Oxigenoterapia.

Manevre de resuscitare cardio-respiratorie

FMAM – NURSING ÎN MEDICINA INTERNĂ

AN II SEMESTRUL 2
SĂPTĂMÂNA 21-25 MARTIE
 Insuficiența respiratorie acută
 IRA reprezintă incapacitatea plămânilor de a face față schimbărilor fiziologice de gaze, în condiții de repaus și de efort. Apare hipoxemie asociată sau nu cu
hipercapnie.
 IRA se caracterizează prin imposibilitatea plămânilor de a asigura oxigenarea sângelui și eliminarea CO2.
 Etiologie
a. Cauze bronhopulmonare
 stenoze funcționale și organice ale căilor aeriene superioare:
 bronhoalveolită de deglutiție (prin regurgitarea în căile aeriene de lichid gastric și alimente);
 criza de astm bronșic;
 reducerea acută a câmpului respirator (pneumotorax, pleurezii, pneumonii etc);
 BPCO acutizată.
b. Cauze extrapulmonare
 alterarea funcției centrilor respiratori (intoxicații cu barbiturice, opiacee);
 cauze cardiovasculare (EPA cardiogen);
 afecțiuni ale cutiei toracice (miastenia gravis, fracturi costale, traumatisme);
 afecțiuni abdominale (ascite masive, peritonie).
c. Acutizarea unei insuficiențe respiratorii cronice:
 infecții (virale, bacteriene);
 factori mecanici (pleurezii masive, pneumonii);
 factori toxici (deprimante ale centrilor respiratori).
Culegerea datelor, precizarea diagnosticului de
nursing
 Semne și simptome
 Dispneea
 bradipnee inspiratorie cu tiraj;
 bradipnee expiratorie (astm bronșic);
 polipnee cu tahipnee (astm cardiac);
 respirație Küsmaul (respirația în 4 timpi – în acidoza metabolică);
 respirație Cheyne Stokes – respirație cu amplitudine crescândă până la maxim și apoi scăzând până la
apnee).

 Cianoza – prin creșterea Hb reduse în sânge.

 Modificarea amplitudinii mișcărilor respiratorii
 rare și ample (respirație preagonică – Biot);
 respirație paradoxală (turtirea plămânului de partea lezată în inspir și reexpansiunea acestuia în expir).

 Tahicardia apare ca fenomen compensator.

 Alte simptome și semne:
 durerea toracică;
 tegumente calde și umede;
 hipersalivație;
 hipersonoritate toracică;
 prezența de raluri (crepitante, ronflante, sibilante, subcrepitante, anxietate, somnolență, delir).
 Insuficiența respiratorie acută
 Paraclinic  prevenirea tulburărilor de coagulare;
 sindrom umoral – hipoxie cu normo- sau hipercapnie;  corticoterapie.
 hipoxemia (PaO2 < 60 mmHg) este obligatorie.

 presiunea parțială a CO2 în sângele arterial (PaCO2) poate fi  Conduita de urgență

