CREŞTEREA ŞI

MULTIPLICAREA
BACTERIILOR
 Condiţii pentru creşterea
procariotelor

 Creşterea bacteriilor este influenţată de

factori:

 chimici – sursele de C, N, P, O, factori de

creştere.

 fizici – temperatură, pH, presiune osmotică

 Temperatura

 Cea mai mare parte a microorganismelor au

o dezvoltare optimă la temperaturi situate în
jurul valorii de 370 C.

 Există însă şi bacterii care se pot dezvolta la

temperaturi extreme, la care nu pot
supravieţui majoritatea eucariotelor.
 Fiecare specie bacteriană se dezvoltă la
temperaturi minime, optime şi maxime
particulare.

 Temperatura minimă de creştere – cea mai

mică temperatură la care are loc creşterea.

 Temperatura optimă de creştere – temperatura

la care bacteriile cresc cel mai bine.

 Temperatura maximă de creştere –

temperatura cea mai înaltă la care este
posibilă creşterea.
 În funcţie de domeniul preferat de temperatură,
microorganismele pot fi clasificate în trei grupuri:

1. psihrofile: – 10 + 200 C
2. mezofile: 10 - 500 C
3. termofile: 40 - 700 C

 Cea mai mare parte a microorganismelor se

dezvoltă într-un domeniu relativ restrâns de
temperatură (300 C între minim şi maxim).
 Microorganismele psihrofile

 Au fost iniţial considerate organismele capabile să se

dezvolte la 00 C.
 Se pot clasifica în două grupe:

1. Psihrofile propriu-zise

 Se dezvoltă la 00 C dar au o temperatură optimă la

150 C.
 Sunt sensibile la temperaturi mai mari, majoritatea
nedezvoltându-se la temperatura camerei (25 0 C).
 Cel mai frecvent se dezvoltă în abisurile oceanelor
sau în anumite regiuni polare.

 Determină probleme la păstrarea alimentelor la

rece.
 2. Psihrotrofe

 Se dezvoltă la 00 C dar au o temperatură optimă

mai mare, de obicei 20 - 300 C.

 Nu pot creşte la temperaturi mai mari de 400 C.

 Sunt mai frecvente decât psihrofilele.

 Deoarece se dezvoltă foarte bine la temperatura

de refrigerare a alimentelor determină deteriorarea
acestora pe timpul conservării la rece.
Microorganismele mezofile

 Sunt cele mai comune microorganisme.

 Au o temperatură optimă de creştere cuprinsă

între 25 – 400 C.

 Cele adaptate să se dezvolte în corpul animalelor

au temperatura optimă de creştere egală cu cea a
gazdei → bacteriile patogene se dezvoltă optim la
370 C.
 Microorganismele termofile

 Sunt capabile să se dezvolte la temperaturi

ridicate, majoritatea având optimul de
dezvoltare la 50 - 600 C (peste temperatura
apei fierbinţi de la robinet).

 Se dezvoltă în apele termale.

 Nu se pot dezvolta la temperaturi mai mici

de 450 C.
 Endosporii formaţi de bacteriile termofile sunt
foarte rezistenţi la temperaturi ridicate → pot
supravieţui la tratamentele termice practicate
în industria alimentară pentru obţinerea
conservelor.

 Nu determină degradarea alimentelor.

 Se găsesc în composturile organice unde

temperatura poate ajunge rapid la 50 - 600 C.
 Unele arhebacterii au o temperatură optimă
de creştere de 800 C sau mai mare.

 Aceste bacterii au fost denumite

hipertermofile sau uneori termofile extreme.

 Majoritatea bacteriilor de acest tip trăiesc în

izvoarele cu apă fierbinte asociate cu
activitatea vulcanică.

 Sulful joacă un rol important în metabolismul

acestor bacterii.
 Recordul de
temperatură pentru
creşterea bacteriilor
este de 1100 C, în
apropierea vulcanilor
submarini (presiunea
apei în adâncurile
oceanelor împiedică
fierberea apei chiar
la temperaturi de
peste 1000 C).
 pH-ul

 Majoritatea bacteriilor se dezvoltă optim la un

pH apropiat de valorile neutre, între 6,5 – 7,5.

 Foarte puţine bacterii cresc în medii acide, cu

un pH < 4.

 Ele se numesc bacterii acidofile, având o

toleranţă remarcabilă la aciditate.
 Ex.Thiobacillus ferrooxidans este o bacterie
chemoautotrofă care se dezvoltă în apele de
drenaj ale minelor de cărbuni.

 Oxidează sulfaţii feric şi feros până la H2SO4,

supravieţuind la pH = 1
 Cultivate în condiţii de laborator, bacteriile
produc acizi care modifică pH-ul mediului de
cultură, afectând astfel propria lor dezvoltare.

