică

Compoziţia chimică elementară O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, H – 98 %
P, S, Mn, Ti, C, Cl sub 1,5 %, restul elementelor 0,5 %
 Muntele RUSHMORE pe
GRANITE

ROCI MAGMATICE

Dealurile Negre (Black Hills)

 Minerale primare care apar în rocile scoarţei terestre

În funcţie de compoziţia chimică şi structura lor ele se clasifică în:

- elemente native – peste 30 elemente chimice – 0,1% din greutatea scoarţei terestre se împart
în 2 categorii: - metale
- metalozi
- sulfuri, sulfosăruri şi compuşi înrudiţi – 0,3-0,4% din greutatea litosferei. Ex: pirită, galenă,
blendă, stibină;
- compuşi halogenaţi – sărurile acizilor HCl, FH, IH: sarea gemă, florina, silvina;
- oxizi şi hidroxizi – 17% din greutatea scoarţei terestre din care cuaţul 12,6%: Fe 2O3 (hematit,
limonit) Al2O3 (corindonu) MnO2 (pirolozitu) SiO2 (cuarţul);

- nitraţi, carbonaţi, boraţi – salpetru de Chile NaNO3, salpetru de India KNO3, deţin 7% din
greutatea scoarţei, calcit CaCO3, MgCO3 şi dolomitu CaMg(CO3)2;

- sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolfranaţi – săruri ale acidului sulfuric CaSO4 prezent ca anhidrit
şi gips;
- fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi;
- silicaţi: săruri ale acidului silicic deţin 75% din greutatea litosferei. Sunt constituienţi principali
ai rocilor.
 Structură – cristalină – tetraedru de SiO4
În raport cu dispunerea tetraedrilor silicaţi se împart în 5 subclase:
- nezosilicaţi alcătuiţi din tetraedri izolaţi de SiO 4: olivina, granatul şi epidotul;
- sorosilicaţii şi ciclosilicaţii: silicaţi cu grupe finite de tetraedri finite de SiO 4: hemimorfitul, iluvailitu, berilul,
turmalina etc;
-inosilicaţii – alcătuiţi din lanţuri infinite de tetraedri: - lanţuri simple piroxeni: augitul, diopsidul etc
- lanţuri duble: amfiboli: antofilitul, actinutul şi
-hornblenda
filosilicaţii silicaţi alcătuiţi din planuri de tetraedri:
Grupa talcpirofirit
Grupa micelor: mica albă (muscovitul), mica neagră (biotitul)
Grupa mineralelor argiloase: (caolinitul, montmorillonitu şi illitul)
Grupa cloritelor: serpentinul şi cloritul
- tectosilicaţii – silicaţi cu reţele tridimensionale
- feldspaţii Ortoclazi sau potasici ortoza (feldspad potasic) şi
microclinul

Plagioclazi sau calcosodici albitul, anortitul, labradorul şi

oligoclazul

- feldspatoizii: leucitul şi neferinul

Nezosilicaţi
 Feldspaţi

Inosilicaţi

Sorosilicaţi
Filosilicaţi
 Feldspazi plagioclazi 39%
Ortoclazi 12%
Cuaţul 12%
Piroxenii 11%
Amfibolii 5%

Scoarţa terestră Micele 5%

Alţi silicaţi filitoşi 4,6%
Olivina 3%
Calcitul 1,5%
Magnetitul 1,5 %
Dolomitul 0,5 %
Alte minerale 4%
 3.2. Formarea părţii minerale a solului prin procese fizice şi chimice

Dezagregarea proces fizico-mecanic de fragmentare şi mărunţire a rocilor şi mineralelor

Dezagregarea are loc:
- datorită variaţiilor de temperatură
- prin îngheţ-dezgheţ
- sub acţiunea apei
- sub acţiunea vântului
- sub acţiunea forţei gravitaţionale
- sub acţiunea vieţuitoarelor
Alterarea proces de natură fizico-chimică sau biologică care determină transformarea
mineralelor primare
Alterarea poate să fie: chimică sau biochimică
Alterarea chimică se realizează prin:
- hidratare fizică sau chimică
- dizolvare
- hidroliză
- carbonatare
- oxido-reducere
 Hidroliza reprezintă principalul proces de alterare a silicaţilor:

Silicaţii hidrolizează alcalin şi nefiind solubili hidroliza are loc în 3 faze:

- debazificarea
- desilicifierea
- argilizarea
Hidroliza poate fi totală sau progresivă

Alterarea biochimică are loc sub influenţa organismelor

3.3. Alcătuirea părţii minerale a solului. Produsele dezagregării şi alterării

Prin dezagregare rezultă materiale parentale: eluvii, deluvii, coluvii, aluvii, proluvii etc
Prin dezagregare şi alterare rezultă:
-sărurile
- oxizii şi hidroxizii
- mineralele argiloase
pământul fin
- praful (pulberea)
- nisipul
- pietrişul
- pietrele scheletul
- bolovănişul

Sărurile pot fi solubile, greu solubile şi insolubile. Produşi ale acizilor clorhidric, azotic, sulfuric, carbonic.
Săruri uşor solubile: sărurile acizilor azotic, clorhidric, sulfuric şi carbonic.
Săruri greu solubile: CaCO3, MgCO3.
Oxizii şi hidroxizii rezultă prin scoatera ionilor de Al etc prin alterare; ei se numesc oxizi liberi cum ar fi:
silicea alumina care formează complexe allofanice
Cel mai frecvent apar în soluri oxizi şi hidroxizi de Fe, Al, Mg şi silicea coloidală.
 Formarea, alcătuirea şi proprietăţile mineralelor
argiloase
Fracţiunea Minerale argiloase
argiloasă
Oxizi hidrataţi si hidroxizi de Fe, Al, Mn
-alcătuire-
Silice hidratată
d<0,002mm

Litogenetică – din rocă

Argila din sol
Pedogenetică – prin pirogeneză

Mineralele argiloase - alumino-silicaţi secundari

Prin transformarea micelor (minerale filitoase)

Formare
Prin resinteză (neoformare)

Prin hidratarea micelor - Ionii de K+ din zonele marginale ale foiţelor sunt inlocuiţi cu ioni de (H3O)+
 Prin resinteză - precipitare reciprocă a silicei (electropozitive) SiO2 si a aluminei Al2O3
- rezultă complexe amorfe silico-aluminice hidratate care prin îmbătrinire cristalizează
la ph ridicat şi
în prezenţa alcaliilor – illit
în prezenţa K+ - illit
în prezenţa Ca2+ si Mg2+ – montmorillonit
la ph scăzut - minerale bistratificate - caolinit
Neoformare - proces minor - zona temperată

Proprietăţi generale - cauza - alterare slabă, prezenţa materiei organice

-Compoziţie generală de forma nSiO2Al2O3nH2O

-Raporturi SiO2/Al2O3 2 – 5
-Structura cristalină filitoasă - strate de tetraedri de SiO4
- strate de octaedri de Al, O şi OH
- structura - bistratificată
- tristratificată
- Distanţa dintre foiţe - fixă
- variabilă
- Formează reţea - rigidă
- extensibilă
-Substituţia de ioni în reţea - Si cu Al în tetraedri
- Al cu Mg în octaedri
- rezultă sarcină electrică nesatisfăcută care atrage cationii
-Variaţie de volum
 Caolinit -Bistratificată
-SiO2/Al2O3=2 Si4O10(OH)26- 4Al6+ OH6-
1:1
-Distanţa fixă dintre foiţe 7Ao
-T = 5-10 m.e./100 g
-Gonflează slab

Montmorillonit -Tristratificat
(beidellit şi -Distanţa dintre foiţe de 14Ao variaţie
între 10-19Ao
Familii nontronit) -Al schimbabil cu Mg
2:1 -T = 80-150 m.e./100 g
-Tristratificat
-SiO2/Al2O3=4
Illit
-substituţii de Si4+ cu Al3+; sarcinile negative fiind compensate cu ioni
2:1 de K+
-T = 40-50 m.e./100 g
Clorite
- Structura e lamelară – Mg3(OH)6 e intercalat între foiţele
2:2 trioctoedrice
Mixturi binare
Argile în formare (geluri mixte de silice şi alumină)
Alcătuite din tetraedri şi octaedri cu ordonare geometrică
Allofanele slabă
SiO2/Al2O3 - 0,5-2,4
 Alterabilitatea principalelor minerale din roci

Gradul de mărunţire

- structura cristalo-chimică – în sens invers în raport cu gradul de

Gradul de alterare = f
înlănţuire a tetraedrilor de SiO4
- creşte de la tectosilicaţi – către – neosilicaţi (olivina)
- raportul cationi bazici/cationi siliciu creşte:
cuarţ→mică albă→feldspat potasic→feldspat sodic→feldspat sodico-
calcic→feldspat calcosodic→feldspat calcic→mică
neagră→hornblendă→augit→olivină
- prezenţa ionilor de Fe

Foarte puţin stabile: gips, calcit, dolomit

Puţin stabile: olivină, anortitul, apatitul

Stabilitate Moderat stabile: augit, hornblendă, feldspaţii calcosodici, biotitul

Foarte stabile: feldspaţii ortoclazi, muscovitul, oxidul de fier

Extrem de stabile: cuarţ, magnetit, minerale argiloase

 Formarea şi alcătuirea componentei organice a solului
fitocenoză
1 . Originea în funcţie de natura ecosistemului terestru
zoocenoză

În ecosistemele forestiere predomină o acumulare anuală formându-se litiera

Compoziţia fitocenozelor
Cantitatea = f
Structura fitocenozelor

Zona temperată 3-5 t/an/ha

Cantitatea de
resturi organice din Zona ecuatorială 20-25 t/an/ha
pădure Pajişti 10-11 t /an/ha

C, H, O, N, cantităţi mici Ca, Mg, Fe, P, S – 70-90%

Celuloză 20-50%
Hemiceluloză 10-28%
Compoziţia chimică Lignină 10-28%
Zaharuri 1-18%
Substanţe tanante+lipide 1-8%
Proteine 1-15%
 cenuşă 0,3-0,4% lemn pin
1,6-2,4% crăci
3,3-5,8% scoarţă
Compoziţia chimică
4,5-8,8% frunze
Ca 44-88%
K 7,7-22% s.u.
 Transformarea materiei organice în sol
rapidă şi completă – MINERALIZARE
Transformarea
lentă şi incompletă urmată de resinteză - HUMIFICAREA

Ambele procese se desfăşoară simultan ca părţi diferite

Descompunerea variază în funcţie de compoziţia chimică a litierei
şi de mediu
Alunul şi frasin – 1 an Fag – 2 ani Pi şi Mo – decenii

Spălarea de către apă a substanţelor solubile şi coloidale

(amoniac, nitriţi, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi)

Etape în descompunere Acţiunea mecanică de fragmentare de către faună şi amestecarea cu

partea minerală
Acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici
 MINERALIZAREA

Hidroliza – descompunerea substanţelor complexe în substanţe mai simple

Etape Reacţii de oxido-reducere - descompunerea substanţelor rezultate în substanţe mai simple:
săruri de Cu, Mg, K, Mn NH3
Mineralizarea totală – formarea de HNO2, HNO3, H2SO4, H3PO4 în mediu aerob
in mediu anaerob

Compoziţia substanţelor organice rap. C/N

Mineralizarea = f Căldură umiditate
Textura solului

Proces exotermic 1g s.u.= 4.5 cal

Raport C/N: Ann 15, Ana 21, Ca 23, Ul 28
Te 37, St 47, Mo 48, Me 50, Fa 51, Pam 52, Pi 66, Du 77, La 113

Humificarea – transformarea materiei în humus

– proces microbiologic complex
Humusul = produs organic de sinteză microbiană
 HUMIFICAREA
Humificarea – transformarea materiei în humus
– proces microbiologic complex
Humusul = produs organic de sinteză microbiană

Alcătuirea humusului substanţe specifice – acizii humici

şi
huminele
(peste 80-90%)
substanţe nespecifice – hidraţi de C,
pectine, lignine, fenoli etc
Acizii humici acizi fulvici – solubili în apă
acizi huminici - himatomelanici
- bruni
- cenuşii
Formarea – compuşii litierei pot fi: solubili: glucide, taninuri, pectide
insolubili: compuşii ligninei, aldehidei, hemicelulozei
Acizii humici se formează pe seama produşilor intermediari de descompunere a materiei organice prin
oxidări biochimice.
La formare participă compuşi aromatici de tipul fenolilor rezultaţi din degradarea ligninei şi a celulozei
şi aminoacizi rezultaţi din hidroliza substanţelor proteice.
Produşii rezultaţi intră în reacţii de condensare şi polimerizare reciprocă.
Acizii fulvici rezultă din descompunerea resturilor organice ale vegetaţiei lemnoase cu conţinut redus de
proteine şi elemente bazice şi multă lignină şi celuluză.
Descompunerea are loc sub acţiunea ciupercilor în climate umede şi reci şi în mediu acid.
Acizii fulvici: - au greutate moleculară mică 2000-9000
- culoare brună-gălbuie, cu un conţinut de carbon între 42-52%
- au însuşiri de reducere şi complexare
- deţin 70% din orizonturile humifere ale podzolurilor şi 15-20% în solurile neutre slab acide

Acizii huminici: - compuşi cu grad mare de polimerizare şi sunt coloizi ferici în reţea tridimensională
- au greutate moleculară între 5 000 şi 100 000, sunt insolubili în apă şi formează săruri
(humaţi) uşor solubile, iar cu Ca, Mg, Fe şi Al humaţi greu solubili
Fazele formării humusului:
- oxidarea fermentativă a moleculelor de polifenoli (pirocatechina) cu formarea de chinone

- chinona primeşte hidrogenul de la aminoacizi cu formarea de condensate

- condensate - heteropolicondensare - heteropolicondensaţi

Procesele humificarii biologice: - insolubilizarea precursorilor fenolici

- moştenire (humificare directă)
- neoformare microbiană

Factorii care influenţează humificarea: - pedoclimatul (căldura şi umiditatea)

- mediul mineral (ph, V%)
- natura vegetaţiei (compoziţia litierei)
Huminele reprezintă fracţiunea stabilă a humusului, insolubile în hidroxizi de sodiu şi pirofosfaţi la rece.
Sunt alcătuite din acizi huminici învechiţi legaţi de argilă şi substanţe organice apropiate de materia
organică nedescompusă.
Huminele: - humină moştenită
- de insolubilizare
- microbiană
- evoluată prin maturaţie climatică
Compoziţia chimică a humusului: - elemntară: C, H, O, N, Al, Fe, Ca, K, Mg, S, P
- compoziţie moleculară: - nuclee aromatice, chinonice sau fenolice (1)
- hetorocilci cu azot (2)
- lanţuri alifatice cu azot (3)
- resturi de hidraţi de carbon (4)

Schema structurii unui acid humic (după Dragunov)

Lanţurile alifatice au grupări funcţionale: - carboxil COOH

- hidroxil fenolice OH
- chinonică C = O
- metoxil O - CH3
Grupările funcţionale carboxilice şi hidroxil fenolice joacă un rol important în adsorbţia şi schimbul de
cationi.
Acizii humici formează cu bazele săruri denumite humaţi.
Humusul împreună cu argila din sol formează complexul coloidal argilo-humic cu rol în adsorbţia şi
schimbul de cationi.

