54 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
Implantele, minişuruburile şi dinţii anchilozaţi fiind în contact direct cu
Capitolul 5
ANCORAJUL ÎN TERAPIA ORTODONTICĂ
Unul dintre obiectivele tratamentului ortodontic este de a obţine deplasa-
rea dentară în sensul dorit, cu menţinerea la minim a deplasărilor secundare.
Ancorajul este unul din factorii limitativi în ortodonţie şi controlul său este esenţial
în reuşita tratamentului ortodontic. Termenul de „ancoraj ortodontic’’ pentru
prima oară a fost folosit de Angle (1907), fiind mai târziu definit de Ottofy (1923).
Când Edward Angle a dezvoltat primul sistem edgewise de control
tridimensional al deplasării dentare, el a creat premizele unei noi etape în
ortodonţie, în care rezultatele tratamentului au devenit mai previzibile, iar
pierderea de ancoraj este controlată.
Ancorajul ortodontic a subliniat atât caracterul, cât şi gradul de rezistenţă
la deplasarea dinţilor, oferit de o structură anatomică dată, fiind folosit
în scopul alinierii dentare. Principiul ancorajului ortodontic a fost clarificat în
mod explicit în cea de-a treia lege a lui Newton (1687), potrivit căreia ”o forţă
aplicată poate fi divizată într-o componentă de acţiune şi într-un moment de
reacţie egal opus”.
Într-un tratament ortodontic trebuie luate în considerare efectele
ortodontice, impunându-se şi controlul acestora. Scopul este acela de a
maximaliza deplasarea dentară dorită, cu minimalizarea efectelor nedorite.
Ancorajul adiţional, aşa cum forţele extra şi intra-orale sunt vizibile şi
prin urmare dependente de corespondenţă ,este asociat cu riscul unor efecte
nedorite, ca înclinarea planului ocluzal, protruzia incisivilor mandibulari şi
extruzia dinţilor. Numeroase studii au demonstrat fiabilitatea implanturilor
osteointegrate, utilizate ca sprijin în ortodonţie.
osul, nu posedă un ligament periodontal normal. În consecinţă, ele nu
migrează, când li se aplică forţe ortodontice şi prin urmare, pot fi folosite
pentru ancoraj absolut, care este independent de corespondenţa cu pacientul.
Termenul de “ancoraj”a ridicat multe confuzii şi în mod repetat a împiedicat
înţelegerea mecanismului de acţiune al aparatelor ortodontice. În orice caz,
conceptele de bază nu sunt greu de înteles, şi într-adevăr ele trebuie
elucidate, mai ales în situaţia în care se optează cu predilecţie pentru utilizarea
aparatelor ortodontice fixe. Tratamentul ortodontic în sine implică aplicarea
unor forţe asupra coroanelor şi rădăcinilor dinţilor. Aceste forţe sunt generate
de componentele active (arcuri, elastic). Componentele active produc o
forţa într-o direcţie şi o forţă identică în direcţia opusă, ceea ce corespunde
cu legea treia a lui Newton:” oricare acţiuni îi corespunde o reacţiune”.
Forţa, care produce deplasarea dentară dorită, este în mod inevitabil
asociată cu o forţă opusă de aceeaşi magnitudine. Aparatele ortodontice
active, fie mobile, mobilizabile sau fixe, vor aplica o forţă care va trebui să
fie suficient de rezistenţă. În ortodonţie, structurile de rezistenţă şi forţa de
opunere, sunt cunoscute sub denumirea de ancoraj. Ancorajul poate fi în
funcţie de sursă intra-oral şi extra-oral. În cel mai simplu caz, obiectivul
tratamentului este obţinerea deplasării structurilor, care asigură ancorajul.
Totuşi, în practică, în mod particular, când ancorajul este asigurat de
structurile intra-orale, trebuie anticipat faptul că forţa de rezistenţă va produce
deplasarea ancorajului .Acest fenomen este numit pierderea ancorajului.
Conceptul, conform căruia ancorajul intra-oral este fix este greşit gândit. Un
concept mai corespunzător este cel al managementului ancorajului, care
implică pe de o parte restricţionarea deplasării dentare importante, operatorul
trebuind să anticipeze şi să controleze efectele forţelor opuse pe parcursul
întregului tratament. Fără stabilirea unui management efectiv al ancorajului,
nu va fi posibil obţinerea unui rezultat ideal la finalul tratamentului ortodontic.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 55 56 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

