1. Definiție edentație totală. Etiologia.

Edentație totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.

Etiologie: caria și complicațiile ei; afecțiunile parodontului; traumatismele;
suprasolicitarea funcțională a dinților; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine;
maladiile sistemului cardiovascular, nervos; intervenții chirurgicale, parodontitele şi
parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare
tumorile cavității bucale, traumatismul care implică numeroase extracții, tratamente
incorecte ale edentatului parțial ș.a.
*poate fi și ereditar: anodonția – lipsa mugurilor dentari.

2. Câmpul protetic edentat total, noțiune, elemente componente, caracteristica.

Câmp protetic: totalitatea formațiunilor anatomice cu care vine în contact proteza

dentară.
Este împărțit în două zone caracteristice: zona de sprijin şi zona de succiune:
 Zona de sprijin – cuprinde crestele alveolare şi tuberozitățile maxilare, bolta
palatină, creste edentate mandibulare acoperite de o mucoasă fixă, tuberculul piriform
(1/3).
 Zona de succiune – cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile protezei.
Această zonă este situată periferic față de zona de sprijin.

3. aspectul aa în edent tot, caract după schroder și koller

Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:

Tipul I. apofiza alveolară pronunțată, semiovală, uniform acoperită cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul bolții palatine, tuberozități bine exprimate, torusul
palatin mai puțin exprimat sau chiar lipsă. Plica trecătoare şi locul de inserție a muşchilor
se găsesc la distanță destul de mare de la suprafața apofizei alveolare.
*cel mai favorabil pentru tratamentul protetic: formațiuni anatomice retentive – fixare
bună a protezei.
Tipul II. apofiza alveolară lată, din cauza atrofiei medii, depăşind cu puțin nivelul bolții
palatine. Tuberozitățile maxilare sînt mai puțin exprimate, plica trecătoare şi locul de
inserție a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafața apofizei alveolare, comparativ
cu tipul I.
*Condiții bune pentru tratamentul protetic, însă contracția bruscă a muşchilor în unele
cazuri poate duce la un eşec.
Tipul III. dispariția apofizei alveolare şi prezența unei bolți palatine aproape plată.
Tuberozitățile maxilare sînt atrofiate esențial. Plica trecătoare şi locul de inserție a
frenului buzei superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei alveolare.
*cel mai nefavorabil tip pentru tratament protetic fiindcă lipsesc formațiunile
anatomice retentive, iar înserția joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea
protezei.
 Doinikov a mai adăugat 2 clase
Tipul IV: apofiza alveolară bine exprimată în zona frontală și destul de atrofiată în
zonele laterale.
*Condițiile de tratament în așa caz nu sunt favorabile, deoarece de obicei
tuberozitățile maxilare practic lipsesc și fixarea protezei prezintă dificultăți;
Tipul V: apofiza alveolară este exprimată destul de bine în zonele laterale și atrofiată
în cea frontală.
*condițiile de tratament protetic și fixare a protezei pot fi satisfăcătoare deoarece
mult depinde de tabloul clinic.

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare.

Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălțime bine exprimată, egală pe toată
întinderea, rezorbția producându-se într-o mică măsură. Creasta apofizei alveolare este
rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei. Locul de inserție a muşchilor şi plica
trecătoare a mucoasei sînt situate la o distanță considerabilă de vîrful apofizei alveolare.
*cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.
Tipul II. Atrofie uniformă pe toată întinderea, însă destul de avansată, afectînd în
unele cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbție se accentuează şi
ajunge pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune.
Apofiza alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuțită, ce împiedică
protezarea. Locul de inserție a muşchilor este situat aproape de marginea crestei.
*mari dificultăți pentru protezare, fiindcă lipsesc formațiunile anatomice retentive, iar
inserția fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la mişcarea
protezei; stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate posibilități de a
folosi orice formațiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca întindere.
Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiată esențial în sens lateral şi mai puțin frontal,
datorită faptului că dinții laterali au fost pierduți mai timpuriu decît cei frontali.
*relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în
zonele laterale nu împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenție
este prezentă numai în regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan
sagital.
Tipul IV. Atrofia accentuată în zona frontală şi mai puțin exprimată în regiunile
laterale.
*proteza are stabilitate numai în direcția transversală pe cînd în plan sagital este
foarte slabă datorită posibilității de alunecare a protezei înainte.

4. fibromucoasa câmpului protetic ed tot, caracteristica formațiunilor anatomice după

Supple, Gavrilov
Ilarion Postolachi: Protetica dentară

5. indicații către terapia edentației totale cu proteze mobile

6. proteza totală – elemente componente, caracteristica

 Ptoreza totală: este un corp fizic rigid și rezistent la acțiunea presiunilor masticatoare,
utilizat în terapia edentației totale cu scopul restaurării arcadelor dentare și a funcțiilor
dereglate ale SS.

Este alcătuită din bază (șeile și conectorul în formă de placă care le unește) și arcada
dentară artificială (dinți artificiali).

Caracteristica:
 proteza totală transmite presiunile de la dinții antagonişti suportului muco-osos,
care nu este apt pentru asemenea recepție;
 acoperă în întregime fibro-mucoasa maxilarului;
 provoacă în fazele inițiale de adaptare diverse modificări de senzații gustative şi
funcționale, care cu timpul dispar;
 poate fi confecționată cu bază acrilică; cu bază metalică; cu bază mixtă (armată); cu
căptuşeală elastică;
 poate fi confecționată cu dinți din acrilat sau din porțelan;
 poate fi realizată şi cu elemente mecanice speciale de menținere (capse, bare)
realizate pe implanturile intraosoase sau croşete mucozale, aripioare, piloturi).

7. amprentele. criterii de clasificare

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecționată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obține modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obține modelul auxiliar (dinții antagoniști) sau de diagnostic (studiu pe
model)
 de bază: se obține modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
 amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecție și
se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistență diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași proveniență chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziție de ocluzie
centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parțiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
  amprente totale: se amprentează toată arcada dentară

8. ling amprent. varietati caract

Lingura amprentară este un suport pentru materialul amprentar în timpul amprentării;

deasemenea este un dispozitiv de armare pentru amprentă în timpul realizării modelului.
Sunt metalice sau plastice; pentru o hemiarcadă, pentru două hemiarcade în ocluzie,
pentru o arcadă sau pentru ambele arcade în ocluzie.
Lingura este compusă din corp și mâner.
Corpul la maxilă acoperă palatul dur, la mandibulă este răscroit (loc pentru limbă);
servește pentru menținerea materialului amprentar; poate avea orificii pentru evacuarea
surplusului și retenția masei amprentare; este de diferite dimensiuni și forme.
Mânerul este poziționat strict pe linia mediană a amprentei; servește pentru fixarea în
mână, poziționarea corectă și menținerea în timpul amprentării.
Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta
anatomică, cu cea individuală – amprenta funcțională. Pe baza amprentei anatomice se
face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcționale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecționează lingura individuală, pe modelul de bază se confecționează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

9. amprentarea preliminară a camp prot ed tot – scop, materiale și utilaj necesar

Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcțional.

Scop: obținerea unui model de lucru pe care se va confecționa lingura individuală;

permite determinarea profunzimii plicelor trecătoare ale mucoasei, starea generală a
câmpului protetic, poziția și direcția inserției musculare și ligamentare care ulterior
urmează să fie eliberate.
Materiale: pentru câmp protetic dur – materiale termoplastice, pentru câmp protetic
moale – gipsul sau alginatele.
Utilaje: linguri standard pentru maxilarele edentate total, spatulă, colbă

10. mater amprent. clasificări. nominalizări

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili) (alginat)
 Elastomeri de sinteză
  Materiale siliconice
 Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanțe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

11. model preliminar – scop și metodica de confecționare

Scop: confecționarea lingurii individuale, pentru amprentarea funcțională a câmpului
protetic.
Confecționare: din gips simplu. Se prepară pasta de gips, se introduce în amprentă în
cantități mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe măsuța
vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate imprimările
amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se întoarce și se înfundă
amprenta. De menționat că gipsul trebuie să acopere marginile amprentei! (pentru a
reda configurarea fundului de sac unde este edentație). După priza gipsului,
conformatorul și amprenta sunt înlăturați iar soclul modelului este fasonat.

12. zonele de succiune

maxilla: mucoasa pasiv mobilă cu o lățime de 1-3 mm situată în apropierea fundurilor de

sac vestibular, linia A; ea face trecerea la mucoasa mobilă care nu poate fi acoperită
niciodată de proteză, dar se poate aplica pe fața externă a protezei, perfectând
închiderea marginală; de asemenea poate fi realizată o cavitate în baza protezei deschisă
pe suprafața mucozală, orientată spre mucoasa palatului dur, unde se va crea o presiune
mai scăzută.
mandibula: fundul de sac vestibular, …

13. linguri de amprentare individuale. caract. scopul utiliz

Lingura individuală este confecționată pe modelul din ghips obținut după amprenta
anatomică, în scopul amprentării funcționale a câmpului protetic; este o portamprentă
adaptată suprafeței câmpului protetic, reprezentând un suport rigid, nedeformabil
pentru materialul amprentar. Totodată lingura este utilizată şi cu scopul obținerii unei
amprente precise cu o grosime a materialului amprentar egală pe toată suprafața
câmpului protetic. Se confecționează din acrilat autopolimerizabil sau
termopolimerizabil, plexiglas, ceară sau alte materiale.
Este compusă din bază care acoperă în totalitate câmpul protetic, ocolind inserțiile
frenurilor şi bridelor, şi are un mâner solidarizat de bază pe linia mediosagitală. Pot fi
realizate orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar și butoni
de presiune.

14. cerințe către ling indiv

să fie dure și rigide, să nu se defomeze la temperatura din cav orală, să aibă lungimea
strict cât să ajungă până la nivelul mucoasei pasiv mobile, nici mai mare, nici mai mică, să
ofere stabilitate pentru materialul de amprentare, să se poziționeze și să se înlăture din
cav orală cu ușurință, să fie ușor de manevrat, să aibă margini netede, atraumatice

15. designul și tehnici de confecț a ling indiv

tehnici: directă în cavitatea orală; indirectă pe model în laborator

design: baza trebuie să aibă o grosime de 2,5-3 mm, să aibă rezistență suficientă, dar să
nu fie voluminoasă; mânerul trebuie să aibă o formă care să faciliteze menținerea lingurii
de către medic, să aibă o orientare anterosuperioară, să nu compreseze buza și să nu
contacteze cu maxilarul opus (dinți sau mucoasa); butoni de presiune sunt amplasați la
nivelul molarului I pentru a facilita presarea lingurii pe câmpul protetic; la necesitate se
fac orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar

16. particular modelării din ceară a lingurilor individuale la maxilla și mandibulla

 se realizează o distanțare între lingură și model prin aplicarea unei plăci de ceară sau
vată umezită pe suprafața modelului;
 se izolează ceara cu vazelină (pentru a evita lipirea celor două plăci de ceară)
 se plastifică o placă de ceară și se adaptează intim pe model, apoi se secționează
marginile după desenul trasat (limitele);
 se modelează mânerul din resturile de ceară sau din sârmă și este lipit de baza lingurii
corespunzător vârfului apofizei alveolare pe linia mediosagitală;
 se face o armare a lingurii cu o sârmă mai groasă care se încălzește și se adaptează în
grosimea lingurii;
 la necesitate se modelează butoni de presiune;
 lingura este înlăturată de pe model, iar cu spatula fierbinte sunt netezite marginile;
 în timpul modelării placa de ceară poate fi de mai multe ori încălzită în caz de
pierdere a plasticității ei;
 este necesar de a nu admite subțierea plăcii ce poate conduce la micşorarea
rezistenței lingurii individuale.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat
pe centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei.
La mandibulă adaptarea se face simultan atât pe versantul lingual, cât şi pe cel
vestibular al apofizei alveolare sau poate fi începută de pe versantul lingual al câmpului
protetic, trecând treptat pe cel vestibular.

17. particularități de confecț a ling ind din acrilat auto, termo, foto

Auto: modelul este izolat cu gel special (să nu se lipească acrilatul de model); este
pregătit acrilatul prin amestecare a pulberii cu lichidul, apoi din pasta acrilică se
modelează o plăcuță de 2,5-3 mm care se adaptează pe model după limitele trasate; tot
în acest moment se modelează mânerul și se lipește de bază. După polimerizarea
definitivă lingura este înlăturată și prelucrată cu freza (înlătură surplusurile, netezesc
marginile)
Termo: se modelează macheta lingurii din ceară, apoi se lipesc marginile de model și
se ambalează în chiuvetă, se realizează tiparul, apoi se izolează și se introduce acrilatul,
care urmează un regim termic de polimerizare; Ulterior, lingura este dezambalată și
prelucrată (înlătură surplusurile, netezesc marginile).
Foto: din plăcuțe plastice de acrilat fotopolimerizabil se modelează baza lingurii direct
pe model, apoi mânerul, după care urmează regimul de polimerizare sub razele
luminoase. se prelucrează cu frezele.
 ELABORAREA METODICĂ № 3

TEMA: Tehnica de amprentare a cîmpului protetic.

1. Definiţia amprentei funcţionale.

Copia negativă fidelă a câmpului protetic care înregistrează starea funcțională a

fibromucoasei câmpului protetic.