 normală (36 ± 4 mmHg) sau
 a. Nursa va avea pregătite:
 scăzută (PaCO2 < 34 mmHg) consecință a polipneei din IR
hipoxemică  aparatura de aspirație, aparatura de oxigenoterapie;
 crescută (PaCO2 > 45 mmHg) în IR hipercapnică.  trusa de intubație laringo-traheală;
 acidoză respiratorie (pH<7,35).  ace de diferite dimensiuni, seringi;
 Tratament  medicamente (cardiotonice, HHC, miofilin).
 Obiective  b. Obiective și mijloace de tratament nursing în IRA
 eliberarea căilor respiratorii;  1. Permeabilizarea anterioară a mandibulei;
 ameliorarea hipoxemiei, combaterea infecției bronșice; • curățirea orofaringelui de secreții;
 respirație asistată sau controlată; • intubație orofaringiană cu canale Guedel.
 corectarea tulburărilor electrolitice;
 Insuficiența respiratorie acută
 Permeabilizarea căilor respiratorii în obstrucțiile subglotice
 așezarea pacientului în poziție de drenaj postural;
 la pacientul așezat în decubit ventral se introduce în regiunea inghinală un suport, prin acesta se mărește
eficacitatea drenajului;
 aspirarea secrețiilor care nu se elimină prin drenaj postural;
 manevra Heimlich ( în obstrucțiile de corpi străini);
 în obstrucțiile laringotraheale severe se efectuează intubație orotraheală sau traheostomie.
 3. Oxigenoterapia
 să se asigure dezobstruarea în prealabil a căilor respiratorii;
 să se asigure sonde nazale sterile;
 să se asigure umidifierea O2 (2/3 apă și 1/3 alcool etilic);
 nursa va introduce sonda nazală până în faringe (pe o lungime egală cu distanța care separă nasul de lobul
urechii).
 se va verifica debitul de O2 (6 – 8 litri/min);
 nursa trebuie să știe că O2 irațională, prea îndelungată sau prea concentrată poate duce la efecte nedorite.
 4. Respirația artificală
 după asigurarea permeabilității căilor respiratorii nursa verifică dacă pacientul are sau nu respirație spontană.
 dacă nu are respirație spontană → respirație artificială – „gură la gură“, „gură la nas“, trusă de ventilație de
tip Ruben.
Manevra Heimlich
 Insuficiența respiratorie acută
 Pe lângă tratamentele etiologice indicate de medic nursa se va îngriji de:
 liniștirea pacientului și așezarea lui în poziție comodă;
 va urmări respirația, expectorația, pulsul, tensiunea arterială, temperatura, diureza, scaunul (le
notează în FO);
 va asigura repaus absolut la pat;
 după trecerea accesului nursa va asigura alimentația pacientului per os, alimentația prin sondă
sau parenteral (dacă nu poate înghiți);
 se vor lua măsuri de prevenire a escarelor;
 se va asigura drenarea secrețiilor bronșice;
 va provoca tuse artificială - prin tapotaj toracic;
 va asigura condiții corespunzătoare de spitalizare, aerisirea solului.
 Oxigenoterapia
 Oxigenoterapia reprezintă administrarea oxigenului pe cale respiratorie
pentru combaterea stării de hipoxie.

 Hipoxia reprezintă scăderea cantității de oxigen în țesuturi.

 Hipoxia este o condiție patologică.

 În condiții normale, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 –

98 mmHg. 

 Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care saturația oxigenului în

sângele periferic SCADE < 90%, iar pacientul păstrează automatismul
mişcărilor respiratorii și nu necesită ventilație mecanică.
 Oxigenoterapia
 Scop:  Indicații

- asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi - hipoxii circulatorii: insuficiență cardiacă, edem pulmonar acut, 
prin combaterea hipoxiei determinată de: infarct miocardic acut

- insuficiență respiratorie acută şi cronică

 scăderea oxigenului alveolar
- afecţiunile respiratorii: boli obstructive (astm bronșic, BPOC),
 scăderea concentrației de hemoglobină
pneumonii
 tulburări în sistemul circulator - leziuni toracice
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară - stări de șoc

- în anestezia generală

- complicații post operatorii

- pneumotorax

- stări febrile
 Oxigenoterapia
 Materiale necesare 
1. Sursa de oxigen – care poate să fie un tub de oxigen medical sau un tub de la o reţea de
distribuție a oxigenului medical din spital (stație centrală, microstație sau butelie de
oxigen). Pentru racordare, se va folosi un debitmetru şi un umidificator.
2. Materiale sterile pentru administrare: sondă nazală de unică folosință, mască de oxigen
(când necesarul de oxigen este mare), ochelari de oxigen, sau cort de oxigen sau izoletă
pentru copii (nu se mai utilizează din cauza riscului crescut de incendiu). Pentru nou
născuții hipoxici se utilizează incubatorul.
3. Barbotor steril
4. Apă distilată sterilă
5. Leucoplast
6. Foarfeca
7. Tăviţa renală
8. Materiale pentru spălarea mâinilor
9. Recipienți pentru colectarea deșeurilor
Oxigenoterapia
 Oxigenoterapia
 Precauții în utilizarea surselor de oxigen 
1) Deoarece oxigenul favorizează combustia prezența sa trebuie atenționată.
2) Pacienții și aparținătorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen.
3) Se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă.
4) Se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice)
și a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool).
5) Aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen.
6) Transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul
transportului.
7) Buteliile de oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu
inele metalice, departe de calorifer sau altă sursă de căldură.
8) Cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a
extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora.
 Oxigenoterapia
 Pregatirea mediului  Pregătirea fizică:

1. Salon cu instalaţie de oxigen şi barbotor. 1.  Înaintea efectuării tehnicii se verifică

permeabilitatea căilor respiratorii, la nevoie se
2. Se vor lua toate măsurile de asepsie.
dezobstruează căile respiratorii ale pacientului.
 Pregatirea pacientului
2. Se verifică sursa de oxigen.
1. Pregătirea psihică: se informează pacientul
3. Se pune apă distilată sterilă în barbotor.
cu privire la efectuarea procedurii: necesitate,
importanță, durată.  Pregatirea asistentului medical 