5.1. Valoarea ancorajului

În orice situaţie în care se aplică o forţă, trebuie identificate următoarele

elemente:
dinţii care trebuie deplasaţi ;
componentele active care aplică forţa ;
ancorajul, care trebuie să fie rezistent la forţa de opunere.
Dezbaterea centrală se referă la forţele de aceeaşi magnitudine, care
se aplică asupra dinţilor care trebuie deplasaţi şi asupra ancorajului. Forţele
respective au direcţii opuse. Caracteristica esenţială a unui ancoraj eficient
este rezistenţa la deplasare.
Fig. 42. În cazul unui aparat mobilizabil, încorporarea a cât mai mulţi dinţi
În cazul ancorajului extra-oral, există cel puţin din punct de vedere şi acoperirea boltei palatine va creşte valoarea ancorajului.
teoretic, o posibilitate limitată de obţinere a unui ancoraj fix.
Ancorajul intra-oral, aplicat singular în majoritatea cazurilor, este mult
mai limitat comparativ cu aplicarea concomitentă şi a ancorajului extra-oral.
Dinţii care reprezintă ancorajul pot fi situaţi pe aceeaşi arcadă(ancoraj
intramaxilar) sau de pe arcada opusă(ancoraj intermaxilar).
Un dinte anchilozat sau un implant dentar va oferi un ancoraj fix, dar
în situaţia în care se folosesc dinţii sănătoşi drept ancoraj, ancorajul va
suferi pierderi în mod sigur.
Limita până la care ancorajul intra-oral poate să reziste la deplasare,
depinde de valoarea ancorajului, care este în relaţie directă cu efectele forţei
asupra structurilor care asigură ancorajul.
Determinanţii de bază care constituie valoarea ancorajului sunt :
magnitudinea forţei la care structurile trebuie să reziste ;
presiunea distribuită la nivelul ligamentului periodontal ;
morfologia rădăcinii ;
Fig. 43. Efectul de “bowing” apărut în urma aplicării unor forţe mari de
spaţiul disponibil ;
retracţie pe un arc prea subţire. În consecinţă are loc pierderea ancorajului,
structurile vecine. creşterea overbite-ului şi crearea unei ocluzii deschise laterale.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 57 58 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

5.1.1. Magnitudinea forţei

Forţele uşoare sunt suficient de puternice pentru a depăşi pragul pentru
deplasarea dintelui. Există, în orice caz, o limită superioară, care dacă
se depăşeşte va rezulta întârzierea deplasării dintelui, asociată cu riscul
producerii de leziuni atât la nivelul dinţilor, cât şi la nivelul ţesuturilor de
susţinere.
Conceputul de "forţă fiziologic" se referă la magnitudinea optimă a
forţei, care este capabilă să determine deplasarea dentară dorită, şi în
acelaşi timp riscul de producere al leziunilor în ambele părţi este minim.

Fig. 44. Aplicarea unei ligaturi din sârmă în zona posterioară,
între canin şi molar creşte valoarea ancorajului încă din primele
etape ale tratamentului.
Fig. 46. Relaţia dintre forţă şi deplasarea dentară. Creşterea pantei graficul
spre forţa optimă indică aplicarea unei forţe progresiv crescătoare ceea ce
are ca şi rezultat creşterea progresivă a ratei de deplasare dentară.
Peste valoarea forţei optime, nu mai există un raport proporţional între
forţa aplicată şi rata de deplasare dentară. Creşterea valorii forţei aplicate
nu va rezulta în creşterea ratei de deplasare dentară, graficul prezintă la
acest nivel un platou, care este reprezentat clinic prin reducerea deplasării
dentare.
Creşterea progresivă a forţei, peste valoarea optimă, riscă producerea
unor leziuni la nivelul dinţilor şi ţesuturilor de susţinere.

Tabelul 2. Valoarea forţei în funcţie de tipul de deplasare

Tipul deplasare Valoarea forţei

Înclinare 50-75 grame forţă pe dinte
Deplasarea corporală 100-150 grame forţă pe dinte
Îndreptare 75-125 grame forţă pe dinte
Rotaţie 50-75 grame forţă pe dinte
Fig. 45. Îndoirea distală înspre gingival a arcului previne deplasarea spre Extruzie 50-75 grame forţă pe dinte
vestibular a grupului anterior şi asigură confortul pacientului. Intruzie 15-25 grame forţă pe dinte
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 59 60 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Aria suprafeţei radiculare localizată în osul alveolar este, aşadar, un

determinant important al efectului forţei aplicate. Forţa aplicată poate fi
suficientă pentru iniţierea reacţiei celulare, care duce la deplasare dintelui
cu o suprafaţă radiculară mică, şi o deplasare insuficientă în cazul dinţilor
cu suprafaţă radiculară mare.

Fig. 47. Distalizarea caninului superior în tratamentele cu extracţia

primului premolar va induce o mişcare reciprocă a dinţilor posteriori.
Pierderea de ancoraj poate fi minimalizată în condiţiile în care forţa
de retracţie are valoare scăzută.

Fig. 49. Aria suprafeţelor radiculare în mm².

