“Doctrina vieții de apoi

în iudaism și creștinism”
z

Realizat de : Grosu Dan

Profesor: conf. univ., dr. Emil Dragnev

 z
Doctrina vieții de apoi în Israel, în
iudaism și în creștinism este o
minuțioasă cercetare asupra
eshatologiei iudaice și creștine
atâ t din Vechiul și Noul Testament
câ t și din textele apocrife (Enoh,
IV Ezra. Înțelepciunea lui
Solomon etc.). Îndelunga
stradanie a autorului face ca
această lucrare să fie rodul mai
multor studii pregă titoare
centrate pe literatura apocaliptică
și apocrifă a iudaismului,
începute cu doisprezece ani în
urmă .
 z
“Conceptele de Iudaism și Creștinim”

 Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, ală turi de
iudaism și islam. Considerâ nd împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub
eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai
importantă din punct de vedere numeric, cu un numă r de 2,4 miliarde de adepți.
Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică , este a
doua ca pondere numerică a adepților în lume.

 Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos,) cunoscut și sub numele de religie

mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu.
Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam.
 z

 Robert Henry Charles este unul

dintre cei mai mari savanţi biblici din
secolul al XX-lea, fiind cunoscut în
special prin traducerile sale la textele
apocrife şi pseudo-epigrafice, şi
pentru ediţiile sale la Cartea
Jubileelor, Cartea lui Enoh şi
Testamentele celor doisprezece
patriarhi, valabile şi astă zi prin
rigoarea lor ştiinţifică .
 z

 Pe parcursul acestei lucră ri, autorul a pă ră sit drumul bătă torit

în abordarea eshatologiei Vechiului și Noului Testament.
Astfel,metoda sa s-a impus printr-un studiu ce vizează atâ t
contextul literar câ t și cel istoric proprii textului sursă .
 Autorul este de pă rere ca numai printr-o asemenea analiză
stiințifică , putem spera să ajungem la concluzii pertinente cu
privire la un subiect atâ t de aprins cum este cel legat de
condiția finală a omului și a lumii.
 z

 Doctrina vieţii de apoi în Israel, în iudaism şi în creştinism este o

istorie critică ce urmă reşte pas cu pas eshatologia iudaică şi creştină
atâ t din Vechiul şi Noul Testament câ t şi din textele apocrife (Enoh, IV
Ezra, Înţelepciunea lui Solomon etc.) Erudiţia cu care autorul îşi tratează
materialul face din acest volum un ghid indispensabil pentru oricine
este interesat de problema morţii, a judecă ţii de apoi, a învierii şi a
mâ ntuirii aşa cum apar în scrierile sale aflate la temelia creştinismului.
 -Cartea sugerează idei și convingeri că asemenea felului în care revelarea lui Dumnezeu
z
în natură are loc treptat, la fel și revelația specială s-a petrecut succesiv, urmâ nd
anumite etape. Studiul doctrinelor esențiale nu poate avea loc doar prin analizarea
contextului textual al pasajelor importante ci obligatoriu și prin analiza contextului
istoric pe care afirmația în sine îl reprezintă . Uneori acest lucru nu este ușor din pricina
procesului de reeditare al textelor, dar și datorită faptului că anumite pasaje din aceeași
perioadă pot reprezenta stadii „retrograde” sau „progresiste” ale gâ ndirii religioase.

z
Cartea urmărește trei mari etape ale dezvoltării gândirii religioase iudeo-creștine,
perioade enumerate în titlul lucrării:

În ea sunt incluse informații ce țin de :

 Eshatologia individului în Vechiul Testament înainte de apariția credinței în nemurire.

 Eshatologia individului. Apariția doctrinei despre nemurirea individuală .

 Eshatologia poporului și sinteza celor două eshatologii în doctrina învierii. Doctrina despre
suflet și despre viața de apoi la Greci.

 Eshatologia literaturii apocrife și apocaliptice din primul secol î.Hr.

 Eshatologia Noului Testament. Introducere generală . Evangheliile Sinoptice

 Iahvismul începe odată cu ebraismul, sau o dată cu Moise și cu unificarea triburilor într-un
popor, odată cu Exodul.
 Yahve, probabil un zeu tribal inițial, poate zeul tribului lui Iosif, ajunge zeul națiunii dar nu în
z
sens monoteist pur ci inițial în mod monolatric sau henoteist. Acest aspect este reliefat în cele
două forme ale primei porunci „Nu veți avea alți dumnezei afară de Mine” și „Nu sunt alți
dumnezei afară de Mine”, cât și în recunoașterea aparentă de către Iahve a zeităților altor
popoare și a domeniilor stăpânite de popoarele supuse acestora “.

