5.

APARATELE ORTODONTICE: DEFINIȚIE, CLASIFICARE, CARACTERISTICI GENERALE,

PARTICULARITĂȚI.
https://prezi.com/0fgwypbxfjjx/aparate-ortodontice-fixeavantajedezavantajemetode-de-trat/

Aparatele ortodontice sunt acele dispozitive care se aplică pe dinți și pe suportul lor structural și sunt
utilizate pentru efectuarea mișcărilor dentare și pentru schimbarea cresșterii și dezvoltării complexului dento-
maxilo-facial.

Aparatele ortodontice sunt clasificate după mai multe criterii:

1. După zona de aplicare:
a. aparate intraorale – aplicate în interiorul cavității orale (zona de acțiune și de sprijin) și pot fi:
 monomaxilare – aplicate pe maxilar sau mandibulă, au acțiune reciprocă și acționează în zone
diferite ale aceleași arcade dentare;
 intermaxilare – aplicate concomitent pe maxilar și pe mandibulă, au acțiune pe un maxilar și
sprijin pe celălalt maxilar;
 bimaxilare – aplicate concomitent pe maxilar și pe mandibulă, au acțiune la nivelul celor două
maxilare.
b. aparate extraorale – aplicate înafara cavității orale (zona de acțiune și de sprijin), în regiuni
învecinate (bărbie, calota craniană, frunte, etc.);
c. aparate intra-extraorale – aplicate în interiorul cavității orale (zona de acțiune) și înafara cavității
orale (zona de sprijin).

2. După modul de agregare:

a. aparate fixe – fixate pe suprafața dinților (colate sau cimentate) și îndepărtate numai de către
ortodont;
b. aparate mobilizabile – prezintă elemente de agregare (croșete sau gutiere) și sunt îndepărtate de
către ortodont sau pacient;
c. aparate mobile – nu prezintă elemente de agregare și sunt menținute în cavitatea orală prin
contracție musculară.

3. După natura forțelor ortodontice:

a. aparate mecanice – dezvoltă forțe ortodontice datorită calității materialelor componente (aparate
active);
b. aparate funcționale – transformă forțele musculare din timpul funcțiilor aparatului dento-maxilar în
forțe ortodontice (aparate funcționale);
c. aparate mixte – dezvoltă pe o zonă forțe ortodontice datorită calității materialelor componente, iar
pe altă zonă dezvoltă forțe ortodontice prin utilizarea forțelor naturale musculare
 4. După modul de acțiune:
a. aparate active – generează forțe ortodontice și produc mișcările dentare, stimularea sau înhibarea
creșterii aparatului dento-maxilar (aparate biomecanice, funcționale, mixte și fixe);
b. aparate pasive – nu generează forțe ortodontice și mențin poziția dinților sau a ocluziei dentare
(aparate de contenție și menținătoare de spațiu).

Aparatele ortodontice trebuie să îndeplinească anumite calități:

 să fie simplu și ușor de realizat;
 să fie ieftin;
 să fie igienic;
 să fie ușor de aplicat, activat și îndepărtat din cavitatea orală;
 să fie biocompatibil cu țesuturile cavității orale;
 să producă mișcarea dentară dorită, tridimensional, rapid, cu forțe lejere și continue;
 să asigure stabilitatea în cavitatea orală;
 să nu necesite multe ședințe de activare;
 să fie confortabil pacientului;
 să nu afecteze funcțiile aparatului dentomaxilare (masticația, fonația).

APARATE BIOMECANICE MOBILIZABILE

Aparatele biomecanice mobilizabile sunt aparate ortodontice intraorale monomaxilare care dezvoltă
forțe ortodontice capabile să producă mișcarea dentară și expansiunea maxilarelor și prezintă elemente de
agregare.

Caracteristicile comune ale aparatelor biomecanice mobilizabile sunt următoarele:

 prezintă elemente de ancoraj – croșete sau gutiere;

 prezintă elemente generatoare de forțe ortodontice – arcuri, șurub ortodontic;
 prezintă o suprafață mare de sprijin dento-periodontală și mucozală – reduce pericolul de
suprasolicitare a dinților;
 sunt purtate intermitent (18 ore pe zi) – dă posibilitatea de repaus a țesuturilor cu care vine în
contact;
 sunt îndepărtate de către pacient – dă posibilitatea igienizării cavității orale.

Indicațiile clinice ale aparatelor biomecanice mobilizabile sunt următoarele:

  în tratamentul interceptiv al anomaliilor dento-maxilare;
 în tratamentul activ al anomaliilor dentomaxilare;
 sunt eficiente până la vârsta de 12 – 14 ani, când se închide sutura mediopalatină;
 la pacienții cu igienă dentară corespunzătoare.

Avantajele aparatelor biomecanice mobilizabile sunt următoarele:

 au tehnologie simplă și relativ ușoară;

 permit adăugarea de noi elemente componente;
 permit adăugarea elementelor funcționale;
 permit adăugarea elementelor menținătorul de spațiu;
 permit o igienizare orală corespunzătoare în timpul tratamentului;
 permit tratarea de anomalii dentomaxilare ușoare și medii;
 timpul de confecționare în laboratorul de tehnică ortodontică este relativ scurt;
 reparația este ușor de realizat;
 costul aparatului este acceptabil pentru pacient;
 forțele ortodontice declanșate nu sunt mari;
 timpul afectat activării aparatului este scurt;
 permit activarea și de către medicul dentist;
 elementele componente ale aparatelor sunt nelimitate.

Dezavantajele aparatelor biomecanice mobilizabile sunt următoarele:

 fiind aparate mobilizabile, cooperarea pacientului devine esențială;

 deplasarea dentară se realizează numai prin mișcări de înclinare, datorită calității aliajelor;
 derotațiile dentare sunt dificil de realizat, numai prin cuplu de forțe;
 tratamentul este lung în cazul anomaliilor dento-maxilare severe;
 spațiile de extracție sunt dificil de închis, numai prin înclinarea dinților;
 trebuie schimbate la 6 luni, pentru a nu împiedeca creșterea maxilarelor;
 instabilitatea precară a aparatului, determina inconfortul pacientului;
 percepțiile termice și gustative sunt diminuate;
 provoacă uneori iritații ale mucoasei orale;
 partea acrilică a aparatului se impregnează cu microorganisme și resturi alimentare;
 reduce mult din spațiul oral;
 provoacă uneori senzații puternice de vomă;
 provoacă uneori manifestări psihice ale pacientului.
Clasificarea aparatelor mobilizabile se realizează după mai multe criterii:

După natura forțelor ortodontice:

 aparate biomecanice – dezvoltă forțe ortodontice datorită calității materialelor;

 aparate mixte – dezvoltă forțe ortodontice datorită calității materialelor și prin transformarea forțelor
naturale musculare.

După modul de agregare:

 aparate ancorate cu crosete;

 aparate ancorate cu gutiere.

După zona de aplicare:

 aparate maxilare (superioare);

 aparate mandibulare (inferioare).

Elemente componente

Principalele elementele componente ale aparatelor biomecanice mobilizabile sunt reprezentate de baza
aparatului, care încorporează elementele de ancoraj si elementele active. La acestea se pot adăuga elemente
funcționale sau de menținere a spațiului pe arcade, în funcție de cerințele
terapeutice.

A. Baza aparatului biomecanic mobilizabil

 Asigură sprijinul pe suprafața dento-alveolară și mucozală a cavității orale, transmite forțele

ortodontice la nivelul dinților și țesuturilor subiacente pe care se sprijină și fixează celelalte elemente
componente ale aparatului.
 Se confecționează din rășini acrilice, pe modelele de ghips, în laboratorul de tehnică ortodontică.

În funcție de locul de aplicare, baza aparatului este reprezentată

 de placa palatină (maxilară) și
 placa linguală (mandibulară) (figura 55).
Plăcile palatină și linguală prezintă două suprafețe:
 una mucozală, care vine în contact intim cu mucoasa cavității orale pe care se sprijină;
 și alta lucioasă, netedă și plată, care nu trebuie să jeneze mișcările limbii în timpul funcțiilor aparatului
dento-maxilar.
 Zonele papilelor interdentare trebuie despovărate prin folierea modelelor, pentru a preveni iritațiile
mecanice.

Placa palatină prezintă anumite particularități și caracteristici corespunzătoare morfologiei și zonelor

reflexogene ale bolții palatine, ca și a obiectivelor terapeutice:

 zona posterioară este răscroită sub forma unei curbe, care are punctul cel mai anterior la intersecția
liniei mediene cu linia ce unește fețele meziale ale molarilor primi permanenți sau ale molarilor
secunzi temporari și punctul cel mai posterior la intersecția liniei mediene cu linia ce unește fețele
distale ale molarilor primi permanenți sau ale molarilor secunzi temporari;
 în unele situații clinice, placa se răscroiește mai mult, reducându-se la două pelote palatine;
 în alte cazuri, placa poate fi prelungită până la ultimul dinte erupt pe arcada dentară;
 zona frontală se întinde până la coletul dinților sau până la cingulum dinților;
 zona laterală se întinde până la ecuatorul dinților sau până la suprafața ocluzală a dinților;
 grosimea plăcii este de aproximativ 2 mm.

Placa linguală prezintă anumite particularități și caracteristici corespunzătoare morfologiei și a zonelor

reflexogene ale planșeului oral, ca și a obiectivelor terapeutice:

 zona posterioară se întinde până la fețele meziale ale molarilor primi permanenți sau ale molarilor
secunzi temporari;
 în unele cazuri, placa poate fi prelungită până la ultimul dinte erupt pe arcada dentară;
 zona frontală se întinde până la coletul dinților sau până la cingulum dinților;
 zona laterală se întinde până la ecuatorul dinților sau până la suprafața ocluzală a dinților;
 zona inferioară se întinde până în fundul de sac paralingual, pentru a avea acțiune pe fața internă a
mandibulei, dar rămâne la distanță de 3 - 4 mm față de planșeul oral;
 se răscroieste la nivelul frenului lingual, pentru a nu produce leziuni de decubit;
 grosimea plăcii este de aproximativ 2 – 3 mm.

B. Elementele de ancoraj ale aparatelor biomecanice mobilizabile

 Asigura menținerea și stabilitatea aparatului în cavitatea orală.

 Se confecționează din sârmă de viplă elastică (federhart), cu secțiune rotundă (croșete) sau din rășini
acrilice (gutiere), pe modelele de ghips, în laboratorul de tehnică ortodontică.
Croșetele
 utilizează pentru inserția lor retentivitățile naturale ale fețelor vestibulare sau orale, meziale sau distale
ale dinților.
 Pot fi confecționate în laboratorul de tehnică ortodontică sau pot fi prefabricate.
 Croșetele se confecționează din sârmă de viplă elastică, cu secțiune rotundă și diametrul de 0,6 mm
pentru dinșții temporari și de 0,7 mm pentru dinții permanenți, pe modelele de ghips, cu ajutorul
cleștilor crampon, cu fălci plate, cu fălci rotunde, cu o falcă rotundă și una convexă, cu cleștele
Schwarz sau Adams.

Un croșet este alcătuit din trei porțiuni distincte:

 ansa este porțiunea croșetului care vine în contact cu zona retentivă a dintelui,
 bucla este porțiunea elastică a croșetului care permite posibilitatea ansei de a depăși zona retentivă, cu
scopul de a insera sau îndepărta aparatul de pe dinți și
 zona de retenție care este porțiunea croșetului prin care se fixează în baza plăcii, prezentând 2 - 3
cuduri în cel puțin două planuri și nu trebuie să depășească linia mediană amodelului.

Cele mai utilizate croșete din practica ortodontică sunt

- croșetul Stahl,
- în "delta",
- simplu,
- Schwarz,
- Adams și
- Jackson (figura 55).

Croșetul Stahl sau "în picătură" este un croșet ocluzo-interdentar.

 Este indicat pe dinții permanenți sau temporari, în arcade integre cu puncte de contact și în zonele
laterale.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului sau a cleștelui special.
 Este alcătuit din:
 ansa circulară – de dimensiunea spațiului interdentar în care se aplică și reprezintă zona de
retenție dentară;
 bucla – încalecă arcada dentară prin nișa masticatorie;
 zona retentivă – intră în placa acrilică.

Croșetul Stahl prezintă unele avantaje:

 - este foarte des folosit,
- oferă o bună stabilitate a aparatului,
- este ușor de confecționat,
- se deformează greu,
- se fracturează greu,
- poate fi reparat în cabinet și blochează egresia dinților.

Croșetul Stahl prezintă unele dezavantaje:

- incorect confecționat poate înălța ocluzia dentară,

- foarte strâns adaptat pe dinte are efect de pană, desfăcând punctul de contact interdentar,
- poate leza papila interdentară, când este prea lung sau incorect poziționat,
- poate să producă contacte premature și mișcări excentrice ale mandibulei, când înalță ocluzia dentară,
prin porțiunea care trece prin nișa masticatorie.

Adaptarea croșetului Stahl se realizează prin coborârea ansei într-o zonă mai retentivă, mai aproape de baza
spațiul interdentar.

Croșetul "în delta" sau triunghiular,

 Este un croșet ocluzointerdentar și utilizează aceeași zonă de retenție ca și croșetul Stahl.

 Este indicat în dentiția mixtă sau temporară, pe dinții temporari cu puncte de contact, mai ales la dinții
mandibulari, pentru că este mai retentiv decât crosetul Stahl și oferă o stabilitate mai bună.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului sau a cleștelui special.
 Este alcătuit din:
 ansa (pelota) în formă de triunghi isoscel – plasată cu vârful în spațiul interdentar, unde are o
angajare mai profundă și cu baza spre mucoasa gingivală, iar cu cele două laturi ale sale se sprijină
pe fețele proximale ale dinților vecini, care reprezintă zona de retenție dentară;
 bucla de dimensiuni mai mari – încalecă arcada dentară prin nișa masticatorie;
 zona de retenție – întră în placa acrilică.

Croșetul triunghiular prezintă unele avantaje:

 este des folosit,

 se deformează greu,
 se fracturează greu,
 poate fi reparat în cabinet,
  nu este foarte elastic,
 prezintă o retentivitate crescută, iar bucla elastică nu lezează mucoasa jugală.

Croșetul triunghiular prezintă unele dezavantaje:

 poate duce la înălțarea ocluziei când este incorect realizat,

 poate avea efect de pană, prin desfacerea punctului de contact și
 poate leza papila interdentară când este poziționat incorect.

Adaptarea crosetului triunghiular se realizează prin coborârea ansei într-o zonă mai retentivă, mai aproape
de baza spațiul interdentar.

Croșetul simplu sau direct este crosetul cervico-alveolar deschis dental din protetica dentară.

 Este indicat în arcade întrerupte prin edentații, spațieri sau treme, în prevenirea migrării dinților în
breșele edentate și se aplică mezial sau distal de un dinte sau un sector de arcadă dentară, pe care se
exercită forțe de mezializare sau distalizare.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 ansa subecuatorială – porțiune rectilinie paralelă cu mucoasa gingivală, înconjoară ⅔ din fața
vestibulară a dintelui, situată în ⅓ vestibulară dinspre colet, prelungită anterior cu o gheruță,
utilizând zona de retenție dentară vestibulară și se îndreaptă spre placa acrilică;
 zona de retenție – întră în placa acrilică.

Croșetul simplu prezintă unele avantaje:

 este usor de confecționat,

 are o activare discretă și împiedică înfundarea plăcii acrilice.

Croșetul simplu prezintă unele dezavantaje:

 eficiența ancorării este redusă,
 prea strâns activat pe dinte, poate determina separația lui de dinții vecini și
 nu se poate aplica pe dinții parțiali erupți, pentru că nu oferă o retentivitate crescută a feței vestibulare.

Adaptarea croșetului simplu se realizează prin închiderea ansei.

Croșetul Schwarz sau în săgeată, în treflă sau “lancelat”,

  este un croset pluridentar, aplicat pe 2 - 4 dinți laterali.
 Este indicat pe grupe de dinți laterali permanenți, pe arcade integre cu puncte de contact interdentare,
pe dinți permanenți pentru înălțarea definitivă a ocluziei dentare și pentru egresia dinților laterali.
 Se confecŃionează cu ajutorul cramponului sau a cleștelui special.
 Este alcătuit din:
 mai multe anse romboidale – situate în dreptul fiecărui spațiu interdentar, în formă de treflă sau
săgeată, unite printro porțiune orizontală paralelă cu mucoasa fixă, situată la 0,5 - 1 mm distanță
de aceasta (conexiunile interdentare dintre săgeți);
 două bucle meziale și distilă – încalecă arcada dentară prin nișele masticatorii;
 două zone de retenție – meziale (intră în placa acrilică prin nișa masticatorie dintre canin și
premolarul prim) și distale (intră din placa acrilică la 1 - 2 mm de ultimul molar prezent pe arcada
dentară).

Croșetul Schwarz prezintă unele avantaje:

 este un croșet pluridentar, cu acțiune blândă,

 favorizează egresia dinților și
 are un mare grad de elasticitate, datorită lungimii lui.

Croșetul Schwarz prezintă unele dezavantaje:

 este dificil de confecționat,
 se fracturează ușor, deoarece prezintă multe îndoituri ale sârmei,
 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară,
 ocupă din spațiul vestibulului bucal,
 creează multe zone retentive pentru alimente și impune o igienă dentară riguroasă,
 limitează purtarea aparatului în timpul masticației și poate leza papila gingivală.

Adaptarea croșetului Schwarz se realizează cu mâna, prin coborârea și înfundarea anselor în spațiul
interdentar, mai aproape de papila gingivală.

Croșetul Adams sau "în săniuță" sau croșetul universal sau Liverpool

 este indicat pe dinți izolați, în zona laterală (premolari, molari)

o croșet unidentar sau pe arcade integre
o croșet pluridentar,
o pe dinți parțial sau total erupți,
o pe dinți frontali (incisivi) și pe dinși permanenși sau temporari.
  Se confecționează cu ajutorul cramponului, cleștelui cu fălci late și subțiri, cleștelui cu fălci înguste
sau clește special (Adams).
 Este alcătuit din:
 două anse – ovale, meziale și distale sau în buclă, cârlig, helix, J-hook, tubușor, în contact cu fețele
proximale ale dintelui, utilizând ca zonă de retenție dentară divergența fețelor proximale ale
dintelui, unite vestibular cu o porțiune rectilinie, la distanță de fața vestibulară a dintelui;
 două bucle – mezială și distală, cu o porțiune verticală și o porțiune deschisă spre placă, care
încalecă arcada dentară prin nișele masticatorii;
 două zone de retenție – mezială și distală, care întră în placa acrilică.

Croșetul Adams prezintă unele avantaje:

 oferă maximă retenție,

 se deformează greu,
 forma porțiunii rectilinie poate fi modificată în funcție de cerințele clinice și terapeutice,
 este rigid și precis,
 este rezistent, dar dificil de realizat,
 blochează egresia dintelui și
 ocupă un minim de spațiu pe arcada dentară.

Croșetul Adams prezintă unele dezavantaje:

 se fracturează ușor,
 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară și poate determina înghesuirea dinților frontali
pe care se aplică.

Adaptarea crosetului Adams se realizează prin coborârea anselor spre coletul dentar, într-o zonă mezio-distală
mai îngustă a dintelui.

Croșetul Jackson sau crosetul inelar sau în "U",

 se aseamănă cu croșetul Adams, dar nu prezintă ansele proximale și este un croșet vestibulo-cervical.
 Este indicat pe dinți izolați în zona laterală – croșet unidentar sau pe dinții permanenți.
 Se confecŃionează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 ansă în porțiunea centrală – subecuatorial, adaptată intim pe suprafața dintelui, care poate fi
rectilinie sau poate prezenta mai multe forme (buclă, cârlig, etc.), utilizând ca zonă de retenție
dentară fața vestibulară în ⅓ coletului dintelui;
 două bucle mezială și distală – întră în placa acrilică.
Croșetul Jackson prezintă unele avantaje:

 oferă o adecvată retenție,

 se deformează greu,
 se fracturează greu,
 forma ansei poate fi modificată în funcție de cerințele clinice și terapeutice,
 este rigid și precis,
 blochează egresia dintelui,
 blochează deplasările în sens mezio-distal a dintelui, și este ușor de confecționat.

Croșetul Jackson prezintă unele dezavantaje:

 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară,
 poate produce înclinarea orală a dintelui pe care se aplică, reducându-i-se retentivitatea și nu se poate
aplica pe dinții parțiali erupți.

Adaptarea croșetului Jackson se realizează prin coborârea ansei spre coletul dentar, într-o zonă mezio-distală
mai îngustă a dintelui.