Forţa optimă pentru producerea deplasării incisivilor inferiori va fi

insuficientă pentru deplasarea molarilor. Rata deplasării incisivilor inferiori
va fi maximă, în timp ce aceeaşi forţă va fi insuficientă pentru producerea
deplasării sau va produce deplasarea lentă.
În termenii managementului ancorajului, dacă dorim realizarea rezistenţei

Fig.48. Pierderea de ancoraj este direct proporţională cu intensitatea la deplasarea unui dinte sau a unui grup dentar, atunci forţa pe unitate de
forţei de retracţie. suprafaţă la nivelul ligamentului periodontal trebuie să fie menţinută la o

Referitor la efectele posibile ale forţei aplicate, un factor important nu-l valoare redusă. Pe de altă parte, dacă este necesară efectuarea deplasării

reprezintă magnitudinea absolută a forţei, ci presiunea generală la nivelul unui dinte sau al unui grup dentar, atunci forţa pe unitate de suprafaţă trebuie

ligamentului parodontal. să aibă valoarea optimă.

Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 61
Acest concept reprezintă primul principiu al ancorajului ortodontic.
Un dinte cu o arie mare a suprafeţei radiculare are o valoare de ancoraj mai
mare decât un dinte cu o arie redusă a suprafeţei radiculare. Similar, valoarea
ancorajului unui grup dentar cu o arie a suprafeţei radiculare mare este mai
mare decât a unui grup dentar cu arie a suprafeţei radiculare redusă.
În practică, este imposibilă determinarea precisă a suprafeţei radiculare
a unui dinte sau a dinţilor care asigură ancorajul. Este important însă a
sublinia faptul că, ceea ce ne interesează din punct de vedere al ancorajului,
este aria porţiunii radiculare, care este susţinută de osul alveolar.
Dinţii afectaţi de boală parodontală, dinţii cu rădăcini scurte, vor oferi
un ancoraj redus ca şi valoare. Când se aplică forţe excesive, care depăşesc
cu mult valoarea forţei optime, rata de deplasare dentară se reduce. Forţele
grele produc mai degrabă subminarea osului alveolar, decât resorbţia acestuia,
iar deplasarea dinţilor este încetinită şi neregulată. Dacă se recurge la
aplicarea unor forţe de intensitate ridicată, în mod obligatoriu trebuie crescută
şi valoarea ancorajului.
O asemenea abordare nu este bine gândită, deoarece forţele grele pot
produce leziuni importante, atât la nivelul dinţilor cât şi la nivelul ţesuturilor
de susţinere, şi în acelaşi timp pot da naştere la dureri mari.
5.1.2. Distribuţia presiunii
Valoarea ancorajului este influenţată într-o măsură considerabilă de
distribuţia presiunii la nivelul ligamentului periodontal. Distribuţia presiunii
este într-adevăr determinată de complexitatea forţei aplicate – în mod special,
fie că este vorba de o singură forţă aplicată la nivelul coronei dintelui, fie că
este vorba de un cuplu de forţe. Când o forţă de o magnitudine apropiată se
aplică asupra dintelui în unghi drept cu axul lung al dintelui, şi nu există nici
o restricţie care să se opună deplasării dintelui, dintele respectiv se va
înclina în direcţia de aplicare a forţei. Când dintele suferă o înclinare,
62 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
modificările angulare apar rapid, iar forţa necesară este relativ redusă în
magnitudine.
Trebuie luate în considerare două elemente importante:
deplasarea corporală necesită aplicarea unui cuplu de forţe, iar totalul
de forţă necesară va fi mai mare comparativ cu deplasarea prin înclinare;
deplasarea coronei dintelui se va produce mai încet în situaţia în care
dintele se deplasează corporal.
Al doilea principiu al ancorajului este : dintele care este lăsat liber
să se încline, are o valoare mai redusă a ancorajului, spre deosebire de
dintele care este restricţionat să se încline prin aplicare unui cuplu de forţe.
Pentru a putea realiza aceasta se recurge la aplicarea arcului palatal
şi a arcului lingual, care sunt capabile să restricţioneze înclinarea dinţilor şi
cresc semnificativ valoarea ancorajului. Arcurile trebuie confecţionate din
sârmă rigidă, şi este de preferat mai degrabă să fie detaşabile, deoarece
abilitatea lor de a suplimenta ancorajul depinde de rigiditatea lor. Prin utilizarea
acestor arcuri va fi împiedicată apariţia înclinărilor, rotaţiilor şi a modificărilor
în lăţimea arcadei.
Efectul forţelor în direcţii diferite nu este aparent imediat, datorită
condiţiilor care rezultă în urma distribuirii presiunii la nivelul ligamentului
periodontal. Extruzia, rotaţia şi intruzia sunt situaţii speciale condiţionate de
efectele distribuţiei de presiune. În practică, este dificil de obţinut o extruzie
sau o rotaţie pură, fără a induce şi o uşoară înclinare, şi este foarte probabil
că acest factor influenţează "forţa optimă" şi stabilizează rezistenţa la
deplasare.
În cazul intruziei, distribuţia presiunii va fi la nivelul maxim în regiunea
apicală. Pentru aceasta este nevoie de forţe relativ reduse ca intensitate.
Forţa trebuie să fie exercitată de-a lungul axului dintelui, ceea ce este foarte
greu de realizat în practică.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 63 64 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

