3.4.

INFLUENȚA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA BACTERIILOR

Bacteriile sunt ubicvitare, neexistând mediu natural viu din care să lipsească bacteriile.
Aceste microorganisme sunt supuse permanent influenței multiplilor factori care influențează
calitativ și cantitativ microbiota. Acțiunea acestora asupra funcțiilor vitale ale bacteriilor
poate fi stimulativă sau nocivă (tabelul 4 ).

3.7.1. Acțiunea factorilor fizici

Temperatura
Temperatura ca factor distructiv sau conservant
Din punct de vedere al comportării bacteriilor, în sensul multiplicării lor la temperaturi
optimale, bacteriile pot fi divizate în urnătoarele categorii:
- bacterii criofile și psichrofile, care se pot multiplica la 0°C sau chiar sub această
temperatură. Acest grup de bacterii sunt de regulă saprofite și își au habitatul în ape, sol sau în
alimente de origine animală conservate prin frig.
- bacterii mezofile, au temperatura optimă de dezvoltare între 36°-38°C, cu limita
superioară în jur de 45°C și cea inferioară în jur de 10°C. Acest grup, cuprinde majoritatea
microorganismelor patogene, dar şi o bună parte din cele saprofite.
- bacterii termofile, au temperatura de dezvoltare în jur de 55-75°C. Se găsesc larg
răspândite în pământ, platforma de bălegar, furaje însilozate, produse lactate, ape termale.
Bacteriile termofile care interesează îndeosebi specialistul în zootehnie sunt speciile din genul
Lactobacillus care iau parte la fermentațiile lactice.

Tabelul 4
Efectul principalilor factori de mediu asupra bacteriilor
Categoria Categoria, mecanismul și parametrii cantitativi ai
Factorii Factorul efectului
1. asupra viabilității :
-favorabil: fără limta inferioară -50° C
-bactercid: asupra celulei vegetative 50-60° C;
asupra sporului 120°C căldură umedă și 180°C
căldură uscată.
2. asupra multiplicării:
- favorabil: -30°C pentru bacteriile psichrofile; 10-
Temperatura 45°C pentru bacteriile mezofile; 25-80° C pentru
bacteriile termofile
- nefavorabil: în afara limitelor de mai sus.
Radiații Asupra viabilității: bactericid ; infraroșii 12000λ,
lumina solară direct, ultraviolete 2600λ, razele X,
Fizici radiațiile gamma
Presiunea osmotică 1. Asupra viabilității : sensibile la șocul osmotic sunt
bacteriile fără perete
2. Asupra multiplicării:
- favorabil 2% concentrație NaCl pentru bacteriile
halofile
Ultrasunete Efect bactericid rapid prin rupere membranică
 Presiunea hidrostatică Limita superioară suportată de majoritatea
bacteriilor: 500 atmosfere; peste 500 atmosfere de
bacteriile barofile
Fenolul, detergenții, Efect antibacterian slab (cu excepția fenolului) prin
săpunurile modificarea permeabilității învelișurilor
Acizii, alcalii, alcoolii Efect antibacterian prin denaturarea proteinelor
Formaldehida, sărurile Efect antibacterian prin interferența cugrupările
metalelor grele, HgCl2, etc. active ale proteinelor enzimatice.
Chimici Agenți oxidanți: clorul,
cloraminele, KMnO4, H2O2
Sulfamide Efect antibacterian prin inhibiție competitivă cu
substanțe nutritive sau factori de creștere.
Acțiunea cooperantă a Efect favorabil asupra multiplicării
altor organisme
Biologici Acțiunea antagonică a Efect nociv prin mecanisme variate
altor organisme
Bacteriofagii Efect litic
Bacteriocine Efecte bacteriostatice si bactericid