2. Materiale amprentare. Varietăţi. însuşiri.

După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile

După Gerner și Napadov: elastice, termoplastice și dure
După Postolachi și Bârsa (consistența la finele prizei): elastice și dure

 Elastice (sunt vâscoase și plastice, de aceea amprentează fidel câmpul protetic; după
priză nu sunt lipicioase, de aceea nu aderă de câmpul protetic și necesită linguri
perforate; după priză sunt elastice, de aia după aplicarea presiunii revin la forma
inițială, dar nu se fracturează):
 Hidrocoloizi
ᵜ Reversibili – deja se utilizează doar în laborator pentru dublarea modelelor; are la
bază agar-agar-ul, poate fi topit, apoi turnat, după care se întărește; se poate
reutiliza; (Gelin)
ᵜ Ireversibili – praf + apă; au precizie mare doar că la aer se subdimensionează iar în
lichid se măresc în volum, de aia modelul trebuie turnat în 10-15 min. de la
amprentare; (Kromopan)
 Elastomeri de sinteză (fidelitate înaltă, nu se modifică în volum, sunt rezistenți la
factorii fizici și chimici):
ᵜ materiale siliconice - baza + catalizator; pastă chitoasă pentru primul strat +
pastă vâscoasă pentru stratul doi (corecție); sunt de tip A, B, C; (Zeta plus)
ᵜ materiale polisulfide - două paste: baza și agentul de vulcanizare care la amestec
se vulcanizează timp de 3-8 minute și se obține un procuct asemănător
cauciucului natural;
ᵜ materiale polieterice - precizie mare dar este rigid și hidrofil (în lichid se mărește
în volum); trei paste: baza, catalizator și diluant; baza și catalizatorul se
amestecă, face priza, apoi cu diluantul se redă consistența necesară;
 Dure:
 Reversibile - materiale termoplastice care nu au fidelitate satisfăcătoare, se
deformează în timpul eliminării de pe câmpul protetic; doar unele se pot folosi la
amprentarea preliminară în edentație totală; (Stens)
 Ireversibile
ᵜ gipsul - vâscozitate redusă, stabilitate volumetrică, fidelitate mare dar la
înlăturare trebuie fracturat, apoi restaurat prin lipire cu ceară; folosit mai rar,
uneori în edentații totale;
ᵜ paste de oxid de zinc și eugenol, mai mult la edentații totale.
~1~
3. Tehnica de amprentare mucostatică. Particularităţi.

Acest tip de amprentă se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor funcționale.

Particularităţi: amprenta trebuie să reprezinte negativul țesuturilor care acoperă
câmpul protetic; țesuturile trebuie să fie în repaus complet și nu trebuie deformate de
mişcări sau deplasări; închiderea marginală, (succiune) nu este necesară, deoarece
proteza se va menține doar datorită forței de adeziune.
Principiile amprentelor muco-statice: se utilizează materiale fluide (mucoseal, ghips
foarte subțire, pasta de oxid de zinc-eugenol); partea statică a suprafeței de sprijin se
reproduce fără compresiune; se folosesc linguri individuale distanțate de țesuturile
subiacente; amprenta se efectuează cu gura închisă, nu se execută mişcări de modelare.
Această tehnică are dezavantaje: neconformarea funcțională a marginilor privează
protezele de aportul stabilizator al musculaturii, marginile protetice prea subțiri nefiind
tolerate de pacienți, o suprafață mai mică de sprijin determină creşterea presiunilor
asupra țesuturilor subiacente.

4. Tehnica de amprentare mucodinamică. Particularităţi.

Amprentarea mucodinamică reproduce câmpul protetic de sprijin și mobilitatea

zonelor de reflexie a mucoasei periprotetice în condiții identice cu acelea la care sunt
supuse și protezele în cursul desfășurării principalelor funcții ale aparatului dento-
maxilar. Materialul se aplică pe lingură, lingura se introduce în cavitatea orală, se
presează pe apofiza alveolară; materialul amprentar se modelează prin mișcările buzelor
și obrajilor.

5. Ce prezintă amprenta compresivă. Indicaţiile. Contraindicaţii.

Amprentele compresive exercită o anumită presiune asupra mucoasei fixe, căutând

să obțină la periferie un surplus mucozal necesar închiderii marginale.
Sunt indicate numai la câmpurile cu mucoasă puțin rezilientă aderentă de periost.
Sunt contraindicate când reziliența mucoasei este mare, deoarece duce la deformări
în plan orizontal, leziuni de decubit ș.a.
Se folosește material cu vâscozitate crescută sau medie. (Stens, elastomeri de sinteză)

6. Amprentarea de despovărare. Indicaţii.

Sunt indicate pentru câmpurile protetice cu zone sensibile, incapabile să suporte
presiuni; aceste zone trebuiesc protejate de acțiunea compresivă a materialelor de
amprentare.
Metode:
 un orificiu de aprox 2mm pe centrul bazei lingurii la maxilă;
 orificii la nivelul tuturor zonelor sensibile;
 folierea zonelor sensibile pe model;
 toată lingura individuală să fie distanțată de model, în afară de unele puncte de
sprijin.

~2~
7. Tehnica de amprentare după metoda Schreinemakers. Avantaje. Dezavantaje.

Se acordă deosebită atenție corelației dintre morfologia câmpului protetic,

contracțiile musculare şi funcționalitatea aparatului dento-maxilar, urmărind obținerea
protezelor de succiune, cu margini modelate prin aportul musculaturii. Autorul foloseşte,
la luarea amprentei finale, metoda cu gura închisă, combinată cu mişcări de deschidere
ale gurii.
Delimitarea lingurii individuale se face prin inspecție şi palpare, pornind de la linia
mediană, unde marginea portamprentei trebuie să aibă contact cu planşeul, atât în
repaus cât şi în mişcarea de protracție a limbii, fără să jeneze însă contracțiile
genioglosului; spre distal, marginile internă şi externă trebuie să fie paralele cu muchia
crestei, cea linguală neavând voie să depăşească inserția milohioidianului. În zona
linguală centrală, marginea lingurii se cere îngroşată (3 mm) cu material termoplastic,
pentru a asigura etanşeizarea protezei, iar în zona posterioară, la nivelul maxilarului
superior, se realizează închiderea distală (postdam-ul). Pentru aceasta, Schreinemakers
gravează pe modelul preliminar linia Ah, obținînd un şanț de 2 mm lărgime şi adîncime,
în care marginea posterioară a lingurii individuale (realizată din material termoplastic) se
mulează, reproducînd o nervură, care contribuie la închiderea posterioară, în timpul luării
amprentei finale. Amprenta propriu-zisă se ia în doi timpi, cu „Permlastic regular“ şi
„Permlastic light bodied" (elastomeri de sinteză). Modelarea marginilor se obține prin
țuguierea buzelor — cînd bordurile de ocluzie sînt în contact şi prin protracția limbii —
cînd gura este deschisă.
Ene semnalează faptul că metoda nu ține seama de poziția de repaus a limbii şi de
problema contracției gonioglosului. Shanahan susține că favorabilă este poziția
anterioară a limbii, întrucât în acest caz se poate obține o închidere marginală foarte
bună în zona linguală centrală, în timp ce limba posterioară nu contribuie la etanşeizare
decît, eventual, după un susținut antrenament neuromuscular.

8. Tehnica de amprentare după Herbst. Avantaje. Dezavantaje.

Tehnică de amprentare finală „cu gura deschisă“, foloseşte ca material de amprentare

ceruri bucoplastice. Amprenta preliminară maxilară se ia cu alginate, şi pe modelul
realizat se confecționează o lingură individuală din două plăci be bază suprapuse şi
întărite cu sârmă.
Adaptarea lingurii se face după următoarele mişcări test:
1. Deschiderea moderată a gurii. Desprinderea lingurii impune reducerea marginilor
la nivelul premolarilor şi al primului molar.
2. Deschiderea maximă a gurii. Desprinderea lingurii impune retuşarea marginilor în
regiunea celui de-al doilea molar şi degajarea ligamentului pterigomaxilar.
3. Pacientul va mima un surâs forțat, împingerea marginilor lingurii necesită
retuşarea lor la nivelul primului molar şi al premolarului doi.
4. Mimarea fluieratului. Se intervine la nivelul marginii frontale dintre cei doi canini
superiori.
5. Pacientul tuşeşte. Dacă lingura se desprinde, se retuşează la nivelul liniei Ah.

~3~
 Închiderea marginală se completează în această zonă prin aplicarea unui rulou încălzit
de Subrofix (material bucoplastic).
După efectuarea acestor teste, în lingura individuală se aplică prin pensulare Adheseal
15 verde (cu o plasticitate mai redusă) în interiorul jgheabului lingurii, cuprinzând şi
marginile în întregime.
Astfel garnisită, lingura se aplică în cavitatea bucală fără a fi presată prea tare, apoi se
repetă testele descrise mai sus.
După răcire se verifică întinderea materialului (dispariția lui în anumite zone şi
nemodelare care necesită retuşarea lingurii şi adăugarea de material).
Apoi se acoperă întreaga suprafață internă a lingurii cu Adheseal 15 roşu. Acest
material are o plasticitate mai mare şi amprentează mai exact întreaga suprafață a
câmpului protetic.

9. Tehnica de amprentare după Pedro Saizar.

El propune trei tehnici:

1. amprenta funcţională cu stents: se folosește o lingură individuală din acrilat
autopolimerizabil, distanțată de câmpul protetic, cu excepția zonei mucoasei
pasiv-mobile; mai întâi se face proba lingurii, apoi se umple cu Stens și se aplică pe
câmpul protetic corect centrată, astfel încât să preseze uniform mucoasa;
materialul trebuie să acopere în întregime lingura și să amprenteze cât mai fidel
detaliile mucoasei; apoi se îndepărtează excesul de stens de pe fețele exterioare
ale lingurii și prin încălziri repetate se modelează marginal prin mișcări de rotații
ale nodului comisural; lingual modelarea marginală se face prin mișcări de
protracție a limbii și prin ridicarea ei către palat.
2. amprenta funcţională cu pastă de eugenat de Zn: se ia amprenta preliminară cu
alginat, apoi se confecționează lingura individuală din acrilat cu contact intim cu
modelul; se face proba lingurii și cu stens se modelează marginii (se perfectează
închiderea marginală); se ia amprenta finală cu pastă de oxid de zinc-eugenol fiind
modelată marginal cu ajutorul mișcărilor funcționale amintite mai sus.
Indicat atunci când mucoasa nu trebuie deformată.
3. amprenta funcţională combinată: se face o amprentă-bază din stens, apoi se
adaugă un strat subțire de pastă de oxid de zinc-eugenol (amprentă de spălare).

10. Tehnica de amprentare după Y.Gilbert, M.Blandin.

Lingura individuală să fie stabilă pe câmpul protetic atât în repaus cât și la deplasările
buzelor, obrajilor, limbii
Amprenta finală se ia cu siliconi în felul următor:
Pe lingura maxilară se aplică un adeziv specific şi apoi, pe margini, un silicon cu
vâscozitate medie. Ruloul de silicon va fi în grosime de 3 mm în regiunea anterioară, de
4-5 mm în regiunea medie şi de 7-10 mm în regiunea spațiului lui Eisenring şi posterior în
interiorul lingurii se mai plasează puțin silicon (ca un bob de năut) distilat la papila
retroincisivă.
Modelările funcționale sunt următoarele:
- deschiderea largă a gurii şi balansarea mandibulei;
~4~
- mimarea fluieratului;
- coborârea buzei superioare şi tracțiunea ei în afară.
Aceste mişcări se repetă până Ia întărirea materialului. La controlul amprentei,
modelarea marginală trebuie să fie perfectă. Se perforează apoi lingura la nivelul papilei
retroincisive şi se fac 4-5 orificii în regiunea palatină medie şi posterioară. În lingură se
aplică apoi peste tot un silicon fluid şi aceasta se introduce în cavitatea bucală. Se
presează uşor pe câmpul protetic, permițând refularea excesului de material prin orificii.
Apoi se repetă mişcările funcționale descrise până la întărirea materialului.
La mandibulă, pe marginea vestibulară a lingurii, se aplică, de asemenea, un rulou de
silicon de vâscozitate medie (de 3 mm în regiunea anterioară, 4-5 mm în regiunea medie
şi 6-7 mm în dreptul pungii lui Fish). Se aplică apoi în cavitatea bucală şi se fac
următoarele mişcări funcționale:
- deschiderea mare a gurii;
- mimarea fluieratului sau suptului;
- ridicarea şi depărtarea în afară a buzei inferioare.
După priza completă a materialului, amprenta se scoate din cavitatea bucală şi se
examinează, apoi se aplică silicon şi pe marginea linguală. Modelarea funcțională a
acestei margini se face cu următoarele mişcări:
- cu vârful limbii se împinge tare pe baza mânerului lingurii (se modelează treimea
posterioară);
- se plimbă limba dintr-un obraz în altul (se modelează treimea medie);
- cu vârful limbii se umezeşte marginea inferioară a buzei superioare şi apoi, tot cu vârful,
se atinge regiunea posterioară a palatului (se modelează treimea anterioară - zona
linguală centrală).
Modelarea continuă până la întărirea materialului.
Scoasă din gură, amprenta este controlată, eventual corectată prin adăugări de material.
Apoi, în amprenta uscată se introduce siliconul fluid. Amprenta va fi funcționalizată cu
aceleaşi mişcări descrise mai sus.

~5~
 ELABORAREA METODICĂ 4
Tema: Șabloane cu bordură de ocluzie

1. Ce prezintă șablonul cu bordură de ocluzie

Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și înregistrarea
rapoartelor intermaxilare și cu ajutorul cărora tehnicianul poziționează și fixează modelele în
simulatoare;
Piesă protetică intermediară care, prin volum și formă, prefigurează viitoarele aparate
gnato-protetice. Ele au rol de a crea suportul material necesar stabilizării celor două oase
maxilare în poziții fundamentale, de referință și de a transfera aceste date pe un simulator al
SS, pe care se va construi ulterior aparatul protetic definitiv.

2. Indicați dimensiunile bordurii de ocluzie în zonele frontală și laterală în edentația

totală;
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

3. Care sunt cerințele față de șabloanele cu bdo

 baza şablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic, acoperind-o în
totalitate;
 baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la presiune şi să nu
prezinte mişcări de basculare;
 îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurință, fără dificultăți;
 marginile bazei să fie rotunjite şi finisate, suprafețele să fie netede;
 extinderea bazei să corespundă cu limitele viitoarei proteze.
 bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate la baza şablonului corespunzător
mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare;
 bordura la maxilă să fie ușor înclinată spre vestibular (frontal și lateral) (pentru că așa
sunt implantați dinții în alveole – coroanele înclinate pe vestibular);
 bordura la mandibulă să fie dreaptă în zona frontală și ușor înclinată spre lingual în zona
laterală;
 şablonul aplicat pe model, cât şi pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.