5.1.3. Morfologia radiculară

Morfologia radiculară a dinţilor influenţează distribuţia forţei la nivelul
ligamentului periodontal. Rădăcinile incisivilor inferiori, de exemplu, sunt mai
curbate în sens mezio-distal decât în sens buco-lingual. Din acest motiv,
incisivii sunt mai puţin rezistenţi la proînclinare sau retroînclinare decât la
deplasarea de-a lungul arcului. Incisivii inferiori au o suprafaţă radiculară
relativ mică, oferă o rezistenţă şi un ancoraj redus la deplasările labio-linguale.
Spre deosebire de incisivi, molarii prezintă o suprafaţă radiculară mult mai Fig. 50. Realizarea buclei de închidere la mijlocul distanţei dintre molar şi
canin va crea momente egale şi opuse ca direcţie.
mare şi oferă o rezistenţa mult mai mare crescută la deplasare.

5.1.4. Spaţiul disponibil

Acceptând ideea conform căreia dinţii care asigură ancorajul intra-oral
vor suferi un grad de deplasare sub influenţa forţei aplicate, valoarea anco-
rajului asigurat de dinţii respectivi va depinde de libertatea lor de deplasare
spre spaţiul necesar pentru alinierea corectă a celorlalţi dinţi.
În altă ordine de idei, dinţii care au posibilitatea de a se deplasa
semnificativ sub influenţa forţei reciproce, oferă o valoare mai mare pentru
ancoraj, spre deosebire de dinţii care pot suferi doar o uşoară deplasare.
Aşadar, există o asociere între valoarea ancorajului şi mărimea spaţiului
disponibil. În unele cazuri este necesară efectuarea unor extracţii dentare
pentru a asigura un ancoraj suplimentar.
Managementul ancorajului implică identificarea tipului de deplasare
dentară, a distanţei pe care dinţii trebuie să o parcurgă şi a forţei necesare.
Dacă valoarea ancorajului este insuficientă, deplasarea dentară planificată
va fi compromisă şi vor apare în mod obligatoriu înghesuiri dentare.
Trebuie reţinut că, chiar şi în situaţia în care nu se aplică forţe reciproce,
există o tendinţă de mezializare a dinţilor spre segmentele bucale, în cazul Fig. 51. Realizarea buclei de retracţie excentric va crea momente diferite care vor
duce la extruzia zonei în care momentul este mai mare şi intruzia zonei opuse.
în care există înghesuiri.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 65 66 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Arcul palatal poate încorpora un buton acrilic care vine în contact cu

5.1.5. Structurile vecine porţiunea anterioară a bolţii palatine. Acest buton, denumit Nance, va mări
valoarea ancorajului prin creşterea rezistenţei arcului palatal la deplasarea
Calitatea osului alveolar care înconjoară rădăcina, are o influenţă
în direcţie anterioară.
importantă asupra valorii ancorajului dintelui respectiv. Dinţii se deplasează
mai rapid, şi deplasarea necesită o forţa mai redusă când osul alveolar este
deficitar. Dacă rădăcina vine în contact cu un ţesut osos mai dens – os
cortical, rata de deplasare dentară se reduce. Când rata de deplasare
dentară se reduce datorită contactului cu osul cortical, există un pericol
mare ca prin aplicarea unei forţe excesive să se iniţieze procesul de rezorbţie
radiculară. În unele situaţii, cum ar fi intruzia incisivilor inferiori, rădăcinile
incisivilor prin deplasarea lor vor veni în contact cu tabla osoasă corticală
linguală. În momentul respectiv, incisivii inferiori vor opune o rezistenţă mai
mare la intruzie.
Dinţii vecini, cei erupţi şi neerupţi, pot creşte valoarea ancorajului, în Fig. 52. Arcul palatal cu buton acrilic pentru creşterea rezistenţei la
funcţie de direcţia forţei la care se opune ancorajul. Deficienţele osului alveolar deplasarea spre anterior

pot reduce valoarea ancorajului dinţilor vecini.

