Bazele anatomice ale ocluziei dentare

(Okeson, 2014. Pg.2-20), (Petre, Ioniță, pg.7-12. )

1.1. Introducere la studiul ocluziei dentare

Aparatul dentomaxilar (ADM) este unul dintre sistemele complexe din organismul uman, atât
din punct de vedere morfologic cât și funcțional.

Ocluzia dentară definește relațiile mandibulo- maxilare concretizate prin diverse poziții și
mișcări mandibulare, cu și fără contacte dento-dentare.

Ca disciplină de studiu în cadrul medicinei dentare, ocluzia dentară are ca repere tematice
morfofiziologia și patologia sistemului articular în ansamblul său.

Sistemul articular este alcătuit din 3 componente reprezentate de : ATM, sistemul

neuromuscular și ocluzia dentară (Gray și colab. 1994).

Patologia ocluzală se referă la una sau mai multe componente ale sistemului articular și se află
într-o zonă de graniță cu funcționalitatea greu de delimitat ceea ce face dificil un studiu
unitar. În esență, ocluzia dentară vizează teme patologice specifice legate de :

 Tratamentul ocluzal, profilactic și curativ corelat cu restaurarea directă și indirectă a

leziunilor coronare dentare, tratamentul edentației parțiale și totale prin PPF și proteze
moblizabile, tratamentul ortodontic.
 Modalitatea de prevenire a leziunilor parodontale marginale de cauză ocluzală
 Studiul disfuncțiilor temporo-mandibulare/ tulburări cranio-mandibulare,cu accent pe
entitățile clinice de etiologie ocluzală, pe care le poate identifica și trata medicul
dentist.
 Diagnosticul și tratamentul formelor clinice de disfuncție a sistemului articular fără
determinare etiologică ocluzală, unde adesea este necesară o echipă medicală cu
specialități variate care trebuie să conlucreze pentru a oferi un suport terapeutic
adecvat.

Altfel spus, abordarea sistematică și riguros didactică, corelată cu dovezi științifice medicale,
a RMM normale și patologice este necesară ca obiect de studiu aparte, pentru identificarea
condițiilor de patogenitate care perturbă echilibrul ocluzal, respectiv produce disfuncționarea
sistemului articular.

În etiologia tulburărilor craniomandibulare se regăsesc o serie de factori iatrogeni corelați cu

tratamentele specifice medicinei dentare, în primul rând restaurările protetice, care modifică
cel mai mult morfologia și relațiile ocluzale.

Apariția unor semne și simptome de îmbolnăvire consecutiv unui tratament stomatologic

poate conduce la forme variate de disfuncție ocluzală imprevizibile uneori ca evoluție,
prognostic și răspuns la terapia instituită.

1
 Ca atare este important să cunoaștem, să înțelegem și să respectăm noțiunile legate de ocluzia
dentară funcțională atunci când efectuăm tratamente restauratoare directe (obturații coronare)
și indirecte (proteze unidentare și parțiale fixe, proteze mobilizabile), tratamente ortodontice
și chirurgicale, în general atunci cînd efectuăm manevre terapeutice ireversibile, care modifică
relațiile ocluzale inițiale. În același context, pot fi și trebuie aplicate măsuri terapeutice care să
modifice intenționat RMM patologice, preexistente ( vorbim de o nouă ocluzie terapeutică).

Analiza ocluziei dentare prin examen clinic și paraclinic, înainte și după tratamente
stomatologice specifice (obturații coronare, PPF, tratamente parodontale, chirurgicale,
ortodontice etc. ) este importantă pentru identificarea, prevenirea și corectarea unor parametrii
ocluzali patologici.

Conceperea unui plan terapeutic corect și complet vizează nu numai restaurarea

morfofuncțională a dinților, refacerea continuității arcadelor dentare, alinierea dinților, etc ci
și menținerea sau refacerea unor relații ocluzale care să asigure sănătatea structurală și
funcțională a ADM.

1.2. Noțiuni de anatomie funcțională.

Studiul ocluziei dentare implică încă de la început cunoașterea și înțelegerea unor noțiuni de
anatomie funcțională, care se referă la componentele sistemului articular descris de Gray.
Aceasta implică structuri anatomice reprezentate de dinți și parodonțiul marginal, articulația
temporomandibulară (ATM) și musculatura aferentă (implicit coordonarea nervoasă).

1.2.1. Dinții. Arcadele dentare. Noțiuni de morfologie ocluzală.

a. generalități.Dentiția umană este alcătuită din 32 dinți permanenți, repartizați în mod

simetric și egal la maxilar și mandibulă. Totuși, există și excepții reprezentate de indivizi cu
anodonție (molar de minte, incisiv lateral maxilar, primul premolar, ), fenomen tot mai
frecvent la omul contemporan, la fel ca și incluzia dentară, cu referire mai ales la molarul de
minte și caninul maxilar.

Arcade dentare complete. Vedere frontală

2
Arcada maxilară este ușor mai largă decât cea mandibulară, dinții maxilari mai lați decât cei
mandibulari, astfel că dinții maxilari depășesc dinții mandibulari în plan orizontal și vertical
în poziția de contact numită intercuspidare maximă sau ocluzie habituală.

Arcadele dentare. Vedere laterală. Arcada maxilară cicumscrie arcada mandibulară în plan
orizontal.

Dintele este alcătuit din coroană,vizibilă în cavitatea bucală,

situată supragingival și rădăcină (una sau mai multe) situată
(e) în osul alveolar. Menținerea și fixarea dinților la nivelul
Coroana dentară
procesului alveolar este realizată de parodonțiul marginal prin
elementele sale constitutive os alveolar, ligamente Radacina dentară
parodontale, cement radicular. Ligamentele parodontale, prin
Implantarea în osul
modul lor de dispunere spațială, contribuie la disiparea alveoalar, gingia
forțelor exercitate asupra osului alveolar în timpul contactelor
între dinți antagoniști, fiind un veritabil absorbant de șocuri.
Astfel, protejează osul alveolar, preluând forțele de presiune
și transformându-le în forțe de tracțiune, benefice pentru
controlul mecanismelor de resorbție-apoziție osoasă.

b. noțiuni de morfologie ocluzală

RMM sunt influențate static și dinamic de unele particularități morfologice ale dinților, pe
care în continuare le- am denumit elemente de morfologie ocluzală. În mod didactic, vorbim
despre elemente de relief pozitiv și negativ, la dinți frontali și laterali. Descrierea structurilor
ce urmează a fi prezentate în continuare se referă la morfologia primară și nu abordează
variații anatomice sau modificări de dezvoltare dentară ( acestea vor fi studiate la disciplina
de pedodonție și ortodonție).

1. Elemente de morfologie ocluzală la dinții laterali.

Cuspidul dentar, principala formă de relief pozitiv, este alcătuit din vârf, și 2 versante. Unul
intern ce se află pe fața ocluzală de la vârf până la șanțul principal meziodistal și unul extern
ce se continuă de la vârf pe fața vestibulară sau linguală a dintelui. Versantele cuspidiene sunt
delimitate de o creastă de smalț sagitală numită și mezio-distală.

3
Fiecare versant este delimitat de o creastă transversală (vestibulo-linguală) în două pante
orientate una mezial cealaltă distal. Această structură conferă cuspidului forma de piramidă
patrulateră. Din punct de vedere funcțional, se disting 2 tipuri de cuspizi:

 Cuspizi de sprijin, numiți și activi sau primari, reprezentați de cuspizii vestibulari la

dinții mandibulari și cei linguali la dinții maxilari.Rolul lor principal este de a realiza
RMM de ocluzie numită intercuspidare maximă (IM). Secundar, participă la
trituararea alimentelor în masticație.
 Cuspizi de ghidaji, linguali mandibulari și vestibulari maxilari, sunt cuspizi secundari,
ce intervin în masticație, în triturarea alimentelor și în
menținerea la distanță a structurilor moi de vecinătate
(limbă, obraji).

Perimetrul suprafeței ocluzale, alcătuit din cele 2 creste

Nișa masticatorie
sagitale este completat prin 2 creste marginale/proximale,
una mezială și una distală. Fiecare creastă marginală este
alcătuită din 2 mici versante, unul extern, orientat spre dintele
vecin și unul intern orientat spre interiorul feței ocluzale,
unite printr-o muchie transversală numită coama crestei
marginale. Crestele marginale participă la funcționalitatea
ocluzală prin delimitarea mpreună cu zona de contact
proximal dentar a unei fose virtuale numită ambrazură
ocluzală sau nișa masticatorie. Acest spațiu reprezintă locul
de contact cu versantele cuspidului antagonist atunci când se
realizează IM, în schema de articulare 1dinte-2 dinți. Cuspizii
dentari și crestele marginale sunt principalele elemente de
relief pozitiv, cu semnificație în funcționalitatea ocluzală.

4
La nivelul dinților laterali sunt descrise și forme de relief negativ, fose ocluzale, fosete ,
șanțuri principale și secundare, accesorii. Importante pentru studiul ocluziei dentare sunt
următoarele elemente:

Fosele ocluzale: centrală, mezială, distală. Ele reprezintă locul de contact ocluzal cu
cuspidul antagonist, în schema de articulare cuspizi-fose, 1 dinte-1 dinte. Forma acestor fose
(mai adâncă, mai lată etc.), forma și volumul cuspidului antagonist, dictează numărul de
contacte ocluzale posibile.

Șanțul principal meziodistal este elementul de relief negativ ce separă cuspizii vestibulari de
cei linguali. Uneori contactele ocluzale sunt deplasate din fose pe traiectul acestui șanț.
Împreună cu șanțurile principale vestibulare și linguale realizează delimitarea cuspizilor
dentari pe suprafața ocluzală și au rol important prin orientarea lor pe fața ocluzală în
dezangrenarea cuspizilor în mișcările excentrice ale mandibulei, de propulsie și de lateralitate,
mișcări efectuate în timpul masticației și fonației.

2. Elemente de morfologie ocluzală la dinții frontali.

Caninul este un dinte frontal situat la graniția dintre incisivi și

dinții laterali. Acest dinte prezintă elemente de morfologie
caracteristice atât incisivilor (margine liberă, cingulum, forma
concavă a feței linguale) cât și elemente de relief caracteristice
molarilor și premolarilor (formă de cuspid cu vîrf, versante și
pante). Caninul este practic un cuspid cu 2 versante, unul
vestibular și unul lingual, separate printr-o creastă sagitală care
este chiar marginea în formă de V a dintelui. Fața linguală
prezintă o zonă concavă delimitată în sens axial între marginea
liberă și cingulum. Pe fața vestibulară se evidențiază o creastă
longitudinală care pornește din vîrful caninului și împarte
suprafața în 2 pante cu orientare mezială, respectiv distală. Rolul
caninului în funcționalitatea ocluzală este deosebit de important:
realizarea contactelor ocluzale în IM, conducerea dentară a
mandibulei în lateralitate, fiind un dinte eficient și activ în incizia
alimentelor. Structural, caninul poate suporta forțe ocluzale
excentrice deoarece prezintă o adaptare structurală
corespunzătoare solicitărilor funcționale;

 Dinte monoradicular cu rădăcina cea mai lungă, dintre toți dinții

 Implantare în os alveolar dens,
 Parodonțiul marginal cu proprioceptori specializați în adaptarea intensității forțelor
orizontale, ce apar în masticație.

5
  Forțele ocluzale resimțite de canin sunt mai mici
deoarece dintele este situat la distanță de locul de
aplicare a forței musculare și locul de sprijin al
mandibulei (ATM).
 Incisivii prezintă elemente de morfologie ocluzală, cu
care participă în actul masticației la incizia alimentelor.
Acești dinți prezintă o margine liberă cu 2 muchii, una
vestibulară și una linguală. Pentru funcționalitatea
ocluzală este importantă panta incisivă a dinților
maxilari, delimitată între cingulum și marginea liberă,
pantă pe care glisează marginea liberă a incisivilor
mandibulari în mișcarea de propulsie a mandibulei,
realizând ghidajul anterior. Zona efectivă de contact
ocluzal în ghidaj se delimitează între IM-CCP. În
funcție de înclinarea pantei incisive și contactul în IM
ghidajul anterior al mandibulei poate fi mai lin sau mai
abrupt. Din cauza diferitelor anomalii dentomaxilare cu
localizare la nivelul incisivilor, ghidajul anterior poate
fi modificat, preluat de alți dinți (ocluzie deschisă,
inocluzie sagitală mare) sau inutil (ocluzie labiodontă,
ocluzie inversă).

Noțiunile de morfologie ocluzală descrise sunt importante pentru înțelegerea funcționalității

ocluzale și pentru prepararea corectă a dinților în tratamentul protetic prin PFU.

c. Componentele scheletale ale ADM sunt: maxilarul, mandibula, osul temporal.

6
Osul maxilar, os pereche, participă la realizarea scheletului facial. Limitele anatomice sunt
reprezentate superior de podeaua orbitei și inferior de podeaua cavității nazale. Cele 2 oase
maxilare alcătuiesc cea mai mare parte a zonei superioare a scheletelui facial și sunt unite
median prin sutura medio-palatină. La nivelul proceselor alveolare sunt situați dinții maxilari,
componenta anatomică fixă a sistemului articular al ADM.

Mandibula, os mobil nepereche, reprezintă partea inferioară a scheletului facial, unde se află
dinții mandibulari. Particularitatea anantomică și funcțională rezidă în faptul că acest os este
mobil, nefiind fixat prin suturi de alte componente osoase. Integritatea structurală a acestui os
mobil suspendat este obținută prin mușchi, ligamente și alte structuri moi. Forma
caracteristică a literei U rezultă prin extinderea posteroinferioară a corpului osos și
constituirea ungiului sau gonionului mandibular iar posterosuperior prin formarea ramului
ascendent.

Zona terminală a ramului ascendent este reprezentată posterior de condilul mandibular și

anterior de apofiza coronoidă.În cadrul ADM condilul mandibular este cel care realizează
legătura cu maxilarul și respectiv baza craniului. Anatomic se distind două porțiuni ale
condilului: polul medial și lateral.

7
 Osul temporal, cea de a treia componentă scheletală din structura ADM este zona cu care
articulează condilul mandibular, respectiv, porțiunea scuamoasă, unde se constiuie o
depresiune concavă inferior numită fosa mandibulară/glenoidă/articulară. Fosa este delimitată
posterior de fisura scuamo-timpanică iar anterior prezintă o proeminență osoasă numită
proeminența articulară (EA).

Convexitatea acestei porțiuni este variabilă individual limitele inclinării pantei articulare
situându-se între abrupt și lin. Acest detaliu anatomic influențează dinamica mandibulară,
respectiv direcția de deplasare a condilului mandibular pe panta articulară. Tavanul posterior
al fosei glenoide este subțire și nu este structurat să suporte forțe de presiune mari, în timp ce
EA este reprezentată de os gros, dens, adaptat la forțe de intensitate mari.

Articulația temporomandibulară (ATM).

Reprezintă zona de articulare a mandibulei cu osul temporal. Structural și funcțional ATM

este o articulație complexă și unică în organismul uman. Ea asigură mișcări de pendulare
(rotație) ale mandibulei într-un sigur plan, fiind astfel o articulație ginglimoidă, și simultan de
glisare (translație) ceea ce îi conferă caracterul artroidal. În consecință ATM este o
articulație ginglimo-artroidală.

Elementele anatomice care compun ATM sunt: condilul mandibular, fosa mandibulară și
discul articular. Din acest punct de vedere ATM este o articulație compusă , deoarece discul
joacă rolul celui de al treilea os.

 Structura discului articular.

8
Discul articular este alcătuit din țesut conjunctiv fibros dens, cu puține sau rare vase de sânge
și nervi, prezenți mai ales periferic. În plan sagital se disting 3 porțiuni anatomice ale discului
articular. Zona centrală, cea mai subțire/ intermediară este delimtată anterior și posterior de
porțiuni mai groase. În condiții neutrale, normale, fiziologice, condilul mandibular articulează
cu porțiunea centrală a discului articualar. Forma discului este corelată cu morfologia
structurilor osoase, condil și fosă. Deoarece suprafețele osoase cu care discul intră în contact
sunt necongruente, forma discului este adaptată la necesitățile funcționale de mișcare, fără să
își piardă însă integritatea morfologică.

Inserțiile discului articular sunt reprezentate de: : țesutul retrodiscal (posterior), lamina
retrodiscală superioară (LRS), prin care se fixează de osul timpanic, : lamina retrodiscală
inferioară (LRI), care fixează posterior marginea inferioară a discului de marginea
posterioară a suprafeței articulare a condilului. LRS este alcătuită predominent din fibre
elastice iar cea inferioară din fibre de colagen. Corpul țesutului retrodiscal se inseră posterior
pe un plex venos bine reprezentat, care se umple de sânge când condilul se deplasează
anterior. Anterior: prin ligamentul capsular discul se prinde superior de osul temporal și
inferior de marginea anterioară a condilului.

Între inserțiile ligamentului capsular se găsesc fibre tendinoase prin care se inseră fascicolul
superior al pterigoidianului lateral.

Ligamentul capsular are și inserții mediale și laterale, astfel că articulația se împarte în două
etaje: superior se delimitează o cavitate între fosa mandibulară și suprafața superioară a
discului iar inferior o cavitate cuprinsă între suprafața inferioară a discului și condil. Cavitățile
articulare sunt căptușite pe interior cu celule endoteliale sinoviale, care secretă lichidul
sinovial. Din acest punct de vedere ATM este o articulație sinovială. Lichidul sinovial are
mai multe funcții. Se constituie în mediu metabolic deoarece articulația propriuzisă nu are
vase, este agent lubrefiant în perioadele funcționale, împiedicând frecarea suprafețelor netede

9
articulare el se deplasează dintr-o cavitate în alta și umectează suprafețele articulare care pot
absorbi o parte din lichid.

Histologic, se disting 4 zone la nivelul articulației:

1. țesut conjunctiv fibros dens, cu . fibre organizate în fascicule orientate aproape paralel cu
suprafața articulară. Această orientare conferă rezistență sporită la forțele care solicită
articulația, rezistență la îmbătrânire și capacitate de autoapărare.

2. A doua zonă este alcătuită din celule mezenchimale nediferențiate, responsabile pentru
proliferarea cartilajului articular, ca răspuns la solicitările funcționale când se exercită
presiuni pe suprafețele articulare.

3. A treia zonă este fibrocartilaginoasă, alcătuită din mănunchiuri de fibre de colagen

încrucișate sau dispuse radial sub formă de rețea tridimensională. Această dispunere conferă
rezistență la forțele de compresiune și forțele ce se exercită lateral asupra articulației.

4. A patra zonă est reprezentată de cartilagiu calcificat, condrocite și condroblaști.

Structura discului articular

Inervația ATM este reprezentată de nervul trigemen, prin ramuri din mandibular,
auriculotemporal, temporal profund și maseterin.

Vascularizația ATM se realizează prin vase de vecinătate: artera temporală superficială,

meningeală medie și maxilara internă, la care se adaugă artera auriculară profundă, timpanică
anterioară și faringiană ascendentă. La nivelul condilului ajung vase din alveolara internă. La
acestea se adaugă ramuri din vasele mari care asigură nutriția.

10
Ligamentele articulare sunt alcătuite din fibre de colagen cu lungimi specifice, nefiind
extensibile. Ele se pot întinde totuși peste lungimea maximă, fenomen care periclitează
funcția dacă această întindere persistă timp mai lung. Rolul principal al ligamentelor este de
limitare a mișcărilor maxime mandibulare.

Se descriu 3 ligamente funcționale: colateral, capsular și temporomandibular și 2 accesorii:

sfenomandibular și stilomandibular.

