BIOMECANICA

OSULUI
 BIOMECANICA OSULUI

Compoziţia şi structura osului

Componenta anorganică face ca osul să fie dur şi rigid, în timp ce componenta organică
îi conferă acestuia flexibilitate şi rezistenţă la şoc.
Componenta minerală este formată, în principal, din calciu şi fosfat în special sub formă
de mici cristale asemănătoare cu hidroxiapatita obţinută pe cale sintetică
Ca10(PO4)6(OH)2. Aceste minerale, care reprezintă 65-70% din greutatea osului uscat,
conferă ţesutului osos o consistenţă de solid, osul fiind, în acelaşi timp, un rezervor de
substanţe minerale necesare organismului, în special calciul.
Colagenul constituie 95% din matricea extracelulară organică şi este în proporţie de 25-
30% din greutatea osului uscat.
Substanţa fundamentală, înconjurată de complexul reţea de fibre de colagen – minerale,
este constituită în special din proteine şi polizaharide sau glucozaminoglicani ce iau
forma macromoleculelor complexe denumite proteoglicani.
Apa este relativ abundentă în osul viu fiind prezentă în proporţie de 25% din greutatea
sa totală. Aproximativ 85% din apă se găseşte în matricea organică, în jurul fibrelor de
colagen şi a substanţei fundamentale, restul de 15% fiind localizată în canale şi cavităţi
care găzduiesc celulele osului, având rolul de transport a nutrienţilor şi a substanţelor
reziduale rezultate în urma procesului metabolic al osului.
canalicule

canal Volkman
La nivel macroscopic, toate oasele sunt compuse din două tipuri de ţesut osos:
cortical sau compact şi spongios sau trabecular

a – Os lamelar şi b – Os trabecular de la
nivelul femurului uman
Proprietăţile biomecanice ale osului

Comportamentul anizotropic al osului

pentru un eşantion osos (epruvetă)
testat la solicitarea de tracţiune pe
patru direcţii: longitudinal (0o cu axa
osului), la 30 o faţă de axa osului, la
60o şi transversal (90o)
 Rezistenţa la fractură a tuturor
Proprietăţile biomecanice ale osului cortical
oaselor depinde în principal de
proprietăţile mecanice ale
ţesutului osos. Sunt câţiva factori
importanţi care influenţează
proprietăţile de material ale
osului cortical. Unul dintre aceşti
factori este reprezentat de viteza
de încărcare a osului, exprimată
ca forţa, la care ţesutul este
supus, raportată la timp. Un
eşantion de os cortical supus la o
viteză de încărcare mare îşi
măreşte modulul de elasticitate şi
tensiunea de rupere, spre
deosebire de cazul în care
eşantionul este supus la o viteză
de încărcare mică, unde aceşti
parametri valori mici.

Diagrame tensiune deformaţie

specifică pentru diferite viteze de
încărcare.
Modulul de elasticitate şi tensiunea de rupere sunt aproximativ proporţionale cu viteza
de deformaţie (deformaţie specifică pe secundă). Astfel, pentru valori mari ale vitezei de
deformaţie, tensiune de rupere creşte de trei ori, iar modulul de elasticitate de două ori

Diagrama tensiune deformaţie specifică.

Punctul B reprezintă limita elastică (până la
care materialul este elastic şi de la care
începe curgerea), corespunzător acestuia
este tensiunea elastică e (AB’) şi deformaţia
specifică elastică e (AB”). Punctul C
reprezintă limita de rupere, caracterizat de
tensiunea de rupere r (AC’) şi deformaţia
specifică de rupere  (AC”).
Influenţa vitezei de deformaţie asupra
tensiunii de rupere şi a modulului de
elasticitate pentru un os cortical. Pentru
variaţia vitezei de deformare din abscisă,
tensiunea de rupere creşte de trei ori în
timp ce modulul de elasticitate creşte de
două ori
Când un os se rupe, energia stocată se eliberează, astfel, la o viteză mică de încărcare
energia stocată se poate elibera numai prin producerea unei singure ruperi, forma
geometrică a osului şi ţesuturile adiacente rămân relativ intacte, caz în care este posibil
să existe sau nu o deplasare a fragmentelor osului. La o viteză de încărcare mare,
energia stocată nu se poate elibera rapid numai printr-o singură rupere şi se creează
mai multe fragmente osoase, deplasare mare şi, implicit, distrugerea ţesuturilor moi. În
diagrama tensiune-deformaţie, cantitatea de energie stocată este reprezentată de aria
cuprinsă între curbă şi axa deformaţiei