- bacteriile hipertermofile se dezvoltă optim la temperaturi cuprinse între 80-

105 C, fiind inactive la temperaturi mai mici de 60-800C. Habitatul acestor specii îl reprezintă
0

izvoarele termale terestre şi submarine. Majoritatea sunt anaerobe şi au capacitatea de a

metaboliza sulful.
Temperatura maximă la care s-ar putea desfăşura încă procesele metabolice a fost
extinsă, pe baza unor date experimentale, până la 1500C.
Temperatura ca factor conservant
Temperaturile scăzute, sunt în general bine suportate de bacterii, care se conservă în
condiţii optime, păstrâdu-și toate atributele speciei, inclusiv patogenitatea. Termperaturile
scăzute de la -200C la -70°C, asigură o conservare indefinită a bacteriilor dacă congelarea s-a
făcut rapid (bacterii1e au servit ca modele experimentale, care au pus bază criobiologiei,
ramură a ştiinţelor biologice care se ocupă cu conservarea vieţii prin frig).
Liofilizarea, respectiv conservarea bacteriilor prin uscare în vid după refrigerare în
zăpadă carbonică la -30°C -80°C, este o metodă larg utilizată în conservarea bacteriilor şi a
produselor biologice (antigene, seruri, alexină etc.).
Moartea bacteriilor la temperaturi foarte scăzute se datorează următorilor factori:
a. deshidratării celulei,
b. concentrarea electroliţilor din celulă,
c. acţiunea mecanică a cristalelor de gheață formate în celulă.
În general vitalitatea celulei este distrusă prin îngheţuri şi dezgheţuri repetate.
Temperatura ca factor distructiv
Temperaturile care depăşesc limitele superioare de dezvoltare a bacteriilor mezofile,
nu sunt suportate şi bacteriile sub forma vegetativă sunt distruse în majoritatea lor, în circa
30 minute, la temperatura de 50-60°C căldură umedă. Căldura uscată este mai puţin activă
şi distruge formele vegetative în totalitatea la l00°C timp de 90 minute.
Practic, bacteriile atât sporulate cât şi nesporulate sunt distruse la temperatura de
120°C timp de 30 minute.
 Efectul microbicid al temperaturilor ridicate se datorează degradării proteinelor
celulere şi în mod special al enzimelor care sunt termosensibile. La bacteriile aerobe, apare şi
insuficienţa acută de O2 (asfixie) ca urmare a reducerii solubilităţii în mediu, a oxigenului la
temperaturi ridicate. La acesate două cauze, se adaugă şi o gravă intoxicare celulară, legate
de faptul că la temperaturi ridicate, procesele metabolice sunt activate, determinând
acumulare de produși toxici.
În general, formele vegetative sunt mult mai sensibile la acţiunea temperaturii decât
formele sporulate.
Sensibilitatea microorganismelor faţă de temperaturi înalte este apreciată prin doi
indicatori:
a. Punctul termic mortal, care exprimă temperatura care distruge ultimul
supravieţuitor dintr-o populaţie microbiană. Acest punct este în funcţie de specie, de gradul
de umiditate, de compoziția și pH-ul mediului și de numărul de populaţii microbiane și se
exprimă în grade Celsius.
b.Timpul termic mortal, exprimă timpul necesar expunerii la o anumită temperatură,
pentru a distruge o întreagă populaţie microbiană (se exprimă în minute 1; 2, etc).
Acţiunea gradului de ionizare asupra bacteriilor
Majoritatea proceselor vitale sunt condiţionate de pH-ul mediului de cultură. Fiecare
specie, se dezvoltă la un anumit pH optim, caracteristic speciei respective.
In general, pH-ul optim pentru bacteriile patogene, este un pH neutru sau uneori uşor
alcalin, cuprins între 7,2-7,4, pH care corespunde de altfel și cu gradul de ionizare al
ţesuturilor şi umorilor organismului. Sunt totuși bacterii patogene, care nu sunt atacate de
aciditatea gastrică (pH 1,6 - 2,0) sau a biliei (pH 6,6).
Ionii de H (deci mediile acide) sunt mai toxici decât ionii oxidrilici OH (deci mediile