Tipurile de humus şi funcţiile ecologice ale humusului din sol

În raport cu natura resturilor organice şi condiţiile de mediu pot apărea următoarele tipuri de soluri:
- în mediu aerob: - mullul
- moderul
- humusul brut sau moorul
- în mediu anaerob: - turba
- anmoorul
Criterii de recunoaştere şi caracterizare:
- morfologice: - grosimea orizontului organic (Ol şi Oh şi Of)
- gradul de amestec a materiei organice cu cea minerală
- chimice: - raportul C/N
- rata de mineralizare a humusului
- biochimice: - gradul de transformare a materiei organice
- eficacitatea stabilizatorilor minerali
- rezistanţa la extracţie
MULLUL: - humus evoluat prin humificare biologică dominantă
- conţine o proporţie redusă de materie organică puţin transformată şi de humină moştenită
- domină compuşii humici de insolubilizare puţin mobili
- au culoare brună, brună-negricioasă cu rap H/F>1
- rezultă prin transformarea resturilor organice cu ajutorul râmelor, bacteriilor şi ciupercilor
- realizează un amestec intim cu partea minerală
- au structură în agregate glomerurale de 0,1 până la 1 mm
- trecerea de la orizontul organic la orizontul mineral este treptată şi prezintă un suborizont Ol
subţire
- se formează în condiţii climatice favorabile, pe substrate bogate în elemente nutritive şi
Ca
- se acumulează pe grosimi mici formând de regulă orizont Ao sau Au
- în raport cu bogaţia în baze apar următorele subtipuri:
- calcic, carbonatic sau rendzinic cu rap C/N între 10-12 şi H/F>3
- mull calcic stepic (cernoziomic) cu rap C/N între 9-10
- calcic de altitudine
- mull forestier raportul C/N între 12-15: - oligotrofic, mezotrofic şi eutrofic
- criptomullul cu descompunere rapidă
- mull andic - mull acid pe roci vulcanice
- vertic cu rap C/N în jur de 10 format pe argile gounflante
MODERUL: - tip de humus imperfect alcătuit din elemente cropogene de artropode relativ grosiere în care se pot
observa resturi de ţesuturi vegetale
- prezintă toate cele trei suborizonturi Ol, Of, Oh cu Oh de 1-3 cm
- în alcătuirea lui predomină acizi fulvici şi acizii huminici bruni
- raportul H/F<1
- huminele sunt slab reprezentate
- raportul C/N 15-25
Subtipuri: - moder calcic
- forestier oligotrofic
- alpin şi subalpin cu raportul C/N 15-20
- hidromorf
HUMUSUL BRUT: - tip de humus imperfect, grosier alcătuit din resturi organice puţin transformate cu raportul
C/N în orizontul A>25 şi cu Ol şi Of foarte bine dezvoltat
- în alcătuirea lui domină acizii fulvici foarte mobili
rap H/F sub 0,5
- se formează în condiţii de activitate biologică puţin activă, iar transformarea resturilor organice se
face sub acţiunea ciupercilor acidofile, colembolelor şi acarienilor
- formează o pătură superficială groasă sub forma unei pâsle de până la 20 cm
- orizontul organic are Of bine dezvoltat şi separat de orizontul A
- se formează sub vegetaţie acidofilă de ericacee şi sub păduri de molid şi Pi
- raportul C/N 30-40 în Oh şi 25 în A
Subtipuri: - humus brut bogat în humus fin
- humus brut sărac în hummus fin
- humus brut xeric în staţiunile uscate
- humus brut hidromorf
- humus brut calcic cu mull
TURBA: - tip de humus format în condiţii anaerobe din resturi organice de
muşchii sau ericacee
Subtipuri: - oligotrofă, mezotrofă şi eutrofă
 ACTIVITATEA BIOLOGICĂ DIN SOL

Solul conţine şi materie organică vie care se grupează în două mari categorii:
- microflora alcătuită din microorganisme de virusuri, bacterii, actinomicete, ciuperci şi alge
- fauna alcătuite din organisme animale care se împarte astfel:
- microfauna: - organisme cu diametrul între 0,002 şi 0,02 mm: - protozoare
- rotifere
- tagdigrade
- nematode
- mezofauna: organisme cu diam între 0,2 şi 4 mm: - colembole
- acarieni
- enchitreide
- unele insecte
- macrofauna: - organisme cu diam. Între 4 şi 80 mm: - lumbricide
- isopode
- diplopode
- kilopode
- aranee
- insecte superioare
 - megafauna organisme cu diametrul>80 mm: - vertrebate mici şi micromamifere
1 g sol conţine între: - 106 – 1010 bacterii
- 105 – 108 actinomicete
- 103 – 106 ciuperci
- 104 alge
- 103 – 106 protozoare
În ce priveşte biomasa domină bacteriile (300-7000 de kg la ha), urmate de ciuperci 1000 kg la ha,
protozoare 100-200 kg la ha şi alge 20-40 kg la ha.
Fauna deţine o biomasă de cca 6-7000 kg la ha
După nutriţie organismele pot fi autotrofe şi heterotrofe
Cele heterotrofe asimilează carbon din materia organică cu eliminare de CO2
Rolul faunei în descompunerea materiei organice prin mineralizare şi humificare şi în reciclarea
elementelor nutritive
 COMPLEXE ORGANO-MINERALE DIN SOL

Materia organică proaspătă ca şi humina moştenită, humina de insolubilizare, biomasa microbiană

este divers legată de materia minerală din sol şi anume: până la 85% în solurile de stepă şi silvostepă, 55-70 în
rendzine şi peste 75% în alte soluri cu care formează complexe organo-minerale.
Formarea complexelor organominerale depinde de: - gradul de polimerizare a compuşilor organici
- gradul de solubilitate
- starea metalului complexat
- natura forţelor de legătură
Complexele organo-minerale pot fi: - solubile
- dispersabile coloidal
- insolubile
Natura legăturilor poate fi: - electrostatice (prin schimb cationic)
- coordinative covalente
- forţe de atracţie van der Walls
- legături de hidrogen
Tipuri de complexe organo-minerale: - argilo-humice
- argilo-ferihumice
- humico-ferice
- humico-aluminice
- humico-allofanice
Drept punţi de legătură între materia organică şi minerală:
- Ca+2 Mg+2 Al+3 şi Fe+3
- apa prin hidroxizii de Fe şi Al hidrataţi
- moleculele apolare atrase de forţe van der Wals
Complexele argilo-humice apar în solurile de stepă silvostepă şi vertisoluri, argilo-
ferihumice în solurile foresiere de câmpie şi dealuri.
Humico-ferice şi humico-aluminice în solurile montane acide (prepodzoluri şi podzoluri),
humico-allofanice în andosoluri şi solurile montane acide.
Complexele organo-minerale au o mare importanţă morfogenetică întrucât împiedică
descompunerea rapidă a substanţelor humice. Cele argilo-humice şi argilo-ferihumice ca agenţi formatori
şi stabilizatori de structură şi pororzitate şi prin reţinerea bazelor şi a fierului, cele humico-ferice şi humico-
aluminice favorizează migrarea fierului şi aluminiului complexaţi.
Ele deţin şi o importantă funcţie ecologică prin aceea că alcătuiesc complexul coloidal
adsorbtiv al solului, reţin elementele nutritive şi, deci, sunt deţinătoare de fertilitate.
 5. PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLURILOR

5.1. SOLUŢIA SOLULUI ŞI PROPRIETĂŢILE EI

Apa din sol încărcată cu substanţe dizolvate sau dispersate coloidal formează soluţia solului care constituie
mediul nutritiv pentru plante
Soluţia solului conţine: - substanţe organice (SO: hidraţi de carbon, acizi alifatici şi aminoacizi, acizi uronici,
fenolici, fulvici)
- substanţe minerale (SM: K, Ca, P, N, săruri de Ca, Mg, K, S, NH 4)
Raportul SO pe SM : - stepă şi silvostepă = 1
- zone umede >1
- zone aride <1
Concentraţia soluţiei solului este foarte slabă câteva grame la litru (0,2-3 g/l P2O5 şi 7,5 g/l K2O)
Concentraţa depinde de umiditatea solului şi de activitatea biologică din sol
Complexul adsorbtiv al solului reglează concentraţia soluţiei solului

5.2. COLOIZII SOLULUI

Particulele minerale, organice şi organo-minerale cu diam.< 0,002 mm (2 µ) formează coloizii solului care
reprezintă partea cea mai activă a solului prin suprafeţele lor încărcate cu sarcini electrice
În soluri apar: - coloizi minerali (argilă, hidroxizi de Fe şi Al şi silice coloidală)
- organici (humus şi alte subst org)
- organo-minerali (complexe organo-minerale)
Alcătuirea micelei coloidale:
Granula coloidală
- nucleu
Particula Micela
- strat de ioni determinant de potenţial
coloidală
coloidală
- strat de contraioni - dens
- difuz

Alcătuirea micelei de argilă:

- nucleu – fragmente din reţeau cristalină a mineralelor argiloase
- stratul de ioni determinant de potenţial – ioni negativi de OH - electronegativă
- stratul de contraioni – ioni pozitivi de Ca +2, Mg+2, H+, K+

Alcătuire micelei de acizi humici:

- nucleu – molecule ale acizilor humici
- stratul de ioni determinant de potenţial – ioni negativi COO - sau OH- electronegativă
rezultaţi din disocierea grupărilor funcţionale
- stratul de contraioni ioni pozitivi de H+

Alcătuirea micelei de hidroxizi de Fe şi Al:

- nucleul – agregate de molecule de Fe(OH)3 sau Al(OH)3
- strat intern determinat de potenţial – ion pozitivi FeO + sau AlO+ electropozitivă
- stratul de contraioni – ioni negativi Cl- PO4-
Alcătuire micelei de silice coloidală:
- nucleu – agregate de molecule de SiO2
- stratul intern determinant de potenţial – ion de SiO 22- electronegativă
- stratul de contraioni – ioni pozitivi cu H+

Alcătuirea micelei coloidale de argilă Alcătuirea micelei coloidale de acizi humici

Alcătuirea micelei coloidale de hidroxid feric Alcătuirea micelei coloidale de bioxid de siliciu
 Coloizi solului, dintre care un rol important îl deţine argila şi humusul, formează complexul coloidal al solului
care are capacitate de adsorbţie şi schimb de cationi.
Argila are o capacitate totală de schimb cationic de 25-150 me/100g argilă
Acizii fulvici au o capacitate totală de schimb cationic de 300 me/100g acizi
Acizii huminici au o capacitate totală de schimb cationic de 600 me/100 g de acizi

Sarcini electrice şi potenţial electric al coloizilor din sol

Granula coloidală are potenţial electric termodinamic sau plin, particula coloidală are potenţial electrocinetic
sau zeta.
Micela coloidală este neutră din d.p.d.v. Electric.
Un rol important în mărirea potenţialului electrocinetic îl are stratul de contraioni şi anume ioni din stratul dens
sunt nehidrataţi, iar cei din stratul difuz sunt hidrataţi
Pe – potenţial electrocinetic
ed
Pe 
e – sarcina dublului strat electric
,
Di  r 2 în care: d – grosimea dublului strat electric
Di – constanta dielectrică a mediului de dispersie
r – raza particulei coloidale
Pe este maxim când stratul difuz este alcătuit din ioni momovalenţi de Li, Na, K, care determină un d max şi
Pe este minim pentru cationi de Ca+2, Mg+2 care determină un d min.
Stările fizice ale coloizilor din sol
Un sistem coloidal este alcătuit din 2 faze: faza dispersă
şi mediul de dispersie
Coloizii solului prezintă 2 stări: - starea de dispersie coloidală
sau de solă
- stare de gel sau de coagulare
Trecerea de la starea de gel la starea de solă se numeşte
dispersare (peptizare) şi ea este nefavorabilă pentru soluri.
Trecerea de la starea de solă la starea de gel se numeşte
coagulare şi ea este favorabilă solului.
După starea lor coloizii pot fi reversibili şi ireversibili.
Starea izoelectrică este atunci când potenţialul electrocinetic este 0
determină coagularea
Coagularea argilei şi a humusuui creşte de la ioni monovalenţi spre ioni trivalenţi
Na K NH4 Ca H Fe Al
 5.3. CAPACITATEA DE ADSORBŢIE MOLECULARĂ, CATIONICĂ ŞI ANIONICĂ A SOLULUI
Solurile au capacitate de adsorbţie atât moleculară cât şi anionică şi cationică.
Adsorbţia moleculară este adsorbţie fizică sau apolară şi constă în adsorbţia moleculelor de apă de către
particulele coloidale. Apa adsorbită formează apa de higroscopicitate şi apa peliculară. Tot prin adsorbţie
moleculară sunt reţinute şi moleculele de NH4.
Adsorbţia moleculară depinde de aria specifică a solului şi creşte de la solurile nisipoase spre cele
argiloase.
Adsorbţia cationică
Este adsorbţie fizico-chimică determinată de sarcinile electrice negative ale particulelor coloidale. Coloizii
electronegativi adsorbiţi cu precădere ioni de Ca +2, Mg+2, K+, Na+ care sunt ioni bazici şi formează suma
bazelor de schimb (Sb). În plus sunt adsorbiţi şi cationi de NH4+, Al+3, Fe+3, Zn+2, Cu+2.
Adsorbţia ionior de H formează Sh sau suma hidrogenilor schimbabili
Legile adsorbţiei şi schimbului de cationi
Schimbul de cationi între complexul coloidal şi soluţia solului are loc după următoarele legi:
1. Legea echivalenţei care arată că schimbul de ioni se face în funcţie de valenţa lor.
2. Legea reversibilităţii care arată că schimbul de ioni între sol şi soluţie este reversibil
3. Legea echilibrului care arată că schimbul de ioni între sol şi soluţie se face până la realizarea unui
echilibru dinamic.
4. Legea energiei de adsorbţie care arată că energia este funcţie de valenţă şi volumul ionic. Energia
de adsorbţie creşte de la ionii mono spre cei trivalenţi (excepţie H)
Na K Mg Ca Al H
De asemenea, energia de adsorbţie creşte cu creşterea volumului ionic.
Indicii chimici ce caracterizează capacitatea de adsorbţie şi schimb cationic:
Sb – suma bazelor de schimb
Sh – suma hidrogenilor schimbabili
T – capacitatea totală de schimb cationic
V% - gradul de saturaţie în baze