2. Se obține consimțământul informat al 1. Se spală pe mâini.

pacientului. 2. Folosește mănuși sterile.
3. Se crează pacientului un climat de siguranță,
pentru a asigura cooperarea la tehnică și a
diminua anxietatea.
 Oxigenoterapia
 Intervenţiile asistentei
1. Pregătirea psihică a pacientului asigurându-l de luarea tututor măsurilor de precauţie şi
aşezarea pacientului în poziţie corespunzătoare.
2. Asamblarea echipamentului.
3. Dezobstruarea căilor respiratorii.
4. Măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus.
5. Facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei.
6. Introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast.
7. Dacă se utilizează mască de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura pacientului şi
se va fixa cu o curea în jurul capului.
 Oxigenoterapia
8. Fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului.
9. Aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii tegumentelor,
măsurarea respiraţiei şi pulsului).
10. Supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie a unor
complicaţii.
11. Supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc.).
12. Acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării oxigenului şi combaterea
oricărei cauze de discomfort.
13. Mobilizarea periodică a sondei.
14. Scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară.
15. Curăţirea echipamentului la terminarea tehnicii.
 Oxigenoterapia
 Administrarea oxigenului pe sondă nazală
1. Se dezobstruează căile aeriene şi se asigură o ventilație eficientă.
2. Oxigenul se umidifică în barbotor, deoarece neumidificat este iritant pentru
căile respiratorii.
3. Se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus.
4. Se umectează sondă cu apă sterilă pentru facilitarea inserției și prevenirea
lezării mucoasei.
5. Se introduce sonda de unică folosință, cu mișcări blânde, până în nazofaringe.
6. Se fixează sondă cu o bandă subţire de leucoplast la nivelul feței pacientului.
7. Se fixează debitul de 4-6 litri/minut (la indicația medicului).
8. Se va administra cu intermitență.
9. Se va supraveghea debitul şi pacientul.
10. Se va mobiliza periodic sonda nazală.
 Oxigenoterapia
 Administrarea oxigenului prin mască
1. Se verifică scurgerea oxigenului din sursă.
2. Se pregăteşte barbotorul introducându-se apă distilată
sterilă.
3. Se selectează o mască potrivită ca mărime.
4. Se aşează masca la nivelul piramidei nazale, apoi pe
cavitatea bucală şi se fixează cu o curea în jurul
capului.
5. Se reglează debitul de oxigen la 4-6 litri/minut.
6. Se supraveghează pacientul.
 Oxigenoterapia
 Administrarea cu ochelarii de oxigen
1. Se pregătește sursa de oxigen.
2. Se verifică barbotorul.
3. Se pregătesc ochelarii și se fixează după urechi.
4. Cele două sonde de plastic se introduc în narine.
5. Se reglează debitul de oxigen.
6. Se supraveghează pacientul, deoarece tehnică este
indicată la copii și bolnavii agitați.
 Oxigenoterapia
 Administrarea cu cortul de oxigen
1. Se utilizează mai ales în pediatrie.
2. Se pregăteşte cortul de oxigen, fiind confecționat din bare ușoare de
aluminiu de care este fixat materialul impermeabil sub formă de cort.
3. Se aplică în regiunea capului.
4. Oxigenul este trecut prin instalație de răcire pentru că atmosfera de
sub cort se supraîncălzește prin respirație.
5. Pacientul inspiră oxigenul introdus sub cort.
6. Se supraveghează debitul de oxigen şi presiunea.
 Oxigenoterapia
 Îngrijirea pacientului după tehnică
1. Pacientul va fi așezat confortabil în pat, într-o poziție care să-i favorizeze respirația.
2. Se monitorizează respiraţia.
3. Se monitorizează concentrația de oxigen din sânge prin pulsoximetrie la aproximativ
30 de minute după administrare.
4. Se administrează medicaţia indicată de medic.
 Notarea tehnicii
1. Se notează  în foaia de observație sau dosarul de îngrijire al pacientului  data, numele
celei care a efectuat tehnică și rezultatele obținute.
 Oxigenoterapia
 Accidente – Incidente
1. Pătrunderea oxigenului prin esofag duce la distensia abdominală.
2. Se poate produce emfizem subcutanat.
3. Pericol de asfixie dacă recipientul pentru barbotare se răstoarnă, lichidul poate fi
împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului.
4. Iritarea locală a mucoasei.
5. Uscarea mucoaselor.
6. Traheobronșită - în condiții de administrare prelungită.
7. Agravarea unei insuficienţe respiratorii cronice.
 Oxigenoterapia
 De reținut !
1. Administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii.
2. Înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauţie.
3. Pe timpul administrării se vor supraveghea atent pacientul şi echipamentul de
administrare (manometrul de presiune şi indicatorul de debit).
 Stopul cardio-respirator
 Stopul cardio-respirator (SCR) reprezintă absența respirației și circulației spontane. 
 Oprirea simultană  a respirației și circulației este extrem de rară și se produce atunci când organismul este
distrus brusc și masiv, ca de exemplu în accidentele foarte grave.
 În majoritatea cazurilor una dintre funcțiile vitale se oprește prima și secundar cealaltă.
În cazul stopului respirator primar, inima va continua să bată un interval variabil de timp.
 Schimbul gazos la nivel pulmonar continuă până se epuizează “rezerva” de aer din plămâni.
 Timpul în care survine oprirea cordului, secundară opririi respirației, este variabil și depinde de mai mulți
factori precum rezistența cordului la hipoxie, cantitatea de oxigen în sânge etc.
 Fără intervenție terapeutică imediată, ce constă în ventilație artificială, cordul se oprește.
 Stopul cardio-respirator
 Fiziopatologic, când cordul se oprește, dispare imediat și circulația sângelui, astfel încât
țesuturile nu mai primesc oxigen.
 Cum singurele rezerve de oxigen sunt cele care se găsesc în sângele arterial ce irigă acel
țesut, hipoxia tisulară apare rapid și se manifestă mai întâi la nivel cerebral.
 Starea de conștiență este pierdută brusc. Se instalează apneea, adică după câteva respirații
agonice victima nu va mai respira, ca rezultat al lipsei de oxigen a centrului respirator.
 Deci oprirea primară cardiacă înseamnă de fapt întotdeauna oprirea cardio-respiratorie de la 
început, pentru că în acest caz nu există un “interval de grație”, cu păstrarea respirației.
 Stopul cardiac și respirator se intercondiționează: stopul cardiac induce stopul respirator în
20-30 sec, iar stopul respirator pe cel cardiac într-un interval de 3-10 min.
 Stopul cardio-respirator
 Clinic, stopul cardio-respirator se recunoaște prin:
 pierderea conștienței
 oprirea respirației
 încetarea bătăilor inimii
 absența pulsului la artera carotida
 paloarea extremă sau cianoza tegumentelor
 relaxarea completă a musculaturii ce duce la pierderi necontrolate de urină și materii fecale
 Între moartea clinică și moartea biologică a țesutului nervos există un interval scurt 30-90 de secunde la care
funcțiile vitale mai pot fi restabilite.
 Aprecierea funcțiilor vitale rapidă și precisă se face prin:
 stabilirea existenței pulsului la arterele mari
 culoarea tegumentelor
 prezența și eficiența mișcărilor respiratorii
 existența cianozei
 aspectul pupilelor
 Stopul cardio-respirator
 Stabilirea diagnosticului
Diagnostic Respirație Circulație Stare de conștiență Alte manifestări