Diagrama tensiune deformaţie pentru

situaţia mersului normal. Aria cuprinsă
între diagramă şi axa deformaţiei
reprezintă energia stocată de os. Din
toată această energie numai o mică
parte este utilizată de os
Proprietăţile biomecanice ale osului au modificări în funcţie de vârstă. Astfel, în timpul
îmbătrânirii se observă o scădere a densităţii osoase, trabeculii devin mai subţiri, iar unii
din trabeculii transversali se resorb. Rezultatul este marcat de subţierea osului cortical,
ceea ce implică reducerea rezistenţei şi rigidităţii osului.
Proprietăţile biomecanice ale osului trabecular

Diferenţa majoră dintre osul trabecular şi cel cortical, constă în faptul că osul trabecular
are o porozitate crescută. Porozitate este reflectată de măsurarea densităţii osului, care
la osul trabecular variază între 0,1kg/dm3 şi 1kg/dm3, în timp ce densitatea osului cortical
este de 1,85kg/dm3. Un os trabecular cu densitate de 0,2kg/dm3 are o porozitate de 90%

Curbele tensiune în funcţie de deformaţie specifică pentru osul cortical şi osul

trabecular la două valori ale densităţii
Dependenţa între tensiune şi densitatea osului poate fi descrisă de relaţia:
  A  B
unde:  - tensiunea [MPa];  - densitatea [kg/dm3]; A – constantă; B – exponent.
O relaţie în care valorile A şi B au o valoare exactă a fost propusă de Hayes:
  60   2
În ceea ce priveşte dependenţa modului de elasticitate de densitate pentru osul
trabecular a fost determinată experimental de Hayes:
E  2915   3
unde: E – modulul de elasticitate [MPa];  - densitatea [kg/dm3].

5546   1,33 pentru E  13778MPa os trabecular 

E
 87   7,4
pentru E  13778MPa os cortical 
Dacă se consideră că densitatea osului trabecular de la vertebră este iniţial de
0,2kg/dm3 ca apoi ea să scadă la 0,15kg/dm3 (in urma unei imobilizări prelungite, sau
datorită vârstei), tensiunea de rupere scade de la r,0,2 = 2,4MPa la r,0,15 = 1,35MPa, iar
modulul de elasticitate, care are valoarea iniţială E0,2 = 23,3MPa devine, în urma scăderii
densităţii E0,15 = 9,8MPa. În concluzie reducere densităţii cu 25% are ca efect scăderea,
pe de o parte, a tensiunii de rupere la solicitarea de compresiune cu 44%, iar pe de altă
parte, a modulului de elasticitate cu 58%. Tocmai de aceea, nu este surprinzător faptul
că la persoanele în vârstă, deşi, radiografic, nu se constată schimbări semnificative ale
densităţii vertebrelor, totuşi fracturile vertebrale produse prin compresiune sunt destul de
comune, dată fiind rarefierea ţesutului osos.
 Comparaţie între structura osului
trabecular de la nivelul unei vertebre
lombare pentru:
a – persoană în vârstă de 23 de ani;
b – persoană în vârstă de 73 de ani

Comportarea osului la diferite tipuri de solicitări

Comportarea biomecanică a osului, sub acţiunea

unor forţe sau momente, este în funcţie de
proprietăţile sale mecanice, de caracteristicile sale
geometrice, modul de aplicare a forţei, mărimea
forţei şi frecvenţa încărcării.
Forţele şi momentele pot fi aplicate în diferite
direcţii, producând: întindere, compresiune,
încovoiere, forfecare, torsiune şi solicitări compuse
Solicitarea de întindere

La nivel microscopic, mecanismul de

rupere al osului supus la întindere se
produce prin ruperea liniei de cement şi
smulgere a osteonului

Din punct de vedere clinic, fracturile produse prin solicitarea de

întindere se întâlnesc la oasele în care componenta spongioasă
este într-o proporţie mare. Ca exemplu, pot fi amintite fracturile
produse la al cincilea metatarsial în zona învecinată inserţiei
tendonului muşchiului scurt peronier lateral (peroneus brevis), sau
fracturarea calcaneului în zona învecinată tendonului lui Achile
Solicitarea de compresiune