T = Sb+Sh, iar V% = Sb/T . 100

În raport cu valoare gradului de saturaţia în baze, solurile se clasifică astfel:
- extrem oligobazice V<10%
- oligobazice V=10-30%
- oligomezobazice V=30-55%
- mezobazice V=55-75%
- eubazice peste V>75%
Adsorbţie anionică
Coloizii electro-pozitivi ai solului (hidroxizii de Fe şi Al) au capacitate de adsorbţie anionică. Se adsorb cu
deosebire ioni de PO4 3-, H2PO4-, SO42-, Cl-, OH-. Adsorbţia anionică este denumită şi reţinere chimică sau
chemosorbţie. Ea este şi de coloizii amfoteri. De mare importanţă pentru soluri este adsorbţia anionilor
acidului fosforic.
Fosfaţii de Ca din sol se găsesc sub formă de: - fosfaţi monocalcici (PO 4H2)2Ca solubili
- fosfaţi dicalcici PO4HCa
- tricalcici (PO4)2Ca3 greu solubili
Pentru ameliorarea, aprovizionării cu P, a solurilor sărace se recomandă aplicarea de fosfaţi mono şi dicalcici
uşor solubili în solurile carbonatice şi tricalcici în solurile acide.
 5.4. REACŢIA SOLULUI
Este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H + (sau H3O) şi cei de OH- din soluţia solului.
Dacă: - H+ > OH- reacţia acidă
- H+ = OH- reacţie neutră
- H+ < OH- reacţia alcalină sau bazică
În pedologie se vorbeşte, în mod curent, de aciditatea solului întrucât majoritatea solurilor au reacţie acidă.
Aciditatea solului poate fi:
- actuală sau activă - Aa şi ea este dată de ioni de H + şi Al3+ din soluţia solului
- potenţială - Ap dată de ioni de H+ din complexul coloidal şi din grupele funcţionale ale acizilor humici
- totală - At = Aa+Ap
Aciditatea activă (actuală) se exprimă în unităţi pH (potenţialul H ) care reprezintă cologaritmul
concentraţiei ionilor de H din soluţia solului
(H+)(OH-) = K K>=10-14
(H+)(OH-) =10-7 ioni g la litru de soluţie
Dacă: pH-ul < 7 reacţie acidă
= 7 neutră
> 7 alcalină
Apa din precipitaţii nu e pură şi are dizolvată în ea CO 2 datorită acestui fapt pH apei este 5,7 la o concentraţie de
CO2 de 0,003% şi 5,22 la o concentraţie de CO2 de 0,3%.
Solurile cu CaCO3 în sol au pH între 8,3 şi 10
Soluri cu NaCO3 au ph între 10-12
În soluri CaCO3 + CO2 +H2O trece în Ca(CO2)2 care are ph = 8,5
Solurile care au V = 100% au ph = 7,0-8,3
 Acididatea activă reprezintă sub 1% din aciditatea totală. În raport cu valorile ph-ului din soluţia
solului reacţia solului se clasifică astfel:
Reacţie pH
Extrem acidă sub 3,5
Excesiv acidă 3,5-4,0
Foarte put acidă 4,0-4,5
Puţin acidă 4,5-5,0
Mod acidă 5,0-6,0
Slab acidă 6,0-6,5
F. slab acidă 6,5-6,8
Practic neutră 6,8-7,2
F. slab alcalină 7,2-7,5
Slab alcalină 7,5-8,0
Moderat alcalină 8,0-8,3
Puternic alcalină 8,3-9,0
F. puternic alcalină 9,0-10.0
Extrem alcalină peste 10,0
 Aciditatea potenţială sau titrabilă Ap
Este dată de ioni de H+ şi Al+3 din complexul coloidal adsorbiţi precum şi de ioni de H + din gr OH- şi SiOH-
AlOH-2 şi Al(OH)2-1
Aciditatea potenţială poate fi pusă în evidenţă ca aciditate de schimb (As) şi ca aciditate hidrolitică (Ah).
As este dată de ionii de H+ şi Al+3 din complexul coloidal puşi în libertate prin tratarea solului cu soluţia
normală a unei sări neutre (KCl).
Soluţia de clorură de potasiu are ph = 6. Cu alte cuvinte solurile care au ph > 6 nu au aciditate de schimb.
Ah rezultă prin tratare solului cu soluţia unei sări ce hidrolizează alcalin Ca(CH 3COO)2. soluţia de acetat de
calciu are ph 8,3, deci Ah are o pondere mai mare din aciditatea totală
Aciditatea totală sau de neutralizare rezultă prin tratarea solului co o bază (KOH) ajungându-se
până la neutralizarea completă a solului
Reacţia solului are un rol important ca determinant ecologic întrucât influentează alterarea mineralelor,
debazificarea şi levigarea coloizilor, descompunerea resturilor organice şi humificarea şi activitatea
biologică din sol.
Reacţia solului joacă şi rolul de factor ecologic prin accesibilitatea elementelor nutritive şi prin toxicitatea
ionilor de Al şi de Mn.
Speciile forestiere sunt exigente faţă de reacţia solului ele preferând solurile cu reacţie de la puternic acidă
la slab acidă spre neutră.
Foarte puţine specii suportă reacţii slab alcaline.
Reacţia solului este o expresie fidelă a condiţiilor de formare şi A PROPRIETĂŢILOR SOLULUI.
 Capacitatea de tamponare a solurilor
Solul constituie un mediu tampon întrucât se opune schimbării bruşte a ph-ului. Ca substanţe tampon
în sol joacă un rol important complexul argilo-humic şi sistemul carbonat-bicarbonat de calciu-acid
carbonic şi fosfat-acid fosforic.
Complexul adsorbtiv este considerat ca un amestec al unui acid slab polibazic şi sărurile lui cu baze
puternice.

H+
Complex H +
Complex
Ca2+
adsorbtiv H + + 2HCl adsorbtiv + CaCl2
H+
Ca2+
H+

H+ Na+
Complex Complex
H+ + 2NAOH Na+ + H2 O
adsorbtiv adsorbtiv
Ca2+ Ca2+
Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor este importantă pentru corectarea reacţiei solurilor prin
aplicarea de amendamente calcice

5.6. Potenţialul de oxido-reducere

Solurile conţin şi H molecular care dă indicaţii asupra potenţialului de reducere. Capacitatea de reducere
sau de oxidare rh reprezintă log presiunii H molecular, deci:

rh = log 1 – p
Rh-ul variază între 0 când presiunea H molecular este egală cu presiunea atmosferică şi 40 care indică
condiţii minime de reducere şi maxime de oxidare.
În soluri rh variază între 10 în cazul solurilor hidromorfe şi 30 în cazul solurilor bine aerisite.
Cele mai multe soluri au rh-ul peste 25.
 5.7. Elementele nutritive din sol şi folosirea lor de către plante
Elementele nutritive: - sub formă de ioni adsorbiţi în complex
- sub formă de ioni adsorbiţi în soluţia solului

- sub formă de compuşi de diferite solubilităţi

Pentru nutriţie, plantele au nevoie de un număr mare de elemente:

- C, H, O, N, P, K, Ca, Mg şi S macroelemente
- Fe, Mn, Cu, Zn, Mo şi Cl microelemente

Solul – un rezervor de elemente nutritive

Elementele nutritive: - accesibile (asimilabile): - în litieră
- în soluţia solului
- adsorbiţi în complex
- săruri solubile
- inaccesibile: - săruri greu solubile sau insolubile
Fond de elemente nutritive: - fond de elemente nutritive accesibil sau asimilabil
- fond de rezervă mobilizabil
- fond global de elemente nutritive care cuprinde totalitatea elementelor
nutritive indiferent de gradul lor actual de accesibilitate
Provenienţa elementelor nutritive: - din mineralele primare şi secundare moştenite din materialul parental
al solului
- din mineralele secundare de neoformaţie şi sărurile de diferite
solubilităţi formate în sol
- din materia organică proaspătă şi din humus
- din apele din precipitaţii sau freatice (de irigaţie)
- din atmosferă (N) prin fixarea de către diferite bacterii fixatoare

Schema generală a formelor de legare a elementelor nutritive în soluri, a

transformărilor şi relaţiilor lor (după C.D. Chiriţă, 1974)
 Azotul din sol şi nutriţia azotată
Contribuie la formarea creşterilor vegetative.
N este un element indispensabil pentru viaţa plantelor. El participă:
- în constituţia protoplasmei
- în compoziţia nucleoproteinelor
- în compoziţia aminoacizilor liberi, a clorofilei şi alcaloizilor, a bazelor purinice şi a fitohormonilor
N: - combinaţii minerale 2-3 %
- combinaţii organice peste 95 %
Rol fundamental în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Sursele de N:
- din atmosferă: - N2 – 78.9%
- oxizi de N
- NH4OH
- NH3 5-10 kg la ha

- în sol: - din apele de precipitaţii: - oxizii de N

- amoniac
- în materia organică şi humus – 30-40 kg N/an/ha
- bacterii fixatoare - 5-15 kg N/an/ha
Pentru nutriţia plantelor interesează azotul în forme anorganice (1-2% şi N total) – descompunerea materiei
organice şi a humusului
Prin aminizarea proteinelor (eliberarea de aminoacizi) formează NH4+ şi NH4OH+
Prin nitrificarea NH4 se formează nitriţi şi nitraţi care disociază în soluţia solului NO2+ şi NO3+ – care sunt
accesibile plantelor
Cca 20-40% din N se află sub formă de aminoacizi condensaţi în materie organică, eliberabili prin
hidroliză acidă.
Cea mai mare parte din N anorganic din sol se află sub formă de amoniu NH 4+ legat în formă
neschimbabilă în mice şi feldspaţi şi fixat în unele minerale argiloase.
N elementar se află sub formă gazoasă în aerul din sol şi dizolvat în soluţia solului. Acest N poate fi fixat
de către bacteriile fixatoare.
Pentru nutriţia plantelor interesează N sub formă de:
- amoniu NH4+ adsorbit în formă schimbabilă în soluţia solului
- N ca anion de NO3-.
Aceste forme de N provin din materia organică prin mineralizare.
Materia organică prin aminizarea proteinelor eliberează aminoacizi, iar prin amonificarea
aminoacizilor eliberează NH3 care în prezenţa apei trece în NH4+.
Prin nitrificarea amoniului prin oxidare se formează anioni de NO2- şi NO3-.
Intensitatea mineralizării materiei organice depinde de rap C/N , de ph, de aeraţia solului, de temperatura
şi umiditatea solului.

N din sol provine între 30-40 kg/an/ha din descompunerea resturilor organice şi între 5-15 kg/an/ha prin
bacterii fixatoare.

Pierderile de N din sol sunt de cca 30-50 kg/an/ha prin consum de către plante, prin degajare de
amoniac în atmosferă, precum prin levigarea şi eroziunea solului.

În solurile forestiere 20-25% din N se înmagazinează în biomasă (7-12 kg N/an/ha ), iar 75-80% revine
anual în sol prin litieră.
Prin exploatarea lemnului se pierde cca 10 kg de N an/ha.
În solurile cu mull forestier se formează anual cca 50 kg N asimilabil asigurându-se, astfel, în bune
În solurile cu mull calcic rendzinic aprovizionare cu N este mai deficitară datorită pierderilor sub formă de
amoniac şi mineralizării lente. În solurile cu humus brut cea mai mare parte din N uşor asimilabil se eliberează
în orizontul organic.
Pierderile de N din sol pot fi compensate prin aplicarea de fertilizanţi: gunoi ed grajd, urină, îngrăşăminte verzi,
salpetru de Chile, uree (CO(NH2)2), cianamidă de calciu (CaCN2), sulfat de amoniu – (NH4)2SO4 şi nitrat de
calciu – Ca(NO3)2.
Carenţele de N din sol se manifestă prin: - vitalitatea scăzută a plantelor
- creşteri reduse
- tulpini subţiri
- frunze şi fructe mici
- culoare pală verde-gălbuie a frunzelor tinere
Pentru unele specii forestiere există o corelaţie strânsă între rap C-N în orizontul Of şi înălţimile realizate

Corelaţia raport C/N din humus şi

înălţimea arboretelor de Molid
 Fosforul din sol
Fosforul este al doilea macroelement de importanţă fundamentală pentru plante.
Are adesea caracter de factor limitativ datorită solubilităţii slabe a compuşilor săi.
În soluri P participă între 0,02-0,8%, mai bogate fiind solurile formate pe substrate vulcanice.

P apare: - în compuşi organici 20-60% din P total

- compuşi minerali ca compuşi greu solubili de calciu în solurile alcaline şi de Al în solurile
acide

Rap C/N/P este de 100/10/1 din materia organică.

Soluţia solului conţine în mod obişnuit 0,35 mg la l, iar limita critică este de 0,013 mg la l.
Solubilitatea P depinde de: - reacţia solului, cele mai favorabile fiind solurile slab acide şi neutre
- gradul de diluare a soluţiei solului

Plegat P schimb Psoluţie

Echilibrul reacţiei se poate deplasa spre dreapta sau spre stânga în raport de diluarea soluţiei solului:
verile secetoase echilibrul se deplasează spre stînga, iar în cele ploaioase spre dreapta.
Activitatea biologică din sol favorizează solubilizarea P.
Adsorbţia P se face sub formă de anioni de PO 4- legaţi chemosorbtivi în soluţia internă şi externă.
În solurile forestiere arborii extrag între 12 şi 14 kg P2O5 la ha din care 60-70% revine prin litieră în sol.
În solurile din arboretele naturale conţinutul de P var. între 1 şi 20 mg P 2O5 la 100g sol.
Pinul se dezvoltă bine pe solurile cu conţinut de 1-1,5 P 2O5 la 100 g sol, fiind specia cea mai puţin
exigentă.
Cele mai multe specii de arbori se dezvoltă normai pe solurile cu un conţinut de P 2O5 de peste 5 mg la
100 g sol.
În solurile cu deficit de P se aplică îngrăşăminte P ca apatită, superfosfat, zgură Thomas.
În solurile acide se administrează fosfaţi tricalcici care trec în P mono şi dicalcici solubili, iar pe solurile
saturate în baze fosfaţi mono şi dicalcici.
Gradul de aprovizionare cu P al solurilor se stabileşte astfel:
- dacă P2O5 în mg la 100g sol este: - sub 7 solurile sunt slab aprovizionate
- între 7 şi 10 mijlociu aprovizionate
- peste 10 bine aprovizionate
 Potasiul din sol
Solurile conţin în general între 0,2 şi 4% K. El apare mai ales în mineralele primare ca feldspaţii potasici,
mice, şi minerale argiloase (ilit).
Din conţinutul total de K, 5% se află sub formă de cationi de schimb şi numai 1% în soluţie.
Klegat Kschimb Ksoluţie
94% 5% 1%
Rolul K în sol:
- în sinteza proteinelor şi aminoacizilor
- ac ca biocatalizatori stimulând unele procese fiziologice ca adsorbţia N, oxidarea NH 3 şi reducerea
nitriţilor
- reduce transpiraţia plantelor
- reglează raportul plantelor cu apa şi azotul
- măreşte rezistenţa plantelor la t scăzute
Feldspaţii potasici conţin cca 14% K, feldspatoizii 17-24%, micele 7-8%, ilitul 7.5-8,3%.
Potasiul apare ca ion de legătură pentru neutralizarea sarcinilor electrice rezultate prin substituţia Si cu Al
în tetraedrii şi Al cu Ca în octaedrii.
K se poate elibera din mineralele primare fie:
- prin alterarea silicaţiilor primari
- prin schimb ionic ca la feldspatoizi şi mice
Se eliberează şi prin transformarea micelor în ilit
K rămâne f. rar în soluţie.
K din mineralele primare trece f. încet ca K adsorbit şi f. reprede ca K în soluţie. K din soluţie trece f.
reprede ca şi K adsorbit şi relativ repede în mineraele primare.

