SCHEMA îNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE

ALERGĂRI, SĂRITURI, ARUNCĂRI

 Schema tip a învăţării exercițiilor de atletism
Sarcinile specifice ale învăţării tehnicii sunt următoarele:
• La alergări:

- creşterea eficacităţii folosirii forţei de impulsie;

- reducerea efectelor de frânare în timpul deplasării.

• La sărituri:

- corelarea eficientă a elanului cu desprinderea;

- folosirea optimă a traiectoriei de zbor prin mişcări ale diferitelor părţi ale corpului, care
permit, prin poziţionarea lor relativă, îndeplinirea unor sarcini specifice în trecerea peste
ştachetă (la înălţime şi prăjină) sau în aterizare (la lungime şi triplusalt).

La aruncări:

- corelarea eficientă a elanului cu efortul final;

- folosirea raţională a forţei maxime de contracţie musculară aplicată obiectului de aruncat

pentru a-i imprima o viteză cât mai mare în momentul lansării.
SCHEMA ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE ALERGĂRI
În procesul de predare a probelor de alergări, trebuie abordată o
anumită succesiune, pornindu-se de la elemente mai puţin dificile sau
cunoscute de către elevi şi continuând cu elemente a căror dificultate creşte
progresiv şi care nu sunt cunoscute de elevi din experienţa motrică
dobândită anterior.
Exerciţiile de alergare se împart în:
- alergări pe plat;
- alergări de ştafetă;
- alergări de garduri;
- alergări de obstacole;
- alergări pe teren variat.
În învăţarea alergărilor este bine să se înceapă prin predarea elementelor
comune tuturor alergărilor, iar apoi pe această bază, să fie predate
elementele specifice unei probe, sau grupe de probe.
 Elementele comune se predau în ordinea următoare:
- pasul alergător lansat în tempo moderat şi startul din picioare;
- pasul alergător de accelerare, pasul alergător lansat de viteză, startul de
jos şi lansarea de la start, sosirea.
• A. Elemente comune pentru toate probele de alergări:
a) învăţarea alergării într-un tempo moderat (cu pas lansat de semifond,
fond, şi acolo unde este posibil şi a alergării pe teren variat);
b) învăţarea respiraţiei;
c) învăţarea alergării cu accelerare şi cu pas lansat de viteză în linie
dreaptă;
d) învăţarea sosirii.
• B. Elemente specifice pentru fiecare grupă de probe în parte:
• Alergarea de semifond:
- învăţarea startului înalt;
- însuşirea unor elemente de tactică.
• Alergarea de viteză:
- învăţarea startului de jos şi a lansării de la start;
- învăţarea alergării în turnantă, a intrărilor şi ieşirilor din turnantă.
Mijlocul principal de realizare, exerciţiul pe baza căruia se învaţă şi se
perfecţionează aceste elemente este alergarea. Orice lecţie de învăţare şi
perfecţionare a tehnicii va fi precedată (în partea de încălzire) de exerciţii
din şcoala alergării şi de exerciţii de alergare sub formă de joc.
Folosirea ex. speciale duce la uşurarea procesului de învăţare a alergării.
SCHEMA ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE SĂRITURI
În metodologia predării exerciţiilor de sărituri, se impune o etapă
constituită din exerciţii cu caracter pregătitor pentru această grupă de
probe.
Aceste exerciţii trebuie să conducă la îndeplinirea unor obiective, cum
sunt:
- dezvoltarea calităţilor motrice specifice săriturilor;
- învăţarea bătăii pe un singur picior din alergare şi stabilirea piciorului de
bătaie;
- dezvoltarea capacităţii de coordonare a mişcărilor în timpul zborului şi
de amortizare elastică a şocului la aterizare;
- formarea unor deprinderi de percepere spaţială.
Exerciţiile cu caracter pregătitor pentru sărituri pot fi:
- sărituri executate pe loc
- sărituri cu deplasare.
O bună parte din exerciţiile pregătitoare pentru sărituri pot fi
organizate sub forma unor parcursuri aplicative, ştafete sau jocuri de
mişcare.
• Elementele comune oricărei tehnici sunt: elanul, desprinderea şi
într-o măsură oarecare, aterizarea, pentru o anumită probă.
La predarea tehnicii exerciţiilor de sărituri se va avea în vedere că
acestea au anumite elemente comune altele fiind însă diferenţiate.
Elementele comune însuşite în cadrul învăţării unei tehnici (de ex, a
săriturii în lungime ghemuite), rămân deprinderi formate, utile altei tehnici
(de ex, a săriturii în lungime cu 2½ paşi sau a săriturii în lungime întinse).
Zborul este elementul complet diferenţiat de la o tehnică la alta, el
îmbrăcând o mare varietate de mişcări.
La învăţarea tehnicii exerciţiilor de sărituri, iniţial se vor alege două
sărituri fundamentale, săritura în înălţime şi săritura în lungime.
Triplusaltul, săritura cu prăjina se predau mai târziu, după ce sunt
cunoscute într-o măsură suficientă cele două sărituri fundamentale.
 SCHEMA ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE ARUNCĂRI
Tehnicile de aruncare se diferenţiază între ele prin modul de acţiune a
forţelor aruncătorului. Greutatea este aruncată prin acţiunea unei forţe de
împingere, mingea mică şi suliţa printr-o acţiune de azvârlire, iar discul şi
ciocanul printr-o acţiune de lansare.
În probele de aruncări spre deosebire de alergări şi sărituri, procesul de
învăţare întâmpină unele dificultăţi, determinate în cea mai mare măsură de
următorii factori

