1.

Introducere
Tratamentul ortodontic al anomaliilor dento-maxilare tinde spre realizarea unui aparat dento-
maxilar normal.Ortodonţii socotesc normal acel aparat dento-maxilar care este echilibrat din
punct de vedere morfo-funcţional şi care corespunde fizionomic în corelaţie cu tipul
rasial,regional şi constituţional al fiecărui individ în parte.
Tratamentul ortodontic se bazează pe folosirea aparatelor ortodontice.Acestea îşi exercită
acţiunea asupra componentelor aparatului dento-maxilar prin forţele mecanice active pe care
le generează sau prin modificarea forţelor musculare fiziologice.Forţele pot fi unice sau
multiple,iar deplasarea pe care o provoacă depinde de legile mecanice privind :
 aplicarea unei singure forţe într-o direcţie anumită
 punctele de aplicare ale forţei şi rezistenţei
 combinarea a două sau mai multor forţe în aceeaşi direcţie sau în direcţii diferite
 acţiunea aceleiaşi forţe de o anumită instensitate asupra a două zone de aplicare cu
rezistenţă diferită
Toate acestea trebuie avute în vedere în conceperea unui aparat ortodontic,sarcina fiind cu
atât mai grea pentru medic,cu cât pe lângă considerentele mecanice mai intervine întotdeauna
şi reactivitatea biologică a pacientului,care niciodată nu poate fi apreciată cu certitudine.

Definiţie: după Theuveny(1961), „toate aparatele ortodontice sunt mecanisme simple sau
complicate, aplicate pentru a produce mişcări ale unuia sau mai multor dinţi, ale procesului
alveolar, ale maxilarelor sau chiar ale muşchilor”.
Aparatele ortodontice sunt dispozitive care se aplică pe dinţi, alveole şi maxilare cu scopul
de a influenţa creşterea şi dezvoltarea aparatului dento-maxilar sau de a preveni şi a corecta
anomalia. Forţele pe care acestea le exercită asupra dinţilor sau asupra altor componente ale
aparatului dento-maxilar, cu scopul de corectare, se numesc forţe ortodontice. Mijloacele de
tratament folosite sunt:
Mijloace terapeutice funcţionale;
Mijloace biomecanice ortodontice;
Metode chirurgicale;
Mijloace protetice.
Rezultatul vizibil al oricărui tratament ortodontic constă în schimbarea formei arcadei
dento-alveolare. Modificările de formă se pot obţine în cele trei planuri de referinţă:

~9~
 a. Modificări transversale,constănd în expansiunea sau (rar) îngustarea arcadelor prin
deplasări dentare,versiune,gresiune sau stimularea activităţii suturii medio-palatine
pentru expansiune.
b. Modificări sagitale,constând în alungirea arcadei,scurtarea ei sau deplasarea
mandibulei mezial sau distal. Alungirea arcadei se obţine prin folosirea forţelor active
în sens sagital.Scurtarea arcadei se obţine prin reducerea numărului de dinţi (extracţie
în scop ortodontic) sau prin deplasări ale dinţilor.In fine,deplasarea mandibulei se
realizează prin fixarea ei în poziţia dorită.
c. Modificări verticale,constând în coborârea sau înălţarea ocluziei.Coborârea ocluziei se
obţine prin înghesuirea dinţilor,iar înălţarea ei prin egresiunea dinţilor.In prezent
există o multitudine de tipuri de aparate ortodontice cu ajutorul cărora se pot obţine
modificările de mai sus.Aceste aparate au fost clasificate după diverse criterii.[1]

2.Istoric

Cele mai vechi menţiuni datează din primul secol al erei noastre cândCelsius recomanda în “
De Medicina” presiunile digitale pentrualiniereadinţilor malpoziţionaţi.
Secolul al XVII-lea aduce referiri privind extracţia dinţilor ectipici(FABRICIUS, 1619) şi
“îngustarea prin pilire a dinţilor înghesuiţi” (IONAS,1666; DIONIS, 1716).
Din această perioadă datează şi indicaţii de extracţie adinţilor temporari și supranumerari,
precum și contraindicațiile metodei șlefuirilor selective.
În 1728 Pierre FAUCHARD menţionează construirea primului aparat ortodontic sub forma
unei şine cu multiple perforaţii care permite ligaturi de tracţiunedentară; el introduce şi
deplasarea dentară bruscă prin luxare cu cleştele.
În 1771 HUNTER descrie ocluzia normală şi stabileşte principiul
planuluiînclinat încorectarearaporturilorintermaxilare; FOX studiază efecteleînălţării
provizorii a ocluziei şi
introduce barbitașicapelina.Sfârşitul de secol XIX aduce numeroase încercări de clasificare aa
nomaliilor dentomaxilare şi preocupări privind etiologia lor, iar KNEISLconcepe primele
aparate mobile funcţionale.

CARABELLI introduce confecţionarea aparatelor bortodontice pe modele

şifoloseşte tracţiuni şipresiunipentrucorectareamalpoziţiilordentare,studiazăanatomiadentară şi

~ 10 ~
descrieanomaliiledentomaxilare (mordexapertus rămânând legată de numele lui).Apar
preocupări pentru diversificarea mecanismelor de declanşare a forţelor ortodontice.
TUCKER (1850) – utilizează pentru tracţiuni inelele de cauciuc.
ANGELL (1860) – utilizează şuruburi care unesc fragmentele de placă.
FARRAR (1878) – schematizează utilizarea sistematică a şurubului stabilindrata deplasărilor
(0,10 mm zilnic).
COFFIN (1871) – introduce arcul sau palatinal.

În 1900 ANGLE introduce învăţământul organizat de ortodonţie, clasificareaanomaliilor

dentomaxilare care-i poartă numele şi se foloseşte şi astăzi şi preia terapia anomaliilor
dentomaxilare cu mijloace fixe de la FARRAR şi odezvoltă renunţând la şuruburi în favoarea
arcurilor; adept al tratării ANDMîn dentiţie permanentă cu conservarea maximă a numărului
de dinţi de pearcadă, el a simplificat construcţia aparatelor fixe.Începutul sec. al XX-lea este
momentul intervenţiei lui ROBIN ale cărui preocupări etiopatogenice s-
au încheiat cu conceperea monobloculuieumorfic şi a lui PONT care introduce o metodologie
ştiinţifică de aprecierea dezvoltării individuale de apreciere a dezvoltării individuale a
arcadelor dentare.
În jurul anilor 1930 Europa utilizează efectiv plăcile active şi aparatele funcţionale oferind un
caracter social pronunţat şi stabilind limitele de vârstă pentru oportunitatea tratamentului.
America păstrează însă aparatele fixea ameliorându-le sistematic cu accent pe poliagregate
şi control asupra deplasărilor dentare.[2]

3.Clasificarea aparatelor ortodontice

Se face în funcţie de:
1. Modul de agregare la arcadele dentare:
 Aparate mobilizabile, respectiv aparatele care sunt fixate la arcadele dentare cu
ajutorul unor elemente de ancorare ,putând fi îndepărtate şi repuse în orice moment
chiar de către pacient.
 Aparate mobile, adică acele aparate care nu posedă elemente de ancorare, menţinerea
lor în cavitatea bucală facându-se doar prin contracţia musculară.
 Aparate fixe, adică acele aparate care sunt fixate la arcadele dentare prin cimentare sau
lipire.Se menţin permanent în gură şi se activează numai de către medic.

~ 11 ~
2. După modul în care intervin asupra ţesuturilor pe care trebuie să le corecteze:
 Aparate mecanice sau active care,odată aplicate în gura pacientului,exercită forţe
ortodontice datorită calităţii materialelor care le compun.
 Aparate funcţionale - dotate cu planuri înclinate sau pelote,care la înclinarea arcadelor
transformă forţa de contracţie a musculaturii ridicătoare a mandibulei în forţă
ortodontică sau ce dezechilibrează chingile musculare periorale,astfel încât să ducă la
apariţia unor forţe ortodontice.
 Aparate pasive sau de contenţie,care aplicate în cavitatea orală împiedică apariţia unor
anomalii dento-maxilare sau menţin un rezultat până la consolidarea lui.
Clasificarea este pur didactică,deoarece în general,aparatele au componente din fiecare
categorie în funcţie de anomalie şi de obiectivele terapeutice propuse.

3.1Aparatele mobilizabile
In această grupă sunt cuprinse acele aparate ortodontice care se ancorează la nivelul
arcadelor dentare cu ajutorul unor mijloace de retenţie,acestea putând fi croşete sau
gutiere.Aparatele mobilizabile pot fi oricând îndepărtate şi repuse în cavitatea bucală.
O caracteristică a aparatelor mobilizabile,comună tuturor,este aceea că ele sunt purtătoarele
unor elemente generatoare de forţe ortodontice active. Aceste forţe acţionează asupra
proceselor dento-alveolare provocândmodificările necesare.Din acest motiv se mai numesc şi
aparate ortodontice active.Cele mai reprezentative aparate din această grupă sunt plăcile
palatinale şi linguale(fig.1).
Plăcile au fost concepute deja la jumătatea secolului trecut de către J.D. White în 1854 şi
P.J. Lefoulon în 1859.Iniţial ele au fost folosite ca aparate de contenţie,pentru menţinerea
rezultatelor terapeutice obţinute cu ajutorul aparatelor fixe (Hawley). In 1929 Nord a subliniat
marea lor importanţă în tratamentul ortodontic,iar şurubul introdus de el a reprezentat un pas
înainte în dezvoltarea plăcilor ortodontice.A.M. Schwarz a fundamentat ştiinţific principiile
tratamentului ortodontic activ,iar autorii ca Hotz,Reichenbach şi Bruckl au adus de asemeni
contribuţii însemnate în acest domeniu.
Astăzi aparatele active ocupă un loc important în tratamentul ortodontic .Folosirea lor
prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

~ 12 ~
3.1.1Avantajele aparatelor mobilizabile
Principalele avantaje ale aparatelor mobilizabile sunt următoarele:
a. Deşi concepute ca aparate active,li se pot totuşi adăuga elemente cu acţiune
funcţională care le măresc valoarea şi lărgesc sfera indicaţiilor terapeutice.
b. Ele se sprijină atât pe dinţi cât şi pe parodonţiu ,în felul acesta pericolul
suprasolicitării unor dinţi fiind foarte redus.
c. Acţiunea lor poate fi complexă,iar unele elemente active,ca de pildă şurubul,pot fi
activate chiar de către copil sau de către aparţinători.
d. Confecţionarea tehnică şi eventualele reparaţii sunt uşor de efectuat.
e. Purtarea aparatului permite o igienă bucală riguroasă precum şi efectuarea
eventualelor tratamente odontale concomitent cu tratamnetul ortodontic.

3.1.2.Dezavantajele aparatelor mobilizabile

Principalele dezavantaje ale aparatelor mobilizabile sunt următoarele:
a. Prin faptul că pot fi îndepărtate din cavitatea bucală chiar de către pacient există riscul
ca acesta să nu poarte aparatul conform indicaţiilor.
b. Apariţia reacţiilor gingivo-parodontale la pacienţii care prezintă alergie la acrilate.
c. Posibilitatea deformării sau ruperii diverselor arcuri sau croşete,în cazul unui pacient
neglijent.

3.1.3.Elementele componente ale aparatelor mobilizabile

Aparatele mobilizabile se compun din următoarele elemente :
- o bază din acrilat
- elemente de ancorare
- elemente active (şuruburi sau diferite arcuri)

~ 13 ~
 Fig.1 Aparate mobilizabile

3.2.Aparatele mobile
In aparatele mobile sunt cuprinse toate tipurile de aparate ortodontice care nu se ancorează la
nivelul arcadelor dentare,ele sunt menţinute în cavitatea bucală doar prin apropierea activă a
arcadei inferioare de cea superioară sub acţiunea muşchilor mobilizatori ai mandibulei Aceste
aparate sunt în aşa fel concepute încât îşi exercită acţiunea asupra ambelor arcade alveolo-
dentare simultan.
Prin faptul că menţinerea lor este necesară contracţia musculaturii,aceasta este solicitată
activ atât în timpul funcţiei cât şi în repaos.Astfel sunt generate forţe ortodontice care se
transmint prin intermediul aparatului,atât dinţilor cât şi maxilarelor şi articulaţiei temporo-
mandibulare.Deci,aparatele în sine sunt de fapt pasive, devenind active numai datorită funcţiei
musculare.Din acest motiv ele se numesc şi aparate ortodontice funcţionale.
Particularităţile tratamentului funcţional constă în modul de aplicare a forţelor: ele nu
acţionează asupra dinţilor prin elemente mecanice (şuruburi,arcuri,ligaturi),ci
transferă,elimină sau dirijează forţele naturale,cum sunt forţele musculare şi potenţialul de
creştere a masivului facial şi de erupţie dentară.
Modul de acţiune al forţelor naturale şi al impulsurilor funcţionale a fost stabilit de Roux în
1893 în urma studierii înotătoarelor delfinului.El a descris impulsurile funcţionale ca fiind
formatoare,transformatoare şi menţinătoare de ţesuturi.Teoria lui Roux stă la baza ortodonţiei
funcţionale,Haupl fiind acela care a aplicat teoria impulsurilor funcţionale în
ortodonţie.Izvorul impulsurilor funcţionale îl constituie activitatea musculaturii orofaciale.
Funcţia constă în activitatea unui organ,a ţesuturilor şi celulelor sale.Sarcina ortodonţiei
funcţionale rezidă în transferarea impulsurilor funcţionale asupra ţesuturilor constitutive ale
maxilarelor,articulaţiei temporo-mandibulare şi dinţilor.Modul de transferare a forţelor este
"pasiv",elementele mecanice nefiind necesare;forţa rezultantă este una intermitentă şi
funcţională.
Trebuie să remarcăm faptul că iniţial la baza construcţiei acestor aparate nu a stat ideea
acţiunii funcţionale.Astfel,în 1902 Robin a conceput un aparat bimaxilar care nu era ancorat la
nivelul arcadelor dentare.Forţele ortodontice la aparatul lui erau generate de un şurub cu
acţiune transversală,situat la nivelul planului ocluzal.Sauvez a dat acestui aparat denumirea de
monobloc, iar Watry a plasat şurubul la nivelul porţiunii palatinale a aparatului.

~ 14 ~
 Abia în jurul deceniului al treilea al secolului nostru Andresen şi Haupl au fost iniţiatorii
tratamentului funcţional cu ajutorul monoblocului reluat de primul în 1908. Ei au dovedit că
un astfel de aparat poate provoca restructurări dento-maxilare fără a genera el însuşi forţe
active,ci activând musculatura.Din acest motiv ei au denumit acest tip de aparat - activatoare.
In prezent ideea tratamentului funcţional este larg răspândită,iar activatoarele au forme şi
indicaţii variate. După Hotz termenul de activator cuprinde toate aparatele a căror acţiune se
bazează pe cele enunţate mai sus (monoblocul,scutul labial,propulsorul,etc.)

Primul aparat funcţional mobil (fig.2) apărut în arsenalul terapiei ortodontice a fost
monoblocul sau activatorul. Celelalte tipuri de activatoare (aparatul Bimler, aparatul
Frankel,etc.) au apărut cronologic mult mai târziu.

3.2.1.Avantajele aparatelor dentare mobile:

 poate fi aplicat de la o varsta mica si poate corecta astfel de timpuriu anomaliile dentare.
 stabileste o pozitie corecta a maxilarelor intre ele
 poate fi aplicat în perioada deniţiei mixte,când aparatele mobilizabile nu pot fi ancorate în
mod corespunzător;
 stimulează dezvoltarea armonioasă a tuturor elementelor constitutive ale aparatului dento-
maxilar,prin acţiunea de dirijare a forţelor musculare.
 provoacă mărirea secreţiei salivare,ceea ce duce la autocurăţirea favorabilă prevenirii cariei
dentare;
 înlătură obiceiurile vicioase ( suptul degetului, interpunerea limbii între arcadele dentare etc),
care în timp, necorectate pot duce la grave anomalii dento-maxilare
 aparatul dentar mobil este ușor de curățat și întreținut

3.2.2. Dezavantajele aparatelor dentare mobile:

 poate fi aplicat doar intr-un interval limitat de timp, la varste tinere, cata vreme exista crestere
la nivelul suturilor maxilar;
 poate corecta un numar limitat de anomalii, uneori tratamentul ortodontic trebuie continuat si
cu un aparat fix pentru obtinerea unor rezultate corecte si definitive.
 depinde de colaborarea si dorinta copilului de a-l purta si de a respecta indicatiile date de
medic.
 este greu de suportat din cauza volumului său mare;

~ 15 ~
 nu este purtat practic decât noaptea sau cel mult câteva ore şi ziua,ceea ce prelungeşte foarte
mult durata tratamentului;
 lipseşte aparatul dento-maxilar de stimulul funcţional cel mai important,masticaţia.

3.2.3. Elementele componente ale apratelor mobile[3]

- componente acrilice : placa palatinală și lingual
- pinteni de poziționare
- arc vestibular
- arcuri secundare
- șurub

Fig.2 Aparat mobil

3.2. Aparatele fixereprezintă construcţii biomecanice, aplicate permanent (1-3 ani)

în cavitatea bucală care se fixează în cavitatea bucală cu lianţi speciali,se activează
doar de către medic si in momentul îndepărtării se distrug.

3.3.1.Avantajele aparatelor dentare fixe

- Pot fi aplicate în dentiţia permanentă până la o vârstă mai târzie.

- Scăderea marcată a timpului tratamentului ortodontic.
- Sunt uşor suportate de pacient, lăsând liber palatul dur şi spaţiul limbii.
- Pot declanşa deplasări în cele 3 planuri ale spaţiului.
- Controlul deplasării apicale.

~ 16 ~
 - Pot produce deplasări dentare specifice.
- Nu pot fi îndepărtate de pacienţi după bunul lor plac.

3.3.2. Dezavantajele aparatelor dentare fixe

- Necesită o igienă riguroasă a cavităţii bucale.

- Favorizează apariţia leziunilor carioase.
- Pot cauza recesiuni paradontale.
- Pot apărea deplasări dentare nedorite, consecutive unor forţe secundare.
- Pot determina rizalize patologice. .
- Se folosesc mai puţin în dentiţia mixtă.
- Sunt costisitoare.

3.3.3.Elementele componente ale aparatelor dentare fixe

- Elemente de agregare.
- Elemente active
- Ataşe sau ataşamente (accesorii).

ELEMENTELE DE AGREGARE

Sunt elementele cu care aparatura fixă se aplică pe dinți.Acestea sunt:

Inele ortodontice (fig.3) – centuri metalice, care se aplică pe dinţii neşlefuiţi, respectă
parodonţiul marginal, fiind la distanţă de acesta şi nu înalţă ocluzia. Se fixează de suprafeţele
dentare cu cimenturi speciale.

Mai frecvent se aplică pe molari si premolari,cuprinzând în totalitate fețele laterale ale

dinților,având o lățime de 3-4mm. Tabla din care se confecţionează este de 0,1 - 0,15
mm,având în vedere că majoritatea aparatelor ortodontice își iau punctul de sprijin în zona
distală.

~ 17 ~
 Fig.3 Inel ortodontic

CLASIFICARE după modul de confecţionare, pot fi:

- inele prefabricate;

- inele construite.

Inelele prefabricate sunt livrate într-o gamă variată de dimensiuni şi forme.După luarea
perimetrului cu un dispozitiv cu bandă metalică elastică,se alege din trusă inelul cu
dimensiunea dorită care poate fi cilindric sau antoform.Este lesne de înțeles ca gama de inele
necesară pentru alegerea celui mai potrivit este foarte mare pentru inele anatoforme și necesită
o anumită experiență din partea medicului. Se pare că cel mai precis inel este cel construit.

După modul de realizare, inelele pot fi:

- Confecţionate prin lipire cu lot;

- Confecţionate prin plicaturare;
- Confecţionate prin sudură electrică prin puncte

REGULI DE CIMENTARE

 Marginea inelului trebuie să fie paralelă cu suprafaţa ocluzală a dintelui.

 Inelul nu trebuie să lezeze ţesutul paradontal.
 Inelul trebuie să permită igienizarea corectă a coletului dentar.
 Tubuşorul trebuie să ocupe o poziţie corectă. [4]

~ 18 ~
ELEMENTE ACTIVE

Bracket-urile (fig.4) asigură punctele de atașament la nivelul coroanelor dentare, astfel încât
arcurile și accesoriile să poată să influențeze poziția dinților. Ele sunt confecționate din
diferite materiale (oțel inoxidabil, aur platinat, diverse tipuri de ceramică sau compozit) și
sunt fixate la nivelul suprafețelor dentare cu adezivi speciali.Bracket-urile sunt prinse de arc
cu ligaturi elastice (gri, transparente sau colorate) sau cu ligaturi de sârmă și astfel se produc
forțele necesare pentru a direcționa dinții înspre poziția lor corectă.

Fig.4 Bracketuri

Bracketurilesunt dispozitive care se fixează pe dinţii anteriori de molarul de 6 ani. Părţile

componente ale bracket-ului:

o baza – partea ce se ataşează pe suprafaţa dintelui. În dependenţă de dintele pe care se

aplică, are diferită curbură.
o corpul – partea la care aderă celelalte componente.
o aripioarele – pot fi 2 sau 4. Pe ele se aplică sârma de ligatură sau inelele elastice, cu
scop de a fixa arcul.
o slotul – şanţul central, ce poate fi rotund sau paralelipipedic în secţiune. În el se aplică
arcul. [5]

CLASIFICAREA BRACKET-URILOR

După materialul confecţionat:

Bracket-urile traditionale metalice sunt fabricate din oțel inoxidabil sau cateodată în combinație cu
titanium și sunt cele mai folosite.
Bracket-urile din ceramică sau safir sintetic, complet transparente, sunt mult mai puţin
vizibile decât bracket-urile metalice şi mult mai confortabile. Arcul poate fi de asemenea
realizat în aceeaşi culoare ca si dinţii astfel încât aparatul să treacă neobservat.

~ 19 ~
Bracket-urile din titanium sunt recomandate pacientilor alergici la nickel-ul din oțel însă
au dezavantajul că sunt puțin mai costisitoare decât cele din oțel.
Bracket-urile din aur sau placate cu aur sunt preferate de pacienții alergici sau pot fi alese
pentru simplul motiv că unii pacienti prefera culoarea aurie a bracket-urilor în locul celei
argintii tradiționale,dar și datorita faptului că aurul este biocompatibil protejand mai bine
parodontiul și gingiile.
După poziţionarea pe dinţi:

 vestibulari. (fig.5)
 orali (linguali)(fig.6)
 individuali (Incognito, Harmony); (fig.7)

Fig.5 Bracketi vestibulari Fig.6 Bracketi linguali Fig. 7 Bracketi Incongnito

Arcurile(fig.8) au dubla funcție,de a ghida deplasarea dentară și de a produce astfel o

mișcare, având o memorie elastică ce tinde, după deformare, să revină la forma inițială.
Arcurile sunt confecționate din diverse materiale, au diferite forme și mărimi, pot fi de
culoare metalică sau fizionomice.[6]

Fig.8 Arcuri ortodontice

~ 20 ~
Fixarea arcurilor în elementele accesorii :

Fixarea arcurilor în bracketi

Arcurile se fixează în bracketi cu sârmă moale de 0.2mm diametru.Sârma este trecută prin
elementele de retenție a bracketului de o parte și de alta a slotului acestuia și peste elementul
activ,astfel încât arcul să fie presat pe bracket.Capetele de sârma răsucite se întorc,de regulă
sub elementul activ,astfel încât să nu jeneze părțile moi și să nu se rupă în momentul
periajului.

Fixarea arcurilor în tubușoare

Fixarea arcurilor în tubușoare îmbracă o gamă multiplă de modalități,ele trebuind să răspundă

unor condiții foarte variate legate de tipul elementului activ,de efectele ortodontice scontate și
de problemele de rezistență care se pun în zona laterală.Astfel capetele arcului pot fi fixate în
tubușoare, fie prin culisare directă cu sau fără ligaturare sau prin intermediul altor
tubușoare,care poartă denumirea de tubușoare terminale.

ELEMENTELE ACCESORII sunt reprezentate de :

 Tubuşoare;
 Butoni;
 Cârlige;
 Bare.
 Ligaturi

Tubușoarele sunt elemente în care se introduc capetele arcului, asigurând stabilitatea

acestuia. Au lungime de 3-4 mm, formă rotundă, ovală sau rectangulară pe secţiune. După
poziţia lor faţă de axul arcadei pot fi orale sau vestibulare. Faţă de relaţia cu planul ocluzal,
pot fi veticale (perpendiculare pe planul de ocluzie) sau orizontale (paralele cu planul de
ocluzie). Se aplică, de obicei, la nivelul molarilor, servind ca loc de sprijin pentru elementele
active. Pot fi utilizate şi la nivelul zonei frontale, unde servesc ca loc de acţiune a elementului
activ.

Tubușoarele (fig.9) se fixează la nivelul inelelor,de regulă prin sudare,iar la nivelul gutierelor
cu ajutorul unor retentivități fixate anterior pe tubușor.

~ 21 ~
 Fig.9 Tubușoare

Butonii

Elemente sub formă de ciupercă cu dimensiuni variind între 0,5 – 2 mm,putând fi metalici
sau acrilici.Ele servesc ca punct de aplicare a forţei ortodontice. Butonii metalici se fixează pe
inele prin sudură electrică în puncte. Butonii acrilici se ataşează direct pe dinţi, prin
intermediul tehnicii colajului.

Cârligele

Sunt realizate din sârmă rotundă de 0,5-0,6 mm. Se fixează prin sudură electrică pe inele
sau cu retenţii în materialul acrilic, fiind deschise în sensul invers tracţiunii.

Barele

Elemente auxiliare rigide, ce fac legătură dintre elementele de agregare a aparaturii fixe.
Bara poate fi cu secţiune rotundă sau ovală, slujind în acelaşi timp ca mijloc de dispersare a
forţelor, cât şi ca loc de aplicare a lor. Barele au, de regulă, poziţii vestibulare în treimea
medie a coroanei, în lungul ei fiind fixate alte elemente accesorii, care exercită forţe asupra
unor sectoare limitate.Barele pot fi plasate și oral,în acest scop căutându-se,de regulă,așezarea
lor în zone neutre din punct de vedere funcțional.

Ligaturile

Ligaturile elastice (fig.10) sau de sârmă(fig.11) păstrează arcul fixat în bracket-uri pentru că
dinții să se deplaseze. Ele reprezintă o parte esențiala a aparatelor ortodontice, dar pot
reprezenta accesorii asortate cu stilul personal .

~ 22 ~
Dinții se deplasează ca și raspuns la forțele care se aplică asupra lor prin intermediul
elementelor componenete ale aparatului ortodontic. In timpul deplasării dinților, arcurile și
elasticele sunt elementele care de fapt mobilizează dinții. Deținem controlul tridimensional
asupra mișcării dinților, prin intermediul bracket-urilor. Fixarea arcului la bracket-uri
exercită presiune asupra dinților făcându-i să-și modifice poziția. Important este ca această
mișcare a dinților să fie facută în timp, pentru că dinții sunt fixați în os. In timpul modificării
poziției dintelui apar fenomene de apoziție-resorbție osoasă (osul “dispare” în partea în care
se îndreaptă dinții, dar în același timp se formează os în partea lasată liberă prin deplasare).
Din acest motiv, un tratament ortodontic corect cu aparat dentar este unul de durată – între 9
luni – 1 an și jumatate – 2 ani, poate chiar și 2 ani și jumătate în funcție de prezența sau nu a
extracțiilor dentare, de complexitatea cazului și de cât de mare este anomalia care se dorește
să fie remediată. (4)

Fig.10 Ligaturi elastice Fig.11 Ligaturi de sârmă

Terapia anomaliilor dento-maxilare, în majoritatea cazurilor cuprince 6 stadii :

1.Controlul ancorajului;
2.Nivelarea şi alinierea;
3.Controlul overbite;
4.Reducerea overjet;
5.Închiderea spaţiului;
6.Finisarea.