Fotomicrografie a unui eşantion de os

cortical supus la solicitarea de
compresiune. Săgeţile indică ruperea
oblică a osteonilor

La nivel microscopic, fractura este oblică şi se produce prin

ruperea în cascadă a osteonilor pe o direcţie înclinată faţă de
direcţia de încărcare (figura 1.24) [1]. Din punct de vedere
clinic, fracturile prin compresie sunt întâlnite de obicei la nivelul
vertebrelor care sunt, în general, supuse la solicitări de
compresie mari. Acest tip de fractură se întâlneşte frecvent şi la
alte nivele la persoanele în vârstă, ale căror oase sunt fragile
Solicitarea de forfecare

Din punct de vedere clinic, fracturile prin forfecare sunt întâlnite la nivelul oaselor
spongioase, cum ar fi fracturarea condililor femurali sau a platourilor tibiale.
Osul cortical are valori diferite ale tensiunii de rupere la solicitarea de întindere, tracţiune
şi forfecare. El poate suporta tensiuni de compresiune cu valori mai mari decât cele din
solicitarea de întindere, care la rândul lor sunt mai mari decât cele de forfecare

Tensiunile de rupere ale osului cortical au valorile cele mai mari pentru solicitarea
de compresiune şi valorile cele mai mici pentru solicitarea de forfecare
Solicitarea de încovoiere Un caz tipic de fractură produsă prin
încovoierea în trei puncte este cea
care se întâlneşte la schiori. Astfel,
atunci când, din diferite cauze, unul
dintre schiuri întâmpină o rezistenţă la
înaintare, va acţiona o forţă F asupra
tibiei în zona de sus a clăparului, forţă
cauzată de inerţia corpului, reacţiunile
fiind prezente la nivelul articulaţiei
genunchiului şi la articulaţia gleznei.
Se produce un moment încovoietor
maxim în zona de acţiune a forţei şi,
în acest punct odată cu depăşirea
tensiunii de rupere a osului se
produce fractura.
Deoarece osul este mai puţin
rezistent la întindere (figura 1.27),
fractura se va produce în zona
posterioară a tibiei.
Solicitarea de torsiune

a – Eşantion nedeformat cu figurarea

a două arii, una cu laturile paralele,
respectiv perpendiculare cu axa
neutră, iar cealaltă înclinată faţă de
axa neutră cu 45o respectiv 135o; b –
Eşantion supus la solicitarea de
torsiune. Aria de sus este supusă la o
forfecare pură, în timp ce aria de jos
este supusă pe o latură la
compresiune, iar pe cealaltă la
întindere; c – Femur canin supus la
solicitarea de torsiune. Săgeata indică
apariţia unei fisuri iniţiale paralelă cu
axa neutră datorată forfecării, o a doua
fisură se iniţiază la 30o faţă de axa
neutră, fiind rezultatul solicitării de
întindere
Solicitări compuse

a – Variaţia tensiunii la nivelul suprafeţei

anteromediale a tibiei în timpul mersului
normal;
b – Variaţia tensiunii la nivelul suprafeţei
anteromediale a tibiei, în timpul alergării
uşoare
Mecanismul de fracturare al oaselor lungi

Fracturi tipice ale osului lung, corespunzătoare tipurilor de solicitări. Traiectoria

de fracturare poate varia în funcţie de mărimea încărcării şi de felul în care se
compun forţele aplicate
Influenţa activităţii musculare asupra distribuţiei de tensiuni de la nivelul osului

a – Starea de tensiuni de la nivelul colului femural atunci când muşchiul gluteus medius
este inactiv. În acest caz este prezentă o tensiune de întindere, i, la nivelul cortexului
superior al colului femural, în timp ce la nivelul cortexului inferior acţionează o tensiune
de compresiune c; b – Starea de tensiuni de la nivelul colului femural atunci când
muşchiul gluteus medius generează, prin contracţia sa, forţa MGM. În această situaţie
este prezentă numai o tensiune de compresiune c la nivelul cortexului inferior al colului
femural, la nivelul cortexul superior existând o solicitare redusă care poate tinde la zero
REMODELAREA OSOASĂ
Osul are capacitatea de a se remodela în urma alterării formei, dimensiunii şi structurii
sale, în scopul refacerii proprietăţilor mecanice iniţiale. Acest fenomen în care osul
câştigă sau pierde ţesut lamelar sau spongios, ca răspuns la nivelul de încărcare, este
exprimat de legea lui Wolff, care susţine că osul se poate densifica acolo unde este
necesară o rezistenţă şi o rigiditate mare şi să se rarefieze unde nu este necesară
o rezistenţă şi o rigiditate însemnată.

