Abordarea matematica din punctul devedere a fiabilitatii a diferitelor

categorii de elemente si sisteme

Sistemul - este ansamblul de elemente care funcţionează în comun

pentru realizarea în mod independent a unei funcţiuni (monofuncţional)
sau a mai multor funcţiuni (multifuncţional). Principial, sistemul se
poate diviza în mai multe elemente.

Elementul - este o anumită parte din sistem capabilă să îndeplinească o

anumită funcţiune în cadrul sistemului. De obicei se consideră că
elementul nu este destinat să îndeplinească funcţiuni în afara
sistemului. Din punct de vedere al fiabilităţii elementul este o parte din
sistem ce poate fi caracterizată prin indicatori proprii de fiabilitate.
 Clasificarea elementelor şi sistemelor din punct de vedere al fiabilităţii
se realizeaza dupa diferite criterii, dintre cele mai uzuale fiind:

1.după numărul de stări ale elemente şi sistemelor;

2. după reparabilitatea elementelor;
3. după dependenţa sistemelor;
4. după structura sistemelor;
5. după gradul de redondanţă a sistemelor;
6. după durata misiunii elementelor şi sistemelor;
1.1. Clasificarea după numărul de stări

Dupa numarul de stari elementele şi sistemele sunt:

a) binare (bivalente);
b) multivalente;
c) parametrice:
1. monoparametrice;
2. multiparametrice;
d) de producţie;
e) de deservire.
•a)  Elementele şi sistemele binare (bivalente) - au numai două stări:
- de funcţionare;
- de defect.
Pentru modelarea lor matematică li se asociază variabile binare de tipul:
element i -> variabila xi ={1-elementul i funcţionează;
0-elementul i nu funcţionează},
variabile care se supun operatorilor algebrei binare (Boole).

Un sistem format din n elemente binare independente are un număr nss

de stări:
= stari
Starea sistemului este o combinaţie de stări ale elementelor sale.
Mulţimea stărilor sistemului binar se subdivide în două submulţimi:

S - mulţimea stărilor de funcţionare ;

R - mulţimea stărilor de defect;

Sistemele formate din elemente binare pot fi binare sau multivalente

b) Elementele şi sistemele multivalente au mai mult de două stări, în
cele mai multe cazuri stărilor elementelor (sistemelor) multivalente
asociindu-li-se un anumit nivel de performanţă .
•Performanţa
  acestor sisteme este modelată matematic de o variabilă
aleatoare discretă cu domeniul de definiţie finit şi discret x1, x2, … xn,
fiecărei valori a domeniului de definiţie (xi) corespunzându-i o anume
probabilitate pi cu condiţia:
=1

Matematic stările unui element multivalent formează un sistem

complet de evenimente (sunt incompatibile şi cel puţin una din ele se
realizează sigur).
•Numărul
  de stări ale unui sistem format din elemente multivalente
independente este:

unde nsei este numărul de stări ale elementului i.

Referitor la numărul de stări ale elementelor şi sistemului putem avea
următoarele situaţii:

Stare Elemente Stare Sistem

binar binar
binar multivalent
multivalent multivalent
•c)  Elementele şi sistemele parametrice au funcţionarea caracterizată
de un parametru continuu (monoparametrice) sau de un vector de
parametri (multiparametrice).
Domeniul de definiţie al fiecărui parametru este continuu într-un
interval delimitat de o valoare minimă (mi) şi maximă (Mi).
Matematic este modelat de o variabilă aleatoare continuă X
caracterizată de o funcţie de distribuţie:

cu conditia
•si/sau
  o functie de repartitie:
=
unde f(u) este funcţia de distribuţie cu variabila x schimbată în u.
d) Elementele şi sistemele de producţie reprezintă un caz particular al
celor parametrice, în acest caz parametrul fiind o cantitate de produse
sau energie. Această clasă este utilă pentru sistemele la care producţia
poate fi stocată în puncte intermediare ale procesului de producţie iar
funcţionarea este caracterizată mai puţin de timp de funcţionare şi mai
mult de producţie realizată de element sau sistem într-un anume timp
de refe
Indicatorul care le caracterizează este performabilitatea.
Performabilitatea este probabilitatea ca elementul sau sistemul să
realizeze un anumit nivel de performanţă, la un anumit moment
(momentană) sau într-un interval de timp dat.
f) Elementele şi sistemele de deservire sunt sistemele de producţie
destinate să satisfacă o anume cerere constantă sau variabilă.
Performanţa lor caracterizează nivelul în care sistemul satisface
(serveşte) cererea. Modelarea poate fi facilitată dacă cererea este
inclusă ca element al sistemului iar satisfacerea cererii este modelată în
relaţiile funcţionale ale sistemului (în structură).
De remarcat că, impunând o valoare critică inferioară sau superioară,
respectiv un domeniu de admisibilitate pentru parametru respectiv
performanţă, putem modela elementele parametric sau multivalente,
prin variabile binare. Dacă parametrul este în zona admisibilă atunci
elementul este în stare de funcţionare, invers în stare de defect.
1.2.Clasificarea după capacitatea de reparare
Se referă la elementele sau sistemele binare care pot fi: nereparabile si
reparabile.
Elementele şi sistemele nereparabile sunt caracterizate de o singură
perioadă de funcţionare Tf (până la prima defecţiune), considerată
matematic o variabilă aleatoare continuă cu domeniul de definiţie
[0,Tfmax] din care se pot determina indicatorii de fiabilitate ai elementului.
Elementele şi sistemele reparabile au existenţa formată dintr-o succesiune
alternativă de perioade de funcţionare (caracterizate de variabila aleatoare
continuă Tf) şi de defect (caracterizată prin altă variabilă aleatoare continuă
Td). Trecerile din starea de functionare în cea de nefunctionare, de
asemenea alternative cu cele din starea de nefunctionare în starea de
functionare, formează două fluxuri de evenimente.
•Pentru
  o perioadă de referinţă T dată formează două variabile aleatoare
discrete cu domeniul de definiţie, şirul numerelor naturale.
) – M() 1
Nd - numărul de defecţiuni; Nf - numărul de reparări (restabiliri).
Când T tinde la infinit ) = M()
Cunoscând variabilele aleatoare Tf şi Td se pot calcula toţi ceilalţi
indicatori de fiabilitate pentru elementul reparabil, inclusiv Nd şi Nf .
1.3. Clasificarea după dependenţă
Se referă la sisteme care pot fi: cu elemente independente sau cu
elemente dependente. În cazul elementelor independente, funcţio-
narea respectiv fiabilitatea unui element nu depinde de fiabilitatea
celorlalte elemente ale sistemului.
•Ipoteza
  independenţei permite calculul facil al probabilităţilor stărilor sistemului
folosind teorema produsului de probabilităţi (probabilitatea producerii
simultane a două sau mai multe evenimente independente este egală cu
produsul probabilităţilor cu care se realizează fiecare din evenimente.)
Astfel probabilitatea stării sistemului cu toate elementele în funcţiune Ps0 va fi:
Ps0
unde nes – numărul de elemente ale sistemului.
Pentru stările cu unul sau mai multe elemente defecte se înlocuiesc în produs
valorile corespunzătoare ale lui pi cu qi. Ipoteza independenţei este adesea
adoptată, pentru simplificarea calculelor, dar nu reflectă întotdeauna realitatea.
Baza obiectivă a dependenţei dintre elementele unui sistem o constituie relaţia
fiabilitate - solicitare. Dacă se acceptă că la solicitare zero elementele nu se
defectează iar fiabilitatea scade cu creşterea solicitării (stresului) elementului,
funcţie de stresul celorlalte elemente este evidentă dependenţa dintre
elemente.
•Cele
  mai evidente şi utilizate ipoteze de dependenţă sunt cele de tip
serie şi de tip paralel care se manifestă după cum urmează:
La un sistem serie cu elemente dependente serie la defectarea unui
element (primul) sistemul iese din funcţiune, celelalte elemente nu mai
sunt solicitate şi deci nu se mai defectează.
Efectul este că sistemul evoluează numai cu toate elementele în funcţi-
une. Numărul de stări ale sistemului în acest caz va fi nss = nes+1.
La celelalte sisteme (care nu sunt serie) ipoteza dependenţei serie duce
la:
nes + 1
•La  un sistem paralel cu elemente dependente paralel, dacă solicitarea
sistemului se repartizează pe elementele sale, rezultă că solicitarea unui
element şi deci fiabilitatea lui va depinde de care din celelalte elemente
este în funcţiune iar fiabilitatea unui element va depinde de starea în
care se află sistemul. Matematic aceasta poate fi exprimată prin
probabilităţi condiţionate:
=
Ipoteza dependenţei de tip paralel multiplică volumul datelor de intrare
în calcule, fiecare element va avea mai multe valori pentru
probabilităţile (intensităţile) de defectare, numărul acestora putând
creşte de la 1 în ipoteza independenţei la în cazul dependenţei paralel
la un sistem paralel cu elemente diferite.
1.4 Clasificarea după structură
Criteriul se referă la sisteme ce pot fi caracterizate prin două categorii
de structuri:

- structura externă – indica modul în care sistemul interacţionează cu

exteriorul;
- structura internă, reflecta relaţia sa cu elementele componente.

