46.Analiza biometrică după Nance.

Aprecierea spatiului necesar in dentitia definitiva poate fi facuta pentru fiecare

arcada, comparindu-se dimensiunea mezio-distala a dintilor din zona anterioara.
Aceasta perimetrie Nance se efectuiaza cu ajutorul unei lame elastice gradate,
aplicata deasupra modelului cu care se evaluiaza lungimea crestei alveolare , de la
fata meziala a molarului de 6 ani la fata meziala a molarului de 6 ani omolog.
Determinarile se fac atit pentru maxila cit si mandibula. Dimensiunea obtinuta se
compara cu suma diametrelor mezio-distale ale celor 10 dinti maxilari sau
mandibulari , din zona anterioara si medie.

47.Biomecanica forţelor ortodontice în deplasările dentare.

Noţiuni de biomecanică ortodontică

Considerând dinţii drept corpuri asupra cărora se aplică forţe
şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc într-un mediu biologic
în care dinţii au propriul sistem de implantare, este necesară
prezentarea unor noţiuni de bază privind câteva mărimi fizice:

Centrul de rezistenţă
Poziţia centrului de rezistenţă depinde de ţesutul de susţinere
dento-alveolar, deci de morfologia rădăcinii, de ligamentul
parodontal, de calitatea osului alveolar (lungimea crestei
alveolare) şi în nici un caz nu depinde de tipul şi mărimea forţelor
aplicate pe dinte. Aproximând forma unui incisiv cu o parabolă şi
presupunând mediul înconjurător omogen, centrul de rezistenţă
se calculează matematic ca fiind la aproximativ 33% din lungimea
rădăcinii în porţiunile dinspre colet. Cercetări holografice „in vivo”
au demonstrat că centrul de rezistenţă este situat ceva mai
apical, la aproximativ 40% de la creasta marginală. La molari,
centrul de rezistenţă este în apropierea furcaţiei radiculare, de
obicei cu 1-2mm mai apical. Pentru ortodonţie, centrul de
rezistenţă reprezintă punctul în care dacă s-ar aplica o forţă,
aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă se aplică un cuplu
de forţe în jurul centrului de rezistenţă s-ar produce o mişcare de
rotaţie pură (Boboc).

Centrul de rotaţie
Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la
nivel coronar, aceasta va determina o înclinare a dintelui
compusă de fapt dintr-o mişcare de translaţie şi una de rotaţie.
Înclinarea apare datorită momentului ce ia naştere prin aplicarea
forţei la distanţă de centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în
jurul unui alt punct denumit centru de rotaţie. Spre deosebire de
centrul de rezistenţă care depinde doar de anatomia
dentoalveolară, centrul de rotaţie depinde de forţa şi momentul
forţei aplicate la nivelul dintelui. El poate fi în apropiere de centrul
de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul
rădăcinii, poate fi coronar, apical sau chiar la infinit.

Forţa ortodontică
Este definită în fizică drept acţiunea unui corp asupra altui corp.
Este o mărime vectorială, având direcţie de acţiune, punct de
aplicare, sens şi intensitate. Intensitatea forţei este apreciată
după efectul biologic asupra ţesuturilor dento-parodontale şi mai
ales asupra presiunii sanguine capilare. În ortodonţia modernă se
preferă forţele uşoare pentru deplasarea dinţilor, adică forţele ce
nu produc zone de hialinizare în ligamentul parodontal. O forţă de
intensitate mare nu ar produce o deplasare mai rapidă, deoarece
apar zone de hialinizare ce blochează deplasarea şi în plus pot să
apară efecte nedorite (pierderea ancorajului, dureri dentare,
necroze pulpare, rizalize patologice).
Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi
de compunere şi descompunere:
● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe,
el se comportă ca şi cum pe el ar acţiona o singură forţă de
intensitate, direcţie şi sens egale cu ale forţei rezultante
vectoriale obţinute din compunerea vectorială a acelor forţe.
● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi
sens, acţionarea lor se sumează. Un exemplu concludent ar fi
sumarea forţei de mezializare fiziologică cu cea de mezializare
ortodontică.
● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate
egală, acţiunea celor două forţe se anulează. Dacă intensitatea
diferă, rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele două forţe, iar
deplasarea se face în sensul forţei mai mari.
● Dacă direcţiile a două forţe sunt paralele, iar sensul contrar şi
acţiunea lor este tangenţială, apare mişcarea de rotaţie. Forţa
ortodontică poate fi exercitată asupra unor dinţi izolaţi, grupe
dentare, arcade, articulaţia temporomandibulară. Indiferent de
natura forţei ortodontice (naturală, artificială), pentru a obţine un
efect terapeutic este necesară o zonă de aplicare a forţei (dinţii,
arcada, maxilarul) şi o zonă de sprijin denumită ancoraj (Cocârlă).
Ancorajul reprezintă sursa rezistenţei la reacţia forţei şi deci, la
deplasările dentare nedorite. În tratamentele ortodontice se ţine
cont de legea a III-a a lui Newton: “acţiunea şi reacţiunea sunt
egale şi opuse”. Conform principiilor mecanice, forţa aplicată
pentru deplasarea unui dinte sau a unui grup dentar, trebuie să
dispună de o forţă cel puţin egală şi opusă pentru ancoraj. Dacă
zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei opun o rezistenţă, forţa
le deplasează egal: de exemplu, la închiderea diastemei, fiecare
incisiv serveşte ca punct de sprijin şi de aplicare a forţei. Dacă
rezistenţa este inegală, zona mai puţin rezistentă suferă o
deplasare mai importantă, devenind zona de aplicare a forţei.
Ancorajul depinde de numărul dinţilor incluşi în ancoraj şi de
mărimea suprafeţei radiculare, molarii oferind o zonă de ancoraj
mult mai bună decât incisivii.