Gutiera ca mijloc de ancoraj este un element acrilic care iese din placă în regiunile laterale ale arcadelor
dentare.
 Este indicată pe dinți neslefuiți, când nu se pot utiliza croșetele și când este necesară o înălțarea a
ocluziei dentare, o dezangrenare a arcadelor dentare, efectuarea saltului articular, utilizarea forțelor
ortodontice medii (șurub ortodontic), în laterodeviație mandibulară, în decondiționarea ticului de
propulsie a mandibulei, în bruxismul nocturn și în sindromul algo-disfuncțional a articulației temporo-
mandibulare.
 Gutiera ca mijloc de ancoraj face corp comun cu placa acrilică, îmbracă fața orală, ocluzală și
vestibulară a grupului de dinți laterali, dar rămâne la distanță de 2 - 3 mm de festonul gingival
vestibular, pentru a nu provoca iritații periodontale și pentru a asigura igiena orală și vine în contact
intim cu suprafața dentară.
 Suprafața ocluzală a gutierei poate fi plană (dezangrenare interarcadică, relaxare musculară) sau
cuspidată în formă de microplanuri înclinate (conducere mandibulară), în funcție de cerințele clinice și
terapeutice.
 Pereții gutierei trebuie să aibă o grosime uniformă, pentru a evita fracturarea și pentru a conferi
elasticitatea adecvată.
 În sens vertical, gutiera trebuie să fie suficient de înaltă pentru a dezangrena arcadele dentare, dar să nu
depăsească spațiul de inocluzie fiziologică de 2 - 4 mm.
Gutiera ca mijloc de ancoraj prezintă unele avantaje:
 oferă o maximă retenție a aparatului,
 placa se poate răscroi posterior foarte mult,
 oferă bază largă de retenție a elementelor active ale aparatului,
 are efect de solidarizare a unui grup de dinți, forțele ortodontice fiind uniform repartizate, blochează
mișcarea nedorită a dințŃilor,
 se poate fixa orice element accesoriu (cârlig, tubușor, etc.),
 favorizează ingresia dinților laterali,
 blochează extruzia dinților laterali și este ușor de confecționat.

Gutiera ca mijloc de ancoraj prezintă unele dezavantaje:

 favorizează apariția cariei dentare într-o igienă orală deficitară ("caria de gutieră" care apare pe
vârfurile cuspidiene),
 poate produce abrazia smalțului dinților cuprinși în gutieră, datorită frecării dinte - acrilat, prin
introducerea și scoaterea aparatului din cavitatea orală,
 se poate fractura la presiunile masticatorii, prin purtare, contactul adaptării intime a dinților se pierde
și gutiera necesită o căptușire, înclinarea vestibulară sau linguală a dinților determină o pierdere a
contactul cu gutiera, sunt solicitați atât dinții cuprinși în gutieră, cât și ceilalți dinți, producând o
ingresie dentară și o rotație anterioară a mandibulei,
 are rezistență scăzută la abrazie, necesitând adăugare de acrilat pe suprafața ei ocluzală și blochează
erupția dinților care-i acoperă.

Adaptarea gutierei ca mijloc de ancoraj se realizează prin adăugarea sau șlefuirea suprafeței ocluzale, până la
obținerea spațiului de inocluzie fiziologică dintre fețele incizale ale dinților frontali.

C. Elementele active ale aparatelor biomecanice mobilizabile

 declansează forțele ortodontice care asigură deplasarea dentară și stimularea creșterii maxilarelor.
 Arcurile aparatelor biomecanice mobilizabile pot fi confecționate în laboratorul de tehnică ortodontică
sau pot fi prefabricate.
 Arcurile se confecționează din sârme de viplă elastică (federhart), cu secțiune rotundă și diametru între
1 - 1,2 mm (arcul Coffin), de 0,8 mm (arcul vestibular) sau de 0,7 mm (arcuri secundare), pe modelele
de ghips, cu ajutorul cleștilor crampon, cu fălci plate, cu fălci rotunde, cu o falcă rotundă și una
convexă.
 Un arc este alcătuit din trei porțiuni distincte:
o Porțiunea activă, care vine în contact cu dintele pe care se exercită o forță ortodontică,
 o Porțiunea intermediară este porțiunea elastică a arcului, care are o lungime variabilă în funcție
de distanța față de dinte și de poziția arcului față de arcada dentară (vestibulară sau orală) și
necesită o activare de către ortodont și
o zona de retenție care este porțiunea arcului prin care se fixează în baza plăcii, prezentând 2 –3
cuduri în cel puțin două planuri și nu trebuie să depăsească linia mediană a modelului.

Elementele active ale aparatelor biomecanice mobilizabile sunt clasificate în:

 elemente principale
o șurubul ortodontic,
o arcul Coffin;

 elemente secundare
o arcurile vestibulare sau
o orale.

1. Elementele active principale ale aparatelor biomecanice mobilizabile dezvoltă forțe ortodontice medii.

Arcul Coffin sau "în liră"

 are o acțiune de expansiune radială a arcadei maxilare și a fost înlocuit de șurubul ortodontic, după
apariția acestuia.
 Este indicat în
 compresiunea simetrică a maxilarului, în dentiția temporară și prima etapă a dentiției mixte.
 Se confecționează pe modelul de ghips din sârmă de viplă elastică cu ajutorul cramponului.
 Plasarea arcului Coffin în placa acrilică diferă după situația clinică și obiectivele terapeutice.
 Este alcătuit din:
- Porțiunea activă – curbura principală, activă, posterioară, care vine înafara plăcii acrilice;
- zona de retenție – două extremități recurbate, anteriore, care retenționează în placa acrilică.

Arcul Coffin prezintă unele avantaje:

 forța aplicată pe arcadă este continuă și

 nu se fracturează usor.

Arcul Coffin prezintă unele dezavantaje:

  nu are eficiență în dentiția permanentă,
 în momentul activării lui, cele două jumătăți ale plăcii acrilice se pot deplasa atât în sens transversal,
cât și în sens vertical, ducând la instabilitatea aparatului, ceea ce necesită o ancorare foarte puternică
(gutiere ca mijloc de ancoraj).

Activarea arcului Coffin se realizează prin prinderea buclei circulare libere și turtirea acesteia, perpendicular
pe planul curburii, cu ajutorul cleștelui cu fălci late, pe o distanță de 1 mm, la 10 - 14 zile.

Șurubul ortodontic
 este un element activ mecanic prefabricat, care transformă forța de rotație prin activarea sa, într-o
mișcare de translație și produce forțe ortodontice medii și intermitente, care sunt transmise prin
intermediul plăcii acrilice țesuturilor subiacente sau sunt transmise dinților.
 Este indicat în expansiunea maxilară simetrică sau asimetrică, în deplasarea unui grup de dinți
vestibular sau distal și în deplasarea unui singur dinte vestibular sau distal.
 Șurubul ortodontic se înglobează în placa acrilică, care apoi este secționată în funcție de poziția
șurubului.
 Plasarea șurubului ortodontic în placa acrilică se face în funcție de obiectivele terapeutice (figura 55):
 șurubul biactiv median – se plasează pe linia mediană, în dreptul premolarilor sau molarilor
temporari, placa se secționează pe linia mediană și produce un efect de expansiune simetrică
maxilară;
 șurubul în "V" median – se plasează pe linia mediană, în dreptul premolarilor sau molarilor
temporari, placa se secționează pe linia mediană și produce un efect de expansiune radiară
maxilară;
 șurubul unisens – se plasează pe linia mediană, în dreptul dinților anteriori, placa se secționează în
trapez și produce un efect de alungire anterioară a arcadei maxilare;
 șurubul unisens – se plasează paramedian, paralel cu linia mediană, în dreptul sectorului de arcadă
pe care va acționa, placa se secționează paramedian, în "L" și produce un efect de distalizare a
arcadei dentare;
 șurubul unisens – se plasează paramedian, perpendicular pe linia mediană, în dreptul sectorului de
arcadă pe care va acționa, placa se secționează paramedian în "L" și produce un efect de
expansiune asimetrică maxilară;
 șurubul unisens – se plasează paramedian, în dreptul unui dinte pe care va acționa, placa se
secționează în "U" și produce un efect de vestibularizare a dintelui;
 două șuruburi biactive – se plasează paramedian și oblic, pe sutura incisivocanină, șuruburile
trebuie să fie perpendiculare unul pe celălalt și să aibă ca bisectoare linia mediană, placa se
secționează în "Y" și produce un efect de expansiune radiară maxilară.
 Fig. 55- Aparate biomecanice mobilizabile

Șurubul ortodontic prezintă unele avantaje:

 dezvoltă o forșă ortodontică controlabilă,

 se fracturează greu,
 este rigid și precis,
 este ușor de montat în placa acrilică și
 este ușor de activat.

Surubul ortodontic prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă duce la instabilitatea aparatului,

 iar reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară, după o nouă amprentare.
 Activarea surubului ortodontic se realizează prin deschiderea șurubului în sensul săgeții, cu ajutorul
cheiței de activare.
 Șurubul biactiv se activează cu 90º la 5 - 7 zile, iar șurubul unisens se activează cu 180º la 5 - 7 zile

2. Elementele active secundare ale aparatelor biomecanice mobilizabile

 dezvoltă forțe ortodontice ușoare și continue și acționează pe un număr limitat de dinți.

 Mărimea forței depinde de numărul de dinți pe care se aplică, de suprafața lor radiculară și este
exprimată prin confortul pacientului.
 Forța optimă produsă de un arc secundar, trebuie să fie de 20 g/cm² pe suprafața radiculară.
 Intensitatea forței exercitată pe dinți, depinde de dimensiunea și de lungimea arcului. Cu cât
dimensiunea arcului este mai mică cu atât forța exercitată este mai mică, dar elasticitatea arcului este
mai mare. Cu cât lungimea arcului este mai mare cu atât forța exercitată este mai mare și elasticitatea
arcului este mai mare.

Arcurile secundare ale aparatelor biomecanice mobilizabile se clasifică în

 arcuri simple (cu bucle și fără helix-uri) și

 arcuri compuse (cu bucle și cu helix-uri).

Direcția de mișcare a dintelui, produsă de forța arcurilor secundare, depinde de felul contactului cu
dintele.
  Arcurile vestibulare produc o mișcare de oralizare și de mezializare sau distalizare a dintelui,
 iar arcurile orale produc o mișcare de vestibularizare și de mezializare sau distalizare a dintelui, în
funcție de construcția lor (figura 55).

Arcul vestibular
 este plasat pe fața vestibulară a dinților frontali.
 Este indicat în:
o inocluzia sagitală pozitivă redusă, realizând retrudarea grupului frontal prin palato-versie, când
arcul este poziționat la ½ feței vestibulare incisive;
o înghesuirea dentară frontală cu spațiul pe arcadă, realizând alinierea dinților prin cuplu de forțe,
împreună cu un arc oral (buclă dublă, seceră, etc.);
o stimularea erupției dinților, realizând egresia dentară, când arcul este poziționat în ⅓ cervicală a
fețelor vestibulare incisive;
o supraocluzia frontală ușoară, realizând ingresia dinților, când arcul este poziționat în ⅓ incizală a
fețelor vestibulare incisive;
o presiuni anormale ale buzei asupra incisivilor, realizând menținerea buzei la distanță, când arcul se
află la distanță de dinții frontali și în contact cu buza, eventual prin intermediul unei pelote acrilice;
o ectopia vestibulară de canini, în asociere cu arcul de distalizare canină, realizând palato-versia
caninilor.
 Arcul vestibular se confecționează pe modelul de ghips din sârmă de viplă elastică cu diametrul de 0,7
- 0,8 mm, cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 Porțiunea activă – curbura principală,care se sprijină pe dinții frontali;
 zonele de activare – două bucle, cu forme diferite (rotunjite, pătrate, triunghiulare, în deget de
mănușă, etc.), situate la ⅔ distale ale fețelor vestibulare ale caninilor;
 două zone care încalecă arcada dentară prin nișele masticatorii – între canini și premolarii primi;
 două zone de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul vestibular prezintă unele avantaje:

 controlează arcada dentară fronto-intermediară, în sens sagital,

 porțiunea rectilinie permite înglobarea unor elemente accesorii,
 în funcție de necesitățile clinice și terapeutice, este foarte stabil și
 se deformează greu.

Arcul vestibular prezintă unele dezavantaje:

 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară, prin înlocuirea arcului, iar
  în dentiția mixtă poate împiedica creșterea sagitală dentomaxilară.

Activarea arcului vestibular se realizează prin strângerea buclele de activare și șlefuirea plăcii acrilice
aproximativ 1 mm în dreptul incisivilor și caninilor, la 10 - 14 zile.

Arcul de distalizare canină sau arcul în "ac de siguranță"

 este plasat pe fața vestibulară a caninului și prezintă mai multe variante de design.
 Este indicat în ectopia vestibulară de canin, aflat în mezio-vestibulo-infrapoziție, realizând distalizarea
și egresia caninului și se asociază cu arcul vestibular pentru oralizarea caninului.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului sau cu clește cu fălci rotunde.
 Este alcătuit din:
 Porțiunea activă și zona de activare – ansa circulară de 4 - 6 mm adaptată la circumferința
caninului, prelungită anterior cu o gheruță, înconjurând ⅓ din fața mezio-orală și fața vestibulară a
caninului;
 Porțiunea rectilinie paralelă cu mucoasa fixă, la distanță de 0,5 mm;
 bucla de elasticitate în dreptul molarului prim permanent;
 porțiune care încalecă arcada dentară prin nișa masticatorie – între molarii prim și secund
permanenți;
 zona de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul de distalizare canină prezintă unele avantaje:

 controlează poziția caninului erupt parțial sau total, în sens sagital,

 nu se fracturează ușor și
 se deformează greu.

Arcul de distalizare canină prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă sau plasarea bilaterală a arcului, desprinde anterior placa acrilică, de aceea trebuie
asociat cu arcul vestibular, care are rolul și de menținere a plăcii,
 iar reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară.

Activarea arcului de distalizare canină se realizează prin scurtarea ansei cu aproximativ 1 mm, la 10 - 14 zile.

Arcul în ciupercă

 este plasat pe fața orală a incisivilor și are mai multe variante de design.
  Este indicat în palato-versia incisivilor și alinierea curburii incisive, în rotația incisivilor prin cuplu de
forțe cu arcul vestibular.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 Porțiunea activă – zona centrală în contact cu ⅓ medie a fețelor orale ale incisivilor;
 zona de activare – două bucle situate de o parte și alta a porțiunii elastice, în formă de "S";
 zona de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul în ciupercă prezintă unele avantaje:

 controlează curbura dinților frontali, în sens sagital,

 nu se fracturează ușor și
 se deformează greu.

Arcul în ciupercă prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă desprinde anterior placa acrilică sau derapează pe dinții frontali,
 dar plasat superior, în ocluzie adâncă în acoperiș, poate interfera cu marginea incizală a incisivilor
inferiori, iar
 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară.

Activarea arcului în ciupercă se realizează prin deschiderea buclelor în formă de "S", la 7 - 14 zile.

Arcul în buclă dublă sau în buclă simplă

 este plasat pe fața orală a unui incisiv.

 Este indicat în palato-versia incisivului, în rotația incisivului prin cuplu de forțe cu arcul vestibular,
 arcul în buclă dublă fiind indicat la incisivii maxilari,
 iar arcul în buclă simplă la incisivii mandibulari, în funcție de mărimea spațiului dintre placa acrilică și
dinte.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 zona activă – în contact cu fața orală a incisivului;
 zona de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul în buclă dublă sau în buclă simplă prezintă unele avantaje:

  controlează incisivul, în sens sagital,
 bucla dublă nu se fracturează ușor și
 este ușor de confecționat.

Arcul în buclă dublă sau în buclă simplă prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă duce la deraparea pe dinte,

 iar plasat superior, în ocluzie adâncă în acoperiș, poate interfera cu marginea incizală a incisivilor
inferiori,
 bucla simplă are elasticitate redusă și se poate rupe ușor și
 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară.

Activarea arcului în buclă dublă se realizează prin deschiderea celei de-a doua bucle, iar a arcului în buclă
simplă prin strângerea buclei, la 7 - 14 zile.

Arcul în seceră simplă sau în seceră dublă sau în “S”

 este plasat pe fața orală a unui incisiv.

 Este indicat în rotația incisivă prin cuplu de forțe cu arcul vestibular,
 partea activă a secerii vine în contact cu muchia orală a dintelui rotat, în palato-versia unui incisiv (mai
ales inferior), în deplasarea mezială sau distală combinată cu palatoversia unui incisiv, capătul arcului
încadrând dintele pe fața opusă direcției de deplasare.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 zona activă – bucla în formă de "S" (secera dublă);
 zona de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul în seceră simplă sau în seceră dublă prezintă unele avantaje:

 controlează incisivul, în sens sagital și mezio-distal și

 este ușor de confecționat.

Arcul în seceră simplă sau în seceră dublă prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă duce la deraparea pe dinte,

 secera simplă are elasticitate redusă și se poate rupe usor; și
 reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară.
Activarea arcului în seceră dublă, se realizează prin deschiderea selectivă a buclei în “S”, iar a arcului în
seceră simplă prin deschiderea părții active, la 7 - 14 zile.

Arcul diapazon sau în “ac de păr”

 este plasat pe fața mezială sau distală a unui incisiv.

 Este indicat în deplasarea mezială sau distală a unui incisiv și în închiderea diastemei interincisive.
 Se confecționează cu ajutorul cramponului.
 Este alcătuit din:
 zona activă – porțiunea rectilinie, prelungită anterior cu o gheruță;
 zona de retenție – intră în placa acrilică.

Arcul diapazon prezintă unele avantaje:

 controlează incisivul mezio-distal și
 este ușor de confecționat.

Arcul diapazon prezintă unele dezavantaje:

 activarea excesivă duce la transformarea lui în croșet simplu și produce rotația incisivului,
 are elasticitate redusă și se poate rupe ușor.
 iar reparația se face numai în laboratorul de tehnică dentară.

Activarea arcului diapazon se realizează prin aducerea capătului arcului, de la ieșirea lui din placa acrilică, în
sensul deplasării incisivului, la 7 - 14 zile.

D. Elementele funcționale (opționale) ale aparatelor mobilizabile mixte

 transformă forțele musculare din timpul funcțiilor aparatului dento-maxilar în forțe ortodontice și
 sunt reprezentate de
 planul înclinat,
 platoul retroincizal,
 scutul lingual și
 gutiera ocluzală.

1. Planul înclinat
 este un element acrilic sau metalic care iese din placa acrilică în regiunea anterioară sau laterală.
 Planul înclinat se plasează la placa palatină sau linguală, în funcție de obiectivele terapeutice (figura
56).
Planul înclinat acrilic la placa superioară,

 în regiunea anterioară utilizează forța mușchilor propulsori ai mandibulei.

 Este indicat în corectarea retropoziției mandibulare funcționale prin ghidarea mișcărilor mandibulare
și în corectarea ocluziei distalizate.
 Planul înclinat face corp comun cu placa palatină, în sens transversal, se întinde de la canin la canin,
în sens vertical pornește de la coletul incisivilor superiori și are o direcție oblică, în jos și înapoi și o
înclinație de 45 - 65º.
 Planul înclinat trebuie să fie suficient de înalt, pentru a putea dirija mandibula în propulsie, când
aceasta realizează drumul de închidere a cavității orale.
 Dinții inferiori trebuie să se situeze înaintea planului înclinat.
 Dinții laterali trebuie să realizeze o ocluzie neutrală, în cazul în care distoocluzia nu este mai mare
de 5 mm.
Planul înclinat la placa superioară
 corectează retropoziția mandibulei prin următorul mecanism de acțiune:
 tonifică mușchii propulsori ai mandibulei;
 stimulează creșterea mandibulei în sens sagital prin întinderea mușchilor pterigoidieni interni;
 remodelează elementele articulației temporo-mandibulare;
 corectează poziția distalizată a mandibulei, realizând rapoartele ocluzale neutrale.

Planul înclinat acrilic la placa inferioară,

 în regiunea anterioară utilizează forța muschilor ridicători și retropulsori ai mandibulei.

 Este indicat în:
 corectarea angrenajelor inverse sau a ocluziei inverse frontale determinate de modificările de ax ale
frontalilor superiori, când dinții superiori au spațiu pe arcada dentară și prezintă o poziție favorabilă
vestibularizării lor (frontalii nu sunt rotați);
 corectarea conducției forțate terminale de mezializare a mandibulei;
 ghidarea erupției dentare, când frontalii superiori sunt parțial erupți sau frontalii inferiori sunt
malpoziționați.
 Planul înclinat face corp comun cu placa linguală, în sens transversal se întinde de la canin la canin, în
sens vertical, pornește de la marginea incizală a incisivilor inferiori și are o direcție oblică, în sus și
înapoi și o înclinație de 45 - 65º.
 Înălțimea planului înclinat nu trebuie să depăsească spațiul de inocluzie fiziologică de 2 - 4 mm.
 Numai dinții superiori angrenați invers trebuie să realizeze contacte cu planul înclinat, în timp ce dinții
laterali nu trebuie să realizeze contacte dentare, ci să rămână la distanță de 2 – 4 mm.
 Planul înclinat la placa inferioară corectează angrenajul invers frontal prin următorul mecanism de
acțiune:
o Forțele verticale din timpul masticației se descompun pe planul înclinat, după principiul
paralelogramului forțelor, într-o forță verticală și una orizontală, care are ca rezultat
vestibularizarea dinților angrenați invers.
 Planul înclinat la placa inferioară nu se poartă mai mult de două săptămâni, chiar dacă nu s-a realizat
corectarea, pentru că există pericolul egresiei dinților laterali, cu apariția ocluziei deschise frontale.