alcaline).
Acţiunea presiunii osmotice asupra bacteriilor
Se știe, că presiunea osmotică a unei soluţii este direct proporţională cu
concentraţia totală a diferiţilor ioni şi molecule prezente în soluţie. In condiţii normale, o
soluţie molară a unui ion oarecare, are o presiune osmotică de 22,4 atmosfere.
Majoritatea bacteriilor, sunt relativ insensibile la variaţiile de presiune oamotică,
putându-se adapta la mari variații de concentraţie a mediului, graţie prezenţei peretelui
celular rigid.
Unele bacterii marine, se dezvoltă în soluţii în care concentraţia NaCl este foarte
ridicată (25-30%). Aceste bacterii numite halofile (halos = sare) suferă o liză osmotică rapidă
dacă sunt puse în suspensie, în apă distilată, ele fiind adaptate la medii foarte saline.
Aceste hacterii au importanţă practică deoarece ele pot degrada unele alimente
sărate sau conservate prin sare (pește, măsline, anchoia).
Toate bacteriile patogene, cu excepţia stafilococului sunt nehalofile.
Acţiunea presiunii hidrostatice asupra bacteriilor
Bacteriile, după modul lor de comportare faţă de presiuni pot fi:
a) barofobe, sensibile la presiuni care depăşesc 200 de atmosfere – categorie în care se
încadrează bacteriile din sol, apele puţin adânci, zonele de suprafaţă a oceanelor şi mărilor;
 b) barofile - bacterii care populează adâncul mărilor (- 1500m) şi sunt adaptate la
presiuni de 400-500 atmosfere, în lipsa cărora unele specii (barofilele absolute) nu se pot
dezvolta;
c) barotolerante, care preferă presiunea normală (1 atm.) dar suportă şi presiuni
moderat ridicate;
d) barodure sau abisale, izolate de pe fundul mărilor şi din adâncul oceanelor (- 5100
m), capabile să reziste la 1000 – 1400 atmosfere (ex. Pseudomonas bathycetes).
Majoritatea bacteriilor sunt foarte sensibile la modificările bruşte alternative ale
presiunii, astfel încât compresarea şi decompresarea poate constitui un procedeu de distrugere
a celulelor bacteriene (Zarnea G. 1994).
Acțiunea radiațiilor asupra bacteriilor
Pentru majoritatea bacteriilor, radiaţiile energetice sunt letale, acţiunea lor fiind în
funcţie de lungimea de undă a acestora. Astfel, lungimea de undă a luminii infraroșii, care
este superioară de 12.000 A0, reprezintă un conţinut energetic atât de slab, încât razele
infraroşii sunt incapabile să provoace o schimbare chimică a materiei vii, care 1e adsoarbe.
Radiaţiile cuprinse în 12.000 A0, până la 2000 A0, au un conţinut energetic suficient
pentru a provoca modificări fotochimice moleculelor sau atomilor care le adsorb. Lungimile
de undă sub 2000 A0 au un conţinut energetic atât de ridicat încât moleculele situate pe
traiectul pe care-l străbat sunt ionizate, de unde și denumirea de radiații ionizate date razelor
X, particulelor α și razelor cosmice.
Dintre agenții bactericizi, bazați pe radiaţii și utilizaţi în practică, razele ultraviolete
sunt cele mai active. Spectrul ultraviolet se situează în jur de 2600 A0, regiunea de adsorbție
maximă a ADN-ului bacterian, căruia îi produce modificări de ordin structural. Bacteriile
tratate cu raze ultraviolete îşi încetează sinteza ADN-ului; scoase de sub influența lor,
bacteriile sunt capabile să-şi reia sinteza ADN-ului, fenomen cunoscut sub denumirea de
fotorestaurație.
In general, la acţiunea razelor ultraviolete, formele vegetative sunt mai sensibile
decât cele sporulate. De exemplu, forma vegetativă a bacilului cărbunelui este distrusă în 30
de minute de lumina solară, în timp ce forma sporulată numai după două ore.
Radiatiile ionizate (razele X, particulele α), au efecte mutagene şi letale asupra
bacteriilor, prin peroxizi formaţi în apă sau în alți constituenți celulari.