~ 23 ~
 4. Contenţia în malocluzii

Contenţia este acea parte a tratamentului ortodontic în care se fixează ocluzia care a fost
obţinută după terapia corectă.In timp ce ortodonţia este o ştiinţă,contenţia este o artă care se
dobândeşte prin practică (Canut şi Plasencia,1986).Ea reprezintă faza finală a tratamentului
ortodontic,care permite recuperarea tisulară în timpul stabilizării echilibrului dentar obţinut.

4.1.Conceptul de contenţie

Tratamentul ortodontic constituie o sursă de stimuli mecanici care se exercită asupra

structurilor care circumscriu dintele,a căror modificare permite deplasarea acestuia.O data ce
aceşti simuli dispar,la sfârşitul tratamentului corector şi se stabileşte funcţia normală,ţesuturile
afectate de deplasarea dentară trebuie să-şirecupereze structura corespunzătoare noii poziţii
dentare.In acest moment poziţia dinţilor trebuie să fie considerată potenţial instabilă,datorită
tensiunilor care derivă din această recuperare histologică,iar poziţia obţinută în cursul
tratamentului trebuie protejată (Canut Brusola,1988).Acesta este motivul principal pentru care
e necesară contenţia.

Pe de altă parte,trebuie să avem în vedere faptul că adaptarea dinţilor la modificările

ţesuturilor în care sunt implantaţi nu poate fi celulară.ci doar poziţională,prin intermediul
mecanismelor de compensaţie dento-alveolară (Solow,1980).Principala cauză a modificărilor
care pot altera rezultatele tratamentului este creşterea.In consecinţă, contenţia încearcă să
evite ca adaptarea dentară la creştere să sufere o alterare marcată.

După Proffit (1993)contenţia este necesară din următoarele motive :

- ţesuturile parodontale sunt afectate de deplasarea ortodontică a dinţilor şi necesită o perioadă
de reorganizare după terminarea tratamentului;
- dinţii pot avea o poziţie instabilă după tratament,iar presiunea ţesuturilor moi determină
tendinţa la recidivă;
- modificările produse prin creştere pot influenţa rezultatele tratamentului ortodontic.
Durata contenţiei depinde de timpul necesar reorganizării ţesuturilor de suport.Unele
ţesuturi pot fi incapabile din punct de vedere biologic să se remodeleze sau remodelarea este

~ 24 ~
extrem de înceată.Contenţia poate fi pe termen scurt,mediu sau permanentă (Houston şi
Tulley,1988).

Contenţia pe termen scurt durează 3 - 6 luni şi necesară pentru refacerea ţesuturilor de

susţinere.Cel mai util aparat este placa,deoarece poate fi folosită doar un anumit timp până la
sfârşitul perioadei de contenţie.Unii specialişti folosesc poziţionatorul.
Contenţia pe termen mediu poate dura 1 - 5 ani.Ea e necesară atunci când ţesuturile de suport
au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta sau când se hotăraşte stabilizarea ocluziei în
ultimele etape ale creşterii faciale, pentru ca adaptarea dento-alveolară să nu provoace
modificări ocluzale nedorite.Pentru realizarea acesteia se preferă aparatele fixe.
Contenţia permanentă se aplică doar în cazurile excepţionale,cum sunt despicăturile labio-
maxilo-palatine,unde o proteză poate acţiona şi ca aparat de contenţie.Mai este indicată la
adulţii cu probleme parodontale când nu există altă posibilitate de stabilizare a dinţilor
permanenţi.

4.2. Contenţia prin aparate ortodontice

Aparatul de contenție este un dispozitiv folosit în etapa finală a tratamentului ortodontic,

pentru a stabiliza dinții în noua lor poziție. La sfarșitul tratamentului ortodontic, dintii trebui
să fie pozitionați și aliniași corect pentru o mușcatură normală și pentru un zâmbet estetic.
Dar, cu toate astea, dinții au tendința să revină la vechea poziție și acest fapt se poate
întampla în majoritatea cazurilor dacă nu este folosit aparatul de contenție corect și constant.
Cu alte cuvinte, aparatul de contenție are ca scop “învățarea” dinților cu noua lor poziție, cea
corectă, având ca rezultat un tratament de succes. De aceea, purtarea aparatului de contenție
este la fel de importantă ca și tratamentul ortodontic principal.
Durata necesară purtării unui aparat de contenție este variabilă de la persoană la persoană și
este dictată de complexitatea cazului tratat precum și de calitățile oaselor și gingiilor, care
practic “găzduiesc” dinții. Aparatul de contenție trebuie purtat atâta vreme cât este necesar –
în unele cazuri pentru doar câteva luni (pentru un caz mai simplu, o problemă
ortodontică minoră), sau un an sau chiar cațiva ani pentru un caz complex.
Aparatul de contenție nu este atât de dificil de purtat ca aparatul ortodontic propriu-zis.
In unele cazuri aparatul de contentie este un dispozitiv mobil, ce necesită purtarea doar în
timpul nopții.
In alte cazuri aparatul de contenție este un dispozitiv fix – o mică sârmă lipită pe fețele
interioare ale dinților, invizibil din exterior (fig.8).

~ 25 ~
 Fig.12 Sârma de contenție

La dinții superiori se confectionează cel mai frecvent o gutiera transparentă ce acoperă doar
dinții și este purtată noaptea (fig13).

Fig.13 Gutieră trasparentă

Contenţia prin aparate ortodontice de contenţie este indispensabilă aproape în toate

cazurile,având ca obiective:
- Contracararea tensiunii existente la nivelul fibrelor gingivale,care tinde să readucă dinţii
în poziţia iniţială;
- Asigurarea timpului necesar pentru ca să se realizeze adaptarea coportamentului
musculaturii mandibulei la noile condiţii morfologice,dacă acest lucru este posibil;
- Buna contenţie trebuie să fie imediată,inteligentă,prelungită şi,în cazurile în care este
posibil,aigurată de aparate fixe.

4.3. Aparatele de contenţie

Clasic,se împart în aparate mobile,mobilizabile şi fixe (tabel 1).Este mai important să se ţină
cont de efectul acestora,în funcţie de acesta se descriu:

~ 26 ~
 - aparate unimaxilare - cu efect limitat la nivelul unei arcade
- aparate bimaxilare - care vizează menţinerea raportului de ocluzie stabilit în urmă.

Aparate unimaxilare Aparate bimaxilare

MOBILE FIXE MOBILE FIXE

Stopuri la nivelul
Placa Hawley Positioner cingulum-ului
Placa linguală Arcuri colate Activator Elastic anterior
Elastice nocturn
Gutiera
intermaxilare Dispozitiv pentru
termoplastică Atele colate
ataşate la plăci suportul elasticelor
de clasa a III – a
Tabel.1 Clasificarea aparatelor de contenție

Aparatele unimaxilare mobile

Este util ca să fie confecţionate în duplicat pentru ca în caz că se pierde aparatul să existe
unul de rezervă.

Placa Hawley - este formată dintr-o placă palatinală prevăzută cu croşete Adams care se
aplică pe primii molari permanenţi şi arc vestibular cu bucle în dreptul caninilor.Baza plăcii
este modelată în contact intim cu feţele palatinale pentru a menţine poziţia dinţilor.Arcul
vestibular asigură un control excelent al incisivilor chiar dacă nu este activ.Este necesar ca
placa să fie confecţionată astfel încât să nu jeneze erupţia molarului secund permanent şi să nu
interfereze cu contactele oculzale.O altă variantă este placa cu două arcuri laterale care trec
distal de ultimul molar şi se termină printr-un croşet de care se fixează un elastic care se
adaptează la faţa vestibulară a incisivilor.Uneori placa se poartă simultan cu un arc lingual
colat pe incisivi şi canini.Placa de contenţie poate fi purtată în permanenţă sau numai noaptea.

Placa linguală - este mai greu de tolerat pentru pacient şi este mai bine să fie purtată doar
noaptea.Este asemănătoare plăcii pentru maxilar.

Gutiera termoplastică - este confecţionată dintr-o placă de plastic (grosime 1 mm)

prelucrată termic.Pricipalul inconvenient este că interferează cu ocluzia pe care o poate
perturba,în special dacă se aplică două gutiere.Este purtată doar noaptea.Gutiera mandibulară

~ 27 ~
este mijlocul de contenţie cel mai bine tolerat (Philippe,2000). Gutiera termoplastică acoperă
toate suprafeţele dentare.Prezintă următoarele avantaje: asigură contenţia în toate planurile,
sunt transparente şi uşor de tolerat,fiind acceptate.

Aparate bimaxilare mobile

Positioner - Tooth positioner,creat de Kesling în 1945,este fabricat din cauciuc natural,

foarte suplu şi rezistent. Acoperă ca o anvelopă ambele arcade. Se confecţionează pe modele
aşezate în intercuspidare perfectă, fără a se lua în considerare poziţia articulaţiei temporo-
mandibulare.
Positionerul din material plastic – sunt prefabricate, fiind disponibile în diferite dimensiuni.
Pot realiza corectarea unui defect punctual de aliniere, fiind concepute pentru un tip ideal de
arcadă;
Elastiomerul – Sistemul Osamu: este confecţionat în articulator, ca atare, contribuie la
realizarea unei intercuspidări de calitate, constituie şi o soluţie optimă pentru contenţia arcadei
mandibulare şi este înlăturat riscul existenţei unei neconcordanţe între arcade. Principalul
dezavantaj îl constituie dificultăţile de realizare tehnică. Constituie unul din cele mai bune
mijloace de contenţie.

Activatorul
Este dificil de purtat de către pacient. Dacă nu este purtat, nu se mai adaptează în cavitatea
bucală (spre deosebire de tooth-positioner). Ca atare, este greu acceptat de pacient.

Elasticele intermaxilare ataşate la plăci

Plăcile superioară şi inferioară pot fi unite prin elastice intermaxilare de clasa a II-a sau a
III-a, în funcţie de tipul de anomalie care a fost corectată. Dispozitivele se poartă noaptea,
sunt uşor active şi se folosesc elasticele cât mai slabe. [7]

~ 28 ~
 5. Biomecanica forțelor ortodontice și delpasările dentare

Tratamentul anomaliilor dento-maxilare presupune corectarea poziţiei dinţilor şi

arelaţiilor de ocluzie atât cât este necesar şi mai ales posibil. Decizia de tratament şi
planulterapeutic trebuie să ţină cont de vârsta pacientului, starea generală a organismului,
starea desănătate a cavităţii bucale, forma clinică a anomaliei dento-maxilare, etiologia
acesteia, gradul de colaborare cu pacientul şi de posibilităţile de tratament. Acţiunea
aparatelor ortodontice de bazează pe modificarea echilibrului deforţe dentofaciale prin
introducerea de forţe sau grup de forţe mecaniceşi/sau dirijarea selectivă a forţelor naturale.

Forţele ortodontice îşi au originea în proprietăţile materialelor folosite în construcţia

aparatelor şi în particularităţile constructive.
Forţele ortodontice dezvoltate caracterizate prin:

care reprezintă zona de aplicare a forţei şi necesită o zonă de sprijin cel puţin egală situată la
nivel dentar pe aceeaşi arcadă sau pe arcada antagonistă şieventual la nivelul cutiei
craniene.În aceste condiţii în planificarea aparatelor ortodontice se va începe cu delimitarea
zonei de modificat şi stabilirea zonei de sprijin.

5.1.Mecanica forțelor

Dintele este suportat de osul alveolar în continuă remaniere,provocând artificial o

reorganizare a acestei remanieri,ortodontul poate obține mișcările dentare dorite.Această
reorganizare se poate realiza doar aplicând un sistem de forțe la nivelul dintelui.

Acționând asupra unui corp solid,o forță a cărei intensitate,sens,direcție și linie de acțiune nu
se schimbă,provoacă o deplasare identică oricare ar fi punctul său de aplicare.

~ 29 ~
5.2. Tipuri de forţe ortodontice

Echilibrul de forţe din jurul arcadelor dentare este foarte complex şi se poate împărţiîn forţe
care ţin de dezvoltare şi forţe de vecinătate, ele fiind determinate de structurile şi defuncţiile
aparatului dento-maxilar.Forţele ce ţin de dezvoltare influenţează poziţia dinţilor şi stabilirea
relaţiilor de ocluzie. Ele sunt determinate de dezvoltarea maxilarelor, articulaţiei temporo-
mandibulare,de forţele de erupţie, de poziţia maselor musculare.
Forţele de vecinătate sunt produse de raporturile cu musculatura limbii, cu muşchii
buccinatori, de forţa muşchilor ridicători, de forţele ocluzale, de obiceiurile vicioase, de
oacţiune iatrogenică stomatologică sau ortodontică(Stanciu).
În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura lor în forţe artificiale saumecanice
şi forţe naturale sau funcţionale:
 forţele artificiale(mecanice) sunt produse de proprietăţile materialelor din
caresunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri inoxidabile pentru arcuri,
material elastice (inele de cauciuc), şuruburi ortodontice.
Deformarea componentei elastice (arcul) determină o tendinţă la revenire spre forma iniţială,
declanşând o forţă careaplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia. Intensitatea acţiunii
forţei estereglată periodic de către medic prin activarea arcurilor sau de către pacient
prinderotarea şuruburilor sau schimbarea inelelor elastice.
 forţele naturale(funcţionale) sunt generate de contracţiile musculaturii
orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului grupelor musculare
antagoniste.
Intensitatea acestor forţe este reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari, pericolul
supradozării forţei fiind redus (Cocârlă).
Din punct de vedere al forţei ortodontice utilizate, se pun în discuţie 3 aspecte:
 ritmul de aplicare
 intensitatea forţei
 rezistenţa ţesutului asupra cărora se aplică
Din punct de vedere al ritmuluide acţiune, este foarte important cuplul „durată deacţiune-
durată de repaos”.
Există 3 tipuri de forţe:
 forţe intermitente caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune şi de
repaos, fiindgenerate de aparate mobile, activatoare, dispozitive extraorale,
aparatul acţionând doar o parte din zi.

~ 30 ~
Dispozitivele extraorale se poartă în timpul nopţii generând forţe ortodontice
puternice, dar perioada de inactivitate de peste zi permite ţesutului să se odihnească şi
circulaţiei întrerupte să se reia.
 forţe discontinue caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune cu
perioadele derepaos ce permit organizarea ţesuturilor.
Forţa importantă pe parcursul activării, diminuărapid din momentul deplasării ortodontice
a dintelui.
 forţe continue cu intensitatea aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării
dintelui,nu solicită reactivări frecvente
Sunt forţe lejere ce nu provoacă compresia exagerată a ligamentului parodontalşi hialinizarea
tisulară. Folosite cu discernământ fără a provoca presiuni localizate, permit cea mai favorabilă
deplasare ortodontică.
După Graber, forţele intermitente ar fi mai biologice, deoarece perioadele de repausoferă
osului posibilităţi de restructurare, iar fluxul sanguin nu ar fi jenat decât pe perioadescurte
de timp.
Avantajele forţelor continue provin din faptul că, odată declanşate, procesele restructurării
osoase sunt şi întreţinute.
După intensitateaforţei, există:
 forţe mici, lejere ce nu depăşesc 30-40 g/dinte monoradicular.
Ligamentul parodontal este presat, nu strivit, iar vasele sanguine sunt încă vizibile. În
aproximativ 24- 48 de ore, de-a lungul suprafeţei de os alveolar supusă presiunii, apar
mieloplaxe şi începe resorbţia directă de os alveolar, iar în spaţiile reticulare are loc depunerea
de osteoid.
 forţe mari, sub acţiunea cărora ligamentul parodontal este strivit între dinte şi
peretele alveolar: vasele sanguine sunt comprimate, iar ligamentul parodontal
devine acelular şihialin în aparenţă.
Osteocitele osului subiacent dispar. Aceste zone sunt deseori bine localizate, iar mieloplaxele
apar adiacent la ele şi în spaţiile reticulare ale osului subiacent.Astfel se îndepărtează zona de
hialin şi corticala, dintele deplasându-se în final. Dacă forţa rămâne excesivă în continuare,
vor apărea noi zone de hialin.
Este dificil să determinăm forţa ideală ce trebuie aplicată fiecărui dinte pentru aobţine o
deplasare dată în condiţii ideale. Un factor ce face imposibilă determinarea forţeioptime este

~ 31 ~
diversitatea reacţiilor individuale. La o presiune egală, fiecare individreacţionează diferit în
funcţie de caracteristicile sale individuale:
 rigiditatea substanţei fundamentale intercelulare
 gradul de mineralizare şi maturizare a osului
 rezistenţa mecanică a ţesuturilor

6. Noţiuni de biomecanică ortodontică

Eficienţa unui aparat ortodontic se apreciază după posibilităţile pe care le oferă pentru a
ajunge la rezultatul dorit într -un timp minim de tratament, fără afectarea integrităţii biologice
a substratului asupra căruia acţionează..

Mecanica este partea fizicii ce descrie efectul forţelor asupra corpurilor. Considerând dinţii
drept corpuri asupra cărora se aplică forţe şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc într -un
mediu biologic în care dinţii au propriul sistem de implantare, este necesară prezentarea unor
noţiuni de bază privind câteva mărimi fizice:

6.1.Centrul de rezistenţă

Poziţia centrului de rezistenţă (fig.14) depinde de ţesutul de susţinere dento -alveolar, deci
demorfologia rădăcinii, de ligamentul parodontal, decalitatea osului alveolar (lungimea crestei
alveolare) şi în nici un caz nu depinde de tipul şi mărimeaforţelor aplicate pe dinte.

Fig.14 Centrul de rezistență

Aproximând forma unui incisiv cu o parabola şi presupunând mediul înconjurător omogen,

centrul de rezistenţă se calculează matematic ca fiind la aproximativ 33% din lungimea
rădăcinii în porţiunile dinspre colet. Cercetări holografice „in vivo” au demonstrat că centrul
de rezistenţăeste situat ceva mai apical, la aproximativ 40% de la creasta marginală. La
molari, centrul de rezistenţă este în apropierea furcaţi ei radiculare, de obicei cu 1-2mm mai
apical.

~ 32 ~
Pentru ortodonţie, centrul de rezistenţă reprezintă punctul în care dacă s-ar aplica oforţă,
aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă se aplică un cuplu de forţe în jurul centrului de
rezistenţă s-ar produce o mişcare de rotaţie pură (Boboc).

6.2.Centrul de rotaţie

Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la nivel coronar, aceasta va

determina o înclinare a dintelui compusă de fapt dintr –o mişcare de translaţie şi una de
rotaţie. Înclinarea apare datorită momentului ce ia naştere prin aplicarea forţei ladistanţă de
centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în jurul unui alt punct denumit centru de rotaţie (fig
15).

Fig.15 Centru de rotație

Spre deosebire de centrul de rezistenţă care depinde doar de anatomia dento- alveolară,
centrul de rotaţie depinde de forţa şi momentulforţei aplicate la nivelul dintelui. El poate fi în
apropiere de centrul de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul rădăcinii, poate
fi coronar, apical sau chiar la infinit.
Exemplu: Pe suprafaţa vestibulară a unui incisiv superior protrudat, se aplică o forţă de
palatinizare de 50g, la o distanţă de 15mm de centrul de rotaţie al dintelui. Momentul forţei
(50x15=750g/mm) va determina deplasarea spre oral, mai accentuată la nivelul coroaneidecât
la nivelul apexului). Dacă dorim deplasarea corporeală (translaţia), va trebui creat unalt
moment, egal ca mărime, dar de sens opus, ce poate fi dat de o forţă de 37,5g aplicată la
nivelul marginii incizale, la distanţa de 20mm de centrul de rotaţie, care împinge dintelespre
vestibular.

~ 33 ~
Această forţă declanşează un moment egal cu primul (37,5x20=750g/mm),dar de sens opus.
Diferenţa de forţă rămasă (50– 37,5=12,5g) va deplasa foarte puţin dintele spre palatinal
(Proffitt).

Pentru o forţă netă de 50g care să producă o deplasare importantă a dintelui, este necesară o
forţă de 200g pe suprafaţa V şi o forţă de 150g pe suprafaţa orală care sunt declanşate numai
cu ajutorul aparatelor fixe prin acţionarea în bracket a 2 puncte opuse alearcului
dreptunghiular (Cocârlă).

6.3.Forţaortodontică

Forța ortodontică (fig.16) este definită în fizică drept acţiunea unui corpasupra altui corp. Este
o mărime vectorială, având direcţie de acţiune, punct de aplicare, sens şi intensitate.
Intensitatea forţei este apreciată dupăefectul biologic asupra ţesuturilor dento-parodontale şi
mai ales asupra presiunii sanguine capilare.

În ortodonţia modernă se preferă forţele uşoare pentrudeplasarea dinţilor, adică forţele ce nu

produc zone de hialinizare în ligamentul parodontal. O forţă de intensitate mare nu ar produce
o deplasare mai rapidă, deoarece apar zone de hialinizare ce blochează deplasarea şi în plus
pot să apară efecte nedorite (pierderea ancorajului, dureridentare, necroze pulpare, rizalize
patologice).

Fig.16 Forța ortodontică

Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi de compunere

şidescompunere:

~ 34 ~
● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe, el se comportă ca şicum pe el
ar acţiona o singură forţă de intensitate, direcţie şi sens egale cu ale forţeirezultante vectoriale
obţinute din compunerea vectorială a acelor forţe.
● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi sens, acţionarea lor sesumează.
Un exemplu concludent ar fi sumarea forţei de mezializare fiziologică cu cea
demezializare ortodontică.
● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate egală, acţiunea celor douăforţe se
anulează.
●Dacă intensitatea diferă, rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele douăforţe, iar
deplasarea se face în sensul forţei mai mari.
● Dacă direcţiile a două forţe sunt paralele, iar sensul contrar şi acţiunea lor estetangenţială,
apare mişcarea de rotaţie.

Forţa ortodontică poate fi exercitată asupra unor dinţi izolaţi, grupe dentare, arcade,articulaţia
temporomandibulară. Indiferent de natura forţei ortodontice (naturală, artificială), pentru
a obţine un efect terapeutic este necesară o zonă de aplicarea forţei (dinţii, arcada,maxilarul)
şi o zonă de sprijin denumită ancoraj (Cocârlă)

Ancorajul reprezintă sursa rezistenţei la reacţia forţei şi deci, la deplasările dentarenedorite. În

tratamentele ortodontice se ţine cont de legea a III-a a lui Newton: “acţiunea şi reacţiunea sunt
egale şi opuse”. Conform principiilor mecanice,forţa aplicată pentru deplasarea unui dinte sau
a unui grup dentar, trebuie să dispună de o forţă cel puţinegală şi opusă pentru ancoraj.
Dacă zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei opun o rezistenţă, forţa le deplasează egal: de
exemplu, la închiderea diastemei, fiecare incisive serveşte ca punct de sprijin şi de aplicare a
forţei.
Dacă rezistenţa este inegală, zona mai puţin rezistentă suferă o deplasare mai importantă,
devenind zona de aplicare a forţei.Ancorajul depinde de numărul dinţilor incluşi în ancoraj şi
de mărimea suprafeţeiradiculare, molarii oferind o zonă de ancoraj mult mai bună decât
incisivii.

6.4.Momentul forţei

~ 35 ~
Dacă forţa nu acţionează în centrulde rezistenţă al dintelui, ea nu va produce o translaţie pură,
ci o rotaţie a dinteluidatorită momentului forţei ce apare prin aplicarea forţei la distanţă de
centrul derezistenţă.
Distanţa perpendiculară pe direcţia forţei, măsurată din centrul derezistenţă se numeşte braţul
forţei.Momentul forţei (fig.17) este o mărime fizică,definită ca produsul dintre mărimea forţei
şi braţul ei, iar momentul unui cuplu de forţe este produsul dintre mărimea
forţelor şi distanţa dintre ele (Cocârlă)
M = F x d, unde M este momentul forţei, F este forţa , iar d braţul forţei

Fig.17 Momentul forței

Sensul momentului se determină prin prelungirea forţei în jurul centrului de rezistenţă: dacă
momentul va provoca o rotaţie în sens orar, semnul momentului forţei este convenţional
pozitiv, iar dacă rotaţia este în sens invers acelor de ceasornic, semnul momentului va fi
negativ.Cu cât direcţia forţei este mai aproape de centrul de rezistenţă, mişcarea va fi
predominant prin translaţie, în timp ce o distanţă mai mare va genera o rotaţiemai importantă
şi o translaţie mai mică.

6.5.Raportul moment-forţă

Raportul între forţă şi momentul (fig.18) creat nu poate fi controlat decât cu aparate fixe şi de
el depinde tipul de deplasare a dintelui. Un raport M/F mare produce o deplasare radiculară
mai amplă decât deplasarea coronară. Un raport M/F mai mic determină o înclinare a dintelui
prin deplasare coronară, dar mai mică decât în situaţiile în care nu se aplică ocontraforţă.
Gresiunile necesită un raport M/F de 8/1 până la 10/1, în funcţie de lungimea rădăcinii. Pentru
a deplasa uniform atât coroana cât şi rădăcina unui dinte cu o forţă de 100g, va fi necesar un
moment de 800-1000g/mm.

~ 36 ~
Pentru deplasările mezio-distale, momentul depinde de dimensiunea bracket-ului ce determină
braţul forţei. Cu cât bracket-ul este mai lat, celelalte elemente fiind egale, cu atâtse generează
mai uşor un moment pentru deplasarea rădăcinilor dinţilor ce limitează o breşă.

Fig. 18 Raport moment-forță

Exemplu: distalizarea caninului în spaţiul postextracţional al premolarului I necesităo forţă de

100g şi un moment de 1000g/mm. Dacă bracket-ul de pe canin ar avea lăţimea de 1mm ar fi
necesară o forţă de 1000g la fiecare din cele 4 colţuri ale bracket-ului, iar dacă bracket-ul are
4 mm lăţime, este necesară doar forţa de 250g la fiecare colţ (Proffitt).

6.6.Fricţiunea

Deplasarea dinţilor se poate face prin sisteme fricţionale şi nefricţionale. În sistem fricţional,
dinţii sunt deplasaţi de-a lungul arcului, apărând o fricţiune între bracket şi arc ce depinde de:
dimensiunea şi calitatea arcului, modul de confecţionare,particularităţile bracket-ului
(material de confecţionare, lăţime, caracteristicile slotului), tipul ligaturii folosite.Când forţa
de fricţiune este importantă, mişcarea de-a lungul arcului este blocată. În sistemul nefricţional,
dinţii sunt deplasaţi odată cu arcul, pe porţiuni limitate de arc.
Arcurile pot fi totale sau parţiale, cu bucle de contracţie, dar aceste bucle pot generaforţe şi
momente specifice ce trebuie foarte bine cunoscute.Pentru contracararea momentelor
secundare nedorite, braţele buclelor pot primi îndoituri “anti-tip” şi“antirotaţionale”. [8]
7. Tipuri de deplasări dentare ortodontice
Deplasările ortodontice sunt: bascularea, translaţia, intruzia, extruzia, derotarea şimişcarea de
torque. Toate deplasările dentare pot fi descrise în funcţie de mişcarea de rotaţie şi de
translaţie care se referă doar la deplasările iniţiale, limitate, ce se produc în spaţiul parodontal.

~ 37 ~
Deplasările mai ample, pe termen lung, sunt rezultatul unei succesiuni de astfel de deplasări
mai mici, în funcţie de tipul remodelării osului alveolar.

7.1.Bascularea
Este cea mai frecventă deplasare ortodontică ce rezultă în urma aplicării unei forţe punctiform
la nivelul coroanei dentare şi constă în bascularea dintelui în jurulcentrului de rotaţie.
Mişcarea de basculare (fig.19) determină oconcentrare a presiunii pe zone limitate de
ligamentul parodontal.
Centrul de rotaţie(hipomoclion)determină deplasarearădăcinii în direcţia opusă forței de
basculare.O mişcare de basculare areaproape întotdeauna drept rezultat formarea unei zone de
hialin sub creasta alveolară,când dintele are o rădăcină scurtă sau incomplet dezvoltată. Dacă
rădăcina este complet dezvoltată, zona de hialinizare va fi localizată la mică distanţă de
creastaalveolară (Graber).