Ligamentul colateral /discal se inseră medial și lateral de marginea laterală a discului și de

polii condilului. Astfel se delimitează 2 etaje articulare superior și inferior. Ligamentul
capsular limitează mișcarea discului în raport cu a condilului, adică permite mișcarea pasivă a
discului împreună cu condilul, anterior și posterior. Inserțiile ligamentului discal permit
rotația anterioară și posterioară a discului pe suprafața articulară a condilului, respectiv
mișcarea în axa balama, de rotație. Ligamentul discal este inervat și vascularizat, astfel că
întinderea excesivă produce durere.

Ligamentul capsular se inseră superior de-a lungul marginii suprafeței articulare de la

nivelul fosei și eminenței articulare. Inferior ligamentul se inseră pe gâtul condilului. Rolul
acestui ligament este de protecție împotriva forțelor care tind să disloce articulația. Totodată,
reține lichidul sinovial, împiedicând ieșirea lui în afara articulației. Acest ligament este bine
inervat, prin proprioceptori de feedback specializați pentru poziție și mișcare.

Ligamentul temporomandibular este situat lateral și intră în componența ligamentului

capsular. Prezintă 2 componente, una externă oblică și una internă orizontală.

 Porțiunea externă oblică protejează dislocarea condilului din articulație (previne

luxația anterioară) la deschiderea excesivă a gurii. Totodată ligamentul
temporomandibular limitează rotația pură a condilului la deschiderea gurii peste 20-25
mm provocând translația condilului pe panta condiliană .Astfel sunt protejate
structurile vitale de vecinătate.
 Porțiunea internă orizontală limitează deplasarea posterioară oferind astfel protecție
pentru țesutul retrodiscal. Prin acțiunea sa, porțiunea internă a ligamentului împiedică
ăntinderea excesivă a mușchiului pterigoidian lateral.

Ligamentul stilomandibular limitează propulsia maximă în timp ce ligamentul

stilomandibular nu influențează mișcările mandibulei.

Biomecanica ATM

Cele 2 articulații temporomandibulare pot funcționa simultan identic sau diferit, dar nu pot
funcționa independent. ATM este o articulație compusă, structural și funcțional fiind împărțită
în 2 sisteme distincte.

11
  Primul sistem articular este alcătuit din condil și disc este situat inferior și permite o
mișcare unică de rotație a discului pe suprafața articulară a condilului. Discul
împreună cu inserția lui pe condil formează complexul disc-condil, complex care este
responsabil de mișcările de rotație în ATM.
 Cel de al doilea sistem articular este alcătuit din sistemul disc-condil și suprafața
articulară a fosei glenoide reprezentând etajul superior al articulației. În acest etaj se
efectuează mișcări de translație, moment în care discul se comportă ca un al treilea
element osos, justificînd astfel atributul de articulație compusă. Trebuie precizat că
discul este diferit de menisc prin formă, structura fibrocartilaginoasă și atașarea sa
unilaterală de capsulă. Celălat capăt al discului rămâne liber în spațiul articular.
Meniscul nu divide o articulație în mai multe cavități și nu determină mișcările din
articulație. El funcționează pasiv facilitând deplasarea componentelor osoase ale
articulației, așa cum se întâmplă în articulația genunchiului.

În ATM discul funcționează ca o suprafață articulară în ambele etaje, de aceea denumirea

corectă este de disc articular.

În concluzie contactul suprafețelor articulare necongruente se obține prin interpunerea

discului care asigură stabilitatea și integritatea structurală, morfologică a ATM. Ea se
menține prin activitatea constantă musculară a ridicătorilor, care, chiar în repaus, prezintă
un tonus moderat. Când contracția musculară se intensifică condilul apasă pe disc, discul pe
fosă și crește presiunea intraarticulară. În absența acestei presiuni suprafețele articulare s-ar
separa și s-ar produce dislocarea tehnică a articulației.