4. Caracteristica șabloanelor cu bordură de ocluzie

Șabloanele cu baza din ceară sunt rigide dar în mediul bucal se încălzesc și se pot deforma,
nemaiadaptându-se intim la suprafața câmpului protetic; baza acrilică nu-și modifică forma
pe toată durata probelor în cavitatea bucală.
 Bordura de ocluzie este din material termoplastic și poate fi modelată la necesitate (adiție
și răzuire de ceară), apoi ramolită și adaptată la suprafața dinților antagoniști sau celălalt
șablon; de asemenea, datorită faptului că e moale, cu bisturiul pot fi trasate liniile de ghidare.
Dimensiunile bordurii de ocluzie:
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

5. Părțile componente
Este compus din bază și bordura de ocluzie. Baza se adaptează intim pe model dar
bordura de ocluzie se poziționează pe bază pe mijlocul apofizei alveolare și repetă
configurația ei, precum și forma aproximativă a arcadei dentare.

6. Materiale și tehnici utilizate pentru confecționare

Baza se confecționează din ceară de bază sau din acrilat; dacă din acrilat poate fi din auto,
foto sau din termopolimerizabil; oricare ar fi materialul, modelul trebuie de izolat, pentru a
evita lipirea de model și deformarea bazei la înlăturare.
Baza din ceară se confecționează plastificând o plăcuță de ceară și adaptând-o pe model.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat pe
centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei. La mandibulă adaptarea se face
simultan atat pe versantul lingual, cât şi pe cel vestibular al apofizei alveolare sau poate fi
începută de pe versantul lingual al câmpului protetic, trecând treptat pe cel vestibular. După
adaptarea finală (placa de ceară a căpătat contururile modelului) sunt înlăturate prin tăiere
porțiunile plăcii care depăşesc limitele trasate pe model, iar marginile se rotunjesc adaptând-
o astfel din nou la model. Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă
care repetă configurația apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază,
înglobându-se în ceară (pentru că-i fierbinte). (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat autopolimerizabil se confecționează pregătind pasta acrilică, dându-i forma
de plăcuță de 2 mm (între 2 sticle menținute la depărtare de picături de ceară de 2mm
grosime) și adaptând-o pe model; se polimerizează la temperatura camerei sau în cratița cu
presiune. (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat fotopolimerizabil se confecționează adaptând o placă de acrilat pe
suprafața modelului, apoi polimerizarea (în aparatul de polimerizare). (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Baza din acrilat termopolimerizabil se confecționează în mai multe etape: mai întâi se
confecționează macheta din ceară, apoi se ambalează, se formează tiparul, se izolează, se
prepară pasta acrilică și se introduce în tipar, urmând polimerizarea conform prospectului,
după care se dezambalează, se adaptează pe model și se prelucrează. (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă care repetă configurația
versantului oral al apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază, înglobându-se
în ceară (pentru că-i fierbinte), apoi se acoperă, și netezește.
Bordura de ocluzie se confecționează din ceară de bază sau din material amprentar
termoplastic (Stens).
 Bordura poate fi confecționată prin turnarea cerei topite (sau Stens) într-un conformator
care redă forma corectă a bdo sau o plăcuță poate fi plastificată la foc, apoi îndoită consecutiv
formând un val, căruia, (cât e cald) i se dă forma de potcoavă și se așează pe bază pe mijlocul
apofizei alveolare, apoi se lipește cu ceară, după care se taie toate surplusurile; la nivelul de
implantare a molarului doi bordura se taie oblic spre distal; se netezesc suprafețele și
marginile.

7. Limitele șabloanelor cu bordura de ocluzie

Sunt identice cu limitele lingurii individuale în caz de edentație totală
La maxilă acoperă palatul dur, se extinde până la fundul de sac vestibular, linia A, ocolește
frenurile buzei și ale obrajilor, acoperă tuberculii palatini;
La mandibulă până la fundul de sac vestibular, fundul de sac lingual, acoperă 1/3 anterioară
a tuberculului piriform, ocolește frenurile buzei, limbii și ale obrajilor
 ELABORAREA METODICĂ N.5
TEMA: Determinarea relațiilor intermaxilare, poziționarea modelelor în articulator.

1. Scopul determinării și înregistrării relațiilor intermaxilare.

Pentru a determina poziția centrică a mandibulei față de maxilă în plan vertical, sagital și
transversal și pentru ca tehnicianul dentar să monteze modelele în simulator în aceeași
relație.

2. Etapele determinării relațiilor intermaxilare.

a) Modelarea curburii vestibulare a șablonului cu bordura de ocluzie la maxilă (pentru
aprecierea poziției țesuturilor moi peribucale (buza, obraji) pentru restituirea aspectului
fizionomic individual);

b) Stabilirea înălțimii bordurii de ocluzie la maxilă (se determină odată cu determinarea

nivelului și direcției planului de ocluzie; este individual dar, de regulă, marginea bordurii la
maxilă este situat cu 1-1,5mm mai jos de marginea buzei);

c) Stabilirea nivelului și a direcției planului de ocluzie la maxilă (mai întâi frontal, apoi cel
lateral):
ᵜ frontal: șablonul este introdus în cav. orală, pacientul închide buzele; pe linia de
închidere a buzelor (printre buze se introduce bisturiul) se trasează o linie pe bordură,
ea trebuie să coincidă cu marginea bordurii șablonului; suprafața orizontală a bordurii
este planul de ocluzie în zona frontală, care trebuie să fie paralel cu linia bipupilară (se
verifică cu două rigle: una pe linia bipupilară, (când pacientul are privirea îndreptată
spre infinit) și a doua așezată pe suprafața orizontală a bordurii (în zona frontală));
ᵜ lateral: se face cu două rigle: una ce unește mijlocul tragusului urechii cu spina nazală
anterioară și alta așezată pe suprafața orizontală a bordurii din stânga/dreapta; riglele
trebuie să fie paralele; se mai poate folosi dispozitivul Fox sau aparatul Larin.
Urmează adaptarea bordurii de ocluzie pentru maxilă, care se face după suprafața bordurii
superioare.
Se face controlul gradului de contact între borduri: pacientul ține maxilarele strâns închise
iar medicul încearcă să pătrundă cu vârful spatulei reci între borduri (dacă nu poate străbate,
șablonul are un contact satisfăcător cu suprafața câmpului protetic, dacă apare un spațiu,
înseamnă că undeva șablonul nu are contact intim cu câmpul protetic (simptomul spatulei));

d) Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO): se face pe baza a două puncte

constante: punctul subnazal la maxilă și gnation la mandibulă; se face prin metoda
antropometrică sau anatomofiziologică:
ᵜ antropometrică: se bazează pe egalitatea dintre cele trei etaje ale feței și pe canonul
numit ”secțiunea de aur”;
 se poate face cu ajutorul compasului Appenrodt-Gheringher compus din două
compase care formează trei brațe: două extreme și unul intermediar; pacientul
deschide maximal gura, brațele extreme se aplică pe menton și pe vârful nasului,
 apoi pacientul închide gura până în momentul când brațul intermediar ajunge la
vârful nasului, unde era brațul extrem; această înălțime corespunde poziției de
repaus fiziologic relativ al mandibulei; DVO este mai mică cu 2-3mm);
 metoda Vodsvord-Uayt: distanța dintre centrul pupilelor și linia de închidere a
buzelor este egală cu distanța dintre baza nasului și marginea inferioară a
mandibulei.
ᵜ anatomofiziologică: la baza nasului și pe menton se pune aplică câte un punct, apoi
pacientul este implicat într-o conversație, la finele căreia mandibula ia o poziție de
repaus fiziologic relativ, iar buzele contactează ușor între ele; se determină distanța
între puncte și se micșorează cu 2-3mm (asta și va fi DVO); apoi șabloanele sunt
introduse în cav. orală și pe bordura mandibulară se fac așa retușări ca în momentul
contactului cu bordura maxilei între cele două puncte să fie distanța înregistrată
anterior (poziția de repaus minus 2-3 mm). pentru a verifica corectitudinea manoperei
se face proba vorbirii: în momentul pronunțării diferitor litere (i,o,z,p,f ș.a.) între borduri
trebuie să fie un spațiu de 5-6mm.

e) Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare centrice:

ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de 45-50
secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei, după care urmează
retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este repoziționată în
poziție centrică;
ᵜ metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă gura pe
zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul automat va
deplasa mandibula posterior;
ᵜ Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe bordura
inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune asupra bordurii în
locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de ocluzie molară, ce
aduce mandibula în poziție centrică;
ᵜ test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în poziția
dată;
ᵜ test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în zona A,
concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță de ceară în
acea zonă;
ᵜ test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura (mușchii
suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);
ᵜ Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura
inferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu degetele
pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă dirijează
mandibula spre poziția centrică.
Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:
ᵜ fierbinte: se apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe suprafața
orizontală se fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona caninilor și a
molarilor I; se ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare; șabloanele sunt
 introduse în cav. orală și cât ceara este plastificată, se face unul din testele de
determinare a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în lăcaș și se
lipește, fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este că șablonul
de poate deforma.
ᵜ rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară încălzită; o porțiune va
pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi;
Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4mm
lungime și 1,5mm grosime introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul
testului.

f) Determinarea liniei mediane; (p. 4)

g) Determinarea liniei caninilor; (p. 4)
h) Determinarea liniei surâsului; (p. 4)

i) Determinarea culorii dinților artificiali: să fie în armonie cu culoarea feței, părului și să

corespundă vârstei (la bătrâni mai închiși, la tineri mai deschiși la culoare) și sexului (la
femei mai deschiși, la bărbați mai închiși la culoare);

j) Determinarea formei dinților artificiali conform tipului facial: după tipul feței; sunt dinți
rotunzi, pătrați, triunghiulari.

3. Metodele determinării relațiilor intermaxilare.

a) cu ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie;
b) cu ajutorul arcului facial sau înregistrarea pantomografică a poziției condililor
mandibulari în cavitatea articulară.

4. Liniile de referință trasate pe șabloane cu bordura de ocluzie.

a) Linia mediană: trebuie să fie într-un plan cu linia mediană a feței; pe borduri se trasează
o linie verticală ce pornește de la frenul buzei superioare (sau, dacă acesta nu corespunde
liniei mediane, mijlocul liniei interpupilare); lateral de această linie vor fi montați incisivii
centrali superiori și inferiori;

b) Liniile caninilor: pe bordura superioară de la marginea aripilor nazale în jos; de

asemenea vârful caninilor coincide cu comisura gurii;

c) Linia surâsului: se trasează conform marginii libere a buzei superioare, atunci când
pacientul zâmbește; indică nivelul coletului dinților artificiali frontali superiori și limita
până la care va coborâ gingia artificială;

5. Montarea modelelor în simulatoare.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):

 într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
 în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la articulatoare se
fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).

În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu

șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele, se depune
pastă de gips pe soclul modelului superior și se așează rama superioară; surplusurile sunt
eliminate cu spatula iar gipsului de pe rama superioară i se redă forma de calotă sferică;
În ocluzor în doi timpi: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu
șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele; se elimină
surplusurile de gips; după priza gipsului se prepară o altă pastă de gips și se gipsează modelul
superior;
În articulator se gipsează în doi timpi: mai întâi pe soclul modelului superior se trag trei linii
paralele (una pe planul median și două lateral pentru orientare), se montează planul de
orientare protetică de care se solidarizează modelul superior; se gipsează modelul superior
(se depune gips și se apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul de ocluzie și
modelul, se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de ramă; se prepară
pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de gips se înglobează
soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.

6. Reguli de montare a modelelor în ocluzor.

 modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;
 între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;
 părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului;
 planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor
ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu planul
mesei de gips;
 distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 după gipsare se fixează poziția modelelor cu ajutorul piuliței cu contrapiuliță.

7. Reguli de montare a modelelor în articulator.

 modelele sunt fixate în poziție de relație centrică;
 părțile distale ale modelelor se orientează către pintenii de suport;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 pe soclul modelului superior se face o linie pe planul medio-sagital și două paralele
acesteia, de orientare;
 linia de pe model trebuie să coincidă cu linia de pe planul de orientare protetică și cu
bisectoarea triunghiului Bonwill;
 linia mediană de pe bordură să coincidă cu linia mediană de pe plan și cu vârful tijei
orizontale;
 după gipsare tija verticală trebuie să facă contact intim cu plăcuța de pe rama inferioară;
 ELABORAREA METODICĂ 6

Tema: Modelarea machetei protezei totale la maxilă. Montarea dinților artificiali

în arcada dentară superioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la maxilă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Macheta bazei se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică
(încălzește) și se adaptează intim pe modelul de lucru în limitele marcate (limitele bazei
protezei); placa se aplică pe palatul dur și se fixează cu policele, apoi se adaptează pe
versantul vestibular; aceasta se lipește în 3-4 puncte de model (ca să nu cadă în timpul
montării).
Valul de ceară se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică și
se îndoaie de 2-3 ori, apoi se aplică pe centrul apofizei alveolare; înălțimea valului
depinde de înălțimea dinților artificiali aleși și de gradul de atrofie a țesutului osos (dacă
este o atrofie mai mare și este mult spațiu între model și planul protetic, atunci valul va fi
mai mare, dacă este puțin spațiu și dinții sunt mici, valul va fi mai mic).
Arcada dentară artificială se confecționează din dinți acrilici prefabricați care sunt
aplicați pe valul din ceară în așa mod ca să redea forma unei arcade dentare naturale;
pentru a-i poziționa pe bază, ceara de pe val din locul unde trebuie să fie dintele
respectiv se rămolește (topește cu spatula fierbinte) apoi se aplică dintele și se așează în
poziția în care este în mod normal în cavitatea bucală (există mai multe tehnici de
montare a dinților).

2. Pregătirea moldelului de lucru

Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La maxilă:
1. linia mediană (torus palatin, papila interincisivă);
 2. liniile ce împart în două jumătăți tuberozitatea maxilară și apofiza alveolară
laterală;
3. linia transversală trasată pe centrul papilei incisivale și perpendiculară liniei
mediane;
4. linia ce trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare; unește marginea
anterioară a papilei incisive și punctul de proiecție a caninului (5mm lateral de
prima rugă palatină).

La mandibulă:
1. linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
2. liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
3. linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
4. linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

Gravarea: pe model, în zonele unde fibromucoasa este mai rezilientă se realizează

adâncituri, respectiv, în proteză vor fi proeminențe; aceste proeminențe se vor înfunda în
mucoasă și vor crea între mucoasă și proteză spațiu cu presiune negativă, ceea ce va
favoriza închiderea de ventil (succiune).