- structura motrică a acestor probe, exceptând în unele cazuri aruncările

prin azvârlire, este complet necunoscută elevilor şi, în consecinţă, în
abordarea acestor probe, nu se poate face apel la experienţa motrică a
acestora;
- solicită un plafon ridicat al calităţilor motrice (forţă, viteză, capacitate de
 suficientă, o densitate motrică ridicată a lecţiilor cu teme din aruncări, cauzată atât
de condiţiile de ordin material, cât şi de măsurile ce trebuie luate în vederea
prevenirii accidentelor.

Din aceste motive probele de aruncări, în general, sunt mai puţin folosite ca
mijloace ale educaţiei fizice de către profesori în cadrul lecţiilor. De altfel
programa şcolară de educaţie fizică, atât pentru ciclul gimnazial cât şi pentru cel
liceal prevede numai învăţarea aruncării mingii de oină şi a aruncării greutăţii. Cu
toate acestea în lecţiile de educaţie fizică exerciţiile cu caracter pregătitor pentru
aruncări sunt absolut necesare.

Etapele învăţării exerciţiilor de aruncări:

- învăţarea mecanismului de bază al aruncării (care se realizează cu ajutorul

exerciţiilor pregătitoare);

- învăţarea prizei şi acomodarea cu obiectul;

- învăţarea aruncării fără elan;

- învăţarea elanului şi a aruncării globale.

 Etapele învăţării exerciţiilor de aruncări:

- învăţarea mecanismului de bază al aruncării (care se realizează cu ajutorul ex. pregătitoare);

- învăţarea prizei şi acomodarea cu obiectul;

- învăţarea aruncării fără elan;

- învăţarea elanului şi a aruncării globale.

Învăţarea aruncării fără elan constituie veriga principală a procesului de învăţare, deoarece,
în structura tehnică a oricărei aruncări, aruncarea fără elan cuprinde trei dintre cele mai
importante faze ale aruncării: efortul final, eliberarea obiectului şi restabilirea echilibrului.
Această etapă este hotărâtoare în reuşita unei aruncări şi trebuie să i se acorde o atenţie
deosebită.

Învăţarea tehnicii aruncărilor poate fi uşurată pentru început prin folosirea unor materiale
mai uşoare decât cele standard cu condiţia ca după învăţarea tehnicii să nu se mai abuzeze de
materialele uşoare, deoarece acestea pot determina la începători, însuşirea unui ritm greşit de
execuţie.