Fig.19 Bascularea

7.2.Translaţia(fig.20) este o deplasare corporeală în care atât coroana, cât şi apexul

sedeplasează în aceeaşi direcţie şi pe aceeaşi distanţă. Pentru a produce aceeaşi presiune în
ligamentul parodontal şi acelaşi răspuns biologic, este necesară o forţă de două ori mai
mare pentru o deplasare corporală decât forţa pentru basculare.

Deplasarea corporeală sau translaţia necesită un cuplu de forţe paralele care sedistribuie pe
întreaga suprafaţă osoasă alveolară. Acest tip de mişcare ortodontică estefavorabilă atâta timp
cât intensitatea forţei nu depăşeşte o anumită limită (Reitan).

~ 38 ~
 Fig.20 Translația

7.3.Derotarea(fig.21) este o mişcare de pivot în jurul axului mare radicular necesitând un

cuplude forţe. Teoretic, forţele ce produc această mişcare ar putea fi mult maimari decât cele
ce produc alte tipuri de mişcări dentare, deoarece ele ar putea fi distribuite în tot spaţiul
parodontal.

Fig.21 Derotarea

Practic s-a demonstrat că este imposibilă aplicarea unei forţe de derotare fără ca dintele
să nu basculeze în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele din cursul
mişcările de basculare.
De aceea, forţele ortodontice potrivite pentru derotările dentare sunt similare celor pentru
basculare.

7.4.Extruzia(fig.22)sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul de ocluzie, induce în

mod ideal doar zone de tensiune la nivelul ligamentului parodontal , nu şi zone de presiune.
La fel ca în derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece dacă
dintele basculează în cursul extruziei,determină şi o arie de compresiune în spaţiul parodontal.

~ 39 ~
Chiar dacă această posibilitate ar putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu
suntdorite, numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei odată cu dintele.
Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi intensitate cu forţele pentru
basculare.

Fig.22 Extruzia

7.5.Intruzia(fig.23) s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat. Necesită un control

atent al intensităţii forţelor astfel încât se vor aplica numai forţe de intensitate mică deoarece
zonelede compresiune vor fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului.
La tineri este favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară. În cazurile în care osul
alveolar este dispus mai aproape de apex, creşte riscul resorbţiei radiculare la nivel apical.

Fig.23 Intruzia

7.6.Mişcarea de torque(fig.24) este o deplasare mai mult radiculară, în sens vestibulo-oral

,coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută pe loc. Forţa este repartizată pe
toatăsuprafaţa radiculară. Necesită cupluri de forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul
unui punct situat la colet (Cocârlă).

~ 40 ~
În timpul deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei localizată în apropierea treimii
mijlocii a rădăcinii, deoarece ligamentul parodontal e mai larg în treimea apicală decât în
treimea mijlocie.
După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii mijlocii,apexul radicular începe treptat să
comprime fibrele parodontale adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de presiune
(Reitan). [9]

Fig.24 Mișcarea de torque

8.Mecanica arcurilor ortodontice

Este important să se cunoască valoarea mecanică a dispozitivelor ortodontice,pentru a le

folosi la maximum posibilitățile terapeutice și cu un confort optim pentru pacient.

Constrângerea (sarcina) impusă unui arc e constituită de intensitatea forțelor aplicate,care se

opun efectelor externe.Formula este :

Forța aplicată
Constrângerea=
diamentru arcului

Se disting 3 tipuri de sarcini:

- de tensiune
- de copresiune
- de torsiune (sau de fricțiune)

Deformația este răspunsul la sarcină,respectiv cantitatea de schimbare produsă când se aplică

forța (încărcare). Formula ei este :

~ 41 ~
 Schimbarea produsă
Deformația =
starea originală

Încărcarea maximă e cea mai mare forță pe care o poate suporta un arc înainte de
deformarea permanentă sau de rupere. E un test care determină calitatea elastică a unui arc
și mai ales domeniul său de elasticitate.

Limita de elasticitate e cea mai mare constrângere la care la care poate fi supus un arc fără
a suferi o deformație permanentă.Deformația proporțională contrângerii până la limita de
elasticitate.Când încărcarea sarcinii crește,crește în mod corespunzător și deformația în
limitele domeniului de elasticitate.În acest caz,împărțirea constrângerii la deformație oferă
o valoare constantă care e modulul de elasticitate.Modulul de elasticitate e deci raporul
între intensitatea forțelor și deformație,definindu-se prin formula YOUNG:

Constrângere
Modul de elasticitate α =
Deformație
F×L
α=
e×s
F = încărcarea sau forța
L= lungimea originală
e = elongația arcului
s = secțiunea sau diametrul arcului
Reziliența e tendința unui arc de a-și relua forma inițială după suprimarea încărcării.

Domeniul de activare reprezintă dinstanța pe care un arc poate fi activat fără deformarea
permantă.Arcurile care au o foarte mare forță maximală,un foarte mic raport încărcare /
deplasare și cel mai mare domeniu de activare sunt cele mai bune.Factorii care
influențează calitățile unui arc secțional sau ale unei bucle sunt:

- proprietăție mecanice ale firului

- geometria și secțiunea firului
- forma buclei sau a arcului

În ortodonție este nevoie de o deformare destul de mare fără o constrângere excesivă.

Acest principiu aplicat unui arc secțional îi va permite să trasmită forțe ușoare pentru o
perioadă destul de lungă de timp.Un astfel de arc dovedește proprietăți avantajoase de
flexibilitate.

~ 42 ~
Flexibilitatea maximă este deformația care se produce într-un fir când e deformat la limita
sa de elasticitate sau limită proporțională.
Flexibilitatea crește când raportul sarcină / deplasare scade.

8.1. Factorii care influențează elasticitatea

- diametrul arcului
- forma arcului
- lungimea arcului
- aliajul folosit și calitățile sale fizice
- lărgimea brackets-urilor
- lungimea spațiilor dintre brackets-uri
- desenul buclelor
Diamentrul arcului.Raportul sarcină/deplasare variază direct cu puterea 4 a diamentrului
arcului.Deci pentru a-l coborî,trebuie micșorată secțiunea arcului;diametrul nu se poate
reduce radical deoarece limita de elasticitate scade în același timp.
Limita de elascticitate variază direct cu puterea 3 a diamentrului.
Forma arcului .Arcurile ortondontice au nevoie adesea să fie activate în cele trei planuri
spațiale.Pentru aceasta se folosesc diferite curburi.
- Curburi de primul plan (în plan orizontal)
- Curburi de ordinul doi (în plan vertical)
- Curburi de ordinul trei (în plan sagital pentru dinții anteriori,trasnversal pentru
posteriori)
Forma ideală a arcului ortodontic este cea a arcului rotund pentru activare în planuri
multiple.Din păcate un astfel de arc e greu controlabil în cele trei ordine din punct de
vedere tehnic.
Dacă se dorește o mișcare de ordinul trei,arcul rectangular sau plat devine mult mai
indicat,arcul plat furnizând un raport sarcina/deplasare,sarcina de elasticitate maximă și
momentul de flexiune.

8.2. Aliajul folosit și calitățile sale fizice

~ 43 ~
Forțele ortodontice trebuie să se eșaloneze în jurul a 200g maximum pentru a produce o
deplasare dentară confortabilă. Firul elgiloy e materialul care stă în frunte pentru
maximum de elasticitate și performanțe mecanice.E ideal pentru a lucra blând și regulat.
Calitățile lui sunt:

- Elastic
- Ușor de prelucrat
- Produce forțe blânde
- Proprietățile fizice pot fi crescute prin tratament termic.

Compoziția :Co 90%,Cr 20%,Ni 15%,Mo 7%,Mg 2%,C 0,15%,Be 0,09%,Fe surplus
Folosirea firului elgiloy albastru 0,16 × 0,16 permite toate mișcările controlate de la-
nceputul tratamentului ,inclusiv fazele de nivelare.

Lărgimea și adâncimea brackets-urilor sunt factori importanți în trasmiterea sarcinilor

aplicate pentru deplasarea dinților.

Lungimea spațiilor dintre brackets-uri.Fiecare bracket joacă rolul unui punct de

sprijin.Între fiecare dintre aceste brackets-uri arcul e compus din segmente sau travee
succesive,putând fi asimilate separat cu o consolă fixată la extremități și primind o
încărcare de deflexiune .Lungimea traveei ca și lungimea arcului folosit au o influență
directă asupra deflexiunii.[4]

~ 44 ~
Testarea protezelor dentare totale 2014

CAPITOLUL I.

GENERALITATI DESPRE PROTEZELE DENTARE TOTALE

1.1 SCURT ISTORIC

Nu se poate aprecia corect nivelul actual al proteticii dentare fără o scurtă trecere în
revistă a evoluţiei aceste ramuri a Medicinei Dentare de-a lungul timpuriilor.
Drumul parcurs de protetica dentară de la începuturile istoriei până în vremea noastră a
fost influenţat de evoluţia ştiinţifică şi culturală continuă a omenirii, în care nu a lăsat neatinsă
nici această ramură a medicinei.
În evoluţia Medicinei dentare, şi a proteticii dentare, se disting trei perioade:
Protetica dentară de la începuturile istorie omenirii până în Evul Mediu;
Protetica dentară în Evul Mediu;
Protetica dentară în timpurile moderne (sec. XVIII-XX).
Protetica dentară de la începuturile istorie omenirii până în antichitate (3000
î.Hr- 474 î. Hr).
Cea mai veche lucrare dentară, descoperită până în present în Egipt, datează de pe la
mijlocul celui de-al treilea mileniu î. Hr. Această lucrare este de fapt o şină pentru
imobilizarea unor dinţii mobile, realizată din sârmă de aur.
Protetică dentară în Evul Mediu (500. e.n.- 1500 e.r.)
În perioada Evului Mediu nu se remarca progrese deosebite în domeniul protezării
dentare faţă de antichitate. Pe lângă dinţii artificiali umani, de os de vită şi fildeş, se foloseau
dinţi din os de hipopotam şi morse, fixate la vecinii edentaţiei tot prin ligături.
Perioada dentară în timpurile moderne
a. Secolul XVII (perioada tehnicistă)
Secolul XVII aduce o revoluţie în medicina dentară. Franţa este prima ţară care
recunoaşte în mod oficial medicii dentişti, şi asfel datorită medicilor dentişti renumiţi se fac un
paşi importanţi în dezvoltarea proteticii dentare.
În Germania şi Anglia realizările în protetica dentară erau modeste.
b. Secolul XIX (perioada raţională)

8
Testarea protezelor dentare totale 2014

În Europa, începuturile sec. XIX-lea sunt caracterizate de perfecţionarea dinţiilor

artificiali. La Paris în 1808 dinţii din porţelani erau individualizaţi, care însă sufereau din
punct de vedere estetic. Maury îmbunătaţeşte aspectul estetic al dinţiilor din porţelan cât şi al
gingiei artificiale şi realizează primele linguri de amprentare.
c. Secolul XX (perioada stiinţifică)
Începutul sec. XX-lea se caracterizează prin recunoaşterea proteticii dentare ca stiinţă,
ea făcând parte din medicina dentară.
Deşi se realizează încă proteze cu baze de cauciuc, aceastea sunt mai fizionomice şi
mai rezistente.
E.Dolder, profesor de protetică din Zürich (reputat specialist în sisteme de menţinere şi
sprijin), a demonstrat dezanvatajele acestei metode, arătând că restaurarea funcţionează ca o
pârghie de gradul 2, periclitând dinţii stâlpi mai ales dacă parodonţiul lor este deja afectat,
motiv pentru care a susţinut necesitatea amputării părţii coronare a dinţilor. Asfel, s-a născut
Sistemul Dolder de ancorare rigidă (bara Dolder), compus dintr-o bară ovoidă fixată pe două
dispozitive radiculare de obicei pe doi canini mandibulari.
În 1983, Schenk a realizat o sinteză a tuturor culiselor comerciale pe piaţa germană: 24
de firme producătoare din 6 ţări ofereau 289 diferite tipuri de culise, dintre care doar 33 erau
identic construite.

1.2 NOTIUNI DE ANATOMIE A APARATULUI DENTO-

MAXILAR

Aparatul dento-maxilar este alcătuit din oasele maxilare, dinţi şi ţesuturile lor de
suport, muşchi şi articulaţiile temporo-mandibulare, între toate aceste elemente structurale
trebuind să existe o unitate funcţională deplină. Mişcările mandibulare sunt efectuate de către
sistemul muscular sub controlul sisemului nervos, dar sunt direcţionate de către ATM şi
pantele dentare.
OASELE MAXILARE
MAXILA
este un os pereche care formează etajul mijlociu şi inferior al feţei
clinic prezintă 3 zone distincte:

9
Testarea protezelor dentare totale 2014

etajul superior (suprastructura sau zona orbitară) care face joncţiunea cu baza
craniului, conţine celule etmoidale care amortizează presiunile transmise de dinţii
anteriori
etajul mijlociu (mezostructura sau zona nazo-sinusală) care se dezvoltă cu
respiraţia,
etajul inferior (infrastructura sau baza osoasă maxilară) unde se concentrează
presiunile transmise de dinţi în cursul masticaţiei
Anatomic prezintă un corp şi 4 procese alveolare. Corpul prezintă câteva elemente
anatomice importante:
bosa canină: proeminenţă determinată de vârful rădăcinilor dentare (rol deosebit
de important în refacerea aspectului facial extern – şeile protezelor trebuie să
urmărească acest aspect). În spatele ei deasupra rădăcinilor PM se află o scobitură
fosa canină (reprezintă un reper chirurgical important de trepanare a sinusului
maxilar), supero-median de fosă se află gaura infraorbitară (reper în anestezia
nervilor dentari superiori şi anteriori).
Tuberozitatea maxilară cu rol în menţinerea şi stabilizare protezelor (pol inferior,
distal, lateral) şi în realizarea anesteziei la nervii alveolari superiori şi posteriori,
reperul anatomic pt anestezie fiind creasta zigomato+malară.
Procesele:
zigomatic se leagă de osul zigomatic
frontal participă la formarea foselor nazale
palatin formează planşeul cavităţilor nazale şi palatul dur
procese platine:
lame orizontale ale proceselor palatine
suturi: incisivă, sutura palatină mediană (medio+sagitală), sutura palatină
transversă
spina nazală anterioară, gaura incisivă (palatină anterioară – nervul nazopalatin),
gaura palatină posterioară, spina nazală posterioară, torusul palatin
alveolar: orientat oblis supero-inferior şi medio-lateral astfele că joncţiunea cu
corpul maxilarului este mai mică ca marginea liberă, se regăseşte această înclinare
şi în inclinarea dinţilor maxilari, şi în rezorbţia centripetă a crestei. Este alcătuit

10
Testarea protezelor dentare totale 2014

din os spongios delimitat de 2 corticale una externă (mici orificii permite

traversarea anestezicului) şi una internă (lamina dura se inseră ligamentele
dentare)
MANDIBULA
CORPUL
fata externa:
simfiza mentonieră cu mentonul
linia oblică externă inserţia m. Buccinator
gaura mentonieră
are faţa internă:
apofizele genii: sup. M. Genioglos, inf. Geniohioidieni
linia milohioidiană
torusul mandibular
marginea inferioară sau bazilară m. Digastric în fosetă
marginea superioară: rezorbţia centrifugă, triunghiul retromolar, tuberculul piriform
RAMURILE
faţa externă: tuberozitatea maseterină- m. Maseter
faţa internă: orificiul superior al canalului mandibular (n. Dentar inferior) anterior
spina Spix
marginea anterioara ascuţită se continuă cu l. Oblică externă
marginea posterioară este groasă şi determină unghiul mandibulei
marginea superioară: procesul condilian şi coronoidian, intre ele incizura sigmoida
procesul condilian colul condilian si condilul foseta pterigoidia

11
Testarea protezelor dentare totale 2014

1.3 GENERALITĂI DESPRE EDENTAŢIA TOTALĂ

Edentaţia totală este o stare patologică caracterizată prin absenţa tuturor unităţilor dento –
parodontale de pe unul sau ambele maxilare, ce apare în perioada posteruptivă a dinţilor şi
afectează toate funcţiile sistemului stomatognat.
Arta sau ştiinţa înlocuirii unor părţi sau segmente absente din corpului uman se numeşte
protetică, iar segmental artificial înlocuit poartă numele de proteză.
Protetica dentară este ştiinţa sau arta care care oferă substituenţi uneia sau mai multor
coroane dentare sau dinţi absenţi, cât şi ţesuturiilor din vecinătatea acestora, astfel încât funcţiile
alterate, estetica, confortul şi sănătatea pacientului să fie restabilite. Protetica este o ramură a
medicinei dentare care se ocupă cu restaurarea şi meţinerea funţiilor orale, a confortului şi
fizionomiei, precum şi a stării de sănătate a pacientului, prin restaurarea sau înlocuirea dinţiilor
naturali şi structurilor orale sau maxilare cu piese protetice artificiale.
Protezele sistemului stomatognat sunt corpuri fizice confecţionate din materiale
aloplastice (metale, ceramică, polimerice), care se înseră pe un câmp protetic pentru a restaura
morfologic şi funţional ţesuturi sau segmente modificate patologic sau pierdute.
Protetica dentară are 5 ramuri:
Protetica fixă
Protetica mobilă
Protetica mobilizabila
Protetica implantologică
Protetica maxilo-facială
Protetica mobilă/mobilizabilă este un domeniu al proteticii care se ocupă de înlocuirea
dinţiilor şi structuriilor învecinate, la pacienţii edentaţi total sau parţial, cu substituenţi artificiali.
Protezele se pot mobiliza voluntar, de către pacient, din şi în cavitatea bucală. Restaurările
protetice mobilizabile transmit presiunile masticatorii mixt, atât prin intermediul dinţiilor şi
paradonţiului cât şi muco-osos.
Restaurările protetice fixese deosebesc de cele mobilizabile prin: modalitatea de
transmitere a presiunilor masticatori, prin sistemul de retenţie/fixare cât şi prin volumul
restaurării. Dar cea mai importantă deosebire este că componenta fixă se lipeşte la dinţii restanţi
sau se agrega la implante, pacientul nemai putând dezinsera voluntary proteza din cavitatea

12
Testarea protezelor dentare totale 2014

bucală. Restaurările protetice fixe transmit presiunile masticatorii osului prin intermediul fie prin
intermediul dinţilor naturali şi a parodonţiului, fie prin intermediul implantelor osteotolerante
lipsite de parodonţiu. Există însă şi o serie de restaurări protetice fixe - demontabile şi
mobilizabile.
Supraprotezarea este o metodă de tratament specifică edentaţiei subtotale sau totale,
caracterizată prin confecţionarea unei proteze totale, cu sprijin pe creasta alveolară şi dinţii
restanţi sau pe implante. Asfel, dinţii restanţi sau implantele care retenţionează suplimentar
proteza pot fi utilizaţi izolaţi (sisteme cu capse, magneţi sau telescoape) sau solidarizaţi (bare cu
călăreţi). Prin supraprotezare se obţin restaurări protetice cu menţinere şi stabilitate mult
superioare unei proteze totale tradiţionale.

Modificări morfologice şi funcţionale în edentaţia totală

Odată cu pierderea unităţilor dento – parodontale şi a funcţiilor esenţiale ale sistemului
stomatognat, la nivelul maxilarelor au loc procese de atrofie şi rezorbţie osoasă. Acestea, de
regulă, sunt mai marcate la mandibulă decât la maxilar, datorită structurii proprii a acestora
(compactă şi spongioasă ) şi datorită vascularizaţiei lor diferite.
Atrofia osoasă este o diminuare de ţesut osos, normal ca aspect, cauzată de încetarea
funcţiilor ADM şi de deficienţe nutritive ale ţesutului osos.
Rezorbţia osoasă a maxilarelor este de asemenea o reducere a ţesutului osos, determinată
de involuţia mineralizării, generată de activarea acţiunii osteoclastelor, răspunzătoare de
capacitatea destructivă a osului. O afectare mai gravă a structurilor osoase se produce în
osteoporoză care se manifestă sistemic (mai frecventă la sexul feminin după instalarea
menopauzei).
Este cunoscut, faptul că, maxilarul se atrofiază mai lent decât mandibula şi că există o
caracteristică a direcţiei de atrofie a fiecărui maxilar, şi anume: maxilarul se atrofiază concentric
– centripet , iar mandibula excentric – centrifug , în raport cu celelalte componentele ale cavităţii
bucale.
Forma crestelor alveolare se modifică şi ea în timp. La maxilar, aspectul caracteristic,
normal este cel de semielipsă, iar la mandibulă de parabolă. Semielipsa maxilară se trasformă în
pentagon prin tracţiunea exercitată de bride şi fren, odată cu rezorbţia şi atrofia osoasă. La
mandibulă transformarea se face spre forma de trapez. Există şi alte forme ale arcadelor dentare
care pot fi: de „M”, „V”, care -maxilare din viaţa de dentat a pacietului evaluat.
Modificările relaţiilor intermaxilare se manifestă prin :
13
Testarea protezelor dentare totale 2014

prin apropierea mandibulei de maxilar;

mandibula ajunge să circumscrie maxilarul;
panta condiliană devine mai plată permiţând excursii mai uşoare ale condilului şi
determinând frecvent subluxaţii ale articulţiei temporo – mandibulare.
Raportul mandibulo – maxilar la edentatul total se materializează prin linia
interalveolară, reper rezultat prin unirea crestelor alveolare la nivelul molarului de 12 ani.
Această linie este legată de atrofia şi rezorbţia crestelor alveolare şi anume: atunci când este
dreaptă atrofia este minimă (montarea dinţilor artificiali este normală), iar când devine oblică şi
face cu planul de orientare ocluzală un unghi de sub 80 grade marchează rezorbţia osoasă seriosă
( necesită montarea inversă a dinţilor arcadei maxilare vis a vis de a celei mandibulare).
Vestibulul bucal se micşorează (în adâncime) şi ca atare, formaţiunile mobile de la
periferia câmpului protetic se apropie treptat de vârful crestei alveolare împiedicând o protezare
optimă.
Fundurile de sac vestibulare şi orale diminuă şi ele în adâncime. Planşeul bucal ajunge
să hernieze şi inseraţiile musculare par să urce pe crestele alveolare rezorbite şi atrofiate.
Alte modificări caracteristice care apar la edentatul total sunt cele legate de tonusul şi de
mobilitatea musculară. Astfel unele grupe musculare sunt suprasolicitate cum ar fi:
muşchiiridicători ai mandibulei, altele subsolicitate cum sunt muşchiicoborâtori ai mandibulei, iar
unele fascicule musculare de pot contracta asimetric (muşchiul Pterigoidian extern), în mişcările
de diducţie ale mandibulei.

1.4 CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL

Câmpul protetic edentat total cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, care vin în
contact direct sau indirect cu piesa protetică şi care asigură buna menţinere, sprijinul şi
stabilizarea protezei totale. Aprecierea corectă a acestora asigură un tratament eficient şi o
integrare optimă în cavitatea bucală. Câmpul protetic se descrie separat (din punct de vedere
didactic) la maxilar de mandibulă .

Componentele câmpului protetic edentat total

Componentele câmpului protetic, care de fapt constituie un tot unitar şi aparţin ADM sunt
împărţite didactic în:
substratul sau componenta osteoperiostală sau dură;
14
Testarea protezelor dentare totale 2014

substratul sau componenta fibromucoasă saumoale.

1.4.1 Câmpul protetic maxilar

Câmpul protetic maxilar este alcătuit din totatlitatea ţesuturilor dure şi moi, care vin în
contact cu proteza totală şi cuprinde efectiv: crestele alveolare edentate, în prelungirea cărora se
află tuberozităţile maxilare, bolta palatină, fibromucoasa şi mucoasa neutră, care tapetează
maxilarul superior şi mucoasa orală, care vine în contact cu faţa externă a viitoarei proteze
maxilare .
Componenta dură (osteoperiostală ) maxilară
Componenta dură a câmpului protetic cuprinde: crestele alveolare, tuberozităţile maxilare şi
bolta palatină.
Creasta alveolară reprezintă ceea ce a rămas din procesul alveolar. Este alcătuită dintr-
un relief proeminent în cavitatea bucală, care arată ca o movilă ce are două versante
dispuse vestibular şi oral. Zona cea mai proeminentă a crestelor alveolare poartă
denumirea de muchie sau mijlocul crestei sau zona de sarcină primară, pe când
versantele crestelor se mai numesc şi zone de sarcină secundare.
La maxilar, aceasta suferă un proces de atrofie neuniformă, mai pregnantă pe tabla
osoasă vestibular şi deci concentrică spre baza oaselor maxilare, ca atare o atrofie
centripetă. La mandibulă procesul este invers, tabla osoasă internă, orală este cea care
se atrofiază mai pregnant. De aici rezultă atrofia centrifugă de la mandibulă şi aspectul
de progenie patognomonică a edentatului total odată cu sporirea numărului de ani de
edentaţie..
Tuberozităţile maxilare sunt îngroşări osoase dispuse distal în prelungirea crestelor
alveolare, care au, de regulă, un aspect ovalar. Retentivitatea lor normală şi proeminenţa
lor în plan transversal şi sagital contribuie la retenţionarea protezei totale pe câmpul
protetic.
Bolta palatină reprezintă peretele superior al cavităţii bucale propriu zise şi este formată
din: apofizele palatine ale oaselor maxilare unite pe linia mediană în cele 2/3 anterioare
şi lameleorizontale ale oaselor palatine în 1/3 posterioară, unite pe linia mediană prin
sutura medio-sagitală. Această componentă a câmpului protetic maxilar este cunoscută şi
ea ca o zonă biostatică. Sunt descrise trei forme clinice ale bolţii palatine: adâncă, medie
şi plată, dintre care cea mai bună pentru protezare este cea medie.
Componenta moale sau fibromucoasă a maxilarului
15
Testarea protezelor dentare totale 2014

Este constituită din mucoasa care acoperă crestele edentate pe bolta palatină, deci
de pe zona de sprijin. Existenţa stratului submucos permite fibromucoasei să se
deplaseze pe planurile profunde şi să aibă grosimi variabile. Acest lucru are o importanţă
deosebită pentru înfundarea protezei totale pe câmpul protetic. Rezilienţa variabilă a
fibromucoasei nu poate fi relevată prin amprentare şi ca atare presiunile exercitate de
proteză pe câmpul protetic nu sunt chiar constante. De aceea apar o serie de probleme în
perioada de adaptare la proteza totală.
Glandele salivare palatine existente în această regiune secretă o salivă bogată în
mucină, foarte necesară umectării protezei totale. Vâscozitatea salivei interpuse între
proteză şi fibromucoasă are rol de lubrefiere şi adeziune, coeziune, tensiune suferficială a
piesei protetice, contribuind şi la succiunea totală.Umectarea permanentă a mucoasei
realizată de secreţia glandulară asigură automenţinerea şi păstrarea ţesuturilor mucoasei
bucale într-o stare fiziologică normală.