Aceste două aspecte ale structurii obiectivizează relativitatea noţiunilor

de element şi sistem, structura externă a unui sistem devine parte a
structurii interne a "suprasistemului" în care sistemul devine element.
a) Sisteme cu structura externa - clasele de sisteme după structura
externă sunt:
- Sistem bipolar simplu
1 marime de intrare
1 marime de iesire
- Sistem bipolar multiplu cu o intrare
1 marime de intrare
Mai multe marimi de iesire
- Sistem bipolar multiplu cu o iesire
Mai multe marimi de intrare
1 marime de iesire
- Sistem multipolar
Mai multe marimi de intrare
Mai multe marimi de iesire

Structura internă din punctul de vedere al fiabilităţii reprezintă relaţia dintre

elemente şi sistem. Structura poate fi exprimată prin mai multe forme. Clasele de
sisteme după criteriul structurii interne sunt:
• sisteme serie;
• sisteme paralel;
• sisteme simple, decompozabile serie şi paralel;
• sisteme complexe decompozabile;
• sisteme nedecompozabile serie-paralel (buclate).
Sistemul serie (binar) iese din funcţiune la defectarea oricăruia dintre
elemente. Este cel mai puţin fiabil dintre sisteme. Fiabilitatea lui este
mai mică decât fiabilitatea celui mai puţin fiabil dintre elemente, cel
mult egală cu aceasta. Exemplul clasic este lanţul. La sistemele
multivalente sau de producţie, performanţa sistemului este egală cu a
celui mai puţin performant dintre elemente.

Sistemul paralel iese din funcţiune când se defectează toate elementele

sale. Este cel mai fiabil dintre toate sistemele. La sistemele multivalente
sau de producţie în mod curent performanţa sistemului rezultă din
însumarea performanţelor elementelor.
Sistemul paralel se prezinta in figura urmatoare:

Sistemul simplu decompozabil paralel este format din

subsisteme serie legate în paralel. Fiecare din aceste
subsisteme poartă numele de cale minimală,
drum minimal sau legătură minimală definită ca o
submulţime minimală din mulţimea elementelor
sistemului care, fiind simultan în funcţiune, asigură
funcţionarea sistemului indiferent de starea celorlalte elemente.
O structura simplu decompozabila paralel se prezinta in figura
urmatoare:
Sistem simplu decompozabil serie este format din subsisteme paralel
legate serie. Aceste subsisteme poartă denumirea, la sistemele binare,
de secţionări minimale, tăieturi minimale sau grupuri de defectare,
definite ca submulţimi minimale din mulţimea elementelor sistemului
care defectându-se simultan duc la ieşirea din funcţiune a sistemului,
indiferent de starea celorlalte elemente:
În orice sistem binar există legături, respectiv secţionări minimale, dar
la cele simplu decompozabile acestea sunt delimitate şi fizic.
Calculul fiabilităţii sistemelor simplu decompozabile este facil şi de
aceea una din metodele de calcul a fiabilităţii sistemelor binare are la
bază echivalarea cu sisteme simplu decompozabile (căutarea căilor
respectiv secţionărilor minimale).
Sistemele complexe decompozabile serie-paralel sunt cele care pot fi
reduse la un pseudoelement echivalent sistemului numai prin operaţii
de punere în paralel şi în serie a elementelor sale dar la care
secţionările minimale nu sunt delimitate fizic.

Sisteme nedecompozabile sau buclate au, drept cel mai simplu

reprezentant, schema în punte formată din cinci elemente:
Abordarea lor în calculele de fiabilitate se face
prin echivalarea cu sisteme decompozabile.
Metodele de echivalare sunt uşor de aplicat şi
au la bază căutarea căilor minimale.