Pe de altă parte, extracţiile laborioase, traumatice ale unor dinţi vor
determina într-un stadiu mai avansat apariţia unor zone de os dens la nivelul
locului de extracţie, ceea ce va face ca deplasarea dentară să fie foarte
dificilă, chiar imposibilă. Cel puţin din punct de vedere teoretic, forţele aplicate
de ţesuturile moi înconjurătoare, prin aspectul lor morfologic şi funcţional,
pot influenţa valoarea ancorajului. Forţele pe care le induc ţesuturile moi
sunt cu mult inferioare comparativ cu cele pe care le induc aparatele orto-
dontice, dar sunt importante în unele situaţii. Un aparat fix la nivelul arcadei
inferioare care încorporează un lip-bumper, utilizează ancorajul pe care
îl acordă buza inferioară pentru a preveni astfel deplasarea anterioară a
molarilor inferiori.
5.2. Managementul ancorajului
Pentru a permite obţinerea deplasării dentare dorite, managementul
ancorajului implică asigurarea unei valori suficiente de ancoraj. În funcţie de
situaţia clinică şi de stadiul tratamentului ortodontic, necesităţile ancorajului
variază. Rezistenţa unui grup dentar trebuie să fie în echilibru cu rezistenţa
de parte opusă, astfel încât la final tratamentului să se obţină cea mai bună
poziţie a dintelui.
Ceai mai comună problemă, care survine pe parcursul tratamentului
înghesuirilor dentare este menţinerea constantă a valorii ancorajului. Pe de
altă parte, pacienţii cu dizarmonie dentară cu spaţieri prezintă o alt aspect,
deoarece închiderea spaţiilor pune unele probleme ancorajului. Majoritatea
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 67 68 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

malocluziilor se situează la mijlocul acestor limite. Dacă medicul ortodont tipul C, în care cel puţin 75% din spaţiu va fi închis prin mezializarea
doreşte ca la sfârşitul tratamentului să obţină cea mai bună poziţie dentară, grupului posterior. Menţinerea pe loc a grupului frontal devine în această
în unele stadii ale tratamentului va fi necesară conservarea ancorajului, iar situaţie destul de critică.
în alte stadii va fi nevoie de pierderea intenţionată a ancorajului. Procesul
de echilibru, care este central pentru managementul ancorajului intra-oral,
depinde de controlul valorii ancorajului. a) situaţia
iniţială

5.3. Ancorajul în închiderea spaţiilor postextracţionale

Nanda clasifică ancorajul necesar închiderii spaţiilor din cazurile

extractive astfel:
tipul A, în care se doreşte menţinerea pe loc a grupului posterior, pentru b) grupul A
retracţia masivă a grupului anterior fiind necesar un minim de 75% din
spaţiul postextracţional. Controlul ancorajului este în acest caz dificil,
fiind frecvent necesară augmentarea lui prin diferite mijloace.

c) grupul B

d) grupul C
Fig. 53. Tratamentul ortodontic cu extracţia primilor premolari,
situaţie care ridică întotdeauna problema controlului ancorajului

tipul B, în acest caz spaţiul postextracţional va fi închis prin deplasarea

egală a segmentului anterior şi a celui posterior. Din punct de vedere
terapeutic, această situaţie nu ridică, în general, probleme. Fig. 54. Managementul ancorajului în cazurile postextractive.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 69
5.4. Controlul valorii ancorajului
Creşterea valorii ancorajului implică creşterea rezistenţei dinţilor, care
constituie unitatea de ancoraj faţă de forţa care se aplică asupra lor. Există
o serie de posibilităţi:
încorporarea cât mai multor unităţi dentare în unitatea de ancoraj. Prin
creşterea numărului de unităţi dentare se măreşte simultan aria suprafeţei
radiculare, asupra căreia forţa aplicată se distribuie. Unitatea de ancoraj
se deplasează în întregime în jos, faţa de panta raportului forţă/deplasare.
forţa pe unitatea de arie se deplasează în jos faţă de panta forţă/deplasare.
Fig. 55. Incorporarea mai multor dinţi pentru creşterea ancorajului.
utilizarea treptelor de ancoraj. Treapta de ancoraj se aplică în plan
orizontal la nivelul arcului cu 2-3 mm înaintea tubuşorului molar. Efectele
acestor trepte sunt următoarele:
- înclinare distală a molarului prin intermediul cuplului de forţe;
- la nivelul molarilor se aplică o forţă extruzivă;
- la nivelul incisivilor se aplică o forţă intruzivă, ceea ce duce la redu-
cerea overbite-ului.
70 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
Fig. 56. Prin creşterea ariei suprafeţei radiculare a unităţii de ancoraj,
controlul distribuţiei presiunii la nivelul ligamentului periodontal. Dacă
dinţii care asigură ancorajul sunt împiedicaţi să se încline, valoarea lor
ca şi ancoraj creşte. În mod obligatoriu, trebuie luată în considerare
rezistenţa relativă a unităţii de ancoraj comparativ cu rezistenţa dinţilor
care trebuie deplasaţi. Pentru a preveni înclinarea dinţilor care trebuie
deplasaţi, va fi nevoie de aplicarea unui cuplu de forţe care va solicita
efectuarea unei deplasări corporale a dinţilor care trebuie deplasaţi.
reducerea forţei aplicate până la valoarea optimă pentru producerea
deplasării dentare dorite. Forţele în exces care depăşesc valoarea
forţei optime vor aplică o tensiune inutilă asupra unităţii de ancoraj, iar
poziţia unităţii de ancoraj pe panta graficului forţă/deplasare creşte. În
practica clinică este recomandabil şi mult mai sigur să se recurgă la
utilizarea unor forţe mai uşoare decât forţa necesară pentru obţinerea
deplasării dentare dorite.
întărirea ancorajului intra-oral cu ancorajul extra-oral.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 71 72 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