Lărgirea spațiului discal variază în raport cu presiunea exercitată. La valori scăzute, ca

în repaus, spațiul articular se mărește și se reduce când presiunea crește. Discul articular își
adaptează continuu forma și poziția astfel încât să mențină în contact suprafețele articulare. La
presiuni mari condilul se află în contact cu porțiunea subțire a discului. La presiuni scăzute
discul se rotește astfel încît contactul cu condilul se realizează la nivelul porțiunii mai groase.
Rotația anterioară sau posterioară a discului este determinată de inserțiile de pe marginile
discului. Cu gura închisă, (closed joint position) tracțiunea elastică din zona retrodiscală este
practic nulă. La deschiderea gurii LRS este mult tensionată și apar forțe care tind să deplaseze
discul posterior. În PM forța reactivă de retropusie este maximă. Presiunea interarticulară și
morfologia discului previne retracția brutală și exagerată. Deci, după PM forța de retropulsie
exercitată pe LRS ține discul rotat posterior, la distanță de condil în funcție de cât permite
lărgimea spațiului discal. Practic LRS este singura structură capabilă să determine retracția
discului, deși forța de retracție este prezentă doar la deschiderea amplă a gurii (DM).

Fascicolul superior al pterigoidianului lateral se inseră pe marginea anterioară a discului.

Când mușchiul este activ fibrele musculare trag de disc anterior și medial. Astfel apare
propulsia discului. În același timp pterigoidianul lateral are inserții și pe gâtul condilului .
Datorită dublei inserții discul nu este deplasat în spațiul discal și deci propusia discului
nu apare la deschiderea gurii.

Fascicolul inferior al PL este cel care determină propulsia condilului . Fascicolul superior
este inactiv. . El devine activ în conjuncție cu m. ridicători deci la închiderea gurii fiziologic
12
sau în urma unei forțe traumatice. Este important să înțelegem factorii care determină
deplasarea anterioară a discului împreună cu condilul în absența activității musculare a
fascicolului superior al PL. Deplasarea discului simultan cu condilul este condiționată de
presiunea interarticulară și de morfologia discului. Dacă discul se alterează sever morfologic
apar modificări funcționale prin alterarea biomecanicii articulare și apar primele semne de
disfuncție: deplasările discale anterioare. Prin tonusul muscular fascicolul superior al PL
exercită o presiune ușoară ant-medială asupra discului. În repaus această presiune este mai
mare decît presiunea de retracție exercitatăde LRS. În consecință, în repaus cu gura închisă,
când presiunea interarticulară este mică și spațiul discal mărit discul se va roti anterior, asrfel
condilul va fi poziționat în contact cu 1/3 medie și 1/3 post. a discului.

De îndată ce condilul se deplasează anterior suficient ca să apară forța de retracție a LRS mai
mare decât tonusul muscular al PL fascicolul superior discul se va roti posterior în spațiul
articular lărgit.

În masticația unilaterală a alimentelor dure (ex. Friptură) cele 2 ATM sunt inegal solicitate,
deoarece forța de închidere se aplică pe alimentul dur care devine linie fulcrum de rotație a
maxilarului. Consecutiv crește presiunea în articulația controlaterală și scade în cea
ipsilaterală (pe partea lucrătoare). Acest fenomen poate provoca separarea suprafețelor
articulare dacă nu intervine PL fascicolul superior care devine activ și discul se va roti
anterior atât cît este nevoie pentru a menține stabilitatea articulației în spațiul articular lărgit.
Aproape de IM presiunea interarticulară crește și spațiul se micșorează moment când discul
este rotit posterior și contactul cu condilul se va face în 1/3 cea mai subțire.

Concluzii

1. Ligamentele ATM nu participă activ la funcționalitatea articulației, ele doar restricționează

unele mișcări, permițând altele. Restricția se face mecanic și neuromuscular reflex.

2. Ligamentele nu sunt extensibile. Ele păot fi întinse la tracțiune dar nu mai revin la
dimensiunea inițială ceea ce poate compromite funcționarea articulației.

3. Suprafețele articulare trebuie menținute tot timpul în contact prin acțiunea musculară a
ridicătorilor (master, temporal, pterigoidian medial).

13