Momentul forţei
Dacă forţa nu acţionează în centrul de rezistenţă al dintelui, ea
nu va produce o translaţie pură, ci o rotaţie a dintelui datorită
momentului forţei ce apare prin aplicarea forţei la distanţă de
centrul de rezistenţă. Distanţa perpendiculară pe direcţia forţei,
măsurată din centrul de rezistenţă se numeşte braţul forţei.
Momentul forţei este o mărime fizică, definită ca produsul dintre
mărimea forţei şi braţul ei, iar momentul unui cuplu de forţe este
produsul dintre mărimea forţelor şi distanţa dintre ele (Cocârlă).
M = F x d, unde M este momentul forţei, F este forţa, iar d braţul
forţei. Sensul momentului se determină prin prelungirea forţei în
jurul centrului de rezistenţă: dacă momentul va provoca o rotaţie
în sens orar, semnul momentului forţei este convenţional pozitiv,
iar dacă rotaţia este în sens invers acelor de ceasornic, semnul
momentului va fi negativ. Cu cât direcţia forţei este mai aproape
de centrul de rezistenţă, mişcarea va fi predominant prin
translaţie, în timp ce o distanţă mai mare va genera o rotaţie mai
importantă şi o translaţie mai mică.

Raportul moment – forţă

Raportul între forţă şi momentul creat nu poate fi controlat

decât cu aparate fixe şi de el depinde tipul de deplasare a
dintelui. Un raport M/F mare produce o deplasare radiculară mai
amplă decât deplasarea coronară. Un raport M/F mai mic
determină o înclinare a 6 dintelui prin deplasare coronară, dar
mai mică decât în situaţiile în care nu se aplică o contraforţă.
Gresiunile necesită un raport M/F de 8/1 până la 10/1, în funcţie
de lungimea rădăcinii. Pentru a deplasa uniform atât coroana cât
şi rădăcina unui dinte cu o forţă de 100g, va fi necesar un
moment de 800-1000g/mm. Pentru deplasările mezio-distale,
momentul depinde de dimensiunea bracket-ului ce determină
braţul forţei. Cu cât bracket-ul este mai lat, celelalte elemente
fiind egale, cu atât se generează mai uşor un moment pentru
deplasarea rădăcinilor dinţilor ce limitează o breşă.
Fricţiunea Deplasarea dinţilor se poate face prin sisteme
fricţionale şi nefricţionale. În sistem fricţional, dinţii sunt deplasaţi
de-a lungul arcului, apărând o fricţiune între bracket şi arc ce
depinde de: dimensiunea şi calitatea arcului, modul de
confecţionare, particularităţile bracket-ului (material de
confecţionare, lăţime, caracteristicile slotului), tipul ligaturii
folosite. Când forţa de fricţiune este importantă, mişcarea de-a
lungul arcului este blocată. În sistemul nefricţional, dinţii sunt
deplasaţi odată cu arcul, pe porţiuni limitate de arc. Arcurile pot fi
totale sau parţiale, cu bucle de contracţie, dar aceste bucle pot
genera forţe şi momente specifice ce trebuie foarte bine
cunoscute. Pentru contracararea momentelor secundare nedorite,
braţele buclelor pot primi îndoituri “anti-tip” şi “antirotaţionale”
(Cocârlă.