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

Dinții artificiali se aleg după mai multe criterii: formă, mărime, culoare, material.
Forma dinților trebuie să fie în armonie cu tipul feței. Este o mare varietate de
tipuri faciale, dar au fost grupate în trei: pătrată, ovală, triunghiulară.
Forma feței depinde de dezvoltarea scheletului facial și de poziția țesuturilor moi.
Pentru a determina forma feței, este necesar de a aplica o riglă care să unească marginea
anterioară a tragus-ului și unghiul mandibulei.
Dacă riglele sunt paralele, atunci fața este pătrată, dacă riglele diverg spre inferior,
atunci fața este triunghiulară, dacă converg spre inferior – ovală.
Pentru forma pătrată se aleg dinți cu fețele proximale drepte, paralele, unghiuri
incizale drepte, coletul mai lat; pentru fața triunghiulară – fețele proximale drepte, un pic
convergente spre colet, unghiurile incizale mai pronunțate, coletul mai îngust; pentru
fața ovală – fețele proximale convexe, unghiuri rotunjite.
Mărimea depinde de:
 sex: la bărbați sunt mai masivi, la femei – mai mici;
 linia surâsului: marginea incizală trebuie să atingă planul de ocluzie iar coletul să fie la
nivelul liniei surâsului;
 linia caninului: între linia mediană și linia caninului trebuie să se poziționeze incisivii
central și lateral și jumătatea mezială a caninului
Culoarea se alege reieșind din particularitățile de vârstă: la tineri sunt mai deschiși
la culoare, la vârstnici mai închiși. Vârstnicii percep culorile mai întunecat, mulți își doresc
dinți cât mai albi; e de datoria medicului de a le explica că culoarea prea deschisă nu
arată natural.
Material: se pot alege dinți acrilici sau ceramici.
 Dinții acrilici fac legătură chimică cu baza (foarte bine), nu produc zgomot mare la
masticație, nu se fracturează așa ca ceramica, dar se colorează repede, în porozități se
acumulează microorganisme și provoacă un miros neplăcut, se abraziază repede și au o
nuanță coloristică monotonă.
Dinții ceramici nu fac doar legătură mecanică cu baza și la polimerizare termică
poate apărea un spațiu între dinte și bază – o nișă unde se vor acumula resturi de
alimente și se vor dezvolta microorganisme; sunt fragili și se pot fractura foarte ușor, la
masticație produc zgomot dar sunt foarte estetici și pot fi colorați, dându-le o nuanță
coloristică artistică.
Decizia finală o face pacientul, dar medicul trebuie să-l influențeze să facă
alegerea corectă.

4. Tehnici de montare a dinților artificiali

După Gysi: el a elaborat reguli de montare generale și individuale:
Reguli generale:
1. dinții laterali superiori se montează cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare
astfel încât cuspizii palatinali superiori să coincidă cu vârful apofizei alveolare
inferioare; dinții inferiori la fel sunt montați cu zona cervicală pe centrul apofizei
alveolare inferioare astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților superiori, realizând contacte corespunzătoare
ocluziei dinamice (dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o
montare inversă);
2. dinții frontali superiori, din considerente fizionomice, se pot monta în afara
centrului apofizei alveolare, iar cei inferiori, pe centrul apofizei alveolare; de
subliniat că aranjamentul lor față de apofizele alveolare, cât şi gradul de înclinare a
marginilor incizivale în direcție oral-vestibulară, sunt determinate de poziția
apofizelor alveolare şi a buzei superioare; dinții frontali se montează în corelație cu
poziția buzei superioare (determinată de forma versantului vestibular şi marginea
bordurii de ocluzie superioare); suprafața vestibulară şi marginea incizivală a
dinților poziționează buzele superioară şi inferioară în raport cu particularitățile de
vârstă, de sex şi de constituție a persoanei respective; poziția dinților frontali nu
trebuie să aducă dereglări fonetice;
3. dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o
adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;
4. în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul
mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât şi
pe cele nelucrătoare;
5. montarea dinților în edentațiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii
centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară
superioară; totodată montarea dinților superiori se efectuează concomitent prin
montarea a câte un dinte din ambele părți ale liniei mediane, realizând o simetrie
de poziție între perechile de dinți (stânga—dreapta); dinții inferiori se montează
 după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central, apoi
cel lateral, premolarul I, apoi II, ultimul molar.

Reguli individuale:
Planul de ocluzie nu este material, de aceea în articulator se așează o plăcuță
metalică sau de sticlă, care îl va reprezenta; pe această plăcuță se trasează cu creionul
marginea vestibulară a bordurii de ocluzie: pe această linie se vor poziționa marginile
incizale/ocluzale ale suprafeței vestibulare ale dinților;
În raport cu linia mediană dintele are o înclinație mezio-distală; în raport cu planul
de ocluzie dintele are o înclinație vestibulo-orală; reieșind din asta, fiecare dinte trebuie
să aibă o anumită înclinație mezio-distală (MD) și vestibulo-orală (VO), dar și un anumit
contact cu planul de ocluzie.
 Incisivul central: marginea incisivală contactează cu planul de ocluzie, înclinație de
2o în sens MD și 6-8o în sens VO, coletul situat pe linia surâsului;
 Incisivul lateral: marginea incisivală la 0,5-1mm de la planul de ocluzie, înclinație de
3o în sens MD și 8-10o în sens VO, coletul mai palatinizat față de incisivul central;
 Caninul: are vârful pe planul de ocluzie, coincide cu linia caninului, înclinație de 1-2 o
în sens MD și 3-5o în sens VO, coletul așezat mai vestibular decât incisivul lateral;
 Premolarul I: este perpendicular pe planul de ocluzie, cuspidul vestibular
contactează cu planul, cel palatinal distanțat cu 0,5mm; se lasă un spațiu de
0,75mm între premolar și canin;
 Premolarul II: la fel ca primul premolar, doar că ambii cuspizi contactează cu planul
de ocluzie;
 Molarul I: contactează cu planul numai cu cuspidul MP, cel mai distanțat de plan
este cuspidul DV; zona cervicală are o înclinație spre mezial și palatinal
 Molarul II: nu contactează cu planul, are înclinație asemănătoare cu molarul I
Suprafețele vestibulare ale caninului, premolarilor și molarilor trebuie să fie
tangente la o linie dreaptă – linia premolarilor
Dinții pot fi montați și asimetric, nerespectându-se regulile individuale, dacă
pacientul are așa dorință, sau încrucișat, dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80o

La mindibulă: primul se montează molarul I, realizând cheia de ocluzie, apoi se

montează caninul, având o înclinare mezio-linguală și contactând cu fața palatinală a
incisivului lateral și caninul superiori; urmează montarea incisivilor centrali și laterali, în
poziție verticală pe centrul apofizei alveolare, contactând cu fața palatinală a incisivilor
superiori și fiind acoperiți cu1-2mm de către aceștia; ulterior, se montează premolarii și
molarul II conform ocluziei dinamice.

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una

metalică fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt montați
după principiile lui Gysi.
După Vasiliev: el a propus planul protetic din sticlă, fixat de modelul inferior prin
trei stâlpi din ceară, ca să se vadă apofiza alveolară și să se monteze dinții în raport cu
centrul acesteia. Montarea se efectuează după Gysi, cu unele modificări:
1) molarul I superior contactează diferit cu planul de ocluzie: cuspidul MP are contact, cel
MV este distanțat cu 0,5 mm, cel DP cu 1,0 mm, iar cel DV cu 1,5 mm; cuspizii molarului II
superior sunt distanțați astfel: cuspidul MP — cu 1,0 mm, MV — cu 1,5 mm, DP — cu 2,0
mm şi DV — cu 2,5 mm;
2) montarea dinților inferiori începe cu premolarul doi, apoi primul şi al doilea molari,
urmați de montarea primului premolar a caninilor şi incisivilor.
Metoda calotei sferice: se folosesc calote cu raze de la 5 până la 60 cm, care
materializează curbele de ocluzie; pe ele se montează dinții.
După Katz (metoda anatomo-funcțională): pacientul face o propulsie iar medicul
în spațiul creat în zona laterală introduce material Stents; bordurile se înlătură și se
răcesc cu apă, se repun în cav. buc. după care mandibula ește așezată în relație centrică;
apare un spațiu de inocluzie în zona frontală care se înlătură prin retușări la nivelul
bordurii superioare; ulterior între borduri se aplică material abraziv și pacientul câteva
minute face mișcări de propulsie și lateralitate; astfel se modelează suprafețele protetice
dinamice și stabilizatoare individual pentru fiecare pacient. Dinții se montează după
regulile lui Gysi, ca plan de ocluzie fiind suprafața ocluzală a bordurii de ocluzie
inferioare. Mai întâi se montează dinții superiori, apoi cei inferiori.
Montarea în articulatoare moderne după reperele anatomice trasate pe model:
este bazată pe locul de implantare a dinților naturali în apofizele alveolare. Aceste locuri
pot fi găsite după formațiunile anatomice ale câmpului protetic care rămân constante
chiar și când apofizele alveolare sunt atrofiate. Montarea se realizează corespunzător
mișcărilor mandibulei și a biomecanicii protezei mobilizabile totale pe câmpul protetic.
(vezi p5)
Mai întâi se montează incisivii centrali superiori: de o parte şi alta a liniei mediane,
palatinal distanțați cu 0,5 mm de limitele papilei incizivale, iar marginea cervicală
palatinală să se afle în contact cu linia transversală a modelului. Marginea incizivală
vestibulară se plasează la o distanță de 7—8 mm față de linia transversală în aşa fel ca
linia mediană a apofizei alveolare anterioare să treacă prin centrul vestibular al unghiului
distal al dinților centrali superiori. Ulterior sunt montați caninii superiori cu centrul în
punctul de proiecție al caninilor de pe hemiarcadele dentare şi situați cu marginea
cervicală palatinală la 2 mm depărtare față de extremitatea mezială a primei rugi
palatinale mari. Vârful caninului se poziționează pe linia transversală, la o distantă de 9—
10 mm fată de extremitatea mezială a primei rugi palatinale. Incisivul lateral este situat
în spațiul dintre incisivul central şi canin. Față de planul protetic şi verticala mediană
frontalii superiori sunt poziționați în sens mezio-distal după metoda Gysi. După
montarea frontalilor superiori, se montează caninii inferiori cu zona cervicală în punctul
caninului (intersecția liniei mijlocului apofizei alveolare frontale cu a apofizei alveolare
laterale), iar vârful se plasează între caninul şi incisivul lateral superior realizând contacte
respective cu versantele meziale şi distale. Se înlătură modelul superior și se aplică planul
protetic (plăcuța metalică) și se montează dinții inferiori: primul premolar este distanțiat
cu cuspidul vestibular la 1 mm, al doilea premolar cu ambii cuspizi la 2 mm, primul molar
inferior se instalează cu cuspizii linguali mai jos cu 0,5 mm decât cei vestibulari, cuspidul
meziovestibular este distanțat cu 2,5 mm, iar cel central cu 2,0 mm. Această poziționare
înclină suprafața ocluzală a primului molar spre lingual şi mezial, iar zona cervicală spre
vestibular şi distal. Molarul doi are o înclinare accentuată în sens meziodistal din motivul
că cuspizii meziali vestibular şi lingual sunt poziționați la nivelul cuspizilor distali ai
primului molar, iar cuspizii distali — în contact cu planul protetic.
Dinții inferiori montați corect trebuie să corespundă următoarelor repere:
1. linia centrului apofizei alveolare în zonele laterale coincide cu şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților laterali;
2. vârfurile cuspizilor vestibulari formează o linie dreaptă care-i împarte în versantele
externe şi interne;
3. linia Pound prezintă contact cu limita orală a tuberculului piriform şi trece pe
suprafața cuspizilor linguali terminându-se pe suprafața mezială a caninului;
4. vârfurile cuspizilor vestibulari ale primilor premolari se situează pe circumferința
cercului Bonwill care trece şi pe marginile frontale ale dinților frontali inferiori.

Urmeazămontareadințilorlateralisuperioridupădințiilateraliinferiori
corespunzător ocluziei dinamice, după care se montează incisivii inferiori

5. Analiza modelului superior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: papila interincisivă, rugile palatine, ce

6. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la prelucrarea mecanică a protezei

totale
freze, pietre de diferite granulații și forme, montate la motor/micromotor
7. Limitele bazei protezei la maxilă. Factorii ce influențează extinderea protezei
8. Limitele bazei protezei la mandibulă. Factorii ce influențează extinderea
protezei
9. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la lustruirea protezei totale
 motor/micromotor;
 perie, puf, filț;
 praf și pastă de lustruit;
 ELABORAREA METODICĂ 7

Tema: Modelarea machetei protezei totale la mandibulă. Montarea dinților

artificiali în arcada dentară inferioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la mandibulă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Tehnica e ca la maxilă (tema 6 p1)
2. Pregătirea moldelului de lucru
Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La mandibulă:
 linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
 liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
 linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
 linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

(tema 6 p3) se aleg dinți de aceeași mărime, formă, culoare și material ca la maxilă.

4. Analiza modelului inferior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: centrul apofizei
alveolare anterioare și laterale și intersecția lor, linia mediană, tuberculii piriformi. (tema
6 p5)

5. Tehnici de montare a dinților artificiali

(tema 6 p4)
 ELABORAREA METODICĂ Nr 8
TEMA:Modelarea definitivă a machetei protezei totale.

1. Scopul modelării definitivea machetelor protezelor totale.

Scopul este de a-i reda machetei (din ceară) aspectul pe care îl va avea în final proteza; dacă la etapa
montării dinților și modelării preventivă macheta necesită o grosime mai mare, un dispozitiv de armare și
se fac retușări, atunci la etapa modelării definitive se urmărește crearea unei suprafețe estetice.

2. Obiectivele urmărite pentru modelarea definitivăa machetelor protezelor totale.

Modelarea machetei se face prin răzuirea surplusurilor de ceară și prevede:

• modelarea spațiilor interdentare artificiale;
• modelarea versantului vestibular
• modelarea versantului oral
• modelarea limitelor

3. Modelarea machetei protezei totale superioare. Caracteristica.

Înainte de modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii.