2. Platoul retroincizal
 este un element acrilic care iese din placa acrilică superioară,
 în regiunea anterioară simutilizează forța mușchilor ridicători ai mandibulei.
 Este indicat în corectarea ocluziei adânci, produsă prin supra-alveolo-poziția frontalilor inferiori sau
prin infra-alveolopoziŃia dinților laterali.
 Platoul retroincizal este ca o modelare particulară (îngroșare) a plăcii în zona retroincizală, care face
corp comun cu placa palatină, în sens transversal se întinde de la canin la canin și în sens vertical
trebuie să fie suficient de înalt, dar nu trebuie să depăsească spațiul de inocluzie fiziologică de 2 - 4
mm.
 Trecerea de la platou la restul plăcii se face treptat, astfel încât numai frontalii inferiori să realizeze
contacte cu platoul retroincizal, în timp ce dinții laterali nu trebuie să facă contacte dentare, ci să
rămână la distanță de 2 - 4 mm.
 Platoul retroincizal corectează ocluzia adâncă prin următorul mecanism de acțiune:
 se produce intruzia incisivilor inferiori, pentru că toate forțele masticatorii sunt preluate de acești
dinți, prin stabilirea contactelor cu platoul retroincizal;
 în zona laterală, se produce fenomenul de căutare a antagonișstilor, care determină egresia dinților
laterali.
 Pentru eficiența platoului retroincizal, pacientul trebuie să poarte aparatul în timpul masticației și să
facă exerciții de strângerea dinților.

3. Scutul lingual
 este un element metalic care iese din placa acrilică superioară în regiunea anterioară (figura 56).
 Este indicat în deglutiția atipică de tip protruziv anterior complet, împiedicând pătrunderea limbii
printre dinți în timpul deglutiției și fonației (în dentiția temporară și dentiția mixtă), în obiceiurile
vicioase de sugere a degetului, împiedicând practicarea obiceiului și în ocluzia deschisă frontală
funcțională.
 Scutul lingual este un grilaj din sârmă, cu ondulații verticale, care iese vertical din placa acrilică în
zona retroincizală, având o înclinație usor oblică către posterior. În sens transversal se întinde de la
canin la canin, urmărind curbura arcadei dento-alveolare inferioare. În sens vertical, trebuie să fie
 suficient de înalt, pentru a împiedica pătrunderea limbii sau a degetului pe sub scut, dar să nu
depăsească ½ feței linguale a incisivilor inferiori.
 Se confecțŃionează din sârmă de viplă elastică, rotundă pe secțiune, cu diametru între 0,6 - 0,8 mm, cu
ajutorul cramponului.
 Scutul lingual este un obstacol pentru pătrunderea limbii sau a degetului printre dinți și nu corectează
disfuncția linguală.

4. Gutiera ocluzală sau masa acrilică interocluzală

 este un element acrilic care iese din placă în regiunile laterale ale arcadelor dentare.
 Este indicată când este necesară o dezangrenare a arcadelor dentare, când este necesar efectuarea
saltului articular, când este necesară o înălțarea a ocluziei dentare, când se utilizează forțe ortodontice
medii (șurub ortodontic), în laterodeviație mandibulară, decondiționarea ticului de propulsie a
mandibulei, bruxism noctum și în sindromul algo-disfuncțional a articulației temporo-mandibulare.
 Gutiera ocluzală este o prelungire a bazei plăcii acrilice peste fețele ocluzale ale dinților laterali, care
face corp comun cu placa acrilică, îmbracă fața orală și ocluzală a grupului de dinși laterali, se termină
la nivelul feșei vestibulare (fără să o acopere) a dinșilor laterali și vine în contact intim cu suprafața
dentară. În funcție de cerințele clinice și terapeutice, suprafața ocluzală a gutierei poate fi plană
(dezangrenarea interarcadică, împiedicarea egresiei dinților laterali, relaxare musculară) sau cuspidată
în formă de microplanuri înclinate (conducere mandibulară). Pereții gutierei trebuie să aibă o grosime
uniformă, pentru a evita fracturarea ei. În sens vertical, gutiera trebuie să fie suficient de înaltă pentru
a dezangrena arcadele dentare, dar nu trebuie să depăsească spațiul de inocluzie fiziologică de 2 - 4
mm.
 Gutiera ocluzală produce o înălțare de ocluzie, provizorie, care facilitează acțiunea șurubului
ortodontic (dezangrenarea interarcadică și alunecarea maxilarului pe mandibulă în sens transversal)
sau efectuarea saltului articular. Aparatul trebuie să cuprindă în alcătuirea lui croșete pentru ancorare,
deoarece gutiera ocluzală nu este un element de ancoraj.

Gutiera ocluzală prezintă unele avantaje:

 dezangrenează arcadele dentare,
 blochează extruzia dinților laterali,
 nu favorizează apariția "cariei de gutieră",
 dinții cuprinsi în gutieră nu sunt solicitați,
 nu produce abrazia smalțului dinŃților și
 este ușor de confecționat.

Gutiera ocluzală prezintă unele dezavantaje:

 se poate fractura la presiunile masticatorii,
 are rezistență scăzută la abrazie,
  necesitând adăugare de acrilat pe suprafața ei ocluzală.

Adaptarea gutierei ocluzale se realizează prin adăugarea sau șlefuirea suprafeței ocluzale, până la obținerea
spațiului de inocluzie fiziologică dintre fețele incizale ale dinților frontali.

Tipuri de aparate mobilizabile

Cele mai cunoscute și uzuale aparate mobilizabile mixte sunt

 plăcuța Schwarz,
 aparatul Brückl-Reichenbach
 aparatul de decondiționare a deglutiției protruzive.

A. Plăcuța Schwarz
 este un aparat mobilizabil mixt,
 indicat în compresiunea simetrică de maxilar cu retropoziția mandibulară funcțională (clasa II/1
Angle), din dentiția mixtă.
 Plăcuța Schwarz este formată din placă palatină cu șurub biactiv median, secționată pe linia mediană,
ancorată cu croșete Schwarz, cu arc vestibular superior și plan înclinat anterior.
 Plăcuța Schwarz produce expansiunea arcadei maxilare, retrudarea grupului frontal superior, egresia
dinților laterali și mezializarea mandibulei.
 Șurubul ortodontic realizează expansiunea simetrică a suturii medio-palatine, iar arcul vestibular
superior este activat pasiv în timpul activării șurubului ortodontic, realizându-se turtirea curburii
principale a arcului vestibular, care produce retrudarea grupului frontal superior, aflat în
vestibuloversie.
 Croșetele Schwarz favorizează egresia dinților laterali, corectând ocluzia adâncă asociată clasei II/1
Angle.
 Înălțimea corespunzătoare a planului înclinat obligă pacientul să închidă cavitatea orală înaintea
planului înclinat, astfel se realizează propulsia mandibulei și corectarea ocluziei distalizate, iar ulterior
se produce creșterea sagitală a mandibulei, prin activitatea intensă a mușchilor pterigoidieni externi.
 Pentru eficiența planului înclinat la placa superioară, pacientul trebuie să poarte aparatul în timpul
masticației, să aibă o alimentație cu alimente de consistență tare și să facă exerciții de propulsie a
mandibulei.
 Verificarea rezultatelor terapeutice se fac după 6 luni, prin testul de retropulsie mandibulară, care
trebuie să fie negativ.

B. Aparatul Brückl-Reichenbach
 este un aparat mobilizabil funcțional,
  indicat în corectarea angrenajelor inverse frontale sau a ocluziei inverse frontale datorită modificărilor
de ax ale dinților frontali, din dentiția mixtă.
 Aparatul Brückl-Reichenbach este format din placă linguală ancorată cu crosete Schwarz, cu arc
vestibular inferior și plan înclinat anterior.
 Aparatul Brückl-Reichenbach realizează saltului articular, vestibularizarea frontalilor superiori
angrenați invers și retrudarea frontalilor inferiori. Forța mușchilor ridicători ai mandibulei transmisă
dinților în timpul masticației, se descompune pe planul înclinat, într-o forță orizontală care realizează
vestibularea dinilor froŃntali superiori angrenați invers și una verticală care este anihilată de
periodonțiul dinților.
 Saltul articular al dinților frontali superiori angrenațŃi invers se realizează prin dezangrenarea
arcadelor laterale, datorită înălțimii planului înclinat. Arcul vestibular inferior realizează retrudarea
grupului frontal inferior, aflat în vestibulo-versie.
 Pentru eficiența planului înclinat la placa inferioară, pacientul trebuie să poarte aparatul în timpul
masticației, să aibă o alimentație cu alimente de consistență tare și să facă exerciții de strângerea
dinților.
 Verificarea rezultatelor terapeutice se fac după:
 o săptămână – se verifică dacă planul înclinat nu prezintă un sanț în dreptul incisivului pe care a
acționat și se adaugă acrilat autopolimerizabil, pentru ca planul înclinat să devină neted;
 după două săptămâni – dintele în angrenaj invers trebuie să fie corectat, dacă pacientul a respectat
toate indicațiile.

C. Aparat de decondiționare a deglutiției protruzive

 este un aparat mobilizabil funcțional sau mixt (cu șurub ortodontic),
 indicat în corectarea ocluziei deschise frontale funcționale, din dentiția mixtă (figura 56).
 Aparatul este format din placă palatină ancorată cu croșete, cu scut lingual și bobiță Walkhoff (șurub
ortodontic opțional).
 Dacă placa palatină prezintă șurub ortodontic median, scutul lingual se realizează din două bucăți de
sârmă separate, pentru a nu fi secționat odată cu placa acrilică și a nu contracara acțiunea șurubului
ortodontic.
 Bobița Walkhoff este realizată din acrilat, la limita mediană posterioară a plăcii palatine, sub forma
unei mici ridicături sferice, care poate iesi direct din placă sau poate prezenta un mic arc spiralat, care
leagă bobița de placă (figura 56).
 Aparatul oprește protruzia limbii și decondiționează deglutiția atipică. Scutul lingual interceptează
acțiunea limbii de pătrundere între arcadele dentare, oferind dinților frontali opriți în erupție, să îsi reia
erupția și să se închidă ocluzia frontală.
 Prin efectuarea exercițiilor miofuncționale linguale, cu ajutorul bobiței Walkhoff, se decondiționează
reflexul deglutiției protruzive.
Aparatul prezintă unele dezavantaje:
 dacă pacientul nu execută exercițiile miofuncționale linguale cu ajutorul bobiței Walkhoff, deglutiția
atipică nu se decondiționează;
 dacă scutul lingual este prea lung, împiedică mobilizarea limbii și produce leziuni de decubit la nivelul
mucoasei gingivale retroincizale inferioare sau cavitatea orală nu poate fi închisă;
 dacă scutul lingual este prea scurt, limba pătrunde pe sub el și poate produce leziuni de decubit la
nivelul mucoasei linguale;
 dacă scutul lingual nu respectă curbura arcadei frontale, se reduce spațiul oral necesar mișcărilor limbii
și produce senzația de sufocare;
 când se asociază cu compresiunea de maxilar, spațiul oral este deja redus, iar tratamentul trebuie
efectuat în etape succesive: întâi se corectează compresiunea de maxilar (șurub ortodontic) și apoi
disfuncția linguală (scut lingual).

Algoritmul clinico-tehnologic
Confecționarea unui aparat mobilizabil biomecanic sau mixt se realizează prin parcurgerea mai multor
etape clinice și de laborator, abordând metoda clasică sau modernă.

A. Metoda clasică de confecționare a aparatelor ortodontice acrilice prezintă mai multe faze clinice și de
laborator:
1. Faza clinică are ca scop examinarea clinică și paraclinică a pacientului, stabilirea diagnosticului
ortodontic și a planului de tratament.
2. Faza clinică are ca scop amprentarea bimaxilară a cavității orale și înregistrarea ocluziei dentare
habituale.
3. Faza de laborator are ca scop realizarea modelului din ghips (de studiu și de lucru).
4. Faza clinică are ca scop efectuarea studiului de model, în urma căruia se elaborează schița aparatului
ortodontic, care se trimite la laboratorul de tehnică ortodontică. În cazul terapiei ortodontice cu un
aparat funcțional sau mixt, modelele de lucru sunt trimise în laborator în ocluzie construită, în vederea
montării modelelor în ocluzor.
5. Faza de laborator are ca scop realizarea machetei în ceară a aparatului, ambalarea machetei și
realizarea tiparului.
6. Apoi, urmează prepararea acrilatului, îndesarea pastei de acrilat în tipar și termopolimerizarea
acrilatului. Apoi, urmează dezambalarea și prelucrarea mecanică a aparatului finit (netezire, finisare și
lustruire).
7. Faza clinică are ca scop aplicarea, adaptarea în cavitatea orală și activarea aparatului ortodontic și
indicațiile pentru pacient privind purtarea și igienizarea aparatului ortodontic.
B. Metoda modernă de confecționare a aparatelor ortodontice acrilice prin polimerizare acrilică în căldură
umedă, uscată sau sub presiune, nu mai necesită toate fazele intermediare ale metodei clasice (confecționarea
machetei și a tiparului), reducându-se timpul de realizarea a aparatului finit. Metoda modernă de laborator
constă confecționarea elementelor din sârmă și poziționarea șurubului ortodontic, iar apoi inserarea și
polimerizarea acrilatului.

Tehnici de reparare ale aparatelor ortodontice acrilice.

Reparația plăcilor acrilice.

 Stabilitatea precară a plăcilor acrilice apare datorită producerii recidivelor anomaliilor dento-maxilare,
a deformării croșetelor, a pierderii dinților temporari sau a hiperactivării șurubului ortodontic. În aceste
caz, este necesară căptuțirea plăcii acrilice direct în cavitatea orală cu acrilat autopolimerizabil sau cu
ajutorul unei amprente, căptușirea aparatului pe modelul de lucru cu acrilat termopolimerizabil în
laboratorul de tehnică ortodontică. Dacă aparatul nu mai este fidel cavității orale și a fost purtat 6 luni,
se face un aparat ortodontic nou.
 Fracturarea plăcilor acrilice necesită amprentarea și repararea plăcii pe modelul de lucru cu acrilat
autopolimerizabil sau termopolimerizabil, în laboratorul de tehnică ortodontică. Dacă fragmentul
fracturat este mare, se face un aparat ortodontic nou.

Reparația gutierelor.
 Fracturarea gutierelor necesită refacerea acestora direct în cavitatea orală cu acrilat autopolimerizabil
sau amprentare și repararea gutierei pe modelul de lucru cu acrilat autopolimerizabil sau
termopolimerizabil, în laboratorul de tehnică ortodontică sau se face un aparat ortodontic nou.

Reparația croșetelor, a arcurilor sau înlocuirea șurubului ortodontic

 necesită amprentarea și înlocuirea acestuia pe modelul de lucru, în laboratorul de tehnică ortodontică
sau se face un aparat ortodontic nou.

APARATE FUNCȚIONALE
 Aparatele funcționale (miofuncționale) sunt dispozitive intraorale monomaxilare sau bimaxilare, cu
acțiune ortopedică și/sau ortodontică, care dezvoltă forțe ortodontice prin ghidarea forțelor naturale
musculare din timpul funcțiilor aparatului dento-maxilar, pentru modificarea creșterii cranio-faciale, a
rapoartelor scheletale maxilare sau a poziției dinților.
 Obiectivul tratamentului cu aparatele funcționale este de a îndepărta cauza funcțională a anomaliei
dentomaxilare și de a restabili un nou echilibru muscular, capabil să remodeleze structurile
morfologice ale aparatului dento-maxilar (procese dento-alveolare, bazele maxilare, articulația
temporomandibulare), cu îmbunătățirea profilul pacientului.
  Teoria echilibrului oro-facial se bazează pe ipoteza că forma arcadelor dento-alveolare este dată de
antagonismul grupele musculare extraorale (mușchii masticatori și oro-faciali) și intraorale (limba),
care formează un culoar de forțe naturale musculare. Deși grupele musculare acționează cu forțe
diferite ca direcție, intensitate și durată, poziția dinților rămâne stabilă, deoarece forțele se află într-un
echilibru constant.
 Forțele naturale funcționale apar datorită activității normale musculare din timpul funcțiilor aparatului
dento-maxilar (deglutiție, fonație, masticație) și a dinșilor (postură, ocluzie dentară, erupșie dentară).
 Forțele anormale funcționale apar datorită activității anormale musculare din timpul funcțiilor
aparatului dento-maxilar (respirație orală, deglutiții atipice, masticație leneșă), a obiceiurilor vicioase
(sugere, interpoziție, mușcare), a bruxismului și a disfuncției ocluzale (interferențe ocluzale, ocluzie
traumatogenă).
 Forțele terapeutice funcționale sunt rezultante ale direcționării și condiționării neuro-musculare a
anumitor fore muscŃulare naturale, în vederea stimulării cresterii, a modificării poziției și a
morfologiei bazelor maxilare.
 Tratamentul funcțional se instituie înaintea tratamentului biomecanic, îndepărtând factorul cauzal al
anomaliei dento-maxilare. Obiectivele tratamentului funcțional sunt de restabilire a tonusului muscular
oro-facial, de combatere a obiceiurilor vicioase și de reeducare a funcțiilor aparatului dento-maxilar.
 Scopul tratamentului funcțional instituit după tratamentul biomecanic este de a menține rezultatele
terapeutice, de echilibrare musculară finală și de prevenire a recidivelor datorate neadaptării
musculaturii la noua condiție scheletală sau dentară.

Caracteristicile comune ale aparatelor funcționale sunt următoarele:

 utilizează forțele musculare funcționale;

 stimulează sau inhibă forțele naturale musculare;
 redistribuie forțele naturale – cantitatea, direcția și durata;
 elimină forțele musculare anormale;
 dezangrenează arcadele dentare;
 stabilește o nouă poziție a mandibulei față de maxilar;
 obligă închiderea cavității orale în timpul funcțiilor și în postură;
 schimbă selectiv sensurile de erupție ale dinților sau ale bazelor scheletale;
 determină modificări scheletale dimensionale.

Indicațiile clinice ale aparatelor funcționale sunt următoarele:

 în tratamentul etiologic;
 în tratamentul interceptiv al anomaliilor dento-maxilare, de cauze funcȚionale;
 în tratamentul activ al anomaliilor dentomaxilare, de cauze funcȚionale;
 în perioada de creȘtere;
 la pacienȚii cu igienă dentară corespunzătoare.
Avantajele aparatelor funcționale sunt următoarele:
 elimină disfuncțiile aparatului dentomaxilar (decondiționare și reeducare funcțională);
 tratează anomalii dento-maxilare, de cauze funcționale;
 se aplică timpuriu, în prima etapă a dentiției mixte;
 se asociază cu exerciții de miogimnastică;
 au o tehnologie simplă și se pot repara usor;
 pot fi confecționate direct în cavitatea orală de către ortodont (gutiera cu plan înclinat);
 permit adăugarea elementelor menținerii spațiului (activatoare situate intraoral);
 permit o igienizare orală corespunzătoare în timpul tratamentului;
 timpul de confecționare în laboratorul de tehnică ortodontică este relativ scurt;
 costul aparatului este acceptabil pentru pacient;
 timpul cel mai lung de purtare a aparatului este noaptea;
 vizitele pacientului la consultații sunt rare.

Dezavantajele aparatelor funcționale sunt următoarele:

 nu au eficiență la adultul tânăr;
 nu produc mișcări dentare individualizate;
 eficiența tratamentului depinde de cooperarea pacientului;
 se aplică înaintea tratamentului biomecanic;
 se aplică după tratamentul biomecanic, în perioada de echilibrare finală;
 nu pot fi purtate în masticație;
 provoacă uneori iritații ale mucoasei orale;
 partea acrilică a aparatului se impregnează cu microorganisme și resturi alimentare;
 reduce mult din spațiul oral (activatoare intraorale);
 provoacă uneori senzații puternice de vomă;
 provoacă uneori manifestări psihice ale pacientului.

Clasificarea aparatelor funcționale se realizează după mai multe criterii:

După modul de acțiune:

- aparate funcționale active – produc forțe intrinsece pentru activarea elementelor componente ale aparatului;
- aparate funcționale pasive – nu produc forțe pentru activarea elementelor componente ale aparatului.

După efectele produse asupra grupelor musculare:

- aparate funcționale miotonice – acționează prin masa musculară;
- aparate funcționale miodinamice – acționează prin activitatea musculară din timpul funcțiilor.
După modul de agregare:
- aparate funcționale mobile – nu conțin elemente de agregare;
- aparate funcționale fixe – sunt fixate pe dinți (cimentare).

După zona de aplicare:

- aparate funcționale monomaxilare – superioare sau inferioare;
- aparate funcționale bimaxilare – superioare și inferioare solidarizate într-un bloc.