utilizarea arcului palatinal şi lingual pentru restricţionarea înclinării,

rotaţiei şi a modificărilor de lăţime a arcadei dentare.

a) situaţia iniţială;

Fig. 57. Arcul transpalatal (TPA).

b)tratamentul la start;
utilizarea forţelor intermaxilare. Forţele intermaxilare se transmit de la o
arcadă dentară la cea opusă. De obicei, forţele se transmit prin aplicarea
inelelor elastice intermaxilare. În acest fel, arcada dentară mandibulară
poate asigura ancorajul pentru deplasările dentare la nivelul arcadei
dentare maxilare şi invers.

c) imagini din timpul

tratamentului,
pacientul purtând
elastice de clasa a IIIa.

Fig. 59. Rolul elasticelor de clasa a III-a în creşterea

Fig. 58. Forţele intermaxilare cu mecanica de clasa a III-a aplicate unui
ancorajului.
sistem fix lingual.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 73
. cu necesitatea de ancoraj maximal, unii autori au recomandat utilizarea
Fig. 60 Cazul anterior – imagine finala. Durata tratamentului activ – 15 luni.
Echilibrul ancorajului depinde de valoarea relativă a ancorajului la
nivelul arcadei dentare maxilare şi mandibulare:
Utilizarea lip-bumper-ului la nivelul arcadei inferioare pentru a obţine
creşterea ancorajului prin intermediul musculaturii buzei inferioare.
În stadiul de preparare a ancorajului, molarii vor fi înclinaţi spre distal,
iar la nivelul arcadei inferioare, rădăcinile molarilor vor fi deplasate bucal
în contact cu corticala osoasă. Când dinţii de ancoraj sunt poziţionaţi
corect, ei vor fi stabilizaţi în această poziţie prin utilizarea arcurilor
rectangulare. În situaţia respectivă, molarii înclinaţi spre distal vor oferi
maximum de ancoraj împotriva forţelor reciproce cu direcţie mezială,
în plus, contactul cu corticala osoasă va creşte valoarea ancorajului.
Utilizarea implantelor pentru obţinerea ancorajului extradentar.
5.5. Caracteristici ale tratamentului ortodontic
cu ancoraj extradentar
Utilizarea implantelor ca sursă de ancoraj absolut a fost notată în
literatură încă din anul 1945 (Gainsforth), când a fost descrisă pentru prima
74 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
dată utilizarea unor şuruburi din vitallium ca ancoraj pentru deplasarea
dentară la câine. Ulterior, Linkow a încercat utilizarea unui implant lamă ca
ancoraj ortodontic, fără insă a raporta stabilitate pe termen lung. Au mai
existat încercări de utilizarea a implantelor ceramice cu Bioglass în scop
ortodontic, fără obţinerea unor rezultate satisfăcătoare. În cazurile grave,
implantelor osteointegrate, cu stabilitate mult mai bună. Acestea au pus însă
anumite probleme la momentul îndepărtării lor, după încheierea tratamentului
ortodontic.
Utilizarea implantelor de stadiul doi ca şi mijloc de ancoraj în trata-
mentul ortodontic are dezavantajul timpului lung de vindecare, de 4-6 luni,
necesar osteointegrării.
Implantul ortodontic ideal ar trebui să însumeze următoarele
caracteristici:
să fie biocompatibil,
ieftin,
de dimensiuni suficient de mici pentru a permite inserarea în diferite
zone ale cavităţii bucale,
să fie uşor de inserat şi de îndepărtat.
In figura 60 este exemplificat dispozitivul „onplant” descris de către
Block şi Hoffman în 1995, reprezentat de un disc de hidroxiapatită, cu diametru
de 10 mm şi grosime de 3 mm, inserat subperiostal sub anestezie locală.
După o perioadă de vindecare de 10 săptămâni, onplantul este descoperit
chirurgical şi se ataşa un dispozitiv de tracţiune, care se putea conecta la
molari prin intermediul barei transpalatale (TPA). Îndepărtarea onplantului
are loc cu ajutorul unui osteotom. Dezavantajele acestui tip de ancoraj tin
de procedura chirurgicală destul de complexă şi de traumatizantă pentru
pacient.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică
Fig. 61. Dispozitiv de tip onplant pentru ancoraj ortodontic.
Fig. 62. Utilizarea dispozitivului de tip onplant în ancorajul ortodontic
(după Ngan)
In 1992, Triaca descria regiunea anterioară a palatului ca fiind ideală
pentru inserarea de implante ortodontice. Era vorba de porţiunea suturii
mediane şi osul compact adiacent acesteia. Tot în zona anterioară a pala-
tului era recomandată şi inserarea implantului Orthosystem, fabricat de firma
Straumann. Acesta are dimensiunea variabilă între 4-6 mm, în funcţie de
situaţia clinică.
Evoluţia ulterioară a implantelor ortodontice a fost marcată de dorinţa
de a reduce dimensiunile acestora, de a facilita încărcarea imediată şi de a
75 76 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
minimiza trauma pacientului. Astfel au apărut mini-implantele ortodontice,
care sunt la ora actuală cele mai utilizate pe plan global. Printre acestea,
amintim mini-implantul Aarhus, introdus de Birte Melsen, implant fabricat din
titan, cu dimensiuni reduse (diametre de 1.3 mm, 1.5 mm, 2.0 mm) pentru
a putea fi inserat interradicular.
Fig. 63. Implantul Orthosystem – utilizare clinică (după Jung).
Fig. 64. Tipuri de miniimplante Aarhus.
Firma Leone a introdus o trusă de mini-implante ortodontice fabricate
din oţel inoxidabil. Acestea sunt uşor de utilizat, nu necesita osteointegrare
şi pot fi îndepărtate cu uşurinţă după încheierea deplasării ortodontice.
Exemplele de mini-implante ortodontice pot continua, la ora actuală
numeroase firme producătoare de implante sau de materiale ortodontice
dezvoltând linia proprie de astfel de dispozitive.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 77 78 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