Pierderile de K din sol se realizează:

- prin consum de către arbori – 8-15kg pe an ha K 2O
- prin levigare 10-40 akganha K 2O
- prin fixarea lui în compuşi greu solubili sau în compuşi organici
Carenţe de K în solurile forestiere pot aărea numai în soluri forestiere.
Speciile exigente faţă de K cum ar fi Mo Te Fr Sc se dezvoltă bine dacă solurile conţin K 2O peste 15mg la
100 g sol
Speciile puţin exigente ce Pi se dezvoltă bine şi pe solurile cu un conţinut de K2O de peste 3 mg la 100 g
sol
 Alte elemente nutritive din sol
Calciul are rol fiziologic în nutriţia plantelor şi un rol ecologic în formarea structurii, a reacţiei şi a altor
proprietăţi.
Solurile conţin între 0,1 şi 1,2% Ca. El apare în feldspaţii calcici şi calcosodici, în piroxeni şi amfiboli şi
calcit.
Pentru speciile forestiere ionul de Ca nu trebuie să depăşească 70-75% din T.
Pierderile de Ca au loc prin levigare în zonele umede 100-300 kganha şi prin adsorbţie de către plante 20-
200 kganha
În solurile forestier din totalul Ca consumate 70-80 revine în sol prin litieră.
Magneziu
Rol în sinteze clorofilei şi asimilarea P.
Provine în sol din minerale primare – silicaţi feromagnezieni, piroxeni, amfiboli, olivină şi din
descompunerea resturilor organice.
Solurile conţin între 0,1 şi 0,5% Mg, cele mai sărace fiind solurile nisipoase sub 0,005%.
În complexul adsorbtiv Mg nu depăşeşte 1,3-1,5 din T.
Fierul
Se află în cantităţi mari în sol unde provine din silicaţii feromagnezieni din sol piroxeni, amfiboli, olivină.
Lipsa fierului din sol determină cloroza frunzelor. În soluri Fe apare sub formă e ioni bi şi trivalenţi şi oxizi şi
hidroxizi de Fe.
Carenţe de Fe pot apărea în solurile forestiere sărace în humus şi în cele cu reacţie neutră şi alcalină cînd
apare în substanţe greu solubile
Sulful

Apare în soluri între 0,02 şi 0,2% putând ajunge până la 1% în turbării.

Solurile formate pe substrate vulcanice sunt ai bogate în S.
Apar ca sulfat legat organi şi ca sulfuri şi sulfaţi în solurile hidromorfe. Poate apărea şi sub forma de anioni
de SO42- în complexul adsorbtiv al solurilor.
S provine din descompunerea materiei organice, din dezagregarea şi alterarea sulfurilor, din dizolvarea în
apa din precipitaţii a SO3 din zonele industriale.
Poate deveni toxic pentru plante în zonele industriale şi mlăştinoase.

Microelementele

În soluri pot apărea şi urm. Micro elemente: B, Zn Mn, Cu Co Mo Cl

Apar în soluri sub formă ed săruri oxizi şi hidrozixi, elemente în reţeaua cristalină a silicaţiilor şi ioni de
schimb în complexul adsorbtiv.
Rolul microelementelor:
În formaera enzimelor şi drept catalizatori
Unele microelemente ca Mn în concentraţie despre 1,5-2 m.e. La 100g sol poate deveni toxic pentru puieţii
de brad.
Carenţe de Cu sub 4ppm determină deformarea creşterilor lujerului terminal la duglas
În solurile cu pH între 6-7 pot apărea uneori carenţe de microelemente.
Observaţie: în solurile forestiere aprecierea conţinutului în elemente nutritive se face diferit faţă de solurile
agricole astfel, în general solurile forestiere datorită reciclări prin litieră foarte rar apar carenţe în elemente
nutritive, în fondul global al solului.
Unele carenţe se pot datora gradului de solubilitate a compuşilor în care apar.
Gradul de aprovizionare a soluli cu lemente nutritive se poate stabili direct prin determinare conţinutului în
aceste elemnte, dar ţi indirect prin intermediul indicilor chimici ai complexului adsorbtivi ai solului – Sb, Sh, T
şi V precum şi a reacţiei solului.
 6. PROPRIETĂŢIILE FIZICE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI
6.1. Proprietăţile fizice ale solului
6.1.1. Culoarea solului
Caracteristică morfologică determinată de alcătuirea solului.
Criteriu de separare a orizonturilor de sol.
Uneori intră în denumirea solului. Ex: cernoziom, nigrisol, sol roşu etc
Culoarea este dată de constituienţii minerali şi organici, şi anume: argila, silicea hidratată, oxizii şi hidroxizii de
Fe şi Al, CaCO3, sărurile solubile.
Cu excepţia oxizilor şi hidroxizilor de Fe, care au culoare ruginie pînă la gălbui-ruginie, în funcţie de gradul de
hidratare, restul componentelor minerale au culoare albicioasă.
În solurile hidromorfe pot apărea şi culori vineţii, albăstrui, verzi-albăstrui datorită compuşilor reduşi de Fe.
Humusul imprimă o culoare brună, brună-gălbuie-negricioasă.
Culoare depinde şi de umiditatea solului, solurile umede fiind mai închise la culoare.
Culoarea poate fi uniformă sau variată pe profil.
Aprecierea culorii după Munsell se face în funcţie de următoerele variabile:
- nuanţa care este dată de culoarea spectrală dominantă. Se notează cu litere mari din denumirile
englezeşti ale culorilor: R, Y, G, B, P;
- valoarea care redă gradul de luminozitate sau de strălucire a culorii;
- croma care redă gradul de saturaţie sau intensitatea culorii
În roza culorilor în centru este aşezat cenuşiul neutral, iar radial cele 5 culori de bază şi cele 5 culori
intermediare (YR, GY, BG, PB, RP).
Fiecare din cele 10 domenii de nuanţă este gradat de al 1 la 10, cifrele respective fiind aşezate înaintea
simbolurilor. (Ex: 10 YR, 5 YR, 0 YR). Cu cât cifrele cresc nuanţa culori este mai apropiată de cea care
urmează şi cu cât scad nuanţa este mai apropiată de culoarea precedentă.
Pentru fiecare nuanţă pe o planşă separată se prezintă întreaga gamă de culori a nuanţei respective
aranjate sistemetic în funcţie de valoare şi cromă.
Valoarea împarte planţa de jos în sus, pe ordonată, în 10 trepte în raport de gradul de strălucire al culorii,
valorile mici indicând culori închise (1 - negru pur teoretic).
Croma împarte planşa pe abscisă de la stânga la dreapta cu cifre de la 1 la 20 (pentru soluri de la 1 la 8) în
funcţie de saturaţia culorii.
Valorile şi cromele se notează sub formă de fracţie la care se adaugă simbolul nuanţei (10 YR 2/1).
Pentru determinarea culorii solurilor atlasul prezintă 8 planşe, 7 generale şi 1 combinată pentru solurile
hidromorfe.
Cele 7 planşe sunt: 10 R, 2,5 YR, 5YR, 7.5 YR, 10 YR, 2.5 Y, 5 Y. Cea de-a opta planşă este o planşă
combinată care cuprinde nuanţele 5 Y, 5 GY, 5 G, 5 BG şi 5 B, culori care apar la solurile hidromorfe (culori
cenuşii, cenuşii-verzui, cenuşii-albăstrui şi verzui).

6.1.2. Textura solului

Se determină prin analiza granulometrică a solului şi este definită de natura şi proporţia de participare a
fracţiunilor granulometrice: nisip, praf şi argilă.
 Scări pentru gruparea particulelor în fracţiuni granulometrice

Scara Atterberg Scara Kacinski Scara S.U.A. Scara Kacinski simplif.

Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul

particule (in mm) particule (in mm) particule (in mm) particule (in mm)

Nisip
- grosier 2-0,2
Nisip 1-0,05 Nisip 2-0,005 Nisip fizic 1-0,01
- fin 0,2-0,02

Praf 0,02-0,002 Praf 0,005- Praf 0,05-

0,001 0,002 Argilă
0,01
fizica
Argilă 0,002 Argila 0,001 Argila 0,002
Prin analiza granulometrică, după separarea scheletului prin cernere pe o sită cu diametrul de 2 mm
folosind metoda cernerii umede sau metoda sedimentării într-o coloana liniştită de apă, se separă
fracţiunile granulometrice de diferite dimensiuni, care posedă anumite însuşiri.
Nisipul este alcătuit din particule de cuarţ, mică, feldspaţii. Este permeabil, nu are plasticitate şi aderenţă
si nu are capacitate de reţinere a apei şi a substaţelor nutritive.
Praful este alcătuit din particule mai fine ca cele ale nisipului şi formează cu apa soluţii tulburi.
Argila este alcătuită în principal din minerale argiloase silice secundară şi sescvioxizi, este coezivă, are
plasticitate şi aderenţă mare şi o mare capacitate de reţinere a apei şi substanţelor nutritive.
Componentele scheletului se clasifică astfel: - pietriş cu diam. între 2-20 mm
- pietrele cu diam. 20-200 mm
- bolovani cu diam. > 200 mm
În raport cu proporţia de schelet solurile se clasifică astfel:
- fără schelet
- foarte slab scheletice sub 5%
- slab scheletice 5-10%
- moderat scheletice 10-25%
- puternic scheletice 25-50%
- foarte puternic scheletice 50-75%
- excesiv scheletice > 75%
În general solurile sunt alcătuite din toate cele 3 fracţiuni granulometrice: nisip, praf, argilă în proporţii
variabile în funcţie de natura materialelor parentale pe care s-au format şi a proceselor pedogenetice.
În funcţie de textură solurile se clasifică în clase şi specii texturale.
 Suprafaţa totala a
Categoria de Diametrul Numărul de particule la 1
particulelor la 1 g în
particule mm g
cm2
Nisip grosier 2 - 0.2 90 - 720 11 - 20

Nisip fin 0.2 - 0.02 720 - 46 000 20 - 91

Praf 0.02 - 0.002 46 000 - 5 776 000 91 - 454

Argilă 0.002 5 776 000 - 90 260 853 454 - 8 000 000

000

% Argila % Praf
Denumire şi simbol
0.01mm 0.002 mm 0.002-0.02 mm
Textură grosieră
Nisipoasă (N)  10 5  32

Text.grosieră
Nisipo-lutoasă (NL) 11-20 6-12  32
mijlocie
Luto-nisipoasă (LN)  20  12  33

Textură Luto-nisipo-argiloasă (LNA) 31-45 21-32  14

mijlocie Lutoasă (L) 31-45 21-32 15-32
Luto-prăfoasă (LP) 31-45 21-32  33
Textură Luto-argiloasă (LA) 46-60 33-45  32
mijlocie fină Luto-argilo-prăfoasă (LAP) 46-60 33-45  33
Argilo-lutoasă (AL) 61-70 46-60 -
Textură fină
Argiloasă (A)  71  61 -
Stabilirea texturii în raport de conţinutul de nisip, praf şi argilă obţinut prin analiză granulometrică se poate
face şi cu ajutorul unor diagrame triunghiulare.
Pe teren textura solului se poate determina prin mijloace organoleptice aşa cum rezultă din tabelul

Friabilitatea şi Senzaţia la
Aspectul Modelarea în
aspectul frecaea
Specia texturală materialului Plasticitatea şi stare umedă la
suprafeţei materialului în
de sol privit cu ochiul lipiciozitatea punctul de
agegatelor în stare umedă între
liber sau cu lupa aderenţă
stare uscată degete
Grăunţi de nisip
practic nelegaţi,
Nu formează Foarte aspră.
printre care se Nu se pot modela
Nisipos agregate Degetele rămân Nulă
observă foarte sfere
(„nisipul curge”) curate.
mici cantităţi de
particule fine
Grăunţii de nisip
Foarte aspră.
practic nelegaţi,
Agregate foarte Degetele nu se
printre care se Nu se pot modela
Nisipo-coeziv uşor friabile şi cu murdăresc cu Nulă
observă foarte sfere
suprafaţa aspră material
mici cantităţi de
pământos fin
particule fine
Predomină Agregate foarte
grăunţii de nisip uşor friabile şi cu Se pot modela
mai puţin legaţi; suprafaţa aspră; sfere cu suprafaţa
Aspră. Degetele
printre aceşti la frecare uşoară zgrunţuroasă ce
Nisipo-lutos se murdăresc Foarte slabă
grăunţi se se desprind se sfărâmă la
uşor
observă cantităţi grăunţi de nisip încercarea de
mici de material şi de pe suprafaţa modelare
fin agregatului
 Agregate moderat
friabile (prin apăsare Se pot modela suluri
Aspect eterogen. Mulţi
puternică, fără senzaţie subţiri (2-3 mm), care
grăunţi de nisip printre Făinos – aspră. Degetele
Luto–nisipos dureroasă) suprafaţa Slabă până la moderată crapă uşor şi se rup dacă
aglomerări de particule se murdăresc bine.
făinos – aspră, ce nu se se ţin de un capăt; nu se
fine predominante
lustruieşte prin frecare pot modela panglici
cu unghia

Se pot modela suluri

Agregate greu, dar
Fin şi omogen. Cu lupa subţiri, care nu se rup
complet friabile (cu
se observă clar grăunţi dacă se ţin de un capăt,
senzaţie dureroasă), Moderată până la
Lutos de nisip printre Făinos – alunecoasă dar se crapă dacă se
suprafaţa făinoasă, ce nu accentuată
aglomerări de particule îndoiesc în inel; se pot
se lustruieşte prin
fine predominante modela panglici
frecare cu unghia
nerezistente

Agregate rezistente,
numai parţial friabile (cu
Foarte fin şi omogen. Se Se pot modela uşor fire
senzaţie dureroasă la
observă cu lupa puţini (1-2 mm) care se pot
apăsare); suprafaţa
grăunţi mici de nisip îndoi în inel fără a
Luto-argilos foarte făinoasă prin Unsuros – făinoasă Foarte mare
printre aglomerări de crăpa, sau panglici
frecare cu unghia se
particule fine şi foarte subţiri care se rup la
lustruieşte, formând
fine clătinare
„oglinzi” mici
(întrerupte)

