Imobilizarea dintilor parodontotici

constituie un mijloc terapeutic de

echilibrare functionala in cadrul
tratamentului complex al parodontopatiilor.
Reechilibrarea functionala prin
imobilizare rezulta din consolidarea dintilor
existenti
intr-un monobloc pluridentar,
pluriradicular. Se creeaza conditii de
stabilitate si de rezistenta a dintilor mobili
fata de fortele transversale care, in
conditiile imbolnavirii parodontiului de
sustinere, au un rol traumatizant, patogen
asupra acestuia.

1. Angrenarea multidirectionala a
dintilor mobili intr-un bloc unitar
capabil sa se opuna fortelor
paraaxiale, a componentelor oblice
sau transversale rezultate din
masticatie, forte cu caracter nociv
asupra parodontiului de sustinere.
Din cauza curburii arcadelor dentare,
directia principala de solicitare la
fortele transversale nocive variaza
dupa pozitia dintilor.

In acest sens, exista trei situatii:

a) Incisivii suporta mai bine fortele
care actioneaza in plan frontal, in
sens mezio-distal, dar sunt
deplasati de fortele din pianul
sagital, in sens vestibulo-oral.
b) Premolarii si molarii suporta
actiunea fortelor in plan sagital, in
sens mezio-dislal, dar sunt deplasati
de fortele care actioneaza in plan
frontal, in sens vestibulo-oral.

c) Caninii sunt deplasati de fortele

transversale cu o directie oblica, la cca
45 fata de planul sagital sau frontal.
In cazul unei imobilizari
unidirectionale, cand sunt solidarizati
dintii situati in acelasi plan, acestia
vor continua sa fie deplasati sub
actiunea fortelor care actioneaza
perpendicular pe axul (directia) de
mobilizare. Daca imobilizarea cuprinde
dinti din cel putin doua grupe
(directii), deplasarea unui grup va fi
impiedicata si anulata de rezistenta
opusa de celalalt grup, care va fi
sustinut de grupul precedent.

Acest lucru rezulta din angrenarea

multidirectionala a grupelor de
dinti, in cadrul careia, efortul la
fortele transversale nocive este
preluat si neutralizat de grupul de
dinti situat in planul de actiune al
acestor forte.
Imobilizarea este cu atat mai
eficace, cu cat poligonul de
imobilizare", suprafata delimitata
de dintii angrenati, este mai mare.

Dintii incisivi, situati, in special la

mandibula, pe o directie, in linie
dreapta, trebuie solidarizati de canin
bilateral si chiar de premolari, ceea ce
mareste considerabil suprafata
poligonului de imobilizare. Acelasi
principiu, de angrenare
multidirectionala, trebuie aplicat si
dintilor laterali, premolari si molari,
care vor fi solidarizati de canin si chiar
de incisivi.
Valoarea imobilizarii va creste
daca ea va fi extinsa si la dintii
hemiarcadei opuse, ceea ce inseamna
ca efectul terapeutic maxim se obtine
solidarizand toti dintii unei arcade.

2. Extinderea maxima a sistemului de

imobilizare pe un numar cat mai mare
de dinti, incluzand si dintii cu
mobilitate normala, ferm implantati,
din vecinatatea zonei afectate. Prin
repartizarea fortelor pe un numar cat
mai mare de dinti, sarcina individuala
scade si este preluata de intregul grup
de dinti angrenati prin imobilizare.
Extinderea maxima a imobilizarii
corespunde si principiului de angrenare
multidirectionala, intrucat, pe langa
reducerea sarcinii individuale a dintilor,
se realizeaza si o stabilizare fata de
fortele transversale nocive.

Din punct de vedere al extinderii

maxime, cele mai bune rezultate se
obtin prin sisteme de imobilizare
care cuprind toti dintii unei arcade.
Se realizeaza in acest scop "proteze
de imobilizare totala", "punti de
stabilizare" sau de "solidarizare"
considerate ca fiind cel mai complet
si mai rational mijloc de
imobilizare.