1.4.2 Câmpul protetic mandibular

Câmpul protetic al edentatului mandibular oferă o suprafaţă de sprijin redusă faţă de
maxilar. Analiza acestuia, mult mai grea, va cuprinde jaloanele descrise deja la maxilar.
Componenta dură
Spre deosebire de maxilar, mandibula prezintă un suport dur pentru proteză, mult
diminuat, constituit doar din crestele alveolare şi tuberculul piriform situate pe corpul
mandibulei.
Forma arcadeidentare mandibulare se înscrie într-o parabolă, cu axa scurtă de 55-65
mm şi înălţimea 42-52mm. Aceasta poate avea şi forme de „U”, ” V”,”M”, în funcţie de forma
arcadelor din perioada de dentat ale pacientului .
Crestele alveolare mandibulare sunt adeseori gracile, procesul de rezorbţie şi atrofie fiind
mult mai marcat decât la maxilar şi mult mai rapid. Rare sunt situaţiile în care există o atrofie
uniformă a acesteia. Cel mai frecvent apare o diminuare a texturii osoase în zona molară. Crestele
alveolare au, ca şi la maxilar două versante dispuse vestivular şi oral, iar coama crestei este
adesea lamelară. Cel mai frecvent apare o creastă edentată ca o lamă de cuţit pe care trebuie să
realizăm o succiune totală, ceea ce este dificil de realizat.
Înalţimea şi lăţimea crestelor, cât şi implicit retentivitateasunt modeste, ceea ce implică
un efort în exploatarea tuturor posibilităţiilor de sprijin şi menţinere a viitoarelor proteze.

16
Testarea protezelor dentare totale 2014

Tuberculul piriform este o zonă biostatică asemănătoare tuberozităţii maxilare, la nivelul

căruia se manifestă procese sau fenomene atrofice şi /sau rezorbtive mai încetinite faţă de cele ale
crestelor alveolare.
Componenta moale a câmpului protetic edentat total mandibular
Componenta moale a câmpului protetic edentat total se compune din: fibromucoasă,
mucoasa pasiv mobilă, mucoasa mobilă de la periferia câmpului protetic, mucoasa mobilă
propriu-zisă.
Pe măsura atrofiei osului alveolar din imediata vecinătatea tubercului piriform,
acestaprimeşte o poziţie oblică sau chiar verticală. Limita până la care poate fi acoperit tubercului
este treimea sa anterioasă, deoarece în 1/3 posterioară se inseră ligamentul pterigomandibular.
Acoperirea 1/3 anterioare, uneori chiar a ½ anterioare a tuberculului piriform este o necesitate
pentru buna funcţionare a protezei totale, zona fiind considerată una „cheie” pentru succiunea
totală.
Mucoasa pasiv-mobilă la maxilarul inferior, situată pe versantele vestibulare ale crestelor
edentate în apropierea fundului de sac vestibilar, are o lăţime 1-3 mm . Lăţimea mare a bandeletei
de mucoasă pasiv-mobilă şi situarea ei cât mai apropare de fundul de sac favorizează apariţia
succiunii. O lăţime redusă (o simplă linie) îngreunează mult reuşita închiderii marginale. La
mandibulă, delimitare dintre mucoasa fixă şi cea mobilă este de multe ori greu de făcut, în special
lingual, creând dificultăţi în realizarea închierii marginale.

1.5 PROTEZA TOTALĂ – ELEMENTELE COMPONENTE

Proteza totală este cea mai mare piesă protetică, inserată în cavitatea bucală. Esteun corp
fizic, care reface morfologia ţesuturilor pierdute (oase, ligamente, gingie, dinţi) şi tinde să
reabiliteze parţial funcţiile sistemului stomatognat.
Părţile componente ale protezei totale sunt: baza protezei şi dinţii artificiali .

1.5.1Baza protezei
Baza protezeila maxilar este compusă din placa palatinală sau placa protezei (mijlocul de
legătură dintre şei ) şi din suportul dinţilor artificiali – şeile protezei. Baza protezei la mandibulă
nu are element de legături dintre şei, deci există doar şei protetice.
Placa palatinalăse execută de obicei din răşină acrilică sau din diferite aliaje. În situaţii
deosebite este necesară armarea plăcii palatinale acrilice spre a-i conferii rezistenţă mecanică,

17
Testarea protezelor dentare totale 2014

ceea ce se realizează practic prin „plasele metalice” (0,5 mm grosime), adiţia de fibre de sticlă,
etc..
Şaua protezei acoperă crestele edentate, tuberozităţile sau tuberculii piriformi. Ea reface,
în mare parte şi apofiza alveolară dispărută şi mimează şi un parodonţiu de acoperire (artificial).
Aceasta are două feţe: una mucozală şi una externă, de asemenea prezintă şi două versante: unul
vestibular şi unul oral.

1.5.2. Dinţii artificiali

Dinţii artificiali din răşini acrilice pot fi prefabricaţi sau executaţi manufactural.
Acrilaţii polimerizaţi industrial se injectează în straturi, ceea ce conferă acestora proprietăţi
sporite mecanice, fizice, chimice şi mai ales cromatice .

1.6 FACTORII CARE CONTRIBUIE LA MENŢINEREA ŞI

STABLITATEA PROTEZELOR DENTARE

Problema esenţială a terapiei edentaţiei totale este de a restabili cu ajutorul piesei protetice
funcţiile aparatului dento – maxilar. Protezele totale nu beneficiază doar de o retenţionare pură
mecanică.
De Michelis vorbeşte de următorii factori, care contribuie la manţinerea şi stabilizarea
protezelor totale:
Retenţia constituie menţinerea protezei pe câmp datorită adeziunii, coeziunii, presiunii
atmosferice (succiune), gravitaţiei.
Contenţia asigură menţinerea protezei prin funcţia echilibrată a musculaturii .
Stabilitatea protezei presupune optimizarea rapoartelor de ocluzie obţinute prin montarea
dinţilor, exploatarea retentivităţilor anatomice şi include capacitatea de a distribui cât mai corect
şi uniform presiunile masticatorii pe suprafeţele câmpului protetic .
Factorii protetici implicaţi în mode deosebit în protezare se referă la:extinderea bazei
protezei, congruenţa dintre baza protezei şi câmp, obţinerea succiunii, repartizarea judicioasă a
presiunilor pe suprafaţa câmpului protetic, realizarea unei ocluzii funcţionale.

18
Testarea protezelor dentare totale 2014

1.7. ETAPELE CLINICO – TEHNICE ÎN CONFECŢIONAREA

PROTEZEI TOTALE

Realizarea unei proteze dentare totale necesita etape clinice realizate in cabinet de medic, si
tehnice realizate in laborator de tehnicean dentar.

1.7.1 Amprenta preliminară

Amprenta preliminară este copia negativă a câmpului protetic, care reproduce elementele
din zona de sprijin ale acestuia şi conturează cu aproximaţie marginile sau periferia lui. Amprenta
preliminară mai poartă numele de amprentă de orientare sau prefuncţională sau primară, fiind o
fază clinică de la care se porneşte confecţionare protezei totale.

1.7.2 Turnarea modelului preliminar

Modelul preliminar este copia fidelă pozitivă a reliefului unuia sau ambelor câmpuri
protetice edentate total şi se realizează prin turnarea de gips de clasa a III-a în amprenta
preliminară. Această copie pozitivă este obţinută prin turnarea în amprenta înregistrată în
prealabil a unui material plastic care după ce face priză devine rigid şi redă toate detaliile
câmpului protetic. Scopul confecţionării modelului preliminar este pentru realizarea lingurii
individuale, utilizate pentru amprentarea finală.
Modelul turnat este compus din:model propriu – zis şi soclu.
Modelul prelinimar este bine să se toarne din gips de clasa a-III-a pentru că acest tip de
material rigid îndeplineşte condiţiile necesare activităţii de mare precizie în laborator şi are
proprietăţi fizico – chimice şi mecanice compatibile cu materialul amprentei preliminare.
Pentru turnarea modelului sunt necesare un bol de cauciuc curat, o spatula inoxidabilă,
gips, apă. În condiţii mai elevate se asociază un malaxor mecanic în vid, o masă vibratorie şi un
soclator.

1.7.3. Lingura individuală sau portamprenta individuală

Confecţionarea lingurii individuale este o etapă tehnică de laborator în care se realizează o
portamprentă individualizată, adaptată particularităţilor câmpului protetic al pacientului. Aceasta
se confecţionează pe modelul preliminar şi creează premizele unei amprentări finale de calitate.
Scopul confecţionării lingurii individuale este legat de realizarea unei închideri marginale
de bună calitate, deci de obţinerea succiunii şi adeziunii optime a viitoarei proteze, de reliefare
corectă a suprafeţei de sprinjin şi de culegere a unor date despre suprafaţa externă a acesteia.

19
Testarea protezelor dentare totale 2014

Elementele componente ale lingurii individuale

Componentele portamprentei individuale sunt:
baza lingurii individuale, care acoperă suprafaţa de sprijin a câmpului protetic şi
urmăreşte conturul marginal marcat, având o grosime variabilă marginal şi de aproximativ
1,5 mm pe suprafaţa de sprijin, pentru a-i conferi rezistenţă mecanică.
accesoriile sunt compuse din :
Mânerul lingurii – are forma şi dimensiunile a doi incisivi centrali;
Butonii de presiune – sunt nişte blocuri paralelipipedice dispuse pe faţa externă a
bazei lingurii individuale, în zona premolară mandibulară;
Întăriturile din sârmă – se practică de obicei la lingurile individuale mandibulare
din placă de bază, care nu rezistă la aplicarea unor presiuni mai mari, în situaţia
folosirii unor materiale de amprentare mai consistente.
Bordurile de ocluzie – se pot confecţiona din materiale diverse, ele fiind ataşate
bazei: ceară, stents, răşini acrilice. Se aplică riguros pe creasta edentată imitând
aspectul arcadelor dentare.
Materialele din care se poate face o lingură individuală sunt: placa de bază, răşinile
autopolimerizabile, răşinile fotopolimerizabile, etc.

1.7.4. Amprenta finală, funcţională

Amprenta funcţională, definitivă, finală, secundară sau de precizie este o fază clinică din
tehnologia protezei totale, care înregistrează câmpul protetic cu maximă precizie pentru obţinerea
tuturor detaliilor necesare asupra suprafeţei de sprijin corelată cu zonele de menţinere şi
stabilizare ale viitoarei piese protetice. Astfel, se completează datele obţinute prin amprenta
preliminară.
Scopul amprentării finale – este cel de obţinere a modelului final, funcţional, pe care au
fost transpuse toate detaliile câmpului protetic maxilar şi mandibular.
Amprenta finală este necesară deoarece ea pune în evidenţa toate particularităţile
câmpului protetic(fren,bride,torus,rugi palatine,fundurile de sac) mult mai bine decât amprenta
preliminară.

1.7.5. Modelul final

Modelul final sau de lucru este replica pozitivă a câmpului protetic edentat total reprodusă
din gips dur, realizată în laborator, pe baza amprentei funcţionale pregătite în prealabil. Pe acest

20
Testarea protezelor dentare totale 2014

model se machetează baza viitoarei proteze, se montează dinţii, se confecţionează tiparul, se

polimerizează viitoarea proteză .
Turnarea propriu-zisă a modelului final
Modelul final se toarnă din gips dur, de clasa a-III-a . Este obligatoriu ca modelul propriu-
zis si soclul să fie confecţionate din acelaşi material. Pentru turnarea modelului finit sunt
necesare: gips dur, bol de cauciuc, spatulă de malaxat sau vacum malaxor şi masuţă vibratorie.
Turnarea modelului se face într-un singur timp .
În amprentă se inseră prin prelingere pasta de gips. Vibrarea mecanică sau manuală
conferă o anumită densitate gipsului, eliminând bulele de aer, obţinându-se astfel o masă
compactă.Pe amprenta maxilară, gipsul de va insera în amprentă pornind de la mijlocul bolţii
palatine, iar la mandibulă se va începe de la una din extremităţiile distale înclinând amprenta,
pentru ca materialul să se poată prelinge uşor în şanţul crestelo .

1.7.6. Determinarea relaţiilor intermaxilare

La edentatul total bimaxilar, prin pierderea tuturor dinţiilor disparreperele de aşezare a
dinţilor, caresunt existente încă la edentatul parţial şi care ne-ar putea ajuta la poziţionarea
modelelor funcţionale.
In urma efortului de amprentare, uneori considerabil rezulta două modele care reproduc
imaginea câmpului protetic. Dar pentru situarea lor în relaţia absolut asemănătoare cu aceea
existentă la pacientul respectiv, urmează o nouă etapă clinică deosebit de importană
„Determinarea relaţiilor intermaxilare”. Pentru realizarea acestei faze clinice este necesar să
avem la dispoziţie nişte piese intermediare de lucru care sunt şabloanele de lucru. Ele sunt
intermediare pentru că nu se regăsesc în produsul finit, adică proteza totală.

1.7.7. Şabloanele de ocluzie

Şabloanele de ocluzie constituie piese intermediare, ajutătoare, confecţionate în laborator,
care reproduc aproximativ baza viitoarei proteze şi schiţează arcadele artificiale ca formă şi
dimensiune. Rolul acestora este de a determina relaţiile intermaxilare şi de a transfera ulterior
datele laboratorului de tehnică dentară. Execuţia lor are loc in laborator, iar adaptarea acestora se
face, în cavitatea bucală, înaintea determinării relaţiilor intermaxilare. Transferul de date
obţinute clinic (cu privire la poziţionarea corectă a mandibulei faţă de maxilar) serveşte la inserţia
complexului de modele-şabloane pentru ocluzoare sau simulatoare. În urma determinării relaţiilor

21
Testarea protezelor dentare totale 2014

intermaxilare şi a transferului de date în laborator se creează premizele realizării unei machete cu

dinţi în ceară şi ulterior viitoare proteză totală.

1.7.8. Stabilirea indicaţiilor necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali

Pe complexul de modele/şabloane solidarizate în cabinet sunt trasate 3 linii verticale şi 2
marcaje orizontale pe valurile de ocluzie, care vor servi şi ca repere necesare tehnicianului dentar
pentru montarea dinţiilor. Ele sunt următoarele :
Linia mediană trebuie să corespundă liniei mediane a feţei şi de obicei mijlocului filtrului
nazal (nu corespunde întodeauna cu frenul buzei superioare) uneori medicul nu reuşeste să
traseze strict linia mediană. Va trebui să traseze însă perfect vertical.
Linia surâsului reprezintă un reper pentru delimitarea marginii superioare a dinţilor
frontali superiori. Alături de planul de orientare ocluzală marchează înălţimea dinţilor frontali
superiori;
Liniile caninilor (2) cuprind între ele lăţimea grupului frontal superior. Reperul se află
aproximativ la nivelul comisurii bucale sau tangenta la şanţul nazo-genian. Marchează vârful
caninului.
În fişa de laborator care se trimite tehnicianului de către medicul dentist se specifică : forma
şi culoarea dinţilor, gradul de supraocluzie frontală (psalidodontă, cap la cap, inversă), aspectul
ocluziei în zona laterală (psalidodontă, inversă), relieful ocluzal al dinţilor laterali, gradul de
inocluzie sagitală între cele două grupuri frontale, montări atipice ( încalecări, torsionări, treme,
diastemă).

1.7.9. Instrumente şi aparate care reproduc miscările articulaţiei temporo-

mandibulare
Protezele totale se pot realiza, numai dacă modelele sunt fixate în aceaşi poziţie ca în
cavitatea bucală, în care s-a aflat mandibula faţa de maxilar în momentul când s-a determinat şi
înregistrat relaţia centrică. Modelele sunt menţinute în poziţie de relaţie centrică cu ajutorul
instrumentului cunoscut sub numele de ocluzor sau cu ajutorul aparatului denumit articulator.
Aceste instrumente şi aparate sunt construite după scheletul aparatului dento-maxilar şi imită,
parţial sau total, mişcarile mandibulei.
Cu ajutorul articulatoarelor, modelele sunt poziţionate in relaţie centrică, din care se
produc toate mişcarile: deschidere-închidere, de propulsie, de lateralitate stânga şi dreapta.

22
Testarea protezelor dentare totale 2014

Clasificarea instrumentelor şi aparatelor care imită mişcarile articulaţiei temporo-

mandibulare este făcută după critierul funcţional.
Oculzoarele imită (parţial) numai mişcarea de deschidere şi închidere (în plan
vertical);
Articulatoarele imită toate mişcarile mandibulei în cele trei planuri: de deschidere-
închidere, de propulsie şi de lateralitate.

1.7.10. Machetele preliminare ale protezelor totale

Macheta este formată din arcada artificială, montată pe o bază din ceară. Această machetă
este realizată pentru următoarele scopuri:
Să se efectueze o verificare pe câmpul protetic pentru a se controla dacă dinţii aleşi sunt
corespunzători şi dacă sunt montaţi astfel încât să restaureze armonia dento-facială.
Să se obţină un tipar în care să se producă polimerizarea raşinii acrilice.
Macheta, alcatuită din cele două părţi componente, este realizată în doi timpi diferiţi:
Macheta bazei protezei;
Arcada artificială cu dinţii montaţi în ceară.
Macheta bazei protezei
Baza machetei este confecţionată din ceară roz. Pentru realizare sunt efectuate
următoarele operaţii:
Izolarea modelului în apă 1-2 minute; este necesară deoarce macheta este îndepărtată de
pe model pentru probă.
Adaptarea intimă a unei jumatăţi de placă de ceară roz la suprafaţa modelului, până în
fundurile de sac.
Macheta bazei şi arcadelor pentru probă, este foarte necesar să prezinte un grad de menţinere
şi de stabilitate pe câmpul protetic şi să fie, totodată, suficient de rezistentă, încât să se poată
efectua controlul în mod corespunzător.
Arcadele dentare artificiale
La edentat arcada dentară prezintă două zone topografice diferite, zona frontală şi zona
laterală. Fiecare zonă este caracterizată de o morfofiziologie dentară proprie.
Pentru zona frontală, morfologia dinţiilor prezintă patru feţe laterale şi o margine
incizală. Funcţional au rol dominant în estetica facială şi în fonaţie. Acelaşi rol îl prezintă şi în
cadrul restaurărilor protetice la edentatul total.

23
Testarea protezelor dentare totale 2014

Pentru zona laterală, morfologic, dinţii prezintă, în plus, faţa ocluzală. Funcţional
ea are rol în masticaţie şi în stabilizarea madibulei faţă de maxilar. Acelaşi rol îl prezintă în
cadrul restaurarilor protetice la edentatul total, la care se adaugă rolul de particiare în menţinerea
si stabilitatea protezelor pe câmpul protetic.
Grupul dinţiilor din zona frontală este montat după reperele trasate pe şabloanele de
ocluzie, după reperele antropometrice, după echilibrul muscular; grupul dinţiilor lateral este
montat în mod diferit deoarece există mai multe concepţii asupra miscărilor pe care le efectuează
mandibula în procesul de masticaţie; practic, fiecare dinte este montat pe macheta bazei, prin
lipire cu ceară roz.
Alegerea dinţiilor artificiali
Alegerea dinţiilor artificiali este o etapă în care se stabilesc unele repere concrete de către
medic, care sunt transmise laboratorului de tehnică dentară, se iau în considerare şi solicitările
pacientului (de individualizare a arcadelor dentare artificiale).
Datele stabilite de către medic sunt legate de: formă, culoare, gradul de supraacoperire
frontală, relieful ocluzal al dinţilor laterali, tipul de montare adecvat cazului clinic, montări
asimetrice, atipice sau cu artificii estetice.
Alegerea dinţilor frontali
Frontalii se aleg după considerente individualizate fizionomice, care au la bază
următoarele critierii: formă, mărime(dimensiune mezio-distală, vestibulă-orală şi cervico-
incizală) poziţie, grad de vizibilitate, culoare.
Alegerea dinţilor laterali
Alegerea dinţilor laterali se face după critierii prestabilite în funcţie de datele rezultate din
determinarile relaţilor intermaxilare în plan vertical şi orizontal (DVO şi R.C.) Dinţii laterali se
montează după critierii mult mai riguroase, deoarece aceştia asigură stabilitatea protezei pe
câmpul protetic. În alegerea dinţilor laterali vom avea în vedere următoarele critierii generale:
formă ,mărime şi culoare.
Principiile generale de montare ale dinţilor artificiali
Zona frontală
Principile generale de montare a frontalilor sunt dominate de raţiuni fizionomice, fonetice.
De maximă importanţă pentru satisfacerea acestor deziderate este montarea dinţilor artificiali în
funcţie de forma arcadei şi stabilirea unor rapoarte interarcadice corecte.

24
Testarea protezelor dentare totale 2014

Forma arcadei are o importanţă deosebită în poziţionarea dinţilor frontali. În formele de

arcade trapeziodale dinţii se vor înşira mai mult în linie dreaptă decât în curbă; la arcadele în
formă de „M”, caninii vor fi mai proeminenţi iar centralii mai palatinizaţi; la arcadele în „V”
incisivii centrali vor fi montaţi angulat şi rotaţi distal pentru a imita vechea anomalie.
Raportul interarcadic in zona frontală este dat de linia interarveolară, arcul frontal
vestibular şi dictat de gradul de rezorbţie şi atrofie al crestelor alveolare (în ocluzii normale) sau
de tipul de anomalie primară al conformaţiei maxilalelor.
Se disting urmatoarele grupe de rapoarte interarcadice frontale:
Psalidodont;
„Cap la cap”;
Inversă ;
Ocluzia adâncă;
Ocluzie deschisă.
Zona laterală
Montarea dinţilor laterali se supune principiilor: biomecanic, funcţional, fonetic şi
conservator al ţesuturilor subdiacente protezei, care formeză câmpul protetic. Principiul
biomecanic şi cel funcţional pus în practică la montarea dinţilor laterali are menirea de a conserva
ţesuturile câmpului protetic prin stabilizarea protezei totale.
Stabilitatea protezelor totale se obţine când raportul între piesa protetică şi câmpul
protetic subdiacent este optimă şi presiunea exercitată în timpul masticaţiei, este distribuită
uniform pe componenta dură şi moale a câmpului.
Câmpul protetic poate influenţa pozitiv sau negativ stabilitatea protezelor totale. Ele
influenţează negativ această stabilitate în situaţia atrofiei şi rezorbţiei mari a componentei sale
dure .
Înaltimea bazei protezei acţionează ca pârghie. Cu cât este mai înaltă baza protezei cu atât
este mai lung braţul pârghiei şi creşte momentul de rotaţie, deci, proteza totală este lipsită de
stabilitate. Cele mai eficiente sunt câmpurile cu atrofie limitată şi suprafeţele extinse, plane ale
bazelor protezelor totale.
Montarea dinţilor laterali raportată la creasta alveolară are ca principiu de bază
montarea lor pe mijlocul crestei alveolare în axul intraalveolar, astfel încât proteza să nu se
destabilizeze în dinamica mandibulară. Distincţia dintre o montare normală clasică sau inversă

25
Testarea protezelor dentare totale 2014

va fi dictată de unghiul intermaxilar format de linia interalveolară cu planul de orientare ocluzală

( orientat spre maxilar)
Raportarea montării dinţilor laterali la planul de orientare ocluzalăcuprinde:
Realizarea curbelor de compensaţie: sagitală şi transversală de compensaţie ;
Montarea dinţilor laterali se face cu şanţul mezio-distali paraleli cu mijlocul crestei
alveolare;
Montarea dinţilor laterali în funcţie de planurile anatomice ale feţei.
Curbele de compensaţie sagitale şi transversale influenţează in mod deosebit reechilibrarea
ocluzală a edentatului total protejat, conferind o stablitate dinamică a protezei totale.
Curba sagitală de compensaţie von Spee se evidenţiază prin linie curbă care trece prin
vârful cuspidului canin şi vârful cuspizilor vestibulari laterali pâna la cuspidul disto-vestibular al
molarului secund inferior. În ocluzia normală curba sagitală este simetrică în cele două zone
laterale. Acesta stabilizează proteza totală pe câmp în mişcarea de propulsie a mandibulei.
Curba transversală de compensaţie (Wilson) rezultă din unirea vârfurilor cuspizilor
vestibulari şi orali ai dinţilor laterali inferior. Clasic, această curbă se defineşte prin gradul de
înclinare vestibulo-linguală a dinţilor laterali mandibulari.
Confecţionarea machetei cu dinţi
Confecţionarea machetei preliminare cu dinţi presupune machetarea bazei protezei şi
ulterior montarea dinţilor artificiali, după anumite reguli. Dacă machetarea bazei protezei are loc
aproape exclusiv în laborator, montarea dinţilor artificiali se poate realiza atât în laboratorul de
tehnică dentară cât şi în cabinetul stomatologic. De regulă, în cabinet se practică doar ajustări ale
montărilor cu scopul armonizării fizionomice sau dacă există imperfecţiuni sub raport ocluzal.
Distingem o montare aşa zisă clasică a dinţilor artificiali (preconizată de Gysi,Pedro
Saizar,etc.) , practicată uzual în majoritatea laboratoarelor de tehnică dentară.
Tehnica de lucru pentru confecţionarea machetei cu dinţi:
Macheta bazei protezei
Aceasta se realizează din ceară roz calibrată, mulată în stare plastică pe suprafaţa de
sprijin a câmpului protetic. Atât la maxilar cât şi la mandibulă configuraţia marginală va fi
respectată strict sub aspect dimensional. Configuraţia externă a bazei viitoarei proteze va avea un
aspect neted.
La maxilar, pe lângă placa de ceară roz derulată pe suprafaţa de sprijin a câmpului
protetic se poate adiţiona o folie de staniol pe suprafaţa paltinală externă, care să protejeze baza

26
Testarea protezelor dentare totale 2014

machetată de picurarea sau plastifierea de ceară din etapa de solidarizare a dinţilor la bază, fapt ce
ar modifica grosimea bazei.
Practic, pentru montarea dinţilor artificiali, după confecţionarea machetei bazei viitoarei
proteze, se trece la adiţionarea unei şuviţe de ceară roz plasată pe faţa externă a machetei bazei,
pe mijlocul crestelor alveolare. Aceasta prin plastifiere permite inserţia dinţilor artificiali pe
arcade şi solidarizarea acestora de macheta bazei viitoarei proteze (urmând a se completa la
nevoie la cazuri cu lipsă de substanţă).
Montarea propriu-zisă clasică a dinţilor artificiali
Montarea clasică a dinţilor artificiali se realizează după reguli generale stabilite de către
autori clasici şi are criterii diferite generale şi individuale pentru zona frontală şi zona laterală.
Criteriile generale de montare a dinţilor frontali: vor urmări, în special refacerea
aspectului fizionomic al pacientului, pe baza reperelor determinate odată cu stabilirea relatiilor
intermaxilare şi a unor date de analiză ale modelului. Montarea frontalilor superiori este decisivă
pentru realizarea montării frontalilor inferiori şi pentru stabilirea rapoartelor de ocluzie frontale .
Montarea dinţilor artificiali în zona frontală va cuprinde următoarele etape: montarea
frontalilor superiori, montarea frontalilor inferiori, stabilirea unor rapoarte de ocluzie ale zonei
frontale.
Criteriile generale de montare ale dinţilor laterali se axează pe două obiective de bază:
a.)Eficienţa masticatorie sau posibilitatea măriri puterii de triturare a alimentelor se
realizează prin: cuspidaţia adecvată a suprafeţei ocluzale după stereotipul masticator; plasarea
dinţilor în perimetrul de sprijin.
b.)Reguli după care se asigură stabilitatea protezelor la montarea dinţilor artificiali sunt: axul
dinţilor se plasează obligatoriu în axul linei interalveolare, contacte multiple dento-dentare sau
cel puţin tripodice în toate mişcarile mandibulei; apropierea planului de orientare ocluzală de
suprafaţa de sprijin cea mai deficitară; alegerea dinţilor cu relief ocluzal optim.

1.7.11. Proba machetei

Machetele sunt prezentate cabinetului aşezate pe modele, care sunt fixate în ocluzor sau în
articulator. Proba machetei reprezintă o fază clinică deosebit de necesară, deoarece se pot
constata următoarele: modalitatea de materializare de către tehnician a indicaţiilor scrise pe fişă, a
reperelor însemnate pe şabloanele de ocluzie şi a celor decelate din anliza modelelor, capacitatea
profesională proprie în ceea ce priveşte determinarea şi înregistrarea raporturilor intermaxilare,

27
Testarea protezelor dentare totale 2014

precum şi cea referitoare la alegerea culorii dinţilor artificiali, dacă pacientul este satisfacut sau
nu de caracteristicile dinţilor şi arcadelor.
Proba machetei se desfaşoară întodeauna sub formă de control pe parcursul a doi timpi de
lucru : extrabucal şi intrabucal.