Modelarea machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele interdentare (la tineri
papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se extinde până la nivelul punctului de
contact interdentar; la bătrâni papila este mai atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre
apical);
• modelarea versantului vestibular
 se redă o grosime suficientă pentru compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei alveolare, și
pentru a reface aspectul fizionomic al etajului inferior al feței;
 se redă o formă concavă, pentru ca, prin tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să
participe la menținerea protezei pe câmpul protetic;
 se modelează proiecțiile implantării dinților: convexitățile rădăcinilor şi depresiunile interradiculare
(cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime de 1,5-2mm (pentru a avea rezistență), nu mai gros, ca
să nu producă dereglări funcționale ale limbii și dereglări de fonație; se poate de modelat rugile
palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5 mm, să fie rotunjită, să
corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a bridelor limitele se adâncesc corespunzător
limitei de extindere a acestora, iar pe linia Ah se vor nivela spre palatul moale.

4. Modelarea machetei protezei totale inferioare.Caracteristica.

Înainte de modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii.

Modelarea machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele interdentare (la tineri
papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se extinde până la nivelul punctului de
contact interdentar; la bătrâni papila este mai atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre
apical);
• modelarea versantului vestibular:
  se redă o grosime uniformă și suficientă pentru compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei
alveolare, și pentru a reface aspectul fizionomic al etajului inferior al feței;
 se redă o formă concavă, pentru ca, prin tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să participe
la menținerea protezei pe câmpul protetic;
 se modelează proiecțiile implantării dinților: convexitățile rădăcinilor şi depresiunile interradiculare
(cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime uniformă de 1,5-2mm (pentru a avea rezistență), nu
mai gros, ca să nu producă dereglări funcționale ale limbii și dereglări de fonație; se poate de modelat
rugile palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5 mm, să fie rotunjită, să
corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a bridelor limitele se adâncesc corespunzător
limitei de extindere a acestora.

5. Particularitățile modelării zonelor periferice la maxilarul superior.

6. Particularitățile modelării zonelor periferice la maxilarul inferior.
7. Utilajul, instrumente şi materiale necesare la modelarea definitivă a machetelor protezei totale.
Spirtieră, bisturiu, perie de dinți, ceară de bază (roșie).

Modelarea:
https://www.youtube.com/watch?v=wlFHruWBVPk
 ELABORAREA METODICĂ №9

TEMA: Realizarea tiparului, izolarea, polimerizarea, dezambalarea protezei totale.

1. Tiparul. Definiţie. Etapele de realizare a tiparului.

Tipar – o cavitate care reprezintă negativul machetei protezei mobile.

Etape: ambalarea machetei protezei, topirea și spălarea cerei.

Pe scurt: macheta se ambalează în gips într-o chiuvetă specială; chiuveta are două inele (inferior și
superior), respectiv, tiparul o să aibă două jumătăți.
În inelul inferior se toarnă gips în care se introduce modelul cu macheta; (gipsul nu trebuie să acopere
ceara, dar să ajungă numai până la marginea machetei (la tehnica directă gipsul acoperă versantul
vestibular și dinții));
Gipsul trebuie să se întărească, apoi se ține aprox. 5 min în apă pentru izolare;
Se aplică inelul superior, se uple chiuveta cu gips și se pune capacul;
După ce gipsul se întărește, chiuveta se pune în apă fierbinte unde se menține aprox. 10 min, după care
se deschide și se spală ceara;
Ceara se spală cu apă curgătoare, curată, fierbinte.
Tiparul este izolat cu un gel de izolare, pentru ca acrilatul și gipsul să nu adere

2. Ambalarea noţiune. Scopul.

Ambalare – includerea machetei din ceară într-un material de ambalare (gips) cu scopul realizării
tiparului.

3. Metodele de ambalare. Avantaje. Dezavantaje. Materiale.

 Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinții și croșetele rămân în același
inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val de gips;
Avantaj: nu se mărește dimensiunea verticală de ocluzie.
Dezavantaj: izolarea se face mai dificil; acrilatul poate să nu pătrundă în toate imprimările tiparului.

 Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea inferioară iar dinții
cu croșetele în cea superioară;
Avantaj: dinții care cad pot fi repoziționați, o izolare mai calitativă
Dezavantaj: se poate mări dimensiunea verticală de ocluzie,

 Mixtă – se combină cele două metode; avantaje și dezavantaje mixte 

Materiale: gips, apă

4. Îndepărtarea cerii din tipar

Se face cu apă fierbinte curată turnând-o deasupra tiparului; chiuveta este ținută pe o parte, pentru a se
scurge apa acumulată; se folosește un vas sau un sistem de irigare cu apă fierbinte)

5. Prepararea acrilatului. Polimerizarea. Etapele polimerizării.

Acrilatul se prezintă sub formă de praf și lichid care se amestecă pentru a forma o masă care se va întări.
 Într-un vas de sticlă sau ceramică se toarnă cantitatea necesară de monomer (lichid) apoi se adaugă
polimer (praf) până la saturația acestuia (până când lichidul se absoarbe complet).
Urmează cele trei stadii de polimerizare:
I - stadiul de nisip umed – seamănă cu nisipul sau zahărul umed;
II - stadiul de fibre – la atingere se trage în fire subțiri;
III - stadiul de aluat – are o consistență elastică, moale, neaderentă.

Acrilatul are nevoie de un catalizator pentru a se polimeriza definitiv:

• acrilatul termopolimerizabil se introduce în tipar în stadiul de aluat, unde urmează a fi expus la
temperatură înaltă;
• acrilatul autopolimerizabil nu necesită introducerea în tipar și nici temperatură ridicată, el se
polimerizează în urma unei reacții chimice;
• acrilatul fotopolimerizabil nu se prepară, el este monocomponent și se polimerizează sub acțiunea
razelor de lumină.

6. Dezambalarea. Noţiune.

Dezambalare – eliberarea protezei din tipar și curățirea suprafețelor ei de resturile de gips. Se face
atent (ca să nu se strice proteza) prin lovituri ușoare cu ciocanul asupra chiuvetei, pentru a fractura gipsul,
apoi cu un bisturiu se înlătură resturile mici de pe toate suprafețele. De asemenea, dacă tiparul este
eliberat întreg din chiuvetă, se poate fractura cu un clește.

Realizarea tiparului, dezambalarea și prelucrarea protezei:

https://www.youtube.com/watch?v=zHU9O5sFkHs
 ELABORAREA METODICĂ №10
TEMA: Prelucrarea mecanică lustruirea protezei totale. Totalizare.

1. Instrumente abrazive pentru prelucrarea mecanică a protezelor totale.

 freze sferică, cilindrică, conică (forma depinde de regiunea care se prelucrează) din aliaj
extradur de granulație fină;
 piatră din carborund în formă de pară de granulație media și fină;
 disc din carborund de granulație fină;
 hârtie abrazivă de granulație fină.
Instrumentele trebuie să fie de granulație fină pentru a nu șlefui o cantitate prea mare de
acrilat (pentru a nu micșora grosimea bazei) și a nu lăsa urme adânci după prelucrare.

2. Instrumente de finisare pentru prelucrarea protezelor totale.

Instrumente rotative:
 peria (fire de păr sau plastic); conferă protezei o suprafață netedă și lucioasă, dar poate
lăsa zgârieturi; se combină cu praf sau pastă de lustruit;
 filțul (din pâslă) conferă protezei o suprafață netedă, dar nu lucioasă; se combină cu praf
sau pastă de lustruit;
 puful (bumbac sau păr de capră) conferă protezei luciu maxim; nu se folosește pastă de
lustruit.
Instrumentele rotative în mișcare nu trebuie ținute mult pe unul și același loc pentru că se
încălzește și deteriorează suprafața protezei.

3. Instrumente de lustruire și poleirea protezelor totale.

Lustruirea se face cu puful. Acesta se montează pe mandrenul motorului care-l pune în
mișcare.
Poleirea???

4. Materiale utilizate la prelucrarea protezelor totale.

 Praf – pulbere fină de piatră ponce, cuarț, feldspat, cretă; se amestecă cu apă;
 Pastă – pulberi extrafini înglobați în grăsimi liante (stearină, parafină, silicon);
 Lichid de lustruit.
(după lustruire se spală cu săpun pentru a elimina resturile de pastă).

5. Verificarea contactelor ocluzale în articulator.

Verificarea contactelor se face înainte de a trimite macheta protezei la probă; machetele

sunt în articulator, se interpune o hârtie de articulație între suprafețele ocluzale și se cuplează
arcadele; trebuie să fie contacte uniforme pe toți dinții; dacă sunt contacte premature, se
șlefuiesc cu o freză.
 6. Erori posibile la etapele de confecționare a protezei totale.

În clinică:
 amprentare incorectă → modelul nu va reda câmpul protetic ca la pacient în cavitatea
orală → proteza nu se va adapta corect pe câmpul protetic;
 determinarea incorectă a relațiilor intermaxilare → în timpul funcției mandibula va ocupa
o poziție nefiziologică, ceea ce va duce la disfuncții ale sistemului stomatognat;
 efectuarea greșită a probei machetei → proteza va necesita retușări la etapa de adaptare
în cavitatea orală, apoi o să necesite încă o lustruire;
 la etapa de adaptare se șlefuiește prea mult acrilat → se scurtează limitele, se
deteriorează dinții artificiali sau se subțiază baza protezei;
 alegerea incorectă a formei și culorii dinților → pacientul nu este satisfăcut de rezultat
(dinți prea albi/galbeni, prea mici/mari).

În laborator:
 Confecționarea greșită a modelului → lipsurile/porii vor crea surplusuri în acrilat; fisurile
pot duce la fracturarea modelului; dacă nu sunt redate bine zonele unde vor fi limitele
bazei protezei, proteza nu va avea marginile confecționate corect;
 confecționarea unei arcade dentare artificiale incorecte → formă asimetrică, în afara
apofizei alveolare, contacte ocluzale incorecte, spațiu între dinți, dinți încălecați, aranjați
neestetic ș.a. → pacient nesatisfăcut;
 modelarea incorectă a machetei protezei → dificultăți la etapa probei machetei; după
polimerizare proteza nu va avea grosimea corespunzătoare (supra sau subdimensionată),
marginile nu vor corespunde limitelor, arcadele pot avea o formă greșită;
 confecționarea greșită a tiparului → acrilatul poate să nu pătrundă în toate imprimările
tiparului, poate să cadă unul sau mai mulți dinți;
 prelucrarea protezei → se poate șlefui o cantitate prea mare de acrilat, se poate roade
luciul dinților artificiali;

 tehnicianul, medicul sau asistentul poate scăpa proteza jos cu urmări negative pentru
întreaga echipă 
1. Clasificarea formelor nozologice.
1. Patologia tesuturilor dure ale dintilor :
a) leziuni odontale coronare cariesogene:
-partiale
- totale
b) leziuni odontale coronare acariesogene:
- congenital cu specific ereditar (amilogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect (osteogeneza ),
displazia dentine, displazia Capdepond.
- dobindite (hipoplazia smaltului simpla, complexa, fluoroza, discromii,defect cuneiforme, uzuri, abraziune
patologica, eroziuni chimice, ideopatice , traumatice).
2. Abraziunea patologica a tesuturilor dure (orizontala, vertical, mixta):
-localizata (cu pastrarea spatiului interocluzal individual si cu marirea spatiului interocluzal in zona
abraziunii);
-generalizata (fara modificari ale dimensiunii vertical de ocluzie sau cu micsorarea dimensiunii vertical de
ocluzie).
3. Anomalii dentare ( de forma , volum, sediu, directive, numar).
4. Anomalii de forma a arcadelor dentare.
5. Anomalii de ocluzie (distal sau prognatia meziala, progenia meziala, progenia adinca, deschisa,
incrucisata).
6. Edentatie partiala
- fara micsorarea dimensiunii vertical de ocluzie:
-cu micsorarea dimensiunii verticale de ocluzie;
7. Edentatie totala.
8.Afectiunile parodontului:
-gingivite
-parodontite (forma localizata , forma generalizata)
-parodontoza.
9. Migrari dentare.
-inclinare (meziala, distal , vestibulara, orala),
-deplasarea corporala in directive meziodistala;
-extruzia,
-regresiune,
-rotari in ax,
-rotari mixte.
10. Afectiunile A.T.M.
-artrita,
-artroza,
-artrito-artroza,
-sinfromul disfunctional.
11. Afectiunile mucoasei cavitatii bucale;
-stomatite traumatice (eroziuni, ulcer),
-stomatite toxico-alergice,
-stomaatite electrochimice (galvanoza),
-stomatite provocate de dereglari de termoreglatie,
-insuportabilitatea materialelor (disfunctii ale aparatului de receptive).
-leucoplachia,
-lichenul rosu plan,
-candidoze,
12. Afectiuni ale limbii.
-glosita
-glosalgie
13. Deteorarile si deformatiile
maxilarelor. 14.Prosopalgiile.
15.Formele mixte de leziuni ale sistemului stomatognat.
16.Disfunctii musculare ale sistemului stomatognat.

2. Afectiunile tesuturilor dure cariesogene

leziuni odontale coronare cariesogene:
-partiale
- totale

3. Afectiunile tesuturilor dure acariesogene

leziuni odontale coronare acariesogene:
- congenital cu specific ereditar (amilogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect (osteogeneza ),
displazia dentine, displazia Capdepond.
- dobindite (hipoplazia smaltului simpla, complexa, fluoroza, discromii,defect cuneiforme, uzuri, abraziune
patologica, eroziuni chimice, ideopatice , traumatice).

4. Abraziunea patologica a tesuturilor dure

(orizontala, vertical, mixta):
-localizata (cu pastrarea spatiului interocluzal individual si cu marirea spatiului interocluzal in zona
abraziunii);
-generalizata (fara modificari ale dimensiunii vertical de ocluzie sau cu micsorarea dimensiunii vertical de
ocluzie).

-fiziologica
-patologica
Atritia- uzura fiziologica a dintilor prin pierderea structurii dentare dure la nivelul ocluzal produsa
in timpul functionarii SS
Abraziunea- atritie pronuntata aparuta prin tocirea dintilor intre ei.Abaraziunile extreme sint greu de
tratat, ocluzia este modificata, tratament cu coronae.