In conformitate cu acest
principiu, angrenarea dintilor
mobili trebuie sa se realizeze
cat mai aproape de marginea
incizala sau de suprafata
ocluzala.
3. Principiul biologic corespunde
masurilor ce trebuie luate in
vederea unei integrari
functionale a sistemului de
imobilizare in cavitatea bucala.

a) Sistemul de imobilizare trebuie sa

permita o buna intretinere prin
autocuratire si igiena artificiala .

In acest sens trebuie ca:

- imobilizarea sa nu ofere zone de
retentie extracoronare pentru
detritusuri fermentabile;
- Iimita dintre sistemul de imobilizare si
substanta dentara trebuie plasata in
zonele cu o buna autocuratire. Trebuie
evitata plasarea acestei zone la nivelul
punctelor de contact;

- prin imobilizare trebuie respectata

ambrazura gingivala, chiar daca spatiul
sau este liber prin retractia papilei.
Sistemul de imobilizare trebuie
conceput astfel incat sa se comporte ca
un corp de punte suspendat, la
distanta de papila interdentara,
permitand accesul periei de dinti si a
mijloacelor secundare de igiena bucala;
b) Realizarea sistemului de imobilizare
trebuie sa respecte organul pulpar
indemn de leziuni inflamatorii sau
degenerative, sa nu afecteze imediat
sau tardiv starea de vitalitate a pulpei
dentare; sa se realizeze cu pierderi
minime de substanta dentara.

c) Imobilizarea trebuie sa nu genereze

traume ocluzale sau efecte
ortodontice;
d) Restabilirea integralitatii si a
functiilor aparatului dento-maxilar;
e) Realizare prin mijloace cat mai
simple, dar eficiente, cu materiale
curente, la un cost scazut.
f) Imobilizarea trebuie sa se integreze
biologic intr-un timp scurt in cavitatea
bucala, sa nu tulbure exercitiul
functiilor si sa fie bine suportata de
pacient.

Sistemele mobile de imobilizare se

realizeaza relativ usor, din punct de
vedere al conceptiei si executarii tehnice.
Ele nu necesita nici un fel de manopere cu
pierdere de substanta dentara sau,
uneori numai unele extrem de reduse,
superficiale.
Sistemele mobile de imobilizare sunt
mai agreate de pacient, nefiind nevoie de
prepararea dintilor, pot oferi perioade de
odihna parodontala", se pot scoate in
caz de necesitate, se pot combina cu o
proteza mobila.

Ele mai au avantajul unei bune intretineri

igienice, care se executa corect dupa
indepartarea lor din cavitatea bucala, se
pot corecta cu usurinta unele defecte
aparute in cursul purtarii lor si au, in
general, un pret de cost scazut, putand fi
confectionate din oteluri inoxidabile
curente.
Aceste sisteme au si o serie de
dezavantaje care au determinat
restrangerea campului lor de aplicare sau
chiar renuntarea la folosirea lor in
imobilizarea dintilor.

Deoarece o sina mobila de imobilizare

este, in mod permanent, cotidian inserata
si dezinserata (pentru curatire), ea
exercita asupra parodontiului de
sustinere microtraumatisme repetate,
solicitari nefiziologice. Acestea apar atat
la inserarea cat si la dezinserarea sinei, in
momentul depasirii reliefului retentiv,
ecuatorial, al dintilor imobilizati.
Sustinatorii sistemelor mobile considera
ca cele fixe impiedica sistemul eutrofic
exercitat de mobilitatea naturala,
fiziologica a dintelui asupra parodontiului
de sustinere.

Efectul traumatic asupra parodontiului de

sustinere al imobilizarii prin sisteme
mobile a fost evidentiat de RATEITSCHAK,
care a observat o crestere a mobilitatii
dentare, in medie cu 23%, la o luna dupa
imobilizare.
MUHLEMAN considera ca mobilitatea
dentara dupa aplicarea de sisteme mobile
de imobilizare creste cu 15% fata de
cazurile neimobilizate.
Imobilizarea fixa prezinta si unele
dezavantaje: de cele mai multe ori se
executa cu sacrificiu de substanta dentara,
necesita eforturi clinice si de laborator
pentru confectionare, necesita materiale
cu inalte calitati mecano-chimice, deseori
aliaje nobile, cu un pret de cost mai
ridicat.