 Pentru a neutraliza acizii şi a menţine pH-ul

optim se adaugă un tampon chimic în
compoziţia mediului de cultură (peptone,
aminoacizi, fosfaţi).
 Presiunea osmotică
 Microorganismele îşi obţin hrana în soluţie din
mediul înconjurător, necesitând din acest motiv
apă pentru dezvoltare.

 Presiunea
osmotică
ridicată are ca
efect scoaterea
apei din celulă.
 Când microorganismele se găsesc în medii
hipertonice (cu o concentraţie mai mare de
substanţe dizolvate comparativ cu interiorul
celulei) apare fenomenul de plasmoliză –
pierderea apei → moartea celulară.
 Ca urmare a plasmolizei membrana
plasmatică se îndepărtează de peretele
celular, creşterea fiind în acest mod inhibată.

 Acest fenomen prezintă o importanţă practică

în conservarea alimentelor: peştele sărat,
mierea, laptele condensat îndulcit fiind
păstrate în acest mod.

 Concentraţii ridicate de săruri sau glucide în

mediul extracelular pot inhiba creşterea şi
dezvoltarea bacteriilor.
 Există însă şi excepţii: bacteriile
halofile
extreme care se dezvoltă în medii cu
concentraţii ridicate de săruri absolut
necesare creşterii lor.

 În acest caz se poate utiliza termenul de

halofile obligatorii.

 Astfel de organisme care se găsesc de pildă

în apele saline ale Mării Moarte, necesită
pentru dezvoltare concentraţii de sare de
aproximativ 30 %.
Vibrio vulnificus – bacterie moderat halofilă
 Cele mai comune sunt bacteriile facultativ halofile
care nu necesită prezenţa sărurilor în mediu, dar se
pot dezvolta până la concentraţii de 2 % care
inhibă în mod obişnuit dezvoltarea majorităţii
bacteriilor.

Halobacterium

 Câteva specii de
bacterii halofile
facultative se pot
totuşi dezvolta la
concentraţii de 15 %
săruri în mediu.
 CREŞTEREA BACTERIILOR

 Ca rezultat al metabolismului de biosinteză,

celulele bacteriene, cresc prin formare de noi
constituenţi celulari, apoi se multiplică.

 În sens biologic, prin creştere se înţelege

mărirea coordonată a tuturor constituenţilor
chimici ai unui organism uni - sau pluricelular, ca
rezultat al adăugării de substanţă nouă.

 Creşterea este rezultatul sintezelor specifice,

pornind de la substanţele nutritive din mediu, a
unor compuşi noi, asamblaţi ulterior în copii
fidele ale constituenţilor celulari.
 Creşterea este controlată prin intervenţia unor
mecanisme de control genetic.

 Pe de altă parte, procesul de creştere depinde

de natura şi concentraţia substanţelor nutritive
din mediu şi de aprovizionarea continuă a
celulei cu energia necesară reacţiilor de sinteză.

 Creşterea bacteriilor se realizează prin

depunerea uni-, bi- sau tridimensională de
substanţă nouă → mărirea celulei în sensul
uneia din dimensiunile ei (în cazul creşterii
polare sau bipolare) sau în sensul tuturor celor
trei dimensiuni (lungimea, lăţimea şi grosimea).
 Mărirea celulei nu reflectă în mod obligatoriu
creşterea normală, echilibrată, deoarece ea poate
rezulta din sinteza şi acumularea de materiale de
rezervă (glicogen, poli-β-hidroxibutirat), în absenţa
sintezei biopolimerilor esenţiali (ADN, ARN,
proteine).

 Mărirea volumului celular se poate face la bacterii

nu numai prin sinteza de substanţă organică ci şi
prin creşterea accentuată a conţinutului lor în apă.

 Astfel, la Proteus vulgaris, unei creşteri în volum

de cinci ori îi corespunde o creştere în greutate
uscată de numai două ori.
Proteus vulgaris
 Creşterea bacteriilor nu se face la infinit,
ajungându-se la un moment critic când este
întreruptă, fiind urmată de diviziunea celulei.

 În felul acesta, mărirea unei populaţii

bacteriene este rezultatul creşterii şi diviziunii
microorganismelor individuale.

 Datorită dimensiunilor mici şi a dificultăţilor de

observare şi măsurare, se cunosc mai puţine
date despre creşterea microorganismelor ca
indivizi decât ca populaţii.
ROLUL RAPORTULUI SUPRAFAŢĂ/VOLUM
ÎN LIMITAREA CREŞTERII

 Numeroşi cercetători au fost preocupaţi de

natura factorilor care determină oprirea
creşterii şi declanşarea procesului de
diviziune.