Sistem echivalent simplu Sistem decompozabil serie

decompozabil parallel
1.5. Clasificarea după gradul de redondanţă
Se referă la sisteme şi reflectă măsura şi modul în care elementele
sistemului se rezervă reciproc. Rezervarea se poare face individual când
elementul de bază are prevăzut un element de rezervă ce intră în
funcţiune la defectarea bazei. Elementul de rezervă poate fi încărcat la
fel ca baza şi deci se defectează cu aceeaşi intensitate şi poartă
denumirea de rezervă activă (caldă) sau poate fi descărcat atâta timp
cât baza funcţionează şi atunci poartă denumirea de rezervă pasivă
(rece).
Există şi o situaţie intermediară când rezerva individuală poartă
denumirea de rezervă semiactivă. Pentru rezerva semiactivă s-a
consacrat deja termenul de stand-by.
Modelarea sistemelor rezervate individual pasiv sau semiactiv trebuie să
considere în calcul şi sistemul care execută punerea rezervei în locul bazei.
Există două posibilităţi:
• aşa-numitul comutator ideal cu probabilitatea de succes egală cu 1 şi
timp de comutare automată nulă;
• comutare reală care este caracterizată de o probabilitate de ratare a
comutării q=1-p>0 şi un timp de comutare tk>0.
Există modele care consideră şi comutatorul real. Rezerva comună
presupune un element de rezervă pentru mai multe elemente de bază.
Sistemele majoritare sunt construite din n+k elemente, de obicei identice,
la care funcţionarea este asigurată de funcţionarea orcăreia n elemente.
Acesta poartă denumirea de sisteme majoritare n din n+k. cazurile cele
mai frecvente sunt 2 din 3.
1.6 Clasificarea după durata misiunii
După acest criteriu elementele şi sistemele pot fi:

- cu misiune continuă;
- cu misiune intermitentă:
- ciclică;
- la cerere.

Modelarea fiabilităţii celor cu misiune intermitentă trebuie să reflecte

faptul că elementul sau sistemul trebuie să fie în stare de succes atunci
când este solicitat.
2. Forme de exprimare a structurii
Structura, din punct de vedere al fiabilităţii şi definită ca relaţia dintre fiabilitatea
elementelor şi a sistemului, poate fi exprimată prin diverse forme din care vom
evidenţia în continuare:
Pentru sisteme binare formate din elemente binare:
• schema bloc;
• funcţia de structură;
• tabelul Karnaugh;
• funcţia de fiabilitate;
Pentru sisteme binare sau multivalente formate din elemente binare sau
multivalente:
• tabelul de adevăr;
• graful stărilor.
Fiecare dintre aceste forme de exprimare este adecvată pentru un anume scop.
•   Schema bloc (schema de fiabilitate)
2.1.
Reprezintă elementele sub formă de blocuri cu legături funcţionale între un punct definit
de intrare şi unul de ieşire cu convenţia că starea de succes a sistemului este asigurată
dacă între punctul de intrare şi cel de ieşire există cel puţin o legătură de succesiune
între elemente în funcţiune.
2.2 Funcţia de structură
Are forma: y = f(Xi)
unde: y - este o variabilă binară asociată sistemului cu valoarea 1 dacă sistemul
funcţionează şi 0 dacă sistemul este defect.
xi -este o variabilă binară asociată elementului i care are valoarea 1 dacă elementul i
funcţionează şi 0 dacă elementul i este defect.
Funcţia (f) foloseşte operatorii algebrici binari şi anume:
• - şi ;
• - sau;
• - non - complementarul lui x.
•Forma
  cea mai utilizată dintre cele cunoscute pentru funcţia f este cea
canonică disjunctivă:

y=

unde:
msss - mulţimea stărilor de succes ale sistemului;
nes - numărul de elemente al sistemului;
=Xi, dacă în starea j elementul i funcţionează;
= , dacă în starea j elementul i este defect.
2.3 Tabelul Karnaugh
Este folosit mult pentru simplificarea schemelor logice şi reprezintă o formă
grafică a funcţiilor de structură la care sunt reprezentate prin căsuţe toate cele
2n stări ale sistemului binar format din elemente independente cu alocarea
unor jumătăţi din acestea fiecărui element în funcţionare şi evidenţierea, de
exemplu prin haşurare, a căsuţelor corespunzătoare stărilor de succes.
Este sugestiv şi util la calculul sensitivităţii sistemului din punct de vedere al
elementelor.
2.4 Funcţia de fiabilitate
Pentru un sistem, are forma: Ps = f(Pi) i = 1 … n
unde n este numărul de elemente al sistemului.
Funcţia de fiabilitate a unui sistem poate rezulta din funcţia de structură a
acestuia. La sistemele bivalente funcţia de structură rezultă ataşând sistemului
variabila aleatoare binară:
•Ys  :
• ps - probabilitatea de succes a sistemului;
• qs - probabilitatea de refuz a sistemului.
• Elementelor care compun sistemul le ataşăm variabilele aleatoare (X1, X2, … Xi,
… Xn); Xi :
• Funcţia de structură va avea în acest caz forma: Ys = f(X1, X2, .. Xi…Xn)
care în cazul formei canonice disjunctive devine:
y=
unde:
nsss = numărul de stări de succes a sistemului
nes = numărul de elemente a sistemului
=Xi, dacă în starea j elementul i funcţionează;
= , dacă în starea j elementul i este defect.
•Se  observa ca:
M(Ys) = 1 x ps + 0 x qs = ps;
M(Xi) = 1 x pi + 0 x qi = pi;
M() = 0 x pi + 1 x qi = qi;
ps = M [Ys] = M [ f(X1, X2, ….Xi ….Xn] = f(M[Xi]) = f(pi) unde f este functia de structura.
2.5 Tabelul de adevăr
Poate reprezenta structura sistemelor binare sau multivalente formate din elemente
binare sau multivalente. Are un număr de coloane egal cu numărul de elemente ale
sistemului, plus o coloană pentru sistem şi un număr de linii egal cu numărul de stări
ale sistemului. Numărul de stări ale sistemului va fi:
nss = pentru sistemul format din elemente binare independente;
nss = pentru sistemul format din elemente multivalente.
nss - numărul de stări ale sistemului; nes - numărul de elemente a sistemului;
- numărul de stări al elementului i; mes - mulţimea elementelor sistemului.
Tabelul conţine simboluri sau numere care definesc starea (succes - refuz) respectiv
nivelul de performanţă al elementului respectiv sistemului corespunzător liniei şi
coloanei date. Performanţele sistemului în funcţie de cele ale elementelor în
fiecare stare rezultă din analiza funcţională a sistemului.
De exemplu la debitele şi puterile pentru sistemele serie, performanţa sistemului
este egală cu performanţa minimă a elementelor înseriate, iar la cele paralel
performanţele se adună.
2.6 Graful stărilor
Nodurile grafului corespund fiecare unei stări a sistemului. În cazul independenţei
elementelor acestea vor fi în număr de 2n.
Laturile grafului corespund tranziţiilor între stări sau sunt dublu orientate. Fiecărui
sens al laturii i i se asociată intensitatea de tranziţie corespunzătoare.

Formele de exprimare a structurii au fost exemplificate pentru cazul a doua si

respective trei elemente legate in serie si paralel in tabelele ce urmeaza:
Fiabilitatea sistemelor cu elemente dispuse în paralel, cu redundanţă
activă, poate fi sporită prin introducerea unor legături suplimentare
Astfel, elementul C şi legăturile acestuia cu elementele D şi E asigură
funcţionarea sistemului, chiar dacă elementele A şi B se defectează,
adică nu mai alimentează elementele D şi E.