Agregate tari, ce nu se
Se pot modela uşor
Foarte fin şi omogen. pot sfărâma sau mărunţi
filamente lungi care se
Lipsesc grăunţii de între degete; suprafaţa
pot îndoi în inel sau
Argilos nisip; se observă numai neted alunecoasă; prin Unsuros – alunecoasă Foarte mare
panglici subţiri care se
aglomerări de particule frecare cu unghia
pot îndoi în cerc fără a
fine şi foarte fine formează „oglinzi”
crăpa
continue
Textura solului poate fi uniformă pe profil sau diferenţiată pe profil.
Indicele de diferenţiere texturală se calculează raportând conţinutul de argilă din orizontul B la
conţinutul de argilă din orizontul A sau E.
În raport cu valoare indicelui de diferenţieire texturală solurile se clasifică astfel:
- nediferenţiate textural Idt =1
- slab diferenţiate textural Idt =1,1 – 1,2
- moderat diferenţiate Idt = 1,2 – 1,4
- puternic diferenţiate Idt = 1,4 – 2,0
- foarte puternic diferenţiate > 2,0
Indicele de diferenţiere texturală dă indicaţii asupra unor procese pedogenetice.
Textura solului este una dintre cele mai importante proprietăţi întrucât ea influenţează toate celelalte
proprietăţi fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi chimice ale solurilor.
6.1.3. Structura solului
Solul = sistem: - natural
- heterogen
- polidispers
- structurat
- poros
Structura solului este dată de forma şi mărimea agregatelor structurale precum şi aşezarea lor spaţială.
Prin structură se înţelege deci proprietatea solului de a forma agregate structurale de anumite mărimi.
Rezultatul structurii este porozitatea solului.
Solul prezintă: - o structură elementară denumită microstructură
- şi o structură în agregate denumită macrostructură.
Structura se realizează prin procese de fragmentare şi de agregare.
Factorii care determină formarea structurii:
- textura solului – prezenţa coloizilor minerali şi organici, argilă, humus, oxizi şi hidroxizi de fier şi
aluminiu
- activitatea biologică din sol. Amestecul solului de către faună.
- factori fizici: goumflarea şi contragerea, variaţiile îngheţ-dezgheţ şi variaţiile de umiditate
Tipuri de structură în raport cu geneza:
- în particule elementare (structură mobilă, monogranulară)
- masivă sau precipitată
- construită sau de agregare
Caracterizara structurii se face în funcţie de:
- Gradul de structurare
-Tipul de structură
- Clasa de structură determinată de mărimea elementelor structurale
În raport cu gradul de structurare solurile de grupează astfel:
0 – nestructurate (fără structură)
1 – slab structurate
2 – moderat structurate
3 – bine structurate
 Tipul (forma şi aranjamentul elementelor structurale)
Blocuri poliedrice sau sferice, cu trei dimensiuni de
Prisme, cu dimensiuni acelaşi ordin de mărime; aranjament în jurul unui punct
Lamele,
dimensiunea orizontale limitate mult mai Sferoizi sau poliedri cu
verticală mult mici decât cea verticală; feţe Blocuri (poliedri) cu feţe feţe plane sau bombate,
mai mică verticale bine definite; plane sau bombate, îmbucându-se slab sau
decât celelalte aranjament în jurul unei linii îmbucându-se cu feţele deloc cu feţele
Clase două; verticale; muchii colţuroase blocurilor vecine elementelor structurale
aranjament în vecine
jurul unui plan
Elemente
orizontal; feţe Feţe plane Feţe plane şi
Capete mai structurale
în general Capete muchii bombate în Agregate
mult sau mai neporoase
orizontale rotunjite obişnuit amestec; poroase
puţin plane sau slab
colţuroase muchii teşite
poroase
Subpoliedric Glomeru-
Lamelară Prismatică* Columnară* Poliedrică* Grăunţoasă
ă* lară
Glomeru-
Lamelară Prismatică Columnară Poliedrică Subpoliedric Grăunţoasă lară
Foarte fină foarte fină foarte fină foarte fină foarte fină ă foarte fină foarte fină foarte
< 10mm < 10mm < 10mm < 5mm < 5mm < 10mm fină
< 10mm
Prismatică Columnară Poliedrică Subpoliedric Grăunţoasă Glomerul
Lamelară fină
Fină fină 10-20 fină fină ă fină fină ară fină
1-2 mm
mm 10-20 mm 5-10 mm 5-10 mm 1-2 mm 1-2 mm
Glomerul
Lamelară Prismatică Columnară Poliedrică Subpoliedric Grăunţoasă
ară
Mijlocie mijlocie mijlocie mijlocie mijlocie ă mijlocie mijlocie
mijlocie
2-5 mm 20-50 mm 20-50 mm 10-20 mm 10-20 mm 2-5 mm
2-5 mm
 Lamelară Prismatică Columnară Poliedrică Subpoliedric Grăunţoasă
Grosieră grosieră grosieră grosieră grosieră ă grosieră grosieră
5-10 mm 50-100 mm 50-100 mm 20-50 mm 20-50 mm 5-10 mm
Prismatică Columnară Poliedrică Subpoliedric Grăunţoasă
Lamelară
Foarte foarte foarte foarte ă foarte foarte
foarte grosieră
grosieră grosieră grosieră grosieră grosieră grosieră
> 10 mm
> 100 mm > 100 mm > 50 mm > 50 mm > 10 mm
Tipurile de structură se stabilesc în funcţie de forma şi aranjamentul spaţial al elementelor structurale. Pot
apărea următoarele tipuri de structură:
- Glomerulară caracterizată prin particule de sol în glomerule aproximativ sferice poroase de 0,2-5 mm;
- Grăunţoasă sau granulară asemănătoare cu cea glomerulară de care se deosebeşte prin aşezarea
îndesată a particulelor şi prin lipsa porilor;
- Subpoliedrică alcătuită din elemente structurale cu muchi teşite şi suprafeţe neregulate;
- Poliedrică alcătuită din agregate nestructurate, neorientate cu dimensiuni apropiate pe cele 3 axe şi
feţe neregulate plane mărginite de muchii ascuţite;
- Prismatică caracterizată prin fragmente alungite orientate vertical, mărginite de feţe netede, uşor
neregulate şi aspre;
- Columnară caracterizată prin fragmente compacte alungite asemănătoare prismelor cu muchii teşite şi
capătul superior rotunjit;
- Lamelară sau şistoasă formată din lamele sau plăci aşezate orizontal.
Structura glomerurală şi grăunţoasă se realizează prin agregare, iar celelalte tipuri prin fragmentare.

Clasa de structură se stabileşte în funcţie de mărimea agregatelor structurale şi poate fi foarte fină, fină,
mijlocie, grosieră şi foarte grosieră (vezi tabel).

Formarea structurii
Pentru formarea structuri solurile au nevoie de un minim de argilă şi de humus, adică de coloizi minerali şi
organici. Structura de agregare se formează prin procese de coagulare datorită ionilor de calciu, aglutinare-
cimentare şi presare. Coagularea se datorează precipitărilor izoelectrice, iar aglutinarea-cimentarea este
favorizată de ionii de Ca şi de Fe ca punţi de legătură. Un rol important în formarea structuri de agregare o
formează şi entomofauna, în special viermii de pământ.
În solurile forestiere un rol important în formarea structuri îl au hidroxizii de Fe amorfi, humusul şi ionii de
Al3+ şi Fe3+. De asemenea, un rol hotărâtor îl au şi ciupercile din geniul Penicilium, Aspergilus şi Fuzarium.
Studiul structuri se face prin observaţie, iar stabilitatea structurii prin cernere umedă. Degradarea
structurii are loc datorită acţiunilor apelor meteorice, tasării solului prin lucrări şi păşunat.
Refacearea structurii se realizează prin aplicarea de amendamente calcice sau cu fosfogips, aplicarea de
îngrăşăminte organice, asolamente (rotaţia culturilor) şi lucrarea raţională a solului.
a
K   100
b
a – conţinutul de argilă obţinută la analiza structurală
b - conţinutul de argilă obţinută la analiza granulometrică

6.1.4. Porozitatea solului

Este defintă ca totalitatea spaţiior goale dintre fracţiunile granulometrice şi agregatele structurale.
Porozitatea apare datorită aşezării spaţiale a agregatelor spaţiale, a activităţii bioogice şi acţiunii rădăcinilor.
Pentru caracterizarea porozităţii interesează:
- volumul total al porilor
- repartizarea lor în funcţie de diametru
Porozitatea totală a unui sol se calculează astfel:

 Da 
Pt % = 1    100,
 D 
în care:
Da este densitatea aparentă;
D - densitatea reală
 Porozitatea totală a solurilor variază cam între 25-60% din volum. Porozitatea totală depinde de textură şi
structură.
Porozitatea totală se divide în porozitate de aeraţie (Pa) şi porozitate capilară (Pc).
Porozitate de aeraţie este dată de pori ocupaţi cu aer când solul e umezit până la capacitatea de apă în
câmp.
Pa = Pt - CC · Da
în care:
Pt este porozitatea totală;
CC - capacitatea de apă în câmp;
Da - densitatea aparentă.
Porozitatea capilară este determinată de porii mici capilari al căror diametru este cuprins între 0,001-0,005
mm.

Specia texturală Porozitatea totală Pori grosieri Pori mijlocii Pori fini
% % % % %

Soluri nisipoase 42  7 30  10 75 53

Soluri prăfoase şi lutoase 45  8 15  10 15  9 15  5

Soluri argiloase 45  8 85 10  5 30  10

 Însuşirile solului Diametrul agregatelor (în mm)

< 0,5 0.5-1.0 1.0-2.0 2.0-3.0 3.0-5.0

Porozitatea totală % 47.5 50.0 54.7 29.6 32.3

Porozitatea necapilară % 2.7 24.5 29.6 35.1 38.7

Porozitatea capilară % 44.8 25.5 25.1 24.5 23.9

În raport cu dimensiunile porilor aceştia se clasifică astfel:

- grosieri largi cu diam. > 50 μ conţin aer sau apă gravitaţională;
- grosieri înguşti cu diam. între 50-10 μ asigură circulaţia capilară a apei şi se drenează repede;
- pori mijlocii cu diam. între 10-0,2 μ asigură capacitatea utlă pentru apă şi pot fi cu diam. sub 0,2 μ
care determină microporozitatea. Reţin apă sub coeficientul de ofilire, deci inaccesibilă plantelor;

În raport cu textura, porozitatea totală, de aeraţie şi capilară variază astfel:

Specia texturală Porozitatea totală Pori grosieri Pori mijlocii Pori fini
% % % % %

Soluri nisipoase 42  7 30  10 75 53

Soluri prăfoase şi lutoase 45  8 15  10 15  9 15  5

Soluri argiloase 45  8 85 10  5 30  10

 Însuşirile solului Diametrul agregatelor (în mm)

< 0,5 0.5-1.0 1.0-2.0 2.0-3.0 3.0-5.0

Porozitatea totală % 47.5 50.0 54.7 29.6 32.3

Porozitatea necapilară % 2.7 24.5 29.6 35.1 38.7

Porozitatea capilară % 44.8 25.5 25.1 24.5 23.9

6.1.5. Densitatea şi densitatea aparentă a solului

Densitatea cunoscută din trecut ca greutate specifică reprezintă masa unităţii de volum a fazei solide a
solului
M
Da  ,
Vt
în care M – masa solului uscat
V – volumul părţii solide a solului
Se exprimă în g/cm3
Densitatea variază în funcţie de alcătuirea solului respectiv de ponderea constituienţilor minerali şi
organici.
Constituienţi minerali au densităţi cuprinse între 2,5-5,3 g/cm3, iar constituienţii organici de la 1,2-1,5 g/cm3
Densitatea solurilor variază între 2,4-2,7 g/cm3, mai mică in orizontul organo-mineral A şi mai mare în
orizonturile minerale B
Densitatea serveşte la:
- calculul porozităţii;
- calculul vitezei de sedimentare la analiza granulometric;
- aprecierea alcătuirii solului.

Densitatea aparentă cunoscută ca greutate volumetrică reprezintă masa solului uscat

raportată la volumul solului în aşezare naturală.

M
Da  ,
Vt
în care: M – masa solului uscat
V – volumul solului în aşezare naturală
Densitatea aparentă depinde de gradul de afânare şi de structură şi variază între 1,2-2 g/cm/cub.
Densitatea aparentă serveşte la: - calculul porozităţii;
- aprecierea gradului de compactitate;
- determinarea rezervelor de diferite substanţe din sol.
Astfel, pentru determinarea conţinutului de humus se utilizează relaţia:
M = p · Da · h, în t/ha,
în care:
M - rezerva în tone la hectar;
p - proporţia conţinutului de humus;
Da - densitatea aparentă în g/cm3;
h - adâncimea solului în cm.
Pentru determinare rezervelor de elemnet nutritive exprimate în mg/100 g sol se foloseşte relaţia:
M (kg/ha) = m · Da · h,
în care:
m - conţinutul de substanţe în mg/100 g sol.

6.1.6. ARIA SPECIFICĂ A SOLULUI

Reprezintă suma suprafeţelo rlaterale ale fracţiunilor granulometrice.