După sediu:
- aparate funcționale orale – ocupă spațiul oral;
- aparate funcționale vestibulare – ocupă vestibulul cavității orale.

După transmiterea forțelor:

- aparate funcționale de grupa I – transmit forțele musculare direct dinților, pentru a corecta malocluzia
(pelote, planul înclinat);
- aparate funcționale de grupa II – produc repoziționarea mandibulei și forțele rezultante sunt transmise
celorlalte structuri (activatoarele);
- aparate funcționale de grupa III – produc repoziționarea mandibulei, acționând din vestibulul bucal sau
dinafara arcadei dentare (scutul vestibular, aparatul Fränkel).

Tipuri de aparate funcționale

După modul de agregare, aparatele funcționale pot fi
- fixe, cimentate pe dinți sau
- mobile, care stau în cavitatea orală datorită contracțiilor musculare.

A. Aparatele funcționale fixe sunt dispozitivele ortodontice active, momomaxilare, care utilizează principiul
planului înclinat și sunt cimentate pe dinți.
Planul înclinat poate fi situat anterior sau posterior și acționează pe un singur dinte sau pe mai mulți dinți.
Astfel de aparate funcționale fixe sunt
- gutiera cu plan înclinat,
- coroana ortodontică cu plan înclinat și
- inelul ortodontic cu plan înclinat.
Ultimele două aparate nu sunt utilizate decât în cazuri rare, fiind indicate în corectarea angrenajului invers
monodentar.
Elementele componente ale aparatelor funcționale fixe sunt
- elemente de ancorare (cimentate pe dinți) și
- planul înclinat.
Gutiera cu plan înclinat este un aparat acrilic, monomaxilar și utilizează forța mușchilor ridicători ai
mandibulei pentru a corecta malocluzia.
Este indicată în corectarea angrenajelor inverse sau a ocluziei inverse frontale, fără inocluzie sagitală
pozitivă, determinate de modificările de ax ale frontalilor superiori, când dinții superiori au spațiu pe arcada
dentară și prezintă o poziție favorabilă vestibularizării lor (nu sunt rotați), iar dinții inferiori sunt erupți
complet și există o supraocluzie frontală negativă.
Gutiera cu plan înclinat este alcătuită
 dintr-o gutieră inferioară (element de ancoraj) și
 un plan înclinat anterior acrilic (element funcțional).
 Gutiera este poziționată pe dinții inferiori, de la canin la canin (pentru un dinte în angrenaj invers, intră în
gutieră doi dinți inferiori), îmbracă fața linguală, marginea incizală și fața vestibulară a dinților inferiori,
dar se oprește la 1 - 2 mm de festonul gingival și se bizotează.
 Planul înclinat anterior face corp comun cu gutiera, în sens transversal, se întinde de la canin la canin, în
sens vertical, porneste de la marginea incizală a incisivilor inferiori și are o direcție oblică, în sus și înapoi
și o înclinație de 45 - 65º. Înălțimea planului înclinat nu trebuie să depăsească spațiul de inocluzie
fiziologică de 2 - 4 mm.
 Numai dinții superiori angrenați invers trebuie să realizeze contacte cu planul înclinat, în timp ce dinții
laterali nu trebuie să realizeze contacte dentare, ci să rămână la distanță de 2 - 4 mm.
 Gutiera cu plan înclinat prezintă același mecanism de acțiune și indicații pentru pacient ca al planului
înclinat anterior la placa acrilică inferioară.

B. Aparatele funcționale mobile sunt dispozitivele ortodontice active sau pasive, bimaxilare, care stau libere
în cavitatea orală, datorită contracției musculare. Pot ocupa
 spațiul oral sau
 vestibular și
 sunt alcătuite din elemente acrilice și metalice.
Aparatele funcționale mobile orale prezintă numeroase avantaje, dar au și unele dezavantaje:
 sunt voluminoase și rigide,
 ocupând din spațiul limbii, jenează funcțiile aparatului dento-maxilar, posibilă fiind numai deglutiția,
iar din aceste motive pacienții nu le agreează.
Aparate funcŃionale mobile vestibulare prezintă avantajul că spațiul oral este liber și se pot desfășura
funcțiile aparatului dento-maxilar (fonație, deglutiție) și din acest motiv sunt acceptate de către pacienți.
Dezavantajele acestor aparate funcționale constă în
 elasticitatea excesivă și a
 deformării rapide, ceea ce determină pacienții să nu le mai poarte, ele neputând fi reparate.

Scutul vestibular (scutul labial, plăcuța vestibulară a lui Hotz sau fluturașul)
  este un aparat funcțional mobil, rigid, de decondiționare a obiceiurilor vicioase și a disfuncțŃiilor și de
stimulare musculară, situat în vestibulul oral.
 Principiul de acțiune al acestui aparat se bazează pe utilizarea forțelor musculaturii periorale care
contracarează forța de acțiune a limbii și corectează poziția dinților anteriori.
 Este indicat în intercepția obiceiurilor vicioase (sugerea degetelor) și a disfuncților (respirație orală),
care au provocat o malocluzie clasa a II-a Angle, în dentiția temporară și prima etapă a dentiŃției
mixte. De asemenea, este utilizat ca adjuvant în miogimnastica funcțională orală, fiind indicat în
hipotonicitatea mușchiului orbicularis oris și a mușchiului mentalis pentru executarea exercițiilor de
tonifiere.
 Este contraindicat în dentiția permanentă, în blocajul nazal prin vegetații adenoide și nu se utilizează
pentru corectarea malocluziei clasei a II-a Angle.
 Scutul vestibular este o construcție acrilică care se întinde de la nivelul fundului de sac vestibular
superior la cel inferior și se extinde până la fața mezială a molarilor primi temporari. Aparatul vine în
contact cu arcada dento-alveolară superioară și este la distanță de arcada dento-alveolară inferioară.
 În timpul confecționării, modelul inferior se foliază la nivelul arcadei alveolare și a fețelor vestibulare
ale incisivilor inferiori, până la fețele distale ale caninilor, iar modelele din ghips sunt montate în
ocluzor după ceara de ocluzie construită. Pe linia mediană, la nivelul stomion-ului prezintă un inel din
sârmă, pentru exercițiile de miogimnastică a mușchiului orbicularis oris.
Mecanismul de acțiune al scutul vestibular este multiplu:
 decondiționează obiceiurile vicioase (sugere a degetului, mușcarea buzelor, interpoziția sau roaderea
de obiecte), pentru că aparatul este ca un ecran și nu permite practicarea acestora;
 decondiționează respirația orală, prin închiderea treptată a orificiilor care se fac la nivelul scutului
vestibular (pentru a nu apare senzația de sufocare) și prin contactul bilabial care anulează disfuncția;
 stimulează creșterea sagitală a mandibulei, pentru că pacientul este obligat să propulseze mandibula
pentru a realiza contactul dintre arcada dentoalveolară inferioară și scutul vestibular;
 propulsia mandibulei, produce creșterea tonicității mușchilor pterigoidieni externi, creând un nou
echilibru între mușchii propulsori și retropulsori;
 stimulează contracția mușchiului orbicularis oris, pentru că altfel aparatul nu se menține în cavitatea
orală;
 retrudează grupul incisiv superior prin forța de contracție a mușchiului orbicularis oris, care este
transmisă
 direct incisivilor;
 este un adjuvant pentru exercițiile de miogimnastică a mușchiului orbicularis oris, datorită inelului de
care se atașează un elastic dublu, lung de 25 cm, cu care se fac exerciții de întindere și revenire a
elasticului;
 corectează deglutiția protruzivă când se asociază cu scutul lingual.
 Scutul vestibular este purtat de către pacient în perioada de somn.
Scutul vestibular prezintă unele avantaje:
 stimulează musculatura periorală,
 decondiționează si împiedică practicarea obiceiurilor vicioase și a disfuncțiilor,
 repoziționează mandibula după ceara de ocluzie construită,
 permite executarea exercițiilor de miogimnastică pentru tonifierea mușchiului orbicularis oris și
 este ușor de confecționat.
Scutul vestibular prezintă unele dezavantaje:
 corectează malocluziile ușoare de cauză funcțională,
 respiraŃiei orale, prezintă orificii mici, care se obturează treptat, pe măsură ce respiraŃia nazală este
reluată este eficient numai la vârste mici,
 iar purtarea aparatului este la latitudinea pacientului.

Scutul vestibular prezintă mai multe variante de design, în funcție de obiectivele și indicațiile terapeutice.
 Scutul vestibular perforat, indicat în intercepția.
 Scutul vestibular extins, indicat în corectarea endoalveoliei maxilare de cauze funcționale, este extins
până la nivelul fețelor meziale ale molarilor primi permanenți, cu rol de îndepărtare a obrajilor și de
inhibare a presiunilor mușchilor buccinatori asupra arcadelor dento-alveolare laterale.
 Scutul vestibular parțial, indicat în intercepția obiceiului vicios de mușcare a buzei inferioare, are o formă
triunghiulară pe secțiune, cu vârful situat în șanțul vestibular inferior și baza la nivelul marginilor incizale
ale dinților frontali superiori, cu rol în menținerea la distanță a buzei inferioare și anulare a obiceiul vicios
de mușcare.
 Scutul vestibular asociat cu scutul lingual, indicat în intercepția deglutiției protruzive, este format din
scutul vestibular care retenționează scutul lingual poziționat în regiunea retroincisivă.

Monoblocul lui Robin

 A fost primul aparat de acest tip, fiind inventat în1902 și poartă acest nume deoarece sunt unite mai multe
aparate
o placa palatină,
o placa linguală într-un singur bloc (gutiere ocluzale).
 Este un aparat funcțional mobil, rigid, bimaxilar, pasiv, care ocupă spațiul oral.
 Principiul de acțiune al acestui aparat funcțional se bazează pe importanța funcției musculare în
dezvoltarea armonioasă a aparatului dento-maxilar, cu crearea de noi reflexe neuro-musculare care să
stimuleze dezvoltarea bazelor scheletale.
 Este indicat în tratamentul
o malocluziei clasa a II-a Angle de cauze funcționale,
o ocluzia deschisă frontală funcțională,
o ocluzia adâncă,
o laterodeviația mandibulară din dentiția mixtă.
 Este contraindicat în
o dentiția permanentă,
o în anomaliile dentare izolate și de grup și
o în creșterea facială hiperdivergentă.
Monoblocul lui Robin este alcătuit din
 placa palatină și
 placa linguală unite
 prin masa acrilică interocluzală,
 arcul vestibular și
 arcul Coffin situați la nivelul plăcii palatine.
Pentru confecționare este necesară montarea modelelor din ghips în ocluzor, după ocluzia construită.
Mecanismul de acțiune al monoblocului lui Robin este multiplu:
 este menținut în cavitatea orală prin contracția mușchilor, creând un nou echilibru între musculatura
intraorală și extraorală;
 înălțimea masei interocluzală între 2 – 5 mm, realizează o întindere a inserțiilor musculare, care
determină creșterea tonusului muscular, creșterea afluxului de sânge în mușchi și periost și stimulează
dezvoltarea bazelor scheletale;
 stimulează secreția salivară, având o acțiune profilactică pentru caria dentară;
 îndepărtează factorii disfuncționali și obiceiurile vicioase prin rolul său de ecran;
 forța mușchilor ridicători ai mandibulei presează aparatul în formă de două trunchiuri de con unite la
baza mare (cele două plăci acrilice), generând forțe orizontale cu acțiune excentrică asupra
maxilarelor, care produc lărgirea arcadele alveolo-dentare;
 acțiunea limbii din timpul deglutiției asupra arcului Coffin determină stimularea suturii medio-
palatine, producând expansiunea lentă a maxilarului;
 arcul Coffin nu reprezintă un element activ, ci este activat la 3 săptămâni, pentru ca aparatul să fie
adaptat la creșterile ulterioare;
 retrudarea grupului frontal se produce prin desfacerea celor două jumătăți ale plăcilor, care pune în
tensiune arcul vestibular, iar pe fața orală a incisivilor, placa palatină trebuie șlefuită progresiv;
 mandibula este propulsată prin ocluzia corectată, ceea ce determină creșterea sagitală a mandibulei, ca
și modificări și restructurări ale articulației temporomandibulare;
 prin masele interocluzale se desființează angrenajul interarcadic, iar prin șlefuiri selective se produce
egresia dinților laterali sau deplasările dentare dorite.
Aparatul este purtat de către pacient noaptea, iar ziua va purta un aparat biomecanic mobilizabil. La acest
aparat se pot asocia tracțiunile extraorale.
Monoblocul lui Robin prezintă mai multe dezavantaje:
 este un aparat voluminos și incomod de purtat,
 nu permite exercitarea funcțiilor de bază (masticație, fonație), fapt care îi reduce durata de purtare de
către pacient,
  nu dă rezultate scontate decât în anomaliile dento-maxilare ușoare,
 stânjenește activitatea limbii și o obligă să ia o poziție posterioară, în timp ce mandibula este deplasată
anterior, dereglând sinergismul homeotropiei linguo-mandibulare,
 este purtat mai mult noaptea și câteva ore ziua, prelungind durata tratamentului,
 iar arcul Coffin, poate determina o stare de instabilitate în timpul purtării aparatului.
Pornind de la monoblocul lui Robin mulți autori au modificat și au îmbunătățit acest aparat (Andresen,
Häupl, Escheler, Bimler, Stockfisch, Klammt, Schwartz, Björk, Korkhaus, Balters, Fränkel, Ahlgren, Chateau,
Herbst, Fontenelle, Chabre, etc.), dezvoltându-se metoda tratamentului anomaliilor dento-maxilare prin
activator și apărând noi concepte, noi tipuri de activatoare și noi școli.
 În 1953 apare școala nordică (Ahlgren), care utilizează un aparat de tipul monoblocului Andresen, numit
bionator, cu acțiune verticală și orizontală de propulsie a mandibulei (7 mm). Concepția lui Ahlgren se
bazează pe studiile electromiografice ale răspunsurilor miotatice, activatorul având rolul de a repoziționa
mandibula în postură, care este limitată și de a tonifia activitatea mușchilor ridicători și propulsori ai
mandibulei.
 Școala germană (Herren) utilizează un aparat de tipul monoblocului Andresen, numit splint appliance, cu
acțiune verticală sși orizontală de hiperpropulsie maximă a mandibulei (8 mm până la 10 - 13 mm).
Concepția lui Herren este complet diferită, astfel hiperpropulsia mandibulei produce un răspuns pasiv,
vâsco-elastic a musculaturii masticatorie.
 Școala nord-americană (Harrvold și Woodoiden) se bazează pe două principii: crearea unei matrice
musculare de contenție și asigurarea ghidajului erupției dentare. Astfel, activatorul face hiperpropulsia
maximă a mandibulei și se bazează pe ideea că nu poate modifica creșterea mandibulei, dar se poate bloca
creșterea maxilarului și ghida erupția dentară, pentru a realiza relații de clasa I Angle. Concepția lui
Harrvold și Woodoiden se bazează pe faptul că postura oro-facială și creșterea este fixată de distanța dintre
bazele osoase și de un sistem de forțe care controlează cantitatea și direcția de extruzie dento-alveolară.
Activatorul are rolul de a tonifia mușchii și de a ghida creșterea dento-alveolară.
 Școala modernă Petrovic utilizează activatorul cu hiperpropulsia maximă a mandibulei și se bazează pe
ideea că se poate modifica forma și cantitatea de creștere a mandibulei, iar mușchii și articulația temporo-
mandibulară se adaptează la creșterea ulterioară.

Activatoarele au fost clasificate după mai multe criterii:

 Activatoare de stimularea creșterii:
 activatoare rigide – derivate din monoblocul Robin:
o bionatorul Balters,
o activatorul deschis Klammt,
o activatorul închis Andresen,
o activatorul deschis Benawt.
 activatoare elastice – derivate din activatorul Bimler:
o placa dublă Murillo,
 o kinetorul Stockfisch,
o aparatul Bass,
o reglatorul funcțional Fränkel.
 activatoare propulsoare – derivate din aparatul Herbst:
o activatoare Pancherz,
o Wieslander, Tavernier,
o Martine,
o placa dublă Schwartz,
o Twin block Clark,
o propulsorul Bassigny,
o patru activatoare Chateau.
 După modul de acțiune:
 activatoare cu determinant scheletal;
 activatoare cu determinant muscular – pe grupe musculare (pterigoidieni, maseteri);
 activatoare cu determinant articular – ocluzal, sau temporo-mandibulare sau a mucoasei orale.

Activatorul Andresen – Häupl

este un activator rigid, cu aceleasi indicații ca și monoblocul, dar arcul Coffin a fost înlocuit cu șurubul
ortodontic (figura 57). Andresen a făcut această modificare, iar Häupl i-a descoperit acțiunea
miodinamice.
Activatorul are
 acțiune scheletală, normalizând relațiile sagitale scheletale de clasa a II-a, frânând creșterea maxilară
și stimulând creșterea mandibulară și mărind etajul inferior al feței. De asemenea, activatorul are
 acțiune estetică, diminuând procheilia superioară și corectând retogenia și o
 acțiune dentară, corectând relația ocluzală sagitală de clasa a II-a și realizând palatoversia
incisivilor superiori și linguo-versia incisivilor inferiori.
Activatorul se poartă 12 - 14 ore pe zi, timp de 8 - 10 luni, pentru efectele ortopedice.
Este indicat în tratamentul malocluziei clasa a II-a Angle cu retropoziție mandibulară, ocluzie adâncă și tip
de creștere normodivergent.
Este contraindicat în
o ocluzia deschisă,
o malocluzie clasa a III-a Angle și
o la respiratorii orali.
o

Activatorul PetricK
 are aceleași indicații ca monoblocul, dar masa acrilică interocluzală prezintă prelungiri vestibulare
frontale, șurubul ortodontic de tip Fisher este așezat între cele două plăci și prezintă arcuri secundare.

Activatorul Schwarz
indicat în tratamentul malocluziei clasa a III-a Angle de cauze funcționale, prezintă ca modificare arcul
vestibular situat inferior și
are ca scop corectarea ocluziei mezializate, retrudarea grupul frontal inferior, împiedicând mandibula să
propulseze datorită presiunilor anteroposterioare ale arcului vestibular.

Activatorul Metzelder
prezintă ca modificare placa palatină sub forma a două pelote, șurubul ortodontic este așezat la placa
linguală și sunt concepute patru variante de activatoare.

Activatorul Bimler
prezintă ca modificare înlocuirea masei acrilice interocluzale cu arcuri secundare, care îi conferă
elasticitate și sunt concepute trei variante de activatoare, indicate în tratamentul malocluziilor clasei II/1,
II/2 și a III-a Angle.

Activatorul Klammt
prezintă ca modificare răscroirea părții anterioare a plăcilor acrilice pentru limbă și sunt concepute două
variante de activatoare.