In schimb, prin imobilizarea cu sisteme fixe

se realizeaza un ancoraj rigid si continuu al
dintilor, ceea ce are drept consecinte:
a) neutralizarea fortelor paraaxiale, nocive;
b) repartizarea echilibrata a solicitarii pe
intreg grupul dentar imobilizat;
c) integrare biologica superioara
(preferata de bolnavi).
Aceste calitati biomecanice ale sistemelor
fixe Ie confera superioritate fata de cele
mobile, astfel incat, actualmente, in
literatura de specialitate se vorbeste,
aproape exclusiv despre sistemele fixe,
care sunt consacrate in imobilizarea
eficienta a dintilor parodontotici.

Pentru unii dinti - cum sunt incisivii

centrali inferiori, incisivii laterali
superiori - este dificila realizarea
unor sisteme de imobilizare de tip
intracoronar (atele metalice
cimentate, sine de imobilizare cu
stifturi parapulpare), datorita
volumului coronar mic si a riscului de
deschidere a camerei pulpare. In
aceste cazuri, extirparea pulpara si
utilizarea canalului radicular ca loc
de insertie a sistemului de
imobilizare constituie solutia
terapeutica optima.

Dintii restanti reprezinta principalele

elemente de stabilizare a campului
protetic edentat partial, pregatit in
vederea restaurarii protetice.
Exista anumiti factori de care trebuie
sa se tina seama pentru ca
protezarea sa beneficieze de o buna
stabilitate si sa nu actioneze nociv
asupra tesuturilor din cavitatea
bucala.

Principalii factori sunt:

- numarul dintilor restanti;
- pozitia si directia lor de
implantare;
- morfologia corono-radiculara a
fiecarui dinte in parte;
- calitatea implantatiei;
- rapoartele ocluzale dintre cele
doua arcade.

In conceptia moderna asupra

tratamentului de restaurare
protetica, dintii restanti au un rol
hotarator in stabilizarea biologica a
protezelor partiale, deoarece ei,
asigura ancorarea, sprijinul si
imobilizarea protezelor. Pentru
mentinerea dintilor care marginesc
bresele edentate in vederea
cuprinderii in suportul dentoparodontal al protezei se recomanda
solidarizarea lor cu unul sau doi dinti
din vecinatate.

Sunt utile in acest sens:

- solidarizarea premolarilor, in
cadrul edentatiilor terminale;
- solidarizarea premolarului 2 cu
caninul printr-o punte, in
edentatiile latero-terminale;
- solidarizarea dintilor frontali
mobili prin coroane reunite, in
edentatiile termino-terminale.

Alegerea dintilor nerecuperabili in

acest mod este o problema de cea
mai mare importanta. Consideram
improprii dintii frontali a caror
deplasare totala vestibulo-orala a
marginii incizale este egala sau
mai mare de 2 mm, precum si
dintii laterali cu a mobilitate de
gradul II spre III.

Acest criteriu al mobilitatii

dentare, apreciata prin mijloace
clinice uzuale sau speciale
(mobilometrul dento-parodontal),
trebuie corelat insa, in primul
rand, cu gradul de resorbtie
osoasa a septurilor interdentare si
interradiculare.

In acest sens, consideram ca pot fi

mentinuti pe arcade, in vederea
imobilizarii, dintii a caror resorbtie
osoasa un depaseste 2/3 din
inaltimea septurilor alveolare, dar
aceasta numai in conditiile unui
tratament complex:
medicamentos, chirurgical si de
reechilibrare functionala, in
conditiile unei stari generale
normale sau compensate prin
tratament.