Schema reticulata cu 5 elemente

Schema reticulata cu 5 elemente
Sistemul (I) poate funcţiona fie cu traseele A-D şi B-E în paralel, fie cu
traseele C-D şi C-E, de asemenea în paralel. El poate funcţiona, evident,
şi cu toate traseele sale. Schema (I) poate fi prezentată symbolic rezul-
tând din “însumarea” schemelor mai simple (II) şi (III). Această adunare
trebuie făcută ţinând seama de probabilităţile de funcţionare, respectiv
de defectare, ale subsistemelor considerate.
În schema (II), elementele A şi D pe de o parte şi B şi E pe de alta, sunt
legate în serie, ceea ce permite ca schema II să fie redusă la schema
(IV), echivalentă cu elementele (A ∩ D) şi (B ∩ E) dispuse în paralel.
La rândul ei, schema (III) poate fi redusă la schema (V), cu elementul
C(neschimbat) şi (D U E) în serie.
Considerând fiabilitatea RA, RD, RB şi RE a elementelor individuale
cunoscută pentru o anumită durată de funcţionare, atunci fiabilitatea
elementelor de înlocuire (A ∩ D) şi (B ∩ E) este
R(A ∩ D) = RA x RD; R(B ∩ E) = RB x RE (1)
de unde rezultă şi fiabilitatea montajului (IV):
[(A ∩ D ) U (B ∩ E )] = RARD +RBRE −RARBRDRE (2)
În schemele (III) şi (IV), fiabilitatea subsistemului celor două elemente D
şi E în paralel este:
R(DUE) = RD +RE −RDRE (3)
Atunci pentru schema (V), prin utilizarea relaţiilor (1) şi (3) rezultă:
R [C ∩(DUE)] = RC (RD +RE −RDRE ) (4)
relatie ce corespunde schemei (III).
Pasul următor este cel al “însumării” rezultatelor obţinute, adică al mem-brilor
din dreapta ai relaţiilor (2) şi (4), în sensul precizat, care va rezulta din relaţia (5).
Considerând că se află în funcţiune partea (V) a sistemului, cu fiabilitatea dată de
relaţia (4), partea (IV) nu va intra în funcţiune decât în măsura în care elementul C
se defectează, adică în proporţia corespunzând defiabilităţii FC a acestuia.
Rezultă astfel pentru fiabilitatea sistemului (I) expresia:
Rs = RC (RD +RE −RDRE )+FC (RARD +RBRE −RARBRDRE ) (5)
Exemplu numeric: toate elementele care compun sistemul (I) au fiabilitatea
R=0,9, deci defiabilitatea F=0,1. În aceste condiţii, pentru subsistemul (II) rezultă
RII=0,9639, pentru subsistemul (III) - RIII=0,8910, iar pentru sistemul (I) se obţine:
Rs = 0,8910 + 0,1 × 0,9639 = 0,9874.
Rezultă că, în cazul de faţă, elementul suplimentar C şi legăturile sale adaugă
aproape 2,5% la fiabilitatea celui mai fiabil dintre cele două subsisteme. Pe
ansamblu însă este de relevat că se obţine un montaj cu fiabilitatea de aproape
99% pornind de la elemente cu fiabilitate de 90%.
Studiul fiabilitatii sistemului reticulat cu 7 elemente – celula de două
elemente în paralel (C si D), în serie cu alte două elemente A si B ale
unei ramuri, şi, în plus, două legături transversal (AF si BG).
Trasee
1 = ABC
2 = ABD
3 = AFG
4 = ABG
5 = EFG
Este necesar ca cel puţin un traseu să fie în funcţiune, montajul putând
funcţiona, evident, şi cu 2, 3, 4 sau 5 trasee.
•Cele
  cinci compartimente ale tabelului corespund celor cinci situaţii
posibile şi anume: I – un traseu; II – două trasee; III – trei trasee; IV –
patru trasee şi V – cinci trasee în funcţiune, fiecare compartiment
cuprinzând toate combinaţiile posibile, exprimate cu utilizarea
numerotării din figură a traseelor şi literal, ca succesiunea elementelor
active ale traseului.
Elemente ale schemei ce se întâlesc de două ori, sunt trecute în tabel o
singură dată. Astfel, compartimentul II al tabelului sunt înscrise traseele 2
şi 3, unde 2=ABD şi 3=AFG. Elementul A, comun ambelor trasee, apare în
tabel, în rândul respectiv, o singură dată. În ultima coloană sunt înscrise
semnele cu care termenii (produsele fiabilităţilor), intră în însumare.
Dacă numărul traseelor din compartiment este n, semnul tuturor
mărimilor aferente acestuia este . Fiabilitatea parţială a unui traseu
rezultă ca produs al fiabilităţilor elementelor traseului. Astfel, de
exemplu, pentru rândul 1 din compartimentul II rezultă RII,1=RARBRCRD.
Se însumeaza toate fiabilităţile parţiale, cu considerarea semnelor
indicate în tabel. Termenii care se reduc sunt marcaţi “0”. Se obţine:
R = RA RB RC + RA RB RD + RA RF RG + RA RB RG +RE RF RG - RARBRCRD -
RARBRCRG - RARBRDRG - RARBRFRG - RARERFRG + RARBRCRDRG
Daca elementele schemei au fiabilitatea R = 0.9, pentru ansamblu
rezulta o fiabilitate de Rs = 0.9550
Schema pentru stabilirea fiabilitatii:
Trasee Elemente Termeni
1 2 3 4 5 A B C D E F G care se reduc Semne
1 A B C - - - -
I 2 A B - D - - -
3 A - - - - F G plus
4 A B - - - - G
5 - - - - E F G
 Trasee Elemente Termeni
1 2 3 4 5 A B C D E F G care se reduc Semne
1 2 A B C D - - -
1 3 A B C - - F G 0
1 4 A B C - - - G
II 1 5 A B C - E F G 0
2 3 A B - D - F G 0
minus
2 4 A B - D - - G
2 5 A B - D E F G 0
3 4 A - - - - F G
3 5 A - - - E F G
4 5 A B - - E F G 0
 Trasee Elemente Termeni
1 2 3 4 5 A B C D E F G care se reduc Semne
1 2 3 A B C D - F G 0
1 2 4 A B C D - - G
1 2 5 A B C D E F G 0
III 1 3 4 A B C - - F G 0
1 3 5 A B C - E F G 0 plus
1 4 5 A B C - E F G 0
2 3 4 A B - D - F G 0
2 3 5 A B - D E F G 0
2 4 5 A B - D E F G 0
3 4 5 A B - - E F G 0
 Trasee Elemente Termeni
1 2 3 4 5 A B C D E F G care se reduc Semne
1 2 3 4 A B C D - F G 0
1 2 3 5 A B C D E F G 0
IV 1 2 4 A B C D E F G 0 mibus
1 3 4 5 A B C - E F G 0
2 3 4 5 A B C D E F G 0
V 1 2 3 4 5 A B C D E F G plus
Graful funcţional de conexiuni
Pe graful de conexiuni, fluxul funcţional este marcat cu arce de
transmitere, orientate, marcate cu săgeţi R1, R2 etc. Aceste arce au
semnificaţia probabilităţii de funcţionare fără defecţiuni a elementului
din care pleacă şi de transmitere a mişcării la elemental în care intră,
indicând în acest fel funcţia de fiabilitate a elementului în care pleacă.
Rezemarea, încastrarea, fixarea organelor de maşini în sistemul
mecanic se simbolizează prin arce neorientate (de ex. R3, R5 etc.).
Elementele componente ale sistemului sunt noduri şi se simbolizează
prin cercuri (de ex. Me, a, Z etc.). Elementele fixe ale sistemului
(carcasă, batiu etc.) se simbolizează cu semnul de împământare”,
utilizat în schemele electrice.
Studiu de caz:
reductorul
Pe graful de conexiuni s-au utilizat următoarele notaţii: a - arbori, Z - roţi dinţate, L - lagăre, K
- cuplaje, C - curele, Ll - lanţuri, E - etanşări, V - variator cu fricţiune, S – sateliţii transmisiilor
planetare, Me - motor electric, Ml - maşină de lucru.
Funcţia fundamentală a reductorului 3H este de a transmite mişcarea de la motorul Me la
maşina de lucru Ml cu raportul de transmitere constant. Arcul orientat R1 reprezintă
probabilitatea ca momentul de torsiune să poată fi transmis de motorul electric la un anumit
timp t, semnificând funcţia de fiabilitate a motorului electric.
Arcul orientat R2 reprezintă probabilitatea de transmitere a momentului de torsiune de
către cuplajul K1 aşa cum este cerut de maşina de lucru, semnificând funcţia de fiabilitate a
cuplajului la momentul respectiv.
Arcele neorientate R3, R5 nu influenţează direct transmiterea mişcării de către arborele
a1, însă influenţează funcţionarea transmisiei în ansamblul ei, astfel că pentru fiabilitatea
transmisiei se vor lua în considerare şi lagărele L11 şi L12. Funcţionarea corectă a lagărelor
este determinată de modul de fixare a corpului lagărului în carcasă (pentru rulmenţi, fixarea
inelului exterior), punându-se în evidenţă prin funcţiile de fiabilitate R4 şi R6.
Etanşarea reductorului în zona arborelui a1 este luată în considerare prin funcţia de
fiabilitate R7, iar montarea corectă a etanşării prin R8.
Fiabilitatea arborelui a1, Ra1 şi a organului de asamblare a roţii dinţate z1 pe
a1, Ras1, este R9=Ra1Ras1. Arcul orientat R10 indică buna funcţionare a roţii
dinţate z1,reprezentând funcţia de fiabilitate globală a roţii z1 (ruperea la
oboseală la piciorul dinţilor,deteriorarea flancului, distrugerea peliculei de
lubrifiant). Analog se explicitează şi celelalte
arce R11, R12,…, R33. Cu aceste precizări, funcţia de fiabilitate a
reductorului 3H are expresia: R3H = R3 R4 R5…R33 .
De remarcat că funcţiile de fiabilitate funcţională ale unora dintre
elemente pot fi considerate constante cu timpul de funcţionare (R4, R6,
R8,R13, R15, R20, R22, R27, R29). Pentru aceste funcţii de fiabilitate, cazul
cel mai utilizat, se acceptă valoarea 1.
Similar cu exemplul prezentat, se poate deduce graful de conexiuni ale
elementelor componente pentru toate transmisiile mecanice şi pentru alte
sisteme mecanice.
•Studiul
  fiabilităţii sistemului mecanic cu modelul “arborelui” de
defectare
Modelul arborelui de defectare pune în evidenţă situaţia nefavorabilă
când performanţele sistemului mecanic nu se încadrează între limitele
specificate. Cu ajutorul acestui model se pun în evidenţă punctele slabe
ale sistemului.
Se admite că pentru fiecare performanţă yi a sistemului şi pentru
fiecare parametru al unui organ de maşină component sunt definite
câmpurile de toleranţă, corespunzător cu structura sistemului. În locul
celor p variabile de ieşire, se defineşte o singură variabilă binară S, care
ia valoarea 0 dacă, la momentul t, vectorul de ieşire aparţine
domeniului de bună funcţionare şi valoarea 1 în caz contrar.
Diagrama logică, indică legătura dintre un defect anumit al transmisiei
şi defectele componentelor se defecţiuni primare iar cele ale
transmisiei – defecţiuni secundare.
Construcţia arborelui de defectare porneşte de la precizarea condiţiilor
iniţiale de funcţionare, iar defecţiunile primare se consider evenimente
care se propagă prin intermediul unor porţi logice.
Dezvoltarea arborelui se face de sus în jos, pornind de la o defectare
critică a transmisiei. Nivelul inferior următor reprezintă evenimentele
secundare care caracterizează stările de defecte ale organelor de maşini
componente.
Simbolurile utilizate sunt:
Studiu de caz: Transmisie mecanica