retracţia grupului frontal inferior în anomaliile de clasa a III-a;

corecţia liniei mediane;
corecţia planului de ocluzie înclinat;
redresarea molarilor basculaţi în spaţiile edentate;
închiderea spaţiilor edentate sau postextracţionale;
ancoraj maxim în retracţia grupului frontal superior.

Fig. 65. Mini-implantele ortodontice Leone.

Apariţia implantelor ortodontice a eliminat din mecanoterapia orto-

dontică problema pierderii de ancoraj. Datorită noului tip de ancoraj, rezultatele
obţinute sunt mult mai predictibile, durata tratamentului poate fi scurtată, iar Fig.66. Caz clinic- pierderea molarilor de pe hemiarcada 4 a determinat
direcţiile terapeutice se diversifică. Astfel, deplasări cum ar fi distalizarea egresia intregului grup lateral antagonist, având ca rezultat imposibilitatea
restaurãrii protetice.
sau intruzia molară, aproape imposibil de efectuat în trecut, devin foarte
uşor posibile. Studiile arată că (Lee, Kim) pe măsură ce are loc intruzia
molară, osul alveolar se remodelează şi nu apar modificări semnificative ale
ţesuturilor dentare, a lungimii coroanei sau a raportului coroană/rădăcină.
Utilizarea implantelor ortodontice în obţinerea intruziei molare permite supra-
corecţia şi scade tendinţa de recidivă.
Printre aplicaţiile clinice ale implantelor ortodontice enumerăm:
intruzia grupului frontal;
intruzia molară;
Fig. 67. Cazul anterior - Utilizarea implantelor ortodontice în intruzia
distalizarea / mezializarea grupului posterior; grupului posterior extrudat în urma pierderii precoce a antagoniştilor.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 79 80 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Fig. 70. Pacientă cu probleme parodontale şi cu edentaţie de clasa I Kennedy.

Fig. 68.Cazul anterior - Radiografia panoramică confirmă plasarea Prezenţa miniimplantelor permite distalizarea premolarilor inferiori pentru
interradiculară a implantului vestibular. obţinerea unor noi stâlpi distali mandibulari.

Cazul următor exemplifică aportul miniimplantelor în rezolvarea orto-

dontică a unui pacient cu edentaţii posterioare multiple.

Fig. 69. Acelaşi caz, după încheierea tratamentului ortodontic şi realizarea

unei lucrări fixe de către medicul protetician.