1.7.2. Acțiunea factorilor mecanici asupra bacteriilor

Bacteriile având dimensiuni mici şi un perete rigid, sunt în general rezistente la
leziunile de ordin mecanic. Totuși, particulele mici și dure, sub formă de pudre fine, cu
granule de dimensiuni de ordinul micronilor pot distruge peretele microbian, dacă sunt
agitate energic cu o suspensie bacteriană.
Ultrasunetele, produc moartea celulelor microbiene, prin acţiunea mecanică asupra
pereților celulari. Ruperea peretelui celular se datorește fenomenului de cavitație, adică
formării de bule mici de gaz, care apar în urma agitării lichidului prin care trece un fascicol de
ultrasunete.

1.7.3. Acțiunea factorilor chimici

 Substanțele chimice naturale sau de sinteză, pot fi împărțite, după acţiunea lor asupra
bacteriilor, în două grupe: substanțe utile şi substenţe nocive. Această clasificare, are un
caracter artificial deoarece unele substanţe, ca de pildă glicerina, este indispensabilă
dezvoltării bacilului Koch, dar este nocivă pentru restul speciilor bacteriene; acizii, distrug
majoritatea speciilor, cu excepţia bacililor acidorezistenţi. De aceea, acţiunea unei substanţe
faţă de bacterii se judecă după anumite criterii ca:
• natura substanţei;
• concentraţia substanţei în mediu;
puterea absorbantă a substanţei sau a celulei;
puterea de difuziune în masa celulară.
In general, substanţele care au acţiune asupra bacteriilor, fie bactericidă, fie
bacteriostatică, se numesc substanţe dezinfectante sau antiseptice. Ele pot fi de natură
organică și anorganică.
Noţiunea de dezinfectant, se referă la o substanţă cu o acţiune mai energică utilizată
pentru decontaminarea corpurilor neanimate (jgheaburi, pereţi, instrumentar etc.).
Antisepticul este utilizat pentru decontaminarea mucoaselor, tegumentelor, plăgilor; el
trebuie să fie neiritant pentru ţesuturi.
Substanţele de natură organică acţionează asupra bacteriilor prin mai multe
mecanisme:
a. acţiune prin capacitatea de solubilizare a lipidelor (alcoolul etilic, acetona,
cloroformul etc).
b. acţiune prin solubilizarea în celulă și inhibarea dezvoltării, prin blocare
ireversibilă a unor fermenţi (acidul fenic, crezolul, lizolul, rezorcina).
Substanţele de natură anorganică, au la rândul lor mai multe căi de atac asupra
bacteriilor, care pot fi clasificate astfel:
- substanţe care acţionenză ca oxidanţi (peroxidul, permanganatul de K).
- substanţe care acţionează prin coagularea proteinei celulare (acizii, alcalii, sărurile
metalelor grele Ag, Cu).
- substanţe care blochează ireversibil sistemele enzimatice (compușii organici ai
mercurului – mertiolatul și ai argintului- protargol, argirolul).
- substanţe care permeabilizează membrana celulară (substanţele tensioactive,
detergenții, săpunurile etc).

