BIOMECANICA SISTEMULUI

OSTEOARTICULAR

 Aparatul

locomotor uman este alcatuit din

206 segmente osoase, peste 310 de
articulatii si peste 430 de muschi striati la
care se adauga reteaua nervoasa si
reteaua vasculara, care iriga toate aceste
organe.
Sistemul osteoarticular uman este compus
din totalitatea articulatiilor, oaselor ntre
care apar articulatiile, ligamentelor, ca
elemente ce contribuie la mentinerea
legaturii articulare, precum si a tuturor
celorlalte componente (cartilaje, lichid
sinovial etc.) care,ntr-un mod sau altul, si
produc efectul util asupra functionalitatii
articulatiei.

Sistemul ostearticular are urmatoarele functii

principale:
de sustinere, asigurnd suportul rigid al tesuturilor
moi;
de protectie, asigurnd protectia mecanica a unor
organe vitale ale organismului;
de locomotie, prin realizarea sistemelor de prghii
osoase cu ajutorul carora muschii pun n miscare
corpul uman;
de hematopoeza, adica de formare a elementelor
figurate din sngele circulant (eritrocitele, leucocitele
si trombocitele);
de depozit de saruri minerale , adica de pastrare a
unei rezerve de saruri minerale (Ca, P) pentru
organism;

Aspectele

anatomofiziologice si
biomecanice, att ale
elementelor care compun
sistemul osteoarticular, ct si
ale ntregului sistem, avnd n
vedere si functiile ndeplinite de
acest sistem, vor contura, n cele
ce urmeaza, kineziologia sistemul
osteoarticular.

 Din

punct de vedere biomecanic osul

asigura suportul mecanic si prghia
oricarui segment care se misca
Masa totala a celor 206 oase, n stare
uscata, este de numai 5 6,5 kg, ele
putnd fi considerate constructii minime
absolute , constructii care, cu material
minim, asigura o rezistenta maxima
.Astfel, n conformitate cu legea lui Wolff,
marimea presiunii exercitate determina
masa osului, forma osului ramnnd
aceeasi, n conditiile n care procesele
biologice de resorbtie si refacere de masa
osoasa produc schimbari permanente n
tesutul osos.

Scheletul

corpului omenesc se
poate considera ca fiind alcatuit,
functie de diferitele regiuni, din
scheletul capului, scheletul
trunchiului si scheletul
membrelor.
Oasele care formeaza scheletul
corpului omenesc sunt
prezentate n figura alaturata.

Craniu
Maxilar
Mandibula
Vertebre
cervicale
Scapula
Clavicula
Stern
Coaste
Humerus
Vertebre
lombare
Radius
Ulna
Pelvis
Carpiene
Metacarpien
e
Falange
Vertebre
sacrale
Pubis
Femur
Rotula
Tibia
Tarsiene
Fibula
Metatarsien
e
Falange
Scheletul

corpului omenesc

Oasele

corpului omenesc au forme si

dimensiuni diferite, existnd o legatura
directa ntre aspectul lor exterior si
functiile care le revin. Lund n
considerare forma geometrica, oasele se
descriu prin dimensiuni principale
(lungime, latime, grosime), fete,
margini, unghiuri etc. Astfel, functie de
raportul dintre dimensiunile principale,
exista oase lungi (predominanta este
lungimea), oase scurte (cele trei
dimensiuni sunt aproape egale)si oase
plate (lungimea si latimea sunt aproape
egale ntre ele dar depasesc mult
grosimea).

