RELAȚIILE ROMÂNO-

SOVIETICE ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ

Jignea Elena
clasa a IX -
 Perioada cuprinsă între
ruperea realităților
diplomatice între cele
două state și conferința
de la Viena. Nicolae Titulescu,
arhitectul stabilirii relațiilor

1918-1924 diplomatice româno-

sovietice.
Ruperea relațiilor diplomatice Radiograma din 13 ianuarie 1918 a

dintre Romania și Rusia echivalat cu o declarație de război. Însă

guvernul de la Petrograd nu avea atunci
capacitatea de a reacționa în forță. Într-o
scrisoare de la sfârșitul lunii ianuarie
1918, generalul Berthelot avea să
amintească despre ruperea relațiilor
diplomatice dintre Rusia sovietică și
România: „Pretextele sunt neînsemnate,
dar adevărul e că românii nu i-au lăsat pe
acești nebuni să facă tot ceea ce le trecea
prin cap. În privința amenințărilor,
românii nu se tem deloc, pentru că în acest
moment nu există vreo armată rusă în
stare să se lupte serios”. 
 Încercarea României de a
relua relațiile diplomatice cu
Rusia Litigiul teritorial dintre România şi Rusia sovietică, creat
după Actul Unirii din 27 martie 1918, avea să marcheze
relaţiile româno-sovietice pe parcursul următoarelor decenii
ale secolului al XX-lea, cât şi la începutul secolului al XXI-
lea.
Reacţia imediată a guvernului bolşevic faţă de actul de voinţă
politică al populaţiei majoritare româneşti din Basarabia a
fost ruperea relaţiilor diplomatice cu România.
După consumarea acestui act unilateral sovietic, preocuparea
constantă a tuturor guvernelor României din perioada
interbelică a fost reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele
două state. În acest sens, autorităţile româneşti au făcut
numeroase demersuri în următorul deceniu şi jumătate,
folosindu-se de orice ocazie creată, fie de conjunctura politică
regională, fie de cea internaţională. 
Alte încercări de În primii ani ai perioadei interbelice, pentru
bolșevicii ruși, atît situația internă a țării lor,
reglementare a cît și poziția pe care o aveau pe plan extern
relațiilor nu-i puteau încuraja să acționeze dur
româno-sovietice împotriva României pentru a soluționa
problemele litigioase dintre cele două țări în
folosul lor. Acțiunile acestora s-au
concretizat, în principal, pe două direcții:
a) instrumentarea acțiunilor subversive
sau de propagandă revoluționară în
Basarabia, fie sprijinindu-se pe
elemente locale din rîndul alogenilor,
fie mai degrabă organizate și trimise de
peste Nistru și Prut;
b) b) reiterarea, cu orice ocazie, a
„dreptului” lor la Basarabia în
corespondența diplomatică, în note de
protest și în general sub orice formă
care făcea publicitate acestei pretenții.
Ruperea tratativelor româno-sovietice a provocat numeroase reacţii în opinia
publică internaţională, ceea ce demonstra interesul acesteia în soluţionarea
problemei Basarabiei. Comportamentul delegaţiei sovietice a provocat îngrijorări în
rândul unor state europene, îndeosebi în rândul celor din centrul şi sud-estul
continentului.
Conferinț În urma memoriului delegaţiei române din 31 martie
1924, care a demonstrat nu numai delegaţiei sovietice ci
şi opiniei publice internaţionale dreptul legitim al
României asupra Basarabiei, punând partea sovietică în

a de la faţa a două alternative: fie acceptarea punctului de vedere

românesc şi recunoaşterea Basarabiei ca definitiv
română, fie insistarea în problema plebiscitului, ceea ce
ar fi dus lamentabil la eşuarea conferinţei. În cea de a