Este pierderea lenta a substantei dure dentare prin masticatia alimentelor foarte dure sau prin
parafunctii(bruxism, obiceiuri vicioase).
Clasificarea gradului de abrazie dentara:
gradul I (afecteaza stratul de smalt)
gredul II (apar insule de dentina)
gradul III (apar punti de unire intre insulele de dentina)
gradul IV (deschiderea camerei pulpare)
5. Anomalii dentare.Anomalii de forma a arcadelor dentare.Anamolii de ocluzie.

Anomalii dentare
-pozitie (versii, vestibule sao oro-pozitii , rotatii)
-volum(microdontia –generalizata si localizata, macrodontia –coronara si radiculara )
- sediu( incluzia, anclavarea ectopia, entopia, heterotopia , transpozitia)
 - structura( amelogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect, odontodisplazia
--numar(hiperdontia, dinti sudati, congrescenta, dens in dente, hipodontia, anodontie, oligodontie).
Anomaliii de forma.
-corono-radiculare(taurodontismul, perle de smalt, evaginatia, invaginatia, geminatia, fisiunea,
congrescenta
Anomalii de ocluzie.
-fiziologice (ortognata, cap la cap , biprognata,opistognata)

si patologice( prognatie, progenie, deschisa,adinca, incrucisata)

6. Definitia edentatia partiala , etiologia, patogenia,formele.

Dereglarea integritatii arcadei dentare prin lipsa de la 1 pina la 13-15 dinti se numeste edentatie partiala.
Etiologia:
1) factori congenitali (lipsa mugurilor dentari)
2) factori postnatali(afectiuni odontale, parodontale, a proceselor inflamatoare , interventii
chirurgicale,traumatisme
Patogenia:
-Lipsa a unui 2 molari sau 1-2 dinti din zona frontal, simptomele exobucale vor lipsi,
-in caz de lipsa a unui numar de dinti cind bresele arcadelor dentare sint intinse vor surveni diferite
simptome exobucale,
-la lipsa dintilor frontali superiori simptomul va fi prin prabusirea buzei superioare spre oral ,
- lipsa dintilor laterali va duce la brabusirea obrajilor,
-pe cind lipsa acestui grup de dinti unilateral va duce la asimetria fetei
-in caz de pierderea dimensiunii verticale de ocluzie se va observa misorarea treimii inferioare a fetei ,
pronuntarea plicilor nazalabiale si mentoniera , iar comisurile gurii vor fi coborite
La examen endobucal:
-dereglari de integritate

-dezintegrarea arcadelor dentare

Clasificarea edentatie partiale dupa Kennedy
Edentatia de clasa I.In aceasta clasa sint incluse arcadele dentare edentate partial cu prezenta obligatorie a
breselor bilateral terminale, adica marginite de dinti numai mezial.
Edentatia de clasa a II-a.Prezenta obligatorie numai a unei brese terminale, adica marginita de dinti numai
mezial.
Edentatia de clasa a III-a .prezenta obligatorie a bresei laterale intercalate , adica marginita si mezial si
distal de dinti.
Edentatia de clasa IV-a. Arcade dentare edentate partial cu localizarea bresei numai in zona frontala

7. DEfinitia edentatia totala , etiologia, patogenia, formele.

Edentație totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.
Etiologie: caria și complicațiile ei; afecțiunile parodontului; traumatismele; suprasolicitarea funcțională a
dinților; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine; maladiile sistemului cardiovascular, nervos;
intervenții chirurgicale, parodontitele şi parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare tumorile
cavității bucale, traumatismul care implică numeroase extracții, tratamente incorecte ale edentatului
parțial ș.a. *poate fi și ereditar: anodonția – lipsa mugurilor dentari.

Edentației totale i se asociază o varietate de manifestări, între care durerea, tulburările

masticatorii, tulburările de deglutiție, afectarea fizionomiei, tulburările fonatorii etc.
Semne subiective
 1. Durerea poate imbraca diferite forme:
 Hiperestezia aveolara se datoreaza unor spiculi ososi localizati la nivelul crestei alveolare, care prin masticatie, prin atingere
cu limba sau unele alimente sunt presati pe unele terminatii nervoase provocand astfel durerea resimtita de pacient;
 Durerea fantoma - poate sa apara ulterior extractiei dentare si apare de obicei la nivel cortical si subcortical;
 Senzatii dureroase localizate la nivelul mucoasei;
 Durere localizata la nivelul limbii;
 Sindromul de bont dureros.
2. Tulburari ale functiilor sistemului stomatognat
 Tulburari ale masticatiei manifestate prin: prelungirea pragului de deglutitie, eficienta masticatorie scazuta, ciclul
de masticatie modificat, numar crescut de cicluri masticatorii raportate la unitatea de timp.
 Tulburari asupra deglutitiei aparute in urma disparitiei tamponului ocluzal reprezentat de arcadele dentare.
 Tulburari ale fizionomiei rezultate in urma micsorarii etajului inferior al fetei dand astfel un aspect de fata infundata, turtita,
insotita de accentuarea santurilor faciale si invaginarea buzelor si obrajilor.
 Tulburari aparute la nivelul fonatiei in urma modificarilor produse la nivelul rezonatorului bucal.
Semne obiective
La nivel facial se observa tulburari antropometrice:
 scade diametrul longitudinal al fetei
 se micsoreaza etajului inferior al fetei ce are influenta si asupra mentonului apropiindu-l de nas, unghiul goniac isi mareste
valoarea
 se modifica profilul facial
 are loc invaginarea obrajilor si buzelor cu micsorarea rosului buzelor
 aplatizarea arcului lui Cupidon
 accentuarea santurilor faciale
 creasta alveolara din zona frontala se resoarbe
 tegumentele iau aspect zbarcit devenind netede si subtiri.

8. Afectiunile paradontului. Cauzele si forme

Forme:
I.Gingivite:forme clinice (catarala hipertrofica , ulceroasa)
forme de manifestare:usoara , medie,grava

Forme de evolutie: acuta, cronica, agravata

Grad de extindere: gingivita localizata si generalizata
II.Parodontita
Formele clinie; localizata , generalizata
Forme de manifestare; usoara, medie,grava
Forme de evolutie;acuta, cronica, exacerbate, abces, si remisiune
III.Parodontoza
Forme clinice;generalizata
Forme de manifestare;usoara,medie,grava
Forme de evolutie;cronica, remisiune
IV.Bolile ideopatice cu distructia progresiva a tesuturilor paradontului
V.Parodontoma.Tumefactii si afectiuni temufiante (Epulis, fibromatoza).

Cauze:
-locali
-generali
Factorul etiologic principal-placa bacteriana
Factori mecanici(sisteme protetice defectuos concepute) , chimiotoxici(tartrul ,diabet, stari uremice,
bismutul), fizici(ocluzia traumatic , anomalii dentare si de ocluzie , igiena defectuasa
Factori generali (afectiuni endocrine , somatic ale sis nervos, cardiovascular , dereglari metabolice etc
9. Migrări dentare: deplasarea dintelui antagonist sau limitrof breșei în
direcția spațiului edentat în tendința de a-l suplini;

Poate fi:

 în sens vertical:
 egresia – migrarea dintelui cu tot cu țesutul osos care-l înconjoară
 extruzia – migrarea dintelui fără țesutul osos, el este expulzat din alveolă;
 în sens orizontal:
 înclinare – se deplasează numai coroana;
 deplasare corporală – se mișcă și coroana și rădăcinile.

Consecințe: se micșorează spațiul edentat, dinții migrați își pierd rolul funcțional și
pot suferi afecțiuni parodontale sau carii de colet

10. Afecțiunile ATM

Cauze:
 eroziunea discului;
 cartilajul este deteriorat de artrită
 elementele articulației sunt deteriorate prin traumatism;
 defecte congenitale;

Semnele si simptomele disfunctiilor/tulburarilor articulatiei temporo-mandibulare

pot fi:

 durere sau sensibilitate la durere in zona maxilarului

 durere in una sau ambele articulatii temporo-mandibulare
 durere surda continua in si in preajma urechii
 dificultati la mestecare sau durere in timpul mestecarii
 durere faciala surda, continua
 blocarea articulatiilor, lucru care face ca deschiderea sau inchiderea gurii
sa fie dificila.
 rigiditate in muschii maxilarului
 sunete sau senzatie ca de "macinare" ce se aud din zona articulatiei temporo-
mandibulare
 modificare a maxilarului, adica se schimba modul in care se aliniaza dintii de
sus cu cei de jos (numita malocluzie).
 ELABORAREA METODICĂ № 12
TEMA: Simptomele clinice ale afecţiunilor sistemului stomatognat.

1. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de leziuni

odontale coronare.

 durerea (iritația terminațiunilor nervoase, depinde de profunzimea leziunii și

cantitatea de țesut dentar pierdut);
 tulburări fizionomice: lezarea dinților frontali (formă, volum, culoare, sediu), dereglări în
armonia arcadelor dentare;
 tulburarea funcţiei masticatorii: dereglări în armonia arcadelor dentare (lezarea dinților
frontali scade capacitatea de incizie, lezarea d. laterali scade capacitatea de triturare);
 tulburarea fonaţiei (afecțiunea dinților frontali);
 neuroze și dereglări psihice.

2. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

parțială.

 dureri în diferite zone ale sistemului stomatognat.

 tulburări fizionomice: breșă în zona frontală cu prăbușirea buzei, bresă întinsă în zona
laterală cu prăbușirea obrazului, asimetrie facială; dacă se micșorează DVO, se
micșorează treimea inferioară a feței, se accentuează plicile nazolabiale și mentonieră, se
coboară comisurile gurii);
 tulburarea funcţiei masticatorii: breșa în zona frontală scade capacitatea de incizie,
breșa în zona frontală scade capacitatea de triturare a alimentelor, scade eficiența
masticatorie);
 tulburarea fonaţiei: breșă în zona frontală;
 neuroze și dereglări psihice.

3. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

totală.

 tulburări fizionomice: micșorarea etajului inferior al feței, coborârea comisurilor gurii,

proeminența șanțurilor nazolabiale, mentonier, prăbușirea buzelor, obrajilor, coborârea
vârvului nasului, ridicarea mentonului;
 tulburarea funcţiei masticatorii: nu-s dinți – nu poți mânca;
 tulburarea fonaţiei: absența frontalilor
 dereglarea digestiei: fărâmițarea insuficientă a alimentelor, bolul nu se amestecă bine cu
salivă.
 modificarea tembrului vocii (se schimbă rezonanța din cavitatea bucală).
 neuroze și dereglări psihice (vârsta tânără sau profesie care necesită fizionomie)M
 dureri articulare.
4. Simptomele obiective ale afecţiunilor sistemului stomatognatîn caz de leziuni
odontale coronare.

 aspect cretos sau modificări de culoare (distrofii);

 modificări în structura coronară, formă, culoare (lipsă de substanță);
 absența punctului de contact proximal (modificarea formei, lipsă de substanță);
 absența punctului de contact ocluzal;
 contacte premature.

5. Simptomele obiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

parțială.

 dereglarea integrităţii unei sau ambelor arcade dentare: prezența breșelor;

 atrofia osului alveolar în zona breșei;
 dezintegrarea arcadelor dentare: apare grupa de dinți care funcționează (au antagoniști
și participă la masticație) și cea care nu funcționează (nu au antagoniști și nu participă la
masticație)
 preluarea funcţiei altor dinți: dacă lipsesc d. laterali, funcția de triturare este preluată de
incisivi; dacă lipsesc incisivii, funcția de incizie este preluată de premolari, molari.
 suprasolicitare funcțională: dinții restanți primesc o presiune masticatorie mai mare, ceea
ce poate cauza abraziune patologică, suprasolicitarea parodontului-mobilitate patologică;
 migrări dentare: verticale (dacă nu are antagoniști) și orizontale (dacă nu are vecini);
 dereglări de funcţie a ATM;
 dereglări de funcţie musculară.

6. Simptomele obiective ale afecţiunilor sistemului stomatognat în caz de edentaţie

totală.

 tulburări fizionomice: micșorarea etajului inferior al feței, coborârea comisurilor gurii,

proeminența șanțurilor nazolabiale, mentonier, prăbușirea buzelor, obrajilor (obraji supți),
coborârea vârvului nasului, ridicarea mentonului;
 atrofia apofizei alveolare: maxila are o resorbție centripetă, mandibula-centrifugă;
 hipertrofia limbii;
 fosa articulară devine mai plată;
 condilii articulari se deplasează în sus și posterior;
 scade tonusul mușchilor mimici și masticatori;
 atrofia mucoasei:

7. Acuzele pacientului în protetica dentară

 durerea
 tulburări fizionomice
 tulburarea funcției masticatorii
 tulburarea fonației
 dureri articulare
8. Anamneza actualei maladii

 este o etapă a examenului clinic care se face prin interogarea pacientului despre evoluția
maladiei și eficiența tratamentului (dacă a fost);
 se întreabă când a început boala, care sunt cauzele, cum a început și cum a decurs, dacă s-
a aplicat vre-un tratament și care a fost eficiența lui;
 se atrage atenție la pacienții care au fost protezați anterior: ei pot să dorească o proteză
de același tip sau să nu le placă proteza nouă, considerând-o pe cea veche mai bună, se
întreabă de ce a fost ales anume acest tip de proteză.

9. Anamneza vieţii

 locul nașterii și de trai (patologie regională);

 condiții de viață și alimentare (rațională sau abuzivă, masticație lentă, media sau rapidă,
uni- sau bilaterală mișcările masticatorii verticale sau orizontale);
 maladii generale;
 alergie la medicamente;
 deprinderi vicioase;
 condițiile de muncă;
 tipul de activitate nervoasă superioară (reținut, echilibrat, revendicativ).
 ELABORAREA METODICĂ №13
TEMA: Examenul clinic al pacientului în protetică dentară.

1. Necesitatea examenului clinic.

Colectarea datelor necesare pentru stabilirea diagnosticului, întocmirea planului de

tratament și conturarea prognosticului;

2. Consecutivitatea examenului clinic exobucal al pacienţilor în clinica de protetică

dentară.

 starea și culoarea pielii, mucoasei buzelor (afecțiuni generale, infecțioase sau ale pielii);
 forma și tipul feței (alegerea dinților artificiali);
 prezența sau lipsa asimetriei faciale;
 linia de contact și poziția buzelor, comisurii gurii, obrajilor;
 gradul de exprimare a șanțurilor perilabiale;
 poziția mentonului;
 mărimea unghiului mandibulei;
 conturul obrajilor (adaptarea lingurii individuale, modelarea versantului vestibular);
 starea etajului inferior al feței (în edentație totală este mai mic);
 palparea articulației temporo-mandibulare, mușchilor, ganglionilor limfatici.