49.Forța ortodontică. Definiție, clasificarea forțelor ortodontice.

Importanța forței optime în deplasările dentare în funcție de planul
de referință

În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura

lor în forţe artificiale sau mecanice şi forţe naturale sau
funcţionale:
 forţele artificiale (mecanice) sunt produse de proprietăţile
materialelor din care sunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri
inoxidabile pentru arcuri, materiale elastice (inele de cauciuc),
şuruburi ortodontice. Deformarea componentei elastice (arcul)
determină o tendinţă la revenire spre forma iniţială, declanşând o
forţă care aplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia.
Intensitatea acţiunii forţei este reglată periodic de către medic
prin activarea arcurilor sau de către pacient prin derotarea
şuruburilor sau schimbarea inelelor elastice.
 forţele naturale (funcţionale) sunt generate de contracţiile
musculaturii orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului
grupelor musculare antagoniste. Intensitatea acestor forţe este
reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari, pericolul
supradozării forţei fiind redus (Cocârlă).
Din punct de vedere al forţei ortodontice utilizate, se pun în
discuţie 3 aspecte:
 ritmul de aplicare
 intensitatea forţei
 rezistenţa ţesutului asupra cărora se aplică.
Din punct de vedere al ritmului de acţiune, este foarte
important cuplul „durată de acţiune-durată de repaos”.

Există 3 tipuri de forţe:

→ forţe intermitente caracterizate de alternanţa perioadelor de
acţiune şi de repaos, fiind generate de aparate mobile,
activatoare, dispozitive extraorale, aparatul acţionând doar o
parte din zi. Dispozitivele extraorale se poartă în timpul nopţii
generând forţe ortodontice puternice, dar perioada de inactivitate
de peste zi permite ţesutului să se odihnească şi circulaţiei
întrerupte să se reia.
→ forţe discontinue caracterizate de alternanţa perioadelor de
acţiune cu perioadele de repaos ce permit organizarea ţesuturilor.
Forţa importantă pe parcursul activării, diminuă rapid din
momentul deplasării ortodontice a dintelui. → forţe continue cu
intensitatea aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării
dintelui, nu solicită reactivări frecvente. Sunt forţe lejere ce nu
provoacă compresia exagerată a ligamentului parodontal şi
hialinizarea tisulară. Folosite cu discernământ fără a provoca
presiuni localizate, permit cea mai favorabilă deplasare
ortodontică. După Graber, forţele intermitente ar fi mai biologice,
deoarece perioadele de repaus oferă osului posibilităţi de
restructurare, iar fluxul sanguin nu ar fi jenat decât pe perioade
scurte de timp. Avantajele forţelor continue provin din faptul că,
odată declanşate, procesele restructurării osoase sunt şi
întreţinute.
După intensitatea forţei, există:
→ forţe mici, lejere ce nu depăşesc 30-40 g/dinte
monoradicular. Ligamentul parodontal este presat, nu strivit, iar
vasele sanguine sunt încă vizibile. În aproximativ 24 - 48 de ore,
de-a lungul suprafeţei de os alveolar supusă presiunii, apar
mieloplaxe şi începe resorbţia directă de os alveolar, iar în spaţiile
reticulare are loc depunerea de osteoid.
→ forţe mari, sub acţiunea cărora ligamentul parodontal este
strivit între dinte şi peretele alveolar: vasele sanguine sunt
comprimate, iar ligamentul parodontal devine acelular şi hialin în
aparenţă. Osteocitele osului subiacent dispar. Aceste zone sunt
deseori bine localizate, iar mieloplaxele apar adiacent la ele şi în
spaţiile reticulare ale osului subiacent. Astfel se îndepărtează
zona de hialin şi corticala, dintele deplasându-se în final. Dacă
forţa rămâne excesivă în continuare, vor apărea noi zone de
hialin. Este dificil să determinăm forţa ideală ce trebuie aplicată
fiecărui dinte pentru a obţine o deplasare dată în condiţii ideale.
Un factor ce face imposibilă determinarea forţei optime este
diversitatea reacţiilor individuale.
La o presiune egală, fiecare individ reacţionează diferit în funcţie
de caracteristicile sale individuale:
 rigiditatea substanţei fundamentale intercelulare
 gradul de mineralizare şi maturizare a osului
 rezistenţa mecanică a ţesuturilor.