Viena treia şi ultimă şedinţă a Conferinței de la Viena, ţinută la

2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au
afirmat din nou. Prin declaraţia sa din 2 aprilie 1924,
partea sovietică a ales cea de a doua soluţie, cerând din
2 aprilie 1924 nou, în mod imperios, organizarea unui plebiscit în
Basarabia ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei
provincii la România sau U.R.S.S.. Negând din nou
drepturile istorice în soluţionarea problemei Basarabiei
care i-ar fi privat de orice drept de a interveni în această
chestiune, delegaţia sovietică a declarat că până la
organizarea plebiscitului va continua să considere
Basarabia ca parte a teritoriului U.R.S.S., dat fiind faptul
că ea nu poate recunoaşte că „anexarea Basarabiei în 1918
de trupele regale ale României prin forţă şi violenţă, ar
putea crea pentru coroana României oarecare drepturi
asupra Basarabiei”.
În asemenea circumstanţe, prin declaraţia
făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a
menţionat, încă o dată, că de la începutul
negocierilor a ţinut să precizeze că ea a fost
trimisă la Conferinţă pentru a trata pe
bazele indicate la Lausanne reluarea
relaţiilor normale între cele două ţări,
înţelegând necesitatea recunoaşterii
status-quo-ului teritoriului actual.
Opinia publică română şi cercurile politice
de la Bucureşti au fost profund afectate de
modalitatea desfăşurării tratativelor de la
Viena şi de rezultatul lor defavorabil.
Cu guvernul sovietic, România poate soluționa această problemă
 

doar în maniera în care va decide poporul basarabean. A fost o

perioadă în care guvernele României nu au dorit să discute
problema Basarabiei, cu speranța că regimul sovietic nu va dura.
Cred că românii au abandonat acum aceste iluzii. Statul sovietic s-
a folosit de prilejul oferit de Conferință pentru a acuza România de
faptul că duce o politică imperialistă și că prin tergiversarea
negocierilor lucrează împotriva instaurării păcii în Europa de Est,
dar și pentru a menține vie în fața opiniei publice europene
„problema Basarabiei”. În mod paradoxal, deși guvernul român nu
putuse admite plebiscitul în Basarabia tocmai pentru că era o
formă de șantaj din partea sovieticilor, istoriografia rusă
învinuiește anume România pentru eșecul tratativelor de la Viena.
Eșecul Conferinței de la Viena din anul 1924, a
fost utilizat de propaganda sovietică în trei
feluri:

1. În vederea discreditării României în plan

internațional, încercând să inoculeze ideea că
aceasta nu dorește o soluționare pașnică și
diplomatică a problemei Basarabiei;

2. Prin organizarea în interiorul statului român a

unei mișcări subversive, menite să compromită
eforturile de administrare a Basarabiei, a cărei
apogeu a fost insurecția de la Tatarbunar;

3. Crearea unui proiect politic și identitar al

românilor de peste Nistru, opus celui românesc
din Basarabia, care s-a numit Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
(RASSM) și care este punctul de pornire în
inventarea ”poporului moldovenesc”sovietic. 
DOCUMENT
Partea sovietică: …Guvernul sovietic insistă asupra
soluționării problemei esențialemente litigioase, adică a
problemei Basarabiei, pe calea unui referendum al populației
basrabene, organizat în mod legal și în condițiile să garanteze
deplina libertate și caracterul normal al voinței sale.
Partea română: ...Delegația sovietică prezintă
propunerea de plebiscit ca conformă politicii urmate în mod
sistematic de guvernul Uniunii Sovietice care l-au precedat.
Delegația română nu a văzut totuși că guvernele acestea
ar fi întrebuințat referendumul ca mijloc de rezolvare a
dificultăților politice. Nu prin acest mijloc guvernele
sovietice și-au instaurat puterea lor și această observație este
hotărâtoare pentru acestă problemă.

Din Documentele Conferinței

sovietico-române,
Viena, 27 martie 1924
În concluize, anii 1918-1924 au reprezentat o perioadă cu mari diversități
- obstacole, eșecuri, provocări și unele progrese! Însă în continuare la fel
au avut loc un șir de probleme în relațiile româno – sovietice...