1.7.12. Macheta definitivă

Macheta definitivă este o fază tehnică de laborator, imediat următoare verificării machetei
cu dinţi în cavitatea bucală. Ea cuprinde: folierea modelului, gravarea acestuia (dacă medicul nu a
realizat-o) şi modelarea finală a baezei protezei .
Modelajul Igienic
Modelajul igienic are la bază principii, care duc la creearea unor suprafeţe plane, netede şi
neretentive. El se adresează atât feţelor vestibulare cât şi a celor orale ale şeilor, excepţia de
regulă constituind-o zona frontală vestibulară. Modelajul igienic l-am putea considera antagonic
cu cel fizionomic. Aceasta datorită faptului că orice rententivitate în plus permite adiţionarea
plăcii dentare şi ulterior al tartrului dentar.Pentru a realiza o soluţie de compormis între cele două
tipuri de modelaj se preconizează ca în zona frontală să predomine modelajul fizionomic, iar in
zonele laterale cel igienic.
Modelajul Fonetic
Se poate realiza prin reproducerea structurilor anatomice pe zona orală a machetei bazei,
prin montarea unor dinţi anatoformi cu suprafeţe palatinale asemanătoare cu acelor naturali, prin
creearea de suprafeţe simetrice, care au rol dominant în fonaţie.
Rugile palatine şi papila incisivă se pot modela pe faţa externă a bazei protezei, fiind de
un real folos în adaptarea fonetică a pacientului. Forma acestora poate fi realizată prin copierea
pe machetă a situaţiei din cavitatea bucală. Metoda modelarii cu spatula şi adiţionarea de şuviţe
mici de ceară roz e 0.5-1mm a rugilor palatine nu a dat rezultate scontate. Realizarea unor
amprente cheie (ca nişte replici) pentru rugile palatine (ca un sistem patrice-matrice), care se
transpun pe macheta bazei este singura care a dat rezultate în practică.
Modelajul pentru obţinerea resistenţei mecanice
Modelajul pentru obţinerea rezistenţei mecanice a viitoarei proteze se referă la realizarea
unei machete a cărei bază va avea o grosime suficinetă pentru a rezista la deformări sau fracturi
în condiţiile unor solicitări mari, prin acţiunea voluntară sau involuntară a forţelor degajate de
musculatura periprotetică. Grosimea bazei va fi de circa 2mm, reducându-se doar la nivelul
zonelor foliate.
28
Testarea protezelor dentare totale 2014

1.7.13. Ambalarea,prepararea, inserţia, termobaropolimerizarea răşinii acrilice

dezambalarea, finisarea protezei.
Ambalarea cu cheie (Sistemul Vertex Castapress)
Materialul de elecţie utilizat este răşina bicomponentă Vertex Castapress, care se dozează
conform indicaţiior fabricantului cu dozimetrele puse la dispoziţie de către firmă. Pentru această
tehnică este necesară prepararea unor macroretenţii pe dinţii artificiali înainte de montarea lor.
Necesarul de materialele şi instrumente utilizate pentru turnarea protezelor cuprinde: răşina
acrilică, izolator specific al firmei Vertex, materialul de dublicare (silicon), cuvete speciale,
canale de aerisire, clean tray- sită de adunat dinţii artificiali pentru a fi spălaţi de resturi de ceară,
freze speciale de realizat retenţii pe zona de îmbinare a dinţilor cu baza protetică, oală de
polimerizare sub presiune la 55ºC, la 2,5 bari, 30 minute.
Tehnica de lucru: Se porneşte de la existenţa machetei cu dinţi. Macheta pe model se
situează pe baza cuvetei, fiind centrată. Se închide cuveta, în locul canalelor de turnare se pun
nişte dopuri speciale şi peste machetă se toarnă siliconul. După solidificarea acestuia cuveta se
dezasambalează şi se eliberează macheta. Tot în această perioadă se crează şi canalele de aerisire
cu cilindrii utilizaţi pentru acest scop. Macheta se desprinde de pe model, la fel şi dinţii artificiali
din machetă, spre a se insera în ordinea secvenţei de montare în Clean Tray. Dinţii artificiali se
spală cu un vacuum press şi apoi se reinseră în lăcaşurile rezultate prin amprentarea cu silicon a
machetei. Dinţii artificiali se solidarizează între ei cu răşină acrilică. Se reasamblează cuveta
lăsând libere canalele de turnare. Se dozează răşina acrilică pentru baza protezei şi se toarnă în
interiorul cuvetei până la umplerea ei, lucru vizibil pe capacul cuvetei prin trei orifici. Urmează
polimerizarea răşinii acrilice într-o incintă de polimerizare sub presiune (cu manometru). Inserţia
cuvetei nu se realizează în totalitatea ci doar 2/3 din înălţimea ei, urmănd a se supune regimului
de polimerizare de 55ºC, 2,5 bari, 30 minute. În final, proteza rezultată prin turnare va fi uşor
prelucrată, neexistenând urme de gips interdentar ca la procedeul clasic.
Dezambalarea
Aspectul acesteia este neted după dezambalare şi necesită prelucrări minime.După
polimerizarea pastei acrilice se dezasamblează cuveta, şi se îndepărtează proteza de pe model, cu
o spatulă cu mare grijă să nu se fractureze, după care se prelucrează şi se lustruieşte.

Prelucrarea,netezirea, lustruirea
29
Testarea protezelor dentare totale 2014

Prelucrarea protezei totale are în vedere atât îndepărtarea exceselor de acrilat de pe

suprafaţa externă a piesei protetice după dezambalare.
Prin prelucrarea şi lustruirea protezelor se urmăresc respectarea unor cerinţe tehnic şi
biologice după cum urmează:
Realizarea unor baze protetice cu tensiuni interne minime, care au stabilitate
dimensională;
Favorizarea condiţiilor de rezistenţă la solicitare mecanică(torsiune, tracţiune, alungire,
lovire);
Realizarea condiţiilor de rezistenţă la ambraziune şi de prevenire a „îmbătranirii”
acrilatului;
Să nu prezinte defecţiuni structurale de tipul porozităţiilor macroscopice;
Să se integreze biologic fară probleme în cavitatea bucală;
Să nu lezeze părţile moi periprotetice.
Planarea şi netezirea este o operaţie de prelucrare care constă în: îndepărtarea plusurilor
de acrilat rezultat de la îndesare, localizat, în sepecial, la locul de unire între cele două parţi ale
tiparului. Aceste plusuri sunt şlefuite cu ajutorul pietrelor cu granulaţie mare sau cu freze pentru
acrilat. Operaţia de netezire este efectuată într-un timp foarte scurt şi reprezintă o manevră foarte
uşoară dacă macheta a fost modelată conform obiectivelor şi dacă pereţii tiparului au fost bine
izolaţi.
Operaţia de netezire se desfăşoară un timp mai îndelungat ori de cate ori nu se acordă
atenţie în faza de modelare a machetei şi în cea de izolare a tiparului.
Netezirea este o necesitate întodeauna şi după modelarea machetei şi izolarea tiparului în condiţii
ideale, numai intensitatea şi timpul afectat sunt diferite.
Lustruirea este operaţia de prelucrare a protezelor la nivelul suprafeţelor externe pentru a
se obţine luciul sticlos.
Aspectul lucios al feţelor externe este necesar pentru :
A favoriza alunecarea parţilor moi periprotetice în timpul exercitării funcţiilor aparatului
dento-maxilar;
A preveni producerea leziunilor în zonele de contact (limbă, planşeu bucal, mucoasa
buzelor şi obrajilor);
A împiedica aderenţa şi stagnarea alimentelor pe suprafaţa protezei;
A se menţine mai mult timp aspectul culorii iniţiale a acrilatului.
30
Testarea protezelor dentare totale 2014

Operaţia de lustruire se realizează cu ajutorul instrumentelor speciale, reprezentate de:

filţuri, perii şi pufuri montate şi acţionate de motorul orizontal de tehnică dentară.
Aceste instrumente devin eficiente prin utilizarea unor paste de lustruit constituite din
particule cu dimensiuni foarte mici, specifice pentru această operaţie. Pastele sunt interpuse între
perie sau filţ şi suprafaţa feţei protetice care va fi lustruită. Este folosită pulberea fină de piatră
ponce sau pulberea de cuarţ şi feldspat în amestec cu apa.
Pastele sunt aplicate pe suprafaţa lucrării protetice şi se acţionează cu instrumentul de
lustruit montat la motorul biax orizontal ce se roteşte la turaţia de 1500 -3000 turaţii /minut. Puful
circular din bumbac acţionează direct asupra suprafeţelor protezei fară a se utiliza pasta. În urma
acţiunii lui se obţine maximum de lustru. În final proteza este spălată cu un detergent după care
introdusă într-un vas cu apă pâna în momentul aplicării ei pe câmpul protetic.

1.8 ROLUL MASTICATIEI IN REALIZAREA MISCARILOR

FUNCTIONALE
Sistemul stomaognat este un conglomerat de organe si tesuturi de o mare varietate
structurala, fiecare dintre ele indeplinind functii specifice, dar toate componentele sale concura
impreuna la realizarea unor functii proprii: masticatia, deglutitia, fonatia, fizionomia etc.
Masticatia apare din punct de vedere filogenetic la mamifere o data cu diferentierea
grupelor dentare.
Prehensiunea la mamifere a fost inlocuita de actiunea mainilor care manipuleaza diferite
instrumente (tacamuri) ce sectoineaza alimentele inainte ca ele sa fie introduse in cavitatea orala.
La om functia masticatorie incepe sa se desfasoare o data cu formarea arcadelor dentare
temporale. Pana la varsta de 6 ani, la copil, predomina miscarile de propulsie-retropulsie ale
mandibulei. Dupa cea de-a doua inaltare a ocluziei (odata cu aparitia molarilor I permanenti)
over-bite-ul realizat de frontali blocheaza miscarile de propulsie ale mandibului. Toate
componentele sistemului stomato-gnat incep sa se adapteze la noile dimensiuni si reliefuri ale
arcadelor dentare si la o alimentatie heterogena care necesita contractii musculare mai ample si
mai energice.
Masticatia se desfasoara ca un act reflex cu control voluntar. In masticatia voluntara
impulsul miscarii de coborare-ridicare a mandibulei pleaca din circumvolutiunea precentrala a
lobului frontal spre celulele Betz (primul neuron motor) si de aici in nucleul masticator
coordonator din punte care declanseaza miscarea de coborare-ridicare a mandibulei.
31
Testarea protezelor dentare totale 2014

In masticatia reflexa, impulsurile stimulatoare din diferite zone reflexogene ale cavitatii
bucale ce iau contact cu alimentele trec prin primul neuron senzitiv al ganglionului Gasser de
unde prin axonii acestuia descind in neuronul motor din punte care declanseaza coborarea
mandibulei.
Adultul prezinta un sistem automatizat de masticatie care are la baza reflexe conditionate
aflate sub controlul SNC. Se descriu 4 tipuri de masticatie:
Tipul tocator la care predomina miscarile de coborare-ridicare ale mandibulei
Tipul frecator (diductor) la care predomina miscarile de lateralitate
Tipul propulsor la care predomina miscarile de propulsie-retropulsie
Tipul mixt cel mai des intalnit, unde apar toate tipurile de miscari.
In cadrul procesului de masticatie se disting 2 timpi:
1. timpul mecanic (de sectionare si fragmentare a alimentelor)
2. timpul fizico-chimic (de insalivare si prelucrare enzimatica a alimentelor in vederea
definitivarii bolului alimentar).
Mecanica masticatiei
Timpul mecanic al masticatiei are drept scop sectionarea si fragmentarea alimentelor
introduse in cavitatea bucala.
Prehensiunea si incizia alimentelor sunt acte functionale in cursul carora incisivii
superiori pot atinge limita superioara a diafragmului Posselt.
Pentru prehensiune, mandibula coboara din pozitie de postura atat cat este necesar prizei
interarcadice a fragmentului alimentar. Prin ridicarea mandibulei dupa o traiectorie usor
anterioara celei dupa care s-a facut coborarea , traiectul poate continua pana in pozitia „cap la
cap” a incisivilor, urcand pe fetele palatinale ale frontalilor.
Urmeaza ulterior pregatirea mecanica a alimentelor prin miscari de lateralitate care se
desfasoara predominant pe una dintre hemiarcade. Miscarea de lateralitate a mandibulei se
insoteste de obicei de o miscare laterala de translatie a condilului de aceeasi parte, evaluata la
aproximativ 1,4 mm.
Dupa Posselt, la aproximativ 80% din indivizi pregatirea alimentelor se face printr-o
alternare de striviri pe hemiarcada dreapta si stanga; la 12% masticatia este unilaterala si la 8%
predomina miscarea de deschidere-inchidere, alimentele fiind fragmentate in acelasi ciclu
masticator.

32
Testarea protezelor dentare totale 2014

Un om face masticatie 60-90 minute in 24 de ore (3-4 mese). Numarul miscarilor

mandibulare de la debutul procesului masticator pana la deglutitie este aproximativ 60-70, variind
de la un individ la altul.
Prehensiunea si incizia alimentelor incluse in diagrama Posselt
1-2 deschiderea pentru preluarea alimentelor
2-3 ridicarea mandibulei
pozitia „cap la cap” a incisivilor
3-4 traseul de retropulsie cu contact dentar
Rolul ATM
ATM la om desfasoara in cursul masticatiei 3 tipuri de miscari:
1. o miscare balama: apare in timpul sectionarii alimentelor
2. propulsia si retropulsia mandibulei
3. lateralitatea care intervine in timpul masticatiei propriu-zise si care contribuie la
fragmentarea alimentelor
La nivelul ATM au fost descrisi de catre Clarck si Wyke (1974) si Harris si Griffin
(1975), 4 tipuri de receptori senzitivi in functie de morfologia lor:
a. tipul I – corpusculi globulosi cu diametrul de 100 µm, cu adaptare lenta
b. tipul II – receptori incapsulati de forma conica, de aproximativ 280 x 120 µm situati in
grupuri de 2-4 in straturile mai profunde ale capsulei
c. tipul III – corpusculi fusiformi incapsulati de 600 x 100 µm aflati in ligamentele
intrinseci si extrinseci ale ATM; au adaptare foarte lenta
d. receptori sub forma de terminatii nervoase plexiforme, amielinice, dispuse difuz in
capsula, ligamente, tesut adipos periarticular.
Aportul muschilor mobilizatori
Aproape toti muschii sistemului stomato-gnat participa la masticatie. Pterigoidianul
lateral, temporalul, digastricul, muschii infrahioidieni intervin in miscarea de inchidere rapida si
sectionarea alimentelor, in timp ce maseterul, pterigoidianul medial produc zdrobirea lor.
Muschii limbii, buzelor si obrajilor intervin si ei in masticatie. Ansamblul ridicatorilor
mandibulei dezvolta o forta de 390-400 kg.
Fortele de contractie a muschilor variaza de la individ la individ, fiind influentata de
varsta, statusul sistemului stomatognat precum si de starea de sanatate a organismului.
Rolul limbii, a palatului dur si a obrajilor

33
Testarea protezelor dentare totale 2014

Rolul limbii in masticatie este complex:

Efect direct de presare a alimentelor pe palatul dur
Impinge alimentele pe fetele ocluzale ale dintilor favorizand formarea bolului
alimentar si impregnarea lui cu saliva
Terminatiile nervoase senzitive de la nivelul limbii sunt capabile sa selecteze acea
parte din alimente care este suficient de faramitata, apta pentru deglutitie.
Palatul dur este acoperit cu o fibromucoasa dotata cu o deosebita sensibilitate tactila.
Pierderea gustului pe care o relateaza frecvent purtatorii de proteze mobile si mobilizabile apare
datorita reducerii sensibilitatii tactile de la acest nivel.
Musculatura obrajilor, pe langa functia de contentie, are rol si in repunerea alimentelor
din vestibul pe fetele ocluzale ale dintilor si in sensibilitatea tactila si termica deosebita.
Wild (1946) a denumit sinergia functionala dintre miscarile mandibulei si limba „homotropie
linguo-mandibulara”. Notiunea a fost completata de Costa cu factorul salivar „homotropie
linguo-mandibulara-salivara”.
Rolul dintilor
Prin miscarile de deschidere si inchidere ale cavitatii bucale, in primele faze ale
masticatiei, cuspidul caninului si cuspizii activi ai PM si M inferiori sectioneaza alimentele prin
contactele cu zonele de receptie din santurile intercuspidiene ale dintilor omologi.
Electromiografic s-a demonstrat ca in cursul primelor 3-4 miscari de deschidere-
inchidere, alimentele sunt repartizate pe ambele hemiarcade; ulterior una din arcade devine
predominant lucratoare. Astfel, activitatea musculaturii devine asincrona, aparand masticatia
unilaterala.
Jankelson si Kent sustin ca masticatia se realizeaza prin socuri bruste si repetate, verticale,
de la cuspid la fosa antagonista.
In cursul masticatiei dintii efectueaza o serie de miscari de mica amplitudine, fara ca
acestea sa fie constiente. Mobilitatea fiziologica a dintilor, 28 µm in sens axial si 72-108 µm in
sens orizontal, ii ajuta sa reziste la stresul ocluzal.
Mühlemann, dupa efectuarea unui studiu, a constatat ca miscarea dintilor mono si
pluriradiculari are loc in doua faze:
1. la o solicitare sub 100 g, deplasarea pe unitate de solicitare este mai mare decat la
solicitarile peste 100 g

34
Testarea protezelor dentare totale 2014

2. deplasarea maxima a unui dinte a aparut la 1500 g, peste aceasta valoare instalandu-se
durerea.
Mobilitatea fiziologica variaza in cursul unei zile, mai diminuate dimineata, ea este mai
mare la copil decat la adult si la femei decat la barbati.
Tesuturile parodontale sunt structurate astfel incat sa suporte indirect forta de contractie a
ridicatorilor mandibulari. Forta de contractie se transforma in presiune ocluzala ce este transmisa
parodontiului.
Eficienta masticatiei
Dispozitivul lui Anderson, incorporat intr-un alt dispozitiv ocluzal a evidentiat existenta
unor diferente semnificative intre masuratorile fortelor masticatorii efectuate cu dinamometrul
fata de cele vizualizate osciloscopic.
Cu cat ne apropiem de sfarsitul triturarii unui aliment cu atat fortele cresc in amplitudine,
atingand un maxim in deglutitie.
Timpul fizico-chimic al masticatiei
La insalivarea alimentelor un rol important il joaca limba care actioneaza asimetric (fiind
orientata mereu spre hemiarcada activa) si sinergic (concomitent si in aceeasi directie cu
mandibula – homotropie linguo-mandibulo-salivara).
In cursul masticatiei, pe langa actiunea reflexa de evacuare a salivei, are loc o accentuare
a evacuarii glandelor (maseterul pentru parotida, milohioidianul pentru submandibulare si
sublinguale). Saliva are o secretie slab acida, rolul ei in masticatie fiind complex:
lubrefierea mucoasei bucale
prepararea bolului
declansarea descompunerii chimice a alimentelor prin enzimele ce le contin
In xerostomie (sindromul de „gura uscata”) sau hiposialie, masticatia si deglutitia se
realizeaza anevoios, reflexul de deglutitie este intarziat sau constientizat, iar mucoasa bucala este
frecvent traumatizata de unele alimente.
Ciclul masticator
Masticatia cuprinde o miscare de coborare si de ridicare ritmata, de amplitudine
constanta, realizand ciclul masticator. Aceasta traiectorie complexa se poate realiza in cele 3
planuri ale spatiului, la nivel incisiv, condilian si milar.
a. Deplasarea punctului interincisiv.
In plan frontal – 4 tipuri de curbe, dupa Mangini:

35
Testarea protezelor dentare totale 2014

tip 1 – miscari curbe de coborare, ridicare, concave si simetrice, de parte si de alta a

planului medio-sagital
tip 2 – miscari de deschidere aproape verticala, iar miscarea de inchidere, concava
tip 3 – miscari de deschidere si de inchidere unilaterale sau bilaterale asimetrice
tip 4 – miscari de deschidere si de inchidere simetrice in plan medio-sagital
Ciclul masticator poate fi descompus in 3 faze:
faza de deschidere in care mandibula coboara
faza de inchidere in care mandibula se ridica
faza de revenire la pozitia de intercuspidare maxima
Ciclul masticator in plan frontal (tipuri, dupa Mangini)
Dupa alti autori (Ahlgen), ciclurile masticatorii s-ar realiza in 5 faze:
de pregatire
de stabilire a contactului dintre aliment si fetele ocluzale
sfaramarea alimentelor
contractia izometrica
contactul dintre arcade atunci cand bolul alimentar este in faza plastica
Durata unui ciclu masticator depinde de alimentul utilizat (pentru guma de mestecat 0,77
sec, 0,83 sec pentru paine, 1,06 pentru caramele); unghiul de inclinare al ghidajului dentar este
18,3° pentru subiectii cu artrite si 36,9° pentru inclinarea cuspidiana obisnuita.
In plan orizontal, anvelopa miscarii este ovalara, asimetrica, extremitatea anterioara este
mai ascutita iar cea posterioara rotunjita.
In plan sagital, anvelopa functionala are forma unei picaturi de apa.
Ciclul masticator in plan sagital
b. Deplasarea la nivel condilian
In timpul masticatiei cei doi condili se deplaseaza anterior si spre partea lucratoare apoi
revin asimetric in pozitia initiala.
Condilul partii active prezinta o deplasare mai complexa. In plan orizontal, pornind de la
intercuspidarea maxima, condilul se deplaseaza catre anterior aproape liniar 2 mm, apoi revenirea
se face catre inapoi si spre exterior fata de pozitia de intercuspidare maxima, revenind la aceasta
printr-o miscare catre anterior si inferior.
c. Deplasarea la nivelul molarilor

36
Testarea protezelor dentare totale 2014

Miscarea la acest nivel este ascendenta in plan vertical, dar cu o componenta mezio-
interna de partea lucratoare si disto-externa de partea nelucratoare.

37
Testarea protezelor dentare totale 2014

Capitolul. II

Etapele de realizare a protezelor totale dentare

2.1 Amprenta preliminară: material de amprentă elastică ireversibilă-elastomer siliconic

de consistenţă chitoasă Zetaplus(Zhermack, Badia Polesine, Italy)

Fig. 1.1. Materiale de amprentare preliminară şi amprentă

preliminara cu siliconi

2.2 Modelul preliminar

Înainte de turnare, amprenta se examinată foarte atent, se decontaminează cudezinfectant

(Algides Ultra,Muller Omicron, Germany) prin imersia în soluţia dată, timp de 10 minute, apoi în
amprenta preliminară se toarnă gips Moldano (Moldano Gips Heraeus Kulzer), în doi timpi, etapă
de lucru prezentată în figurile de mai jos (fig. 2.1- fig. 2.3).

Materiale şi instrumente folosite sunt: bol din cauciuc, spatulă de malaxat, cuţit de gips,
măsuţă vibratorie, cântar şi soclator.

38
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 2.1 Cântărirea şi măsurarea Fig. 2.2 Turnarea gipsului în Fig. 2.3 Poziţionarea de retenţii
cantităţii de gips şi apă distilată amprenta din sârmă

Fig. 2.4 Turnarea soclului într- Fig. 2.5 Degajarea marginilor Fig.2.6 Modelul preliminar
un conformator special pentru a putea indepartă rezultat după indepărtarea
amprenta de pe model amprentei de pe model

2.3 Lingura individuală

Se realizează lingura individulă din placă de bază trapezoidală de grosime 2.5mm, din
material termoplastic, resturile radiculare se deretentivizeaă cu şerveţel umed, etapă de lucru
prezentată în figurile de mai jos (fig. 3.1- fig. 3.6).

Materiale şi instrumentele folosite sunt: model preliminar, creion, bol cu apă, şerveţel,
placă de bază termoplastică, sursă de căldură, foarfecă şi spatulă.

39
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 3.1 Izolarea modelului 5 minute intr- Fig. 3.2 Lingura individuala realizată şi
un bol cu apa adaptată pe model

2.4 Modelul funcţional (de lucru)

Înainte de turnare, amprenta se examinată foarte atent, se decontaminează amprenta

cudezinfectant (ALGIDES ULTRA,Muller Omicron, Germany) pentru curăţirea şi dezinfectarea
ei prin imersia timp de 10 minute, apoi în amprenta preliminară se toarnă gips Moldano
(Moldano Gips Heraeus Kulzer), într-un singur timp, etapă de lucru prezentată în figurile de mai
jos (fig. 2.1- fig. 2.3).

Fig. 4.1 Gips extradur de clasa a IV- a GC

Fujirock EP

40
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 4.2 Modelul funţional

2.5 Realizarea şablonului de ocluzie

Şablonul de ocluzie se realizează din placă de baza trapezoidală de grosime 2.5mm, din
material termoplastic, etapă prezentată în figurile de mai jos (fig. 5.1- fig. 5.3 ).

Materiale şi instrumente folosite: model de lucru, creion, bol cu apă, placă de bază
termoplastică, sursă de căldură, şerveţel, spatulă de ceară, foarfecă, ceară roz, conformator
prefabricat pentru bordura de ocluzie.

Fig. 5.1 Modelul de lucru Fig. 5.2 Şablonul de ocluzie privit Fig. 5.3 Şablonul de ocluzie privit
izolat într-un bol cu apă
de sus din faţă

2.6 Machetarea preliminară a protezei pentru verificarea în cavitatea bucală, a

machetei cu dinţi artificiali

Machetarea protezei se realizează cu ceară roz pentru proteze (Yeti Dental, made
Germany), se folosesc dinţi artificiali din acrilat (ACRY ROCK), de mărime medie. Înainte de

41
Testarea protezelor dentare totale 2014

machetare modelul de lucru se izolează cu izolator gips-ceară (Fegura Sep, Buchen, Germany).
Etapele de lucru sunt prezentate în figurile de mai jos (fig. 6.1 – fig. 6.7).

Materialele şi instrumentele folosite: modelul de lucru şi modelul antagonist montat în

articulator, ceară roz, izolator, garnitură de dinţi maxilară, spatulă de ceară, foiţă de aluminiu,
sursă de căldură, material de amprentă pentru amprentarea rugilor palatine.

Fig. 6.1 Adaptarea foliei de Fig. 6.2 Umplerea fundurilor Fig. 6.3 Folia de aluminiu
ceară pe modelul de lucru de sac cu o spatulă încălzită aplicată peste ceară pentru
protejarea grosimii plăcii
palatinale

Fig. 6.4 Conturul dinţilor Fig. 6. 5 Modelajul estetic al Fig. 6.6 Realizarea coletelor în
montaţi pe arcadă conturului gingival zona laterală

Fig. 6. 7 Macheta finisată

42
Testarea protezelor dentare totale 2014

2.7 Realizarea machetei definitive, pregătirea şi ambalarea protezei

Se lipesc marginile machetei cu ceară, se finisează, se degresează cu spirt, după care se

amprentează cu material de amprentă elastic ireversibil-elastomer siliconic de consistenţă
chitoasă Zetalabor (Zhermack, Badia Polesine, Italy), pentru a realiza conformatorul în care se
toarnă pasta acrilică bicomponentă termobaropolimerizabilă (ECO-CRYL- Protechno, Spania)
etape prezentate în figurile de mai jos (fig. 7.1 – fig. 7.7).

Materiale şi instrumente folosite: modelul de lucru, ceară roz, spatulă de modelat, sursă de
căldură, spirt, pompiţă, material de amprentă.

