CLASIFICAREA APARATELOR ORTODONTICE

Aparatele ortodontice sunt construcții speciale imaginate de către autori sau

medici specialiști ortodonți si realizate de către tehnicianul dentar sau de firmele
producătoare, care se aplică cu scopul de a influența procesele de creștere și
dezvoltare ale aparatului dento-maxilar (ADM), în sensul stimulării creșterii în direcția
în care aceasta este deficitară sau inhibării creșterii în direcția în care aceasta este
excedentară, precum și cu scopul de a corecta modificările prezente la nivelul
elementelor ADM sau/și în sensul menținerii unei situații existente.
Prezentăm în cele ce urmează câteva criterii după care se pot clasifica
aparatele ortodontice:
1. După modul de ancorare la nivelul arcadelor dento-alveolare aparatele
ortodontice pot fi:
a. Aparate fixe (,,fixed appliance”) (Fig. 17-1) – sunt aplicate și îndepărtate
doar de către medic la finalul tratamentului ortodontic activ; sunt fixate pe arcadele
dentare prin cimentare cu cimenturi ionomer de sticlă CIS (inele) sau prin colare cu
compozit (brackets-urile); anumite elemente auxiliare ale acestor aparate se
confecționează în laboratorul de tehnică dentară de către tehnician.

Fig. 17-1. Aparat ortodontic fix

b. Aparate mobile (,,removable appliance”) – se împart în două categorii:

- aparate mobilizabile – prezintă mijloace de retenție (agregare / ancorare)
precum croșetele și gutierele; se mai numesc aparate biomecanice și permit
desfășurarea funcțiilor ADM; pot fi aplicate și îndepărtate atât de către medic cât și de
pacient;
- aparate mobile propriu-zise – nu prezintă mijloace de retenție la nivelul
arcadelor dento-alveolare ci stau libere în cavitatea orală; nu permit masticația și
fonația; se numesc aparate funcționale pentru că folosesc contracțiile musculaturii
pacientului, pe care le transformă în forțe ortodontice corectoare; pot fi aplicate și
îndepărtate atât de către medic cât și de pacient.

1
 2. După natura forțelor pe care le dezvoltă aparatele ortodontice se împart
în:
a. Aparate ortodontice active biomecanice – sunt aparatele care aplicate la
nivelul arcadelor dento-alveolare dezvoltă forțe mecanice corectoare asupra
elementelor componente ale ADM (dinți, procese alveolare etc.);
- exemplu: placa Schwarz (Fig. 17-2);

Fig. 17-2. Placa palatinală și linguală Schwarz

b. Aparate ortodontice active funcționale – sunt aparatele care sunt

menținute în cavitatea orală în mod reflex, prin contracțiile musculaturii oro-faciale pe
care le transformă în forțe ortodontice corectoare; sunt aparate bimaxilare;
- exemplu: monoblocul (activatorul) (Fig. 17-3);

2
 Fig. 17-3. Monoblocul

c. Aparate ortodontice pasive – sunt aparatele care au rolul de a menține o

situație existentă la nivel de ADM (exemplu: aparatele de contenție – Fig. 17-4) sau
menținerea spațiului pentru dinții succesionali, iar în caz de agenezii pentru refacerea
implanto-protetică după încheierea perioadei de creștere (exemplu: menținătoarele de
spațiu); tot din această categorie fac parte și aparatele de inhibiție (exemplu: scutul
lingual);

Fig. 17-4. Placa de contenție

d. Aparate mixte – sunt aparatele care combină diferite elemente ale

aparatelor anterioare;
- exemple:
a) monoblocul prevăzut cu menținător de spațiu sub formă de îngroșare
a acrilatului în diferite regiuni ale arcadelor dentare;
b) placa palatinală prevăzută cu platou retroincisiv înclinat.

3. După situarea zonei de aplicare a forței și a zonei de sprijin:

a. Aparate intraorale – la care atât zona de sprijin cât și zona de aplicare a
forței se găsesc în interiorul cavității orale; aceste aparate se subîmpart în trei
categorii:
• Aparate monomaxilare - atât zona de sprijin cât și zona de aplicare a forței
se găsesc la nivelul aceluiași maxilar, iar zona de sprijin este în general mai mare
decât zona de aplicare a forței; dacă zona de sprijin şi zona de acţiune au aceeaşi
valoare de rezistenţă, aparatul se numeşte ,,cu acţiune reciprocă”;
- exemplu: placa palatinală Schwarz

3
 • Aparate intermaxilare - zona de sprijin este situată pe o arcadă, iar zona
de aplicare a forței este la nivelul arcadei antagoniste;
- exemplu: placa palatinală cu arc vestibular la nivelul dinților frontali inferiori;

• Aparate bimaxilare - zonele de sprijin și zona de aplicare a forței se găsesc

la nivelul ambelor arcade, având acțiune simultană;
- exemplu: monoblocul.

b. Aparatele intra-extraorale – la care zona de aplicare a forței este situată

în interiorul cavității orale, iar zona de sprijin este situată în afara cavității orale, fiind
reprezentată de calota craniană, regiunea cervicală, bărbie;
- exemple: Head-gear (Fig. 17-5), masca facială Delaire;

Fig. 17-5. Aparat intra-extra oral (Head-gear)

c. Aparatele extraorale - la care atât zona de sprijin cât și de aplicare a forței
se găsesc în afara cavității orale;
- exemplu: bărbiță cu capelină (Fig. 17-6).

4
 Fig. 17-6. Bărbiță cu capelină

4. După materialele din care se confecționează, aparatele ortodontice pot fi:

a. Aparate din materiale plastice
- exemple: gutiera acrilică, positionerul (Fig. 17-10);
b. Aparate metalice
- exemple: disjunctorul Hyrax (Fig. 17-7), quad-helix (Fig. 17-8 - b),
aparatele fixe poliagregate;

c. Aparate mixte – sunt aparate în construcția cărora intră atât acrilatul cât și
elemente metalice;
- exemple: plăcile ortodontice, pendulumul (Fig. 17-9), butonul Nance
(Fig. 17-8 - a) etc.

Fig. 4-7. Disjunctor

5
Fig. 17-8 - a. Butonul Nance b. Quad-helix

Fig. 17-9. Pendulum

Fig. 17-10. Positioner

6
 MATERIALE DIN CARE SE CONFECȚIONEAZĂ
APARATELE ORTODONTICE

Există două mari categorii de materiale din care se confecționează aparatele

ortodontice și anume aliajele metalice și rășinile acrilice. La acestea se mai pot adăuga
materialele de tip siliconi semirigizi sau rigizi utilizate pentru confecționarea gutierelor
și a unor aparate de contenție.
Materialele metalice sunt aliaje pe bază de:
1) Crom-nichel (Cr-Ni) - wipla sau oţelul inoxidabil (stainless steel) – pot fi
elastice sau neelastice. Aliajele de oțel inoxidabil sunt cele mai folosite în construcția
aparatelor mobilizabile și mobile, dar și pentru confecționarea unor arcuri utilizate la
aparatele fixe. Cu toate că produc cele mai frecvente alergii, sunt utilizate pe scară
largă datorită costului redus.
2) Crom-cobalt (Cr-Co) - sunt aliaje mai costisitoare, dar sunt foarte
rezistente la lipire sau sudare, fără să-și piardă proprietăţile elastice.
3) Nichel-Titan (Ni-Ti) folosite mai ales pentru confecționarea
4) TMA (Titan-Molibden aliaj) arcurilor aparatelor ortodontice fixe

Materialele metalice ocupă un loc important în realizarea aparatelor

ortodontice. Materialele metalice cele mai utilizate sunt aliajele din Cr-Ni, care se
prezintă în comerţ sub formă de tablă sau sârmă de oțel inoxidabil.

Tabla de oțel inoxidabil – este utilizată la confecţionarea inelelor ortodontice,

are o grosime cuprinsă între 0,1- 0,5 mm, prezentând două suprafețe diferite și anume:
• O suprafaţă mată – este suprafața care vine în contact cu coroana dintelui
și astfel la nivelul acesteia se încarcă cimentul;
• O suprafaţă lucioasă, externă – este suprafața care vine în contact cu
mediul bucal.

Sârma de oțel inoxidabil are o grosime cuprinsă între 0,1 - 2 mm, iar pe
secţiune poate să aibă diverse forme: rotundă, dreptunghiulară, ovală sau semiovală.
În acelaşi timp poate să fie moale, tare, elastică şi superelastică.

7
 În funcție de gradul de elasticitate (conferit de compoziţia aliajului) sârmele se
clasifică astfel:
• sârme moi (weich)
• sârme de elasticitate medie (hart)
• sârme elastice (federhart)
• sârme supraelastice (superfederhart)
• sârme extraelastice folosite mai mult în tehnica ortodontică fixă

Sârma moale (weich) este utilizată pentru realizarea ligaturilor, fiind folosită mai
mult în cabinet şi mai puţin în laboratoarele de tehnică dentară.
Sârma tare este relativ elastică, are o grosime cuprinsă între 0,9 - 1,5 mm şi
este utilizată pentru confecționarea arcurilor mai rigide sau pentru unele aparate
pasive.
Sârma elastică şi cea superelastică sunt cel mai frecvent utilizate, din acestea
confecționându-se elementele active (arcurile) şi elementele de agregare (croşetele)
aparatelor ortodontice.

În realizarea elementelor de sârmă este necesar să se ţină seama de

următoarele reguli de manipulare a elementelor de sârmă:
1. Sârma se fixează în clește, iar îndoirea ei se efectuează cu mâna;
2. Să nu se îndoaie sârma de mai multe ori în acelaşi loc deoarece scade
rezistenţa şi elasticitatea metalului şi astfel sârma se poate fractura;
3. Să nu se utilizeze cleşti cu fălci ascuţite sau care au muchii deoarece
aceştia lasă crestături în sârmă ce devin locuri de minimă rezistenţă şi de întrerupere
a undelor de elasticitate;
4. Să nu se încălzească sârma înainte sau în timpul prelucrării deoarece aliajul
din care este fabricată îşi pierde elasticitatea;
5. Sârma se îndoaie treptat, în unghiuri rotunjite deoarece altfel se depreciază
structura cristalină şi calităţile elastice la locul îndoirii;
6. Concomitent cu mişcarea de îndoire a sârmei se va executa şi o mişcare de
tracţiune a acesteia în axul ei astfel încât să se ruleze pe conturul cleştelui;
7. Se preferă îndoirea în etape a sârmei după probarea şi măsurarea
succesivă pe model sau în cavitatea orală, evitându-se astfel îndoiri
necorespunzătoare;
8. Curburile largi vor fi realizate prin îndoirea sârmelor cu mâna;
9. Când un element de sârmă trebuie să înconjoare o formaţiune pe model,
curbura se realizează mai mare, urmărindu-se închiderea ei treptată până la adaptare.
Dacă elementul de sârmă pătrunde într-un spaţiu anume, unde realizează o buclă,
atunci el se execută mai îngust urmând să fie adaptat treptat prin mărirea curburilor.

8
 APARATELE ORTODONTICE MOBILIZABILE

Aceste aparate se ancorează în cavitatea orală la nivelul arcadei dentare

cu ajutorul unor croşete sau cu gutiere. În componenţa acestor aparate există şi
elemente generatoare de forţe ortodontice, reprezentate de resorturi sau şuruburi
ortodontice.
Aparatele ortodontice mobilizabile au următoarele elemente componente:
• bază plăcii - confecţionată din acrilat;
• elemente de ancorare (croşete, gutiere);
• elemente de acţiune cu caracter mecanic (arc vestibular, resorturi auxiliare,
şuruburi, arc Coffin);
• elemente auxiliare cu caracter funcţional sau pasiv (platou retroincizal, plan
înclinat, scut lingual, masă interocluzală, menţinătoare de spaţiu).

A. Baza plăcii ortodontice

Baza plăcii aparatului ortodontic se confecţionează din acrilat şi reprezintă zona

de sprijin mucozal al acestuia prin intermediul căreia se transmit forţe la nivelul oaselor
maxilare. Baza plăcii ortodontice reunește celelalte elemente componente, fiecare
dintre acestea având o porțiune de fixare în placa bază. Plăcile aparatelor ortodontice
mobilizabile pot fi:
• palatinale
• linguale

Caracteristicile şi importanţa bazei plăcii ortodontice:

- participă la stabilitatea aparatului ortodontic;
- participă la transmiterea de forţe ortodontice;
- oferă sprijin și reunește celelalte elemente componente ale aparatului
ortodontic;
- poate fi secţionată în două sau mai multe fragmente, acestea fiind unite cu
unul sau mai multe şuruburi sau arcuri;
- trebuie să fie rezistentă, dar grosimea să nu depăşească 2-3 mm pentru a
asigura confortul pacientului;
- marginile trebuie să fie uşor îngroşate pentru a nu determina leziuni de
decubit;

9
 - dacă există spaţii adentate sau edentate, placa va acoperi aceste zone
având şi rol de menţinător de spaţiu;
- faţa mucozală este în contact intim cu mucoasa câmpului maxilar;
- faţa orală trebuie să fie netedă şi lucioasă;
- acrilatele moderne permit o estetică superioară a plăcii, cu obținerea unei
game variate de culori și diverse combinații coloristice, precum și introducerea în placa
bază a unor abțibilduri (steluțe, figurine, sclipici) în funcție de preferințele pacientului.

Baza plăcii palatinale se extinde numai pe palat urmărind fidel morfologia

acestuia, pătrunde în triunghiurile interdentare, sub punctul de contact, mărind
stabilitatea aparatului. Anterior, placa, se extinde pe feţele palatinale ale dinţilor până
în apropierea marginii incizale, medicul, în funcţie de planul de tratament, putând face
şlefuiri succesive, în această regiune.

Extinderea plăcii palatinale Extinderea plăcii linguale

(după Stanciu D. și Boboc L.)

Distal, baza plăcii se întinde până la o linie care uneşte feţele distale ale
molarilor primi permanenți, dar uneori poate fi răscroită până la o linie care uneşte
feţele meziale ale primilor premolari sau primilor molari temporari. În plan vertical,
placa se întinde pe feţele orale ale dinţilor până aproape de suprafaţa ocluzală a
acestora.

Baza plăcii mandibulare este în contact intim cu rebordul alveolar,

urmărind festonul gingival până la ultimul molar. Se extinde până la fundurile de sac
paralinguale pentru a avea efect asupra dezvoltării osului mandibular. Anterior se
răscroieşte pentru a permite mişcările limbii şi a nu produce leziuni de decubit la nivelul
planșeului cavității orale.

Baza aparatului ortodontic poate fi unică sau secţionată în funcţie de obiectivele

stabilite în planul terapeutic. La maxilar se poate secţiona în plan sagital – pe linia
mediană sau asimetric – sau se mai poate secționa în ,,L”, în ,,Y”, în trapez sau

10
sectorial. La mandibulă secţionarea plăcii se poate face pe linia mediană sau
paramediană, uni- sau bilateral.
Secţionarea plăcii se face cu un disc metalic tip Horico, cu o freză cilindrică
subţire sau cel mai frecvent se folosește un fierăstrău cu o pânză îngustă.

Posibilităţi de secţionare a plăcii (după Appliance Catalogue)

Așa cum am precizat anterior, la confecţionarea aparatelor mobilizabile se pot

folosi acrilate autopolimerizabile, baropolimerizabile, termopolimerizabile sau
fotopolimerizabile.

Vom descrie în cele ce urmează confecționarea plăcii bază utilizând acrilatul

baropolimerizabil (Fig. 19-1).

Fig. 19-1. Etape în realizarea plăcii bază

Există două tehnici de obținere a plăcii bază și anume:

a) tehnica pulbere-lichid (tehnica spray)
b) tehnica pastei

11
 a) Tehnica pulbere-lichid constă în aşezarea alternativă, direct pe model, a
unui strat de pulbere (polimerul) şi a lichidului (monomerul). Modelul se înclină în aşa
fel încât suprafaţa pe care se aplică substanţa acrilică să fie orizontală. Se presară
pulberea, apoi se picură lichid, alternativ până se obţine grosimea dorită, astfel încât
să fie suficient lichid, dar nu în exces. Saturarea cu lichid se continuă în ritm lent, până
când aspectul translucid devine uşor opac. În acest moment se poate recurge la
baropolimerizare.
b) Tehnica pastei – într-un godeu se prepară o cantitate corespunzătoare
de acrilat prin amestecarea pulberii cu lichidul. Amestecul trebuie să fie saturat în lichid
astfel încât în momentul în care începe să se ,,tragă în fire”, se întinde cu ajutorul
spatulei pe suprafaţa modelului. Se are grijă în zonele mai dificile cum sunt cele sub
retenţiile elementelor de sârmă sau părţile laterale ale şuruburilor să nu rămână goluri
de aer, de aceea, în aceste zone se poate aplica materialul prin tehnica spray. Ultima
etapă constă în modelarea acrilatului cu un exces de lichid, după care placa bază se
poate polimeriza.
Baropolimerizarea constă în introducerea modelului într-un vas cu presiune la
o temperatură de 40°C şi o presiune de 2,1 - 2,5 atmosfere, timp de 20-30 minute.
Avantajul acestei tehnici este obţinera unei structuri mai compacte, de o calitate
superioară. Această tehnică este folosită cu precădere la confecţionarea aparatelor
funcţionale de tip monobloc.

12