50.Tipurile de deplasare dentară. Efectele negative ale

deplasărilor dentare
Tipuri de deplasări dentare ortodontice

Versiunea este cea mai frecventă deplasare ortodontică ce

rezultă în urma aplicării unei forţe punctiform la nivelul coroanei
dentare şi constă în bascularea dintelui în jurul centrului de
rotaţie. Se mai numeşte versiune. Mişcarea de basculare
determină o concentrare a presiunii pe zone limitate de ligament
parodontal. Centrul de rotaţie (hipomoclion) determină
deplasarea rădăcinii în direcţie opusă forţei de basculare. O
mişcare de basculare are aproape întotdeauna drept rezultat
formarea unei zone de hialin sub creasta alveolară, când dintele
are o rădăcină scurtă sau incomplet dezvoltată. Dacă rădăcina
este complet dezvoltată, zona de hialinizare va fi localizată la
mică distanţă de creasta alveolară (Graber)
Gresiunea este o deplasare corporeală în care atât coroana,
cât şi apexul se deplasează în aceeaşi direcţie şi pe aceeaşi
distanţă. Pentru a produce aceeaşi presiune în ligamentul
parodontal şi acelaşi răspuns biologic, este necesară o forţă de
două ori mai mare pentru o deplasare corporeală decât forţa
pentru basculare. Se mai numeşte gresiune. Deplasarea
corporeală sau translaţia necesită un cuplu de forţe paralele care
se distribuie pe întreaga suprafaţă osoasă alveolară. Acest tip de
mişcare ortodontică este favorabil atâta timp cât intensitatea
forţei nu depăşeşte o anumită limită (Reitan).
Derotarea este o mişcare de pivot în jurul axului mare
radicular necesitând un cuplu de forţe. Teoretic, forţele ce produc
această mişcare ar putea fi mult mai mari decât cele ce produc
alte tipuri de mişcări dentare, deoarece ele ar putea fi distribuite
în tot spaţiul parodontal. Practic s-a demonstrat că este imposibilă
aplicarea unei forţe de derotare fără ca dintele să nu basculeze 8
în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele
din cursul mişcării de basculare. De aceea, forţele ortodontice
potrivite pentru derotările dentare, sunt similare celor pentru
basculare.
Extruzia sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul
de ocluzie, induce în mod ideal doar zone de tensiune la nivelul
ligamentului parodontal, nu şi zone de presiune. La fel ca în
derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece
dacă dintele basculează în cursul extruziei, determină şi o arie de
compresiune în spaţiul parodontal. Chiar dacă această posibilitate
ar putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu sunt dorite,
numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei
odată cu dintele. Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ
aceeaşi intensitate cu forţele pentru basculare.
Intruzia s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat.
Necesită un control atent al intensităţii forţelor astfel încât se vor
aplica numai forţe de intensitate mică deoarece zonele de
compresiune vor fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului.
La tineri este favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară.
În cazurile în care osul alveolar este dispus mai aproape de apex,
creşte riscul resorbţiei radiculare la nivel apical. Intruzia, extruzia
şi mişcarea de torque (după Graber)

Mişcarea de torque este o deplasare mai mult radiculară, în

sens vestibulo-oral, coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar
menţinută pe loc. Forţa este repartizată pe toată suprafaţa
radiculară. Necesită cupluri de forţă a căror rezultantă este o
rotaţie în jurul unui punct situat la colet (Cocârlă). În timpul
deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei localizată în
apropierea treimii mijlocii a rădăcinii, deoarece ligamentul
parodontal e mai larg în treimea apicală decât în treimea mijlocie.
După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii mijlocii,
apexul radicular începe treptat să comprime fibrele parodontale
adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de presiune (Reitan).

Efectele negative ale deplasarii dentare

Mortificarea pulpei , ca urmare a aplicarii unor forte de
intensitate mare si cu actiune prelugita mai ales pe dintii cu apex
inchis.
 Rezorbtie radiculara mica pe partile laterale ale radacinii in
timpul actiunii ortodontice , aceste rezorbtii se refac dupa
incetarea fortei ortodontice.
Rezorbtie radiculara apicala pot aparea la dintii care au suferit
miscarii de translatie sau care in timpul deplasarii s-au sprijinit cu
apexul pe corticala palatenala sau vestibulara a osului alveolar ,
aceasta impune oprirea deplasarii pentru a permite refacerea cu
cement secundar a apexului dentar.