Stop cardio- Oprită Oprită Pierdută Paloare sau cianoză

respirator Midriază
Relaxarea
musculaturii
Lipotimie Superficial Puls slab Pierdută Durează câteva
Tensiune arterială secunde sau minute
scăzută Revenire spontană
Comă Profundă zgomotoasă Puls amplu, bine Inconștiență profundă În funcție de cauza
sau deprimată bătut sau colaps comei
circulator
Șoc Păstrată Puls filiform Păstrată Stare generală
Tensiune arterială alterată în funcție
prăbușită de cauza șocului
 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Resuscitarea cardiopulmonara (RCP) reprezintă totalitatea manevrelor medicale ce trebuie
efectuate atunci când avem în față un pacient cu un stop cardiac și/sau respirator. 

 Victimele unui stop cardio-respirator au nevoie de manevre de resuscitare în cel mai scurt timp
posibil.

 Resuscitarea asigură o circulație sanguină cu un debit cardiac mic, dar esențial către inimă și
creier.
 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Resuscitarea cardio-pulmonară (RCP) este formată din trei mari grupe de manopere
terapeutice:

A. Suportul vital bazal (SVB) format din totalitatea măsurilor care pot realiza o minimă presiune de

perfuzie și oxigenare cerebrală (dezobstrucția căilor respiratorii, respirația artificială, masaj
cardiac extern).

B. Suportul vital avansat (SVA) care conține în plus față de SVB tratamentul electric de defibrilare
și administrarea de medicamente, pentru reluarea activității spontane a cordului.