Fig. 7.1 Lipirea marginii Fig. 7.2 Finisarea machetei cu Fig. 7.3 Macheta finisată
machetei cu spatula incălzită pompiţa

Fig. 7.4 Aplicarea unor rulouri Fig.7.5 Materialul folosit pentru

Fig. 7. 6 Amprentarea machetei
de ceară având rolul de canal realizarea tiparului cu material de
de turnare amprentă chitos de Zetalabor

Fig. 7. 7 Conformatorul rezultatdin material de amprentă chitos

43
Testarea protezelor dentare totale 2014

2.8 Pregătirea tiparului pentru turnarea acrilatului. Turnarea acrilatului în tipar

După ce se amprentează macheta, se pregăteşte tiparul pentru turnarea răşini acrilice, se

curăţă dinţi de ceară cu vaporizatorul. Pe aceştia se fac retenţii cu freza şi apoi se introduc în
amprentă fiecare la locul lui şi în poziţia corectă. Se izolează modelul cu izolator gips-acrilat.
După ce se pregăteşte modelul pentru turnarea pastei acrilice în tipar, se prepară răşina acrilică
bicomponentă de consistenţă fluidă într-un godeu din plastic, după care se introduce pasta prin
conformator în tipar, prin canalele de turnare, încet şi cu uşoară vibrare manuală pentru a nu se
forma bule. Pasta acrilică se introduce pe unul din canale şi trebuie să reflueze pe celălat canal,
aşa putem fi siguri că acrilatul a intrat peste tot în tipar. Etapele de lucru sunt prezentate în
figurile de mai jos (fig. 8.1 –fig. 8.11). Materiale si instrumente folosite: vaporizatorul,
micromotor, freză, cheia de silicon, dinţii acrilici prelucraţi, izolator, ceară de lipit, modelul de
lucru cu cheia de silicon pregătit pentru turnare, godeu de plastic, spatulă de mestecat, pasta
acrilică (ECO-CRYL- Protechno, Spania).

Fig. 8.1 Indepărtarea dinţilor de Fig. 8.2 Pregătirea dinţilor Fig. 8.3 Realizarea retenţiei cu
pe macheta de ceară şi gruparea artificiali – realizarea de freză globulară în interiorul
lor macroretenţii dintelui

Fig. 8.4 Indepărtarea unui strat Fig. 8.5 Poziţionarea dinţilor în Fig. 8.6 Dinţii aşezaţi corect
foarte subţire material de pe amprentă în locul lor in amprentă
toate feţele dinţilor în zona
coletului

44
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 8.7 Materiale şi Fig. 8.8 Incălzirea modelului cu

instrumente folosite la apă fierbinte pentru că izolarea
izolarea modelului. lui trebuie să se facă când
modelul este cald

Fig. 8.9 Materiale şi Fig. 8.10 Turnarea pastei Fig. 8.11 Terminarea turnării
instrumente folosite la turnarea acrilice în canalul de turnare pastei acrilice
acrilatului in tipar

2.9 Termobaropolimerizarea acrilatului

După ce se toarnă răşina acrilică (ECO-CRYL- Protechno, Spania) în tipar, modelul se

introduce într-o incintă specială de termobaropolimelizare (Ivomat, Ivoclar, Schann,
Lichtenstein), unde va sta 25 de minute la o temperatura de 60º C, etape prezentate în figurile de
mai jos ( fig. 9.1 –fig. 9.6)

Materiale şi instrumente folosite: modelul de lucru cu cheia de silicon în care s-a turnat
pasta acrilică, incinta de termobaropolimerizare.

45
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 9.1 Introducerea modelului în Fig. 9.2 Umplerea cu apă până la Fig.9. 3 Inchiderea cu grija şi
incinta de termobaropolimelizare semnul indicat corectă a incintei de
termobaropolimerizare

Fig. 9.4 Presiunea incintei de Fig. 9.5 Reglarea timpului cât Fig. 9.6 Temperatura incintei de
termobaropolimerizare trebuie să stea modelul în cuptor termobaropolimerizare

2.10 Dezambalarea, prelucrarea şi lustruirea protezei

Dezambalarea constă în îndepărtarea cheii siliconice de pe model de lucru, proteza

rămânând pe model de lucru. Apoi cu o spatulă se îndepărtează şi proteza de pe model de lucru,
cu mare grijă. Prelucrarea protezei se face cu freze, pietre, gume tip polipant şi cu hârtie
abrazivă.Răşina acrilică se prelucrează până la forma şi grosimea dorită.Lustruirea protezeise
face cu perii şi pufuri şi cu pastă abrazivă (Astar, Sibiu România) pentru a elimina rugozităţile şi
a da un luciu, care ajută ca alimentele să nu se lipească de proteză. Etapele sunt prezentate în
figurile de mai jos (fig. 16.1 – fig. 16.17).

Materiale şi instrumente folosite: modelul de lucru cu cheia de silicon scos de la cuptorul

de termobaropolimerizare, spatulă, micromotor, freze pietre polipanţi, hârtie abrazivă, perii,
pufuri şi pastă de prelucrat şi lustruit, motor biax, lac fotopolimerizabil, şi cuptor de
fotopolimerizare.

46
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 10.1 Îndepărtarea chei de Fig.10.2 Proteza rezultată după Fig. 10.3 Indepărtarea protezei de
silicon de pe modelul de lucru îndepărtării cheii de silicon pe model delucru cu o spatulă cu
mare grijă

Fig, 16.4 Secţionarea canalelor de Fig. 16.5 Prelucrarea protezei Fig. 16.6 Prelucrare protezei cu
turnare cu un disc cu o freza mai activă o freză mai fină

Fig. 16.7 Debridare Fig. 16.8 Prelucrare la nivel de fren labial

Fig. 16.9 Finisarea protezei cu

hârtie abrazivă Fig. 16.10 Proteza rezultată Fig. 16.11 Proteza adaptată pe
după prelucrare şi finisare modelul de lucru

47
Testarea protezelor dentare totale 2014

Fig. 16. 12 Motorul biax orizontal cu Fig. 16. 13 Lustruirea protezei

sisteme de protecţie

După parcurgerea tuturor etapelor tehnice s-a ajuns la finalizarea protezelor, , realizată după o
multitudine de etape de lucru laborioase şi de mare fineţe. Rezultatul final este prezentat în figurile de mai
jos (fig.17 . - fig.18):

Fig. 18. Proteze finte in ocluzie

Fig. 17. Proteze finite

48
 Capitolul II. Generalităţi ale implanturilor dentare

2.1. Istoria implanturilor dentare

Istoria implantologiei poate fi înşiruită de-a lungul mai multor epoci pe baza unor
descoperiri de ordin cultural şi istoric. Din Honduras, de exemplu a fost raportat un implant
obsidian care probabil data din anul 800 AD. Referinţe la primii paşi în implantologie putem
găsi în mitologia indienilor Quiche, un popor maiaş. Când zeii îşi pierdeau dinţii erau înlocuiţi
cu bucăţi de porumb sau bucăţi de os. În jurul anului 1100 un spaniol , Alabucasim,
recomanda transplanturile dentare.
Implantarea de dinţi artificiali a fost practicată ca metodă empirică, cu circa 5000-
6000 de ani i.e.n., de către popoarele Maya din America Centrală. Studiile de antropologie
efectuate în China demonstrează cunoaşterea tehnicii implantelor cu 3000 de ani i.e.n. Etruscii
realizau încrustaţii din aur, fixate în osul maxilar. La muzeul Cornetta din Italia se găseşte un
dinte de vacă, ajustat şi dimensionat, fixat la dinţii naturali prin intermediul unui inel de aur.
Implantele endoosoase probabil au început în EGIPT, unde cei bogaţi îşi înlocuiau
dinţii pierduţi cu cei extraşi de la sclavi sau de la oameni săraci care îşi vindeau dinţii. Când
nu se găseau dinţi umani se foloseau chiar dinţi de ţap, de maimuţă, de câine etc.
Ambroise Pare (1593), elaborează un studiu asupra cercetărilor implantologie ale
epocii sale.
Petronius, realizează în secolul XV un implant de aur pentru acoperirea unei
despicături a bolţii palatine.
John Hunter (1728-1793) studiază transplatarea dinţilor la animale, reuşind să grefeze
un dinte omenesc pe o creastă de cocoş.
Fauchart citează cinci cazuri de reimplantare dentară şi studiază problematica
implantelor din punct de vedere histologic.
La începutul secolului al 16-lea omul a început să reimplanteze dinţii avulsionaţi
accidental din alveola. Spre sfârşitul secolului 19, Bugnot a încercat să folosească mugurii
dentari. Cam în acelaşi timp, Younger a transplatat dinţi în alveole create artificial.
Primele implante confecţionate din materiale non autogene datează din 1809 când
Maggiolo a inserat un mic tub de aur într-o alveolă dentară. Încercările de a folosi porţelan,
platină, aur, argint, s-au dovedit ineficiente. Pentru a îmbunătăţi abilitatea implantului în os,
suprafaţa implantului a fost modificată având diferite forme şi fiind acoperită în moduri
diferite.
Deoarece ceramica este bine tolerată de organism, Mutschelknauss a experimentat
aplicabilitatea ei în implantologie în 1965. Totuşi, pericolul de a se fractura a făcut ca
ceramica să rămână materialul de elecţie în implantologie dar a inspirat cercetătorii în tratarea
implantelor metalice cu ceramica.
Era implantelor tip lamă este îndeaproape asociată cu numele de Linkow, care a
introdus acest implant în 1968. A fost încontinuu schimbat ca formă, structură şi suprafaţă. Ca
şi material aliajul de crom cobalt a cedat locul titanului care este mult mai biocompatibil.
Eşecul implantelor lama a fost că ducea totdeauna la o pierdere osoasă masivă, motiv pentru
care nu a mai fost folosit de majoritatea practicienilor. Din păcate, unii practicieni încă mai
folosesc acest tip de implant.
În 1940 Formiggini introduce implantul şurub. Chercheve introduce în 1962 un alt tip
de implant şurub care devine foarte popular. O problemă serioasă a acestui implant a fost
faptul că nu putea rezista nici unei forţe laterale. În 1967 Hodosh a folosit o răşină acrilică de
forma unui dinte şi a testat aceste implante pe maimuţe. Cum răşina acrilică era uşor de
modelat şi rezistenţa la coroziune era mare a fost aleasă material de elecţie. Aceste implante
aveau o structură radiculară de tip poros ce, se spunea pe atunci, va permite osteogeneza. S-a
dovedit ulterior că nu a fost să fie aşa.
Un interes deosebit în conceptul de integrare osteofibroasă l-a avut Dr.Charles Weiss
care a dezvoltat un sistem de implant lamă cu protezare imediată. Proteza era cimentată într-
un interval maxim de 24 de ore şi datorită acestei încărcări imediate se forma un strat de ţesut
fibros între suprafaţa implantului şi os ce se spunea că funcţionează ca ligamentul periodontal.
Studii microscopice au arătat că această capsulă fibroasă nu se ataşa în mod direct de nici una
dintre suprafeţe nu făcea faţă forţelor de la nivelul implantului.
În 1975 Hodosh a introdus un tip de implant făcut 99,99% din carbon cu un suport din
oţel inoxidabil. Deşi se spunea că ar fi avut succes de 70% pe babuini, studiile clinice pe
oameni nu au fost satisfăcătoare.
Ca toate marile descoperiri ale lumii şi cea a titanului ca biomaterial s-a realizat
accidental. Un chirurg ortoped, Dr. BRANEMARK, a inserat un dispozitiv din titan în tibia
unui iepure în scopul de a studia microcirculaţia într-un anumit tip de refacere osoasă. După
încheierea studiului, când a încercat să îndepărteze dispozitivul a observat că este bine fixat şi
corespunzător în os cu o ancorare osoasă puternică.
De aici înainte a rezultat dezvoltarea continuă în implantologia dentară. Implante din
titan au fost inserate în oasele maxilare canine, au fost cimentate proteze fixe şi s-au făcut
evaluări la diferite perioade de timp. Pe baza acestor rezultate s-a fondat în 1952 Fundaţia
pentru osteointegrare şi sistem de implant Branemark. Cercetările au continuat iar uzul clinic
a început în 1965.

2.2. Generalităţi

Protetica dentară a fost revoluţionată odată cu apariţia implantologiei orale. Azi se

inserează milioane de implanturi. Recordul îl are S.U.A unde în urmă cu un deceniu au fost
raportate 300.000 de implanturi. Implantologia orală a dat proteticii dentare posibilitatea
utilizării de stâlpi suplimentari ce pot fi inseraţi oriunde este nevoie. Astfel, o serie de
edentaţii care până nu de mult beneficiau doar de rezolvări mobilizabile sau mobile pot fi azi
rezolvate prin restaurări protetice fixe. Piesele protetice pot fi ataşate exclusiv pe implante
( pur implantar ) sau mixt ( dento-implantar ).
Opţiunea spre o restaurare protetică fixă sau mobilizabilă îi aparţine stomatologului.
Lucrările protetice pe implant pot înlocui de la un singur dinte până la o întreagă arcadă. Ele
se pot confecţiona din diverse materiale :
 metalo - acrilice;
 metalo - ceramice.
Lucrările metalo-ceramice ( şi cu antagonişti din porţelan ) sunt astăzi preferate pentru
rigiditatea structurii.
Lucrările acrilice au avantajul că amortizează şocurile, dar nu sunt suficient de
rezistente.
Bontul protetic aplicat pe implant reprezintă componenţa transmucoasă. Coletul
implantului este acoperit pentru a reda aspectul unui dinte natural. Forma hexagonală a
capătului implantului previne rotaţia bontului. Suprafaţa de contact dintre acesta şi implant are
o deosebită importanţă. Medicul stomatolog poate recontura o parte a bonturilor folosite
astăzi în implantologie, iar marginile microprotezelor pot fi plasate subgingival fără a fi
urmate de complicaţii. De asemenea pe suport implantar se poate realiza şi aşa numită proteză
pe implant, dispozitiv protetic mobilizabil. Pe un număr redus de implante se poate
confecţiona o proteză ce conţine sisteme speciale de agregare, sisteme care conferă protezei
pe implant o fixitate şi o susţinere mult crescută faţă de proteza obişnuită.
Dinţii utilizaţi în tratamentul cu proteze telescopice trebuie acoperiţi, în general, cu
coroane din metale nobile şi necesită preparaţii extinse. Cu ajutorul implantelor se pot crea
bonturi pe care se aplică suprastructuri diferite conectate la proteza telescopată fixă.
La ora actuală, protetica implantologică fixă este dominată de fixarea prin înşurubare, dar
lucrările protetice se pot cimenta, de asemenea.
Avantajele lucrărilor cimentate:
 cimentarea este un procedeu folosit des în practica stomatologică, care nu implică
manopere deosebite;
 există un număr redus de componente;
 se poate utiliza cimentul provizoriu pentru a detaşa ( mobiliza ) piesele protetice de pe
implanturi;
 o estetică mai bună.
Dezavantajele cimentării lucrărilor protetice:
 şlefuirea agresivă a bonturilor;
 este necesară retracţia gingivală.
Avantajele suprastructurilor detaşabile:
 dacă apar probleme componentele pot fi schimbate uşor;
 igienizare facilă.
Dezavantajele suprastructurilor gingivale:
 lucrarea protetică este mai complexă, deci mai scumpă;
 deşurubarea şurubului de fixare a lucrării protetice se poate solda cu deteriorarea unor
componente şi în final cu pierderea implantului;
 întrucât lucrarea are de obicei dimensiuni mai mari efectele estetice nu sunt
întotdeauna cele aşteptate de către pacient.
Medicul trebuie să evalueze correct avantajele şi dezavantajele ambelor metode ( prin
înşurubare sau cimentare ) pentru a lua decizia corectă.

2.3. Terminologie în plantologia stomatologică

 Dezvoltarea stomatologiei în general şi a implantologiei în particular, a impus
elaborarea unei terminologii comune, care să permită o comunicare adecvată pe plan
internaţional şi să prevină apariţia confuziilor şi a erorilor de interpretare.
Replantarea (reimplantarea) dentară este operaţia de reaplicare a unui dinte avulsionat,
în alveola sa proprie. Replantarea dentară se poate face fără a se interveni asupra dintelui, sau
după ce s-au realizat extirparea pulpei, rezecţia apicală şi obturarea canalului radicular.
Transplatarea este operaţia de transferare a unui dinte dintr-o zonă în alta a cavităţii
orale, sau dintr-o cavitate orală în alta. În primul caz vorbim de aotutransplant, în cel de-al
doilea de homotransplant. Transplatarea la om a unui dinte de la o altă specie animală, este
denumită heterotransplant.
Implantarea aloplastică constă din introducerea unui corp străin (organic sau anorganic)
în totalitatea sa în organism.
Implantele dentare prezintă o porţiune intraosoasă şi una externă, în cavitatea orală.
De aceea, unii autori le consideră semiimplante.

2.4. Descrierea implantelor dentare

Implantul dentar este un corp metalic care se plasează în ţesutul osos maxilar şi / sau
mandibular, care serveşte drept stâlp pentru înlocuirea unui dinte care lipseşte. O dată
acceptat, implantul preia funcţia rădăcinii dentare. Ulterior, se aşteaptă o perioadă de timp,
până se stabileşte o relaţie de legătură (osteointegrare) între implant şi os, astfel că implantul
să poată servi drept sprijin pentru o coroană, proteză parţială/totală fixă sau proteză
mobilizabilă. Un implant dentar poate să înlocuiască un singur dinte sau mai mulţi dinţi.
Acceptarea implantului presupune formarea şi consolidarea legăturii dintre suprafaţa
implantului şi ţesutul osos (Fig. 2.1.).
 Fig. 2.1. Implanturi dentare

Osteointegrarea
Noţiunea a fost introdusă de Branemark în 1969 şi se referă la contactul direct dintre
implant şi patul osos receptor. Se susţine necesitatea ca implantele să fie confecţionate dintr-
un material inert de tipul titanului pur, care să producă l anivelui patului receptor un ţesut bine
diferenţiat şi nu unul slab diferenţiat, cicatriceal. Utlerior au apărut şi alte materiale de
implante bine tolerate de către organism. În anul 1989, Conferinţa internaţională de
implantologie de la Washington stabileşte criteriile de succes pentru implante:
 nu se evidenţiază radiografic radiotransparenţe în jurul implantelor;
 pierderea osoasă marginală este mai mică de 0,2 mm anual;
 nu se înregistrează dureri, infecţii, discomfort care să poată fi atribuite implantului;
 forma implantului să nu împiedice aplicarea unei microproteze, punţi, sau a unei
proteze parţiale.
Toate celelalte suprastructuri ataşate implantului fac parte din lucrarea protetică care
va înlocui unul sau mai mulţi dinţi. În cazul implantelor moderne, suprastrucura este formată
din coroana dentară şi legătura dintre acesta şi implant (bontul protetic)(Fig. 2.2.).

Fig. 2.2. Dintele natural şi implantul dentar

2.5. Clasificarea implantelor

De-a lungul timpului pentru a asigura o legătură cât mai stabilă şi de durată între
suprafaţa implantului şi os, au fost propuse şi utilizate implante de mai multe forme: lamă, ac,
cilindru, şurub toate acestea fiind poziţionate în interiorul osului. Alte tipuri de implante
urmăreau ca formă suprafaţa osului sprijinindu-se pe acesta.
Practica a arătat că tratamentul prin implante sub formă de şurub are rezultatele cele
mai bune. Cheia acestui succes constă în suprafaţa mai mare de contact între implant şi ţesutul
osos, precum şi în faptul că procedura chirurgicală este mai puţin traumatizantă decât în cazul
folosirii celorlalte tipuri de implant. Ca urmare, în prezent, acest tip de implant este utilizat pe
scara cea mai largă.
Implantele aloplastice pot fi împărţite în mai multe grupe:
 a. implantele aloplastice intraosoase;
b. implantele aloplastice juxtaosoase;
c. implantele aloplastice mixte;
d. implantele aloplastice intramucoase.

2.5.1. Implantele aloplastice intraosoase

2.5.1.1. Implantele în spirală

Primul implant în spirală a fost confecţionat de M. Formigini din oţel inoxidabil,

ulterior din tantal; este format din patru spire. Implantul se imtroduce prin forţare în alveola
proaspătă.
Implantul cu pas spiralat al lui Chercheve este format din două filete separate la 180
grade care formează spirale. Spirala se continuă cu un bont cu patru unghiuri, pătrat pe
secţiune. Iniţial a fost confecţionat din crom-cobalt, ulterior din titan pur.

2.5.1.2. Implantele şurub

Implantul Chercheve a fost realizat în anul 1965 din titan pur. Are forma unui şurub,
cu o porţiune filetată în lungime de 1 cm, formată din spire aşezate la 0,9 mm una de alta, cu
un diametru de 1,9 mm. Deasupra acestei porţiuni urmează o zonă cilindrică de 1,3 mm
diametru şi 4 mm lungime, care se continuă cu un bont de formă pătrată cu latura de 2 mm.
Implantul Tramonte este turnat din crom-cobalt-molibden. Are forma unui şurub
autoforant de 5 mm lungime cu un bont extragingival de 3 mm.
Implantul Heinrich, realizat din tantal, are 3-8 spire largi, care se continuă cu o zonă
cilindrică, având în porţiunea terminală bontul paralelipipedic cu diametrul maxim mezio-
distal.
Sandhaus realizează un implant şurub din cristal sintetic, pe care îl introduce intraosos
cu ajutorul unui instrument special.
În figura 2.3. sunt prezentate câteva tipuri de implante şurub.
 Fig. 2.3. Tipuri de implante şurub

2.5.1.3. Implantele ac

În 1963 Scialom realizează din tantal implantele ac. Se prezintă sub forma unor tije
lungi, autoforante, cu lungimea 1,6-4 cm şi diametrul 1,2/1 mm. Ele se plasează în trepied
pentru a avea o stabilitate maximă. Capetele externe sunt paralelizate şi solidarizate prin
sudură sau cu răşină acrilică autopolimerizabilă.

2.5.1.4. Implantele lamelare

Au fost creeate de Linkow în anul 1968. sunt realizate din titan într-o mare varietate
de forme lamelare, avâmd în porţiunea terminală un bont turtit mezio-distal. Au indicaţii
foarte largi, de la edentaţia totală, la cea terminală sau frontală.

2.5.1.5. Implantele cilindrice

Implantul Muratori este de formă cilindrică rotunjit la nivelul porţiunii endoosoase;

este recomandat mai ales pentru crestele subţiri.
 Implantul Lee este un cilindru gol în interior, cu numeroase emergenţe laterale de
forme şi dimensiuni diferite. Este introdus în alveola proaspătă, imediat după extracţie, având
lungimea egală cu a rădăcinii extrase.

2.5.2. Implantele aloplastice juxtaosoase

Aceste implante diferă faţă de toate celelalte implante prin faptul că pot fi aplicate la
nivelul crestelor alveolare atrofice. Datorită rezultatelor slabe obţinute, folosirea lor la maxilar
a fost abandonată.
Implantul este format dintr-o reţea superiostală (segmentară sau cuprinzând arcada
dentară în totalitate) şi o suprastructură. Reţeaua subperiostală repauzează direct pe creasta
alveolară, iar suprastructura este reprezentată de patru bonturi care străbat mucoasa la nivel
canin şi molar I bilatelar.

2.5.3. Implantele moderne

Un număr mare de implante au fost introduse în practică, unele pe baza unei solide
baze ştiinţifice altele cu o slabă documentaţie.

2.5.3.1. Implantele submersibile

Din punct de vedere al inserţiei lor, implantele pot fi împărţite în submersibile şi

nesubmersibile. Implantele submersibile sunt formate dintr-o succesiune de componente,
aflate în truse pregătite de fiecare firmă producătoare:
Implantul
Reprezintă porţiunea intraosoasă, introdus în prima fază a intervenţiei chirurgicale. De
cele mai multe ori, în implantologia modernă este din titan, uneori învelit în hidroxilapatită.
Şurubul de etanşeizare
Este introdus în interiorul implantului în cursul primei faze chirurgicale şi are scopul
evitării intrării sângelui şi a altor ţesuturi în interiorul implantului. Capul său este foarte plat
pentru a favoriza sudura. În cursul celei de a doua faze chirurgicale el va fi înlocuit.
Stâlpul de cicatrizare
 Este un şurub care prezintă capul în formă de cupolă, introdus în implant în cursul
celei de a două faze chirurgicale. Are o lungime de 2.10 mm.
Stâlpul transfixiant
Se înşurubează direct în implant după ce mucoasa din jurul implantului s-a cicatrizat.
Stâlpul transfixiant va fi cel care va suporta direct proteza supraiacentă.
Stâlpul de amprentă
Facilitează transferul poziţiei orale a stâlpilor transfixianţi pe modelul de laborator. El
se poate înşuruba direct în implant. Odată ce a fost fixat în poziţie se amprentează intraoral.
După amprentă stâlpii de amprentă se scot din cavitatea orală, se introduc în amprentă în
locaşurile lor, după care se trimit în laborator împreună cu amprenta.
Implantul de laborator
Este o copie fidelă a implantului destinată laboratorului dentar. Poate fi confecţionat
din orice material, fiind folosit doar de către tehnician în laborator. El se înşurubează în
stâlpul de amprentă în momentul turnării modelului.
Şuruburile de retenţie ale protezei
Aceste şuruburi au rolul de penetrare a restaurărilor fixe şi de pătrundere în stâlpul
transfixiant. Ele sunt confecţionate din titan sau aur şi se fixează în stâlpul transfixiant prin
înşurubare cu ajutorul unei şurubelniţe speciale.
Era implantelor submersibile a apărut prin introducerea implantului Branemark. După
incizia şi decolarea mucoperiostului, se creează cu freza un orificiu în os, în care se introduce
infrastructura implantului; ulterior se practică sutura. Se fac examinări radiografice pentru a se
observa integrarea implantului în ansamblul structurilor osoase.
La 4-6 luni de la prima intervenţie, dacă se consideră că infrastructura este bine
integrată, se face o nouă incizie pe creasta alveolară şi se aplică suprastructura prin
înşurubare.
Această tehnică are următoarele avantaje:
 suprimă contactul direct al infrastructurii cu microbii din mediul oral;
 evită supraîncărcarea implantului în faza de cicatrizare.