Sunt exclusi de la aceasta regula

dintii limitanti ai unei brese sau
spatiu edentat care prezinta o
resorbtie osoasa mai redusa,
daca mobilitatea rezulta dintr-o
trauma ocluzala (bruxism) sau
dintr-o inflamatie cu exsudat
purulent care nu cedeaza la
tratament medicamentos si
chirurgical.

In situatii limita, cand decizia de

pastrare sau de extractie a unui
dinte mobil este incerta, este bine sa
practicam o imobilizare temporara
prin sisteme rigide. nedeformabile
(atela acrilica, atela temporara de
compozit),cu caracter de diagnostic,
mentinuta timp de cateva saptamani
sau chiar luni de zile; dupa aceasta
perioada se poate aprecia mai bine
sansa de reusita pentru instituirea
unui tratament parodontal complex,
in special a imobilizarii.

Imobilizarea temporara asigura

pentru o perioada Iimitata de timp
conditii favorabile pentru vindecarea
parodontala, in urma tratamentului
complex, in special a tratamentului
chirurgical. Imobilizarea temporara
prin sisteme extracoronare (Iigaturi,
atele acrilice mobile) este indicata la
dintii cu parodontita marginala
profunda, de data recenta, cu
mobilitate redusa, la care s-a
intervenit chirurgical.

Daca, dupa un interval de 1,5-2 luni de

la interventie si imobilizare, dintii isi
amelioreaza implantatia si devin mai
fermi, se poate renunta in continuare la
imobilizare, cu conditia unor controale
bilunare, timp de circa 6 luni, perioada
in care se constata aceeasi reducere a
mobilitatii.
Daca dupa intervalul de 1,5-2 luni de
imobilizare temporara mobilitatea se
mentine la nivelul initial sau prezinta
doar o usoara tendinta de scadere se
poate institui o imobilizare de durata
sau permanenta prin sisteme mai
rezistente: extracoronare (rigide) sau
intracoronare (fixe).

lmobilizarea fixa si rigida, cu

caracter permanent, se poate
institui si de la inceput, imediat
dupa interventia chirurgicala, fara o
perioada de tatonare, daca dintii au
o resorbtie alveolara redusa, situata
partial pe una-doua fete radiculare,
osul restant este normal conformat,
fara fenomene de halistereza
avansata, iar pungile parodontale
sunt mici sau mijlocii (3 - 6 mm), cu
exsudat redus.

Aceasta este o metoda de imobilizare

permanenta precoce care previne recidiva bolii
prin crearea, de la inceput, a unor conditii de
stabilitate functionala ocluzala a dintilor
parodontotici.
La pacientii tineri si de varsta medie, cu
mobilitate redusa, chiar persistenta dupa
tratament chirurgical, sunt utile sisteme
permanente tardive (dupa o perioada de
tatonare prin imobilizare temporara),
executate cu concursul laboratorului de
tehnica dentara din materiale cu caracteristici
superioare de rezistenta si durabilitate.

In situatia extrema a dintilor cu

mobilitate maxima este indicata,
uneori, in vederea amanarii
extractiei dentare, imobilizarea prin
mijloace simple, extracoronare
(ligaturi metalice sau din material
plastic), care asigura o
functionalitate limitata in timp
(pentru o perioada de una pana la
trei luni) a dintilor cu grad avansat
de resorbtie osoasa.

Imobilizarea se poate institui inaintea altor

proceduri terapeutice sau ulterior, dupa
tratament medicamentos sau chirurgical.
In raport cu interventia chirurgicala,
alegerea momentului aplicarii imobilizarii
trebuie facuta de la caz la caz, dar ca reguli
generale este bine ca:
- imobilizarea sa preceada interventia
chirurgicala numai in cazul unei mobilitati
mari, pentru a evita traumatisme
parodontale, ale pachetului vasculo-nervos
pulpar sau chiar avulsia accidentala a
dintelui;

- in cazul unei mobilitati medii

sau reduse este preferabil ca
imobilizarea sa se faca dupa
interventie, pentru a nu stanjeni
prin prezenta sa actul chirurgical
si pentru a beneficia de un
interval de tatonare a sansei de
vindecare si de realizare a unei
contentii permanente, mai
rezistente.