O altă particularitate a implanturilor ortodontice este faptul că permit

obţinerea unui ancoraj stabil indiferent de statusul parodontal al dinţilor Fig. 71. Examenul clinic iniţial relevă imposibilitatea unei restaurări
prezenţi pe arcade. ocluzale corecte.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 81 82 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Examenul clinic al acestui pacient în vârstă de de ani relevă prezenţa

unor edentaţii multiple, asociate ocluziei inverse frontale. S-a optat pentru
tratament ortodontic fix, asociat tracţiunii elastice de clasa a III-a. Lipsa
elementelor de ancoraj posterior a determinat apelarea la ancorajul extradentar
prin miniimplante.
Am utilizat trusa de miniimplanturi ortodontice Leone, din care am ales
doua şuruburi cu diametrul de 1.5 mm si lungime de 8 mm. După inserarea
miniimplantelor în zona maxilară posterioară, acestea au fost utilizate ca
suport pentru elasticele de clasa a III-a, permiţând obţinerea unor relaţii
ocluzale normale în zona frontala si facilitând restaurarea protetica viitoare.

Fig. 73. Tratamentul ortodontic la start. Implantele ortodontice inserate

şi utilizate ca ancoraj posterior pentru elasticele de clasa a III-a.
Fig. 72. Trusa de miniimplante ortodontice Leone. Rezultate după 10 luni de tratament activ.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 83 84 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Fig. 74. Aplicarea unui implant ortodontic distal de ultimul molar prezent pe Fig. 75. Situaţia iniţială - plan de ocluzie mult înclinat.
arcadă permite distalizarea de grup lateral şi obţinerea de spaţiu pentru
alinierea caninului ectopic.

Cazul următor răstoarnă unul din principiile ortodonţiei clasice, potrivit

căruia intruzia de grup lateral este imposibilă. Este vorba de un pacient adult
cu un plan de ocluzie mult înclinat care cauza simptome de disfuncţie
temporomandibulară şi ridica probleme de restaurare protetică. Pacientul s-a
prezentat în serviciul de ortodonţie la indicaţia medicului protetician, care a
şi efectuat manopera de inserare a implantelor ortodontice.
S-a observat că planul de ocluzie a suferit modificări în urma realizării
unor lucrări protetice vechi, necorespunzătoare, şi a supraerupţiei consecutive
a grupului lateral antagonist.
S-a procedat la inserarea (dr.Bâldea) a 4 implante ortodontice
Leone, două vestibular, două palatinal, şi a unui aparat ortodontic
Fig. 76. Implantele inserate la nivelul arcadei superioare, vestibular şi
segmentar, pe care ulterior s-au aplicat tracţiuni elastice pentru obţinerea palatinal.
intruziei.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică
Fig.77 – Controlul radiologic al inserãrii implantelor.
Fig. 78. Intruzia obţinută în 4 luni de tratament ortodontic.
85 86 BIOMECANICA ORTODONTICĂ
În concluzie, potenţialul oferit de ancorajul scheletal lărgeşte spectrul
tehnicilor de tratament ortodontic, oferind medicului posibilitatea unui ancoraj
absolut în cazuri considerate în trecut “fără speranţa”. În condiţiile respectării
principiilor biomecanice, mini-implanturile pot fi utilizate cu succes în obţinerea
ancorajului extradentar.
În cazul pacienţilor cu defecte osoase pronunţate, este indicat ca
implantologul să intervină prin realizarea unor proceduri de regenerare
osoasă anterior aplicării implantului.
5.6. Evaluarea numerică a ancorajului extradentar prin
miniimplante
Un experiment efectuat de către dr. Camelia Szuhanek în colaborare
cu Catedra de Rezistenţa Materialelor, Universitatea "Politehnica" Timişoara
(Prof.dr. Faur N., Ing. Cernescu A.), a reuşit să evidenţieze tensiunile apărute
în implant şi în ţesuturile înconjurătoare după aplicarea forţelor ortodontice.
Au fost construite modele geometrice ale miniimplantelor Leone, iar
caracteristicile de material au fost preluate din literatura de specialitate.
Modelul geometric a fost construit cu ajutorul programului SOLID-
WORKS, iar experimentul numeric a fost realizat în ANSYS.
S-au aplicat forţe cu direcţie orizontală şi intensitate de 2 N, similare
celor ortodontice.
Valoarea maximă a tensiunilor a fost observată la nivelul colului im-
plantului şi în osul imediat înconjurător. Se observă şi concentrări importante
de stress în zona de compresiune mezială.
Referitor la deformările iniţiale, maximul a fost înregistrată în zona
colului, valorile scăzând semnificativ la apropierea de osul alveolar.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 87 88 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Fig. 79. Modelul numeric al implantului ortodontic.

Fig. 80. Modelul numeric al implantului ortodontic şi al structurilor osoase Fig. 81. Tensiunea Von Mises la aplicarea solicitării ortodontice.
înconjurătoare.
Cap. 5. Ancorajul în terapia ortodontică 89 90 BIOMECANICA ORTODONTICĂ

Fig. 83. Deformarea iniţială după aplicarea forţei ortodontice.

A – imagine 3D; B – secţiune.
Fig. 82. Valoarea minimă, respectiv maximă, a tensiunii von Mises.