 Unele

oase au nsa forme neregulate si, din

acest motiv, se folosesc si alte criterii de
clasificare, n afara de criteriul dimensional.
Astfel, functie de caracterul arhitectural,
exista oase pneumatice (contin n interior
cavitati pline cu aer) si nepneumatice, iar
functie de situatia lor n organism, exista
oase sesamoide (se dezvolta n vecinatatea
unor articulatii sau chiar n tendoanele unor
muschi) si suturale (se pot dezvolta din
puncte de osificare speciale, la nivelul
suturilor craniului, la nivelul fontanelelor
sau n centrul oaselor boltei craniene

n figura alaturata sunt prezentate exemple de

oase clasificate n functie de dimensiunile
principale si un exemplu de os cu forma
neregulata.
Tipuri de oase
Osul parietal
Tipuri de oase

Carpiene

os plat

Humerus

os lung

Vertebra
oase scurte

os neregulat

Oasele

lungi au ca principal rol

realizarea de prghii osoase si, prin
intermediul acestora, se obtin
miscarile rapide si de mare
amplitudine, si de aceea se gasesc n
structura scheletului membrelor. n
figura de mai jos sunt prezentate
imaginea unui os lung si cteva
sectiuni transversale ale acestuia
pentru evidentierea tesutului osos si
canalului medular.

Arhitectura unui os
lung

Epifiz
a
Sant
Corp
(diafiza)

Tesut os
compact
Tesut os
spongios
Canal
medular
Os compact
Canal medular

Creast
a

 Oasele

scurte sunt cele care suporta elastic

greutatea corpului (oasele
tarsiene),contribuie la mentinerea
echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale
(vertebrele) sau permit executarea unor
miscari complexe si delicate ale minii
(oasele carpiene).
Oasele plate participa la alcatuirea unor
cavitati care protejeaza organe importante
(cum ar fi, de exemplu, cutia craniana),
realizeaza suporturi stabile (precum
bazinul) sau ofera muschilor suprafete
ntinse si mobile de insertie (cum este, de
exemplu, omoplatul).

 Oasele,

indiferent de forma pe care o au, se

gasesc ntr-o continua remodelare,respectiv
de adaptare la legea lui Wolff (fiecare
schimbare n forma si functiunea unui os
sau numai functiunea acestuia este nsotita
de schimbari bine definite n arhitectura lui
interna si, n al doilea rnd, n conformatia
exterioara, n conformitate cu legi
matematice), prin doua procese biologice,
si anume: de distrugere sau resorbtie
(datorita osteoclastelor) si de refacere sau
producere de masa osoasa (prin
intermediul osteoblastelor).

Osteoclast
e

Osteoblas
te

Cele doua tipuri de celule

osoase sunt evidentiate n
figura alaturata :

Celule osoase

Activitatea

celor doua procese biologice

este sincronizata, asa nct volumul
resorbtiei este n permanenta egal cu
volumul producerii de masa osoasa.
Acest proces continuu este foarte
important n privinta repararii
microfracturilor care se produc n mod
natural n tesutul osos, odata cu
naintarea n vrsta. mbatrnirea
produce efecte specifice asupra
raspunsului mecanic al osului la aplicarea
unei forte externe, fiind constatate
urmatoarele aspecte :

Curba ncarcare deformatie

Zo
el na
as
tic
a

incarcare

zona
plastica
Punct
limita

la

Punctul de rupere

Energie de
deformatie
deformatie os

un adult, la fiecare deceniu de viata,

se produce o deteriorare de 5 % a limitei
de tensiune maxima (punctul B)
la un adult, la fiecare deceniu de viata,se
produce o deteriorare de 9 % a limitei de
deformatie maxima (punctul C)
la un adult, la fiecare deceniu de viata,se
produce o reducere de 12 % a
capacitatii de absobtie a energiei.

NORMAL

OSTEOPOROZA

cresterea
porozitat
ii
cresterea
mineralizarii

Tot

cu ajutorul acestui proces

biologic se remodeleaza osul functie
de sarcina mecanica care actioneaza
asupra lui, fiind realizat un schimb
de masa osoasa ntre zonele cu
ncarcare mecanica diferita, asa cum
se poate observa n reprezentarea
din figura de mai sus

colagene sunt polarizate

si, n consecinta, se dezvolta un
transfer de masa osoasa ntre
zona electropozitiva (fata
concava), unde se realizeaza
resorbtia si zona electronegativa
(fata convexa),
unde
Momentul
forteise produce
care curbeaza osul
masa osoasa.
Pierdere de masa
osoasa

Fibrele

Crestere de
masa
osoasa
R resorbtie
F - formare
Remodelare osoasa

Procesul

continuu de remodelare osoasa

face ca aproximativ 25 % din tesutul
osos spongios si 3 % din tesutul osos
compact sa se reformeze anual, valori
care se micsoreaza nsa odata cu
mbatrnirea, putndu-se ajunge, n
situatii limita, la aparitia
osteoporozei.Astfel, osteoporoza
reprezinta o diminuare excesiva a
densitatii absolute a osului si, n acest
fel, se reduce forta intrinseca. n figura
de mai sus s-a prezentat comparativ o
imagine a unui tesut osos normal si a
unuia cu osteoporoza.

Atunci

cnd pierderea de masa

osoasa depaseste limitele normale
asociate mbatrnirii, apare un
proces biologic de compensare prin
care cresc depunerile de saruri
anorganice. Acest proces biologic
are scopul de a compensa pierderea
fortei intrinseci prin marirea duritatii
osului, aceasta obtinndu-se prin
cresterea mineralizarii.

Pe

termen lung nsa, mineralizarea,

care nu prezinta caracteristici elastice,
mareste susceptibilitatea osului la
fracturi. Procesele biologice ale osului,
respectiv de crestere, ntarire,
resorbtie si reformare sunt influentate
de activitatea fizica, vrsta sau unele
boli. Miscarea are efect pozitiv asupra
osului prin stimularea procesului de
resorbtie si reformare; invers,
imobilizarea poate determina, ntr-un
ritm accelerat, aparitia osteoporozei.

Asupra unui os pot actiona 5 tipuri fundamentale

de solicitari mecanice, precum si solicitari
combinate (cel mai adesea), asa cum sunt
relevate n figura urmatoare
ncovoier
forfecare
e

tractiu
ne

compresiun
e

torsiune

Tipuri de solicitari mecanice

ncarcare
combinata

Solicitarile

mecanice produc n
structura osului, din punct de
vedere mecanic, tensiuni (normale
sau/si tangentiale) si deformatii
(liniare sau/si unghiulare) ale caror
evolutii pot fi reprezentate grafic
avand tensiunedeformatie sau
ncarcaredeformatie, grafic
denumit curba caracteristica a
osului.

Osul

putnd fi considerat un material

vscoelastic, modulul sau de
elasticitate si rezistenta sa cresc,
pna la o limita, odata cu cresterea
ncarcarii. Modelul fizic al unui astfel
de material este reprezentat n figura
de mai jos, acesta cuprinznd un
resort si un amortizor. n acest model
fizic s-au notat cu k coeficientul de
elasticitate, iar cu c coeficientulde
amortizare, masurat n [Ns/m].

x,x

Model fizic

Structura

scheletala este
adaptata astfel nct sa poata
suporta sarcini functionale mari.
Ca exemplu, n figura de mai jos
este reprezentata coloana
vertebrala, cresterea ncarcarii
fiind asigurata de cresterea
sectiunii geometrice a
vertebrelor.

Adaptarea structurii scheletale la ncarcarile

functionale
vertebr
e
Cervical
e

Vertebr
e
toracale

crestere
suprafata
os

crester
e
ncarca

Vertebr
e
lombare

Structura

interna a osului poate fi

explicitata si prin prisma ncarcarii
mecanice suportate. Astfel,
pornind de la legea lui Wolff, au
aparut mai multe teorii care
ncearca sa faca legatura dintre
structura lamelara a osului si
tensiunile mecanice suportate,
teorii precum:

teoria

rezistentei uniforme :
(structura este astfel alcatuita nct
orice parte de material este supusa
aceleiasi tensiuni maxime, sub
actiunea unui sistem dat de
ncarcari)
teoria traiectoriei arhitecturale
(structura este alcatuita asa nct
materialul este amplasat numai pe
traiectoriile de transmitere a fortelor,
n celelalte parti fiind goluri)

figura alaturata sunt relevate,

prin sectiuni longitudinale printrun os, posibilele explicatii privind
corespondenta dintre structura
osului si ncarcarile mecanice
suportate, n conformitate cu cele
doua teorii.

Arhitectura unui
os

Legatura dintre os si kineziologie poate fi

privita din mai multe perspective, si anume:
osul

participa la realizarea
miscarii corpului uman prin
articulatiile si prghiile osoase pe
care le formeaza;
rigiditatea oaselor permite actiunea
voluntara a sistemului muscular
pentru obtinerea miscarii dorite;
fara existenta sistemului osos nu ar
fi posibile miscarile corpului si nici
preluarea sarcinilor dinamice;

procesul

continuu de remodelare
osoasa contribuie nemijlocit la
adaptabilitatea corpului uman la
conditiile dinamice de mediu;
miscarea, la rndul ei, poate avea
asupra osului o influenta fie pozitiva,
prin modificarea masei osoase, de
exemplu, cu efecte benefice n
osteoporoza sau refacerea tesutului
osos n urma unor traumatisme, fie
negative, cum ar fi, de exemplu,
aparitia unor miscari necontrolate
care pot provoca leziuni ale osului.

Efectul

negativ al miscarii asupra

osului l reprezinta leziunea, care, n
situatia cea mai grava pentru os ,
este reprezentata de fractura.
O fractura poate fi provocata de
diverse cauze, cum ar fi:
aplicarea unei ncarcari mecanice care
sa produca spargerea structurala a
osului;
factori extrinseci, ca, de exemplu, un
traumatism ntmplator , produs de o
forta directa (datorita unui impact
exterior), o forta indirecta (transmisa
indirect de-a lungul unuia sau mai
multor segmente) si/sau o forta
musculara anormale;

factori

intrinseci, cum ar fi, de

exemplu, schimbarea capacitatii
de rezistenta a osului (datorita
unei tumori, osteoporoze, infectii,
schimbarilor hormonale,
modificarii concentratiei de calciu
n snge etc.) la solicitarile
mecanice normale.

Forma

liniilor de fractura reprezinta

modul natural de disipare a energiei
produse de forta care a fost aplicata
asupra osului. Aceste linii de fractura
conduc la cresterea ariei osului asupra
careia se disipeaza excesul de energie.
Astfel, pentru o forta si o viteza de
aplicare a acestei forte de valori medii,
se poate produce o fractura dupa o
singura linie de fractura, n timp ce
pentru o forta si o viteza de aplicare a
acestei forte de valori mari, se poate
sparge osul dupa mai multe linii de
fractura, asa cum se observa n
radiografiile prezentate n figura
urmatoare

Linii de fractura osoasa

forta aplicata de valoare mare

forta aplicata de valoare medie

Caracterizarea unei fracturi se poate

face tinnd cont de o multitudine de
aspecte , printre care pot fi evidentiate:
pozitia

fracturii pe os: fractura extraarticulara, cnd linia de fractura este n

afara zonei articulare a osului si fractura
intra-articulara, cnd linia de fractura se
gaseste n zona unei suprafete articulare;
marimea fracturii: fracturi complete, cnd
linia de fractura traverseaza osul si periostul
si fracturi incomplete , cnd periostul nu este
traversat de linia de fractura cel putin pe o
latura a sa;
forma fracturii: longitudinala, transversala,
oblica, spirala, incompleta, n forma de T, de
compresiune, multifragmentara, asa cum
sunt reprezentate, succesiv, corespunzator
n figura urmatoare

Forme de
fracturi

Relatia

dintre fragmente: fracturi

cu deplasarea liniara a
fragmentelor (translatie laterala,
suprapunere si translatie
longitudinala relevate n figura )

Fracturi

cu deplasarea unghiulara
a fragmentelor (cu sau fara
rotatie relativa, asa cum se
observa n figura);

Legatura

dintre fractura si mediul

exterior: fracturi deschise
(fractura comunica cu
exteriorul) si fracturi nchise
(pielea care acopera fractura este
intacta);
prezenta complicatiilor: fracturi
cu complicatii locale, fracturi cu
complicatii sistemice.

Refacerea osului dupa fracturare urmeaza 5 stadii de

evolutie, dupa cum urmeaza: hematomul, proliferarea
celulara a regiunilor de sub periost si endost, formarea
calusului osos, consolidarea si remodelarea osoasa.
muschi
Toate aceste stadii sunt
relevate succesiv n figura
periost
urmatoare :
cheag de snge
tesut osos viu
tesut osos mort
cheag de snge
proliferare celulara
sub periost
proliferare celulara
a endostului
celule osoase
matrice osoasa
cheag de snge
resorbtie de os mort
celule osoase
os cortical
celule osoase
maduva osoasa
formarea cavitatii medulare
os cortical

Stadiile de refacere a unui os dupa fractura

stadiul de hematom, focarul de fractura

este invadat de celule sanguine care provin
din vasele de snge rupte n momentul
traumatismului. n acest stadiu, semnificativ
este edemul care apare, respectiv
acumularea de lichid n tesutul lezat,
datorita faptului ca acesta asigura
materialul biologic de refacere a osului,
realizeaza continuitatea tesuturilor si
contactul ntre marginile osului rupt si
creeaza mediul propice pentru multiplicarea
celulara ulterioara. Tot n acest stadiu se
produce si moartea tisulara a capetelor
fracturate,osteocitele fiind cele care mor pe
o distanta de ctiva milimetri.

stadiul de proliferare celulara, datorita

osteocitelor moarte, se declanseaza un
proces biologic de proliferare a celulelor
dinspre cele doua zone formatoare de os,
respectiv zonele subperiostala si
subendostala, catre suprafetele fracturii.
Proliferarea care apare la nivel celular si care
precede aparitia osteoblastelor, formeaza
punti tisulare ntre capetele de fractura,
conducnd la o crestere progresiva a acestor
punti care unesc fragmentele osului fracturat
Totodata, n acest stadiu se produce si
resorbtia treptata a hematomului, precum si
proliferarea osteoclastelor care vor distruge
tesuturile moarte ale capetelor fracturate.

Stadiul

de calus osos reprezinta

primul semnal, evidentiat si radiografic,
privind refacerea osului. n acest stadiu,
celulele proliferate anterior dau nastere
la osteoblaste,care ncep sa sintetizeze
matricea osoasa, formata din colagen si
polizaharide, care se va impregna,
treptat, cu saruri de calciu. Matricea
osoasa formata constituie o punte rigida
ntre fragmentele fracturii.

Stadiul

de consolidare reprezinta
etapa de transformare graduala a
calusului osos, prin activitatea
osteoblastelor, ntr-o structura de os
cortical, cu o rezistenta tot mai buna.
La sfrsitul stadiului de consolidare,
structura interna a osului este
restabilita.

stadiul de remodelare osoasa se

realizeaza ntarirea graduala a osului
de-a lungul liniilor de forta aplicate,
fiind astfel remodelat osul. De
asemenea, se restabileste continuitatea
canalului medular, iar osteoclastele
retin surplusul de tesut osos din jurul
fragmentelor osoase deja refacute.

In

functie de vrsta (copil, adult),

tipul de os (cortical, spongios),
vascularizarea fragmentelor
osoase si gradul de imobilizare al
acestor fragmente, se constata,
n general, urmatoarea evolutie
n timp a refacerii unui os
fracturat:

 ntre

6 si 12 saptamni de la producerea
fracturii, ncepe osificarea calusului;
ntre 2 si 3 luni de zile de la producerea
fracturii, osul este deja solid, nsa,
functional, nu poate suporta tensiuni
mecanice ridicate, mai ales cele produse
de tractiune;
ntre 12 si 26 de saptamni de la
producerea fracturii, continua nca
calcificarea calusului osos;
ntre 6 si 12 luni de zile, se produce
remodelarea osoasa, cu restabilirea
functionala completa.

Recuperarea sechelelor de
fractura prin miscare este
foarte importanta, nsa acest
fapt trebuie facut n mod
gradual, sub supraveghere de
specialitate, pentru a nu
compromite procesul de
remodelare osoasa.