Aria specifică depinde de textură, astfel într-un cm cub de sol aria specifică la solurile nisipoase variază
între 2-4 m pătraţi, la solurile lutoase între 8-13 m 2, iar la cele argiloase între 21-25 m2.
Aria specifică influenţează toate proprietăţile solului şi în special capacitate de adsorbţie şi schimb
cationic, capacitatea de reţinere a apei, structura, porozitatea şi proprietăţile fizico-mecanice.
 6.2. PROPRIETAŢILE FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI
Sunt proprietăţi legate de lucrarea solului. Acestea sunt:
- coeziunea
- aderenţa sau adezivitatea
- consistenţa
- plasticitatea
- maturaţia fizică
- variaţia de volum
Coeziunea este dată de rezultanta forţelor de atracţie moleculară dintre sarcinile electrice ale
particulelor coloidale şi forţelor van der Waals. Depinde de textura şi umiditatea solului, coeziunea crescând
odată cu scăderea umidităţii.
Aderenţa sau adezivitatea reprezintă proprietatea solului umed de a adera la alte corpuri prin
intemediul peliculei de apă. Adezivitatea depinde de umiditate.
Consistenţa solului este dată de gradul de tărie sau de rezistenţa solului la deformare sau
sfărâmare. Ea se manifestă prin rezistenţa solului la unele solicitări mecanice:
- penetrarea
- compresiune
- forfecare sau tăiere
Se determină prin rezistenţa la sfărâmare a solului în stare uscată şi stare umedă, de aceea se deosebeşte o
consistenţă a solului în stare uscată şi o consistenţă în stare umedă.
Consistenţa depinde de textură, structură, conţinut de humus, natura cationilor adsorbiţi, starea de
afânare sau tasare a solului.
Consistenţa este un factor determinant pentru dezvoltarea sistemului radicelar al arborilor. Regimul de
consistenţă a solului este strâns legat de regimul de umiditate.
Dintre speciile forestiere gârniţa şi cerul suportă solurile cu consistenţă tare în sezonul estival. Consistenţa
tare limitează şi volumul edafic util.
 Caracteristicile stării de
consistenţă
Sol uscat, tare, cu caracter de
solid
Sol umed, nu plastic, cu caracter
de semi-solid
Pastă plastică nelipicioasă
Pastă plastică lipicioasă
Suspensie vâscoasă de sol in apă;
curge în strat gros
Suspensie de sol în apă; curge în
strat subţire
Forma de consistenţă
Consistenţă tare
Consistenţă friabilă
Consistenţă plastică nelipicioasă
Consistenţă plastică lipicioasă
Consistenţă de curgere vâscoasă
Consistenţă de curgere subţire
Limitele de consistenţă
Limita de contracţie sau de
frământare
Limita inferioară a plasticităţii
Limita de aderenţă
Limita superioară a plasticităţii
sau limita inferioară de curgere
Limita de curgere
 Plasticitatea
Este proprietatea solului de a se modela uşor prin apăsare. Depinde de conţinutul de argilă, precum şi de natura
mineralelor argiloase.
Se datorează particulelor de argilă care se îmbracă cu pelicule de apă.
Cantitatea de apă la care începe să se manifeste plasticitatea se numeşte limită inferioară de plasticitate.
Cantitatea maximă de apă la care se mai manifestă plasticitatea se numeşte limita superioară de plasticitate.
Diferenţa dintre conţinutul de apă coresounzător limitei inferioare şi superioare poartă numele de indice de
plasticitate.
Variaţia de volum
Este proprietatea solurilor de a se gonfla prin creşterea umidităţii şi de a se contrage, contracta prin scăderea
acesteia.
Gonflarea se datorează hidratării particulelor coloidale ale mineralelor argiloase şi a cationilor adsorbiţi.
Prin pierderea apei are loc micşorarea volumului.
Gonflarea şi contracţia determină variaţia volumului de sol şi provoacă crăpături în perioadele secetoase şi
ruperea rădăcinelor fine şi a perişorilor adsorbanţi.
 7. PROPRIETĂŢILE HIDROFIZICE DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE SOLULUI
7.1. APA DIN SOL
7.1.1. Reţinerea apei în sol
Apa din sol formează faza lichidă a solului.
Solul este un corp poros şi hidrofil şi are capacitatea de adsorbţie, reţinere şi cedarea a apei.
Sursa de apă pentru soluri o constituie precipitaţiile lichide şi solide şi mai rar pânza freatică.
Apa apare în sol la suprafaţa particulelor de sol şi în porii solului. Apa rămasă în sol poartă denumirea de apă
suspendată.
Solul joacă un rol important în circuitul apei în ecosferă prin capacitatea sa de intercepţie a precipitaţilor, de
reţinere de circulaţie respectiv de scurgere şi infiltraţie.
Apa din sol are un rol fundamental:
- în producţia vegetală
- în regularizarea circuitului hidrologic
Relaţiile dintre sol şi apă depind de alcătuirea şi proprietăţile solului.
Reţinerea apei în sol se datorează forţelor care apar la interfaţa dintre faza solidă şi lichidă a solului.
Forţele care reţin apa în sol sunt următoarele:
- forţele de adsorbţie
- forţele capilare
- forţele de tensiune a vaporilor de apă
- forţele osmotice
- forţa de sugere a rădăcinilor
- forţa gravitaţională
- forţele hidrostatice
Forţele de adsorbţie
Sunt de natură electrostatică şi se datorează atragerii dipolilor de apă de către particulele coloidale ale
mineralelor argiloase. Ating valori foarte mari pînă la 10 000 de atm. Apa adsorbită se mişcă lent de la
peliculele mai groase la cele mai subţiri sau prin trecere sub formă se vapori.
Reţinerea apei de adsorbţie este însoţită de degajare de căldură de umectare.
Un rol important în reţinerea apei prin forţe de adsorbţie îl au şi cationii din soluţia solului.
Cantitatea de apă adsorbită depinde de natura şi valenţa cationilor din complexul coloidal.
La aceste forţe de reţinere apa are proprietăţi apropiate de cele ale unui corp solid.
Forţele capilare
Forţele capilare sunt determinate de deficitul de presiune în raport cu presiunea atmosferică care apare sub
meniscuri concave.
Forţa capilară este cu atât mai mare cu cât diam. tuburilor capilare sunt mai mici. În sol apa capilară circulă de
jos în sus întrucât forţa capilară este mai mare decât forţa gravitaţionlă.
A – particulă de sol; B – apă adsorbită; C – apă de condensare
 Mărimea deficitului de presiune este dat de relaţia
lui Laplace:

2
Dq 
r
în care:
σ - este tensiunea superficială;
ρ - densitatea apei;
r - raza capilarelor,
iar înălţimea la care se ridică apa în tuburile capilare
este dată de relaţia

2 cos u
hc =
rg 
2
Dacă θu = 0, cos θu = 1, hc =
rg
Tub capilar

în care: σ , ρ, r au semnificaţiile de mai sus;

g - acceleraţia gravitaţiei;
θ - unghiul de menisc.
 Forţele de tensiune
Acţionează asupra apei sub formă de vapori şi depind de temperatura şi umiditatea solului.
La umiditate constantă tensiunea creşte cu creşterea temperaturii. La temperatură constantă tensiunea
creşte cu creşterea umidităţii.
Forţele osmotice sunt determinate de concentraţia soluţiei solului în săruri solubile care fac ca
apa să fie reţinută mai puternic.
Forţa de sugere a rădăcinilor are valori de 15-20 atm şi determină atragerea apei spre perişorii
radicelari adsorbanţi.
Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din pori mari necapilari atunci când solul e saturat
cu apă. Determină deplasarea spre pânza freatică sau laterală a apei în sol sau la suprafaţă pe versanţi.
Forţele hidrostatice (de submersie)
Se datoresc stratului de apă ce stagnează la suprafaţa solului.
 7.1.2.2. POTENŢIALUL APEI DIN SOL ŞI SUCŢIUNEA SOLULUI
Întrucât natura forţelor de reţinere a apei în sol este diferită, ele nu se pot însuma, de aceea s-a recurs
la o noţiune energetică care exprimă energia pe care o posedă apa din sol ca formă de energie
potenţială.
în felul acesta forţele se traduc în potenţiale care se exprimă în untăţi de presiune, deoarece apa este
reţinută cu o anumită presiune în sol.
Unităţile de presiune pot fi:
- cm coloană de apă
- atmosfere
- bari sau milibari
- mm coloana de Hg
Aceste unităţi pot fi însumate.
În sol apar următoarele potenţiale ale apei:
θ m - potenţialul matricial (corespunzător forţelor de adsorbţie şi capilare);
θ z - potenţialul gravitaţional;
θ s - potenţialul hidrostatic sau de submersie;
θ o - potenţialul osmotic corespunzător forţelor osmotice;
θ t - potenţialul total care este egal cu:
θ t = θm + θ z + θ o
Forţa de sucţiune reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de către un sol, ea se măsoară cu
ajutorul unor tensiometre.
Sucţiunea reprezintă deficitul de presiune în raport cu presiunea atmosferică la care se găseşte apa în sol.
Se măsoară în unităţi de presiune. Sucţiunea matricială hm, datorată exclusiv părţii solide a solului, este dată
de forţele de adsorbţie şi cele capilare .
Sucţiunea matricială împreună cu cea osmotică hs dau sucţiunea totală ht = hm + hs.
Forţa de sucţiune variază în limite largi, este mică la conţinuturi mari de apă şi mare la conţinuturi mici de
apă. Schofield în 1935 a introdus termenul de pF (free energy) analog cu pH.
pF = logaritmul zecimal al sucţiunii exprimată în cm coloană de apă (tabel)
cm coloană de Valori mm coloană de Atmosfere Milibari Bari
apă pF mercur
1 0 0,76 0,001 1 0,001
10 1 7,6 0,01 10 0,01
60 1,78 46 0,06 60 0,06
100 2 76 0,1 100 0,1
330 2,52 250 0,33 330 0,33
500 2,68 380 0,50 500 0,50
1 000 3 760 1 1 000 1
10 000 4 7 600 10 10 000 10
15 000 4,2 11 400 15 15 000 15
50 000 4,7 38 000 50 50 000 50
100 000 5 76 000 100 100 000 100
1 000 000 6 760 000 1 000 1 000 000 1 000
10 000 000 7 7 600 000 10 000 10 000 000 10 000
 7.1.2.3. CURBA DE REŢINERE A APEI SAU CURBA CARACTERISTICĂ A
UMIDITĂŢII SOLULUI
Redă dependenţa dintre forţa de sucţiune a apei şi umiditatea solului exprimată în procente din volumul său.
În funcţie de cantitatea de apă sucţiunea exprimată în unităţi pF variază între 0, când solul este saturat cu apă şi
7 pentru solul practic uscat.
Această curbă poate fi obţinută pe cale experimentală prin determinarea sucţiunii sau indirect prin cunoaşterea
unor puncte caracteristice cum ar fi:
- la U=0, pF=7 sau 104 bari – sol uscat în etuvă
- la U=Hm (higroscopicitatea maximă) pF=4,75 sau 55 bari
- la U=CO (coeficientul de ofilire) pF=4,2 sau 15 bari
- la U=CC (capacitatea de apă în câmp) pF=2,5 sau 0,33 bari
- la U=CT (capacitatea totală de apă) pF=0,04 sau 0,001 bari – sol saturat cu apă
Toate cele 3 curbe din figură arată că, cu cât conţinutul de apă din sol creşte cu atât sucţiunea scade. Pentru
acelaşi conţinut de apă forţa de reţinere a apei creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase, iar la
aceeaşi sucţiune cantitatea de apă creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.

Corespondenţa între
curba de reţinere a apei
şi porozitatea diferenţială
 7.1.3. INDICII HIDROFIZICI AI SOLULUI

Curba caracteristică a umidităţii solului de forma unui S alungit, prezintă nişte puncte caracteristice la care
reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei înregistrează schimbări sensibile.
Valorile umidităţii solului exprimate în procente de apă sau în unităţi pF la care se petrec modificări
evidente, în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei, definesc indicii hidrofizici ai solului.
Ei marchează trecerea apei din sol de la o formă de apă la alta şi dau indicaţii privind acesiblitatea apei.
Principalii indici hidrofizici ai solului sunt:
- Coeficientul de higroscopicitate CH
- Coeficientul de ofilire CO
- Capacitatea de apă în câmp CC
- Capacitatea de apă utilă CU
- Umiditatea la o treime atmosferă U 1/3
- Echivalentul umidităţii EU
- Capacitatea de apă capilară CCP
- Capacitatea totală de apă CT sau capacitatea de saturaţie Csat
Coeficientul de higroscopicitate cunoscut şi sub denumirea de higroscopicitate maximă
reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe care o adsoarbe un sol uscat în etuvă dintr-o
atmosferă saturată în vapori de apă.
Coeficientul de higroscopicitate depinde de textură (vezi tabel), de natura mineralelor argiloase, de
tensiunea vaporilor de apă din atmosferă şi de conţinutul de humus şi de săruri solubile.
Apa de higroscopicitate conţine pe lângă apa de adsorbţie şi apa de condensare capilară.
 Textura solului Valori maxime în % volum
CH CO CC CU

Nisipoasă 1 2 6 4
Lutoasă 8 12 32 20
Argiloasă 14 24 42 18

La CH pF = 4,7 (vezi curba umidităţii)

Coeficientul de ofilire CO
Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol la care plantele se ofilesc ireversibil. Această cantitate variază
între anumite limite, una inferioară care marcheză începutul ofilirii reversibile şi alta superioară care
marchează ofilirea ireversibilă.
La CO solul conţine apă adsorbită, adică apă de higroscopicitate şi apă peliculară.
La CO pF = 4,2 (15 atm)
La CO apa se găseşte numai în porii fini cu diam. sub 0,2 μ. La coeficientul de ofilire solurile nisipoase
conţin 2% umiditate, solurile lutoase 12%, solurile argiloase 24% (tabel).
Între CO şi conţinutul de argilă există relaţia:
Y = 0,05 + 0,35 x,
în care:
Y este coeficientul de ofilire (%);
x - conţinutul de argilă fizică al solului (%)
CO = 1,5 x CH
 Capacitatea de apă în câmp CC
Reprezintă canititatea de apă reţinută de solul umezit în prealabil până la saturaţie după ce s-a scurs
excesul de apă gravitaţională.
La CC solul conţine apă adsorbită şi apă capilară.
CC depinde de textură, structură şi porozitate.
La CC solurile nisipoase conţin maximum 6% umiditate, cele lutoase 32%, iar cele argiloase 42%.
La CC pF = 4,7 şi solul conţine şi apă gravitaţională din porii cu diam. sub 50 μ care se scurge lent.
Capacitatea de apă utilă CAU
Reprezintă cantitatea de apă ce poate fi folosită de plante şi ea se situează în intervalul CC – CO. Valoarea
acestui indice este de 4% la solurile nisipoase, 20% la solurile lutoase şi 18% la cele argiloase. (figură)
Explicaţia conţinutuliu mai mic de apă la solurile argiloase se explică prin aceea că valorile coeficientului de
ofilire, în funcţie de coţinutul de argilă, cresc mai repede decât valorile capacităţii de apă în câmp.
Capacitatea de apă utilă este reţinută între forţe pF = 2,5 (0,33 atm) şi 4,2 (15 atm).
Normele de udare prin irigaţii se calculează cu relaţia:

Q = (CC – Um)h x 0,1

în care: Q – norma de udare în mm coloană de apă sau litri pe m 2
CC – capacitatea de apă în câmp în % din V
Um – umiditatea momentană în procente din vol
h – grosimea solului în cm
Umiditatea la 1/3 atmosfere
Este un indice apropiat de capacitatea de apă în câmp şi reprezintă cantitatea de apă reţinută de solul
saturat supus unei presiuni de 1-3 atm.
 Echivalentul umiditaţii
Reprezintă cantitatea de apă reţinută de o probă de sol de 1 cm grosime supraumezită şi supusă unei forţe
centrifuge egală cu 1 000 G timp de 30 min. Acest indice caracterizează satisfăcător capacitatea de apă în
câmp a solurilor cu textură mijlocie.
Capacitatea de apă capilară CCP
Reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de un sol deasupra oglinzii de apă freatică în zona franjei
capilare. Acest indice prezintă importanţă pentru solurile la care pânza de apă freatică se află la adâncime
critică.
Dacă prin capilaritate apa freatică ajunge la suprafaţă, capacitatea de apă capilară devine capacitate de
câmp capilară.
Capacitatea totală de apă sau capacitatea de saturaţie reprezintă cantitatea maximă de apă
pe care o conţine un sol atunci când toţi porii săi sunt plini cu apă. Cu alte cuvinte CT este egală cu Pt. În
general capacitatea totală de apă variază între 35 şi 45% din volum. La CT sucţiunea soluli este nulă pF =
0.
 7.1.4. FORMELE DE APĂ DIN SOL

