NOŢIUNEA DE APARAT ORTODONTIC

SCURT ISTORIC
BIOMECANICA FORŢELOR ORTODONTICE ŞI DEPLASĂRILE DENTARE

DEFINIŢIE
Aparatul ortodontic = dispozitiv terapeutic care se aplică pe dinţi, alveole şi baze maxilare,
confecţionate din:
 acrilat
 metal
 combinaţii metalo-acrilice care folosesc proprietăţile materialelor care le compun şi
particularităţile de alcătuire pentru a împiedica apariţia sau a corecta anomaliile dentoşmaxilare

ISTORIC
Cele mai vechi menţiuni datează din primul secol al erei noastre când Celsius recomanda în “
De Medicina” presiunile digitale pentru alinierea dinţilor malpoziţionaţi.
Secolul al XVII-lea aduce referiri privind extracţia dinţilor ectipici (FABRICIUS, 1619) şi “îngustarea
prin pilire a dinţilor înghesuiţi” (IONAS, 1666; DIONIS, 1716). Din această perioadă datează şi
indicaţii de extracţie a dinţilor temporari şi supranumerari, precum şi contraindicaţiile metodei
şlefuirilor selective (risc de deschidere a camerei pulpare şi de iniţiere a CD).
În 1728 FAUCHARD menţionează construirea primului aparat ortodontic sub forma unei şine
cu multiple perforaţii care permite ligaturi de tracţiune dentară; el introduce şi deplasarea dentară
bruscă prin luxare cu cleştele.
În 1771 HUNTER descrie ocluzia normală şi stabileşte principiul planului înclinat în corectarea
raporturilor intermaxilare; FOX studiază efectele înălţării provizorii a ocluziei şi introduce bărbiţa şi
capelina.
Sfârşitul de secol XIX aduce numeroase încercări de clasificare a anomaliilor dentomaxilare şi
preocupări privind etiologia lor, iar KNEISL concepe primele aparate mobile funcţionale.
CARABELLI introduce confecţionarea aparatelor bortodontice pe modele şi foloseşte tracţiuni
şi presiuni pentru corectarea malpoziţiilor dentare, studiază anatomia dentară şi descrie anomaliile
dentomaxilare (mordex apertus rămânând legată de numele lui).
Apar preocupări pentru diversificarea mecanismelor de declanşare a forţelor ortodontice.
TUCKER (1850) – utilizează pentru tracţiuni inelele de cauciuc
ANGELL (1860) – utilizează şuruburi care unesc fragmentele de placă
FARRAR (1878) – schematizează utilizarea sistematică a şurubului stabilind rata deplasărilor (0,10
mm zilnic)
COFFIN (1871) – introduce arcul sau palatinal.
 În 1900 ANGLE introduce învăţământul organizat de ortodonţie, clasificarea anomaliilor
dentomaxilare care-i poartă numele şi se foloseşte şi astăzi şi preia terapia anomaliilor dentomaxilare
cu mijloace fixe de la FARRAR şi o dezvoltă renunţând la şuruburi în favoarea arcurilor; adept al
tratării ANDM în dentiţie permanentă cu conservarea maximă a numărului de dinţi de pe arcadă, el a
simplificat construcţia aparatelor fixe.
Începutul sec. al XX-lea este momentul intervenţiei lui ROBIN ale cărui preocupări
etiopatogenice s-au încheiat cu conceperea monoblocului eumorfic şi a lui PONT care introduce o
metodologie ştiinţifică de apreciere a dezvoltării individuale de apreciere a dezvoltării individuale a
arcadelor dentare.
În jurul anilor 1930 Europa utilizează efectiv plăcile active şi aparatele funcţionale oferind un
caracter social pronunţat şi stabilind limitele de vârstă pentru oportunitatea tratamentului. America
păstrează însă aparatele fixe ameliorându-le sistematic cu accent pe poliagregate şi control asupra
deplasărilor dentare.
În esenţă tratamentul ortodontic urmăreşte:
- modificarea poziţiei dinţilor, proceselor dento-alveolare, bazelor maxilare
- influienţarea creşterii şi dezvoltării aparatului dentomaxilar în vederea stabilirii echilibrului
morfofuncţional
şi comportă 2 etape de acţiune:

I. REDRESAREA – obţinută în acţiune ortodontică la care organismul răspunde prin reacţii tisulare
individualizate locale

II. CONTENŢIA
Acţiunea aparatelor ortodontice de bazează pe modificarea echilibrului de forţe dentofaciale
prin introducerea de forţe sau grup de forţe mecanice şi/sau dirijarea selectivă a forţelor naturale.
Forţele ortodontice îşi au originea în proprietăţile materialelor folosite în construcţia aparatelor şi în
particularităţile constructive.
Forţele ortodontice dezvoltate caracterizate prin care reprezintă zona de aplicare a forţei şi necesită o
zonă de sprijin cel puţin egală situată la nivel dentar pe aceeaşi arcadă sau pe arcada antagonistă şi
eventual la nivelul cutiei craniene.

- dinte sau grup de dinţi

Ei

INTENSITATE
N

N
T

T
I

- sectorului de arcadă
Acţionează dentoalveolară
TIP asupra unui - bazelor maxilare
AMPLITUDINE - articulaţiei ATM
 În aceste condiţii în planificarea aparatelor ortodontice se va începe cu delimitarea zonei de
modificat şi stabilirea zonei de sprijin.
În decursul timpului au fost imaginate numeroase şi variate tipuri de aparate ortodontice care pot fi
clasificate după 3 criterii:
1. După modul de repartizare a zonelor de acţiune şi de sprijin avem:
 Aparate intraorale
- monomaxilare – cu zona de acţiune şi sprijin pe acelaşi maxilar
- aparate cu acţiune reciprocă care acţionează între două zone de arcadă şi le folosesc şi ca
punct de aplicare şi ca sprijin
- intermaxilare – zona de sprijin se găseşte pe maxilarul opus (sprijin mandibular şi act. pe
maxilar)
 Aparate intra-extraorale – zonă de sprijin pe calota craniană şi zonă de acţiune în cavitatea
bucală
 Aparate extraorale – cu zonă de sprijin şi acţiune în afara cavităţii bucale corectând prin
tracţiune sau presiune poziţiile maxilarului şi/sau mandibulei (măşti faciale)
2. După natura forţelor ortodontice declanşate şi folosite avem:
 Aparate mecanice active – forţele mecanice declanşate imediat se aplică la nivelul aparatului
dentomaxilar în funcţie şi în repaus (de exemplu plăcile palatine şi linguale)
 Aparatele funcţionale – transformă şi dirijează forţele produse de contracţia muşchilor
mobilizatori ai mandibulei, linguali şi orofaciali în sensul necesar corecţiei anomaliei de bază
 Aparate pasive – nu declanşează forţe mecanice sau funcţionale şi menţin o anumită situaţie
(menţinătoare de spaţiu, aparate de contenţie)
3. După modelul de asigurare a sprijinului avem:
 Aparate fixe – solidarizate dentar prin colaj sau cimentare, purtate permanent
 Aparate mobilizabile – care se ancorează prin croşete sau gutiere pe arcade (mecanic active şi
mixte)
 Aparate mobile – care stau liber în cavitatea bucală şi sunt integral funcţionale

Forţa ortodontică artificială îşi are originea în:

naturală dirijată
 elasticitatea elementelor de acţiune arcuri de sârmă, inele de cauciuc, ligaturi, resorturi
 particularităţile constructive ale aparatului ortodontic
şi acţionează asupra - dinţilor
- sectoarelor dento-alveolare
- bazelor maxilare
- ATM, muşchilor, etc.
 Direcţia şi sensul de acţiune al forţei ortodontice este esenţial. Forţele principale declanşate de
aparatul ortodontic se aplică perpendicular pe o suprafaţă plană şi se epuizează lucrând în sensul
acţiunii sale; în esenţă vor exista :
forţe de:
/ vestibularizare
forţe de: - palatinizare
\ lingualizare
forţe de: / mezializare
\ distalizare
forţe de / intrudare
\ extrudare
Într-o manieră curentă însă apar forţe secundare deoarece elementele ortodontice care produc
forţe vin în contact cu suprafeţele verticale dentare care pot fi considerate şi se comportă ca nişte
planuri înclinate; o parte din aceste forţe secundare tind să destabilizeze aparatul ortodontic, altele pot
fi utilizate în scop terapeutic realizând înclinări dentare (tipping) prin acţiune coronară şi reacţie
radiculară sau stabilind cupluri de forţe cu efecte de distalizare sau derotare
După raporturile forţei aparatului ortodontic cu aparatul dentomaxilar forţele ortodontice pot fi:
 Forţe intermitente – declanşate în intervalul de timp care corespunde purtării aparatului
ortodontic şi sunt alternate cu perioade de repaus când aparatul nu este în cavitatea bucală
 Forţe continue – declanşate de aparatele fixe purtate permanent şi natura elementului
declanşator de forţe ortodontice generează:
- forţe continue – aparatele fixe şi inelele de cauciuc
- forţe intermitente – şurubul declanşează forţe intermitente suplimentare la fiecare activare
şi active până la epuizarea lor.
Forţele intermitente intervin deci brusc, prin activarea elementului ortodontic care le produce
cu intensitate mare iniţial şi se reduc până la zero; se pare că sunt mai biologice deoarece perioadele de
repaus oferă osului interval de reconstrucţie, iar fluxul sanguin este influienţat pe perioade scurte de
timp.
Forţele continue acţionează cu intensitate mai redusă timp indelungat, iar reducerea intensităţii
în timp se datorează epuizării elasticităţii arcurilor şi modificărilor determinate, păstrând o anumită
stare de tensiune între activităţi; acţiunea lor este însă neuniformă, descriind o curbă ondulată cu
periodicitate care declanşează şi întreţine restructurări osoase în timp scurt şi cu amploare mai mare.
Aceste forţe ortodontice declanşate de aparatul ortodontic pot fi:
1. mecanice – produse de activarea şurubului şi elasticitatea arcurilor active şi reactivate
periodic
2. funcţionale, naturale – produse de contracţia musculară şi redirijate de aparatele funcţionale
pe sensul necesar corectării anomaliilor dentare
Datorită particularităţi lor constructive ale aparatelor ortodontice există posibilitatea ca forţa declanşată
de un element activ să nu se transmită aparatului dento-maxilar ci să se transforme în altă forţă:
1. uneori forţa rectilinie continuă se transformă într-o altă forţă rectilinie continuă cum este în
cazul aparatelor cu acţiune reciprocă
2. uneori forţa rectilinie continuă se va transforma în forţă circulară continuă utilă în derotări
prin cuplu de forţă cu arcul vestibular
3. uneori forţa circulară se transformă în forţă rectilinie cum este cazul plăcilor cu şurub.

B. AMPLITUDINEA FORŢEI ORTODONTICE – este direct proporţională cu lungimea elementului

declanşator de forţă ortodontică; depinde de conformaţia elementului elastic şi este invers
proporţională cu diametrul sârmei din care este confecţionat. Depinde bineînţeles şi de proprietăţile şi
structura materialului de confecţionare.
În general când amplitudinea forţei ortodontice este mai mare, acţiunea elementului elastic este lungă
şi blândă, dar precizia acţiunii se reduce şi creşte pericolul apariţiei de forţe secundare nocive. În
general amplitudinea forţei produse de arcuri este mai mare decât cea a şuruburilor.

C. INTENSITATEA FORŢEI – reprezintă puterea cu care forţa îşi exercită acţiunea. În general
intensitatea forţei depinde de proprietăţile elastice ale elementelor active şi creşte direct proporţional
cu diametrul elementului declanşator, dar scade proporţional cu lungimea braţului de forţă. Intensitatea
creşte cu gradul de actţivare a elementului activ.
Măsurarea intensităţii forţelor exercitate pe dinţi de arcurile ortodontice se face cu aportul
dinamometrului Correx, Dentawan sau electronic.