 Iniţial s-a crezut că încetarea creşterii este

determinată de factori intrinseci, controlaţi
genetic, iar diviziunea ar fi rezultatul unei
modificări a raportului normal dintre masa
citoplasmei şi cea a substanţei nucleare.
 O altă ipoteză susţine că încetarea creşterii ar fi
determinată de epuizarea substanţelor nutritive
din mediu sau de acumularea unor cataboliţi
toxici.

 Ipoteza a fost infirmată de observaţia că în

aceeaşi cultură coexistă celule de vârste diferite
(tinere, adulte, pe cale de diviziune, bătrâne etc.).

 Se admite astăzi că activitatea normală a

bacteriilor este condiţionată de existenţa unui
anumit raport între volumul celulei şi suprafaţa ei.
 Celulele bacteriene care cresc ca masă şi volum
nu îşi măresc proporţional toate dimensiunile.

 La bacteriile cilindrice, indiferent de rata

specifică de creştere, diametrul cilindrului
rămâne fix, în aşa fel încât creşterea de volum
este datorită numai creşterii în lungime a celulei.

 Alungirea cilindrului este corelată cu o scădere

continuă a raportului S/V (suprafaţă/volum).

 Diviziunea are drept urmare revenirea la

raportul S/V de la începutul ciclului.
 MULTIPLICAREA BACTERIILOR

 Se poate realiza prin:

 diviziune directă (diviziune simplă sau binară)

 înmugurire

 fragmentare

 formarea unui tip special de spori (de propagare

sau dispersare )
 Perioadacare include creşterea unei celule,
din momentul formării până la separarea ei
consecutivă diviziunii, este cunoscută sub
denumirea de ciclu celular.

 Acesta evoluează fără etapele caracteristice

celulelor de tip eucariot.
 MULTIPLICAREA PRIN
DIVIZIUNE DIRECTĂ
(BINARĂ, SCIZIPARITATE)

 Reprezintă forma cea mai răspândită de

multiplicare a bacteriilor.

 Diviziunea directă constă în scindarea celulei-

mamă, ajunsă la un punct critic de creştere, în
două celule-surori, cel mai adesea egale ca
mărime (diviziune izomorfă) sau uneori inegale
(diviziune heteromorfă).
 ETAPELE DIVIZIUNII CELULARE

 Procesul de diviziune celulară evoluează în cel

puţin trei etape principale:

a) formarea unei membrane - separă protoplaştii

ce vor forma celulele-surori;

b) sinteza peretelui celular pe suprafaţa

membranei respective sau formarea unui sept
transversal prin creşterea spre interior a peretelui
celular periferic.

c) separarea celulelor rezultate.

 La multe bacterii Gram-pozitive, cocoide şi
bacilare în faza iniţială se observă creşterea
spre interior a unui sept transversal, format
din membrana plasmatică şi peretele celular.

 Deşi membrana plasmatică poate să crească

înaintea peretelui celular, nu se observă nici
o etapă în care celula să fie divizată numai
de membrana plasmatică.
 În intervalul de timp dintre două diviziuni, toţi
constituenţii celulari, inclusiv ADN, se dublează,
cei doi corpi nucleari se separă unul de altul, iar
cele două jumătăţi ale celulei-mamă sunt
împărţite prin septul transversal în două celule
noi, separate una de cealaltă.

 Deşi se realizează printr-o serie complexă de

evenimente, diviziunea bacteriilor este un proces
reglat cu precizie, deoarece celulele nou formate
sunt, în general, uniforme ca mărime, iar
prezenţa celulelor fără nucleu este foarte rară.
 perete
celular material
nuclear

invaginarea
peretelui
celular

sept
transversal
de diviziune

separarea
celor două
celule fiice
 La bacteriile cilindrice şi spiralate, diviziunea
se face de obicei într-un plan transversal,
perpendicular pe axul mare al celulei

 Doar excepţional, la unii spirili, ea se produce

longitudinal, într-un plan paralel cu acest ax.
bacili izolaţi

diplobacili

Diviziunea
directă la bacili

streptobacili

cocobacili
sept
 Cocii se divid după 1, 2 sau 3 planuri
perpendiculare succesive, ceea ce face
posibilă gruparea celulelor-fiice în câteva
moduri caracteristice.
 plan de
diviziune
diplococi

streptococi

Diviziunea directă
la coci tetradă

sarcină

stafilococi
Diviziune directă la coci Gram pozitivi
Lanţ de stafilococi grup A: diviziune celulară
în faze incipiente
 Halococcus morrhuae:
a - aspect morfologic; b - formarea septurilor de diviziune
 Deinococcus radiodurans:
a - aspect morfologic; b - formarea septurilor de diviziune
 DIVIZIUNEA BACTERIANĂ
ASIMETRICĂ

 Poziţia situsului la care are loc diviziunea

celulară este controlată genetic.