C. Măsurile postresuscitare care conțin măsuri de reanimare și terapie intensivă postresuscitare

menite să recupereze activitatea creierului, să mențină funcțiile vitale și totodată să reducă efectele
lipsei de oxigen la nivelul celulelor.
 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Suportul vital bazal – ABC-ul resucitării
C. Circulation –
circulația

B.Breathing –
respirația

A. Airway -
eliberarea căilor
aeriene
 Resuscitarea cardio-pulmonară
A. Airway – eliberarea căilor aeriene
 se eliberează căile respiratorii prin ridicarea bărbiei și
hiperextensia capului apăsând pe frunte. Odată cu
efectuarea acestor manevre limba se ridică și se eliberează
căile aeriene.
B. Breathing – respirația
 păstrând căile respiratorii libere ascultați, simțiți și
observați dacă victima respiră adecvat. Vă aplecați asupra
victimei cu fața către torace și ascultați la nivelul cavității
bucale zgomotele respiratorii. Ascultați timp de 5-10
secunde.
C. Circulation – circulația
 circulația este realizată de cord, astfel evaluarea acesteia
se face prin verificarea pulsului. Pulsul se percepe cel mai
bine la nivelul arterei carotide care este situată în șanțul
format de mușchii gâtului și mărului lui Adam.
 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Masajul cardiac extern (MCE) determină apariţia unui flux sanguin prin creșterea presiunii
în cutia toracică și prin compresia directă a cordului. MCE generează un flux sanguin mic, dar
vital pentru cord și creier, până la sosirea echipei de salvare. 

 Tehnică

 mâinile salvatorului trebuie să fie așezate în centrul toracelui.

 frecvenţa compresiilor trebuie să fie 100/min.

 toracele trebuie comprimat 4-5cm.

 după fiecare compresie toracele trebuie lăsat să revină în poziţia iniţială.

 durata compresiei toracelui trebuie să fie egală cu cea a decompresiei.

 nu trebuie să căutăm puls palpapil la carotidă sau femurală, deoarece acesta nu înseamnă
întotdeauna flux arterial eficient.

 întreruperile trebuie să fie cât mai puţine.

 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Ventilația
 Tehnică
 în timpul RCP scopul ventilaţiei este de a menţine oxigenarea adecvată a sângelui.
 respiratia se face ,,gură la gură”: verificăm dacă gura și gâtul nu sunt blocate de obiecte străine,
împingem înainte și în sus bărbia victimei (hiperextensia capului), prindem nările victimei cu
degetele și insuflăm aer pe gură. 
 Se combină compresiile toracice cu ventilația artificială
 după 30 de compresii toracice se eliberează căile respiratorii și se pensează nasul;
 se execută 2 respirații successive;
 se continuă cu alternanţa compresii:respiraţii 30:2;
 Se întrerupe resuscitarea numai dacă pacientul respiră normal.

Respiraţia gură la nas este o alternativă eficienă în cazul în care cea gură la gură nu este posibilă.
 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Eficiența resuscitării depinde în primul rând de permeabilitatea căilor respiratorii.

 Semnele de ameliorare sunt:

 recolorarea tegumentelor

 reducerea midriazei

 aparitia pulsului la arterele mari

 reapariția respiratiei spontane

 semne de revenire a conștienței

 Resuscitarea cardio-pulmonară
 Bolnavul este menținut sub supraveghere pentru a se preveni eventuale complicații.
 Dacă nu i-a revenit constiența i se administrează intravenos soluții hipertonice glucoză 33%,
manitol 20%, diuretice la indicația medicului pentru a reduce edemul cerebral.
 Se combate tendința la acidoză prin administrarea de soluții de bicarbonat, precum și
hipercoagulabilitatea sângelui cu heparină.
 Se reduce sindromul postanoxic prin oxigenoterapie
ATENȚIE!
 Terapia intensivă a stării postresuscitare se execută numai în secțiile de ATI ale spitalelor mari deci
trebuie transportat cât mai rapid.
 Resuscitarea cardio-pulmonară

Accidentele masajului cardiac extern

 fracturi costale la batrâni și copii
 fractura sternului
 înfundări toracice
 hemotorax
 pneumotorax
 ruptura aortei ascendente
Semne sigure de nereușită a MCE
 absența activității electrice pe o perioadă de 60 minute – traseu plat la EKG.
 o dilatare persistentă a pupilelor , fără reacție la lumină
 opacitatea corneei
 apariția cianozei cu lividitați.
Vă mulțumesc !