3. Consecutivitatea examenului clinic endobucal al pacienţilor în clinica de protetică

dentară.

 raportul dintre buze, gradul de deschidere a gurii și mobilitatea mușchiului orbicular al

buzelor (dereglări musculare și articulare);
 dinții;
 arcadele dentare;
 raportul dintre arcadele dentare (tipul de ocluzie);
 mucoasa cavității bucale;
 apofizele alveolare și maxilarele.

4. Examenul dinţilor şi notarea formulei dentare după şcoala anglo-sacsonă, şi

internaţională.

Anglo-saxon:
 se imaginează o linie orizontală care desparte arcada superioară de cea inferioară și alta
verticală care desparte arcadele în două hemiarcade (dreapta și stânga; trece între incisivii
centrali); (┼)
 aceste linii sunt perpendiculare una pe alta și formează patru unghiuri drepte care se
deschid spre cele patru cadrane (superior dreapta și stânga, inferior stânga și dreapta); (╬)
 fiecare dinte are numărul lui de ordine (incisivul central – 1, lateral – 2, caninul 3 ș.a.m.d);
 se notează unghiul și numărul dintelui respectiv:
  ┘- cadranul I (superior dreapta); (3┘ - caninul superior din dreapta)
 └ - cadranul II (superior stânga); (3└ - caninul superior din stânga)
 ┌ - cadranul III (inferior stânga); (3┌ - caninul inferior din stânga)
 ┐- cadranul IV (inferior dreapta). (3┐ - caninul inferior din dreapta)

Internaţională:
 fiecare hemiarcadă are numărul ei:
 superioară dreapta – 1
 superioară stânga – 2
 inferioară stânga – 3
 inferioară dreapta – 4
 fiecare dinte are numărul lui de ordine (incisivul central – 1, lateral – 2, caninul 3 ș.a.m.d);
 se notează numărul cadranului, se pune punct și se notează numărul dintelui:
1.3 – 1 marchează hemiarcada superioară din dreapta iar 3 notează caninul (al treilea la
număr de la linia mediană);

Examenul dinţilor: se face prin inspecție și sondare, se începe cu ultimul molar din dreapta
și se termină cu ultimul molar din stânga, sau invers, sau se începe cu incisivul central și se
deplasează spre ultimul molar dintr-o parte, apoi în cealaltă; important e să fie o
consecutivitate și să nu fie haotic.

La fiecare dinte se verifică:

 volumul, integritatea fiecărei suprafețe coronare (leziuni [întindere, profunzime],
obturații [rugoase, netede], fisuri, fracturi, abraziuni patologice, anomalii de structură a
țesuturilor dure);
 forma, direcția, mărimea (formă de cui, con, alungiți, scurți, globulari, gigantici, nanici);
 culoarea (normală. patologică)
 stabilitatea (gradul de mobilitate);
 raportul porțiunii intra și supraalveolare;
 prezența sau absența punctelor de contact, diasteme, treme, migrări (sagital / transversal
/ vertical / mixt), rotații, înclinări;
 examenul parodontului (hipertrofia/retracția gingiei și adâncimea pungii parodontale);
 depuneri dentare (moi/ dure, supra/subgingival).

5. Examenul arcadelor dentare.

 prin inspecție;
 se începe cu arcada inferioară, apoi cea superioară;
 forma
 ocluzie ortognată: arcada superioară e semieliptică, inferioară – hiperbolică;
 ocluzie dreaptă: ambele arcade se apropie de forma semieliptică;
 forme atipice: V, U, M, liră, trapezoidă ș.a.
 existența, mărimea, numărul și topografia breșelor (pentru fiecare arcadă în parte);
 edentație redusă (1-2 absenți), întinsă (3-4 absenți), subtotală (1-4 prezenți);
 breșe intercalate sau terminale sau mixt;
  pe o hemiarcadă sau pe ambele;
 în zona frontală sau laterală;
 existența, mărimea și starea protezelor dentare
 proteze fixe: închiderea marginală, integritatea feței ocluzale, prezența fracturilor,
raportul cu antagoniștii și apofiza alveolară;
 proteze mobile: starea protezei, a fibromucoasei și țesutului osos .
 caracterul și nivelul ariei ocluzale (suprafața ocluzală a tuturor dinților de pe o arcadă);
 raportul fiecărui dinte față de planul de ocluzie.

6. Examenul relaţiei de ocluzie centrică.

 se studiază în plan vertical, transversal și sagital;

 pacientul închide repede gura sau face deglutiția;
 se determină tipul de ocluzie;
 se examinează relațiile ocluzale în intercuspidare maximă (între suprafețele ocluzale se
stabilește un contact intercuspidian și fiecare dinte se găsește în ocluzie cu doi
antagoniști, în afară de incisivii centrali inferiori și ultimii molari superior)
 se examinează contactele ocluzale în statică și dinamică (se folosește hârtie de
articulație);
 la propulsie se examinează ghidajul anterior al ocluziei; (apare o inocluzie laterală);
 la mișcările de lateralitate se examinează ghidajul de canin sau de grup; (apare
inocluzie pe hemiarcada opusă direcției de deplasare);
 se apreciază contactele premature;
 se determină spațiul de inocluzie în relația de postură (repaus relativ) (în normă 2-
3mm); acest spațiu poate fi mărit (abraziune dentară sau proteze realizate în
subocluzie), sau micșorat (proteze realizate în supraocluzie);
 spațiul de inocluzie pate fi determinat vizual când pacientul vorbește sau se determină
DVO și se scad 2-3 mm.

7. Examenul apofizelor alveolare

 inspecție și palpare digitală;

 limitele breșelor dentare;
 înălțimea, forma, lățimea, direcția apofizei alveolare;
 distanța de la planul de ocluzie la zona edentată;
 retentivitatea versanților vestibulari și orali;
 prezența marginilor ascuțite, exostozelor, proeminențe;

8. Examenul mucoasei bucale

 inspecție și palpare digitală;

 se face la nivelul buzelor, obrajilor, apofizei alveolare, palatului dur, limbii și planșeului
bucal;
 mobilitatea: imobilă (aderă la substratul osos), activ mobilă (acoperă zonele musculare)
și pasiv mobilă (trecerea de la cea imobilă la cea activ mobilă);
 reziliența: posibilitatea comprimării în plan vertical a fibromucoasei, datorită prezenței
stratului submucos;
 sensibilitatea;
 frenurile și plicele înserate pe apofiza alveolară (frenul limbii, buzelor, plica pterigo-
mandibulară, rugile palatine, papila incisivă, tuberculii piriformi);
 fovele palatine;
 spațiul retroalveolar.
 ELABORAREA METODICĂ №14
TEMA: Examenul paraclinic al pacientului în protetică dentară.

1. Indicaţii la examenul paraclinic al pacienţilor în clinica de protetică dentară.

Pentru stabilirea diagnosticului definitiv este insuficient numai examenul clinic exo și
endobucal, de aceea se face examenul paraclinic, pentru a elucida unele particularități
anatomice și funcționale ale pacientului.
Necesitatea unui anumit examen paraclinic reiese din particularitățile tabloului clinic al
maladiei și starea generală a organismului

2. Varietăţile examenului radiologic al pacienţilor în clinica de protetică dentară.

 intraorală (dentoparodontală): oferă informație despre:

 starea țesuturilor dure ale dinților,
 prezența leziunilor odontale,
 caracterul implantării dinților,
 direcția axului și a rădăcinii,
 raportul coroană-rădăcină (în sens vertical și orizontal),
 topografia, forma, mărimea camerei pulpare și starea canalelor radiculare,
 calitatea obturării canalului radicular,
 starea spațiului periodontal și osului alveolar (distrucția laminei dure, resorbția
septurilor interradiculare și interdentare),
 dinți în retenție, resturi radiculare, fracturi radiculare și osoase, distrucția osului ș.a.
 extraorală:
 radiografia panoramică (pantomografia/ ortopantomografia): pe un film radiologic se
face proiecția ambelor maxilare și arcade în relație centrică, relație de postură sau
deschidere maximă a gurii; se pot studia elementele articulației temporo-mandibulare,
rapoartele dintre arcadele dentare și particularitățile parodontului și țesutului osos în
ansamblu comparativ (se văd toți dinții, se poate de făcut comparație); în schimb nu se
evidenţiază marginea osului alveolar, spațiul dento-alveolar, caracterul de trecere a
canalelor radiculare ș.a.
 tomografia (stratigrafie): se obțin imagini radiografice ale diferitor straturi ale unui
organ, la diferită adâncime da la suprafața lui; pentru studiul ATM.
 teleradiografia (radiografia cefalometrică): se obține imaginea scheletului maxilo-facial
și al craniului; putem trasa diferite planuri pentru a studia raportul dintre diferite
segmente comparativ cu norma; oferă informație despre anomalii dentomaxilare,
asimetrii craniofaciale și alte dereglări de structură.
 cineradiografia: studiul mișcării condililor articulari; se face și în culori.
 artrografia: în capsula articulară se introduce substanță lichidă de contrast și se
studiază starea meniscului; este dureroasă și dificilă de efectuat.
 electroradiografia: se obține imaginea obiectului filmat prin intermediul plăcilor
selenice; utilizată la diagnosticarea anomaliilor generale dentomaxilare și când nu este
necesară evidențierea structurilor țesuturilor organului filmat.
3. Analiza modelelor de diagnostic.

Se amprentează ambele arcade, se confecționează modelele și se gipsează în simulator;

Dacă se gipsează în ocluzor, se va putea imita doar mișcarea verticală, dacă în articulator
adaptabil individual, atunci se vor putea efectua toate mișcările exact așa cum le face
pacientul în gură.
Modelele se pot studia și în absența pacientului.
Pe model se pot studia:
 contactele interdentare în zona cuspizilor orali ai dinților laterali,
 axul longitudinal al dinților,
 raportul dinților lipsiți de antagoniști față de planul de ocluzie,
 înălțimea spațiului edentat,
 poziția dinților care delimitează breșa,
 alegerea axului de inserție a protezei,
 localizarea contactelor premature,
 traiectoria pe care o parcurg incisivii inferiori pe fața palatinală a frontalilor superiori,
 înclinarea pantelor cuspidiene a dinților laterali și modul de alunecare intercuspidiană,

4. Electroodontometria.

Electroodontodiagnosticul – stabilirea pragului de sensibilitate a sistemului nervos dentar

care indică starea pulpei și a periodonțiului;
Se izolează și usucă dintele apoi se aplică electrodul activ pe suprafața ocluzală/ marginea
incisivă, după care, se pune în funcție aparatul. Aparatul are un ecran care arată mărimea
curentului electric în mkA; se fixează acea valoare la care pacientul reclamă durere;
 dintele sănătos este sensibil la 2-6 mkA,
 în pulpită la 40 mkA,
 în necroză pulpară la 60 mkA,
 afectarea pulpei radiculare – 60-90 mkA,
 afectarea țesuturilor periapicale – 120 mkA.
 cu cât e mai mare valoarea curentului, cu atât mai profundă este leziunea.

5. Termodiagnosticul.

Pe dinte se aplică in bulet de vată îmbibat cu apă la 50° pentru cald sau de 10° pentru
rece; dintele sănătos nu reacționează la temperatura din acest diapazon.
Termoodontocronometrul – un aparat care permite aplicarea căldurii asupra unui anumit
punct de pe suprafața coronară; temperatura poate avea valori între 0° și 70° și poate fi ușor
reglată.

6. Eficienţa masticatorie.

 metode statice: Mamlok, Agapov, Oksman ș.a. notează eficacitatea masticatorie a

sistemului stomatognat cu 100 de unități și calculează un coeficient pentru fiecare dinte în
 parte, luând drept unitate de calcul capacitatea de rezistență a incisivului lateral (cel mai
slab dinte).
 dacă dintele nu are antagoniști, eficiența masticatorie este 0 (zero);
 dacă un maxilar este dentat iar celălalt este edentat, eficiența masticatorie este tot 0.
 dinții cu mobilitate de gradul I participă 100 % la actul de masticație;
 dinții cu mobilitate de gradul II participă 50 %;
 dinții cu mobilitate de gradul III sunt socotiți absenți;
 se face parodontograma, se notează starea osului alveolar (Norma, Lipsa dintelui,
resorbție de gr. I, II, III); dacă resorbția este accentuată, dintele este considerat absent;

 metode dinamice:
 Metoda lui Christensen: pacientul ia un miez de nucă/alună/migdale și face 50 de
mișcări de masticație, apoi masa căpătată se colectează, se spală și se usucă în
termostat la 100°C; masa uscată se cerne prin 4 site cu diametrul găurilor diferit; ceea
ce rămâne în ultima sită se cântărește și se determină procentul de pierdere a eficienței
masticatorii.
 Metoda lui Ghelman: el susține că sistemul stomatognat sănătos fărâmițează 5 grame
de miez de alune timp de 50 de secunde până la așa un grad, că masa obținută, după
uscare, se cerne și trece complet prin sita cu orificii de 2,4mm diametru. În edentație
parțială în sită rămân resturi; aceste resturi sunt cântărite și se calculează procentul
pierderii eficienței masticatorii (5 grame – 100%, 1 gram rămas în sită – 20%).
 Metoda lui Rubinov (fiziologică): el propune pacientului să mestece o alună până când
apare actul de deglutiție; pentru asta, un sistem stomatognat integru are nevoie de 14
secunde; prezența breșelor mărește timpul de masticație dar și resturile ce rămân în
sită sunt mai mari. Resturile se usucă și se cern apoi se calculează procentul pierderii
eficienței masticatorii în condiții fiziologice (ca la metoda lui Ghelman).
 Masticaţiografia: înregistrarea funcției motorice a mandibulei în actul de masticație;
se studiază eficiența masticatorie, caracterul mișcărilor mandibulei, stereotipul
masticației dar și eficacitatea tratamentului ortopedo-protetic. Pe masticațiogramă se
deosebesc câteva faze:
I. repaus fiziologic (linie dreaptă);
II. se deschide gura pentru a introduce produsul alimentar;
III. adaptarea sau orientarea pentru a începe zdrobirea alimentelor;
IV. faza de bază a actului de masticație (durata ei indică eficiența masticatoare);
V. faza de formare a bolului alimentar și deglutiția.