 Ca urmare, în cazul bacteriilor cilindrice,

septul de diviziune se formează într-o poziţie
ecuatorială, determinând formarea a două
celule cu mărimi aproximativ egale →
diviziune izomorfă.
 Au fost însă descrise o serie de mutante la
care situsul de diviziune are o localizare
anormală.

 Cele mai studiate sunt

mutantele producătoare
de celule miniaturale
(minicelule) descrise la
E. coli şi B. subtilis care
formează celule mici,
sferice, la extremităţile
unor celule parentale
cilindrice.
 Cele mai multe minicelule sunt lipsite de ADN,
fiind incapabile să realizeze sinteza polimerilor
specifici.

 Minicelulele de B. subtilis sunt mobile, ceea

ce indică prezenţa unui metabolism energetic
funcţional.

 Ele se formează printr-un mecanism de

diviziune structural normal, anomalia fiind
legată exclusiv de poziţia septului transversal.
 MULTIPLICAREA PRIN
ÎNMUGURIRE
 Reprezintă o modalitate particulară de reproducere.

 Constă în formarea pe suprafaţa celulei a unui

mugure terminal sau lateral, care va deveni o nouă
celulă legată de celula mamă printr-un tub de
legătură.

 Celulele rezultate prin înmugurire prezintă uneori

tendinţa de a rămâne ataşate de celula mamă,
formând colonii cu celule unite prin ramificaţiile lor
tubulare.
 Deşi structuri asemănătoare mugurilor apar la
numeroase bacterii, puţine specii se înmulţesc
cu adevărat prin înmugurire:
Rhodomicrobium, Rhodopseudomonas,
Hyphomicrobium, Prosthecobacter,
Methallogenium, Pasteuria, Nitrobacter
winogradski.

 Sub raport nutritiv, aceste bacterii pot fi foto-

sau chemotrofe, auto- sau heterotrofe.
Aspectul mugurilor la Rhodomicrobium vannielii
 mugure

Aspectul mugurilor la Hyphomicrobium vulgare

Rhodopseudomonas

Prosthecobacter
 Ciclul de multiplicare cuprinde următoarele faze:

 1. faza de formare a filamentului care apare la

unul (ambele) capete ale celulei;

 2. faza de sinteză a mugurelui are loc la capătul

filamentului;

 3. faza de formare a celulei fiice, urmată de

separarea acesteia de celula mamă prin diviziune
binară (la nivelul joncţiunii filamentului cu celula
mamă) sau prin formarea unui „dop” în filament
(la mică distanţă de celula fiică) rezultând în
acest din urmă caz lanţuri de celule.
 ADN
celulă
mamă formarea
filamentului

replicarea ADN
copia ADN pătrunde
în mugure
mugure

Ciclul de multiplicare la
Rhodomicrobium vannielii apariţia
septului

replicarea ADN
separare
a
celulelor
MULTIPLICAREA PRIN FRAGMENTARE

 Este o formă specială de înmulţire vegetativă

observată la majoritatea actinomicetelor
(Actinomyces, Frankia, Nocardia, Pseudonocardia).

 Ciclul de creştere include o perioadă de dezvoltare

hifală, în care alungirea se realizează prin
adăugarea de material nou numai la extremitatea
hifei şi la locul de origine al ramificaţiilor.

 Fragmentarea apare iniţial în zonele mai vechi ale

hifelor şi determină apariţia de fragmente scurte,
egale, ale căror extremităţi devin situsuri de
creştere.
Multiplicarea prin fragmentare la
Pseudonocardia compacta
Multiplicarea prin fragmentare la
Actinomyces
Frankia - miceliu
 MULTIPLICAREA PRIN SPORI

 Apare la unele actinomicete (bacterii

filamentoase) care formează de regulă
exospori (spori de dispersare) de tip asexuat,
dispuşi de obicei pe hifele aeriene, în lanţuri de
lungimi diferite sau, în unele cazuri, în vezicule
sporale speciale numite sporangii.

 La unele actinomicete, hifele sporogene sunt

învelite de o teacă externă, în timp ce la altele
(Micromonospora, Nocardia) aceasta lipseşte.
Micromonospora - spori
Nocardia – filamente şi spori
 În momentul eliberării din sporange, sporii mobili
(„zoospori”) se deplasează cu ajutorul unui smoc
de cili polari.

 Se fixează apoi de substrat, iar prin germinare

vor forma un nou miceliu vegetativ.

Spori la Actinoplanes ferrugineus