1.7.4. Acţiunea substanțelor antibacteriene specifice

A. Sulfamidele
Efectul antibacterian al sulfamidelor, a fost descoperit de G.Domagk 1933, prima
substanţă folosită din seria sulfamidelor fiind pronozilul (crispidiumsulfamidin).
Sulfamidele sunt compuși de sinteză care au drept nucleu de bază
paraminobenzensulfamida și posedă toxicitate selectivă faţă de microorganisme.
Toate sulfamidele au un mod de acţiune care poate fi rezumat astfel:
a. Sulfamidele nu alterează substanţa celulei bacteriene.
b. Sulfamidele acţionează prin blocarea sintezei acidului folic, factor metabolic
indispensabil pentru formarea acizilor nucleici, respectiv pentru înmulţirea celulară.
Datorită analogiei sferice cu acidul pa-minobenzoic - care este procursor în sinteza acidului
folic - sulfamidele intra în reacţie, prin nucleul de paraminobenzensulfamidă, formând
analogi nefuncţionali ai acidului folic. Cu alte cuvinte, acidul p-aminobenzoic este substituit
prin nucleul de paraminobenzensulfamidă, care acţionează ca o antivitamină.
Celulele organismului gazdă, ca și unele bacterii care nu sintetizează acidul folic, ci
sunt dependente de aportul exogen, nu sunt sensibile la acţiunea toxică a sulfamidelor.
c. Bacteriile cu funcţiile de creștere blocate de sulfamide, sunt distruse de organism
prin elementele naturale de apărare a acestuia. Faţa de sulfamide, sunt rezistente speciile care
produc masiv acid p-aminobenzoic gi care înving în competiţie sulfamidele. În cadrul
speciilor sensibile, pot apărea mutanţii rezistenţei (gonococ, streptococ, pneumococ),care
sunt selecționați sub acțiunea sulfamidelor.