Prin definitie, un aparat de imobilizare

este desemnat sa fixeze parti mobile
sau deplasabile, unele in raport cu
altele. Exista mai multe denumiri care
se dau sistemelor de imobilizare:
- "atela", termen de imprumutat din
procedura de fixare a oaselor
fracturate;
- "sina";
- " o bara de fixare";
- "aparat de imobilizare".

Este cunoscut din practica uzuala ca

unele metode, in special intracoronare,
executate in cabinet fara ajutorul
laboratorului si considerate
semipermanente (MANSON), sunt
mentinute practic, in mod permanent,
cu conditia unei dispensarizari
riguroase (controale, corecturi,
refaceri periodice). Sistematizarea
metodelor de contentie depinde mai
putin de modalitatea tehnica de
realizare si mai mult de prognosticul
afectiunii parodontale, de eficienta
tratamentului complex, de stabilitatea

Criteriile cele mai uzuale de clasificare

a sistemelor de imobilizare sunt:
1. Perioada de timp in care se mentine
imobilizarea:
- imobilizare temporara;
- imobilizare permanenta (de durata,
definitiva).
2. Relatia dintre sistemul de
imobilizare si dintii angrenati:
- imobililare extracoronara;
- imobilizare intracoronara si/sau
intraradiculara;
- imobilizare pericoronara.

3. Caracterul conexiunii dintre sistemul

de imobilizare si dintii angrenati:
- imobilizare prin sisteme fixe;
- imobilizare prin sisteme mobilizabile;
- imobilizare prin sisteme demontabile.

4. In cazul unei brese de edentatie,

imobilizarea poate indeplini sau nu
functia de inlocuire a unor dinti lipsa si
din acest punct de vedere se cunosc:
- sisteme de imobilizare cu functie
protetica;
- sisteme de imobilizare fara functie
protetica.

5. In functie de starea pulpei dentare:

- imobilizare efectuata pe dinti vitali;
- imobilizare efectuata pe dinti
devitali.
6. In functie de modalitatea de
realizare:
- sisteme de imobilizare realizate in
cabinet, fara ajutorul laboratorului;
- sisteme de imobilizare realizate cu
ajutorul laboratorului de tehnica
dentara.

7. In functie de extinderea sistemului

de imobilizare:
- imobilizari bidentare si
pluridentare;
- imobilizari partiale (pe un numar
restrans de dinti);
- imobilizari totale (care cuprind toti
dintii unei arcade).
8. In functie de suportul imobilizarii:
- imobilizare dento-dentara;
- imobilizare dento-maxilara,
transdentara sau prin transfixatie cu
implante endodontice dento-osoase.

Imobilizarea se poate institui inaintea

altor proceduri terapeutice sau
ulterior, dupa tratament medicamentos
sau chirurgical.

In raport cu interventia chirurgicala,

alegerea momentului aplicarii
imobilizarii trebuie facuta de la caz la
caz, dar ca reguli generale este bine
ca:
- imobilizarea sa preceada interventia
chirurgicala numai in cazul unei
mobilitati mari, pentru a evita
traumatisme parodontale, ale
pachetului vasculo-nervos pulpar sau
chiar avulsia accidentala a dintelui;

- In cazul unei mobilitati medii sau reduse

este preferabil ca imobilizarea sa se faca dupa
interventie, pentru a nu stanjeni prin prezenta
sa actul chirurgical si pentru a beneficia de un
interval de tatonare a sansei de vindecare si
de realizare a unei contentii permanente, mai
rezistente.
Pentru a usura alegerea metodei de
imobilizare, pentru restrangerea criteriilor de
imobilizare la cele esentiale, imobilizarea se
imparte in: temporara si permanenta, fiecare
putand fi realizata prin sisteme fixe sau
mobile.