Transmisia este destinată acţionării unui stand de încercări tribologice, la care este
importantă menţinerea unei viteze de alunecare mici, evitarea fenomenului de stick-slip şi
fără sarcini dinamice sau vibraţii.
Se consideră drept eveniment critic (defectarea transmisiei) transmi-terea
unor sarcini dinamice şi vibraţii perturbatoare cuplei de frecare epruvetă.
Probabilitatea evenimentului critic poate fi deter-minată cunoscând
probabilităţile evenimentelor primare E1, E2,…, E15.
În figura urmatoare se ilustrează arborele de defectare pentru transmisia
mecanică, defecţiunile primare fiind: E1 – siguranţa electrică a unei faze de
alimentare a motorului electric este întreruptă; E2 – motor electric defect;
E3, E4 – rulmenţii L5 şi L6 sunt defecţi; E5, E6 – angrenajele Z3-Z4 şi Z1-Z2
– uzate prin adeziune sau abraziune, ca urmare a particulelor din ulei; Ez –
întinderea iniţială a uneia sau a mai multor curele trapezoidale C este
necorespunzătoare; E6 – sarcină mare la epruveta de încercat Ml; E9 –
lipsă ulei în reductor; E10, E11, E12, E13 – rulmenţii L11, L12, L21, L22 sunt
defecţi; E14; E15 – angrenajele Z1-Z2 şi Z3-Z4 sunt deteriorate fie ca
urmare a ruperii unor dinţi, fie ca urmare a deteriorării flancurilor prin
ciupituri.
Dacă se notează cu R1, R2, …, R15 funcţiile de fiabilitate ale acestor
elemente primare, atunci funcţia de fiabilitate după un timp de
funcţionare a transmisiei va fi R=R1R2…R15.
Metoda arborelui de defectare permite o analiză detaliată a sistemului,
pe baza căreia se pot lua măsuri de îmbunătăţire şi adopta unele
modificări constructive.
•Repartitia
  Weibull
Profesorul suedez Walloddi Weibull a propus (1951) pentru rata
căderilor o funcţie biparametrică de forma: , a si b fiind parametri. Daca
se inlocuieste in expresia generala a fiabilitatii