Depind de forţele cu care este reţinută apa în sol şi sunt delimitate pe curba caracteristică a umidităţii
solului de indicii hidrofizici.
Solul poate conţine următoarele forme de apă:
Apa sub formă de vapori
Apa de higroscopicitate
Apa peliculară
Apa capilară
Apa gravitaţională
Apa freatică
Apa sub formă de vapori apare în porii solului şi provine din evaporarea altor forme de apă
sau din atmosferă prin pătrunderea aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă.
Se miscă prin difuziune de al un loc cu tensiunea vaporilor mai mare al altul cu tensiunea mai mică.
Cantitatea de apă sub formă de vapori este foarte mică sub 0,001% din volumul său. Prezintă importanţă
pentru redistribuirea apei la solurile cu apă scăzută şi poate trece în stare lichidă prin condensare formând
apa capilară de colţuri. Prezintă importanţă ca rouă subterană care noaptea se deplasează spre suprafaţă
unde temperatura este mai scăzută şi se condensează.
 Apa de higroscopicitate reprezintă apa reţinută prin forţe de adsorbţie în jurul particulelor coloidale
din vapori de apă pătrunşi din aerul atmosferic.
Dipolii de apă reţinuţi de sarcinile atomilor de O de la suprafaţa reţelei cristaline a mineralelor argiloase împreună
cu dipoli reţinuţi de cationii compensatori precum şi cu următoarele straturi de dipoli reţinute datorită atracţiilor
moleculare formează apa de higroscopicitate.
Este o formă de apă stabil legată inaccesibilă plantelor reţinute cu forşe de sucţiune cu pF = 4,7 – 7,0 sau între
50 şi 10 000 de atm. Are densitate mai mar ca 1, îngheaţă la temperaturi sub 0 o C, nu solubilizează sărurile din
sol, are proprietăţi apropiate de cele ale unui corp solid şi circulă numai sub formă de vapori.
Apa peliculară
Este tot o formă de apă de adsorbţie care apare în continuarea apei de higroscopicitate reţinută cu forţe cuprinse
între 4,7 şi 4,2 pF respectiv între 50 şi 15 atmosfere. Este slab legată, are densitate mai mică decât apa de
higroscopicitate, poate solubiliza într-o anumită măsură unele săruri, circulă lent de la pelicule mai groase la cele
mai subţiri şi poate fi parţial folosită de către plante.
Apa de higroscopicitate + apa peliculară = apa de adsorbţie care depinde de textură, de natura mineralelor
argiloase, de conţinutul de humus şi săruri solubile şi de tensiunea vaporilor de apă din atmosferă.
Apa capilară
Reprezintă apa conţinută în porii capilari datorită forţelor de menisc. Cantitatea de apă capilară depinde de
porozitatea capilară respectiv de textură şi structură. Apa capilară ese reţinută cu forţe între 2,5 şi 4,2 pF
respectiv între 1/3 atm şi 15 atm, este apă liberă în totalitate utilă pentru plante şi împreună cu apa de adsorbţie
formează apa suspendată din sol.
Spre deosebire de apa capilară sprijinită pe pânza freatică.
Apa gravitaţională
Reprezintă apa reţinută în pori mari necapilari care se scurge treptat spre pânza freatică. Este reţinută cu forţe
sub 2,5 pF respectiv sub 1/3 atm. Pentru scurt timp este accesibilă plantelor, iar prezenţa sa în sol reduce
porozitatea de aeraţie.
 Apa freatică reprezintă cantitatea de apă acumulată deasupra unui orizont impermeabil prin
scurgerile gravitaţionale. În raport cu adâncimea, apa freatică se poate afla la adâncime:
- critică atunci când franja capilară ajunge la suprafaţă
- subcritică atunci când franja capilară ajunge în profilul solului
- acritică când franja capilară nu ajunge la baza profilului de sol
În raport cu gradul de mineralizare apele freatice pot fi:
- Dulci cu o concentraţie de săruri sub 0,5 g/l
- Slab sălcii cu o concentraţie de săruri sub 0,6-1 g/l
- Moderat sălcii cu o concentraţie de săruri sub 1-2 g/l
- Puternic sălcii cu o concentraţie de săruri sub 2-4,5 g/l
- Slab sărate cu o concentraţie de săruri sub 4,6-10 g/l
- Sărate cu o concentraţie de săruri peste 10 g/l
Mineralizare critică apare atunci când conţinutul de săruri este cuprins între 0,5-3 g/l în funcţie de condiţiile de
mediu.
7.1.5. PEREMEABILITATEA PENTRU APĂ A SOLULUI. MIŞCAREA APEI ÎN SOL
Solul ca sistem poros este permeabil pentru apă şi permite circulaţia acesteia.
Circulaţia apei se datorează gradientului tensiunii umidităţii şi a gradientului temperaturii, precum şi a forţei de
sucţiune şi a forţei gravitaţionale.
Permeabilitatea solului pentru apă depinde de textură, de structură, de umiditate, de căldura solului, de
relief şi de vegetaţie.
În raport cu umiditatea din sol apar două situaţii distincte: mişcara apei în solurile nesaturate şi mişcarea apei
în solurile saturate.
MIŞCAREA APEI ÎN SOLURILE NESATURATE
Are loc sub influenţa forţelor de sucţiune, apa deplasându-se de la sucţiunea mai mică la sucţiunea mai mare,
adică de la un potenţial mai mare la altul mai mic.
Permeabilitatea solului scade cu timpul.
În solurile omogene textural circulaţia apei
are loc de la umiditate mai mare la alta mai
mică. În solurile neoomogene textural
circulaţia apei poate avea loc şi de la
umiditate mai mică la alta mai mare în raport
cu textura. Viteza de circulaţie a apei se
calculează după relaţia lui Richards:
V = Ku  I ,
în care:
Ku - conductivitatea hidraulică în funcţie de
umiditate;
I - gradientul hidraulic sau de presiune.
Valoarea indicilor ce caracterizează permeabilitatea solului variază în funcţie de proprietăţile sale fizice şi
chimice.
La o umiditatea corespunzătoare coeficientului de ofilire sau sub nivelul acestui indice hidrofizic, valoarea
constantei hidraulice Ku = 0. Pe măsură ce umiditatea creşte, creşte şi constanta hidraulică, astfel ca la saturare
Ku = k.
Pătrunderea apei prin solul nesaturat se numeşte infiltraţie, iar cantitatea de apă ce poate fi primită de către sol
până când ajunge la saturaţie, poartă denumirea de capacitate de infiltraţie. Aceasta se exprimă prin grosimea
stratului de apă în unitatea de timp (m/h sau cm/s), adică se măsoară prin viteza de infiltraţie. Viteza de infiltraţie
se poate determina mai uşor şi prin folosirea relaţiei lui Kostiacov:

Vi
Vt  
t
în care:
Vt este viteza de infiltraţie la timpul t în cm/s;
Vi - viteza iniţială de infiltraţie în cm/s;
t - timpul scurs de la începutul infiltraţie;
 - parametrul empiric ce caracterizează dinamica permeabilităţii.
Viteza de infiltraţie se stabilizează după cca 6 ore. În raport cu valoare vitezei finale de infiltraţie
permeabilitatea solului se clasifică astfel:
- excesiv de mică Vf sub 1 mm/oră
- f. mică Vf = 1,1-5,0 mm/oră
- mică Vf = 5,1 – 30 mm/oră
- mijlocie Vf = 30,1 – 70,0 mm/oră
- mare Vf = 70,1 – 145 mm/oră
- f. mare Vf > 145 mm/oră
Cunoaşterea permeabilităţii solurilor este importantă pentru caracterizarea proceselor pedogenetice şi pentru
aplicarea unor măsuri hidroameliorative (irigări, desecări etc).
7.1.5.2. MIŞCAREA APEI ÎN SOLUL SATURAT CU APĂ
Circulaţia apei în aceste soluri are loc prin filtraţie după legea scurgerii laminare stabilită de Darcy:
V=KI
în care:
V - viteza medie de curgere (cm/s);
H
I - gradientul hidraulic egal cu I =
în care: L
H este diferenţa de presiune la extremităţile coloanei de sol cu lungimea L;
K - conductivitatea hidraulică, coeficient de filtraţie sau coeficient de permeabilitate
(cm/s), constanta ce caracterizează uşurinţa cu care solul permite circulaţia apei.
În cazul unei coloane verticale de sol saturat şi cu un strat de apă deasupra (submers):

HL H L
I , deci V K
L L
în care:
H este grosimea stratului de apă de deasupra coloanei de sol;
L - grosimea stratului de sol.
Dacă H = 0, I = H + L = 1, deci:
V=K.

Valoarea lui K depinde de textură:

- la solurile nisipoase ea variază intre 10 -1 şi 10 -3 cm/s
- la cele argiloase sete de 10 – 8 cm/s
 7.1.6. ASCENSIUNEA CAPILARĂ A APEI ÎN SOL

Apa din pânza freatică se ridică prin capilaritate, prin porii solului până la înălţimea la care greutatea
coloanei de apă egalează valoarea lucrului mecanic ce se cheltuieşte pentru ridicarea apei şi a cărui valoare este
dată de tensiunea superficială înmulţită cu lungimea cercului secţiunii tubului capilar. Deci:
2r = r2hgd,
în care:
 este tensiunea superficială;
2r - lungimea cercului (secţiunea tubului capilar);
h - înălţimea coloanei de apă;
g - acceleraţia gravitaţiei;
d - densitatea apei.
2 0,15
Dacă d = 1, 2 = rhg deci h = Introducând  = 74 şi g = 9,81 rezultă:h 
rg r
Prin urmare, înălţimea de ridicare a apei capilare în sol va fi cu atât mai mare cu cât raza porilor va fi mai mică.
Această înălţime nu depăşeşte de regulă 0,5-1 m în solurile cu textură grosieră şi 2-3 m în cele cu textură fină

Ridicarea apei capilare în soluri cu diferite texturi

Viteza de ridicare a apei în porii capilari ai solului variază în sens invers cu textura, adică este mai mare la
solurile nisipoase şi mai mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin capilaritate în sol poate juca un rol pozitiv
prin faptul că, în acest fel, se asigură o mai bună aprovizionare cu apă a plantelor, dar şi un rol negativ prin
procesele de gleizare sau salinizare pe care le poate provoca.

7.1.7. PIERDEREA APEI DIN SOL

Solul pierde apă prin:

- Adsorbţia plantelor
- Prin evaporaţia solului
-Transpiraţia plantelor
Evaporaţia are loc prin trecerea apei din orizonturile superficiale, unde tensiunea vaporilor de apă
este mai mare, în atmosferă unde datorită insolaţiei tensiunea este mai mică.
Prin evaporaţie solurile lipsite de vegetaţie pot pierde apa pe o grosime de 30-50 cm până la valoarea
higroscopicităţii maxime.
Cel mai uşor pierd apa solurile uşoare cu textură nisipoasă.
Evaporaţia poate fi împiedicată prin lucrarea superficială a solului prin care se întrerupe circulaţia capilară.
Transpiraţia determină un consum mult mai ridicat, astfel: transpiraţia zilnică este de cca 23 000 l la
ha la Pi, 33 000 l la ha la Fa şi 44 000 l la ha la Mo.
Un hectar de pădure de fag consumă prin transpiraţie anual o cantitate de 200-400 mm de precipitaţie, o pădure
de molid 200-350 mm, iar una de pin 280-290 mm.
Întrucât evaporaţia şi transpiraţia acţionează concomitent se vorbeşte în mod obişnuit de
evapotranspiraţie.
Evapotranspiraţia depinde de climă, sol şi vegetaţie.
Evapotranspiraţia potenţială (ETP), indice propus de Tornthwaite, reprezintă cantitatea de apă pierdută prin
evaporaţie şi transpiraţie de solul permanent aprovizionat în optim cu apă şi acoperit cu vegetaţia încheiată.
Acest indice serveşte la definirea regimului hidric al solului şi la calculul bilanţului apei din sol. Prin compararea
acestui indice cu cantitatea medie anuală de precipitaţii, se stabileşte excedentul sau deficitul de umiditate.
Apa din sol se pierde şi prin drenaj intern care depinde de textură sau extern care depinde de forma de relief.
 7.1.8. BILANŢUL APEI DIN SOL ŞI REGIMUL HIDRIC AL SOLULUI
Suma algebrică a cantităţilor de apă intrate şi ieşite din sol alcătuiesc bilanţul apei din sol.
Pentru o perioadă considerată bilanţul apei poate fi exprimat după Rode astfel:
Rf - Ri = (P + Aaf + Ss + Si + C + I) - (T + E + Iaf + Ss + Si)
Intrări Ieşiri
în care:
Ri şi Rf sunt rezervele de apă la începutul şi sfârşitul perioadei considerate;
P - precipitaţiile
Aaf - aportul de apă freatică;
Ss şi Si - scurgerile de suprafaţă şi din interior;
C - apa condensată în sol pe seama vaporilor din atmosferă;
I - apa din irigaţii;
T şi E - transpiraţia şi respectiv evapotranspiraţia
Iaf - apa infiltrată spre pânza freatică;
Ss şi Si - apa scursă la suprafaţă () şi prin interiorul solului.
Toate intrările şi ieşirile de apă din sol se exprimă în milimetri. Dacă intrările sunt mai mari decât
ieşirile, umiditatea solului creşte şi invers. În anumite condiţii, termenii ca Aaf, Ss sau Si, I etc. pot fi eliminaţi.
Cunoaşterea bilanţului apei serveşte la caracterizarea generală a solului sub aspectul umidităţii.
Dacă perioada pentru care se face calculul bilanţului apei este un an, pentru simplificare se consideră valoarea
lui C = O, iar Rf = Ri, atunci relaţia bilanţului devine:
P+Aaf =T + E + S's + S'i + Iaf
Când diferenţa dintre intrările si ieşirile de apa din sol dintr-un an are valoare negativa , apare un deficit de
umiditate , iar când valoarea este pozitivă, apare un excedent de umiditate.
 7.1.9. Regimul pedohidric al solurilor
Regimul hidric (pedohidric) al solului este determinat de:
- direcţia predominantă a curentului de apă
- limitele în care variază umiditatea solului în decursul unui an ca urmare a proceselor de
pătrundere reţinere, mişcare şi cedare a apei
Regimul pedohidric depinde de:
- regimul de aprovizionare cu apă şi de mişcare a apei în sol
regimul de umiditate al solului
Regimul de aprovizionare cu apă este determijat de:
- Climatul zonal, respectiv cantitatea de precipitaţii anuală şi distribuţia ei pe luni
- de condiţiile de drenaj din sol şi de la suprafaţa solului
- de prezenţa sau absenţa apei freatice şi a aportului suplimentar de apă din scurgerile de
suprarfaţă, inundaţii, irigaţii etc
Regimul de umiditate al solului este dat de variaţia umidităţii solului în decursul anului şi depinde de regimul
de aprovizionare cu apă. El variază în funcâie de: topoclima, relief, vegetaţie şi capacitatea de apă a solului.
Regimul pedohidric depinde aşadar de:
- climă exprimată prin cantitatea de precipitaţi şi temperatura aerului, respectiv prin indicii de
ariditate de Martonne
- relief care condiţionează pătrunderea apei în sol şi scurgerea apei de la suprafaţă şi din sol
- proprietăţile solului: textură, structură, porpozitate, permeabilitate etc
- prezenţa apei freatice la adâncime critică sau subcritică
În funcţie de sursa de aprovizionare cu apă apar următoarele clase de regimuri pedohidrice:
- de precipitaţii
- de precipitaţii cu aport freatic
- predominant freatic
- de precipitaţii cu aport freatic şi de inundaţii
- de irigaţii
În cadrul clasei de regimuri pedohidrice de preciprtaţii apar următoarele tipuri:
- parţial percolativ caracteristic zonelor de stepă şi silvostepă cu indici de ariditate sub 26 unde
umiditatea momentană variază între CC şi CO, iar ETP>P
- periodic percolativ sau alternant percolativ caracteristic silvostepei interne şi zonei forestiere de
câmpie cu indicii de ariditate între 24-25 şi cu ETP = T
- tipic percolativ sau percolativ profund caracteristic zonelor de dealuri şi podişuri cu indici de
ariditate între 35-45 şi cu P>ETP
 - intens percolativ sau profund percolativ carcateristic zonelor montane cu indici de ariditate >
45 şi cu P mult mai mare decât ETP
- percolativ stagnant caracteristic zonelor umede cu precipitaţii mai mari decât ETP şi care
stagnează obişnuit în orizontul Bargic o anumită perioadă de timp determinând procese slabe la moderate
de hidromorfie.
În raport cu durata stagnării acest regim poate fi slab stagnant sau moderat stagnant.
- stagnant (de precipitaţii) caracteristic solurilor cu stagnare temporară sau permanentă a apei
di precipitaţii care determină procese puternice de hidromorfie. La câmpie şi deluri apar regimul hidric
stagnant desuctiv care determină apariţiei stagnosolurilor luvice sau regimul hidric stagnant cu zvântare
estivală care determină formarea solurilor stagnogleice mai mult sau mai puţin luvice. Dacă apa din
precipitaţii stagnează permanentregimul hidric este stagnant excesiv permanent şi determină formarea
stagnosolurilor mlăştinoase sau turboase (histice).
În cadrul clasei de regimuri pedohidrice cu aport freatic apar următoarele tiouri de regimuri pedohidrice:
- percolativ freatic stagnant de profunzime când apa din precipitaţii percolează cel puţin
jumătatea superioară a profilului, iar apa freatică se ridică în franj capilar până la baza sau jumătatea
inferioară a profilului
- percolativ freatic stagnant cu umezire permanentă din apa freatică a jumătăţii inferioare a
profilului care cauzează procese de gleizare
- amfistagnant cu apă stagnantă atât din precipitaţii cât şi din pânza freatică care provoacă atât
procese de psedogleizare cât şi de gleizare.
În cadrul clasei pedohidrice predomonant freatice care apar când apa freatică se află la adâncime critică,
apar următoarele tipuri de regimuri pedohidrice:
- freatic stagnant de suprafaţă (mlăştinoase)caraacteristic gleiosolurilor tipice, mlăştinoase
sau histice
- freatic stagnant în profunzime (semimlăştinos) care apare în solurile în care pânza freatică
se află la adâncime subcritică. Aceste regim este caracteristic solurilor gleizate.
Regimurile hidrice de inundaţi şi precipitaţii cu aport freatic apar în luncile răurilor, rar şi scurt inundabile sau
frecvent şi durabil inundabile şi cu inundaţie permanentă. Este caracteristic aluviosolurilor tipice sau
mlăştinoase şi gleiosolurilor histice.
Regimurile hidrice de irigaţie apar atunci când apei din precipitaţii sau din pânza freatică i se aduagă şi apă
prin irigaţii
Pot apărea 4 tipuri de regimuri pedohidrice: de irigaţie pe percolativ, de irigaţii pe percolativ freatic umed, de
irigaţii pe percolativ stagnant şi de irigaţie stagnant.
Pentru caracterizarea regimului de apă al solului este necesară şi cunoaşterea stării de saturaţie a soluli cu apă
şi disponibilitate apei pentru plante.
Rezerva maximă de apă disponibilă RM exprimată în l/m2 sau în mm, a unui sol cu drenaj intern asigurat pe
grosimea de înrădăcinare H, se determină cu relaţia:
CC  CO
RM =  Da  H  rv
în care:
10
CC este capacitatea de apă în câmp în g la 100 g sol;
CO - coeficientul de ofilire în g la 100 g sol;
Da - densitatea aparentă a solului în g/cm3;
rv - raportul dintre pământul fin şi volumul total al solului pe grosimea H în cm.
Rezerva momentană de umiditate Rm se determină cu relaţia:
W  CO
Rm =  Da  H  rv
10
în care:
W este umiditatea momentană exprimată în grame apă la 100 g sol, iar restul notaţiilor sunt cele din
relaţia de mai sus.
Regimul de apă disponibilă în soluri variază în funcţie de climat, relief, însuşirile hidrofizice ale solului,
adâncimea apei freatice, densitatea şi structura fitocenozelor etc.
Din motive de economie studiul regimului de umiditate se face prin determinara umidităţii solului în anumite
perioade caracteristice: vernal timpuriu, imediat după topirea zăpezii, vernal târziu la sfârşitul primăverii,
înaintea intrării în vegetaţie, estival timpuriu după începerea vegetaţiei spre finele perioadei ploioase din mai-
iunie, estival târziu în cea dea doua decadă a lunii august şi autumnal mijlociu prima jumătate a lunii
actombrie.
 7.2. Aerul din sol şi aeraţia solului
Aerul din sol se reţine în porii mari necapilari.
Cantitatea de aer din sol depinde de mărimea porozităţii de aeraţie:
Pa = Pt - Cc  Da
Pa este porozitatea de aeraţie;
Pt - porozitatea totală;
Cc - capacitatea de apă de câmp %;
Da - Densitatea aparentă.
La umiditatea corespunzătoarea CC porozitatea de aeraţie variază astfel:
- 30-40% la solurile nisipoase
- 10-25% la solurile lutoase
- 5-15% la solurile argiloase
Pentru majoritatea plantelor optimul de aerisire se situează între 15-30% din volumul solului.
Aerul din sol are aceeaşi compoziţie chimică elementară cu aerul atmosferic.
Proporţia de participare variază astfel:
- azotul între 78,5-80%
- oxigenul între 10-20% cu un optim între 18-20%
- CO2 între 0,2-3,5% putând ajunge în anumite condiţii chiar si până la 5 sau 10%.
Compoziţia aerului atmosferic depinde atât de sistemul radicelar al plantelor care transformă O în CO 2, cât şi de
difuziunea aerului atmosferic în sol.
Solurile bogate în materie organică conţin cantităţi mai mari de CO 2.
Compoziţia aerului din sol depinde şşi de compoziţia arboretelor, astfel într-un arboret de fag la adâncimea de 15
cm proporţia de N este de 78,9%, O 20,47 şi CO 2 0,62%. La adâncimea de adâncimea de 20 cm sub acelaşi
arboret proporţia de N creşte la 78,96, O scade la 19, 85%, iar CO 2 creşte la 1,19%.
Într-un arboret de Mo la adâncimea de 15 cm proporţia de N este de 79,10%, O 19,27%, CO 2 1,13%, la 20 cm
adâncime sub acelaţi arboret proporţia de N scade la 79,98%, cea de O la 13,68%, iar cea de CO 2 creşte la
9,36%.
Aeraţia solului are loc prin difiziunea gazului şi prin mişcarea în masă a aerului atmosferic. Difuziunea aerului
este în funcţie de căldura şi umiditatea solului.
Întrucât regimul de aeraţie este dependent de regimul de umiditate şi de căldură frecvent se vorbeşte de regimul
termoaerohidric al solului.
Regimul de aer al solului are o deosebită importanţă pentru formarea solului, pentru activitatea microbiologică,
pentru proprietăţile solului, pentru descompunerea materiei organice şi humificare, pentru procesele
pedogenetice şi pentru fertitlittatea solului şi mai ales pentru dezvoltarea sistemului radicelar al plantelor.

7.3. Căldura solului

Se exprimă prin temperatură şi este dată de capacitatea solului de a acumula energie calorică.
Principala sursă de căldură o constituie energia radiantă care din totalul radiaţiei solare 33% contribuie la
încălzirea solului.
Solul primeşte căldură şi din unele procese exoterme:
- descompunerea resturilor organice
- humificarea
- hidratarea coloizilor
- condensarea vaporilor de apă
- respiraţia microorganismelor şi a rădăcinilor
- îngheţul apei
- căldura internă a pământului
Temperatura solului depinde în principal de temperatura aerului care la rândul ei variază în funcţie de latitudine,
altitudine, expoziţia şi înclinarea versanţior, umiditatea atmosferică, nebulozitate etc
Solul pierde căldură prin radiaţia terestră prin evapotranspiraţia apei, prin propagarea căldurii în adâncime şi prin
topirea gheţii.
Căldura solului depinde de factori externi, în principal de temperatura aerului, şi de facori interni. Dintre factorii
interni cei mai importanţi sunt proprietăşile termice ale solului, şi anume:
- capacitatea de adsorbţie a razelor solare
- căldura specifică volumetrică sau gravimetrică
- conductivitatea termică şi capacitatea exotermică şi endotermică a solului
Albedoul reprezintă procentul din energia calorică ajunsă la sol care nu pătrunde în sol, adică care
este reflectată. Valorile albedolui ajung la 20% în cazul solurilor negre, 70% la solurile cenuşii, peste
50% la solurile ocupate de pădure şi între 70-80% la solurile acoperite de zăpadă.
Capacitatea de adsorbţie a razelor solare depinde de culoarea solului de umiditatea solului şi de
gradul de acoperire.
Solurile închise la culoare adsorb între 85-95% din energia radiaţiilor, solurile umede au o capacitate
de adsorbţie mai mare decât cele uscate.
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica cu 1 oC temperatura unui
cm3 de sol sau a unui g de sol, cu cât căldura specifică este mai mică cu atât solul se încălzeşte
 mai uşor. Solurile nisipoase se încălzesc mai uşor ca şi cele cu umiditate mai redusă.
Conductivitatea termică reprezintă capacitatea solului de a transmite căldura şi este o rezultantă a conductivităţii
termice a elementelor sale componente lichide, solide şi gazoase. Cea mai mare conductivitate termică o are
nisipul urmat de argilă, apoi de apă, de mateerie organică şi de aer. Cu cât conductivitatea termică este mai
mare cu atât solul se încălzeşte şi se răceşte mai uşor.
Capacitatea exotermică a solului se datorează descopnerii resturilor organice, humificării, hidratări coloizilor
condensării vaporilor de apă. Prin hidratarea humusului la 1 kg de humus rezultă 20 cal. Prin hidratarea argilei la
1 kg argilă rezultă 3-5 cal. La formarea unui g de humus se degajă 5 cal.
Capcacitatea endotermică are loc datorită evapotranspiraţiei li topirii gheţii. Pentru evaporarea 1 g de apă se
consumă 600 cal la 10 grade C.
Regimul termic al solului este dat de ansamblul fenomenelor de încălzire şi răcire a solului. El este expresia
cantitativă a bilanţului termic al solului care este dat de relaţia:
Q = (S' + D) - R - Eef  P  LE  V
în care:
Q este cantitatea de căldură primită sau pierdută în unitatea de timp de către stratul de la suprafaţa solului;
S' + D - fluxul radiaţiei solare (directă şi difuză);
R - radiaţia reflectată;
Eef - radiaţia efectivă a solului;
P - căldura migrată în adâncimea solului sau spre suprafaţă noaptea;
LE - consumul de căldură pentru evaporarea apei din sol;
L - căldura de condensare a vaporilor de apă din sol (E);
V - schimbul de căldură dintre sol i atmosferă.
Semnele +/- arată că fluxul de căldură are direcţii diferite ziua şi noaptea. Atunci când Q creşte, bilanţul este
pozitiv, adică solul se încălzeşte, iar când Q scade solul se răceşte. Solul prezintă un regim termic diurn, lunar,
sezonier, anual şi multianual.
Intrucât între regimul termic şi cel aerohidric există o strânsă legătură, pentru caracterizarea solurilor se foloseşte
expresia de regim termoaehidric al solului.
Regimul termic influenţează asupra proceselor fizice, chimice şi biologice din sol şi deci asupra formării şi
evoluţiei solurilor. Căldura solului influenţează în principal procesul de formare a solului constituind un important
factor pedogenetic.
Astfel, căldura influenţează dezagregarea rocilor şi alterarea mineralelor, descompunerea resturilor organice
şi humificarea, mineralizarea humusului, transformările biochimice ale elementelor nutritive, evaporarea
şi, în funcţie de acestea, sensul deplasărilor pe verticală a substanţelor solubilizate şi dispersate coloidal ş.a.
Căldura solului influenţează şi asupra umidităţii solului în sensul că, creşterea acesteia determină mărirea
energiei libere şi deci mobilitatea apei, creşterea evapotranspiraţiei şi deci a absorbţiei apei de către plante.
Ingheţul şi dezgheţul repetat favorizează structura solului şi ameliorarea condiţiilor de porozitate, aerisire şi
umiditate.
Regimul termic al solului condiţionează germinaţia seminţelor şi răsărirea plantulelor, intrarea în
vegetaţie a speciilor forestiere, creşterea şi dezvoltarea sistemului radicelar al arborilor. Exigenţele şi
toleranţele speciilor forestiere faţă de căldura solului diferă de la o specie la alta şi în funcţie de stadiul lor de
dezvoltare. Cele mai multe seminţe forestiere germinează numai la temperaturi ridicate ale solului, 20-30 oC.
Pe solurile reci vegetaţia porneşte mai târziu decât pe cele calde, bine drenate şi însorite. De asemenea, pe
solurile reci, sistemul radicelar este slab dezvoltat şi deformat, adeseori superficial. Solurile excesiv de calde
determină o evaporare a apei şi agravează deficitul de apă din sol. In felul acesta, ele reduc fotosinteza netă
şi diminuează creşterile anuale.
Modificarea condiţiilor termice din sol se poate realiza indirect prin rărirea arboretelor, prin încorporarea de
îngrăşăminte organice (în pepiniere), prin lucrări de drenaj a solurilor cu exces de apă, prin ameliorarea
condiţiilor de structură etc.