B.Antibioticele
Antibioticele sunt substanţe chimice, de origine biologică sau sintetică, apte să
distrugă selectiv unele microorganisme sau să 1e împiedice dezvoltarea. Primul antibiotic
descoperit a fost penicilina, substanţă biologică activă, extrasă din mucegaiul Penicillium
notatum. Prima constatare de acest fel a fost făcută de Alexander Fleming, în 1929, care
observă inhibiţia unei culturi de stafilococ, în plăcile Petri, contaminate cu mucegaiul
Penicillium notatum.
Între 1939-1941, o echipă de cercetători de la Universitatea din Oxford, condusă de
Florey și Chain reuşesc să separe în stare pură substanţa activă din mucegai, creând
posibilitatea folosirii ei în terapia bolilor infecţioase.
Faptul că antibioticele au dat rezultate specteculoase în tratamentul unor infecţii
considerate incurabile, a făcut ca cerceterea pentru evidenţierea de noi antibiotice să fie
foarte activă. Astfel, pe lângă antibiticele extrase din mucegai s-au putut obţine şi antibiotice
prin sinteză chimică și antibiotice de biosinteză cuplate cu diferiţi compuși cu scopul de a se
potenţa acţiunea antimicrobiană (antibiotice de semisinteză).
In general, pentru ca un antibiotic să poată fi utilizat cu succes în terapia
antiinfecţioasă, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii și anume:
- să fie lipsit de toxicitate pentru organism;
- să fie activ, adică să aibă "spectru" antibacterian de activitate cât mai larg;
- să nu fie inactivat de umorile organismului;
- să poată fi administrat uşor și să fie difuzibil în organism;
- să poată fi produse pe scară industrială.
Microorganismele producătoare de antibiotice pot fi bacterii, actinomicete sau fungi
(mucegaiuri). Menționăm câteva dintre antibiotice:
a. Antibiotice de origine bacteriană
- colicina produs de Escherichia coli
- megacina produsă de Bacillus megatherium
- piocianina produsă de Pseudomonas aeruginosa
b.Antibiotice produse de actinomicete
- streptomicina produsă de Streptomices griseus
- aureociclina produsă de Streptomices aureofaciens ;
- cloramfenicolul produs de Streptomices venezuelae;
- eritromicina produsă de Streptomices eritreus.
 c.Antibiotice produse de fungi
- penicilina produsă de Penicillium chrysogenum şi de Penicillium notatum.
În linii generale, procedeele de preparare a antibioticelor sunt similare, cu diferenţe în
ceea ce priveşte mediile de cultură, temperatură şi pH.
Acţiunea antibioticelor asupra celulelor bacteriene
Antibioticele au asupra bacteriilor un efect bacteriostatic și bactericid. Antibioticele
au acțiune selectivă calitativă și cantitativă; calitativă în sensul că un anumit antibiotic
acţionează numai asupra unei specii, sau a unor anumite specii bacteriene. De exemplu,
penicilina, are efect numai asupra unor bacterii aerobe și anaerobe, Gram-pozitive și Gram-
negative.
Acțiunea cantitativă, se referă la faptul că pentru o specie este nevoie de o cantitate
mai mică de antibiotice, iar pentru alta, mai mare, pentru același efect.
După elementul morfologic asupra căruia acționează şi după mecanismul de acţiune,
antibioticele se impart în câteva categorii:
a.antibiotice care împiedică sinteza peretelui celular (ex: penicilina), prin inhibiție
specifică a sintezei lizinei, care este un constituent principal al peretelui bacterian. Deși
formarea peretelui bacterian este blocată, bacteria crește în dimensiune continuând să-şi
sintetizeze proteinele citoplasmatice. Lipsite de protecția peretelui celular, celulele bacteriene
se lizează prin şoc osmotic. In felul acesta, se explică acţiunea antibioticului, în faza de
creștere exponențială, în care are loc sinteza intensă a peretelui celular, precum și acțiunea
selectivă asupra bacteriilor, cu respectarea celulelor organismului animal, care sunt lipsite de
un perete rigid.
b.antibiotice care afectează permeabilitatea membranei citoplasmatice (ex: polimixina,
gramicidina), ducând la modificări de ordin fizico-chimic ale proteinelor citoplasmatice.
c.antibiotice care inhibă sinteza proteinelor (ex: cloramfenicolul, streptomicina).
d. antibiotice care blochează sinteza ADN-ului (mitomicina).
e.antibiotice care inhibă activitatea unui sistem enzimatic vital (tetraciclinele inhibă
reacțiile de transfer de hidrogen ale metabolismului energetic, deci acționează asupra
dehidrogenazelor).
f. antibiotice care inhibă sinteza ARN-ului mesager.
Prin studii de microscopie electronică, s-au pus în evidență următoarele modificări de