Pentru creşterea preciziei ajustării valorilor experimentale, a propus şi o

funcţie triparametrică de forma: a, b si gama fiind
parametrii de ajustat.
Expresia generala a fiabilitatii devine :

rata caderilor poate avea o forma

biparametrica sau triparametrica:

Functia de repartitie a defectarilor va avea expresiile:

Cazul biparametric Cazul triparametric

Reprezentarile grafice ale functiei fiabilitatii in cazul repartitiei Weibull

modelul biparametric modelul triparametric

•Densitatea
  de probabilitate a repartitiei Weibull ca functie de
parametru adimensional si diverse valori ale parametrului de forma β
si respective de pozitie ϒ se prezinta mai jos:

modelul biparametric modelul triparametric

Media timpului de buna functionare MTBF se poate determina cu
relatia de definitie:

Repartiţia Weibull modelează bine procesele de uzare ale elementelor

mecanice şi, în special, cele cu uzare prin oboseală superficială.
Repartiţia normală (Gauss)
Repartiţia normală este specifică proceselor aleatoare supuse unui număr
mare de factori aleatori de influenţă, independenţi unul de altul şi cu
influenţă mică asupra procesului. Densitatea de repartiţie este:

Densitatea de repartiţie adistribuţiei normale este simetrică în raport cu

valoarea centrală μo. Cu creşterea valorii abaterii medii pătratice curba f(t)
se aplatizează. Din analiza valorilor densităţii de repartiţie (4.18), se deduce
că în domeniile μ0 ± σ0 , μ0 ± 2σ0 şi μ0 ± 3σ0 se află: 68,3%, 95,4% respectiv
99,7% din toate realizările evenimentului pe care îl descrie. În cazul
particular, siguranţa statistică de 95% este asigurată pentru valorile
variabilei cuprinse în domeniul μo ±1,96σo
Funcţia de repartiţie a defectărilor: