SUBIECTE BAZE GENERALE KNT

2 ÎNTREBARI
1. Structura osului – osteonul
Ca element component al aparatului kinetic, osul asigura 2 functii fundamentale si anume
reprezinta suportul mecanic si parghia oricarui segment care se misca si in afara de aceasta
reprezinta un important rezervor de ioni activi de calciu si de fosfor, elemente minerale extrem
de importante si deasemenea reprezinta un organ hemato-poetic prin maduva osoasa care este
organ hemato-poetic.
Osul este format dintr-o matrice de fire osteo-colagenice numite osteoid, care reprezinta
cca 35% din structura, matrice care este impregnanta cu saruri de calciu mai ales fosfat de calciu,
aceasta structura asigurand soliditatea, forta dar si elasticitatea osului. Componenta minerala
reprezinta cca 45% a osului, restul de 20% fiind apa.
Urmatoarea unitate de baza a osului este osteonul, denumit si sistem haversian, el este
format dintr-un canal central care contine vase si nervi care este inconjurat de straturi
concentrice, de matrice mineralizate.
Osteonul are in medie un diamnetru de cca 200 de microni. Sistemele haversiene se
orienteaza pe directia traiectoriei presiunilor principale care se exercita asupra omului.
Cu tot aspectul lui, osul este un organ in continua remodelare, el suferind 2 procese
bilogice care se deruleaza paralel. Pe de o parte un proces de distructie prin celule numite
osteoclaste, si paralel un proces de refacere printr-o alta categorie de celule osteoplaste. Aceste 2
tipuri de celule isi au originea in maduva osoasa. Procesul fiziologic de remodelare a osului
incepe prin activarea osteoclastelor care determina resorbtia osoasa si apoi cu activarea
osteoplastelor care formeaza matricea osului nou care ulterior se va impregna cu saruri de calciu.
In acest mod se reformeaza anual cca 25% osul trabecular si doar 3% din osul compact. Asadar,
pe parcursul vietii, osul este in permanenta remodelare prin cicluri succesive de resorbtie, de
remodelare.
Cu varsta, cantitatea de os reformat la fiecare ciclu, scade, deoarece formarea si activare
osteoblastelor se reduce fata de necesitatile de reformare si datorita acestei ruperi a echilibrului
se instaleaza treptat la ambele sexe osteoporoza in conditiile pierderii a cca 0,3-0,5% din masa
minerala osoasa pe an. Acest proces de pierdere incepe din decada a 4-a sau
a 5-a.
Remodelarea pozitiva cu apozitie de os se produce in jurul vastei de 20-25 de ani, apoi se
stabileste un echilibru in reformarea si pierderea de os dupa care incepe pierderea. Pierderea de
masa minerala osoasa dupa instalarea menopauzei sau dupa castrare la barbati, in aceste conditii,
pierderea osoasa se va produce de 10 ori mai mare. Datorita faptului ca in aceste conditii se
produce o crestere a resorbtiei osului, cu toate ca reformarea se produce normal .
Menopauza afecteaza in principal osul trabercular. In timp ce varsta determina pierderea
de os cortical. Remodelarea osoasa realizeaza un turnover complet in cca 10-20 ani pentru oasele
membrelor la adult.
 Procesele biologice pe care le sufera osul, si anume de crestere, de intarire, de rezorbtie si
reformare sunt puternic influentate de activitatea fizica, de varsta si de unele boli. Miscarea,
presiunile in ax sau laterale stimuleaza formarea osului determinand apartitia unui potential
electric prin alunecarea si frecarea intre ele a fibrelor de colagen din os, acest efect numit efect
“piezoelectric”. Stim ca lipsa de miscare, imobilizarea determina rapid osteoporoza. De exemplu:
lipsa gravitatiei in cazul cosmonautilor.
Invers, supunerea osului la solicitari mecanice determina cresteri ale masei osoase si s-a
constatat ca miscarile mecanice intermitente favorizeaza mai mult remodelarea decat cele
continue. Cu toate ca nu da impresia, osul este clasificat printre materialele “fragile”, pentru ca
daca este supus diverselor tipuri de forte, de compresie, incovoire, tractiune, torsiune sau
forfecare, acestea pot determina ruperea osului, fenomen numit fractura, deoarece osul are un
coeficient mic de deformare, doar cca 3% inainte de a se produce ruperea.
Daca consideram fortele obisnuite la care este supus osul in viata cotidiana exista “un
factor de siguranta” intre 2 si 5. Adica, osul rezista la forte de marimi de 2-5 ori mai mari decat
fortele obisnuite cotidiene. Depasirea acestui factor de siguranta determina fractura. Evident ca,
marirea acestui factor de siguranta este direct proportional cu densitatea de masa minerala
osoasa.

2. Repararea osului
Fiecare tesut lezat are un proces propriu “de cicatrizare”, de vindecare, process care va
determina sau nu o sechela anatomica care poate fi sau nu o sechela functionala. Daca discutam
de os, leziunea in cauza este fractura.
De la inceput trebuie inteles faptul ca osul, ca organ, ca tesut, este capabil de o
regenerare, reparare completa.
Dupa fractura se parcurg 5 stadii care contribuie la repararea osului. Stadiul de hematom,
de proliferare celulara, de calus, de consolitare si de remodelare. Intr-un focar de fractura pot fi
contemporane 2 sau 3 stadii.
1. STADIUL DE HEMATOM – este o denumire mai veche doarece stim ca hematomul nu
este nici necesar si nici semnificativ pentru stadiile ulterioare de refacere. Pentru initierea
de refecare este important edemul din jurul fracturii care trebuie sa asigure materialul
biologic de refacere al osului, asigurand continuitatea tesuturilor si contactul intre
marginile osului rupt. S-a constatat ca multiplicarea celulara nu se poate realiza in spatii
goale. Deci, edemul creeaza mediul in care se va produce multiplicarea celulara.
Hematomul, repectiv edemul, providene din focarul de fractura dar si din leziunile de
tesut moale din jur. In acest stadiu, se produce moarte disulara a capetelor fracturate
datorita ischemiei locale, respectiv din lipsa de sange, osteocitele osului mor pe o distant
de cativa milimetrii.

2. STADIUL DE POLIFERARE CELULARA– moartea celulara din stadiul anterior

reprezinta informatia carea va declansa mitozele (inmultirea celulelor) si proliferarea
celulara . Se produce in 2 locuri formatoare de os adica, subperiostal si subendostal, unde
se afla precursorii osteoblastilor. Aceasta poliferare celulara formeaza punti de tesut intre
capetele de fractura. Moartea celulara reprezinta semnalul care declanseaza nu numai
formarea celulara, ci si inmultirea osteoclastelor, care vor distruge osul mort de la
capetele fracturii.
 3. STADIUL DE CALUS -nu este obligatoriu. Daca ar exista o impactare perfecta a
focarului de factura ar fi posibila vindecarea fara calusare. Reparatie trece prin stare de
calus. Tesutul nou format din fiecare fragment atinge un prag de maturare atunci cand iau
nastere osteoblastii, care incep sa sintetizeze o martice osoasa, respective collagen si
mucopolizaharite. Matrice osoasa care va incepe captarea sari de calciu (APATITE). In
aceasta situatie discutam de calusul moale. Acest calus ocupa canalul medular al osului.

4. STADIUL DE CONSOLIDARE –reprezinta transformarea continua a calusului moale

prin apozitie minerala (depunere de calciu), pentru a obtine o rezistenta tot mai mare a
osului. Acest process este vizibil radiographic. Zona calusului fiind transparent, devine
din ce in ce mai densa capatand pe filmul radiografic aspect de gri spre alb.

5. STADIUL DE MODELARE SI REMODELARE –el incepe atunci cand stadiul

anterior se finalizeaza cu formarea unui manson care inconjura osul, canalul medular
continuand sa fie obliterat. Calusul este cu atat mai hipertrofic (mai mare) cu cat
periostrul a fost mai mult decolat sau a existat un hematom mare sau imobilizarea a fost
instabila permitand mici fracturari ale calusului, producand defecte de apozitie (deci
capetele nu se mai potrivesc). Calusul este mic, atunci cand imobilizarea este ferma si
cand focarul de fractura a fost impactat cu presiune, cum se intampla deobicei in
osteosinteza metalica sau in caz de fixare externa.
Stadiul de remodelare reprezinta un proces de resorbire a calusului cu reformarea osului
pe directii de forta normale care in final refac arhitectura normal a osului. Nu putem
discuta despre “o modelare unica” ci discutam despre secvente succesive de
“remodelari” pana la repararea finala. Realizarea acestui proces se face prin activitate
piezo-electrica care este stimulate de incarcarea, de exercitii fizice in cadrul de recuperare
de mers, de stimulare electrica si magnetica. Activitate piezo-electirca negativa
indeparteaza materialul in exces, remodeland osul. Este o problema extrem de importanta
in kinetoterapie in cazul recuperarii programului de post-fractura care este momentul
optim de introducere a exercitiului fizic. Daca suntem prea conservatori putem intarzia
sau uneori chiar compromite procesul de modelare osoasa, dar si in sens invers, daca
discutam de o recuperare interperstiva prea precoce poate fi blocata consolidarea
fracturii. Deoarece stadiul de consolidare, momentul optim de introducere al exercitiului
fizic tin de fiecare subiect in parte si de evolutia fiecarei evolutii. Deobicei orierntarea se
face pe un cumul de factori si pe baza experientei medicului. Deci, medical trebuie sa isi
asume momentul inceperii programului.

Orientarea momentului in care putem sa intorducem programul exercitiilor fizice se face

printr-un cumul de factori.
S-a constatat ca oasele spongioase se repar de 2 ori ……………..Oasele bine acoperite de
muschi consolideaza mai repede decat zonele osoase subcutanate sau intraarticulare.

Aspectul fracturii
-fracturile oblice sau spiralate se refac mai repede decat cele transversal.
-fracturile fara deplasare, datorita faptului ca periostrul este independent consolideaza de 2 ori
mai repede decat fracturile
“Starea de sanatate” de gementului fracturat
-experienta tulburarilor ciculatiei locale
-osteoporoza locala
-infectia locala
Toate aceste elemente intarzic calusarea

Aspectele iatrogene
-De exemplu distantarea prea marea a capetelor de fractura (prin exensii prelungite).
-Material de osteosinteza metalica care inhiba activitatea osteoplastica.
-interpunerea de tesut moale intre capetele de fractura.

Starea de sanatate generala a subiectului.

-prezenta bolilor cornice

Trebuie tinut cont de experienta clinica, toate aceste termene fiind doar orientative.
Important este ca introducerea efortului fizic sa fie progresiv sub observatie medicala
permanenta.

3. Cartilajul – structura. Functii

Cartilajul care acopera suprafetele osoase articulare este un cartilaj hialin, neted, lucios format
din matrice si celulele cartilaginoase care se mai numesc condrocite. Condrocitele controleaza
structura si permanenta evolutie a cartilajului prin producerea de colagen, proteoglicani si
enzime. Acestea fiind elementele principale in metabolismul cartilajului.
Matricea este constituita in proportie de 60 pana la 80% apa, colagen in proportie de 10-
20% si in ceea ce priveste colagenul, in marea majoritate el este reprezentat de fibre de colagen
de tip II. Pe langa colagen si apa 10-20% din structura cartilajului este reprezentata de
proteoglicani. Fibrele de colagen formeaza impreuna cu preteoglicanii o retea care reprezinta
structura de baza a matricei.
Cartilajul se prezinta macroscopic ca un material vascos putand sa-si modifice grosimea
atunci cand este supus unor presiuni datorita schimbarii repartitiei apei pe care o contine.
Cartilajul nu are circulatie si inervatie proprie. Datorita acestui fapt, nu are capacitate de
regenerare, dar lezarea lui nu este dureroasa. Spunem ca, cartilajul este ANEURAL,
ALIMFATIC, AVASCULAR. Este o structura braditrofa (in care fenomenele trofice sunt destul
de incete, dar rezista la factorii agresivi mai bine decat osul). Desi contine in proportie de 60-
80% apa, cartilajul are o mare afinitate pentru inhibitia cu apa, proces prin care cartilajul se
hraneste. Hranirea cartilajului se produce din lichidul sinovial, datorita miscarii continue pe care
o sufera acesta, aceste miscari fiind generate de presiunile si de mobilizarile permanente la care
este supus. De aceeas spunem ca aceasta este una din legile fiziologiei cartilajului, spunem ca
mobilitatea articulara este necesara vietii cartilajului. Hranirea cartilajului se mai face din zona
osului subcondral, teoretic existand o circulatie hidrica permanenta intre cartilaj si osul
subcondral. Cartilajul are olubrifiere extraordinara realizand un coeficient de frecare extrem de
mic. Daca pe o suprafata metalica perfect lucioasa se aplica ulei, coeficientul de frecare al
acestui complex este de cca. 0,05. O patina bine ascutita are coeficientul de alunecare pe gheata
0,03. Coeficientul de frecare al cartilajului variaza intre 0,005 pana la 0,01. Aceasta lubrifiere
este realizata prin 2 modalitati:
- Pe de-o parte este vorba de lubrifierea de suprafata\lubrifierea de interfata datorita
absorbtiei unei glicoproteine specifice numita lubricin. Ea este absorbita pe suprafata
cartilajului articular, acest mecanism este predominant fiind extrem de evident atunci
cand este vorba de contact al suprafetelor articulare, produs si mentinut de o incarcare
mare pe o perioafa lunga.
- Al doilea mecanism il constituie filmul fluid lubrificant pe care il realizeaza amestecul
dintre condromucoproteine secretate de condrocite si acidul hialuronic care se gaseste in
lichidul sinovial. Aceasta modalitate de lubrifiere este predominanta atunci cand
incarcarea este mica, dar capetele articulare se misca repede. Deci, primul mecanism se
numeste lubrifiere de interfata, cel de-al doilea se numeste lubrifiere hidrodinamica
(aceasta modalitate de lubifiere separand fetele articulare intre ele). Miscarea capetelor
articulare determina forte de forfecare, forte laterale deosebite de fortele de incarcare.

In realizarea acestor propiretari il joaca apa care se misca in jurul cartilajului in functie de
presiune.
Insa o presiune care se prelungeste prea mult face ca fluidul din interiorul cartilajului sa fie
evacuate catre periferie determinand tulburari mari in hranirea cartilajului si grabind degenerarea
acestuia.
In functie de gradul de congruenta\potrivire intre suprafetele articulare, cartilajul poate fi
intre 1 pana la 7 mm grosime. In afara de miscarile apei in cartilaj, la realizarea rolului de
amortizor participa si celulele cartilaginoase care sunt raspandite in ochiurile matricei.

Condrocitele au un rol foarte important in reglarea tensiunilor in masa cartilaginoasa, jucand

rolul unor PENURI CELULARE.

In afara de cartilajul hialin care acopera capetele osoase articulare mai exista fibrocartilajul

FIBROCARTILAJUL – care este o structura relativ diferita datorita existentei unui testut
fibros cu fibre de colagen tip I diferit deci de cartilajul hialin care are fibre de tip II. Aceste
fibre de tip I se gasesc printre condrocite, fibrocartilajul fiind de fapt o structura intermediara
intre cartilajul propriu-zis si structurile TENDOLIGAMENTARE. Tot fibrocartilaj gasim si in
structura meniscurilor la nivelul genunchiului in zona de sprijin de la nivelul acetabulului, la
nivelul legaturilor dintre coaste si stern in zona condrala, la nivelul articulatiei intervertebrale, la
nivelul simfizei pubiene, la nivelul discului intervertebral si la insertia tendonului si ligamentului
pe os.

Rolul fibrocartilajului este de a dispersa fortele de tensiune de la toate aceste nivele unde se
gaseste si in plus aduce o flexibilitate\elasticitate mai mare in regiunea respectiva.
Cartilajul dureaza toata viata, mai correct spus: nu se regenereaza! Leziunile sale sunt
ireversibile, in anumite conditii poate apare un soi de “cicatrice cartilaginoasa” care insa este un
tesut nediferentiat, conjunctiv care nu va avea niciodata proprietatile de amortizare si alunecare
ale cartilajului. Condorcitele distruse nu se mai refac niciodata. Se pare insa totusi ca, cartilajul
are capacitatea de reinnoire in afara situatiei de lezare, ceea ce ar inseamna ca celula
cartilaginoasa ramane activa. Din pacate insa, numarul de celule este mic, ele sunt raspandite si
destul de rare in structura cartilajului si datorita acestui fapt, metabolismul integral al cartilajului
este scazut. Evident, cartilajul sufera modificari legate si de varsta. Condrocitele nu se mai
reproduc, ele cresc in dimensiuni, proteoglicanii scad si ca dimensiuni si ca masa totala, scade
continutul de apa si protein mai usor.ceea ce face ca in timp, cartilajul sa fie mai putin elastic,
mai friabil, sa se fisureze si sa se deterioreze .

4. Raportul dintre patologia cartilajului si kinetoterapie

Acest raport se realizeaza sub 3 aspecte.
 Menajarea incarcarii articulare, ne referim la articulatiile portante (articulatiile
membrului inferior de sprijin), atunci cand exista un conflict intre incarcarea si
rezistenta cartilajului. Acest conflict fiind datorat oricareia din cele 2 parti.
Rezolvarea acestui conflict intre incarcare si rezistenta cartilajului se realizeaza prin
purtarea bastonului, prin scaderea in grautate (slabit), prin evitarea ortostatismului
prelungit, prin evitarea pozitiilor fixe prelungite s.a si este extrem de important mai
ales inainte si dupa interventiile chirurgicale de corectie in diverse conditii
patologice.
 Profilaxia degradarii cartilajului – pe care trebuie sa o facem permanent prin
mobilizari articulare, dar si prin scaderea incarcarii.
 Consolidarea stabilitatii (congruentei articulatiei) prin antrenarea stabilitatii
musculare pentru a evita uzura cartilajului in cazul articulatiilor instabile.

5. Tipuri de articulatii in functie de modalitatea de unire.

 Articulatiile fibroase asa numitele sinartroze – unirea in acest caz se face prin tesut
conjunctiv fibros, strans. Capetele osoase au o congruenta completa, ceea ce face practice
sa dispara complet aproape orice miscare . ex: articulatiile craniului osos, discutam
despre suturi. (ex tipic)
 Articulatiile cartilaginoase numite amfiartroze – unirea intre capetele osoase facanudu-
se prin fibrocartilaj si permitand o oarecare miscare. Exista 2 varietati de amfiatroze: pe
de-o parte simfizele (simfiza pubiana, simfiza intervertebrala care este reprezentata si
realizata prin discul interverebtelra, simfiza sacroiliaca). A doua varietate sunt
sincondrozele, articulatiile care sunt unite prin cartilaj hialin, cum este cazul articulatiilor
care compun osul coxal.
 Articulatiile sinoviale\diartrozele – articulatii cu cavitate articulara, sinovie si capsula,
cartilaj articular. Aceasta categorie cuprinzand articulatii cu posibilitati mari de miscare
in general in mai multe directii

Aceasta a 3-a categorie care intereseaza cel mai mult in kinetoterapie cuprinde mai multe
clase de articulatii in functie de forma capetelor articulare si anume:
 o Articulatiile plane\artodiile (de ex: articulatia carpului , articulatia tarsului). Aceste
articulatii plane au mai ales miscari de alunecare.
o Articulatiile sferoide numite si enartroze – ele prezinta un cap osos modelat concav,
celalalt cap osos modelat convex. (de ex: soldul si umarul).
o Articulatiile cilindroide sau in balama – care prezinta 2 varietati: trohleara(articulatia
cotului) si trohoida-(articulatia radio-cubitala superioara, articulatia atlanto-
axoidiana).
o Articulatiile elipsoide – care prezinta condili (ex: genunchiul)
o Articulatiile selare – fiecare capat articular este concav intr-o directie si convex in
cealalta. (ex: concav antero-posterior, covex transversal). Potrivirea se face in ambele
sensuri. (ex: articulatia trapezo-metacarpiana, articulatia de la baza coloanei policelui).

6. Raportul dintre patologia articulara si kinetoterapie

Cavitatea articulara reprezinta sediul unor stari patologice variate care pot sa determine deficit
functional mai mult sau mai putin sever, respective redoare articulara, limitarea mobilitatii
articulare, anchiloze la care se adauga durerea, elementul cauzal principal al disfunctionalitatii.
Elementele patologice intraarticulare care determina deficit motor sunt:
 In primul rand fractura intraarticulara si ulterior calusul exuberant sau eventual corp
strain intraarticular. Acest factor nu are tratament conservator, necesita un tratament
ortopedico-chirurgical.
 Luxatia capetelor osoase, rezolvarea este de asemenea ortopedica.
 Retractia\contractura capsulei care afecteaza jocul articular al capetelor osoase si in acest
fel blocheaza miscarile oscilatorii ale segmentelor articulare.
 Inflamatia\sinovita – in stadiul acut este disfunctionala prin durere. Inflamatia cronica
este de regula distructiva pentru toate structurile intraarticulare in primul rand pentru
cartilajul osos. Blocarea mobilitatii articulare apare ca si consecinta la inceput a durerii,
dar mai ales in timp, tardiv, datorita imposibilitatii alunecarii capetelor articulare, datorita
lipsei lubrifierii, pierderii congruentei, dezaxarilor, retracturii capsulei, panusului invaziv
(acel tesut conjunctivo-grasos care apare in timpul imobilizarii).
 Proliferarea tesutului fibro-grasos invadant intr-o articulatie imobilizatie timp indelungat.
 Procesul degerenativ primar, dar mai ales secundar articular.

OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI
1. Mentinerea mobilitatii articulare inca de la inceputul procesului patologic prin mobilizari
active sau daca nu sunt posibile, autopasive sau pasive.
2. Posturarea de mentinere sau redresare a alinierii segmentelor.
3. Mobilizari pasive de refacere a jocului articular.
4. Scaderea incarcarii in mod deosebit pentru articulatiile portante.
 7. Raportul dintre patologia tendonului/ligamentului si kinetoterapie

Patologia obisnuita a acestor structuri este cea inflamatorie si post-traumatica, respectiv rupturi
partiale sau totale. Pentru ligamente mai intra in discutie si hiperlaxitatile. Sub raportul
mecanismelor fizio-patologice ale acestei patologii, in conditiile producerii unei disfunctii
corectabila prin kinetoterapie diferentiem cateva situatii.

1. In primul rand contractura acestor structuri. Determina limitarea mobilitatii articulare

si necesita tehnici kinetoterapice de intindere, asa numitul stretching.
2. Cresterea rezistentei tendonului si ligamentului in scop profilactic prin exercitii
fizice, sport practicate sistematic in adolescenta si ulterior. Cu scop recuperator, acest
obiectiv are efect mult mai limitat.
3. Pentru refacerea vascozitatii specific conjunctive inaintea inceperii unui program
kinetic sau inaintea unui program sportive, asa numita “incalzire” (vezi efectul specific
tixotrofiei).
4. Suplinirea instabilitatii pasive articulare determinata prin hiperlaxitate sau rupturi
ligamentare, prin cresterea stabilitatii active data de forta si coordonarea musculara.

O problema importanta privind programul kinetic in starile post-chirurgicale, teno-

ligamentare o constituie recastigarea rezistentei ligamentelor sau tendoanelor implicate in
procesul patologic, stabilitatea si mobilitatea articulatiilor vecine, forta si rezistenta musculaturii
adiacente.

8. Tipuri de muschi dupa numarul de fibre si capetele de insertie.

Dupa modul de grupare al fasciculelor musculare fata de tendon exista 3 variante: Prima
varianta :fasciculelel musculare se continua cu tendonul avand aceeasi directive cu
acesta. A doua varianta: fasciculele musculare se insera oblic pe tendon, sunt asa
numitii muschi penati(ca o pana) si pot fi unis au bipenati. A 3-a variant: Corpul
muschiului este interrupt de un tendon intermediar: asa numiti muschi digastrici (cu 2
pantece). (CRED CA ASTA E RASPUNSUL !!!! )
Dupa numarul capetelor de origine: mono, bicep, triceps, cvadriceps.

9. Structura muschiului striat

10.Tipuri de fibre musculare si diferentele dintre ele
Fibrele albe – sunt sarace in mioglobina, mitocondrii, enzime oxidative. Rezervele de ATP
(principala sursa energetica a celulei) sunt reduse. Vascularizatia este mai saraca. Stimulul
nervos provine de la motoneuronul ALFA (mare), determina contractii rapide, fazice deoarece
aceste fibre au o singura sinapsa neuromusculara care determina potentiale de actiune care se
propaga in toata fibra musculara. O astfel de contractie cere o mare cheltuiala energetica, motiv
pentru care fibra oboseste repede.

Fibrele rosii – sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si ATP. Au o retea de capilare vasculare
ampla. Activitatea lor tonica este datorata motoneuronului alfa (mic) din coarnele anterioare ale
maduvei. Aceste fibre au mai multe sinapse neuromusculare care nu determina insa potentiale de
actiune propagate. Raspunsul tonic este de intensitate redusa, dar de lunga durata, cere un
consum energetic mic si de aceea fibrele rosii obosesc greu.

BURKE si colaboratorii luand in considerare mai multi parametrii functionali ai fibrelor

musculare, respectiv: forta maxima, rapiditatea contractiei, rezistenta la oboseala, capacitatile
enzimatice oxidative si glicolitice si activitatea ATP-azei actino-miozinice, deci BURKE si
colaboratorii exista 4 tipuri de fibre ale unitatilor motorii:

A. Fibrele lente\tipul I
- Au timp de contractie lung, forta maxima redusa, rezistenta la oboseala mare, sunt bogate
in enzime oxidative, dar sarace in elemente glicolitice si in activitatea ATP-azica.
B. Fibre rapide si rezistente la oboseala II.a– au timpi de contractie rapizi, isi conserva
forta chiar dupa multe contractii, sunt bogate in enzime atat glicolitice cat si oxidative,
sunt bogate in activitatea ATP-azica.
C. Fibrele ce obosesc rapid\IIb – au ritm de contractie rapid, au forta foarte mare, dar nu
pot sa mentina aceste caracteristici decat pentru cateva contractii dupa care trebuie sa se
odihneasca. Au activitate glicolitica si ATP-azica intense, dar capacitate oxidativa slaba.
D. Fibrele intermediare IIc – au contractie rapida, o mentin un timp oarecare desi in
contractiile repetitive nu genereaza forta mare. Aceasta a 4-a categorie este mai rar
reprezentata, deci fibrele sunt putine si au un comportament nu prea clar printre celelalte
tipuri.

11.Neuronul – descriere, clasificarea neuronului dupa functii

Neuronul – este elementul functional specific al sistemului nervos, desi poate avea morfologii
diferite, are 3 functii comune:
 De receptie a informatiei
 De evaluare a informatiei cu analiza oportunitatii transmiterii informatiei mai departe
 De transmitere a unui semnal de iesire.

Neuronii populeaza creierul (neuronul central) si maduva spinarii. (neuronul “periferic”). In

medie, exista 100 de miliarde de neuroni centrali si de 10 pana la 50 de ori mai multe celule
gliale. In maduva exista 13,5 milioane de neuroni. Celulele neuronale sau neuronii formeaza ceea
ce noi numim “substanta cenusie sau substanta gri” a creierului si a maduvei. La nivelul
creierului, aceasta substanta cenusie reprezinta doar 40% din masa creierului, ceea ce inseamna
ca in majoritate 60%, masa cerebrala este lipsita de neuroni. In schimb, substanta cenusie a
creierului consuma 94% din oxigenul total al creierului in timp ce substanta alba doar 6%.
Un neuron are intre 1.000 si 10.000 de sinapse prin care intra in legatura cu alti neuroni ca si
cu fibre musculare. Diametrul unui neuron este variabil, intre 4 si 100 de microni, in medie 10
microni, iar ca lungime diferentele sunt si mai mari daca o luam in calcul si prelungirile sale.
Neuronul nu se regenereaza in timpul vietii si dispar o data cu varsta, practic exista o rata de
distructie neuronala, zilnica dependenta de mai multi factori. Actualmente aceasta teorie pare sa
nu mai fie in totalitate adevarata, deoarece in anumite structure ale creierului pot aparea celule
neuronale noi.
Structural, neuronul are 4 zone distincte si anume:
1. Soma\corpul
2. Dendritele
3. Axonul
4. Terminalul presinaptic.

 Dpdv functional, exista 3 tipuri de neuroni:

- Aferenti
- Interneuroni
- Eferenti

 Neuronii aferenti – sunt neuroni primitori de informatii, de potentiale de actiune,

senzitivo-senzoriale de la periferie si mediu. Aceste informatii intra in sistemul nervos
central, actioneaza local si se transmite informatia catre centrii de integrare fiind
distribuita prin sistemul nervos central catre centrii.
 Neuronii intercalari\interneuronii – reprezinta marea masa a neuronilor, cca 99% din total
si reprezinta statii intermediare care moduleaza interactiunea dintre aferenta si eferenta.
Aceasta interactiune, aceasta modulare se poate face in sens excitator sau inhibitor.
Aceasta modulare se poate face direct cand neuronii intercalari intra in circuitul aferenta-
>eferenta, se poate face indirect daca interneuronul influenteaza excitabilitatea legaturii
aferenta->eferenta sau poate fi o modulare intermediara daca influenteaza excitabilitatea
verigii aferente sau excitabilitatea verigii eferente. Altfel spus, modularea indirecta
actioneaza asupra transmisiei informatiei intre cele 2 verigi, in vreme ce modularea
intermediara creste sau scade receptivitatea fie a verigii aferente fata de informatie fie a
verigii eferente fata de comanda.
 Neuronii eferenti – sunt transmitatorii de informatie, de potential de actiune de la
sistemul nervos central la organele efectoare. Daca comanda este transmisa catre muschi
neuronul respectiv se numeste neuron motor sau motoneuron. Celulele motoneuronilor
se afla in creier si in substanta cenusie medulara, iar axonii lor ies din radacinile
anterioare formand nervii periferici. In organism existand 43 de perechi de astfel de
nervi: 12 perechi de nervi cranieni, 31 de perechi de nervi spinali care impreuna
formeaza sistemul nervos periferic. Nervul spinal cuprinde ambele componente de fibre:
si pe cele aferente si pe cele eferente.

12.Relaxarea – tipuri de relaxare.

Este o notiune complexa, ea trebuie inteleasa in dublu sens: pe de-o parte trebuie inteleasa ca
inversul activitatii musculare, pe de alta parte poate fi inteleasa si ca inversul starii de tensiune
nervoasa.
Relaxarea este procesul prin care un sistem scos din echilibru revine la echilibrul initial
sau ajunge la o alta stare de echilibru. Este un proces psiho-somatic care poate deveni terapeutic
fiind extrem de important. Reprezinta practice o modalitate terapeutica cu multiple indicatii.
In primul rand discutam despre toate starile de tensiune musculara crescuta, inclusiv
contractiile, contracturile, dar si starile psihice tensionale. Este vorba de un proces autonom care
presupune o relatie directa cu echilibrarea si reglarea tonico-emotionala a subiectului.
In programele de kinetoterapie ne confruntam in primul rand cu 2 mari categorii de
relaxare:
 Relaxarea generala
 Relaxarea partiala
Prin relaxare partiala intelegem relaxarea unui segment, a unui grup muscular sau chiar a
unui muschi. aceasta relaxare partiala realizandu-se prin incercari de decontracturare: fie prin
scuturare, fie prin balansare. De obicei cu membrul sau regiunea de relaxat pozitionata in
pendul.
Relaxarea generala foloseste uneori aparate (de ex: fotoliul vibrator, masa vibratorie),
foloseste masajul mio-relaxant, foloseste unele proceduri de terapie fizica: aplicatii de caldura,
aplicatii de electro-terapie, medicatie mio-relaxanta. In toate aceste cazuri de relaxare generala
factorii de relaxare sunt exterior subiectului, deci vin din exterior catre subiect. Subiectul este
practic pasiv. Toate aceste tehnici fac obiectul a ceea ce noi numim relaxare extrinseca, deci
pacientul este pasiv, toate aceste tehnici actioneaza asupra lui, el nu intervine cu nimic, este
beneficiar si atat. In aceste conditii, uneori pacientul poate deveni dependent de aceste tehnici, de
aceste masuri, metode de relaxare.
Exista insa si a 3-a mare categorie si anume: relaxarea intrinseca, in care subiectul isi induce
singur starea si o induce active: respectiv prin anumite manopere, subiectul asigura inhibitia
reciproca intre psihic si muschi. Este vorba de o relatie biunivoca in care relaxarea pleaca de la
psihic catre muschi, dar si de la muschi catre psihic. In cadrul relaxarii intrinseci, recunoastem 3
mari curente metodologice.:
a) CURENTUL ORIENTAL - in care intra metodologii de origine in tari din oriental
indepartat care tin de metode si practice specifice acelor culturi, practicate de milenii dar
care de regula presupun invatarea si practicarea cu ajutorul unui maestru. Discutam
despre practici cum ar fi: yoga, chi-qung, tay-chi. Aceste tehnici si aceste practici fac
parte dintr-un complex metodologic si de antrenament psiho-somatic de origine fie din
India, China. Exista si alte tehnici de origine Japoneza. Acest curient oriental se
adreseaza subiectilor sanatosi, nu se adreseaza in scop terapeutic.
b) CURENTUL FIZIOLOGIC – el a fost introdus pentru prima data de Iacobson si
reprezinta de fapt metode de relaxare prograsiva prin identificarea chinestezica a starii de
tensiune, respective contractie musculara in antiteza cu lipsa de contractie care inseamna
relaxare.

c) CURENTUL PSIHOLOGIC – care asigura relaxarea de tip central. Discutam despre un

auto-training mental imaginativ care determina relaxarea periferica.
Observatie! Aceasta metodologie influenteaza inclusiv paratonia viscerala, deci putem sa
controlam inclusiv activitatea contractila a musculaturii viscerelor.
Cea mai utilizata tehnica in cazul acestui curent este auto-trainingul Schultz. Aceste
metode in cadrul tehnicilor de relaxare de tip psihologic fac parte din asa numitele terapii
comportamentale.
- Subiectul trebuie sa stea cu ochii inchisi si sa isi imagineze configuratia corpului
(aspectul corpului) cu aceleasi dimensiuni ca in realitate si sa identifice fiecare regiune a
sa exact ca in realitate. Dupa care trebuie sa se concentreze pe o anumita regiune si prin
antrenament mental sa incerce sa controleze activitatea regiunii respective.

13.Cauze la nivelul muschiului care afecteaza mobilitatea.

1. Atrofia musculara de imobilizare - de la inceput trebuie sa precizam, atrofie de
imbolizare deci cu invervatie pastrata. Pentru ca spre deosebire de atrofia de denervare
caracterele fibrei musculare si ale muschiului in general, se pastreaza. Atrofia de
denervare apare atunci cand se produce o intrerupere a caii nervoase motorii fie la nivelul
nervului (calea nervoasa motorie) fie la nivelul placii motorii.
In cazul atrofiei de imobilizare (atrofia musculara de imobilizare), muschiul care nu functioneaza
pierde cca. 3% din volum si din forta pe zi. Muschiul atrofic, deci cel care sufera un asemenea
proces de scadere marcata a volumului si fortei sale, deci muschiul atrofic ajunge sa piarda pana
la 50-50% din greutatea sa si aceasta scadere se produce prin scaderea diametrului fibrei, deci a
volumului fibrei si nu prin scaderea numarului de fibre.
Aceasta scadere a diametrului fibrei musculare si in consecinta a volumului acestuia este
datorat modificarilor biochimice care apar in conditiile lipsei de activitate, lipsei de contractie.
Astfel, scade ADN proportional cu scaderea consumului de oxigen.

Cauzele atrofiei de imobilizare sunt determinate de reflexe inhibitorii care pornesc de la

articulatia afectata atunci cand exista durere articulara si de asemenea dispare reflexul miotactic
(reflexul de intindere care nu se mai produce) el fiind principalul stimul trofic al muschiului.
Datorita acestui fapt, mecanisemele de hranire ale muschiului scad si apar tulburari trofice.
Consecinta fiind aceasta scadere de volum si implicit scaderea de forta de contractie.
Aceasta conditie patologica de imobilizare este extrem de inportanta pentru kinteoterapie
si raspunde extrem de bine la programele kinetice.
2. Retractura musculara.

TONUSUL MUSCULAR ca definitie reprezinta rezistenta muschiului la miscarea

pasiva sau usoara stare de contractie de tensiune contractila pe care o prezinta in mod normal
orice muschi striat in stare de repaus. Retractura, contractura, spasticitatea sunt stari de crestere
a tonusului muscular.

CONTRACTURILE – sunt in general contractii exagerate ca intensitate si\sau durata.

Contracturile sunt de 3 mari categorii:
A. Contractura antalogica sau de aparare – care determina blocarea articulatiilor dureroase,
cauza declansatoare o constituie durerea de la articulatie si deci printr-un relfex
nociceptiv care ajunge pe caile extero-receptorilor la nivel medular determina un raspuns
 care pleaca de la moto-neuronii ALFA din coarnele anterioare ale maduvei si se transmit
muschilor corespunzatori determinand contractura. Deci, contractura antalogica este o
contractura secundara unei cauze patologice de vecinatate.

B. Contractura algica – este determina tot de un reflex nociceptiv, dar aceasta contractura se
intretine, se auto-intretine printr-un feedback pozitiv avand ca punct de plecare muschiul.
Se produce ceea ce noi numim FENOMENUL VULTIAN (adica stimularea senzitiva
intensa a muschiului determina o contractura lenta, dureroasa a acestuia). Deci, stimulul
nociceptiv se gaseste in muschi, raspunsul este de asemenea in muschi. cel mai frecvent
stimul nociceptiv in acest context este ischemia. Deci, este vorba de o leziune directa pe
fibra musculara.

C. Contractura analgica – este vorba de o contractura fara cauza dureroasa. In aceasta mare
categorie analgica exista 3 tipuri diferite de contractura:
a) Contractura miostatica – atunci cand un segment este imobilizat cu scurtarea
musculara. De ex, daca cotul nu este imobilizat in flexie de 90 si este imbolizat intr-
un unghi de flexie mai mic, orice sub 90 (45-60 etc), musculatura flexoare este
imbolizata pe scurtare. Deci cu cat unghiul va fi mai mic, cu atat muschii flexori vor
fi mai scurtati. Contractura prin reflex miostatic este in general reversibila. Dar daca
este prelungita devine ireversibila in cateva saptamani.
b) Contractura miotactica – care este suportul spasticitatii.
c) Contractura congenitala – cum ar fi unele boli congenitale (artroglicoza, in acest
caz apare prin mecanisme centrale si periferice). Retractura reprezinta o contractura
pe cale de organizare sau deja organizata fibros. La contracutra am spus, ca si la
atrofia musculara de imobilizare ca structura fibrelor musculare ale muschiului nu se
modifica. In cazul retracturii, contractura nerezolvata, necompensata are tendinta sa
se transforme in tesut conjunctiv neelastic. Numarul sarcomerelor scade datorita
neutilizarii. Retracturile vechi transformate fibors, la care elasticitatea este extrem de
redusa nu beneficiaza de programe kinetice (pt ca pierzandu-si elasticitatea pe
parcursul ex kinetice este posibil ca muschiul sa se rupa si atunci retracturile vechi
necesita interventii chirurgicale si ulterior program kinetic). Noi ne ocupam de
retracturile in curs de constituire la care inca structura muschiului nu s-a modificat
semnificativ.

3. Distrofia musculara – sunt in general suferinte genetice. Deci au transmitere genetica,

apar fie atrofic fie hipetrofic. Este vorba de boli genetice de obice degenerative ale
musculaturii striate cu evolutie lent, progresiva, cu etiologie inca complet cunoscuta.
Aceste distrofii progresive conduc la insuficiente musculare uneori grave este vorba de
faptul ca la aceste tipuri de suferinte degenerative progresive, kinetoterapie trebuie sa se
faca extrem de profesionist, deci inainte de porgramul kinetic trebuie o evaluare extrem
de buna a nivelului functional, extrem de corecta. Ideal ar fi ca kinetoterapia sa se aplice
inaintea instalarii distrofiei si efortul trebuie dozat pana la limitele capacitatii
metabolismului muscular. Deci niciodata muschiul distrofic nu trebuie epuizat.
 4. Oboseala musculara – in care discutam despre rezultatul unui efort exagerat fata de
nivelul real de rezistenta al muschiului. Deci este vorba de reactia care apare in urma unui
contractii intense si\sau prelungite. Cauza care determina aparitia oboselii musculare o
constituie scaderea rezervelor energetice ale celulei, deci ale fibrei, respectiv scaderea
rezervelor de ATP si\sau scaderea debitului circulator si prin aceasta scaderea cantitatii
de oxigen la nivelului fibrei musculare a muschiului in general.

14.Cauze la nivel articular care afecteaza mobilitatea.

 Redorile
 Anchilozele
 mobilizari articulare exagerate.

REDORI – reprezinta o limitare de mobilitate in articulatie (redoare articulara). De la suprafata

catre profunzime ele pot fi urmatoarele:
 Leziuni tegumentare de tipul: infiltratie tematoase, acumulari de sange, inflamatie,
fenomene de screloza tegumentara, cicatricile.
 Leziunile aponevrotice: retractura aponevrozei palmare, ceea ce noi numim boala
DUPUYTREN.
 Leziunile musculo-tendinoase: discutam despre ruptura, hematom, calcifiere, screloza,
inflamatie. Aceste tulburari\leziuni la nivelul muscular sau tendinos determina contracturi
care evident limiteaza miscarea.
 Leziunile capsulo-ligamentare, pot fi rezultatul direct al traumei, deci trauma actioneaza
in mod direct asupra capsulei si ligamentelor sau poate fi consecinta unei inflamatii la
nivel capsulo-articular. In plus, afectarea capsulo-ligamentara mai poate sa apara in
conditiile cicatricilor retractile la nivelul capsulei (capsulita retractila). Uneori, leziunile
capsulo-ligamentare pot fi generate de secretii endocrine, de fenomene vasculo-trofice,
de reflexe locale, poate fi vorba de cauze care pot fi cautate la distanta.
 Leziunile sinoviale: discutam in principal despre inflamatie.
 Leziunile cartilaginoase sau osoase. Sunt cele mai severe leziuni care determina la nivel
articular deficitul de mobilitate si sunt ireversibile. Daca discutam despre fragmentarea
cartijlajului, aceasta fragmentare determina ceea ce noi numim “soareci articulari”.
Fragmentarea cartijlajului duce la atrofia chiar si distructia cartilajului. Daca cartilajul
este distrus, osul apare la suprafata. Leziunile cartilaginoase sau osoase determina
fenomene mecanice, dar si durere. Datorita acestor frecari, intr-o prima faza, osul este
descoperit, dar ulterior exista posibilitatea degradarii acestui os, pentru ca el nu mai este
protejat de cartilaj. Degradarea se paote face prin osteoliza sau osteocreloza. Fie ca e
vorba de durere sau de deformari sau de fenomene degenerative de tot soiul, intr-o prima
faza apare acesta readoare, ulterior apare anchiloza\blocajul total al miscarii.
 Retractia\adaptarea. – aceasta retractie apare in conditiile in care articulatiile sunt
imbolizate prelungit.
De ex: intr-o pozitie de semi-flexie, tendoanele muschilor flexori ai articulatiei respective vor sta
pe pozitie scurtata. Se produce un proces difuz pe tesuturile moi, elasticitatea scade si se produce
aceasta retractura pe partea mentinuta scurtata. Intr-o prima faza, reactia de adaptare implica
doar acest proces de retractura, dar in timp scade numarul celulelor corespunzatoare noilor
dimensiuni si mai mult decat atat, se produc tulburari vasculo-trofice care de fapt sunt consecinta
a imobilizarii prelungite, modificari vasculo-trofice care vor determina transformarea edemului
difuz in fibroza. Asa iau nastere de ex: aderentele.
Deci, dupa un traumatism oarecare, un traumatism la nivelul coapsei daca traumatismul
este incident pe fata posterioara a coapsei, va genera la nivelul leziunii edem. Acest edem se va
dezvolta in planurile de clivaj dintre muschi, muschii ca sa poata aluneca intre ei au niste spatii
de clivaj\spatii virtuale care sunt delimitate de aceste invelisuri fibroase transparente in care se
gasesc muschii. Din cauza acestor trumatisme se pot dezvolta edeme.

ANCHILOZELE – reprezinta stadiul final al uneor procese care initial au inceput ca niste
redori. Initial, anchiloza va fi firboasa. Indiferent de tipul de leziune, se depune fibrina. Apoi se
depune calciu si anchiloza devine osoasa.

MOBILIZARI ARTICULARE EXAGERATE – aceste mobilizari articulare exagerate

reprezinta de fapt inversul ancihlozelor sau redorilor si pot sa se construiasca prin:
 Relaxari sau rupturi ligamentare
 Elongatii tendinoase
 Hipotonii musculare
 Alterarea tampoanelor cartilaginoase ale capetelor osoase

Daca este vorba de o alterare majora este nevoie de chirurgie. Relaxarile si rupturile
chirurgicale obligatoriu trebuie tratatele chirurgical pentru refacerea stabilitatii pasive. In
sistemul stabilitatii pasive exista 2 componente:
1. Stabilitatea pasiva care este realizata de congruenta capetelor osoase
2. Stabilitatea activa care este realizata de muschi si pe aceasta componenta actioneaza
programele kinetice prin tonifiere musculara.

15.Parametrii de care depinde forta musculara

a. Diametrul de sectiune al muschiului

Prin exercitii adecvate se obtine hipertrofia musculara. Tensiunea maxima a unui

muschi este 3,6-4 kg/cm2 suprafata de sectiune. In hipertrofie nu creste numarul
fibrelor ci creste numarul elementelor sarcoplasmatice, cresc proteinele contractile,
cresc ADN si ARN muscular. Activitatea musculara de mare intensitate si alimentatia
hiperproteica produc hipertrofie musculara. Excitantul biologic este efortul aproape
maximal cu frecvente repetitii. Este stimulata sinteza proteica in perioada de
 "supracompensare" post-efort. Se fac exercitii cu incarcare, repetabile doar de 7-8 ori
pe sedinta. Excitantul biologic necesar cresterii fortei care trebuie sa determine
oboseala musculara va produce stres metabolic.

b. Numarul de unitati motorii active

In repaus sunt active 2-5% din unitatile motorii. Intr-o contractie usoara sunt active
10-30%, iar intr-o contractie cu forta maxima sunt active 75% din unitatile motorii (in
conditii speciale de pericol sau aparare, acest procent poate creste). La nivelul sistemului
nervos central (SNC), impulsurile sunt mai frecvente si mai concentrare. Exercitiul repetat
creste capacitatea de concentrare a centrilor corticali si creste recrutarea spatiala.

c. Frecventa impulsurilor nervoase

Recrutarea creste paralel cu cresterea frecventei impulsurilor, creste descarcarea

unitatilor motorii active si excitabilitatea centrilor. Sumatia temporala se refera la
faptul ca frecventa impulsurilor este de 5-50 impulsuri/secunda si creste paralel cu
forta contractiei. La o frecventa de 40-50 impulsuri/secunda se produce o contractie
aproape de contractia tetanica completa. Musculatura posturala in contractie tonica
posturala primeste 5-25 impulsuri/secunda. "Concentrarea nervoasa" determina
cresterea excitabilitatii focarului cortical si cresterea frecventei impulsurilor.

d. Sincronizarea activitatii unitatilor motorii active

La inceput se fac recrutari difazate, la frecvente diferite. Activitatea asincrona

determina o contractie lina, lent crescanda, de forta scazuta. Sincronizarea determina
o contractie tetanica puternica. Sincronizarea este progresiva, paralel cu cresterea
frecventei (la circa 40-45 impulsuri/secunda). Sincronizarea este paralela cu
antrenamentul (la un antrenat este 80%, iar la un neantrenat este 20%).

Numarul unitatilor motorii active, frecventa impulsurilor nervoase si sincronizarea

activitatii motorii active reprezinta factorii neuronali (Moritani-Vries). Acesti factori
reprezinta complexul cauzal al cresterii fortei in primele 2 saptamani de la inceperea
antrenamentului (nu se pune problema hipertrofiei).

e. Marimea unitatii motorii

 Parametrii unitatii motorii sunt:

a. Dimensiunea somei (celulei) neuronale

b. Diametrul axonului
c. Raportul inervatie/numar fibre musculare inervate
d. Marimea potentialului de actiune al unitatii motorii
e. Forta generala

Observatii:

f. Unitatile motorii mici au praguri de excitabilitate mici, sunt recrutate primele si

genereaza tensiuni musculare slabe
g. In timp, recrutarea unitatilor motorii este tot mai mare, creste paralel cu stimulul
si forta este tot mai mare
h. In determinismul fortei musculare, Henneman a introdus notiunea de "principiul
marimii".

f. Raportul forta/velocitate

Viteza de scurtare/alungire a muschiului genereaza forta: scurtarea rapida determina

scaderea fortei (tensiunii) dezvoltate, iar alungirea rapida determina cresterea fortei. Rapiditatea
de contractie a unui muschi este de 1/20 secunde. Aplicand o incarcare, velocitatea scade paralel
cu cresterea greutatii. Forta maximala determina contractie izometrica.

g. Raportul forta/lungime

Orice muschi scheletic are o "lungime de repaus" si in fibrele lui exista o "tensiune de
repaus". Daca muschiul este alungit peste valorile de repaus apare "tensiunea de alungire" si
activarea se face de la acest nivel generand contractia. Daca este alungit , lungimea tisulara
normala, tensiunea activa (forta) scade si se produce alungire de 3 ori a lungimii de echilibru si
muschiul se rupe. Daca muschiul este scurtat, contractia de la acest nivel este scazuta. La
scurtarea a 60-70% din lungimea maxima tensiunea de contractie e 0. Forta de contractie creste
paralel cu cresterea lungimii initiale.

16.Metodologia de crestere a fortei musculare

Dpdv mecanic forta reprezinta un parametru si o conditie a miscarii. Dpdv biologic, forta
reprezinta o calitate fizica care permite deplasarea in spatiu, mobilizarea unui segment in raport
cu altul, invingerea unei rezistente externe, stabilizarea parghiilor corpului.
 Parametrii de care depinde forta musculara:

1. Diametrul de sectiune al muschiului – mai corect spus, suprafata de sectiune a

muschiului. Cu cat suprafata de sectiune a muschiului este mai mare forta de contractie
dezvoltata de acesta va fi mai mare. In consecinta, pentru cresterea fortei este necesara
hipertrofia muschiului. Pentru ca astfel suprafata de sectiune sa creasta. Hipertrofia
musculara necesita exercitii adecvate. In general, la specia umana luand in consideratie
muschiul striat tensiunea maxima dezvoltata intr-un muschi este de cca. 3,6-4 kg pe cm
patrat suprafata de sectiune.
- Hipertrofia musculara reprezinta nu cresterea numarului de fibre, creste cantitatea de
elemente sarcoplasmatice, de proteine contractile, de ARN, ADN muscular. Deci, practic
creste cantitatea elementelor continute de fibra. Acest proces de hipertrofie este
dependent de activitatea musculara. El se produce in conditia intrunirii a 2 elemente
concomitente. Este nevoie pe de-o parte de o activitate musculara de mare intensitate
dublata de cel de-al 2-lea element: alimentatie hiperproteica.
- Excitantul biologic care determina hipertrofia, il constituie efortul aproape maximal cu
repetari frecvente. Acest efort aproape maximal cu frecvente repetari determina
modificari ale proteinelor musculare in sensul stimularii sintezelor proteice in perioada
de supracompensare post-efort. Deci, exercitiile cu incarcare repetata de mai multe ori
declanseaza acest “excitant biologic” necesar cresterii fortei care trebuie sa determine
oboseala musculara. Excitantul trebuie sa determine oboseala musculara care declanseaza
stresul metabolic.

2. Numarul unitatilor motorii active – in repaus, intr-un muschi gasim 2 pana la 5 procente
unitati motorii active. Deci 2-5% din unitatile motorii ale muschiului sunt active. In
conditiile unei contractii usoare numarul unitatilor motorii active creste la 10-30%. In
cazul unei contractii cu forta maximala, in general intalnim 75% din unitatile motorii
active. Deci se activeaza cam 75% din unitatile motorii. In mod normal, aceasta activare
de 75% este maxima pentru o persoana cu pregatire fizica medie sau deloc, dar cu un
muschi normal. Sigur ca in conditii speciale de ex: in conditii de pericol, in scop de
aparare, de supravietuire pot fi activate un numar mai mare de unitati motorii pentru ca in
conditiile speciale datorita impulsurilor venite de la nivelul SNC (sistem nervos central),
frecventa acestor impulsuri este mai mare si sunt mai bine concentrate. In conditiile unui
antrenament fizic sistematic datorita exercitiilor fizice repetate creste capacitatea de
concentrare a centrilor corticali astfel incat vor fi activate un numar mai mare de unitati
motorii. Spunem ca prin antrenament creste recrutarea spatiala. Deci este posibil sa
activam un numar superior de unitati motorii.

3. Frecventa impulsurilor nervoase – evident ca cresterea recrutarii va fi paralela cu

cresterea frecventei impulsurilor. Aceasta crestere a impulsurilor este de fapt expresia
cresterii excitabilitatii centrilor. Prin cresterea frecventei impulsurilor va creste de fapt
descarcarea unitatilor motorii active.
- La muschiul striat uman, reactia de raspuns prin contractie se produce la o frecventa a
impulsurilor nervoase cuprinsa intre 5-50 impulsuri pe secunda. Deci fibra musculara
striata umana este calibrata sa raspunda la o frecventa a impulsurilor intre 5-50%
 impulsuri pe secunda. In acest interval, intre 5-50% impulsuri pe secunda, forta
musculara creste, deci forta de contractie a muschiului creste paralel cu cresterea
frecventei impulsurilor. Asta inseamna ca, la limita superioara de 40-50 impulsuri pe
secunda contractia musculara este aproape de contractia tetanica completa. (contractia
care face muschiul beton). Ea a fost descrisa pentru prima data in conditiile contractiilor
tetanice patologice, adica a fost descrisa prima data in secolul 19, o data cu descoperirea
unei boli infectioase numite tetanos (infectie produsa de bacilul tetanic care se gaseste
omniprezent in pamant si supravietuieste oricaror conditii, este unul din bacilii extrem de
rezistenti).
- Musculatura posturala in contractia tonica posturala, deci de ex: musculatura
paravertebrala, musculatura jghiaburilor vertebrale primeste intre 5-25 impulsuri pe
secunda. Cresterea sumatiei temporale, adica cresterea frecventei impulsurilor se
datoreaza in general cresterii excitabilitatii focarului cortical. Cu cat focarul cortical care
concepe comanda realizeaza o excitabilitate mai mare datorita concentratiei este capabil
sa produca o frecventa mai mare de impulsuri, asta se numeste sumatie temporala.

4. Sincronizarea activitatii unitatilor motorii – la inceput la o persoana neantrenata

recrutarile sunt difazate, apar la frecvente diferite de impulsuri, acest aspect se exprima
printr-o activitate musculara asincrona. Contractia pe care o obtinem este o contractie
lina, lent crescatoare cu o forta mai mica.
- Sincronizarea ne asigura intrarea in functie a unui numar mai mare de unitati motorii la
aceeasi frecventa de impulsuri. Sincronizarea este si ea progresiva paralel cu cresterea
frecventei impulsurilor. Dar, evident ca sincronizarea se dezvolta paralel cu
antrenamentul fizic. Asa se face ca pentru acelasi efort la un neantrenat prin sincronizare
declansam in momentul de start pana la 20% din unitatile motorii active sincron pe cand
la un antrenat sincronizarea poate sa fie de 80%.
Numarul unitatilor motorii active, frecventa impulsurilor nervoase si sincronizarea formeaza
ceea ce clasicii kinetoterapiei denumeau factorii neuronali. Acesti factori neuronali sunt cei
care reprezinta complexul cauzal al cresterii fortei de contractie in primele 2 saptamani de la
inceputul unui antrenament fizic sistematic.

Ex: Daca un subiect neantrenat intra intr-un program de antrenament sistematic, cel putin 3
sesiuni de antrenament, va constata in cel putin 2 saptamani, va ajunge sa-si creasca capacitatea
de contractie. Acest lucru se produce datorita acestor 3 parametrii, care vor fi primii ameliorati
pentru ca, pt cresterea suprafetei de sectiune, respectiv pt hipertrofia musculara este nevoie de
intervale mult mai lungi de timp.

5. Marimea unitatii motorii – unitatea motorie depinde de fapt deci, parametrii unitatii
motorii sunt de fapt dimensiunea somei neuronului (cat de mare este neuronul),
diametrul axonului, raportul inervatie la numarul de fibre musculare inervate,
marimea potentialului de actiune al unitatii motorii si in consecinta forta generata de
unitatea respectiva. Deci de fapt, unitatea motorie reprezinta totalitatea fibrelor
musculare dependente de acelasi neuron motor.
- Unitatile motorii mici au praguri de excitabilitate mici, sunt recrutate primele, adica nu
necesita impulsuri prea multe, ele necesita impulsuri mai putine care le activeaza imediat,
dar dezvolta tensiuni musculare slabe. In timp, se recruteaza unitati motorii tot mai mari,
 o data cu cresterea frecventei impulsurilor si deci vor fi dezvoltate forte tot mai mari.
Este ceea ce noi numim principiul marimii in forta musculara, principiu definitiv de
Henneman.

6. Raportul forta-velocitate – viteza de scurtare sau de alungire a muschiului determina

forta sa de contractie. Rapiditatea de contractie a unui muschi striat uman este cam de
1/20 secunde, aplicand o incarcare, velocitatea, deci viteza va scadea paralel cu cresterea
greutatii. Daca greutatea ajunge sa egaleze forta maxima, fibra nu mai poate sa se
deplaseze, deci nu se scurta, nu se va alungi si atunci se produce o contractie izometrica.
Adica acea contractie in care lungimea fibrelor ramane constanta, se modifica tonusul
muscular, adica forta de contractie in interior. S-a constatat ca scurtarea rapida determina
scaderea tensiunii dezvoltate, in vreme ce alungirea rapida creste forta dezvoltata.

7. Raportul forta-lungime – orice muschi scheletic are ceea ce numim “o lungime de

repaus” care este caracterizata de o anumita “tensiune de repaus” dezvoltata in fibrele
sale. Daca muschiul este alungit peste valorile de repaus obtinem “tensiunea de alungire”.
Daca muschiul este activat de la acest nivel se produce contractia. Daca muschiul este
alungit peste lungimea disulara normala, deci peste limita de alungire fiziologica, se
constata ca tensiunea activa, adica forta de contractie scade, iar alungirea de 3 ori
lungimea de echilibru produce ruperea muschiului.
- Daca muschiul este scurtat, contractia s-a de la nivelul scurtat va fi mai mica. Daca
muschiul este scurtat la nivel de 60-70% din lungimea maxima, tensiunea de contractie
este 0.
Din aceste constatari, tragem urmatoarea concluzie: ca forta de contractie creste paralel
cu cresterea lungimii initiale.

17.Contractia izometrica – definitie, metodologie

Realizeaza cresterea tensiunii interne fara modificarea lungimii fibrei si conform studiilor
clasice, in timpul contractiei izometrice circulatia musculara este suspendata. Studiile lui Muller
si Henttinger au dovedit faptul ca datorita intreruperii circulatiei in timpul contractie izometrice
se acumuleaza o datorie de oxigen. Si deasemenea, se acumuleaza cataboliti. Cu cat tensiunea
dezvoltata este mai mare cu atat cantitatea de cataboliti si datoria de oxigen sunt mai mari. Si cu
cat tensiunea dezvoltata in fibra este mai mare cu atat forta dezvoltata in timpul contractiei va fi
mai mare si cu atat mai mult va creste hipertrofia musculara. Altfel spus, avem urmatoarea
relatie: datoria de oxigen + acumularea de cataboliti sunt direct proportionale cu tensiunea de
contractie dezvoltata care este direct proportionala cu cresterea fortei si cresterea fortei este
direct proportionala cu hipertrofia. Pentru dezvoltarea unei tensiuni musculare, este necesar cel
putin 35% din contractia maximala. Dar pentru a se obtine hipertrofie, este nevoie sa se atinga
2/3 din forta maxima. Intre 20%-35% din forta maxima se conserva forta care exista, iar sub 20%
din forta maxima, forta scade. Concluzia este ca antrenamentele prin contractii izometrice trebuie
sa fie de cel putin 35% din forta maximala (contractia maximala), iar pentru hipertrofie este
nevoie de 2/3 din forta de contractie maximala.
 Contractia izometrica de 2/3 din forta maximala determina acea datorie de oxigen si acea
cantitate de cataboliti care la orprirea contractiei izoemetrice declanseaza fenomenul de
rebound (circulatia care a fost intrerupta in timpul contractiei creste cu peste 40% din circulatia
metabolica, adica ajungem la 140% circulatie, ceea ce determina stimularea metabolitilor in
fibra musculara, adica creste sinteza proteica si creste sinteza intranucleara). Prin trecerea
sintezei se produce hipertrofia musculara. Asadar, contractia izometrica la 2/3 din forta
maximala declanseaza ceea ce noi numim “FACTORUL INTRINSEC” (lantul de reactii
metabolice care duc la cresterea fortei si la hipertrofia musculara). Declansarea acestui factor
intrinsec se produce peste pragul de 65%-70% din forta maxima. Aceasta constatare a facut-o
pentru prima data LIBERSON. In afara de nivelul de a contractiei, conteaza foarte mult durata
contractiei, timpul de utilizare al muschiului (durata mentinerii unei tensiuni maximale posibile).
La persoanele neantrenate si mai ales la persoanele bolnave, acest timp de utilizare a muschiului
variaza intre 3-6 secunde pe contractie. La persoanele antrenate nu poate fi mai mare de 12
secunde.
Tipurile clasice de exercitii care folosesc contractiile izometrice sunt 2:
 Exercitiul unic scurt izometric zilnic (EUSIZ) –este vorba de o singura contractie
izometrica, care trebuie sa fie mai mare de 60-70% din forta maxima ca sa poata declansa
factorul intrinsec si trebuie sa dureze 6 secunde. OBSERVATIE: nu trebuie sa
depaseasca 6 secunde pentru ca s-a declansat ca peste 6 secunde forta nu creste
suplimentar, in schimb apare risucul unei tulbularari vasculare importante.
 Exercitiile repetitive, izometrice, zilnice (ERSIZ) –este vorba de repetarea de 20 de ori a
contractiei izometrice scurte cu pauze de 20 de secunde intre ele. Evident ca, fiecare
contractie respecta parametrii exercitiului unic, adica intensitatea de contractie e mai
mare de 6-70% din contractia maximala si fiecare contractie dureaza 6 secunde.
Sigur ca, rezultatele obtinute sunt mai bune in cazul ERSIZ decat EUSIZ, pentru ca prin
repetitiei e mult mai sigur ca se atinge pragul de declansare a factorului intinsec.

Un alt component important il constituie lungimea muschiului la care se executa

izometria si studiile au dovedit faptul ca la lungime maxima, muschiul dezvolta tensiuni
maxime. La o anumita pozitie, nu toate fibrele sunt activate la aceeasi tensiune. De exemplu:
in condidtiile in care din decubit dorsal ridicam membrele inferioare extinse si le mentinem,
altfel spus flexie de sol cu genunchiul extins. Mentinerea acestei pozitii de flexie a coapsei pe
bazin cu genunchiul intins o face contractia izometrica a muschiului cvadriceps. S-a constatat
ca la 60° in muschiul cvadriceps se dezvolta o forta de 35%-45% din forta maxima, in vreme
ce la 25°, mentinerea pozitiei dezvolta in muschiul cvadriceps o tensiune de 80% din forta
maxima.
S-a constatat ca activand succesiv un msuchi la lungime scurta, medie si apoi lunga, si
ulterior invers, forta in prima pozitie va fi de 3-4 ori mai mare fata de celelalte. Cauza o
constituie factorul de coordonare (factor neuronal). Totusi, antrenarea la pozitie lunga, se
constituie a fi cea mai buna, datorita avantajului mecanic de contractie la acel unghi. Deci, in
concluzie, rolul unghiului adica a lungimii msuchiului este esential in cursul contractiei
izometrice pentru cresterea fortei. Evident ca un rol esential il joaca si motivatia progresiva,
care poate sa creasca cu 30-40% forta datorita concentratiei volutionale mai mari, ceea ce
inseamna ca subiectul se concentreaza mai bine, recruteaza si sincronizeaza mai bine.

18.Contractia izometrica (avantaje,dezavantaje).

 AVANTAJELE CONTRACIEI IZOMETRICE
 Prezinta o eficienta buna atat pentru cresterea fortei cat si pentru hipertrofie, in
general in hipertrofie contractia izometrica este superioara alteor tehnici.
 Creste rezistenta musculara
 Este o tehnica simpla
 Are o durata scurta de tratament
 NU solicita articulatia
 Este mai putin obositoare

DEZAVANTAJELE CONTRACTIEI IZOMETRICE

 Creste munca ventricolului stang, se constata cresterea ritmului cardiac
 Creste tensiunea arteriala, in principal cea minima (diastonica
 Exercitiile se realizeaza cu respiratie blocata, pe un interval de la 8-12 secunde.
Daca pauzele dintre exercitii sunt scurte sau prea scurte, creste presiunea
intratoracica si intracraniana si pot sa apara accidente, uneori dramatice. Din
aceasta cauza, exercitiile de tip EUSIZ sau ERSIZ nu se implica la pacientii cu
tensiune oscilanta.
 Nu influeteaza supletea articulatiei
 Tonifica fibrele activate la unghiul dat, nu pe toate
 Antreneaza pentru cotractii lente, cu raspuns intarziat si nu antreneaza pentru
coordonare in activitati motorii complexe.
S-a constatat ca daca subiectii lucreaza cu 50% din forta maxima, cresterea saptamanala de
contractie este modesta, 3-5%. S-a constatat ca ori de cate ori exista posibilitatea combinarii
contractiei izometrice cu cea izotona, coordonarea nervoasa este mai buna si s-a mai constatat ca
este foarte util ca, contractiile izometrice sa fie precedate de efort dinamic, sau cel putin sa fie
precedate de o incalzire prin miscari libere.

19.Contractia izotonica (definitie, metodologie).

-se modifica lungimea fibrei musculare, ceea ce determina miscare articulara intr-o anumita
directie si sens cu tensiune msuculara in fibra, cvaziconstanta pe toata durata miscarii. Clasic, se
considera ca in contractia izotonica, fibra isi modifica lungimea, dar tensiunea dezvoltata ramane
constanta. Lucru care s-a doveit ca nu este real. Pe masura ce fibra se scurteaza, forta de
contractie scade.
Studiile au dovedit faptul ca contractia izotonica simpla, NU CRESTE FORTA
MUSCUALRA. De exemplu, in forta de contractiei 2, cresterea fortei de contractie se produce
numai prin contrarezistenta reprezentata, de segmentul mobilizat. Abia in pozitiile in care forta
de contractie creste de la 2 la 3, msuchiul este capabil sa invinga gravitatia. Cu cat fortele de
contractie cresc, 4 respectiv 5 este nevoie de aplicare a unei contrarezistetei proportionale, cu
forta de contractie dezvoltata.

MODIFICAREA LUNGIMII FIBREI

 Se poae produce in sensul apropierii capetelor muschiului, de scurtare a fibrei musculare,
este ceea ce numim contractie dinamica concentrica sau in sensul indepartarii capetelor
muschiului, deci alungirea fibrelor musculare, determinata de o forta exterioara care invinge
rezistenta muschiului. In acest caz, in care fibra se alungeste, avem o conractie dinamica
excentrica. Ambele tipuri de contractie, cresc forta de contractie. In conditiile in care raportul
dintre capacitatea de contractie a muschiului si valoarea rezistentei este corect.
Cea mai utilizata tehnica este contractia izotonica cu rezistenta. Este cea mai eficienta
tehnica pentru cresterea fortei msuculare si petru hipertrofie.
Ca si comparatie intre tipurile de contractie, in ceea ce priveste capacitatea de a genera forta,
contractia excentrica este mai mare decat izometrica, este mai mare deca concentrica (contractia
excentrica dezvolta cel mai mult forta). In ceea ce priveste randamentul muscular (efect de
consum de energie) contractia izometrica este mai mare decat cea izotonica.

CRESTEREA PRESIUNILOR INTRAARTICULARE

-tensiunea de contractie dezvoltata in muschi se transmisa la zonele de insertie. Va produce
aceasta crestere o presiune in articulatie. Atunci cand sunt mai multi msuchi care se conracta
in acelasi timp, presiunile dezvoltate intre ei sunt mai mare si se insumeaza. Este ceea ce numim
fenomenul de CO-CONTRACTIE. Contractia excentrica este mai mare decat cea concentruca
este mai mare decat cea izometrica.

20.Contractia izotonica – avantaje, tipuri de exercitii de crestere a fortei

musculare
AVATAJELE CONTRACTIEI IZOTONICE
 Dezvolta coordonarea nervoasa
 Asigura antrenare egala la toate unghiurile de miscare
 Asigura pastrarea, sau dupa caz, recastigarea imaginii motorii
 Creste forta musculara, dar creste si rezistenta musculara
 Creste forta utila in viteza de miscare
Conditia penruu realizarea acestor avantaje este de a se lucra mult cu multe contractii repetate
care sa se insumeze pentru a putea atinge nivelul de declansare a factorilot intrinseci.

TEHNICI SI EXERCITII DE CRESTERE A FORTEI MUSCULARE

 Exercitii de tip EUSIZ, 6 secude, 60-70%, o data pe zi
 Exercitiile de tip EUSIZ, de 20 de ori pe zi, contractie de 6 secunde, pauza de 6
secunde intre contractii, O SEDINTA PE ZI.
 3 contractii de cate 6 secunde cu pauze de cateva zeci de secunde, repetate de cateva
ori pe zi
 Serii de ERSIZ repetate de mai multe ori pe zi.
 Aceste exercitii sunt utile numai in acazul in care subiectul nu poate sa faca exercitii
de tipul contractiei izometrice.

Cele mai simple:

  Exercitiile dinamice cu rezistenta –exericitul maximal scurt EMS – este vorba de
exercitiile care seamana cu cele de ridicare a halterelor. Se lucreaza cu rezistenta
maximala 1ERM –este acea greutate pe care subiectul poate sa o ridice o data si sa o
sustina 5 secunde. Teoretic, subiectul daca este mai putin antrenat, obosit,
performeaza acest 1ERM o data, daca are o conditie buna, trebuie sa faca aceasta
greutata de 3 ori cu pauza de 1-2 min intre contractii respectand parametrii
contractiei, adica sa o duca pe cursa maxima, pe toata amplitudinea de miscare si sa o
mentina 5 secunde.
-exercitiul maximal cu repetitie – subiectul trebuie
sa isi testeze capacitatea. Greutatile cresc progresiv pana cand subiectul ajunge la10
RM (greutatea pe care subiectul o poate performa doar de 10 ori). La 5 pana la 7 zile
de antrenament zilnic trebuie sa se rulesteze 10 RM.

Primul tip de tehnica 10 RM a fosT McQueen, presupune utilizarea a 4 seturi de 10RM/zi

antrenamente repetate de 3 ori pe saptamana.
O tehnica extrem de utilizata a fost foarte mult tehnica fractionata DeLorme-Watkins – este o
tehnica care foloseste exercitii cu rezistenta progresiva si a devenit in timp un principiu
metodologic pentru rezistenta fortei si rezistentei.
Se folosesc 3 SETURI
10 repetari cu 50% din 10RM
10 repetari cu 75% din 10RM
10repetari cu 100% din 10RM.

Intre seturi se introduc pauze de 2-4 minute. Se indica un singur antrenament pe zi, 4 zile pe
saptamana, in a 5-a zi sa se retesteze 10RM. Acest principiu pleaca de la principalele programe
ale rezistentei care trebuie sa determine adaptarea la efort a pacientului. Actualmente se foloseste
o varianta a acestei tehnici, anume data dupa un nr de antrenamente subiectul depaseste 10RM
creste numerul de ridicari. Aceasta tehnici este putin rigida si sta la baza majoritatii
antrenamenteleor utilizate pentru cresterea fortei musculare.

Tehnica Zinoviev, este vorba de patru seturi de exercitii.

- Setul 1 reprezinta 10 repetari cu 10 R

- Setul 2 cu 10 repetari cu 90% din 10 R
- Setul 3 cu 80% si 10 repetari din 10 R
- Setul 4 70% si 10 repatari din 10 R

Uneori tehnica permite chiar 10 seturi pana la 10 repetari cu 10% din 10 R. din punct de vedere
fiziologic aceasta tehnica pare mai aproape de fiziologia muschiului, pt ca muschiul oboseste
treptat si pe masura instalarii oboseli fiecare set reprezinta o performanta aproape maximala.

La 5 sau 7 zile indiferent de tehnica se propune o retestare in functie de care schimbam 10 R.

atunci cand muschiul este foarte slab, se folosesc tehnicile cu 10 rm (mic, repetitii minime).
Discutam despre muschii slabi care nu pot ridica de 10 ori nici macar segmentul propriu.
In primul rand testam nivelul de ajutor pe care muschiul il necesita, se testeaza nivelul de asistare
minima necesara pentru a obtine 10 ridicari. Exista mai multe variante, cea mai utilizata este:

a) 10 ridicari ori 2 cu 10 repetari (rm)

b) 10 ridicari cu 10,5 ori 10 rm
c) 10 ridicari cu 10 rm

O alta forma pentru cresterea fortei musculare, este reprezentata de exercitiile culturiste de
bodybuilding, sunt exercitii analitice cu incarcare progresiva, cu numar de repetari in crestere si
cu viteza de executie in crestere, de regula aceste exercitii dinamice rezistive cu rezistenta
progresiva, reprezinta elementul de baza de tip lifting, dar el este complexat cu exercitii
izometrice la caputul cursei de miscare.

In general daca se lucreaza cu rezistente relativ mici 30-50 % din 1 RM, acea greutate maximala
pe care subiectul in mod normal daca este obosit sau stare medie ce confort o poate performa 1
data, iar in conditii bune de la 1 la 3 ori. Repetarile vor fi de peste 15 ori pe set.

Daca se lucreaza cu rezistente mijlocii 50-70 din 1 RM, se vor face 6 pana la 9 repetari.

Daca se lucreaza cu rezistente mari 70-100% din 1RM, atunci se lucreala 1 pana la 3 repetari.

Acestea se aplica grupelor de muschi intru-un anumit circuit, treptat antrenamentul devine din ce
in ce mai intens, factorii fiind:

1. creste numarul de reprize pe fiecare grup muscular.

2. pauza intre reprize fiind de la 1-3 minute.
3. creste numarul de antrenamente pe saptamana. De la 3 antrenamente se pleaca, pe
saptamana. La 2 antrenamente pe saptamana se mentine, se pleaca de la 3 si se ajunge la
7 pe saptamana, si creste durata antrenamentului de la 50 la 120 min, timp in care se
lucreaza toate grupele musculare.
 Observatii:

Sigur exercitiile dinamince cu rezistenta sunt cele mai utile forme de antrenament muscular
pentru hipertorofie, pentru cresterea mobilitatii articulare si pentru rezistenta musculara.

Pentru ca exercitiile sa fie eficiente ele tre sa se performeze pana la instalarea oboselii musculare.

Mare atentie pentru ca exista riscul depasirii oboselii musculare, ceea ce conduce la scaderea de
forta si epuizarea muschului, riscul este cu cat muschiul este mai slab. Deci testarea corecta a
fortei musculare, acest lucru necesitand raportarea la grupul simetric.

Este foarte importanta viteza de executie precum si durata antrenamentului. Desigur ca si

izometria este o forma de antrenament sigura, asigura cea mai rapida testere a fortei, dar aceasta
se face pana la un prag.
 21.Definitia rezistentei musculare (factorii de care depinde).
Rezistenta reprezinta capacitatea unui muschi sau grup de muschi, de a sustine un efort.

De exemplu este vorba de o activitate musculara sustinuta pe o anumita perioada mai lunga
de timp. Este capacitatea de a sustine o contractie.

 Factorii care realizeaza rezistenta musculara sunt mai multi, dar cei mai importanti sunt:

1. forta musculara

2. circulatia musculara

3. metabolismul muscular

4. complexul factorilor neuronali (motivatia, excitatia sau inhibitia corticala)

5. starea generala a organismului ( de boala sau de sanatate, echilibru/dezechilibru endocrin,

vegetativ, etc)

Rezistenta musculara este o proprietate de baza in activitatea fizica inclusiv in procesul

muncii, si uneori din anumite puncte de vedere este mai importanta ca forta propriu-zisa.

Aceasta trebuie testata si din punctul asta de vedere, rezistenta reprezinta capacitatea de a
mentine o contractie.

Astfel: un muschi sau grupa musculara in conditii fiziologice, reuseste sa performeze 15%
din forta maxima (deci sa mentina o greutate egata cu 15% din greutatea maxima acel 1RM,
deci 15 % din forta maxima o mentine nelimitata), 50% din forta maxima poate fi sustinuta 1
minut (la persoana de conditie medie), iar 100% din forta maxima poate fi sustinuta 6
secunde.

In general testarea rezistentei musculare se face cu 15-40% din forta maxima, sau se face prin
numarul de repetari posibile fara incarcare, doar cu greutatea segmentului. Desigur ca in
acest caz depinde viteza de executie, adica ritmul ridicarilor.

Testarea se face pana la instalarea oboselii musculare, in prima faza compensata, ceea ce
inseamna ca subiectul transpira, prezinta mimica caracteristica de efort, dar totusi el trebuie
sa continuie si sa ajunga pana in faza de oboseala decompensata, in momentul incheierii
exercitiului. Atunci cand subiectul nu mai reuseste sa performeze exercitiul pe toata
amplitudinea in conditiile in care scade ritmul, este oboseala decompensatorie.

• Tipurile de rezistenta cu care lucram sunt:

 1. rezistenta generala a organismului, cand suiectul este antrenat intr-o activitate care
peresupune activarea a peste 2/3 din masa musculara a organismului. Ex: in alergare sau
mersul alert, ciclism.

2. rezistenta speciala, care se folosesc la sportivi si discutam de diverse grupe musculare in

functie de sportul practicat.

3. rezistenta locala care se adreseaza unui segment, discutam cand in activitatea respectiva
este integrat mai putin sau cel putin gal 1/3 din masa musculara acorpului.

In activitatile competitionale sportivii se confruta cu mai multe rezistente, neuropsihica,

emotionala, etc.

Pentru a creste rezistenta musculara, trebuie sa crestem durata exercitiului, de obicei tipul de
antrenament este altul, cu rezistente mici dar durate mari. Antrenamentul pentru rezistente
foloseste exercitii de 15-40% din 10RM sau 1RM. Dar cu durata mai mare progresiva pana la
instalarea oboselii, cea decompensata.

Ca si metodologie este util orice tip de exercitiu activ cu rezistenta. Se antreneaza inclusiv
prin sport terapeutic si programe de terapie ocupationala.

22.Definiti coordonarea, factorii de care depinde coordonarea si legile

coordonarii.
Definitia coordonarii: coordonarea reprezinta de fapt, combinarea activitati unui numar de
muschi intr-o schema de miscare continua, lina, executata in conditii normale.

Aceasta presupune si control, este automata, neperceputa constient, desi poate fi facuta si
constient.

Monitorizarea coordonari, se realizeaza prin propioreceptori si prin centri subcorticali.

Activitatea acestora poate fi partial suplinita de controlul vizual plus centri corticali, atunci cand
controlul prin propioceptie si centri subcorticali este inlocuit total de controlul vizual si al
centrilor corticali, miscarea nu va mai fi la fel de fina, lina, cursiva. Obtinerea coordonarii
contine foarte multe repetari si coordonarea se obtine paralel cu cresterea, odata cu dezvoltarea
psihomotrica a subiectului, deci se obtine in prima si a doua copilarie.

Coordonarea necesita antrenament, care determina cresterea preciziei care duce la performarea
activitatii respective cu economie maxima de efort muscular. Asta inseamna ca pentru obtinerea
eficientei maxime, se vor inhiba orce iradieri inutile ale excitatiei in cortex. Deci se vor elimina
orice contractii parazite. Astfel se obtin „engrame motorii” sau „pattern de miscare”. Asta
insemna ca in final se obtin modele de miscare care se enangrameaza (se ficxeaza) sub corticali.
In momentul necesar, engrama se declanseaza fara control volitiv, dar ea poate fi controlata si
volutional. Deci miscarea se poate controla si prin vointa propie, miscarea volitionala poate
merge mai departe si poate selecta, modifica sau combina, elemente ale engramelor motorii deja
fixate sub corticali, din combinarea acestor elemente prin antrenament, se creeaza engrame noi.
Acestea prin repetare se vor fixa si ele sub corticali si tot asa.

Legile coordonarii duoa Kiottke:

- Exercitiile trebuie sa se faca de cateva ori pe zi, fara intreruoere oana la obtinerea
coordonarii
-

23. Descrierea si functionalitatea fusului neuromuscular.

Descriere: Este o formatiune fusiforma invelita de o capsula formata din lamele celulare
(fibrocite alungite) intre care exista fibre colagenice orientate in axul lung al fusului. In interiorul
aceste capsule se afla 3-10 fibre musculare. Anatomic, fusul muscular este plasat printre fibrele
musculare. Un muschi care traverseaza o articulatie are intre 6-1300 astfel de fusuri musculare.

Functionalitate:

• Zona centrala a fusului contine o substanta gelatinoasa care are rolul sa faciliteze
alunecarea fibrelor musculare intrafusale.

• Contactul intre membrana conjuctiva a fusului la nivelul polilor si structurile conjunctive

ale muschiului, este foarte strans, motiv pentru care modificarile de alungire ale muschiului se
transmit imediat fusului muscular.

• Modificarile de lungime ale muschiului sunt insa direct dependente de miscarea articulara
in directia determinata de contractia mushiului respectiv. In acest fel, fusul muscular devine
proprioceptorul care informeaza si asupra pozitiei segmentelor in spatiu.

24.Antrenamentul la efortul dozat

Efortul fizic reprezinta un stre complex pentru organism si trebuie sa reprezinte un stress la care
organismal nu se poate adapta.

Nivelul de effort fizic depimde de:

 Nivelul de la care pornim

 Tipul de antrenament pe care-l folosim – alergare pe distante progressive intr-un timp cat
mai scurt, mers etc
 Unde se poate ajunge
  Ce mijloace de antrenament are la mana subiectul respective

Testarea capacitatii de effort este esentiala cand prin aceasta testare trebuie sa determinam
nivelul de pornire, posibilitatile de adaptare a subiectului, nivelul de effort proprus pe
antrenament. Testarea se poate face in sala de kinetoterapie, dar cel mai frecvent in laboratoarele
specializate pentru pacientii cu diverse patologii.

Nivelul de effort la care se va antrena subiectul este bine sa se exprime in watii( nivel de lucru
mechanic). Un alt mod prin care se poate exprima nivelul de effort este cosumul de oxygen pe
minut.

Testarea capacitatii de effort este un test preliminary care incepe programul, pentru ca pe baza lui
vom stabili:

 Nivelul initial de effort

 Obiective intermediare pe care le propunem ca si obiectiv final

METODE DE ANTRENAMENT:

1. MERSUL: este cea mai fiziologica metoda

Avantajele sunt majore:

-exercitiul este fiziologic si prezinta un automatism prestabilit

-este simplu si pune in actiune grupe musculare mari

Dozarea este relative, se poate face prin modificarea ritmului, distantei. Duratei sau panta pe care
se deruleaza activitatea.

O forma speciala de mers o constituie asa numitele cure te teren care sunt evaluate d.p.d.v
energetic pentru fiecare traseu in parte.

Se poate folosi pentru pacientii pulmonari cronici, unde antrenamentul poate sa inceapa sub
administrare de oxygen si treptat aceasta administrare sa se suspende.

2. ACTIVITATE DE AUTOINGRIJIRE SI ACTIVITATI CASNICE

La inceput, aceste activitati reprezinta atat scopul cat si metoda de reeducare la effort fizic. Se
poate folosi la pacientii cu deficient cardio-pulmonare severe.

3. URCATUL SI COBORATUL SCARILOR/PANTELOR

Progresivitatea antrenamentului survine prin:

- Numarul de trepte
- Durata urcarii
 - Inaltimea treptei
- Inclinarea pantei
- Distanta (m/km)
- Ritmul de urcare
4. BICICLETA ERGONIMOCA/ COVOR RULANT

Avantaje:

- Dozarea efortului se face foarte bine

- Urmarirea parametrilor cardio-respiratori se face foarte correct
- Posibilitatea dozarii perfecte a efortului
5. ALERGAREA

Este cea mai utilizata pentru mai multe categorii de subiecti: sedentary, cardio-pulmonari (stare
avansata de antrenament)

Dozarea efortului in timpul delurarii alergarii este constituit din : ritm, distanta, durata, nivelul la
subbiectul ridica genunchii.

6. INOT

Avantaje: beneficiaza de efectele benefice ale apei calde si de efectele benefice ale presiunii
hidrostatice.

7. TERAPIA OCUPATIONALA, SPORTURI TERAPEUTICE

Exemple: tenis de camp, inot, sport de echipa, munca

Cea mai moderna forma de exprimare a intensitatii unui effort se face prin “echivalentul
medabolic”=EM.

Metodica sedintei de antrenament dupa Haskell:

Sesiunile de antrenament la effort fizic dozat ( 3 etape) :

1) 3-6 minute: inaclzire, adaptare la effort

Exercitii generale lente fara effort fizic mare, care antreneaza toate grupele musculare,
inclusiv gimnastica respiratory.
2) Exercitiul propriu-zis la effort fizic dozat ( mers sau alegrare). Durata depinde de nivelul
capacitatii motorii a subiectului.
3) 5-10 min: trecerea la starea de repaus

Cuprinde: miscari usoare ale membrelor si miscari respiratorii.

Este necesara pentru ca in cursul efortului se produce vaso-dilatatie foarte mare in grupele
musculare. Aceasta vaso-dilatatie nu dispare la oprirea efortului sau daca se opreste brusc.
Pompa musculara periferica nu impinge sangele catre inima si poate aparea riscul de lipotimie,
tulburari ale ritmului cardiac.

Rolul pe care il are aceasta etapa:

-scadere gradual a trahierdiei graduale din effort

-stabilizarea tensiunii arteriale

-risipirea caldurii effectuate de effort

-“spalarea metabolitilor acizi din muschi”

Efectele antrenamentului la effort fizic dozat sunt complexe:

- Cresterea conditiei psihice

- Ameliorarea functiei ventriculului stang
- Cresterea sufrafetei alveo-capilara de schimb => raportul ventilatiei este ameliorat
- Scade rezistenta vasculatiei periferica
- Creste extractia oxigenului din sangele arterial