Vedere anteroposterioară (a) şi laterală (b) a

unei ulne, după ce s-a extras cu întârziere
materialul de osteosinteză (placă).
Mecanotransducţia reprezintă procesul prin care energia mecanică absorbită de os
este convertită în semnale electrice şi/sau semnale biochimice. În principiu, toate
eucariotele sunt mecanosensibile, iar forţele fizice precum gravitaţia şi solicitările
mecanice, influenţează remodelarea de la nivelul tuturor celulelor din ţesuturile vii
Ciclul de remodelare osoasă

Osul se resoarbe datorită activării

osteoclastelor care eliberează calciul şi
proteine în sânge, până când nivelul de calciu
din sânge revine la concentraţia normală,
efectul fiind generarea unei cavităţi în os ca
urmare a procesului de resorbţie. În
continuare, osteoclastele sunt înlocuite de
osteoblastele active, care se deplasează în
cavitate, unde are loc un proces de regenerare
cu formare de os nou (prin preluarea de calciu
şi de proteine din sânge) până când cavitatea
se umple, moment în care osteoblastele
redevin inactive. Acest proces este ciclic şi se
desfăşoară pe durata întregii vieţi.
Mecanosensibilitate. Datorită rigidităţii sale, la aplicarea unui sistem de forţe, deformaţiile
osului sunt foarte mici, ceea ce presupune o mare sensibilitate de detecţie, de către os,
a acestor deformaţii

Efectul piezoelectric constă în obţinerea unui potenţial electric în urma

deformării lamelelor osoase (care la suprafaţă sunt hipomineralizate, conţinutul de
fibre de colagen fiind bine reprezentat), acestea putând fi considerate ca având o
structură cristalină

a – Fibră de colagen nedeformată în care sarcinile electrice sunt distribuite aleatoriu.

b – Fibră de colagen supusă la solicitarea de forfecare. În zona superioară se
acumulează sarcinile pozitive, iar în zona inferioară se acumulează sarcinile negative.
Generarea potenţialului electric prin curgerea fluidului interstiţial, apare atunci când la
apariţia unei încărcări asupra osului care are ca efect deformarea acestuia (cu
generarea de potenţial electric la nivelul pereţilor matricei poroase formată din lacune şi
canalicule), se produce o curgere a fluidului interstiţial prin porii matricei.

Anumiţi ioni din lichidul interstiţial sunt

atraşi de sarcinile opuse ale peretelui
porului. Ionii rămaşi în zona centrală, cu
aceeaşi sarcină electrică cu a peretelui,
generează, la mişcarea lor prin interiorul
porilor, un potenţial prin curgere

Curgerea fluidului interstiţial prin canalicule (în urma deformării osului) dă naştere la
tensiuni de forfecare la nivelul pereţilor porilor
a - Procesul se iniţiază prin
proliferarea celulelor
osteoprogenitor (Op) care asigură
formarea de preosteoblaste (P-
Ob). Acestea se transformă în
osteoblaste (Ob) active care
sintetizează ţesut osteoid (TO),
transformându-se, în cele din
urmă, în osteocite (Oc);
b – Odată cu umplerea cavităţii
generate de osteoclaste,
producţia de osteoprogenitori
încetează, rămânând numai
preosteoblastele postmitotice care
se transformă în osteoblaste; c –
Osteoblastele rămase nu mai
sintetizează ţesut osteiod, totuşi,
procesul de mineralizare
continuând până când se obţine o
suprafaţă netedă. Osteoblastele
rămase se inactivează, devenind
celule de suprafaţă (CS)
Configuraţia trabeculară în funcţie de tipul de mişcare

Schimbarea structurii osului trabecular la nivelul femurului proximal pentru fiecare caz de
încărcare: a – sprijin unipodal; b – abducţie; c – adducţie