 Yahve este inițial un zeu național, zonal și războinic dar și un zeu cu caracter etic care a eliberat
poporul Său opresat în Egipt și le-a dat Legea. În acest stadiu Yahve este un zeu capricios care
uneori pedepsește inexplicabil poporul sau indivizii și este un Dumnezeu ale cărui obiective și
interese se confundă cu acelea ale poporului Său.
 z
 În ce privește eshatologia premozaică aceasta este una pur individuală și avea
de-a face cu „cultul stră moșilor”, comun și celorlalte popoare. Decedatul își
continua existența într-o formă spirituală , avâ nd puteri supranaturale bune
sau rele, locuind în mormâ nt sau în proximitatea acestuia. Era considerat
parte a familiei și existau ritualuri prin care vii îngrijeau de „morții vii”
(terafimii sunt chipuri ale stră moșilor, ulterior devenind reprezentă ri ale lui
Yahve; obiceiuri primitive ale doliului precum legea leviratului care avea de-a
face cu obligativitatea fiului mai mare de a îngriji de stră moșii ră posați;
mormâ ntul familiei etc…).

 Odată cu instauraera iahvismului acest tip de eshatologie este anulată , se

trece la perspectiva monistă , iar locașurile individuale, familiale ale morților
se contopesc în Ș eol-ul națiunii, iar mai tâ rziu al lumii întregi, urmâ ndu-se
traseul familial-național-universal.
 Monoteismul pur este instaurat prin profeți începâ nd cu secolul al optulea. Aceștia subliniază
caracterulz condiționat etic al relației lui Iahve cu poporul să u, conducâ nd încet înspre un monoteism
universal care se va instaura cu ajutorul Exilului. Distrugerea statului evreu a dus paradoxal la
salvarea și evoluția religiei acestuia. Dumnezeu devine prin intermediul profeților Domn al tuturor
popoarelor, influența lui extinzâ ndu-se pâ nă în Ș eol. Exilul cauzează o mai mare aplecare că tre
individ, ducâ nd la dezvoltarea eshatologiei individuale, pornind de la problema retribuției.

 Impă ră ția lui Dumnezeu care pâ nă atunci avea conotații strict de veacul de acum, alunecă înspre
eshaton, devine Împă ră ția Mesianică . Eshatologia individuală dezvoltată în sensul nemuririi
sufletului se va contopi cu asteptarea mesianică în doctrina învierii morților.
 z este eficace în raport cu anumite categorii speciale, cei drepți din cadrul
Învierea
poporului, mai apoi martirii și apostații din popor .

 Ceilalți ră mâ n în Ș eol, Ș eol care este înțeles în paralel în două feluri: ca loc al
inconștienței personale și mai apoi ca loc al separă rii unor suflete conștiente de
Dumnezeu. Au existat categorii care au refuzat să urmeze acest proces din cadrul
iudaismului pă strâ nd concepții din perioada ebraistă , vorbim binențeles despre
Saduchei.

 Eshatologia literaturii apocaliptice și apocrife din perioada intertestamentară va

duce lucrurile mai departe. Impă ră ția mesianică veșnică și terestră , devine după
secolul al doilea temporară , iar odată cu finalizarea ei începea adevă rata Împă ră ție
care nu mai este asociată cu acest pă mâ nt. Aici iudaismul se scindează în două :
iudaismul fariseic legalis, rabinic, mai tâ rziu talmudic și iudaismul apocaliptic.
Iudaismul apocaliptic va deveni pă rintele creștinismului.
 z
“Biserica Creștină “

 Dacă e să vorbim despre biserica creștină este cea că reia i se datorează pă strarea
scrierilor apocaliptice și apocrife iudaice.

 Adeziunea creștină față de acest tip de literatură a dus la repudierea lor irevocabilă în
spațiul iudaic. Creștinismul va dezvolta acest tip de eshatologie ducâ nd ideea de
mâ ntuire dincolo de registrul național iudaic. Adevă rata împă ră ție începe pe pă mâ nt
dar se împlinește în cer.

 Deci în concluzie pot menționa că în scierile Noului Testament se regă sesc urme ale
mentalită ților iudaice vechi, dar ele nu reprezintă esențialul, trunchiul doctrinar care
a cristalizat învă ță tura creștină .
z

Mulțumesc pentru
atenție!!!