Bionatorul Balters
derivă din monobloc, dar este o construcție mai puțin voluminoasă, prin reducerea cantității de acrilat și
modificarea arcurilor vestibular și palatinal.
Este un activator rigid, care trebuie însoțit de psihoterapie, gimnastică generală și respiratorie pentru
dezvoltarea toracelui, corectarea posturii capului și masajul regiunii cervicale și scapulohumerale,
deoarece se bazează pe conceptul unității întregului organism și Balters a denumit-o terapia psihosomatică
(figura 57).
Principiul de acțiune al acestui activator se bazează pe noua schemă funcțională neuro-musculară impusă
de aparat, care conduce la o nouă schemă morfologică a spațiului oral. Forma arcadelor dento-alveolare și
relațiile intermaxilare sunt determinate de acțiunea grupelor musculare antagoniste. Rolul lui activ este dat
de acțiunea excentrică a limbii, iar mușchii buzelor și ai obrajilor au un rol pasiv. Pozițiile anormale ale
limbii din postură și din exercitarea funcțiilor aparatului dento-maxilar determină modificarea arcadelor și
a ocluziei dentare. Bionatorul schimbă comportamentul lingual, dirijând acțiunea limbii spre zonele mai
puțin dezvoltate, protejând zonele unde a avut o acțiune prea puternică și îndepărtând forțele concentrice
extraorale ale grupului muscular labio-jugal.
 Bionatorul Balters este conceput în trei variante de aparate, care au ca obiectiv repoziționarea limbii și a
mandibulei, cu efecte diferite asupra dimensiunii verticale faciale.
1. Bionatorul Balters tipul I este aparatul standard, care
 Are ca scop corectarea poziției anormale a limbii (sindromul lingual protruziv anterior incomplet) și
implicit a mandibulei (homeotropism linguo-mandibular) care a provocat o malocluzie clasa II/1 Angle.
 Aparatul este alcătuit din placa palatină redusă la două pelote palatine cu grosime diferită, pe care este
plasat arcul palatinal superior asemănător arcului Coffin, dar mai mare și cu convexitatea spre
posterior, cu rol în poziționarea corectă a limbii și stimularea dezvoltării maxilarului, ca și a
mezializării mandibulei.
 Arcul vestibular superior fixat pe placa palatină, are curbura principală situată în ⅓ incizală a incisivii
superiori, dar la distanță de aceștia.
 asemenea, zona buclelor "buccinatorii" sunt prelungite în zonele arcadelor dentare laterale, fiind
situate la distanță de acestea, cu rol în îndepărtarea obrajilor de arcadele dentare, pentru a inhiba
acțiunea centripetă a mușchilor buccinatori și de a stimula închiderea fantei labiale, asigurând
acțiunea de expansiune a limbii asupra maxilarului.
 De asemenea, zona care trece prin nișa masticatorie se află la nivelul fețelor distale ale caninilor
superiori, iar zona de retenție pătrunde în placa palatină.
 Placa linguală este adaptată la fața linguală a dinților inferiori, fiind întinsă până în sanțurile
paralinguale și este unită cu placa palatină prin masa acrilică interocluzală, la nivelul dinților laterali.
 Componenta acrilică sși arcurile permit mișcarea verticală a dinților din zonele laterale prin șlefuiri
selective ale maselor acrilice interocluzale și menșin pozișia dinșilor anteriori.
Mecanismul de acŃiune al bionatorul Balters tipul I este multiplu:
 aparatul recuperează funcția obturatore a buzelor, restabilind competența labială;
 arcul palatinal obligă poziționarea corectă a limbii, care a avut ca efecte vestibularizarea grupului
frontal superior, îngustarea maxilară și distalizarea mandibulei;
 restabilirea poziției normale a limbii, produce avansarea mandibulei și corectarea endoalveolei cu
proalveolodonției maxilare.
2. Bionatorul Balters tipul II,
 derivat din tipul I,
 are ca scop corectarea poziției anormale a limbii (sindromul lingual protruziv anterior complet) care a
provocat ocluzia deschisă frontală.
 Aparatul are aceeași conformație, exceptând regiunea frontală, unde plăcile acrilice sunt unite,
formând un ecran de protecție în regiunea incisivă, pentru a împiedica pătrunderea limbii între arcadele
dentare, în timp ce în zonele laterale poziția dinților este conservată.
 Corectarea ocluziei deschise frontale este posibilă datorită ecranului de protecția a grupului frontal,
care își poate relua erupțŃia.
3. Bionatorul Balters tipul III
 este varianta inversată a tipului I și
  are ca scop corectarea poziției anormale a limbii (sindrom sublingual) șsi implicit a mandibulei
(homeotropism linguomandibular) care a provocat o malocluzie clasa a III-a Angle.
 Aparatul are aceeasi conformație, cu mici deosebire de construcție.
 Arcul palatinal are convexitatea spre anterior, cu rol în aplatizarea bazei limbii și împingerea vârfului
în sus și înainte, pentru a stimula dezvoltarea maxilarului și a favoriza retropulsia mandibulei.
 Arcul vestibular este plasat inferior, cu rol de a deplasa obrajii, pentru a permite dezvoltarea sagitală și
transversală a maxilarului.
 În timpul confecționării aparatului, modelul inferior se foliază la nivelul fețelor linguale ale incisivilor
inferiori, pentru ca placa linguală să fie la distanță de aceștia, iar arcul vestibular inferior să aibă efectul
de retrudare a acestora.
 Bionatorul Balters este purtat de către pacient ziua și noaptea și se asociază exercițiile de gimnastică
generală.
Bionatorul Balters prezintă unele avantaje:
 este comod de purtat, pentru că placa palatină este redusă ca mărime,
 repoziționează poziția limbii oferă rezultate terapeutice scontate în dentiția mixtă și
 este ușor de confecționat.
Bionatorul Balters prezintă unele dezavantaje:
 este un aparat rigid și voluminos pentru exercitarea funcțiilor aparatului dento-maxilar (masticație,
fonație), din aceste motive nu poate fi purtat decât noaptea și
 nu are eficienșă în terapia malocluziilor clasa a II-a cu profil convex și creștere facială hiperdivergentă.

Fig 57 Tipuri de activatoare

Reglatorul Fränkel
este un activator elastic, miodinamic, cu componentele acrilice situate la nivelul vestibulului oral și
cu dublă acțiune (ortopedică și ortodontică),
producând modificări scheletale spațiale și mișcări dentare prin dirijarea selectivă a musculaturii
aparatului dento-maxilar (figura 57).
Principiul de acțiune al acestui activator se bazează pe conceptul recuperării spațiului oral funcțional.
Aparatul prezintă componentele acrilice în vestibul, care îndepărtează obrajii și eliberează spațiul oral,
pentru acțiunea limbii asupra dezvoltării transversale a maxilarul și modifică efectele unei funcționalități
anormale a buzelor.
Reglatorul Fränkel este conceput în cinci variante de aparate, care au ca obiectiv corectarea relațiilor
bazelor scheletale.

1. Reglatorul Fränkel tipul I

 este aparatul standard, care are ca scop corectarea malocluziei clasei II/1 Angle cu compresiune de
maxilar, prodonție și ocluzie distalizată, de cauze funcționale, din dentiția mixtă.
 Aparatul este alcătuit din două pelote acrilice, subțiri, situate la nivelul vestibulelor laterale, care se
întind de la fundul de sac vestibular superior la cel inferior;
 cu rol în menținerea la distanță a obrajilor, pentru ca arcada dento-alveolară să se dezvolte
transversal, sub acțiunea excentrică a limbii.
 De asemenea, pelotele acrilice inhibă efectul presiunii musculaturii extraorale asupra arcadelor
dentoalveolare, iar limba stimulează dezvoltarea proceselor alveolare, determinând osteoformarea
bazelor scheletale.
 Din aceste pelote pornesc toate elementele din sârmă spre partea anterioară a aparatului.
 Arcul vestibular superior prezintă două bucle în dreptul caninilor și presează ușor pe fețele
vestibulare ale incisivilor superiori, cu rol în închiderea fantei labiale și retrudarea grupul frontal
superior.
 Arcul vestibular inferior situat la distanță de grupul frontal inferior, prezintă două bucle cu înălțime
redusă la nivelul caninilor și una mai înaltă la nivelul frenului buzei inferioare.
 Cele două segmente de sârmă dintre bucle sunt îmbrăcate în două pelote acrilice, cu rol în
contracararea răsfrângerii buzei inferioare și inhibitor al contracției mușchiului mentalis, stimulează
închiderea labială și favorizează deplasarea anterioară a mandibulei.
 Aparatul mai prezintă două arcuri care înconjoară caninii superiori și se sprijină pe premolarii primi
superiori sau molarii primi temporari, cu rol în poziționarea aparatului în cavitatea orală și în
distalizarea caninilor superiori.
 Arcul lingual traversează arcada între cei doi premolari inferiori și prezintă două bucle în dreptul
premolarilor primi inferiori, care se continuă pe fețele linguale ale incisivilor inferiori, fără să-i
atingă. Partea inferioară a buclelor arcului lingual vine în contact cu rebordul alveolar lingual, cu rol
în dirijarea mezială a mandibulei și în corectarea axul proceselor dento-alveolare inferioare.
 Arcul transpalatinal iese din pelote la nivelul fețelor meziale ale molarilor primi permanenți
superiori și prezintă o buclă mediană, cu rol în transmiterea impulsurile limbii asupra bolții palatine,
producând expansionarea maxilarului.
 La nivelul molarilor primi permanenți superiori se găsesc două stopuri ocluzale din sârmă, necesare
pentru poziționarea aparatului în cavitatea orală.
 Reglatorul Fränkel tipul I prezintă trei variante.
 Tipul Ia este indicat în
o malocluziile clasa I Angle cu retruzia frontalilor inferiori și protruzia frontalilor superiori și
o în malocluzia clasa II/1 Angle cu ocluzie adâncă în acoperiș și inocluzie sagitală de cel mult
5 mm.
 Tipul Ib este indicat
o în malocluzia clasa II/1 Angle cu ocluzie adâncă în acoperiș și inocluzie sagitală de cel mult
7 mm.
  Tipul Ic este indicat în
o malocluzia clasa II/1 Angle cu ocluzie adâncă în acoperiș și inocluzie sagitală mai mult de 7
mm.

2. Reglatorul Fränkel tipul II

are ca scop corectarea
o malocluziei clasei a II/2 Angle cu compresiune de maxilar, ocluzie adâncă acoperită și înghesuire
dentoalveolară, de cauze funcționale, din dentiția mixtă.
Aparatul derivă din tipul I și prezintă câteva modificări.
o Cele două pelotele laterale prezintă două prelungiri orizontale interocluzale la nivelul molarilor
temporari, cu rol în egresia molarilor primi permanenți.
o Arcul de protruzie incisivă traversează arcada între canini și molarii primi temporari și prezintă două
bucle în formă de liră la nivelul fețelor palatinale ale caninilor, care vin în contact cu fețele palatinale
ale incisivilor superiori, cu rol în vestibularizarea grupului frontal superior.
o Arcul vestibular superior este la distanță de grupul frontal superior.

3. Reglatorul Fränkel tipul III

are ca scop corectarea malocluziei clasei a III-a Angle cu tulburări de dezvoltare maxilară și mandibulară
și ocluzie inversă frontală, de cauze funcționale, din dentiția mixtă.
Aparatul este imaginea răsturnată a tipului I.
o Cele două pelotele acrilice sunt la distanță de procesele alveolare maxilare, favorizând dezvoltarea
transversală a maxilarului, sub acțiunea limbii și sunt în contact cu procesele alveolare mandibulare,
blocând dezvoltarea transversală a mandibulei.
o Arcul vestibular superior este la distanță de grupul frontal superior și prezintă două pelote acrilice care
ajung în fundurile de sac vestibulare superioare, cu rol în menținerea la distanțŃă a buzei superioară,
asigurând cresterea sagitală a maxilarului.
o Arcul vestibular inferior vine în contact cu fețele vestibulare ale incisivilor inferiori, cu rol în
lingualizearea incisivilor inferiori.
o Arcul de protruzie incisivă are rol în dezvoltarea proceselor alveolare superioare.
o Masa acrilică interocluzală, cu rol în efectuarea saltului articular, este cuspidată pe fața ocluzală a
dinților laterali inferiori, cu rol în inhibarea dezvoltării mandibulei, iar pe fața ocluzală a dinților
laterali superiori este netedă, cu rol în favorizarea expansiunii maxilare.

4. Reglatorul Fränkel tipul IV

are ca scop corectarea ocluziei deschise frontale funcționale din dentiția mixtă, ca și
corectarea prognatismului bimaxilar și
reprezintă combinația primelor tipuri de aparate.
5. Reglatorul Fränkel tipul V
are ca scop corectarea creșterii faciale hiperdivergente, cu deschiderea unghiului mandibular și exces
vertical maxilar.
Aparatul are încorporat tubușoare pentru headgear la nivelul masei acrilice interocluzale.
Reglatorul Fränkel prezintă unele avantaje:
 stimulează dezvoltarea armonioasă a elementelor aparatului dento-maxilar;
 echilibrează rapoartele miodinamice ale musculaturii labio-geniene și linguale;
 acționează asupra dinților prin intermediul arcurilor secundare;
 acționează asupra muțchilor prin intermediul pelotelor acrilice, favorizând apoziția osoasă;
 permite expansiunea arcadelor dentomaxilare prin acțiunea centrifugă a limbii și tracțiune pe inserțiile
musculare ale mușchilor labio-genieni;
 interceptează stereotipia musculară anormală, reeducând musculatura periorală și adaptează permanent
tonusul muscular la dimensiunea arcadelor;
 restabileste poziția normală a limbii din postură;
 elimină obiceiurile vicioase (interpunerea obrajilor, a buzei) și a disfuncțiilor (deglutiția atipică);
 efectuează gimnastica labială, prin mărirea tonusului mușchiului orbicularis oris;
 limba își poate exercita acțiunea ei formatoare asupra maxilarelor;
 poate fi purtat ziua și noaptea;
 nu provoacă reflexele de vomă ca alte aparate;
 este puțin vizibil în fonație;
 asigură desfăsurarea funcțiilor aparatului dento-maxilar, mai puțin masticațŃia;
 are o componentă psihică pozitivă asupra pacientului.
Reglatorul Fränkel prezintă unele dezavantaje:
 este greu de confecționat și necesită o manualitate deosebită a tehnicianului dentar,
 se deformează ușor, iar elasticitatea excesivă poate să producă instabilitatea aparatului în cavitatea
orală.

C. Aparatele funcționale improvizate sunt adesea utilizate la vârste mici, ca adjuvante în corectarea direcției
anormale a dinților în erupție sau în timpul exercițiilor de miogimnastică orală și sunt reprezentate de spatula,
năsturelul, ansa de sârmă, etc.

Miogimnastica funcțională
 Exercițiile de miogimnastică funcțională au fost sugerate de către A. P. Rogers (1906) ca adjuvante în
corectarea malocluziilor, pe care le-a numit "dispozitive ortodontice vii".
 Miogimnastica funcțională constă în executarea unor exerciții voluntare, conștiente, gradate, ritmice
pentru fiecare grupă musculară (orbicularis oris, buccinatori, limbă, propulsori, retropulsori, ridicători și
coborâtori ai mandibulei) sau funcție a aparatului dento-maxilar (respirație, deglutiție).
 Aceste exerciții au ca scop normalizarea funcțiilor musculare oro-faciale și crearea unui nou echilibrul al
forțelor musculare antagonice pentru culoarul dentar.
 Reeducarea funcțională se face prin conștientizarea copilului asupra disfuncției pe care o are și
decondiționare conștientă, prin exerciții de miogimnastică generală și locală și cu ajutorul aparatelor
ortodontice funcționale simple sau activatoare.
 Decondiționarea obiceiurilor vicioase se face prin terapie psihomedicală, metoda convingerii, prin exerciții
de miogimnastică și cu ajutorul aparatelor ortodontice funcționale simple.
 Există mai multe categorii de exerciții cu destinație precisă, care au ca obiective creșterea tonusului
muscular oro-facial, formarea de deprinderi noi, reeducarea și stingerea reflexelor condiționate musculare
anormale din disfuncții și obiceiuri vicioase.
 Aceste exerciții se execută sub îndrumarea kinetoterapeutului, la recomandarea medicului ortodont.
 Exercițiile funcționale se clasifică în
o gimnastică generală și
o miogimnastică locală pentru anumite grupe de mușchi:

Gimnastica generală și respiratorie pentru:

 dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare;
 reeducarea respirației costale;
 reeducarea respirației diafragmatice;
 controlul și coordonarea respirației;
 corectarea Heckscher a posturii capului, umerilor, scapulei, coloanei dorsale și lombare, a poziției
bazinului și a membrelor inferioare.

Miogimnastica locală țintită pe anumite grupe de mușchi:

 mușchiul orbicularis oris:
 tracțiuni ale comisurilor buzelor;
 exerciții de mușcare a buzei superioare;
 exerciții de suflat în instrumente muzicale, baloane, etc.;
 exerciții cu năsturelul sau cu plăcuța vestibulară.
 Mușchii buccinatori:
 exerciții de umflare sau sugere a obrajilor;
 exerciții de suflat în instrumente muzicale.
 Mușchii limbii:
 exerciții de plescăit;
 exerciții de imitare a mersului calului.
 Mușchii propulsori ai mandibulei:
 exerciții de avansare lentă a mandibulei;
  exerciții de propulsie a mandibulei, cu aplicarea buzei inferioare peste cea superioară.
 Mușchii retropulsori ai mandibulei:
 exerciții de retropulsie lentă a mandibulei.
 Mușchii ridicători ai mandibulei:
 Exerciții de strângere a molarilor.
 Mușchii coborâtori ai mandibulei:
 exerciții de opunere a deschiderii cavității orale cu pumnul sub menton.

APARATE FIXE PARȚIALE

Aparatele fixe parțiale sunt construcȚii ortodontice cimentate sau colate pe dinȚi, monomaxilare,
unice sau asociate tehnicilor fixe poliagregate, cu rol activ sau pasiv, fiind reprezentate
 de arcul lingual,
 arcul vestibular și
 arcul transpalatinal, de la care s-au dezvoltat mai multe varietăți de design.

A. Arcul lingual
 este un element activ, metalic,
 indicat în îngustarea și scurtarea arcadei inferioare și
 contraindicat în infra-alveolo-donția inferioară.
 Are rol în mărirea perimetrului și alinierea dentară inferioară.
 Arcul lingual este confecționat din sârmă de viplă elastică, rotundă pe secțiune, cu diametrul de 0,7 mm
(figura 58).
 Arcul lingual este ancorat în tubușoarele linguale orizontale ale celor două inele ortodontice cimentate pe
molarii primi permanenți și
 prezintă un sistem de ancorare de tip culisă-opritor zăvor sau culisă-opritor, în cazul retrodonției frontale
accentuate.
 Arcul este alcătuit din mai multe porțiuni:
 porțiunea centrală – curbura principală în contact cu fața orală supraciungulară a dinților frontali
inferiori;
 porțiunile intermediare – prezintă câte două bucle de activare în formă de omega;
 porțiunile laterale – prezintă câte două terminații rectilinii, paralele cu fețele orale ale dinților laterali
inferiori, la unirea dintre ⅓ coletului cu ⅓ medie.
 Arcul lingual are o acțiune selectivă, după modul de așezare și activare a buclelor:
 la nivel molar – produce vestibularea incisivilor inferiori și distalizarea molarilor;
 la nivel canin – produce expansiunea radiară a arcadei inferioare;
 la nivelul premolar – produce expansiunea molară.
 Dezavantajul arcului lingual constă în efectul secundar de intruzie a dinților frontali inferiori.
 Arcul lingual prezintă și varianta superioară, arcul oral, cu condiția ca gradul de supraocluzie incisivă
să permită plasarea arcului pe fața orală a dinților superiori. De asemenea, arcul oral poate prezentă două
brațe laterale libere, în formă de arcuri diapazon pentru dirijarea expansiunii arcadei superioare, arcuri
care pleacă de la nivelul zăvorului spre anterior, fiind în contact cu fețele palatinale ale premolarilor.

B. Arcul transpalatinal
 asemănător arcului Coffin,
 este un element activ, metalic,
 indicat în îngustarea și scurtarea arcadei superioare.
 Are rol în lărgirea arcadei dentare anterioare și posterioare.
 Arcul transpalatin este confecționat din sârmă de viplă elastică, rotundă pe secțiune, cu diametrul de 0,8
mm și prezintă o elasticitate crescută.
 Arcul transpalatinal este ancorat în tubușoarele palatinale orizontale ale celor două inele ortodontice
cimentate pe molarii primi permanenți sau pe gutiere laterale.
 Arcul este alcătuit din trei bucle la distanță de 2 - 3 mm de mucoasa palatină,
o una centrală în formă de omega și
o două laterale.
 Arcul transpalatinal are o acțiune selectivă, după modul de activare a buclelor:
 deschiderea buclei centrale – produce lărgirea anterioară a arcadei superioare;
 deschiderea buclelor laterale – produce lărgirea posterioară a arcadei superioare.
 Dezavantajul arcului transpalatinal constă în lezarea mucoasei palatine, în cazul unei configurații
anormale a bolții palatine (despicătură palatină operată) sau datorită unei conformări necorespunzătoare a
arcului.
 Arcul vestibular prezintă mai multe variante de design, în funcție de condițiile clinice și terapeutice:
o arcul transpalatinal Goshgarian,
o arcul Quad-helix,
o dispozitivul Nance,
o Distal-jet-ul și
o Pendulum-ul.

1. Arcul transpalatinal Goshgarian

metalic,
este indicat în întărirea ancorajului molar (element pasiv) sau
pentru corecțiile pozițiilor molare superioare (rotație) și expansiune molară (element activ),
fiind asociat tehnicilor fixe poliagregate.
 Arcul transpalatin în formă de omega, centrat pe sutura medio-palatină, este confecționat din sârmă de
viplă moale (weich) sau elastică (federhart), cu diametru de 0,9 mm și se găsește prefabricat, pe
dimensiuni, după distanța intermolară (figura 58).
Arcul este ancorat în tubușoarele palatinale orizontale ale celor două inele ortodontice cimentate pe
molarii permanenți, prezentând un sistem de ancorare de tip opritor-zăvor.
Forma arcului urmărește traseul bolții palatine, fiind paralel și la distanță de 0,5 - 1 mm de mucoasa
palatină și se întinde de la molar dreapta la molar stânga, iar în zona centrală, la nivelul rafeului median
prezintă o buclă în formă de "U" cu convexitatea spre distal sau mezial.
Centrul de rezistență al sistemului este situat între cei doi molari superiori omologi.
Ca element pasiv, arcul transpalatinal Goshgarian cu
o bucla centrală orientată mezial, are o acțiune de mezio-versie molară, iar
o cu bucla centrală orientată distal, are o acțiune de distoversie molară, cu micșorarea diametrului
vertical.
Ca element activ, are o acțiune selectivă tridimensională, după modul de activare a sistemului de culisare
sau/și a buclei centrale:
 înclinarea culisei spre interior – produce disto-palato-rotația molară;
 înclinarea culisei spre exterior – produce mezio-vestibulo-rotația molară;
 înclinarea unilaterală a culisei, spre interior sau exterior – produce rotația unilaterală molară și
deplasări orizontale de-a lungul arcadei;
 înclinarea unilaterală sau bilaterală a culisei, în sus sau în jos – produce versie mezio-distală molară
(tip-back sau foreward); lărgirea buclei centrale – produce vestibulo-versie molară;
 activarea sistemului de culisare și lărgirea buclei centrale – produce vestibulo-versie coronară cu
torque radiculo-vestibular molar;
 activarea sistemului de culisare și a micșorarea buclei centrale – produce vestibulo-versie molară
coronară cu torque radiculo-palatinal molar.