ordin morfologic, suferite de celula bacteriană, sub influența antibioticelor:
a. celula bacteriană capătă un contur neregulat, dar își păstrează integritatea; aceste
modificări sunt reversibile.
b. îngroșarea și alungirea celulei, cu clarificarea protoplasmei, dar cu păstrarea
integrității peretelui celular.
c. alterări grave, ireversibile, cu citoliza pronunțată distrugerea și fragmentarea
peretelui celular.
Rezistența față de antibiotice
Față de antibitoice bacteriile pot prezenta:
a.rezistența naturală la speciile care au o lipsă de sensibilitate naturală, de specie,
față de antibiotice. Bacteriile rezistente față de antibiotice, secretă o enzimă reductibilă, care
inactivează antibioticul, clivând inelul betalactam și transformându-l în acid penicilinoic
inactiv.
 b.rezistența dobândită se datoreză mutației urmată de selecție, prin factorul de
rezistenţă transmisibil (factorul "R"). Mutația, apare spontan într-o populaţie (cu rata de 1 la
l07 la stafilococ), mediul jucând rolul de a selecta numai variantele rezistente. Este posibil, ca
aceste variante să apară chiar într-un mediu lipsit de antibiotic, dar în acest caz mutaţia nu
prezintă nici un avantaj pentru supravieţuire.
Rezistenţa prin factorul "R", se caracterizează prin apariţia unei rezistenţe faţă de
mai multe antibiotice, concomitent, deosebindu-se de rezistenţa prin mutaţie, care se
realizează numai faţă de un singur antibiotic sau chiar de mai multe antibiotice înrudite,
dar în mod succesiv, pentru fiecare din ele.
Utilizarea antibioticelor
• Utilizarea in terapeutică. Antibioticele se utilizează în practica medicinii
umane şi veterinare în unele infecţii cu geremeni faţă de care antibioticele sunt active.
În stabilirea unei terapii raţionale cu antibietice, trebuie să se ţină cont de o serie de
factori:
a. sensibilitatea bacteriei izolată în stare pură din procesul infecţios, faţă de o serie
de antibiotice. Testarea se realizează prin antibiogramă oferind indicaţii atât calitative
(metoda difuzimetrică) cât şi cantitativă (metoda diluțiilor seriate).
b. alegerea mai multor antibiotice, care lucrând sinergic, să-și potenţeze reciproc
activitatea antibacteriană.
c. instituirea unor doze terapeutice în perioada precoce a bolii, care să se repete la
intervale regulate şi care să fie stabilite în funcţie de o serie de parametri ca: forma clinică a
bolii, vârsta animalului, adsorbţia antibioticului etc.
• Utilizarea in zootehnie. Unele antibiotice cum sunt aureomicina şi teramicina,
au o activitate stimulatorie pentru creșterea unor specii de animale, ca porcinele, taurinele şi
păsările.
Mecanismul de acţiune al antibioticelor asupra organismului animal, este polifactorial
şi se referă la:
− acţiunea antibioticelor asupra microflorei intestinale, ducând la limitarea florei
dăunătoare, producătoare de infecţii subclinice, care aduce prejudicii dezvoltării corporale.
− efectul stimulator direct asupra organismului legat de o adsorbţie mai completă la
nivelul intestinului şi de utilizarea mai economică a proteinelor animale,
− echilibrarea microflorei intestinale şi favorizarea dezvoltării microorganismelor
capabile să sintetizeze vitamine ca: vitamina B1, riboflavina (B2), vitamina B12, acidul folic,
biotina şi vitamina K.
Utilizarea excesivă a antibioticelor în furajarea animnlelor poate duce la unele
dezavantaje, cu implicaţii majore de ordin medical. În principal, acestea sunt:
− apariţia de tulpini bacteriene patogene, rezistente faţă de antibioticele care se
utilizează ca stimulatori de creştere. Prin trecerea acestor tulpini în infecţii animale sau
umane se crează complicaţii terapeutice.
− urmele de antibiotice, consumate cu carnea sau laptele provenit de la animale care
au primit în raţie antibiotice ca stimulatori, pot duce la oameni, la reacţii de hipersensibilitate
faţă de respectivele antibiotice. Această alergie, obligă la reducerea în viitor a contactului
terapeutic, cu antibioticul respectiv.
 3.10.5. Acţiunea factorilor biologici
A. Bacteriocinele
Bacteriile pot elabora substanţe antibiotice, care au o acțiune inhibitoare asupra
tulpinilor din aceiași specie sau din specii diferite.
Aceste substanţe, au fost numite (Jacob, Lwoff, Nollmann, 1953), sub denumirea
generală de bacteriocine. Prima bacteriocină, a fost izolată de bacteriologul belgian Andre
Gartia în 1925 dintr-o tulpină de E.coli. Ulterior, s-au identificat bacteriocine la alte