7. Miotonometria.Electromiografia.Reografia.

Miotonometria: se determină tonusul mușchilor ridicători ai mandibulei în repaus și în

contracție musculară maximă; se utilizează tonometrul Szirmai, care are o tijă cu resort
elastic pentru compresiune și un cadran cu indicator. Fotoliul este în poziție orizontală,
pacientul strânge maximal arcadele dentare iar medicul palpează mușchii maseteri sau
temporali și determină punctul maximal proeminent; pacientul se relaxează iar medicul aplică
miotonometrul în punctul determinat. Cît pacientul nu contractă mușchiul, aparatul arată
mărimea tonusului muscular în repaus iar când pacientul strânge din nou arcadele, aparatul
arată mărimea tonusului muscular în contracție funcțională.

Electromiografia:
Reografia: metodă de examinare a stării funcționale a organelor și țesuturilor prin studiul
oscilațiilor de pulsare a vaselor sangvine pe baza înregistrării grafice a schimbărilor de
rezistență totală a țesuturilor. În stomatologie se utilizează reodentografia (circulația
sangvină în dinte), reoparodontografia (parodonțiu), reoartrografia (ATM).

8. Examenul fotostatic.

Fotografierea extraorală și intraorală;

Scop diagnostic științific, documentar și medicolegal
Pe fotografia extraorală de profil și față se pot trasa diverse planuri care ne permit
efectuarea măsurărilor în scopul studierii structurii faciale (etajele feței, asimetrii ș.a.);
Pe fotografia intraorală se văd simptome importante în stabilirea diagnosticului și se poate
de făcut comparație între imaginile înainte și după tratament

9. Examenul microcurenţilor electrici în cavitatea bucală.

Dacă pacientul are lucrări protetice metalice, în cavitatea bucală pot apărea microcurenți
care se manifestă ca galvanism (oxidarea metalelor); el poate dezvolta galvanoza, sindrom
caracterizat prin gustul metalic, gust sărat, senzație de aciditate, frigerea limbii, a buzelor,
schimbări de salivație, dureri de cap, iritabilitate. La examenul microcurenților se folosește
microampermetrul și potențiometrul; în normă un pacient cu proteze din aliaje nobile are în
cavitatea bucală microcurenți electrici (1-3 mkA sau 50 μV).

10. Gnatosonia.Gnatofonia.

Gnatosonia: cu un microfon sensibil se înregistrează zgomotele produse de contactele

premature și de afecțiunile ATM; impulsurile sonore sunt transmise spre osciloscop sau
înregistrate cu oscilograful. Se analizează frecvența, momentul apariției, amplitudinea ș.a. la
un aparat special.
Gnatofonia: metodă spectrală de studiu a funcției fonetice la pacienții cu anomalii
dentomaxilare, edentație parțială, tratament protetic
 ELABORAREA METODICĂ №15
TEMA: Indicaţii către tratamentul protetic ale afecţiunilor sistemului stomatognat.

1. Diagnosticul. Componentele diagnosticului în protetica dentară. Exemple.

Diagnosticul este ansamblul de investigații clinice și paraclinice care au ca obiectiv

definirea stării patologice a unui pacient.
În protetica dentară diagnosticul are un caracter descriptiv, pentru că în cursul examenelor
clinic și paraclinic se descriu:
 dereglările fizionomice (esteticul);
 dereglările morfologice (structura, forma, volumul);
 dereglările topografice (localizarea defectului);
 dereglările de funcție (eficiența masticatorie, afectarea ATM, deglutiție, fonație, etc.);
 factorii etiologici și patogenetici (cauzele și condițiile);
 complicațiile.
Se face diagnosticul prezumtiv (prima idee despre maladie), definitiv (se determină
maladia după examenul clinic și paraclinic) și diferențial (se compară cu simptomele altor
maladii);
Componentele diagnosticului:
1. afecțiunea principală – se determină forma nozologică a bolii și se descriu toate
caracteristicile ei: dereglările morfologice, topografice, funcționale, fizionomice,
simptomele, etiologia și patogenia;
2. complicații provocate de afecțiunea principală – se determină și se descriu toate
caracteristicile complicațiilor așa ca migrări, deformații ale arcadelor, modificarea
ocluziei și a DVO, abraziune patologică, mobilitate patologică, trauma mucoasei,
dereglări ale ATM, etc.;
3. afecțiuni concomitente – generale (le comunică pacientul) și stomatologice (sunt
depistate în timpul examenului obiectiv); (leucoplachia, lichen ș.a.)

2. Indicaţiile generale către tratamentul protetic

Indicațiile generale reies din influența dereglărilor funcționale provocate de leziunile

sistemului stomatognat asupra întregului organism.
Se ia în considerație posibilitatea de adaptare a sistemului stomatognat și a tractului
gastrointestinal pentru a compensa dereglarea actului de masticație: crește timpul de
masticație, crește secreția glandelor salivare și gastrice, hrana se menține mai mult timp în
stomac.
Odată cu dereglarea actului de masticație se pierde eficacitatea masticatorie:
• dacă se pierd până la 20% - insuficiența este compensată prin adaptare, tratamentul
protetic nu are o indicație generală;
• dacă se pierd 25-50% - tratamentul protetic are o indicație relativă și se alege minuțios
lucrarea protetică;
• dacă se pierd mai mult de 50% - indicație absolută.
 Se mai ia în considerație și starea generală a organismului: dacă pacientul are maladii ale
tractului gastrointestinal, acesta nu se va putea adapta la pierderea eficacității masticatorii și
va fi necesară protezarea.
Se mai ia în considerație tabloul clinic: localizarea breșei (dacă în zona frontală – indicație
absolută, dacă în zona laterală depinde de gradul de vizibilitate, întinderea breșei, contactele
ocluzale), starea dinților restanți (dacă vor putea suporta surplusul de presiune masticatorie),
echilibrul articular etc.
Se mai iau în considerație așa complicații ca dereglările psihice la tineri sau la persoane
publice în cazul leziunilor în zona frontală: dacă nu se pot folosi măsuri terapeutice, atunci se
indică tratamentul protetic.

3. Indicaţii relative către tratamentul protetic

Dacă se pierd 25-50% din eficiența masticatorie tratamentul protetic are o indicație relativă
și se alege minuțios lucrarea protetică;

4. Indicaţii absolute către tratamentul protetic

 Când este dereglată funcția fizionomică în zona frontală și nu se poate de rezolvat

problema prin metode terapeutice;
 Când sunt pierdute mai mult de 50% din eficacitatea masticatorie și sistemul stomatognat
împreună cu cel gastrointestinal nu o pot compensa;
 Când sunt maladii concomitente ca gastrita, ulcer gastric, duodenal etc.

5. Care sunt indicaţiile locale către tratamentul protetic

Indicațiile locale reies din influența dereglărilor morfofuncționale asupra sistemului

stomatognat.
Dacă prin măsuri terapeutice nu este posibilă restaurarea morfologică, tratamenul protetic
este indicat.

6. În bază la ce date se determină indicaţiile către tratamentul protetic

 tabloul clinic și posibilitatea lichidării leziunilor prin metode terapeutice (obturație,

albire): este indicat dacă prin metode terapeutice nu se poate lichida defectul;
 dereglările funcționale și influența lor asupra organismului în general: indicație relativă
dacă se pierd 25-50% din eficacitatea masticatorie, indicație absolută la pierderea a mai
mult de 50% din efic. mastic.
 starea sistemului stomatognat: localizarea breșelor, starea dinților restanți, a
echilibrului articular etc.

7. Argumentați indicațiile către tratamentul protetic

urgent Pacientul are nuntă/cumătrie a doua zi
 ELABORAREA METODICĂ №16
TEMA: Contraindicaţii către tratamentul protetic ale afecţunilor sistemului stomatognat.

1. Contraindicaţiile generale la tratamentul protetic

Contraindicațiile generale reies din influența dereglărilor funcționale provocate de leziunile

sistemului stomatognat asupra întregului organism.
 Dacă are loc o pierdere a eficacității masticatorii de până la 20%;
 dacă pacientul are probleme psihice

2. Contraindicaţiile relative către tratamentul protetic

Procese patologice locale (procese inflamatorii, tumorale, leziuni ale mucoasei orale) și
generale (maladii infecțioase, respiratorii, cardiace, psihice);

3. Contraindicaţiile absolute către tratamentul protetic

1. dinți sănătoși, dacă nu vor servi ca element de sprijin pentru lucrări protetice;
2. mobilitate de gradul III, 2/3 din rădăcină sunt dezgolite și dinții nu sunt șinați;
3. dinți cu tratament endodontic incorect;
4. leziuni periapicale care nu pot fi tratate;
5. vârsta sub 18 ani, rădăcini în perioada de formare;

4. Care sunt contraindicaţiile locale către tratamentul protetic

Contraindicațiile locale reies din influența dereglărilor morfofuncționale asupra sistemului

stomatognat
Dacă prin măsuri terapeutice este posibilă restaurarea morfologică, tratamenul protetic
este contraindicat

5. Concepţia contemporană despre contraindicaţiile tratamentului protetic referitor la

dezechilibrul ocluzal în caz de apariţie a breşelor în arcadele dentare

Godon indica tratament protetic indiferent de mărimea și localizarea breșei cu scopul de a

restabili echilibrul ocluzal; Katz, Gofung ș.a. indicau tratament protetic numai când apărea
deformația arcadelor dentare;
De aici s-a format o concepție contemporană: tratamentul protetic prevede aplicarea
implanturilor sau este contraindicat dacă în cazul unor breșe unidentare din zonele laterale
când dinții care mărginesc breșa au țesuturile dure, parodontul sănătos și raportul interdentar
în această zonă permite ca dintele care și-a pierdut antagonistul să contacteze cu 2/3 a
coroanei antagonistului și nu există pericolul dezvoltării dezechilibrului articular.
6. În bază la ce date se determină contraindicaţiile către tratamentul protetic

• tabloul clinic și posibilitatea lichidării leziunilor prin metode terapeutice (obturație,

albire): este contraindicat dacă se poate de obturat (în așa caz nu este necesar de
protezat dintele);
• dereglările funcționale și influența lor asupra organismului în general: dacă sistemul
stomatognat și tractul gastrointestinal sunt în stare să compenseze pierderea
eficacității masticatorii, tratamentul protetic este contraindicat;
• starea sistemului stomatognat: maladii infecțioase, procese purulente,
procese distructive etc.

7. Argumentați legătura dintre modificările morfologice şi dereglările funcționale ale

sistemului stomatognat.
 ELABORAREA METODICĂ № 17
TEMA: Principii generale şi metode de tratament protetic.

1. Principiul profilactic al tratamentului protetic

Procesele patologice de la nivelul sistemului stomatognat pot influența negativ starea altor
sisteme din organism (de ex. tractul gastrointestinal), de aceea principiul profilactic are rolul
de a reduce cât mai mult posibil această influență.
Principiu profilactic local – prevenirea afecțiunilor organelor și țesuturilor de la nivelul
sistemului stomatognat; se urmărește păstrarea integrității sistemului stomatognat pe o
perioadă de timp cât mai îndelungată prin respectarea igienei orale și protezarea efectuată la
timp. Proteza trebuie să ofere o echilibrare morfofuncțională, fizionomică și psihică.
Principiu profilactic general – prevenirea afecțiunilor altor organe, sisteme și chiar a
întregului organism; se urmărește restabilirea funcției masticatorii (tractul gastrointestinal) și
fizionomice (sistemul nervos).

2. Principiul curativ al tratamentului protetic

Prevede refacerea integrității morfologice și reabilitarea funcțională a sistemului

stomatognat prin intermediul protezelor și a diferitor dispozitive. Include în sine realizarea și
fixarea lucrării protetice dar și perioada de acomodare cu aceasta.

3. Principiul biologic al tratamentului protetic

Prevede ca orice metodă de tratament sau intervenție să aibă o influență pozitivă asupra
organelor și țesuturilor atât ale sistemului stomatognat, cât și a întregului organism. Se alege
cel mai rațional plan de tratament, se face prepararea minim invazivă, se tinde spre
conservarea pe cât de mult posibil a țesuturilor dure, se aleg materiale care nu au toxicitate
sau nu provoacă reacții alergice, nu prezintă modificări de volum, culoare, duritate,
elasticitate etc. Se ia în calcul și starea generală a organismului, precum și caracterul
pacientului.
4. Principiul biomecanic al tratamentului protetic

Trebuie să fie un echilibru între presiune și capacitatea de a o recepționa; complexul dinte-

parodont poate suporta o oarecare presiune, suportul muco-osos nu este prevăzut pentru așa
ceva: asta trebuie de luat în considerație la echilibrarea presiunilor masticatorii;

5. Principiul homeostazic al tratamentului protetic

Conservarea morfofuncțională a SS pentru un timp îndelungat, pentru asta trebuie de creat

un echilibru între toate elementele SS; când se dereglează un component, sunt influențate
celelalte;
6. Principiul ergonomic al tratamentului protetic

Amenajarea cabinetului, ținuta medicului, poziția pacientului, organizarea lucrului ș.a. care
sporesc productivitatea și eficacitatea muncii medicului.

7. Metode de tratament protetic. Caracteristica

Deosebim tratament protetic

 imediat – proteza este confecționată până la extracția dinților sau altă operație în zona
OMF și este instalată pe câmpul protetic pe masa de operație sau în fotoliul
stomatologic după operație nu mai târziu de 24 de ore după aceasta; pacientul nu are
dereglări psihice din cauza absenței dinților, dinții restanți nu sunt suprasolicitați iar sub
baza protezei are loc formarea unei apofize alveolare mai favorabile (denumire:
protezare postoperatorie, proteze imediate);
 în timpul apropiat după operație – tratamentul începe în primele 2-4 săptămâni după
operație când încă are loc epitelizarea plăgii;
 tardiv – tratamentul începe după 3-4 luni după intervenție când apofiza deja s-a format.