Fig 58 Tiouri de arcuri fixe parțiale

2. Arcul Quad-helix
este un element activ, metalic, în formă de "M" inversat, cu mai multe bucle în helix, care îi conferă o
elasticitate crescută.
Are rol în lărgirea arcadei dentare superioare din dentiția mixtă sau permanentă (figura 58).
Arcul este ancorat în tubușoarele palatinale orizontale ale celor două inele ortodontice cimentate pe
molarii primi permanenți.
 Arcul este alcătuit din două brațe laterale libere, care pleacă de la nivelul culisei spre anterior, până la
nivelul caninilor, fiind în contact cu fețele palatinale ale dinților laterali, prezentând posterior două bucle
în helix.
Arcul se continuă cu porțiunea centrală în formă de trapez, cu baza mică spre mezial, prezentând bucle
helix la fiecare unghi.
Arcul urmărește morfologia bolții palatine, fiind la distanță de mucoasa palatină.
Arcul Quad-helix are o acțiune selectivă, după modul de activare a buclelor:
 deschiderea buclelor anterioare – produce lărgirea anterioară a arcadei superioare;
 deschiderea buclelor posterioară – produce lărgirea posterioară a arcadei superioare.
Dezavantajul arcului Quad-helix constă în diminuarea rezultatului terapeutic, datorită elasticității și
lungimii crescute a acestuia.

3. Dispozitivul Nance
este un element pasiv,
indicat în întărirea ancorajului molar, fiind asociat tehnicilor fixe poliagregate.
Are rol în blocarea mișcării de mezializare molară în timpul tracțiunilor monomaxilare (figura 58).
Arcul metalic este sudat pe fețele palatinale ale celor două inele ortodontice cimentate pe molarii primi
permanenți și uneori, ancorat la nivelul premolarilor primi sau a molarilor secunzi permanenși, când
trebuie crescut ancorajul.
Arcul are forma de "U" și un traiect adaptat morfologiei bolții palatine, fiind la distanță de mucoasa
palatină.
În porŃțiunea centrală, pe arcul metalic este fixat un scut acrilic la nivelul rugilor palatine, în contact cu
acestea.
Dezavantajul dispozitivul Nance constă în resorbții osoase ale palatului și a procesului alveolar frontal, în
cazul exercitării presiunilor crescute de dispozitiv.

4. Distal-jet-ul
este un element activ, asemănător dispozitivului Nance,
indicat în corectarea malocluziei clasei a II-a Angle cu mezializarea generalizată a arcadei superioare.
Are rol în distalizarea molarilor primi și/sau secunzi permanenți.
Principiul de acțiune a Distal-jetului se bazează pe obținerea unui sprijin anterior, la nivelul rugilor
palatine și o acțiune în zona distală, prin intermediul unui sistem de resorturi metalice secundare.
Arcul metalic este ancorat în tubușoarele palatinale orizontale ale celor patru inele ortodontice cimentate
pe premolarii și molarii primi permanenți.
Arcul are forma de "U" și un traiect adaptat morfologiei bolții palatine, fiind la distanță de mucoasa
palatină. În porțiunea centrală, pe arcul metalic este fixat o pelotă acrilică, la nivelul rugilor palatine și în
contact cu acestea.
Distal-jet-ul prezintă două variante de design, în funcție de cerințele terapeutice.
 Primul tip prezintă
o două bare în formă de baionetă, paralel cu zonele premolare-molare,
o pe care sunt inserate două resorturi din aliaj de nichel-titan,
o prevăzute cu limitator mezial culisabil, cu rol în distalizarea molarilor.
o Activarea se poate face din interiorul cavității orale sau din afara ei.
Al doilea tip prezintă
o două arcuri de distalizare, din aliaj de oțel inoxidabil de 0.019 x 0.025 inch (înlocuiesc barele de la
primul tip și permit introducerea torque-ului sau tip-back-ului),
o fixate distal în tubușoarele palatinale verticale cu secțiune rectangulară a celor două inele
ortodontice cimentate pe molarii primi permanenți și
o fixate mezial în tubușoarele palatinale orizontale cu secțiune rectangulară a celor două inele
ortodontice cimentate pe premolarii primi permanenți.
o În partea mezială, cele două arcuri prezintă o îndoitură în formă de "V" sau o buclă "loop" și un
sistem de culisă-opritor zăvor, iar activarea se realizează prin deschiderea buclei, la 15 - 20 zile.
o Activarea se face numai din afara cavităŃii orale.
o Activarea Distal-jet-ului produce distalizarea molară, dar și unele efecte secundare:
 tip-back-ul molar și
 înălțarea ocluziei.
Dezavantajele acestui aparat constă în:
o dificultatea igienei orale, motiv pentru care pacienții nu doresc acest dispozitiv,
o extracția molarilor de minte pentru realizarea spațiul posterior necesar distalizării molare și
o problemele legate de contenție.

5. Pendulum-ul
este indicat în corectarea malocluziei clasei a II-a Angle cu/fără mezializarea generalizată a arcadei
superioare (element activ) și
în întărirea ancorajului molar (element pasiv), fiind asociat tehnicilor fixe poliagregate,
dar contraindicat la pacienții cu igienă orală deficitară.
Are rol în distalizarea molarilor permanenți.
Principiul de acțiune al Pendulumul se bazează pe obținerea unui sprijin anterior, la nivelul rugilor
palatine și o acțiune în zona distală, prin intermediul arcurilor diapazon.
Pendulum-ul este ancorat în tubușoarele palatinale orizontale ale celor două inele ortodontice cimentate pe
molarii primi permanenți.
Pendulum-ul este alcătuit din două arcuri în diapazon fixate în tubușoarele molare, din aliaj de titanium-
molibden (TMA), prelungite în partea centrală cu o buclă circulară de care este fixată o pastilă acrilică, la
nivelul rugilor palatine. Din această pastilă acrilică pleacă câte doi pinteni de fiecare parte, din sârmă de
viplă cu diametru de 0,8 mm, pe fețele ocluzale ale premolarilor, bilateral, cu rol de stabilizare a pastilei
 acrilice. Pintenii de stabilizare premolară sunt fixați de fețele ocluzale ale premolarilor, cu răsină
compozită sau cu ciment glassionomer.
Activarea Pendulum-ului se face numai din afara cavității orale, prin modificarea arcurilor diapazon și
produce distalizarea molară, dar și unele efecte secundare:
o Rotația molară în jurul rădăcinii palatinale și lărgirea posterioară a arcadei superioare.

C. Ortoimplantul
 reprezintă o alternativă modernă a întăririi ancorajului molar necesar corectării malocluziei clasei a II-a
Angle și înlocuirea ancorajului extraoral cu headgear, cu ancorajul intraoral scheletal.
 Șurubul-implant este aplicat în regiunea mediană a palatului dur, la 6 – 9 mm de gaura incisivă și la 3 - 6
mm paramedian,
 fiind indicat la adolescent și la adult.
 Șurubul-implant trebuie să aibă o lungime maximă de 6 mm.
 Sistemul de forțe este reprezentat de brațele lungi de 20 - 30 mm situate între ortoimplant și tubușoarele
palatinale orizontale ale celor două inele ortodontice cimentate pe molarii primi permanenți.

D. Arcul vestibular
 este un element activ, metalic, plasat la arcada dentară superioară sau inferioară,
 dar contraindicat în ocluzia adâncă.
 Arcul vestibular este confecționat din sârmă de viplă extraelastică, rotundă pe secțiune, cu diametrul între
0,6 - 0,8 mm.
 Arcul vestibular este ancorat în tubușoarele vestibulare orizontale sau verticale ale celor două inele
ortodontice cimentate pe molarii primi permanențŃi, prezentând un sistem de ancorare de tip culisă-
opritor-zăvor și de brackets colați pe premolari.
 Arcul este alcătuit din mai multe porțiuni:
 porțiunea centrală – curbura principală situată în ⅓ medie a coroanelor incisivilor;
 porțiunile intermediare – prezintă câte două bucle de activare, care ocolesc coletul caninilor la 1 - 1,5
mm distanță;
 porțiunile laterale – prezintă câte două terminații rectilinii, paralele cu planul de ocluzie, în ⅓ medie a
dinților laterali.
 Arcul vestibular are o acțiune selectivă, după modul de activare a buclelor:
 activare la nivelul curburii principale – produce expansiunea (mărirea curburii) sau îngustarea
(micșorarea curburii) arcadei;
 micșorarea buclelor de activare – produce palatinizarea dinților frontali;
 contactul arcului cu dinții frontali și micșorarea buclelor de activare – produce mezializarea molarilor
primi
 permanenți;
  activarea buclelor și cimentare de inele cu brackets pe dinții frontali – produce vestibularizare, intruzie
sau extruzie incisivă.
 Dezavantajul arcului vestibular constă în deteriorarea arcului vestibular inferior, în cazul supraocluziei
frontale accentuate, recomandându-se ancorarea arcului pe gutiere, pentru a înălța ocluzia dentară.
 Arcul vestibular prezintă variante de design dictate de condițiile clinice:
o arc vestibular ancorat pe gutiere, în ocluzie adâncă,
o arcul vestibular ancorat cu inele prevăzute cu tubușoare verticale, cimentate pe premolari.

E. Lip bumper-ul sau scutul labial

 este un dispozitiv funcțional,
 indicat la arcada inferioară și are rol în alungirea arcadelor dentare sau în întărirea ancorajului molar
inferior, fiind asociat tehnicilor fixe poliagregate.
 Lip bumper-ul poate fi confecționat sau este prefabricat.
 Lip bumper-ul este ancorat în tubuțoarele vestibulare orizontale ale celor două inele ortodontice
cimentate pe molarii primi permanenți.
 Arcul este alcătuit dintr-un arc vestibular care prezintă mezial de tubușoarele molare stopuri în formă
de treaptă gingivală sau de in-set și în zonele bilaterale câte o buclă de activare în formă de "U". În
porțiunea centrală, se află o pelotă acrilică fixată de arc, care vine până în fundul de sac vestibular, dar
la distanță de acesta, pentru a nu leza mucoasa vestibulului, cu rol în distalizarea molară sau tip-back-
ul molar și în îndepărtarea buzei inferioare de dinții frontali.
 Când nu este asociat cu tehnicile fixe poliagregate, molarii trebuie solidarizați pe fața linguală cu un
arc lingual.
 Mecanismul de acțiune a lip bumper-ului constă în contactul lui cu buza inferioară în zona anterioară,
care produce un efect ortodontic în zona molară, prin mărirea deschiderii arcului.
 Activarea musculară a arcului (contracția mușchiului orbicularis oris) produce distalizarea molară
inferioară, dar și un efect secundar de mezio-vestibulorotație molară, datorită divergenței arcului în
timpul activării. Acest efect poate fi anulat prin realizarea de îndoituri toe-in, mezial de tubușoarele
molare. Lip bumper-ul este la distanță de 3 mm față de buză și de arcada dentară inferioară, iar
presiunile limbii asupra fețelor linguale ale dinților, produce o ușoară expansiune a arcadei anterioare
cu vestibularizarea incisivilor.

DISJUNCłIA INTERMAXILARĂ
 Disjuncția intermaxilară este un procedeu prin care se realizează separarea celor două hemimaxilare,
prin deschiderea suturii medio-palatine.
 Disjuncția intermaxilară rapidă este indicată în endoganție maxilară cu stenoză nazală și respirație
orală, cu ocluzie inversă bilaterală și în despicăturile palatine operate.
 Disjuncția ortopedică este posibilă până la 16 - 20 ani, după această vârstă se face disjuncție
chirurgicală, pentru că sutura este sinostozată.
  Disjuncția intermaxilară este contraindicată în ocluzie deschisă frontală și în sinostoza prematură a
suturii mediopalatine.
Clasificarea disjuncției intermaxilare
 După viteza cu care se desface sutura medio-palatină, disjuncția intermaxilară poate fi
 lentă,
 rapidă,
 ultrarapidă și
 ultrarapidă fracționată.
1. Disjuncția intermaxilară lentă
 se realizează în 6 luni,
 iar ritmul de activare este de 0,5 - 1 mm pe zi,
 șurubul se desface cu 2 - 4 ¼ de tură pe zi, timp de 10 - 12 săptămâni.
 Contenția durează 3 - 4 luni, pentru formarea calus-ului la nivelul suturii mediopalatine.
 Disjuncția lentă se realizează cu gutiere acrilice de la canin la molarii primi permanenți și șurub
ortodontic sau arctranspalatinal.

2. Disjuncția intermaxilară rapidă

 se realizează în 3 - 4 săptămâni (8 – 20 zile),
 iar ritmul de activare este de 0,5 – 1 mm pe zi,
 șurubul se desface cu 2 - 4 ¼ de tură pe zi. În primele două zile, șurubul se desface cu 2 - 3 ¼ de tură
la 5 - 6 ore, până apare senzația de tensiune la nivelul suturii medio-palatine, nu și la nas. După 4 zile,
apare o rezistență a suturii la activarea șurubului, iar șurubul se desface cu 3 - 4 ¼ de tură pe zi.
 Expansiunea necesară se obține în 8 zile.
 Contenția durează 3 luni (90 zile), pentru formarea calus-ului la nivelul suturii medio-palatine.
 Disjuncția rapidă se realizează cu
o disjunctor Haas,
o disjunctor Hyrax,
o disjunctor tip Derichsweiler,
o disjunctor presecționat sau
o disjunctor cu piese detasabile și intersanjabile.

3. Disjuncția intermaxilară ultrarapidă

 se realizează într-o oră,
 iar șurubul se desface în primele 5 minute cu 3 ¼ de tură, până se rupe sutura, apoi șurubul se
activează cu ¼ sau ½ de tură la 2 minute.
 Disjuncția ultrarapidă se realizează sub anestezie locală și tronculară (la spina nazală anterioară,
retrotuberozitară și pe linia mediană a bolții palatine).
 Contenția durează 5 - 6 luni, pentru formarea calus-ului la nivelul suturii mediopalatine.
  Disjuncția ultrarapidă se face după 12 ani și se realizează cu
o disjunctor Haas sau
o disjunctor Hyrax.

4. Disjuncția intermaxilară ultrarapidă fracționată

 se realizează în trei sedințe, timp în 8 zile.
 În prima sedință, șurubul se desface în primele 15 minute cu 3 - 4 ¼ de tură pe minut, în total 12 - 14
sferturi de tură.
 În a doua sedință, după 1 - 3 zile, șurubul se desface cu 9 - 16 sferturi de tură.
 În treia sedință, după 2 - 8 zile, se continuă activarea șurubului, atât cât este nevoie.
 Contenția durează 5 - 6 luni (90 zile), pentru formarea calus-ului la nivelul suturii medio-palatine.
 Disjuncția ultrarapidă fracționată se face după 12 ani și se realizează cu
o disjunctor Haas sau
o disjunctor Hyrax.

Etapele disjuncției intermaxilare

 În prima etapă se realizează decompensarea mandibulară, timp de 3 - 5 luni.
 Apoi, se desface sutura mediopalatină prin realizarea disjuncției intermaxilare.
 Contenția maxilară se realizează cu ajutorul disjunctorului, apoi cu placă Hawley, timp de 3 - 5 luni.
 Contenția mandibulară se realizează prin intermediul aparatului activ utilizat, care nu se mai activează.
 Apoi, se face tratamentul ortodontic consecutiv acestui procedeu.

Efectele disjuncției intermaxilare

 Disjuncția intermaxilară are ca efect
o mărirea dimensiunii transversale a maxilarului, produs prin expansiune dentară și scheletală.
o Dacă centrul de rezistență al fiecărui molar superior este cât mai aproape de zona de aplicare a
forței de expansiune, se produce rotația spre vestibular a celor două jumătăți osoase ale bolții
palatine (expansiune scheletală).
o Centrul de rezistență al bolții palatine nu a fost determinat cu precizie, dar se presupune că se află
deasupra zonei de forță. Asupra dinților se produce rotația vestibulară, cu centrul de rotație mai jos
de centru de rezistență al bolții palatine (expansiune dentară).
o Apare un moment al forței, care produce rotația vestibulară a molarilor, cuspizii palatinali
coborând și accentuând curba Monson.
o Expansiunea finală este suma celor două expansiuni, scheletale și dentare.
 În disjuncția intermaxilară rapidă,
o inițial, sub acțiunea forței de expansiune, apare o mișcare dentară minimă, prin vestibulo-versia
molară, apoi dinții nu se mai deplasează și începe deschiderea suturii medio-palatine.
 o Clinic, deschiderea suturii medio-palatine apare prin diastemă interincisivă, iar radiologic ca o
fantă paralelă în sens transversal, mai largă anterior decât posterior în sens sagital și ca un spațiu
triunghiular în sens vertical, cu baza inferioară spre sutura mediopalatină.
o După disjuncție, pacienții prezintă o ameliorare a respirației nazale, pentru că apare o lărgire de 2 -
4,5 mm a cavității nazale. Apoi, sutura se umple cu fluide tisulare și cu sânge.
o După acest moment, disjunctorul se menține pasiv 3 - 5 luni, timp în care se formează osul nou (90
de zile), care va umple sutura medio-palatină.
o După disjuncție, diastema interincisivă se reduce, pe măsură ce incisivii se aliniază spontan.
o După disjuncție, apare o recuperare funcțională a trompei lui Eustachio și o ameliorare a
astigmatismului, prin compensarea verticală a globilor oculari.
o Cefalografic, punctul Nasion este deplasat mai sus, iar vârful spinei nazale, punctul A Downs este
deplasat înainte și în jos.
o La nivelul mandibulei, se produce o autorotație posterioară de 2°, dar în perioada de contenție,
apare o recidivă de 50% (angulație de 1°).
o La adult, deplasarea maxilară se face prin vestibulo-versia dinților laterali.
o În faza de contenție, disjunctorul se blochează și se menține pentru stabilizarea dinților în noua
poziție. După disjuncție, molarii sunt în vestibulo-versie.
o Limba ocupă o poziție mai joasă în cavitatea orală și transmite presiuni asupra proceselor alveolare
mandibulare, conjugate cu acțiunea lejeră a mușchilor buccinatori tracționați lateral prin
expansiunea maxilară, efecte cumulate care permit redresarea poziției linguale a molarilor inferiori.
o Hipercorecția este necesară pentru că intervine recidiva, independentă de perioada de contenție
(după 2 - 3 ani de la tratament). Perioada de contenție este în medie de 6 luni.
o În disjuncŃția intermaxilară rapidă, faza activă se termină după 3 săptămâni.
o La o expansiune de 10 mm, expansiunea scheletală este de 9 mm, iar cea dentară de 1 mm. După
10 săptămâni, expansiunea scheletală este de 5 mm, iar cea dentară de 5 mm.
 În disjuncția intermaxilară ultrarapidă recidiva este de 40%.
 În disjuncția intermaxilară lentă, faza activă se termină după 10 săptămâni.
o La o expansiune de 10 mm, expansiunea scheletală este de 5 mm, iar cea dentară de 5 mm.
Răspunsul este același ca și la disjuncția rapidă, dar stabilitatea este mult mai bună.

Decompensația mandibulară.
 După realizarea disjuncției intermaxilare, intervine problema decompensației mandibulare.
 În ocluziile inverse bilaterale, dinții laterali inferiori au o înclinație linguală.
 Dacă se încearcă realizarea decompensației mandibulare după efectuarea disjuncției intermaxilare,
expansiunea maxilară obținută va recidiva, până la realizarea contactului cu dinții inferiori și nu până la o
poziție normală.
 De aceea, decompensarea mandibulară trebuie realizată înainte de efectuarea disjuncției maxilare, cu placa
Schwarz sau lip-bumper-ul.
Rezolvarea spontană a relației sagitale de clasa II-a.
 După realizarea disjuncției intermaxilare, în dentiția mixtă cu malocluzie ușoară clasa a II-a Angle, apare
rezolvarea spontană a relației sagitale, pentru că mandibula va căuta să intre în relație de intercuspidare
prin intermediul arcadelor dentare cu maxilarul, executând o mișcare de propulsie a mandibulei.

Autocorecția relației sagitale clasa III-a Angle.

 După disjuncția intermaxilară rapidă, se obține corecția unei malocluzii ușoare clasa a III-a Angle, care se
produce odată cu lărgirea arcadei maxilare.