2.5.3.2. Implantele nesubmersibile

Implantele nesubmersibile, dintr-o bucată, au şi ele avantaje:

  inserţia lor necesită o singură intervenţie chirurgicală;
 nu prezintă zona de conexiune subgingivală a celor două componente ale implantului,
zonă de frecvente eşecuri clinice.
În continuare sunt prezentate câteva din cele mai folosite implante în stomatologia
contemporană:
Sistemul Astra Tech
Material: titan pur
Forma: şurub
Inserţia: submersibil
Este un implant recent introdus în practică, de tip submersibil. El diferă de celelalte
implante submersibile prin forma suprastructurii.
Studiile experimentale (cu o vechime de 4 ani) nu pot trage încă concluzii suficiente
asupra implantului. Ele au demonstrat însă vindecarea prin osteointegrare în procent de 88 %
la maxilar şi 98% la mandibulă.
Implantele lamă
Material: diferite
Formă: lamă
Inserţia: nesubmersibile
În acest grup sunt incluse mai multe tipuri de implante, din diferite metale: titan pur,
aliaje de titan, vitalium. Ele aparţin tipului nesubmersibil, deşi au fost şi tendinţe de
confecţionare de implante lamă submersibile. Cel mai frecvent folosit implant lamă a fost cel
al lui Linkow.
Privitor la acest tip de implant, unii autori susţin că este osteointegrat, alţii au
descoperit prezenţa unui strat de ţesut fibros între implant şi os. Studiile clinice arată o rată
destul de scăzută a succesului clinic, motiv pentru care astăzi sunt mai puţin folosite.
Implantele Bonefit
Material: titan pur
Formă: cilindru cu orificii, şurub cu orificii, şurub plin
Inserţia: nesubmersibile
Au fost create de grupul elveţian ITI din titan pur: sunt de tip cilindru, şurub cu sau
fără orificii. Implantele aparţin tipului nesubmersibil.
Studiile clinice au o vechime de trei ani şi demonstrează osteointegrarea, cu o rată bună a
supravieţuirii implantului (88-98% din cazuri).
Implantele Branemark
Material: titan pur
Formă: şurub
Inserţia: submersibil
Au fost descrise pentru prima dată în anul 1969 şi sunt fabricate de Nobelpharma Inc
(Suedia). Sunt implante tip şurub confecţionate din titan pur. Prezintă cea mai bună
documentaţie ştiinţifică întâlnită în prezent în implantologie. Interfaţa dintre implant şi
ţesuturile înconjurătoare a fost studiată atât la edentatul total, cât şi la edentatul parţial. Studii
efectuate pe durata a 20 de ani evidenţiază osteointegrarea în 81-88% din cazuri la maxilar şi
91-97% la mandibulă, atât la edentatul total, cât şi la cel parţial. Rezorbţia osoasă verticală din
jurul implantelor Branemark a fost în primul an de 0,5-0,9 mm, iar ulterior de 0,1 mm/an.
Implantele Core- Vent
Material: titan
Formă: şurub cu orificii
Inserţia: submersibil
Au fost introduse în practică în anul 1982, se prezintă sub forma unui cilindru cu
orificii, prevăzut u un filet în treimea medie şi superioară.
Deşi sunt folosite de peste 10 ani, au o documentaţie destul de săracă. Se consideră o
rată a osteointegrării de 96 %, din cele 1605 cazuri de implante Core-Vent studiate pe o
perioadă variind între 4 şi 64 luni. Studiul lor nu oferă nici un amănunt privitor la rezorbţia
osoasă marginală.
Implantele Frialit
Material: ceramică/titan
Formă: tronconică
Inserţia: submersibile
Au fost pentru prima dată realizate de Schulte şi Heimke, din ceramică, în două
variante: tipul Tubingen şi tipul Munchen. Studiile ulterioare au demonstrat osteointegrarea în
cazul implantelor Frialit din ceramică într-un procent de 80-90%.
Ulterior a fost introdus de către aceiaşi autori un nou tip de implant, numit Frialit-2;
forma sa este de cilindru în trepte sau de şurub în trepte.
 Implantele de safir
Material: oxid de aluminiu cristalin
Formă: şurub
Inserţia: nesubmersibile
Cunoscute şi sub denumirea bioceram, au fost folosite mai ales în cazul edentaţilor
unidentare, ca şi pentru ancorările din supraprotezări. Studiile experimentale au demonstrat o
bună tolerabilitate de către ţesuturi. Koth descrie o rată de 95,5% a integrări osoase. Cu toate
acestea, la 5 ani de la inserţie au mai rămas în funcţie doar 77% din implante.

2.5.3.3. Implante angulate

În ultimele două decenii, implantele au fost permanent perfecţionate prin cercetarea

fundamentală, experienţă clinică, introducerea de noi tehnologii.
Numărul tipului de implante a crescut, ca şi varietatea indicaţilor. Structurile
anatomice locale pot limita indicaţiile implantelor. Lăţimea şi înălţimea crestei alveolare,
vecinătatea nervului mandibular, ca şi a sinusului maxilar trebuie atent evaluate înainte de
alegerea unui implant.
Forma şi unghiul crestelor alveolare, forma maxilarelor, relaţiile maxilar-mandibulă
pot creea atât probleme de plasare a implantelor, cât şi ale suprastructurii protetice de
acoperire. Majoritatea problemelor apar la maxilar în cazul unei creste edentate înguste.
Datorită acestor considerente, au fost realizate implantele angulate.
Avantajele lor sunt:
 dacă lipsa de paralelism a bonturilor se include între 8-23°, unghiul implantelor poate
compensa divergenţa fără a fi necesare şlefuiri excesive ale bonturilor;
 suprastructura poate fi situată uşor oral (lingual), faţă de mijlocului crestei, putându-se
rezolva unele probleme estetice;
 implantele angulate conferă o igienă mai bună.
Principalul dezavantaj este dificultatea tehnicii operatorii. Chirurgul trebuie să
aprecieze corect direcţia şi angulaţia implantului, întrucât după plasarea sa, nu există cale de
corecţie.

2.5.3.4. Implantele intramucozale

 Cazurile de atrofie a maxilarelor au puţine şanse de a fi protezate corespunzător. Atât
adâncimea şanţului vestibular, cât şi procedeele de înălţare a crestei alveolare nu dau
întotdeauna rezultate favorabile. Înălţimea redusă a osului în dreptul sinusurilor maxilare face
cel mai adesea dificilă introducerea implantelor endoosoase. Ca o încercare de a se compensa
aceste deficienţe, s-a încercat folosirea implantelor intramucozale.
Acestea sunt alcătuite din două părţi:
 bază retentivă, inserată în placa protezei;
 un cilindru vertical care se introduce intramucos.

2.6. Contraindicaţii şi indicaţii ale aplicării implantelor

Mai jos puteţi găsi o lista cu condiţiile şi circumstanţele care pot fi considerate
nefavorabile (contraindicaţii) sau favorabile (indicaţii) pentru o reabilitare cu implant.

2.6.1.Indicaţii

În general în orice zonă cu dinţi lipsă, poate fii o indicaţie pentru implant. Trebuie
luată o decizie dacă este o idee bună, bazată pe cerinţele pacientului, suma de proceduri
adiţionale necesare ( grefarea osului etc. ) dotarea cabinetului şi prognoza pe termen lung.
În general este o idee bună să ne gândim la o zonă edentată că va fi tratată, în viitor cu
un implant.
Ţinând cont de particularitatea fiecărui pacient, nu în toate situaţiile implantul este
alegerea ideală. Se poate ca un tratament convenţional să fie o alegere mai bună în multe
situaţii.

2.6.2. Contraindicaţii

Mulţi pacienţi care au spaţiul şi osul adecvat pentru un implant, din motive de sănătate
şi compabilitate, nu pot beneficia de implantul dentar.
Nu se aplică implante la pacienţii cu următoarele afecţiuni:
2.6.2.1. Contraindicaţii generale

a) Maladii generale acute şi cronice ca: diabet; infecţii de focar; reumatism

poliarticular; afecţiuni grave ale: inimii, ficatului, rinichilor, splinei.
b) Maladii endocrine ca: hipo şi hipertiroidismul grav; acromegalia; obezitatea
exagerată.
c) La bolnavi psihici ca: anxioşi; agitaţi; epiliptici.
d) Maladii ale sistemului osos: infecţii nespecifice persistente; infecţii specifice ca:
sifilis, TBC, SIDA; actinomicoze.
e) Boli neuronice ca: boala Parkinson; scleroză multiplă; paralizia cerebrală;
nevralgiile trigeminale; epilepsie; intoxicaţii medicamentoase; intoxicaţii
profesionale manifeste.
f)Boli psihice pe fond de alcoolism cronic.
g) Fumătorii cu mai mult de 4 ţigări pe zi.
h) Bolnavi alergici cu manifestări repetate şi grave.
i) În unele afecţiuni dermatologice.
j) La bolnavii care au urmat tratamente radicale cu afectarea stării generale ca: iradieri;
tratamentul citostatic; tratament cu corticoizi; tratament cu anticoagulante pe timp
îndelungat.

2.6.2.2. Contraindicaţii locale

a) Contraindicaţiile locale patologice definitive sunt date de: cancerul de maxilar sau
mandibulă; cicatricii post iradiaţii; osteoitele fibroase; maladii generale cu sediul
în maxilar.
b) Contraindicaţiile locale temporare sunt date de: aftele bucale; herpesul; leziuni
odontale( carii netratate ); leziuni parodontale; supuraţii perimaxilare; sinuzitele
maxilare; procese osteitice minore şi delimitate; igienă bucală deficitară; resturi
radiculare incluse în os.

2.6.2.3. Dificultăţile anatomice sunt date de:

  înălţimea mică a osului alveolar; înălţimea foarte mică a osului alveolar; starea
mucoperiostului; planşeul foselor nazale; planşeul sinusal; oziţia canalului mandibular
în plan vertical şi vestibulo-oral; poziţia găurii mentoniere; rapoartele dinţilor vecini în
zona radicularã cu regiunea unde urmează a se insera implantul.
Pacienţii cu boli endocrine, cum ar fi diabetul zaharat necontrolat sau
insulinodependent, hipotiroidism pot avea probleme considerabile la vindecare.
Pacienţii cu tuberculoză sau sarcidoză pot avea un răspuns slab la vindecarea
leziunilor chirurgicale.
Pacienţii cu bolile cardiovasculare nu au probleme la vindecare, dar ar putea prezenta
unele probleme în timpul intervenţiei chirurgicale.
Pacienţii cu boli de os nu sunt candidaţi pentru implant, deoarece este o şansă mai
mare ca implantul sa dea greş din cauza osteointegrării slabe.
Pacienţii cu boli hematologice decompensate cu deficiente de coagulare reprezintă
contraindicaţii chirurgicale datoritã dificultăţiilor hemoragice.
Fumatul sistematic reprezintă o contraindicaţie eliminatorie. Numeroase statistici aratã
ca rata succesului unui implant scade vertiginos la fumătorii notorii.

2.7. Etapele de implantare

Un pas important, premergător implantării rădăcinilor artificiale, este planul

intervenţiei chirurgicale. În primul rând se stabileşte cu exactitate atât forma mandibulei cât şi
grosimea osului disponibil.

2.7.1. Prima etapă

În primul rând se stabileşte cu exactitate atât forma mandibulei cât şi grosimea osului
disponibil. Pentru asta, se confecţionează pe baza unei amprente a mandibulei un şablon de
masură radiologică. Cu ajutorul acestuia se execută o radiografie panoramică care facilitează
o măsurare exactă a dimensiunii osului. Încă de la început există o strânsă colaborare cu
tehnicianul dentar care în cele din urmă va confecţiona supraconstrucţia adecvată pentru
implanturi. Medicul stomatolog curant împreună cu tehnicianul vor stabili în urma analizei
modelelor mandibulei poziţia optimă a implanturilor.[ http://www.vasarhelyident.ro]
 Evaluarea osoasă
Examenul clinic va evalua înălţimea, lăţimea, conturul crestei alveolare, precum şi
oasele mandibular şi maxilar în toatalitatea lor. La mandibulă este importantă locarizarea
pachetului vasculo-nervos mentonier; la maxilar se examinează polta palatină, forma crestei
sau a procesului alveolar, spina nazală anterioară, suportului zigomatic, tuberozitatea
maxilară. Relaţiile interarcade vor fi evaluate în plan sagital, frontal, vertical. La pacienţi
edentaţi se va nota prezenţa dinţilor extruzaţi sau a celor în malpoziţie. Prin radiografi se
examinează structura osoasă a maxilarului şi mandibulei (se preferă radiografiile panoramice).
Se fac măsurători cefalometrice asupra radiografilor de profil pentru a evalua cu
exactitate localizarea malformaţiei.
Factorul local cel mai important este cantitatea osului restant. În cazul în care volumul osos
este insuficient pentru plasarea implanturilor, se pot face o serie de intervenţii pentru mărirea
crestei osoase receptoare. Adiţia de os se face cu os autogen (os propriu) sau cu os artificial,
singurul inconvenient în aceasta ultimă variantă fiind mărirea duratei tratamentului cu 3-6
luni. Pacientul va efectua o serie de analize de sânge, precum şi o radiografie panoramică sau
computer tomografie pentru a aprecia calitatea şi dimensiunile osului restant.
Înălţarea mandibulei
Grefele de înălţare se practică în cazul mandibulelor deosebit de rezorbite, şi
îmbunătăţesc conturul şi înălţimea mandibulei. Sursele mai frecvent folosite pentru grefare
sunt cartilajul, osul autogen sau alogen şi materialele aloplastice. Din punct de vedere istoric,
osul autogen a fost cel mai bilogic material folosit pentru înălţarea mandibulei. Dezavantajele
sale sunt legate de:
- intervenţia chirurgicală se desfăşoară la două nivele diferite ( locul prelevării şi locul
inserării );
- rapiditatea rezorbţiei.
Utilizarea osului alogen elimină intervenţia de prelevare. Dezavantajul său principal
este rezorbţia rapidă. Mai recent, pentru înălţarea mandibulei s-a folosit hidroxilapatita
(aloplastic). Acest material elimină necesitatea prelevării, şi menţine pentru o bună perioadă
conturul şi înălţarea mandibulei.
Dificultăţile constau în introducerea hidroxilapatitei în toate zonele de înălţare dorite şi
imposibilitatea realizării unei înălţimi uniforme în toate cazurile. Materialul este mai puţin
eficient în prevenirea fracturilor de mandibulă rezultate din rezorbţia excesivă a mandibulei.
 2.7.2. A doua etapă

În faza următoare tehnicianul v-a confecţiona un şablon de frezaj ce va fi utilizat la

insertia implanturilor. Intervenţia chirurgicală în sine poate fi făcută, cu ajutorul
instrumentelor gratile şi foarte exact calibrate, minimal traumatic şi neinvaziv (Fig. 2.4.).

Fig. 2.4. Etapele de inserare a implantului dentar

După decolarea gingiei se prepară lăcaşul implantului cu instrumente rotative exact

calibrate în osul mandibular. În final se va insera implantul şi se suturează etanş gingia. După
2 pană la 6 luni implantul a făcut corp comun cu osul maxilar şi poate fi solicitat prin
aplicarea părţii protetice. Perioada de vindecare (osteointegrarea) variază de la individ la
individ în funcţie de densitatea osoasă sau de zona topografică unde se implantează, astfel la
mandibulă structura osoasa este mai densă decat la maxilar şi aici se produce o vindecare mult
mai rapidă. Pe perioada vindecării se poate menţine funcţia fizionomică cu ajutorul unei
lucrări provizorii.
La sfârşitul fazei de vindecare se prepară orificiul de comunicare al implantului cu
cavitatea bucală prin gingie şi se amprentează după metoda convenţională pentru
supraconstrucţia protetică. Orificiul de comunicare al implantului va fi astfel conformat încât
metalul nu este deloc vizibil. Inserarea supraconstrucţiei protetice confecţionate în laborator
definitivează tratamentul.
Pierderea unuia sau a mai multor dinţi, poate fi traumatizantă fie din considerente
estetice, fie funcţionale. În funcţie de numărul dinţilor absenţi şi de zona în care aceştia au
fost localizaţi, există o multitudine de variante de tratament, fiecare cu avantajele şi
dezavantajele lor (Fig. 2.5.). Implantul dentar oferă posibilitatea de a aborda toate aceste
situaţii.
 Situaţia 1

Situaţia 2

Situaţia 3

Situaţia 4

Fig. 2.5. Situaţii pentru implantare

2.8. Complicaţii
 Ca şi orice altă intervenţie chirurgicală pe tot parcursul tratamentului de reabilitare cu
implant. Acestea pot fi complicaţii chirurgicale, care pot apărea în timpul intervenţiei, imediat
după operaţie, cât şi tardive, care pot să apară după un termen mai îndelungat de la operaţie.
În toate cazurile putem rezolva aceste probleme prin diagnosticarea lor, şi iniţierea măsurilor
de prevenire şi corectare.
Pentru a evita aceste complicaţii, din partea pacientului este obligatorie colaborarea şi
respectarea indicaţiilor medicului.
De obicei complicaţiile post chirurgicale se pot împărţi în trei categorii:
 Complicaţii post chirurgicale (imediate)
 Complicaţii în timpul integrării
 Complicaţii după protezare.

2.8.1. Complicaţiile post chirurgicale

Sunt complicaţii care apar în primele zile după operaţie. Acestea includ de obicei
edeme, dureri, greaţă, sângerări, posibile infecţii, sau amorţeli în unele zone. Umflăturile,
durerile, greaţa şi unele sângerări minore sunt până la un anumit punct răspunsul normal al
organismului la procedura chirurgicală.
Durerea poate fi redusă, de obicei prin medicamente. Edemele dispar de obicei după
câteva zile. Greaţa este, de obicei, un efect secundar provocat de medicamentele folosite în
timpul sau după operaţie.
Sângerări minore pot fii oprite prin presiune moderată asupra zonei cu ajutorul unui
tampon compresiv. Infecţiile nu reprezintă un pericol major, deoarece mulţi pacienţi vor
folosi antibiotice pentru protecţie. Amorţirea parţială poate apărea după operaţiile la
mandibulă. Acestea se manifestă de obicei în partea inferioară a buzei şi a bărbiei sau o parte
din limbă. Se poate manifesta o perioadă foarte scurtă sau pentru o perioadă îndelungată de
timp ( poate fi permanentă, depinzând de procedură ). De obicei se întâmplă din cauza
presiunii coloidale sau a manevrelor mecanice asupra nervului.

2.8.2. Complicaţiile în timpul integrării

Nu sunt foarte extinse, şi pot fi de două feluri:

  dezgolirea amplasamentului chirurgical (implant, membrană, grefă etc.)
 respingerea implantului.
De multe ori imediat după operaţie implantul se lasă puţin la vedere prin gingie. Acest
lucru de multe ori elimină procedura de descoperire ulterioară. Pe de altă parte dacă o grefă
devine vizibilă atunci este o problemă mai periculoasă şi trebuie contactat imediat un doctor
curant. Respingerea implantului se întâmplă de obicei o dată la 20 de operaţii.
Cel mai des semnalat este deranjarea implantului în perioada de vindecare. Astfel
doctorul recomandă nepurtarea în acest timp a protezelor. Fumatul măreşte considerabil riscul
de respingere a implantului. Nicotina limitează rezerva de sânge pentru zona de intervenţie şi
compromite vindecarea şi integrarea implantului în os.

2.8.3. Complicaţiile după protezare

Cuprind tot ce se poate întâmpla implantului sau protezei după ce acesta este pus în
funcţiune. Trebuie menţionat că uneori şi operaţia şi vindecarea pot fi încununate cu succes
dar crearea unei proteze finale neadegvate poate crea un coşmar de durată, care poate duce la
pierderea implantului. După un timp pot să apară pierderi mari de os în jurul implantului.
Acesta poate fii din cauza încărcării excesive al implantului. Mestecarea dură poate fi un
dezastru pentru viitorul implant. Pe lângă pierderea potenţială a osului din jurul implantului,
aceasta poate fractura şi unele sin componentele protetice, chiar şi implantul.
Igiena orală defectuasă, deşi nu etiologic, poate fii un factor de compromitere al
lucrărilor. O multitudine de probleme pot fii cauzate de protezarea de pe implant cum ar fi:
pierderea de şuruburi sau fracturarea porţelanului sau al acrilatului. Aceste probleme, de
obicei pot fi corectate, deoarece de multe ori implanturile sunt alcătuite din componente
înşurubabile care fac posibilă remedierea sau înlocuirea lucrărilor pe implant. Caria nu va fi
niciodată o problemă pentru un implant.

2.9. Menţinerea şi îngrijirea implantelor

Întreţinerea implantului este un factor important. Igiena orală trebuie făcută zilnic. De
obicei dinţii artificiali necesită acelaşi tratament de igienizare ca cei naturali. Dar trebuie
evitate periuţele de dinţi dure şi cele ce acţionează cu jet puternic de apă. Se recomandă
controale periodice la şase luni, ca şi pentru o dentaţie naturală. Cu această ocazie igienizarea
profesională şi detartajul sunt binevenite.
Dacă apare ceva suspect atât pacientul cât şi medicul stomatolog este rugat să se
adreseze la un cabinet de specialitate (implantologie) pentru clarificarea şi rezolvarea
problemelor.

2.10. Avantajele implantelor

Cel mai mare avantaj al implantelor este dat de conservarea ţesutului dentar. În cazul
lipsei unui dinte se protezează zona respectivă fără interesarea dinţilor vecini (ca în cazul unei
punţi dentare când se pilesc dinţii vecini). Implantele dentare se”simt” ca un dinte normal şi
nu irită gingia din jurul lui (Fig.2.6.).

Fig.2.6
În cazul lipsei mai multor dinţi cu ajutorul a două implanturi se poate susţine o lucrare
protetică fixă (Fig. 2.7.).

Fig. 2.7.
Uneori implanturile pot îmbunătăţi considerabil stabilitatea protezelor mobile (Fig.
2.8.).

Fig. 2.8.
 2.11. Concluzii

Pierderea unuia sau a mai multor dinţi, poate fi traumatizantă fie din considerente
estetice, fie funcţionale. În funcţie de numărul dinţilor absenţi şi de zona în care aceştia au
fost localizaţi, există o multitudine de variante de tratament cu implante dentare.
Avantajul implantologiei cu implante dentare este dat de conservarea ţesutului dentar
în cazul lipsei unui dinte se protezează zona respectivă fără interesarea dinţilor vecini.
Practica a arătat că tratamentul prin implante sub formă de şurub are rezultatele cele
mai bune. Cheia acestui succes constă în suprafaţa mai mare de contact între implant şi ţesutul
osos, precum şi în faptul că procedura chirurgicală este mai puţin traumatizantă decât în cazul
folosirii celorlalte tipuri de implant. Ca urmare, s-a realizerea acest tip de implant deoarece
este utilizat pe scara cea mai largă.
Trebuie menţionat aici importanţa stării zonei de implantare, atât într-un context
sănătos, neinfectat, cât şi într-unul morfologic din punctul de vedere al calităţii ţesutului în
care se face implantarea. Rezistenţa pe termen lung este puternic afectată de faza de
însănătoşire a organismului viu după realizarea intervenţiei chirurgicale .
 Capitolul III. Modelarea implantului dentar

3.1 Principii generale de modelare

Utilizarea tehnicii modelării ca metodă de cercetare în investigarea organismului uman

s-a dovedit deosebit de fructuoasă. Se poate spune că progrese notabile în medicină nu s-au
obţinut decât atunci când organismul nu a mai fost privit ca un întreg indivizibil, ci ca o
suprapunere de mai multe sisteme, aparate, organe, funcţii, etc., care sunt bine delimitate fizic
şi funcţional, fiind interconectate complex, după legi bine determinate. Delimitând, în cele ce
urmează, problematica specifică sistemului osos, se fac unele detalieri ale teoriei modelării
relativ la investigarea acestui sistem, din punct de vedere biomecanic. Cercetarea sistemului
osos al organismului uman sub aspect mecanic se poate face cu succes utilizând metodele
inginereşti clasice şi moderne, de calcul şi experimentale. Astfel, sistemul osos poate fi privit
ca fiind o structură spaţială deformabilă, având o complexitate apreciabilă în ceea ce priveşte
geometria, proprietăţile elastice şi sarcinile.
În vederea elaborării unui model eficient, în orice problemă de biomecanică trebuie ca
pe baza analizei datelor cunoscute în legătură cu fenomenul care interesează, precum şi în
funcţie de scopul urmărit, să se facă o sinteză a modelului, care să ţină seama de următoarele
aspecte:
 dacă modelul este static, cinematic sau dinamic, adică dacă interesează solicitările,
eforturile, tensiunile, deformaţiile, deplasările sub diverse sarcini statice sau dinamice,
sau legile de mişcare ale diverselor componente, în diverse situaţii, ca de exemplu:
mers, alergare, săritură, etc.;
 dacă geometria modelului este plană sau spaţială; modelul poate fi realizat la scară în
toate detaliile sau poate fi distorsionat, adică unele detalii sau dimensiuni pot fi
executate la altă scară decât restul modelului;
 dacă materialul din care este realizat modelul este natural, caz în care se utilizează un
preparat anatomic, poate fi o masă plastică, un material metalic sau combinaţii ale
acestora;
 dacă fixarea şi încărcarea modelului se realizează în condiţii cât mai apropiate de cele
reale, pentru situaţia studiată.
 Deşi modelarea în biomecanica sistemului osos se supune aceloraşi legi şi principii
generale care se utilizează în inginerie, totuşi trebuie avut în vedere că există şi unele
deosebiri care limitează posibilităţile acestei metode de cercetare. Astfel, în biomecanică,
rareori şi numai într-o mică măsură se pot verifica pe sistemul original, care este organismul
uman, rezultatele obţinute prin studiul unui model. O suplinire a acestui inconvenient se poate
face prin efectuarea de studii comparative, pe diverse variante de modelare a fenomenului
real.
Proiectarea şi desenarea asistate de calculator, în sensul cel mai larg (CAD-ul), se
realizează cu programe de calcul care se pot clasifica în următoarele categorii de aplicaţii
informatice:
 Aplicaţii pentru modelare geometrică şi desenare asistate de calculator (AutoCAD,
Turbocad, KeyCAD, Design CAD, Solid Works, Solid Edge etc.);
 Aplicaţii pentru rezolvarea unor probleme generale de calcul matematic, utile mai ales
în ingineria asistată CAE (Matlab, Mathematica, MathCAD, Maple, etc.) sau
simularea unor sisteme particulare descrise de ecuaţii diferenţiale ordinare (Spice -
pentru analiza circuitelor electronice, EMTP pentru analiza reţelelor
electroenergetice);
 Aplicaţii destinate modelării numerice, cu element finit sau cu funcţii similare
dedicate rezolvării ecuaţiilor cu derivate parţiale, utilizate în proiectarea integrată
(ANSYS, COSMOS, NASTRAN);
 Aplicaţii orientate spre un domeniu particular (PipeCAD proiectarea instalaţiilor;
ChemCAD pentru proiectarea moleculelor şi multe altele).
Proiectarea CAD este un domeniu ce cunoaşte o dinamică susţinută. Cu câţiva ani în
urmă, numărul aplicaţiilor profesioniste de proiectare asistată era limitat la numai câteva
nume: AutoCAD, CATIA sau Pro/Engineer. La momentul actual numărul acestor aplicaţii
este destul de mare, utilizatorul având posibilitatea de a alege acea variantă cu care îşi poate
duce la bun sfârşit munca în timpul cel mai scurt. Unul din programele din categoria CAD ce
cunoaşte o largă arie de utilizare este programul Solid Edge.

3.2. Proiectarea în Solid Edge

 Solid Edge este unul din puţinele programe care îşi îmbogăţesc substanţial lista de
funcţii cu fiecare nouă variantă. Ca tip de produs, el se situează între programele CAD
tradiţionale (AutoCAD, MicroStation) care, nefiind concepute iniţial pentru 3D, nu au
funcţiile specifice proiectării ansamblurilor şi programele de proiectare/fabricaţie avansate
(Intergraph EMS, Catia, Pro/ENGINEER, ComputerVision, etc.), al căror model matematic
de reprezentare a corpurilor este, în genere, subordonat fabricaţiei asistate (CAM) şi simulării
condiţiilor de funcţionare. Programele avansate de proiectare au librării vaste şi complexe, dar
pentru realizarea modelelor biomecanice nu este necesară prezenţa librăriilor pur mecanice.
Modelele solide pot fi obţinute prin următoarele tehnici:
 Modelarea prin frontiere (B-rep). Modelele 3D construite prin enumerarea feţelor ce
separă obiectele definite prin „coaja” lor se numesc modele prin frontiere B-rep
(Boundary representation). Modelul memorează inclusiv poziţia interiorului obiectului
faţă de feţe. Tehnica este avantajoasă pentru vizualizări, dar nu este bine adaptată
pentru unele operaţii analitice, precum calculu1 centrului de greutate sau al
momentelor de inerţie care vizează studiul comportării dinamice.
 Modelarea prin geometria constructivă a solidelor (CSG). Motivaţia acestei tehnici de
modelare este realizarea unui mod interactiv de modelare a solidelor. Modelele
complexe se pot crea grupând componente mai simple, denumite sub-obiecte sau
primitive. Astfel de primitive sunt, de exemplu: cuburi, conuri, cilindri, sfere.
 Modelarea prin enumerare (divizare) spaţială. Tehnica de modelare prin divizare
spaţială este o metodă care ia în considerare întregul spaţiu pe care îl ocupă un obiect,
divizându-l în elemente „atomice” (unitare) volumice, asemănător cazului imaginilor
2D descrise prin mulţimea de pixeli constituenţi (bit-mapped). Elementul volumic
unitar echivalent unui pixel este denumit voxel (volume element).
 Modelarea prin baleiere. Tehnica de modelare prin baleiere este o tehnică utilă, în
primul rând pentru obiecte 2D de tipul solide cu grosime constantă sau cu simetrie
axială. Solidele din prima clasă rezultă prin baleiere rectilinie (tip extrudare), iar cele
din a doua clasă, prin baleiere circulară (corpuri de revoluţie).
 Modelarea analitică (ASM). Tehnica ASM este asemănătoare formulărilor
izoparametrice tridimensionale din analiza cu elemente finite (FEA). Ea este adecvată
descrierii modelelor cu forme complexe şi calculelor proprietăţilor volumetrice.
 Modelarea prin instanţierea primitivelor. Metoda prin instanţierea primitivelor se
bazează pe reprezentarea parametrică a obiectelor singulare. Un obiect va fi descris de
modelul generator al întregii clase (familii) şi de valorile parametrilor ce definesc
obiectul particular (instanţa).
Programul Solid Edge este compus din mai multe module (Fig.3.1.).

Fig. 3.1. Meniul de pornire al programului Solid Edge

 Modulul Part care permite realizarea modelului 3D al unui solid. Opţiunile acestui
modul sunt analog operaţiilor mecanice, astfel că după obţinerea modelului, realizarea
practică a acestuia se poare face urmărind etapele proiectării.
 Modulul Sheet Metal este asemănător modulului Part, dar opţiunile sale sunt dedicate
prelucrării tablelor. Dacă în versiunile anterioare acest proces era destul de complicat
şi consumator de timp, în variantele noi există un pachet de funcţii dedicate acestui
aspect. Toate operaţiunile de îndoire, tăiere sau pliere pot fi făcute direct pe suprafaţa
metalică.
 Modulul Weldment este dedicat realizării sudării diferitelor piese.
 Modulul Assembly permite asamblarea pieselor realizate. In cadrul acestui modul se
pot poziţiona piesele unele faţă de altele precum şi impune constrângerile existente
între acestea.
  Modulul Draft asigură realizarea desenelor de execuţie.
Un model tridimensional realizat integral în Solid Edge poate suporta diferite
operaţiuni (care sunt aplicate în timp real) şi abia în momentul în care acestea corespund cu
ceea ce se doreşte, ele se validează şi se realizează. În acest mod pot fi făcute mai multe
încercări, fără teama de a deteriora modelul. Foarte multe cote şi relaţii între piese se pot
aplica cu ajutorul mouse-ului, necesitatea de a specifica diverşi parametri în linia de comandă
fiind eliminată. Un alt aspect foarte important în procesul modelării este funcţia de
Undo/Redo. Fie că se lucrează pe un obiect compus sau pe un simplu model de bază, există
posibilitatea de a face modificări la un număr mare de paşi. Acestea vor fi aplicate automat
modelului, şi actualizate toate legăturile cu celelalte obiecte.
În procesul de proiectare a obiectelor complexe este esenţial să se poată obţine o
imagine cât mai bună a anumitor zone. Pentru aceasta, Solid Edge pune la dispoziţie un set
puternic de vizualizări care oferă o ergonomie sporită aplicaţiei. Pe lângă posibilitatea de
împărţire a ecranului în mai multe ferestre, care se referă la diferite unghiuri de vedere asupra
modelului, în Solid Edge se poate aduce rapid în ecranul de lucru oricare dintre faţetele
modelului. O altă facilitate utilă este aceea prin care se pot afişa ca „umbre” (shadow) acele
contururi care în mod normal nu pot fi văzute dintr-un anumit unghi. Modelul poate fi afişat
în mai multe stări, de la cea wireframe cu toate contururile afişate, la forma solidă, sau solid
cu umbre (pentru o mai bună sesizare a contururilor).
Implantul dentar proiectat în această lucrare de diplomă a fost realizat în mai multe
etape:
 Pentru a începe proiectarea implantului se rulează modulul Part. În fereastra de
iniţiere (Fig. .3.2.) se selectează opţiunea Sketch (schiţă) apoi planul în care se doreşte
să fie situată baza implantului.
 Fig. 3.2. Fereastra de iniţiere a modului Part

 Odată ales planul, în partea stângă a ferestrei, apar butoanele meniului Sketch. Aici se
găsesc toate instrumentele pentru modelare: de la figurile de bază ( poligoane, cercuri,
arce de cerc) la funcţiile de creare a dependenţelor sau de modificare a unor parametri
existenţi. Pentru desenarea propriu-zisă se pot folosi comenzile realizate cu ajutorul
mouse-ului, sau se poate apela la căsuţele de dialog unde sunt introduse coordonatele
exacte. După realizarea bazei implantului (Fig. 3.3.) se revine în modulul Part.

Fig. 3.3. Realizarea bazei implantului

 În continuare s-a ales opţiunea Protusion care a permis extrudarea formei plane create,
tot în această opţiune s-a realizat conicitatea cilindrului rezultând un trunchi de con
(Fig. 3.4.).

a b
Fig. 3.4. Extrudarea bazei implantului (a), cu o conicitate de 0,5 mm (b).

 Urmează realizarea vârfului trunchiului de con ce s-a realizat cu ajutorul opţiuni

Revolved Cutout după ce s-a definit un profil şi s-a ales axa de rezoluţie (Fig. 3.5.)

Fig. 3.5. Frezarea vârfului cilindrului

 Alegând comanda Revolved Cutout sa realizat o schiţă a profilul dorit , după care sa
definit axa de rotaţie şi pasul de 0,8 mm rezultând canalul spiralat. Spira este ascuţită
şi subţire (Fig. 3.6).
 Fig. 3.6. Profilul cilindrului spiralat

 Cu ajutorul opţiunilor comenzi Revolved Protrusion s-a putut realiza gulerul din
partea superioară a implantului (Fig. 3.7).

Fig. 3.7. Realizarea gulerului implantului

 Urmează a se realiza capul implantului cu ajutorul comenzi Extruded Protrusion (Fig.

3.8).

Fig. 3.8. Realizarea capului implantului

 S-a realizeazat o gaură în capul implantului cu comanda Extruded Protrusion, aceasta
reprezentând locaşul bontului protetic (Fig. 3.9.).

Fig. 3.9. Găurirea capului implantului

 Cu ajutorul opţiuni Extruded Cutout sa realizat un profil după care s-a tăiat implantul,
această tăietură având rolul de autofiletare a implantului (Fig. 3.10.).

Fig. 3.10. Realizarea canalului autofiletant

 Urmează a se realiza o gaură filetată, utilizând comanda Hole, şi introducând

parametri corespunzători va rezulta filetul interior ce are rolul de a fixa bontul protetic
de implant prin înşurubare cu un şurub intermediar (Fig. 3.11.).
 Fig. 3.11. Realizarea filetului interior

 În continuare s-a ales comanda Extruded Cutout, şi s-a realizat un locaş tehnologic
pentru poziţionarea dispozitivul de prindere în mandibulă (Fig. 3.12.)

Fig. 3.12. Realizarea locaşului de prindere a implantului

Urmărind diferite succesiuni de etape s-au realizat şi celelalte piese ale implantului
dentar. Acestea sunt enumerate şi exemplificate prin următoarele figuri:
a – bontul protetic (Fig. 3.13);
b – capacul de etanşieizare (Fig. 3.14);
c – şurubul intermediar (Fig. 3.15).
 Fig. 3.13. Bontul protetic Fig. 3.14. Capacul de etanşieizare

Fig. 3.15. Şurubul intermediar

Pentru elaborarea desenelor de execuţie se porneşte modulul Draft unde se importă

modelul realizat în modulul Part. La importare este permis să se aleagă vederile folosite în
desenul de execuţie (Fig. 3.16.), putându-se de asemenea realiza şi vederi nestandardizate.

Fig. 3.16. Alegerea vederilor standardizate

 Dacă piesa necesită secţiuni, acestea se realizează automat. Tot ce are de făcut
utilizatorul este să creeze planul de secţionare. Încă o opţiune utilă este aceea care realizează
detalii. Alegând porţiunea ce necesită detaliere, aceasta poate fi mărită de câte ori doreşte
utilizatorul. Amplasarea cotelor se poate face automat, iar dacă soluţia aleasă de program nu
este convenabilă, ea poate fi modificată. Indiferent dacă piesa este scalată sau nu, în cadrul
desenului de execuţie programul va pune cotele reale (Fig. 3.17.).

Fig. 3.17. Desenul de execuţie a implantului dentar

Dacă este necesară asamblarea mai multor piese, atunci se rulează modulul
Assembly. În cadrul acestui modul există funcţii dedicate asamblării. Acestea permit
poziţionarea relativă (concentricitate, liniaritate, planeitate, plasarea pe tangentă, conectarea
suprafeţelor sau curbelor) a componentelor ansamblului (Fig. 3.18.).
 Fig. 3.18.
În continuare s-a prezentat ansamblul implantului-bont-şurub (Fig. 3.19.). În prima
etapă s-a deschis modulul Assembly , în care s-a selectat implantul, din fereastra din partea
stângă. Acesta este poziţionat în planul dorit, pregătit pentru comenzile de asamblare.

Fig. 3.19. Selectarea implantului

S-a ales piesa dorită, în acest caz bontul, din meniul de unde este salvat ca şi format
Part, iar prin operaţiunea Drag and Drop acesta a fost poziţionat în apropierea implantului
(Fig. 3.20.).

Fig. 3.20.Poziţionarea bontului lângă implant

 Prin selectarea butonului comenzii Axial Align, s-a putut realiza alinierea axială a
bontului cu implantul (Fig. 3.21.)

Fig. 3.21. Alinierea axială

Cu ajutorul comenzi Mate (îmbinare) s-a realizat îmbinarea bontului de implant pe

suprafaţa roşie (Fig. 3.22.).

Fig. 3.22. Fixarea bont-implant

În continuare s-a ales şurubul intermediar şi prin operaţiunea Drag and Drop acesta a
fost poziţionat lângă ansamblul implant-bont (Fig. 3.23.).
 Fig. 3.23. Adăugarea şurubului intermediar
Prin opţiunea comenzi Axial Align s-a realizat alinierea axială a şurubului faţă de
ansamblul realizat anterior, implant-bont (Fig. 3.24.).

Fig. 3.24. Alinierea axială

Urmează a se realiza fixarea şurubului intermediar de ansamblul implant-bont , prin

comanda bine cunoscută Mate (Fig. 3.25.), rezultând astfel ansamblul final (Fig. 3.26.).
Acesta este pregătit pentru introducerea lui în mandibula prelucrată corespunzător.
 Fig. 3.25.Fixarea şurubului intermediar Fig. 3.26. Ansamblul final

În vederea verificării interferenţelor dintre piesele asamblate ale implantului am ales

butonul comenzii Check Interference din cadrul opţiunii Inspect, în care s-au definit părţile
dorite pentru verificare (Fig. 3.27.), în figura 28 s-au ales piesele: implantul şi bontul, iar în
figura 29 s-au ales implantul şi şurubul intermediar.

Fig. 3.27.

Fig. 3.28. Interferenţa bont implant Fig. 3.29. Interferenţa şurub-implant

 În vederea obţineri unor implante optime pentru diferiţi pacienţi cu diferite cerinţe s-
au realizat o serie de tipuri de implante (cu bonturi diferite), având anumite caracteristici
specifice. Astfel au fost proiectate anumite bonturi după o analiză amănunţită a anatomiei
dintelui şi a mandibulei. Dintre acestea menţionez:
 Bonturi de înclinaţii diferite (unghiurile prezentate au înclinaţia faţă de orizontală)
(Fig. 3.30.);
a – bont cu înclinaţie de 76º;
b – bont cu înclinaţie de 67º;
c – bont cu înclinaţie de 59º;
d – bont cu înclinaţie de 51º;
e – bont cu înclinaţie de 45º;
f – bont cu înclinaţie de 40º.

a b c d

e f
Fig. 3.30.
 Bonturi de diferite înălţimi (Fig. 3.31.);
a – bont cu înălţimea de 5 mm;
b – bont cu înălţimea de 8 mm;
c – bont cu înălţimea de 10 mm;
 d – bont cu înălţimea de 12 mm;
e – bont cu înălţimea de 14 mm.

a b c d e
Fig. 3.31. Bonturi cu diferite înălţimi

 Implanturi cu diferite modalităţi de fixare (Fig. 3.32.).

Fig. 3.32. Implante cu diferite moduri de fixare

Pentru a se analiza cât mai real contactul, influenţele forţelor masticatorii asupra
ansamblului implant-mandibulă s-a efectuat o reconstrucţie a mandibulei. Aceasta s-a putut
realiza cu ajutorul programul de reconstrucţie specializat numit Mimics.
 Programul Mimics permite importarea oricărui fel de imagini 2D şi permite
reconstrucţia acestuia în format 3D. Acesta importă date şi imagini realizate de CT, TechCT,
MRI şi Microscopy, date într-o mare varietate de forme mai bune ca DICOM.
În figura 33 s-a prezentat interfaţa programului profesional Mimics.

Fig. 3.33.

Această interfaţă oferă o serie de facilităţi care ajută la realizarea reconstrucţiei. Prima
dintre acestea este aceea de a importa datele necesare pentru realizarea mandibulei (Fig. 3.34).

Fig. 3.34.

Cu ajutorul comenzii Tresholding s-a realizat o bună vizibilitate a modelului

mandibulei (Fig. 3.35.).
 Fig. 3.35.

După obţinerea imaginii dorite, apelând la comanda Calculate 3D Mask (calcularea şi

afişarea imaginii 3D), s-a realizat masca 3D a mandibulei facilitând astfel o serie de opţiuni
(Fig. 3.36.). Datorită posibilităţilor de salvare a acestui fişier s-a putut importa cu succes în
programul Solid Edge, şi astfel s-au realizat operaţiile dorite.

Fig. 3.36. Mandibula obţinută

Astfel s-a realizat şi ansamblul mandibulă-implant. Pentru a se efectua această

operaţie se urmăresc aproximativ aceleaşi etape ca şi în cazul ansamblului implant. Mandibula
obţinută cu ajutorul programului de reconstrucţie (Fig. 3.37.) a fost prelucrată (găurită)
corespunzător unei găuri realizate cu ajutorul unui burghiu special (Fig. 3.38).
 Fig. 3.37.Mandibula reconstruită Fig. 3.38. Mandibula prelucrată

În continuare se prezintă pe scurt operaţilor efectuate pentru realizarea ansamblului

mandibulă-implant. S-a definit liniaritatea implantului faţă de mandibulă cu ajutorul comenzi
Axial Align (Fig. 3.39.) iar prin comanda Mate s-a fixat implantul în mandibulă (Fig. 3.40.).

Fig. 3.39. Alinierea axială Fig. 3.40. Fixarea implantului

3.3. Concluzii

În acest capitol s-a exemplificat modul de realizare a modelării implantului dentar, cu

piesele aferente lui: bontul protetic, capacul şi şurubul intermediar. Realizarea acestei
modelării este necesară deoarece acest implant stă la baza analizei numerice.
Softul folosit pentru realizarea implantului este software-ul Solid Edge, acesta fiind un
sistem CAD dedicat modelării componentelor şi ansamblurilor 3D precum şi elaborării
desenelor de execuţie. Având la bază tehnologia STREAM acest program conţine o interfaţă
sugestivă, este uşor de învăţat şi utilizat.
 În vederea obţineri unor implante optime pentru diferiţi pacienţi cu diferite cerinţe s-
au realizat o serie de tipuri de implante. Astfel s-au realizat 6 bonturi cu înclinaţii diferite, şi 5
bonturi cu înălţimi diferite.
Pentru o analiză numerică precisă nu este suficient analiza individuală a implantelor,
deoarece problemele mari apar la contactul os-implant. Astfel pentru un studiu corect al
acestora s-a realizat reconstrucţia 3D a mandibulei. Această reconstrucţie s-a efectuat cu
ajutorul programului Mimics care permite importarea oricărui fel de imagini 2D şi efectuează
reconstrucţia acestuia în format 3D.
Creând astfel mandibula s-a realizat ansamblul implant-mandibulă în modulul
Assambly, poziţionarea elementelor componente este strict definită dar se impune declararea
zonelor de contact. Fişierul astfel obţinut conţine toate aceste date, iar în momentul importării
programului de analiză numerică acesta preia aceste date şi îşi creează automat dependenţele.
 Capitolul IV. Analiza numerică şi experimentală
a implantului dentar

Modelarea stărilor de tensiuni şi deformaţii este necesară pentru a demonstra sau

verifica dacă un anumit produs satisface cerinţele impuse din punct de vedere mecanic.
Testarea unui anumit produs presupune atât verificările produsului, cât şi ale
ansamblului din care acesta face parte. Cercetările întreprinse în cadrul lucrări de diplomă
determină starea tensiunilor şi deformaţiilor implantului proiectat, în vederea validării soluţiei
constructive. Rezultatele obţinute trebuie să fie comparabile pentru ca produsul astfel testat să
fie validat.

4.1. Principiile analizei numerice

Metoda de calcul constă în realizarea unui model structural ce poate conţine trei tipuri
de elemente, definite conform unor principii generale:
 elemente unidimensionale (tip bară), la care se asociază un set de constante
geometrice, ca: aria secţiunii, momente de inerţie, etc.;
 elemente bidimensionale (tip placă), la care se adaugă ca o constantă geometrică,
grosimea plăcii;
 elemente tridimensionale (tip solid), în acest caz nu trebuie definite constante
geometrice.
Analiza numerică tratează în principal:
 Analiza statică: se referă la posibilitatea de a determina tensiunile şi deformaţiile
pentru o problemă în care solicitările sunt constante în timp.
 Analiza dinamică: în cazul în care solicitările sunt variabile în timp se pot obţine
tensiuni şi deformaţii la orice moment în care utilizatorul consideră că este necesar; de
asemenea, programul utilizat pentru analiza dinamică poate determina valorile
maxime ale tensiunilor şi deformaţiilor şi momentele corespunzătoare.
 Analiza neliniară: oferă posibilitatea de a determina starea de tensiuni şi deformaţii în
probleme ce implică materiale neliniare, deplasări mari sau probleme de contact.
 Analiza termică: permite calculul temperaturilor într-o structură, în diverse condiţii de
solicitare termică;
  Analiza la oboseală a structurilor: oferă posibilitatea determinării duratei de viaţă a
oricărui element component dintr-o structură, în condiţiile unei solicitări variabile în
timp;
 Optimizarea structurală: oferă posibilitatea de a obţine o structură optimă din punct de
vedere geometric, în condiţiile în care se definesc elementele specifice oricărui proces
de optimizare (funcţia obiectiv, restricţiile şi variabilele de optimizare).

4.2. Analiza numerică în programul ANSYS

Programul utilizat pentru analiza cu element finit a implantelor chirurgicale a fost

ANSYS Workbench. Programul oferă utilizatorului posibilitatea de a opta pentru unul din
următoarele module (Fig. 4.1.) [104]:
 Empty Project;
 Geometry;
 Simulation;
 Advanced Meshing;
 Finite Element Model;
 Advenced CFD;
 AUTODYN;
 Blade Geometry;
 TurboGrid;
 Meshing.

Fig. 4.1. Meniul de pornire a programului ANSYS

 Modulul Geometry permite crearea modelului 3D. Modulul este destul de

performant, dar are dezavantajul că nu permite elaborarea ansamblelor. Dacă modelul
geometric este realizat în alt program, acest modul poate fi folosit pentru modificări.
  Modulul Simulation este cel care permite analiza numerică. Modelul geometric
obţinut anterior este importat în acest modul, sunt aplicate constrângerile,
discretizarea şi se efectuează analiza.
 Modulul Finite Element Model permite importul modelului geometric discretizat şi
aplicarea constrângerilor cu ajutorul altui program (exemplu Nastran).
 Modulul Empty Project parcurge pas cu pas toate etapele şi modulele necesare
pentru a efectua analiza. Prin răspunsul la întrebările succesive ale programului se
stabileşte dacă este creat modelul geometric sau nu, respectiv ce tip de analiză se
doreşte. Acest modul porneşte succesiv celelalte module, în funcţie de opţiunile
utilizatorului.

4.3. Analiza numerică a bonturilor cu diferite înălţimi şi înclinaţi

Pentru realizarea analizei numerice cu ajutorul programului ANSYS s-au parcurs mai
multe etape:
 În prima etapă se alege modulul Simulation, pentru a simula cum se deformează şi ce
tensiuni apar în cazul bonturilor de diferite înălţimi şi înclinaţi (Fig. 4.2.);

Fig. 4.2. Alegerea modulului Simulation

 Se importă geometria ansamblului din fişierul în care a fost salvat. În acest exemplu s-
a ales ansamblul semiimplantului cu bontul cu înclinaţia de 76° faţă de orizontală (Fig.
4.3.);
 Fig. 4.3. Alegerea fişierului Geometria implantului dentar

 S-a definit materialul din care este realizat fiecare piesă în parte, în cazul exemplificat
piesele implantului sunt toate din titan (Fig. 4.4.);

Fig. 4.4. Definirea materialului

 S-au definit contactele dintre piese (Fig. 4.5.). Aceste contacte sunt definite ca Bonded
(mărginite);
a – contactul dintre implant şi bont;
b – contactul dintre bont şi şurub;
c – contactul dintre bont şi implant;
d – contactul dintre implant şi bont;
 a b

c d
Fig. 4.5. Contactele dintre piese

 În continuare s-a realizat discretizarea modelului geometric, cu ajutorul comenzi Mesh

(Fig. 4.6.); Utilizatorului îi este permis accesul la modelul discretizat, acesta putând
defini zonele de maxim interes, respectiv modificarea discretizării în aceste zone, în
scopul unei analize cât mai precise. Discretizarea este făcută pe baza elementelor
tetraedrice (care sunt cele mai des folosite datorită faptului că oferă o precizie sporită
şi în zonele mai puţin netede). Modelul discretizat are un număr de 5702 elemente şi
11125 noduri având un volum de 2,1e-007 m3 şi o masă de 9,85e-004 kg.
 Fig. 4.6. Discretizarea modelului

 Urmează definirea constrângerilor aplicate asupra implantului. Implantul este încărcat

cu o forţă vectorială pe direcţia z, pe suprafaţa bontului cu o forţă de 100 N, ce
reprezintă forţa masticatorie aplicată unei suprafaţe de secţiune de 1 cm2 ,cu
intensitatea forţei de 10 kg (Fig. 4.7.).

Fig. 4.7. Aplicarea forţei de încărcare

 Urmează aplicarea constrângeri în partea inferioară a implantului fapt care se

datorează introduceri acestuia în mandibulă (Fig. 4.8.).
 Fig. 4.8. Definirea suportului

 S-au introdus rezultatele ce se doresc a se obţine. În acest exemplu s-a dorit distribuţia
deformaţiei totale şi direcţionale pe direcţiile x, y, z, tensiunile echivalente, normale,
la forfecare, maxime principale, medii principale, minime principale, tensiunea
maximă la forfecare şi intensitatea tensiuni (Fig. 4.9.). Dacă fereastra Project conţine
toate etapele marcate cu verde, înseamnă că acestea au fost efectuate corect (Fig.
4.10).

Fig. 4.9. Fig. 4.10.

 După cum rezultă din figura 4.10. toate etapele premergătoare analizei au fost bifate,
tipul soluţiilor ales, şi deci poate fi pornită analiza apăsând butonul Solve.
 Fig. 4.11.
 După cum s-a observat analiza a fost efectuată corect (Fig. 4.11.). În continuare
programul Ansys realizează un raport despre toate informaţiile rezultate. Din acest
raport se prezintă rezultatele obţinute în cazul analizei implantului cu înclinaţia
bontului de 76º faţă de orizontală (Fig. 4.12.).

a) Deformaţia totală b) Deformaţia pe direcţia axei x

c) Deformaţia pe direcţia axei y d) Deformaţia pe direcţia axei z

 e) Tensiunea echivalentă f) Tensiunea maximă principală

g) Tensiunea medie principală h) Tensiunea minimă principală

i) Tensiunea maximă de forfecare j) Intensitatea tensiunii

 k) Tensiunea normală l) Tensiunea de forfecare
Fig. 4.12.

În urma analizelor efectuate se observă în imagine codul culorilor ce reprezintă

distribuţia tensiunilor sau deformaţiilor în implantul analizat. Astfel, pentru fiecare rezultat
există un cod al culorilor, variind de la albastru închis (valoarea minimă a tensiunii sau
deformaţiei), până la roşu (valoarea maximă a tensiunii sau deformaţiei).
Acest cod al culorilor permite o mai bună vizualizare a distribuţiei tensiunilor şi
deformaţiilor, ducând la determinarea uşoară şi rapidă a zonelor de interes maxim. După
terminarea analizei cu element finit se poate genera raportul privind analiza. În acest raport
sunt cuprinse toate etapele, având grupate datele iniţiale şi rezultatele precum şi valorile
extreme şi zonele unde apar acestea.
Tot din raportul rezultat se pot observa şi proprietăţile materialelor folosite. Pentru
realizarea implantului s-a folosit titanul, iar pentru mandibulă s-a definit materialul osului
cortical. Proprietăţile acestor materiale sunt prezentate în următoarele tabele (Tabelul 1 şi 2).

Tabelul 1. Proprietăţile titanului

Proprietăţile titanului Valoare
Tensiunea de rupere la
930 MPa
compresiune
Densitatea 4.62e-006 kg/mm³
Coeficientul Poisson 0.36
Tensiunea de rupere la
930 MPa
tracţiune
Tensiunea maximă la
1070 MPa
tracţiune
Modulul de elasticitate 96000 MPa

Tabelul 2. Proprietăţile osului cortical

Proprietăţile osului cortical Valoare
Tensiunea maximă la
7 MPa
compresiune
Tensiunea de rupere la
40 MPa
compresiune
Densitatea 6e-007 kg/mm³
Coeficientul Poisson 0.34
 Tensiunea de rupere la
100 MPa
tracţiune
Tensiunea maximă la
135 MPa
tracţiune
Modulul de elasticitate 8000 MPa

Raţiunea folosirii titanului este foarte simplă: este biocompatibil şi foarte rezistent.
Încă de la începutul utilizării titanului a existat o preocupare constantă de a îmbunătăţi
aderenţa acestuia la os. La începutul anilor '80, s-a încercat îmbunătăţirea suprafeţei externe a
implantului prin tratarea cu acizi, sablare sau prin adiţia de alte materiale care au proprietatea
de biocompatibilitate (hidroxilapatita).
Din raportul analizei numerice s-e mai pot evidenţia următoarele date (Tabelul 3).
Tabelul 3.
Componentă Implant Bont Şurub
Dimensiunii
0.0052764 0.0028217
Lungimea pe X 0.005 m
m m
0.0040347 0.0028218
Lungimea pe Y 0.0049967 m
m m
Lungimea pe Z 0.0155 m 0.009 m 0.0115 m
Proprietăţii
5.3231e-008 1.8054e-008
Volum 1.4205e-007 m³
m³ m³
2.4592e-004 8.3409e-005
Masă 6.5627e-004 kg
kg kg
6.4607e-004 1.0338e-012
Centrul pe X 1.1461e-005 m
m m
-4.2858e- 1.1964e-012
Centrul pe Y -2.0375e-006 m
006 m m
1.5968e-002 1.1465e-002
centrul pe Z 8.7576e-003 m
m m
1.8283e-009 9.5307e-010
Moment de inerţie Ip1 1.3666e-008 kg·m²
kg·m² kg·m²
1.8025e-009 9.5307e-010
Moment de inerţie Ip2 1.3657e-008 kg·m²
kg·m² kg·m²
3.6904e-010 2.6104e-011
Moment de inerţie Ip3 1.682e-009 kg·m²
kg·m² kg·m²
Statistici
Noduri 9181 900 1044
Elemente 4812 408 482

4.3.1. Rezultatele analizei implanturilor cu diferite înălţimi

În cadrul acestui proiect de diplomă s-au realizat mai multe analize. În continuare voi
prezenta rezultatele analizei în cazul analizei celor 6 bonturi cu înclinaţi diferite. Aceste