numeroase specii bacteriene.
Printr-o tulpină microbiană bacteriocionogenă, se înţelege tulpina producătoare de
bacteriocină, iar prin tulpină sensibilă, acea populație care este omorâtă în contact cu
bacteriocina elaborată de tulpina bacteriocinogenă. Numele fiecărei bacteriocine s-a format
prin adăugarea sufixului "cină", la un al doilea termen în care intră parţial sau total denumirea
speciei producătoare de bacteriocină. De exemplu: E.coli, produce colicină, Pasteurella
produce pesticină, Bacillus megaterium produce megacină, Listeria monocytogenes produce
monocine etc.
Spectrul de activitate a bateriocinelor este diferit: în general, bacteriocinele Gram-
negativilor cu un spectru mai restrâns, acţionează numai asupra speciei producatoare sau
asupra speciilor toxonomic înrudite. Din contra, bacteriocinele elaborate de Gram-pozitivi,
sunt mult mai active, acţionând şi asupra speciilor şi genurilor foarte depărtate de specia
producătoare.
Tot ca acțiune generală, s-a remarcat că tulpinele becteriocinogene, nu sunt sensibile la
bactericina pe care o sintetizează, cu alte cuvinte, sunt imune faţă de propria substață
antibiotică elaborată.
Elaborarea bacteriocinelor este controlată genetic de o plasmidă (Hamon, 1965), care
este prezentă numai 1a speciile și tulpinele bacteriocinogene. În favoarea acestei ipoteze, s-au
făcut numeroase experienţe privind transferul, transducţia și recombinarea factorilor
colicinogeni (produşi de E.coli K 12).
Modul de acţiune al bacteriocinelor asupra celulelor sensibile, este condiţionat de
prezenţa pe suprafaţa acestora a unor receptori de natură proteică.Fixarea bacteriocinelor pe
receptorul specific al celulei sensibile, este urmată de serie de modificări de ordin morfologic,
manifestate prin oprirea diviziunii celulare, mărirea lentă şi progresivă a volumului celular,
care duce în cele din urmă la ruperea peretelui celular. Aceste modificări profunde de ordin
metabolic sunt urmarea alterării sintezei ADN-ului şi ARN-ului bacterian.
Bacteriocinele sunt folosite în precizarea poziţiei taxonomice la speciile dificil de
clasat folosind însă numai bactoriocinele Gram-negativilor, care au o specificitate de acţiune
în sensul că sunt active numai asupra speciilor producătoare și a celor taxonomic înrudite.
Folosirea în terapie a bacteriocinelor, nu a dat rezultatele scontate, din cauza
patoganităţii lor pentru celula animală și a antigenităţii lor, fapt ce duce 1a formarea de
anticorpi specifici care neutralizează, în cele din urmă, acţiunea antibiotică a bacteriocinelor
administrate în scop terapeutic.
B. Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ale celulelor bacteriene. Toate
bacteriile pot fi infectate de către bacteriofagi. În majoritatea cazurilor, un fag anume
infectează doar celulele unui singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini. Această
specificitate de infecţie este determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa
bacteriei-gazdă.
Dupa infecția unei celule permisive, genomul fagic se poate integra în cromozomul
bacterian (starea de profag), replicându-se o dată cu acesta și fiind transmis pe verticală.
Spontan sau indus, genomul fagic poate trece din starea integrata în starea de virus vegetativ,
liber în citoplasma și capabil să inițieze un ciclu litic. Excizia profagului poate fi corectă
(exact la situsurile de integrare) sau incorectă, preluând gene cromozomale și lasând aici gene
fagice, proces prin care acești fagi pot transmite genele cromozomale preluate la alte celule
bacteriene pe care le infectează (fenomenul este denumit transductie). Fagii respectivi sunt
transductori și reprezintă o modalitate de variabilitate genetică și evoluție a bacteriilor.
Prototip al fagilor temperați este bacteriofagul λ, a carei gazda specifică este tot colibacilul
(Escherichia coli). Bacteriile purtătoare de fagi integrati în cromozom, deci în stare lizogenă,
pot manifesta proprietăți diferite față de celula normală, fenomen denumit conversie fagică
(de ex. sinteza unor toxine bacteriene, codificate de informația virală - profagi). Bacteria sau
cultura bacteriană lizogenă transmite descendenților capacitatea de a produce fagi în absența
infecției. Bacteriofagii sunt cultivaţi în laborator în mediu de cultură lichid sau solid în
prezenţa bacteriilor omologe. Bacteriofagii sunt importanți din punct de vedere practic, cât și
pentru cercetare (lizotipie).