Disjunctoare

A. Elemente componente.
Un disjunctor clasic este alcătuit din
 elementele de agregare,
 elementul activ și
 elementele de unire dintre aceșstia.
1. Elementele de agregare sunt reprezentate
a. de gutiere cimentate de la canini la molarii primi permanenți superiori
b. sau de patru inele ortodontice, cimentate pe premolarii primi și pe molarii primi permanenți
superiori.
2. Elementul activ este reprezentat de
a. un șurub disjunctor cu patru tije metalice (disjuncție rapidă) sau
b. de un arc transpalatinal (disjuncție lentă), care se fixează la elementele de agregare.
3. Elementele de unire ale pieselor este reprezentat de
a. un cadru metalic sau
b. cadrul acrilic (placă palatină, pelote).

B. Tipurile disjunctoarelor diferă după construcția lor și se aleg după tipul dentiției (figura 59).

1. Disjunctorul Haas
 este dispozitivul de bază,
 alcătuit dintr-un șurub disjunctor cu patru tije metalice, care se fixează la
 două gutiere acrilice, cimentate pe dinții laterali.

2. Disjunctorul Derichsweiler
 este alcătuit din patru inele ortodontice cimentate pe premolarii primi și molarii primi permanenți și
  două pelote acrilice (cu acțiune asupra osului) unite prin
 șurubul ortodontic montat invers, pentru ca să permită activarea în cavitatea orală.
 Activarea disjunctorului se începe a doua zi după cimentare, șurubul se desface cu 0,5 - 1 mm pe zi,
câte 2 - 4 ¼ de tură pe zi și se continuă activarea până pacientul are o senzație de tensiune la nivelul
nasului.
 În prima fază forța este suportată de periodonțiul celor patru dinți, iar în
 a doua fază forța este distribuită suturii medio-palatine, care se desface de la anterior spre posterior.
 Conducerea tratamentului se realizează prin examinarea cavității orale, apariția diastemei interincisive,
realizarea unei radiografii cu film mușcat și spălare cu antiseptice sub presiune, sub pelote.
 Pot apare efecte nedorite ca:
o congestii,
o ulcerații sau
o hiperplazii ale mucoasei palatine,
o pătrunderea și fermentarea resturilor alimentare sub pelote,
o pătrunderea surplusului de ciment sub pelote,
o deplasarea marginilor pelotelor de șurub,
o presiuni diferite ale pelotelor asupra mucoasei palatine, datorită rezilienței deferite a acesteia.

3. Disjunctorul presecționat
 este alcătuit din patru inele ortodontice cimentate pe premolarii primi și molarii primi permanenți,
 gutiere acrilice pe dinții frontali,
 placă palatină acrilică presecționată pe linia mediană, care unește gutierele și inelele și
 un surub ortodontic montat invers, pentru ca să permită activarea în cavitatea orală.
 Placa palatină se întinde pe toată bolta palatină și vine în contact cu dinții situați distal de molarii primi
permanenți.

4. Disjunctorul cu piese detasabile si intersanjabile

 este alcătuit din patru inele ortodontice cimentate pe premolarii primi și molarii primi permanenți,
 unite printr-o bară în formă de "L",
 gutiere acrilice pe dinții frontali,
 două pelote acrilice unite prin
 șurubul ortodontic montat invers, pentru ca să permită activarea în cavitatea orală.

5. Disjunctorul Hyrax
 este alcătuit din patru inele ortodontice cimentate pe premolarii primi și molarii primi permanenți,
 un șurub disjunctor pe linia mediană și
 un cadru metalic care unește elementele componente și asigură rigiditatea dispozitivului.
În funcție de vârstă, disjuncția intermaxilară se realizează cu diferite tipuri de disjunctoare.

 În dentiția temporară se utilizează pentru disjuncția intermaxilară

 arcul transpalatinal (Quad-helix sau arcul în "W") și se realizează
 o disjuncție lentă, folosind o forță sub 2 pounds.

 În dentiția mixtă se utilizează pentru disjuncția intermaxilară

 un aparat acrilic cu șurub ortodontic și cu o matrice din sârmă și se realizează
 o disjuncție lentă, folosind o forță de 2 pounds, timp de 10 - 12 săptămâni sau realizează
 o disjuncție rapidă, folosind o forță de 5 pounds, timp de 2 - 3 săptămâni.

 În dentiția permanentă tânără se utilizează pentru disjuncția intermaxilară

 un aparat metalic cu șurub disjunctor și schelet din sârmă, ancorat pe patru inele fixate pe premolarii
primi și pe molarii primi permanenți și se realizează
 o disjuncție lentă, folosind o forță de 4 pounds sau realizează
 o disjuncție rapidă, folosind cu o forță de 7 pounds

APARATE FIXE POLIAGREGATE

Aparatele fixe poliagregate sunt dispozitive intraorale monomaxilare, biomecanice, active, cimentate
și colate pe dinți, care prezintă elemente de agregare și elemente active care generează forțe ortodontice pentru
producerea mișcărilor dentare.

Caracteristicile comune ale aparatelor fixe poliagregate sunt următoarele:

 prezintă elemente de ancoraj – inele ortodontice și brackets;
 prezintă elemente generatoare de forțe ortodontice – arcuri principale și secundare;
 prezintă o bună stabilitate;
 sunt purtate permanent de către pacient;
 au acțiune energică, perioada de tratament fiind mai scurtă;
 nu pot fi îndepărtate de către pacient, ci numai de către ortodont;
 necesită materiale, instrumentar și aparatură specială;
 necesită o instruire de specialitate ortodontică pentru echipa de lucru (medic, asistent medical,
tehnician dentar);
 necesită tehnici speciale și etape de tratament specifice.

Indicațiile clinice ale aparatelor fixe poliagregate sunt următoarele:

  în tratamentul activ al anomaliilor dentomaxilare;
 când nu sunt indicate aparatele biomecanice mobilizabile;
 sunt eficiente după vârsta de 12 - 14 ani;
 la pacienții cu igienă dentară foarte bună;
 în discrepanțe scheletale moderate;
 în corectarea mișcărilor dentare verticale;
 în corectarea rotațiilor dentare;
 în corectarea ocluziei adânci;
 în corectarea malpozițiilor dentare;
 în închiderea spațiilor dentare.

Avantajele aparatelor fixe poliagregate sunt următoarele:

 permit tratarea multor anomalii dentomaxilare;
 permit tratarea anomaliilor dentomaxilare ale adultului;
 purtarea aparatului nu este la latitudinea pacientului;
 forța ortodontică este aplicată pe o suprafață mare a coroanei dentare;
 permit efectuarea tuturor tipurilor de mișcări dentare;
 permit efectuarea mișcărilor dentare de finețe;
 permit efectuarea mișcărilor dentare simultan pe mai mulți dinți;
 permit efectuarea mișcărilor dentare și controlate;
 oferă un control bun al ancorajului;
 oferă o bună retenție și stabilitate;
 nu sunt voluminoase;
 elementele componente sunt prefabricate.

Dezavantajele aparatelor fixe poliagregate sunt următoarele:

 igiena dentară este dificil de realizat;
 nu se aplică la pacienții cu receptivitate crescută la carie dentară;
 aparatul este vizibil și uneori inestetic;
 pacientul trebuie să consulte numai ortodontul;
 pacientul trebuie să vină la consultații la intervale regulate de timp (lunar); direcția forțelor ortodontice
produse de arcuri sunt controlate numai de ortodont;
 timpul afectat activării și ajustării aparatului ortodontic este mai lung;
 sunt mai scumpe decât aparatele biomecanice mobilizabile;
 pot determina mișcări dentare nedorite pentru un medic neexperimentat;
 au o tehnologie mai complicată și necesită o experiență adecvată;
  nu se pot repara, elementele deteriorate trebuie schimbate;
 trebuie controlată consistența alimentației și a hidrocarbonaților;
 uneori trebuie asociate arcurile parțiale, aparatele extraorale și tracțiunile elastice.

Biomecanica deplasării dentare

 Deplasarea dentară este realizată cu ajutorul unui sistem ortodontic fix poliagregat format din brackets
atasați pe dinți, care reprezintă elementele de agregare și un arc ortodontic principal, care constituie
sistemul mecanic generator de forșe ortodontice. Arcul ortodontic este fixat în slot-ul brackets-lor prin
intermediul unor ligaturi (metalice sau elastice). Acest sistem are rolul de a producere forțele optime care
permit deplasările dentare dorite.
 Deplasările dentare ortodontice necesită intensități diferite ale forțelor, pentru crearea unor momente ale
forței.
 Miscările radiculare produse de aparatele ortodontice fixe poliagregate sunt de patru tipuri:
 tipping,
 torque,
 intruzie-extruzie și
 rotație.
 Deplasarea dentară optimă trebuie realizată cu forțe lejere (50 - 150cN), continue și constante, care să
producă o mecanică de glisare a dintelui pe arcul principal, fiind individualizate în funcție de obiectivele
tratamentului și de factorii fiziologici.

A. Brackets.
 Dimensiunile brackets-lor influențează mișcarea dentară.
 Lățimea ideală a brackets-lor este reprezentată de cea mai mare lățŃime care este capabilă să obțină forța
mecanică necesară unui arc ortodontic, încât momentul forței să fie transmis dintelui.
o Lățimea ideală a bracket-ului este ½ din lățimea coroanei dentare.
o Alegerea brackets-lor mai lați, micsorează fricțiunea dintre arcul principal și brackets și mărește
controlul mișcării mezio-distale a rădăcinii.
o Cu cât bracket-ului este mai lat, cu atât distanța dintre brackets este mai mică.
 Lungimea bracket-ului determină momentul forței.
o În cazul unui aparat poliagregat, sistemul de forțe produs între segmentul arcului principal dintre
doi dinți este determinat de unghiul dintre bracket-arc și de distanța dintre cei doi brackets, astfel
sunt descrise șase clase de forțe.
o Cu cât bracket-ului este mai lat, cu atât unghiul de contact dintre brackets și arcul principal este
mai mic.
o Cu cât bracket-ului este mai lat, cu atât distanța dintre brackets este mai mică.
 Momentele forței dintre cei doi brackets este constant pentru fiecare clasă de forțe.
 Forțele și momentele forței, ca și raportul momentul forței/forța aplicată trebuie să fie identice pentru cei
doi dinți, pentru a produce deplasările dentare dorite.
 Pentru a realiza un sistem de forțe optime, intensitatea forței trebuie să fie constantă și raportul momentul
forței/forța aplicată trebuie să controleze centrul de rotație al dinților. Dacă acest raport se schimbă în
timpul deplasării dentare pe un arc rectiliniu, dintele nu va mai avea un centru de rotație constant. Pentru
menținerea unui raport constant al momentului forței/forța aplicată, trebuie folosit un moment de activare
cât mai mare și un moment rezidual cât mai mic, activând arcul înspre dintele care necesită cea mai mare
constanță a raportul momentul forței/forța aplicată și astfel se va reduce raportul sarcină/deformare a
arcului principal.
 Reducerea mărimii slot-ului în tehnica Edgewise, de la 0.022 x 0.028 inch la 0.018 x 0.025 inch este
benefică, pentru că reduce forța ortodontică, reduce fricțiunea dintre brackets și arcul principal, dar reduce
și controlul torque-ului.

B. Arcuri.
 Aliajul arcului ortodontic ideal este cel care oferă un moment (sarcină) elastic maxim superior și un raport
sarcină/deformare scăzut. Raportul dintre limita elastică și modulul de elasticitate determină cerința
aliajului. Cu cât raportul este mai mare, cu atât de bune vor fi proprietățile arcului ortodontic.

Aparate ortodontice
Aliajul arcului ortodontic ideal trebuie să aibă limita elastică crescută și modulul de elasticitate scăzut.

Proprietățile firului ortodontic

 (elasticitate, plasticitate și rezilienșa) produc acșiuni complexe ale arcului:
 compresiune, tracțiune, flexiune și torsiune.

Elasticitatea
 este capacitatea aliajului arcului ortodontic de a se deforma la acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni
la forma lui inițială.
 În tratamentul ortodontic poliagregat, forțele ortodontice produc o deformare elastică a arcului în timpul
plasării lui în brackets și emană o energie care este contrabalansată de periodonțiul dinților.

Plasticitatea
 este capacitatea aliajului arcului ortodontic de a se deforma la acțiunea unei forțe exterioare și de a
conserva o anumită deformare a arcului, după încetarea forței.
 Aceste două proprietăți sunt responsabile de valoarea modulului de elasticitate în flexiune, iar curba de
deformare, simbolizată prin unghiul α, este proprietatea nedeformabilă a aliajului, tradusă prin rigiditatea
materialului.
 Valoarea unghiului α prezintă o limită de elasticitate în flexiune, după care curba este inflexibilă,
deformarea elastică antrenează o deformarea permanentă a arcului și nu mai revine la forma inițială.
 Capacitatea plastică a arcului ortodontic se exercită până la rezistența lui la rupere. Cu cât curba de
deformare este mai redusă, cu atât flexibilitatea arcului este mai mare. Cu cât elasticitatea arcului este mai
mare, cu atât deformarea plastică este mai mare. Punctul de maximă tensiune este punctul în care arcul
cedează, se rupe și corespunde punctului în care curba începe să coboare. Zona dintre cele două puncte
reprezintă zona de plasticitate a arcului. Cu cât arcul principal are plasticitate mai mare, cu atât este mai
maleabil și rezistent la rupere, fiind permise îndoiturile pe arc. Cu cât modulul de elasticitate este mai mic,
cu atât deformarea elastică va permite stocarea energiei necesare pentru deplasarea dentară. Raportul
sarcină/deformare este scăzut în cazul arcurilor flexibile sau a arcurilor cu lungime suplimentară (cu
bucle).
 Activarea arcului ortodontic până la obținerea unei intensități optime a forței necesare deplasării dentare se
diminuă pe măsură ce dintele se deplasează, până la atingerea intensității liminare a forței, care nu mai este
eficace pentru producerea fenomenelor osteoclastice. Cantitatea de energie emanată de arcul ortodontic
trebuie să fie mai mare decât rezistența țesuturilor dentare, pentru ca mișcarea dentară să se realizeze.
Când trebuie deplasați mai mulți dinți, este necesar un sistem mecanic cu control riguros al ancorajului,
care să contrabalanseze forța de deplasare a dinților.
 Aceste proprietăți ale arcului ortodontic sunt necesare în faza de aliniere și nivelare a tratamentului
ortodontic.
 Pentru deplasări dentare mici, se utilizează arcuri cu plasticitate crescută.
 Pentru deplasări dentare cu forțe constante, se utilizează arcuri cu plasticitate redusă.
 Pentru modificarea raportului sarcină/deformare și influențarea gradului de maleabilitate a arcului, se pot
utiliza arcuri cu dimensiuni mai mici, arcuri cu lungime suplimentară sau se schimbă tipul de arc după
proprietățile aliajului de bază.

Reziliența
 este cantitatea de energie emanată de arcul ortodontic, necesară deformării, până la limita de elasticitate.
 Efectul de memoria formei este proprietatea aliajului arcului ortodontic de a se reîntoarce la forma lui
inițială, după deformarea plastică la o anumită temperatură, care depinde de structura cristalografică a
materialului.
 În proiecția unui aparat ortodontic fix poliagregat, secțiunea transversală a arcului este importantă, ca și
lungimea arcului și cantitatea de material.

Secțiunea transversală a arcului.

Schimbările mici în secŃiunea transversală a arcului modifică momentul elastic maxim si raportul
sarcină/deformare. Momentul elastic maxim se modifică direct proporŃional cu diametrul arcului la puterea 3,
iar raportul sarcină/deformare se modifică direct proporŃional cu diametrul arcului la puterea 4.
Cel mai indicat este un arc ortodontic cu diametru mic, pentru ca deformarea permanentă să nu apară.
Alegerea diametrului corespunzător al arcului ortodontic este în funcŃie de raportul sarcină/deformare si nu
de momentul elastic maxim. Diametrul arcului ortodontic trebuie să fie mai mare decât momentul elastic
maxim, pentru a asigura rigiditatea corespunzătoare a arcului. Arcul cu secŃiune transversală rotundă nu
rezolvă toate miscările dentare. Arcul cu secŃiune transversală rectangulară este precis ancorat în tubusoare si
brackets si nu se roteste în timpul dezactivării.
Alegerea arcului ortodontic corespunzător se face în funcŃie de raportul sarcină/deformare, de intensitatea
forŃei, de momentul forŃei, de fricŃiunea dintre arc si brackets si de deformarea elastică. Cu cât arcul va fi
mai subŃire, cu atât deformarea elastică va fi mai mare.
Rigiditatea arcului ortodontic (raportul sarcină/deformare) este determinată de secŃiunea transversală si
de proprietăŃile aliajului arcului folosit.
Astfel, arcurile torsadate au un diametru mic, un momentul elastic maxim superior, dar o rigiditate scăzută. Cu
cât arcul va avea o dimensiune transversală mai mică, cu atât va scădea rezistenŃa la deformarea permanentă.

Lungimea arcului ortodontic influenŃează momentul elastic maxim si raportul sarcină/deformare. Momentul
elastic maxim se modifică invers proporŃional cu lungimea arcului, iar raportul sarcină/deformare se
modifică invers proporŃional cu lungimea arcului la puterea 3. Cu cât arcul ortodontic este mai lung, cu atât
momentul elastic maxim este mai scăzut. Cu cât arcul ortodontic este mai lung, cu atât raportul
sarcină/deformare este mai scăzut si se poate reduce dimensiunea transversală aarcului.

Cantitatea de material reprezintă lungimea suplimentară a arcului obŃinută prin bucle, care scade raportul
sarcină/deformare, iar momentul elasticmaxim nu este afectat.
Nu este importantă cantitatea de material folosit, ci locul de plasare a lungimii suplimentare si de forma
buclelor, care trebuie proiectate cu îndoituri gradate, fără îndoituri ascuŃite. În zonele arcului unde presiunile
sunt maxime apare deformarea permanentă, iar acestea sunt numite secŃiuni critice. Toate elementele care
măresc presiunea trebuie eliminate, astfel, o modalitate este mărirea dimensiunii transversale a arcului.

DirecŃia de acŃiune a arcului influenŃează proprietatea de elasticitate a arcului ortodontic. ForŃele

reziduale care rămân după realizarea unei îndoituri pe arc, măresc rezistenŃa la deformarea permanentă. Un
arc flexibil nu este usor de deformat când este activat în aceeasi direcŃie cu îndoiturile iniŃiale.
În tehnica Edgewise, absenŃa informaŃiilor din brackets obligă deformarea arcului ortodontic, de aceea
trebuie utilizat un arc maleabil (Elgiloy sau oŃel inoxidabil). Pentru a obŃine forŃe lejere si continue, trebuie
modificat raportul sarcină/deformare, lungimea si secŃiunea transversală a arcului.
În tehnica Straight wire, prezenŃa informaŃiilor din brackets sunt variabile după tipul de brackets. Brackets-i
Ricketts prezintă informaŃia de torque a incisivilor superiori mai importantă ca în alte tehnici, pentru că
arcurile sunt subdimensionate.
Avantajele tehnicii Straight wire sunt date de forma prefabricată a arcurilor, după forma arcadelor dentare.
Arcurile NiTi rotunde pe secŃiune, din primele etape de tratament prezintă un raport sarcină/deformare
scăzut, care produc o forŃă lejeră si continuă pentru toŃi dinŃii, iar absenŃa buclelor facilitează igiena orală
si confortul pacientului. ProprietăŃile aliajelor din nichel-titan, ca memoria formei si superelasticitatea, permit
utilizarea arcurilor mai groase în primele faze de tratament si asigură controlul dinŃilor, prin glisarea lor pe
arc.

C. Controlul ancorajului.
Ancorajul poate fi conservat (nu se deplasează) sau pierdut (se deplasează mezial).
Ancorajul natural poate fi asigurat de suprafaŃa radiculară a dinŃilor sau de musculatura de tip hipodivergent
sau hiperdivergent. Miscările dentare sunt clasificate în funcŃie de energia necesară
pentru realizarea lor si de pierderea ancorajului astfel: egresie < rotaŃie < versie < translaŃie < ingresie.
Astfel, dacă pe doi dinŃi cu aceeasi valoare de ancoraj, se aplică pe unul o mecanică de versie, iar pe celălalt
o mecanică de translaŃie, cea mai mare deplasare se va obŃine la dintele care face versie. Ancorajul ranforsat
estenasigurat de grupe de dinŃi solidarizaŃi, de corticala osoasă, de dispozitive mecanice (arcuri parŃiale) si
de structurile extraorale (aparate extraorale).
Intensitatea forŃei care deplasează dinŃii de-a lungul arcului ortodontic trebuie să învingă rezistenŃa la
fricŃiune si să producă remodelarea osoasă, dar să reducă reacŃiunea dinŃilor prinsi în ancoraj (rezistenŃă
stabilă). ForŃa fricŃionară este dependentă de forŃa de presare a suprafeŃelor de contact dintre arc si
brackets, fiind influenŃată de felul suprafeŃei (netedă, rugoasă) si este independentă de aria aparentă de
contact.
AsperităŃile suprafeŃelor preiau sarcina dintre cele două suprafeŃe. Cele două suprafeŃe pot fi identice sau
diferite. Când forŃa este tangenŃială, alunecarea dintre suprafeŃe produce o forfecare. Coeficientul
de forfecare este direct proporŃional cu rezistenŃa la forfecare dintre suprafeŃe si invers proporŃional cu
gradul de deformare plastică la asperităŃi.
FricŃiunea reprezintă factorul de control al ancorajului. InfluenŃarea fricŃiunii se face prin calitatea
suprafeŃei bracketslor, calitatea suprafeŃei arcului ortodontic, cantitatea forŃei de contact dintre brackets si
arc si amploarea fricŃiunii. Brackets-i metalici din oŃet inoxidabil au suprafaŃa mai netedă, iar cei din titan
au suprafaŃa rugoasă. Brackets-i ceramici policristalini au suprafaŃa mai rugoasă, cei ceramici
saphire au suprafaŃa rugoasă, iar cei ceramici cu slot metalic au suprafaŃa mai netedă. Ligatura plasează
arcul în slot-ul brackets-lor si produce o forŃă secundară de fricŃiune. Brackets-i autoligaturaŃi reduc
fricŃiunea cu arcul. Arcul din oŃet inoxidabil are suprafaŃa mai netedă, arcul NiTi are suprafaŃa mai
rugoasă, iar arcul TMA are suprafaŃa rugoasă si are cel mai mare coeficient de fricŃiune.
În deplasarea dinŃilor de-a lungul arcului, când unghiul de contact dintre brackets si arc este mare si
fricŃiunea este mare, aceasta fiind variabilă cu dimensiunea brackets-lor si flexibilitatea aliajului arcului.
Amploarea fricŃiunii se poate reduce prin conformarea buclelor pe arcul principal.
Metodele de întărire a ancorajului se pot realiza prin includerea mai multor dinŃi în ancoraj, prin aparate
extraorale si prin solidarizarea grupelor de dinŃi.

D. ForŃa optimă este forŃa care realizează o anumită miscare dentară.

Pentru a determina forŃa optimă, trebuie stabilit tipul de miscare dentară dorită si evaluarea particularităŃilor
reacŃiilor biologice. Cu cât se măreste intensitatea forŃei (care trebuie să respecte anumite limite), cu atât
creste rata deplasării dentare reciproce. Intensitatea forŃei resimŃită de dinte este mai mică decât cea
aplicată, datorită rezistenŃei fricŃionare a bracket-ului.

Rata deplasării dentare se defineste prin miscarea unui dinte pe unitatea de timp (zi, săptămână, lună),
exprimată în milimetri. Scăderea amplitudinii miscării se realizează prin aplicarea forŃei cât mai aproape de
centrul de rezistenŃă a dintelui.
Aplicarea unei forŃe direct pe rădăcina dintelui se realizează în practica ortodontică printr-un atasament rigid,
proiectat deasupra coroanei dentare, astfel încât forŃa aplicată să aibă linia de acŃiune prin centrul de
rezistenŃă al dinteluin(cârlig atasat bracket-ului canin). Efectul produs este versia dintelui si eliminarea
braŃului forŃei. Controlul înclinării dintelui se face prin mărirea lungimii cârligului, dar este dificil de
realizat, datorită îngreunării igienei dentare a pacientului.
O altă modalitatea de realizare a controlului înclinării dintelui este aceea de a crea un al doilea moment al
forŃei, opus ca direcŃie primului moment, prin aplicarea unei forŃe la distanŃă de prima (prima forŃă
aplicată pe faŃa vestibulară si a doua forŃă aplicată pe faŃa orală a dintelui) De asemenea, realizarea
controlului înclinării dintelui în Tehnica Begg se face cu arcurile secundare.

Zonele de acŃiune si reacŃiune segăsesc la nivelul aceluiasi maxilar, încazul aparaturii fixe poliagregate.
Pentruca zonele de acŃiune si reacŃiune să stabilească un echilibrului static, trebuie îndeplinite anumite
condiŃii.
1. Suma tuturor forŃelor verticale să fie întotdeauna nulă. Dacă facem intruzia unui segment, partea de sprijin
va face extruzie.
2. Suma tuturor forŃelor orizontale să fie întotdeauna nulă. Ocluzia inversă unilaterală nu poate fi corectată
doar cu acŃiunea forŃei numai pe acel segment.
3. Suma tuturor momentelor forŃei în jurul oricărui punct trebuie să fie nulă.
Dacă forŃele care acŃionează pe două zone sunt egale si de sens contrar, momentele forŃei diferă numai
datorită diferenŃei punctului de localizare a forŃei faŃă de centrul de rezistenŃă. Echilibrul static se va
instala prin dezvoltarea unei forŃe verticale, care va rota întreaga unitate, modificând planul de ocluzie prin
accentuarea sau atenuarea pantei.
Echilibrul static poate exista în trei situaŃii: în "V" asimetric, în "V" simetric si în "scară".
În situaŃia echilibrului static în "V"-ului asimetric, segmentul arcului principal introdus pe doi brackets face o
curbă descentrată, cu un braŃ mai lung si un braŃ mai scurt, astfel se produc două momente inegale în centrul
de rezistenŃă al sistemului celor doi dinŃi, se dezvoltă două forŃe paralele, de aceeasi intensitate, dar de sens
opus, una mezială si alta distală a fiecărui brackets (cuplu de forŃe) si au efecte dentare diferite (intruzie-
extruzie), iar sistemul este în echilibru.
În situaŃia echilibrului static în "V"- ului simetric, segmentul arcului principal introdus pe doi brackets face o
curbă centrată, cu braŃe egale, astfel se produc două momente egale în centrul de rezistenŃă al sistemului
celor doi dinŃi, se dezvoltă două forŃe paralele, de aceeasi intensitate, dar de sens opus, una mezială si alta
distală a fiecărui brackets (cuplu de forŃe) si au aceleasi efecte dentare (intruzie sau extruzie), iar sistemul
este în echilibru.
În situaŃia echilibrului static în "scară", segmentul arcului principal introdus pe doi brackets face două
curburi identice dar opuse (două cupluri de forŃe), astfel se produc două momente în centrul de rezistenŃă al
sistemului celor doi dinŃi, un moment acŃionar si unul reacŃional, dublu ca intensitate (în funcŃie de
înălŃimea scării), de sens contrar. Se dezvoltă două forŃe paralele, de intensităŃi inegale (în funcŃie de
angulaŃia arcului) si de sens opus, una mezială si alta distală a fiecărui brackets si au efecte dentare
diferite (intruzie-extruzie, nu deplasaremezio-distală), iar sistemul este în echilibru.
Echilibrul a două sisteme de forŃe se creează între segmentul de arc dintre doi brackets, care în momentul
activării arcului duce la formarea unui cuplu de forŃe la nivelul fiecărui brackets, care crează un echilibru si
se formează două sisteme de forŃe care acŃionează împreună. TendinŃa de rotaŃie a unui cuplu de forŃe nu
afectează celălalt cuplu de forŃe la nivel molar, ci reprezintă suma forŃelor individuale. Folosirea step bend
îndoit în "V-bend" schimbă modul de acŃiune al brackets-lor. Dacă "V-bend" este făcut la ½ distanŃei dintre
doi dinŃi, sistemul este în echilibru, pentru că forŃele sunt egale si îsi anulează acŃiunea. Dacă "V-bend" este
făcut mai aproape de un dinte, forŃele de echilibru produc intruzia sau extruzia, în funcŃie de poziŃia
unghiului.
În cazul tehnicii Straight wire,pentru corectarea rotaŃiei premolare există două modalităŃi: printr-un bracket
cu informaŃii sau prin aplicarea a două forŃe pe dinte, orală si vestibulară si arcul principal.
În primul caz, segmentul arcului principal care trece prin bracket, dezvoltă două forŃe liniare, paralele, cu
aceeasi intensitate, dar de sensuri opuse, una mezială si alta distală de bracket, F1 si F2.
Descompunerea forŃelor prin centrul de rezistenŃă al dintelui, face ca F1 să determine un moment
reacŃional M1, în sens antiorar, iar F2 să determine un alt moment reacŃional M2, în sens orar.
Intensitatea M1 este mai mare decât M2, pentru că distanŃa de la F1 la centrul de rezistenŃă al dintelui este
mai mare decât distanŃa de la F2 la centrul de rezistenŃă al dintelui: d1 > d2. Astfel, apare un moment
rezidual în sens antiorar la fel cu M1 si intensitatea dintre cele două momente vor fi egale M1 = M2.
În al doilea caz, când se aplică două forŃe pe dinte, orală si vestibulară, segmentul arcului principal care trece
prin bracket, dezvoltă două forŃe liniare, paralele, cu aceeasi intensitate, dar de sensuri opuse, una mezială si
alta distală de bracket, F1 si F2. Aceste forŃe, F1 si F2, raportate la centrul de rezistenŃă al dintelui, se
anulează. Descompunerea forŃelor prin centrul de rezistenŃă al dintelui, face ca F1 să determine un moment
reacŃional M1 în sens antiorar, iar F2 să determine un alt moment reacŃional M2, în sens antiorar. Cele două
momente, M1 si M2, se cumulează si formează un moment de intensitate mai mare. Astfel,
pentru derotarea premolară, acest sistem este mai eficace decât primul.
În cazul redresării a doi premolari vecini cu axe divergente, segmentul arcului principal ligaturat de brackets,
dezvoltă două cupluri de forŃe, liniare, paralele, cu aceeasi intensitate, dar de sensuri opuse, una mezială si
alta distală de fiecare bracket, F1 si F1` / F2 si F2`, care sunt transmise dinŃilor. Descompunerea
forŃelor prin centrele de rezistenŃă ale celor doi dinŃi, face ca aceste forŃe, să se anuleze, dar fiecare cuplu
de forŃe determină câte două momente reacŃionale (antiorar si orar), pentru fiecare dinte, diferite ca
intensitate, pentru că distanŃele de la forŃe la centrele de rezistenŃă a celor doi dinŃi sunt diferite. Cele două
momente reacŃionale, în sens antiorar si de intensitate egală vor redresa premolarii, cu axe paralele, prin
versie coronară, care va deschide spaŃiul dintre cei doi dinŃi. Pentru a redresa premolarii, cu axe paralele,
fără a deschide spaŃiul dintre cei doi dinŃi, trebuie aplicat o ligatură în "8" pe coroanele celor doi dinŃi, care
va apropia rădăcinile.

Torque-ul poate fi în plan sagital, pentru dinŃii anteriori sau în plan transversal, pentru dinŃii posteriori. În
tehnica Edgewise, torque-ul se realizează prin curburile de ordinul III efectuate prin torsiunea arcului principal
rectangular. În tehnica Straight wire, torque-ul se realizează prin informaŃia plasată în slot-ul bracket-ului si
în tubusorul molar si cu un arc principal rectangular.
În tehnica Edgewise, torque-ul anterior efectuat pentru incisivi, poate fi radiculo-vestibular sau radiculo-oral si
produce un cuplu de forŃe si un moment de rotaŃie al dintelui, când este plasat în bracket. TendinŃa naturală
este de revenire la poziŃia iniŃială a arcului rectangular torsionat, care produce o rotaŃie a dintelui prin
centrul său de rezistenŃă (versie necontrolată). Pentru a controla această miscare, trebuie blocată coroana
dintelui si deplasată numai rădăcina în sens sagital, prin sprijinirea posterioară a arcului (întărirea
ancorajului). În acest caz, segmentul arcului principal care trece prin bracket, dezvoltă două forŃe liniare,
paralele, cu aceeasi intensitate, dar de sensuri opuse, una mezială si alta distală de bracket, F1 si F2.
Descompunerea forŃelor prin centrul de rezistenŃă al dintelui, face ca F1 să determine un moment
reacŃional M1, în sens antiorar, iar F2 să determine un alt moment reacŃional M2, în sens orar.
Intensitatea M1 este mai mare decât M2, pentru că distanŃa de la F1 la centrul de rezistenŃă al dintelui este
mai mare decât distanŃa de la F2 la centrul de rezistenŃă al dintelui: d1 > d2. Astfel, când poziŃia coroanei
dentare este fixată, centrul de rotaŃie a sistemului se deplasează la nivelul arcului si produce miscarea
radiculară în sens antiorar. Rata de deplasare a rădăcinii depinde de valoarea cuplului de forŃe, care este
determinat de secŃiunea transversală a arcului si de profunzimea slot-ului bracket-ului.

Corectarea supraocluziei incisive prin intruzie incisivă se poate realiza prin metode diferite, dar toate necesită
întărirea ancorajului. În funcŃie de axa incisivilor, forŃa aplicată pe coroana dentară poate produce diferite
miscări ale dinŃilor.
În cazul axelor incisive normale, aplicarea forŃei de intruzie pe faŃa vestibulară a dintelui, produce un
moment de antirotaŃie, care deplasează rădăcina în direcŃie palatinală si coroana în direcŃie vestibulară.
În cazul vestibulo-versiei incisivilor, aplicarea forŃei de intruzie pe faŃa vestibulară a dintelui, produce un
moment de antirotaŃie, care deplasează rădăcina în direcŃie palatinală si coroana în direcŃie vestibulară, cu
o intensitate mai mare decât în cazul axelor incisive normale.
În cazul palato-versiei incisivilor, aplicarea forŃei de intruzie pe faŃa vestibulară a dintelui, nu va produce
nici
un moment, pentru că linia de acŃiune a forŃei trece prin centrul de rezistenŃă al dintelui, care va deplasa
dintele în sens alveolar.
Există trei posibilităŃi de aplicare a forŃei de intruzie selective anteroposterioare pe incisivi: înaintea
centrului de rezistenŃă al dintelui si produce un moment reacŃional de vestibulo-versie; în centrul de
rezistenŃă al dintelui si produce o intruzie pură, fără moment reacŃional; înapoia centrului de rezistenŃă al
dintelui si produce un moment reacŃional de palatoversie.

E. Efecte secundare. Faza de nivelare este prima fază de tratament, care aliniază toate slot-urile brackets-
lor,ncorectând axele dentare, rotaŃiile, malpoziŃiile dentare si atenuând curbanSpee. Se folosesc forŃe lejere
pentru producerea fenomenelor histologice responsabile cu deplasarea dentară si pentru evitarea fenomenelor
de hialinizare.

Efectele parazitare apar datorită forŃelor reactive opozante, care produc miscări de dute-vino ale dinŃilor, cu
prejudiciu periodontal.
Pentru miscarea de intruzie a unui grup de dinŃi trebuie ranforsat ancorajul, pentru că este cea mai dificilă
miscare de realizat si care consumă ancorajul.
RetracŃia canină în spaŃiul de extracŃie trebuie realizată prin glisare (translaŃie mezio-distală) si nu prin
versie sau disto-rotaŃie.
RetracŃia "en masse" a incisivilor si caninilor necesită extracŃia premolarilor primi si o forŃă importantă, iar
ancorajul este solicitat, fiind necesar ranforsarea lui.
Tehnica Begg, care realizează deplasarea dentară în doi timpi nu necesită un ancoraj ranforsat, pentru că nu
apar forŃele parazitare.
RetracŃia în grup a incisivilor superiori necesită bucle activate periodic, situate pe arcul rectangular, între
incisivii laterali si canini, iar miscarea trebuie realizată prin torque radiculo-palatinal, care solicită ancorajul si
trebuie ranforsat.
Rezultatele terapeutice trebuie să fie stabile. Miscările dentare sunt realizate în tehnica Edgewise prin
angulaŃiile deordinul I, II si II ale arcului principal, iar în tehnica Straight wire prin înglobarea tuturor
miscărilor intruzie/extruzie, torque si antirotaŃie în atase. Astfel, ocluzia dentară echilibrată se realizează prin
poziŃionarea corectă a dinŃilor, în funcŃie de situaŃiile clinice particulare.

ForŃele meziale molare apar când axele longitudinale ale molarilor antagonisti nu sunt în prelungire,
determinând instabilitatea ocluziei, interferenŃe pe partea de balans si recidiva înghesuirilor dentare. Pentru a
preveni acest efect, axele longitudinale ale molarilor superiori si inferiori trebuie să fie în prelungire. Pentru
prevenirea interferenŃelor pe partea de balans, în miscarea de lateralitate, se aplică un usor torque radiculo-
vestibular al molarilor primi superiori, care produce vestibulo-meziorotaŃia acestora.
În cazul pierderii molarilor secunzi superiori, molarii primi superiori fac o rotaŃie spre mezial, ocupând mai
mult spaŃiu pe arcadă si astfel apar interferenŃele pe partea de balans, în de lateralitate. În acest caz,
molarii primi superiori trebuie derotaŃi, pentru a ocupa un minim de spaŃiu în sens mezio-distal. În mod
normal, poziŃia molarilor primi superiori se verifică pe modelele din ghips astfel: se trasează două linii în
diagonală, care trebuie să treacă prin cuspizii vestibulo-distali, palato-meziali ai molarilor primi superiori si
prin zona distală a caninilor opusi.
PoziŃia molarului prin inferior trebuie corelată cu poziŃia molarului prin superior, încât feŃele distale ale
celor doi molari să fie în prelungire.
Pentru realizarea unei articulării premolare optime, brackets-i trebuie colaŃi pe premolarii superiori usor spre
În cazul incisivilor laterali superiori nanici, apare diastema interincisivă superioară si înghesuirea dentară
inferioară. DistanŃa dintre incisivii superiori nu trebuie schimbată, pentru căse micsorează distanŃa
intercanină inferioară si apare recidiva si din această cauză trebuie aplicată o contenŃie permanentă. În acest
caz, trebuie schimbat axul longitudinal al dinŃilor frontali superiori, astfel încât să stabilească contracte
interdentare, cu rabat de la paralelism, realizat prin poziŃionarea artistică incisivă.
În cazul unei curbe Spee accentuate, nivelarea si înălŃarea ocluziei se realizează cu o curbă Spee inversată pe
arcul rectangular.

Ghidajul anterior trebuie să fie corectat prin asigurarea unui overjet si a unui overbite de 2 mm, astfel axele
longitudinale ale incisivilor să aibă unghiul interincisiv de 130°, unghiul dintre axul incisivului superior cu
baza craniului de 120° si unghiul dintre axul incisivului inferior cu baza mandibulară de 90°.

Elemente componente
Elementele componente ale aparatelor fixe poliagregate sunt reprezentate de elementele pasive (elementele de
ancorare) si elementele active (generatoare de forŃe).

A. Elementele pasive (elementele de ancorare) ale aparatelor fixe poliagregate sunt reprezentate de inelele
ortodontice, brackets si ligaturile.

Inelele ortodontice se cimentează, de regulă, pe molarii primi permanenŃi după separaŃia interdentară, cu
cimenturi speciale si clesti speciali (band pusher, bite stick) (figura 60).
Pe inelele ortodontice sunt fixate, prin punctare electrică, diferite accesorii: tubusoare, cârlige, clame linguale,
etc.
Tubusoarele au o lungime de 3 – 4 mm si pot fi verticale sau orizontale, vestibulare sau orale, unice, duble sau
triple si cu formă diferită a lumenului (dreptunghiulară, ovalară sau circulară).
Cel mai important accesoriu al inelului ortodontic este tubusorul (oral sau vestibular), care asigură inserŃia
arcului ortodontic.
Inelele ortodontice pentru molarii primi permanenŃi superiori prezintă 2 – 3 tubusoare: tubusorul rotund pe
secŃiune cu dimensiune mai mare este destinat inserŃiei arcului extraoral, iar tubusorul rectangular pe
secŃiune cu dimensiune mai mică este destinat inserŃiei arcului intraoral. Inelele ortodontice pentru molarii
primi permanenŃi inferiori prezintă 1 – 2 tubusoare: tubusorul rotund pe secŃiune cu dimensiune mai mare
pentru inserŃia arcului extraoral si tubusorul rectangular pe secŃiune cu dimensiune mai mică pentru
inserŃia arcului intraoral.
Tubusoarele sunt plasate paralel cu marginea ocluzală molară.
Partea mezială a tubusorului inelului molarului prim permanent superior este plasată la nivelul mijlocului
cuspidului mezio-vestibular.
Partea mezială a tubusorului inelului molarului prim inferior este plasată la nivelul sanŃului vestibular, cu 1
mm mai mezial de acesta. Tubusorul rectangular pe secŃiune pentru inserŃia arcului intraoral se află la 4 mm
de marginea ocluzală molară.
Cârligele sunt utilizate pentru tracŃiunile elastice monomaxilare sau interarcadice si sunt plasate pe faŃa
vestibulară a inelelor ortodontice, spre partea cervicală a inelelor.
Clamele linguale sunt utilizate pentru tracŃiunile elastice ale dinŃilor sever malpoziŃionaŃi si sunt plasate
pe faŃa orală a inelelor ortodontice.
Etapele cimentării inelelor ortodontice sunt următoarele: se face periajul profesional, se izolează, se
degresează si se usucă molarul, apoi se asează o bandă de leucoplast peste partea ocluzală a inelului (ca un
capac), se protejează cu ceară specială intrările tubusoarelor, se prepară cimentul si se asează pe marginile
interne ale inelului, apoi se inseră inelul pe molar, se asteaptă priza cimentului si se curăŃă cimentul în exces.

Fig. 60 cimentarea inelelor ortodontic

Brackets-i