ELABORAREA METODICĂ № 1

TEMA: Edentaţia parţială întinsă. Indicaţii la tratamentul protetic cu proteze

parţiale mobilizabile.

1. Definiţie. Edentaţia parţială întinsă.

Edentaţia parţială întinsă este dereglarea integrităţii arcadei dentare prin lipsa a
mai mult de 6 dinţi.

2. Clasificarea edentaţiei parţiale după Kennedy.

Clasa I: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșelor

bilaterale terminale, adică mărginite de dinţi numai mezial.
Clasa II: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a unei
breșe unilaterale terminale, adică mărginită de dinţi numai mezial.
Clasa III: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșei
laterale intercalate, adică mărginite de dinţi și mezial și distal.
Clasa IV: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșei
numai în zona frontală.

Primele 3 clase sunt împărţite în câte 4 subdiviziuni, în dependenţă de numărul

breșelor în zona dinţilor restanţi.

*(De ex: dacă pe o arcadă dentară cu lipsa bilaterală a toturor molarilor mai este
prezentă o breșă în zona frontală sau la nivelul premolarilor, este edentaţie de clasa I
subdiviziunea 1, dacă sunt 2 breșe – subdiviziunea 2, dacă 3 breșe – subdiviziunea 3, 4
breșe – subdiviziunea 4.)

*Dacă lipsesc molarii III nu este edentaţie.

3. Indicaţii la tratamentul protetic cu proteze parţiale mobilizabile.

 edentaţii frontale extinse;

 incapacitatea dinţilor limitrofi breșei de a suporta presiunea masticatorie;
 adolescenţi în perioada de formare a sistemului stomatognat;
 resorbţie accentuată a apofizei alveolare;
 necesitatea utilizării protezelor provizorii.
4. Ce numim cîmp protetic şi caracteristica lui în dependenţă de forma edentaţiei.

Câmp protetic este totalitatea de elemente ale sistemului stomatognat care vine în
contact cu proteza: dinţii restanţi, apofizele alveolare edentate, bolta palatină,
mucoasa cavităţii bucale.
Caracteristica:
 topografia: breșa poate fi situată în zona frontală, laterală sau mixt
(frontolateral);
 poate fi una sau mai multe breșe;
 poate oferi suport dento-parodontal, muco-osos sau mixt;
 dinţii stâlpi au funcţia de ancorare, menţinere și stabilizare a protezei: un număr
mai mare de dinţi restanţi asigură o mai bună stabilitate a protezei, dar este
importantă și repartizarea acestora: dinţii grupaţi oferă o mai mică stabilitate
decât dinţii repartizaţi în diferite locuri;
 Suportul dento-parodontal depinde de rezistenţa dintelui: starea parodontului,
gradul de implantare a rădăcinii în alveolă, morfologia radiculară, raportul dinte-
rădăcină;
 o importanţă mare o are poziţia de implantare a dintelui, care se poate modifica
în dependenţă de vârstă, structura apofizei alveolare, anomalii de poziţie
primare, contactele cu dinţii antagoniști, timpul ce s-a scurs de la extracţia
dinţilor;
 vezi p.6 suport muco-osos

5. Caracteristica morfologiei coronare a dinţilor restanţi.

Dinţii restanţi asigură stabilitatea protezei pe câmpul protetic. Dinţii stâlpi asigură
ancorarea, menţinerea și stabilizarea protezei datorită morfologiei coronare:
suprafeţele vestibulară și orală sunt convexe în dublu sens: vertical și orizontal.
În sens orizontal la trasarea ecuatorului protetic coroana are o zonă
supraecuatorială (cuprinsă între ecuatorul protetic și suprafaţa ocluzală) unde se
plasează elementele rigide ale croșetelor și o zonă subecuatorială (de la ecuator
protetic la colet) unde sunt plasate segmentele elastice ale croșetelor. Zona
supraecuatorială se opune mișcării de înfundare pe cîmpul protetic, zona
subecuatorială se opune tendinţei de desprindere de pe câmpul protetic.
De asemenea prezintă interes fosetele proximale în vederea amplasării pintenilor
ocluzali și ambrazurile incizale în vederea amplasării gheruţelor incizale

6. Caracteristica suportului muco-osos.

Suportul muco-osos este compus din fibromucoasă și suportul osos. Fibromucoasa

este aderentă la os, este formată din ţesut pavimentos pluristratificat de tip
malpighian cu o grosime și elasticitate variabilă în dependenţă de zonă.
 Fibromucoasa poate fi grupată în 4 clase:
1. sănătoasă cu grosime și rezilienţă moderată, amortizează șocurile care apar în
decursul masticaţiei și reduce tendinţa de deplasare a protezei;
2. atrofiată, subţire, rezilienţă redusă, inaptă să suporte presiuni masticatorii –
influenţează nefavorabil actul de masticaţie;
3. groasă friabilă, grad mare de rezilienţă care favorizează deplasarea protezei
4. hipertrofiată, mobilă – o fixare foarte slabă a protezei

După Liund în dependenţă de gradul de rezilienţă a mucoasei la maxilă sunt 4 zone:

1. zona fibroasă periferică - coama apofizelor alveolare – rezilienţă scăzută;
2. zona fibroasă mediană – sutura intermaxilară – mucoasa subţire, aderentă,
sensibilă la presiuni;
3. zona rugilor palatine transverse – treimea anterioară a bolţii palatine – mucoasă
cu ţesut adipos subiacent – rezilienţă medie;
4. zona glandulară – treimea posterioară a bolţii palatine – grad mare de rezilienţă

Cu cât este mai mare grosimea stratului mucos și submucos cu atât este mai mare
presiunea pe care o pot suporta.
Suportul osos oferă sprijin favorabil sau nefavorabil în dependenţă de dimensiunile
și forma apofizei alveolare și a boltei palatine: poate fi atrofiat sau hipertrofiat.
La maxilă apofizele alveolare sunt grupate în 4 clase:
1. înalte, retentive, cu versante vestibulare și orale extinse, paralele între ele, fără
exostoze;
2. medii, cu versante vestibulare ușor oblice prin pierdere se substanţă osoasă;
3. cu valoare protetică slabă – resorbţie accentuată;
4. cu valoare protetică negativă – denivelate, dispărute parţial sau total,
incongruente, suprafaţă mucozală redusă

Tuberozităţile maxilare pot fi

 favorabile, retentive, cu versante paralele între ele;
 de valoare medie, acceptabile, cu relief perceptibil – favorabil pentru
stabilizarea protezei;
 valoare negativă – absenţa oricărui relief – inapt pentru asigurarea stabilităţii
protezei;
 care au retentivitate prea mare și necesită corectare chirurgicală;

Bolta palatină poate fi:

 extinsă cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutură intermaxilară
insensibilă – sprijin calitativ pentru proteză;
 valoare protetică medie suficient de largă dar cu sutura intermaxilară sensibilă;
 valoare protetică slabă – suprafaţă ogivală – absenţa suprafeţelor orizontale și
prezenţa a două versante oblice inapte să asigure stabilizarea
 La mandibulă apofizele alveolare pot fi cu valoare protetică bună, medie, scăzută,
negativă.
Tuberculii piriformi pot fi favorabili, mai puţin favorabili, cu valoare protetică
scăzută și valoare negativă.
La aprecierea suportului osos se ia în consideraţie relieful și structura osoasă.

7. Varietăţi de proteze mobilizabile.

 Acrilice totale
 acrilice parţiale cu placă
 scheletate cu carcas metalic
 scheletate cu carcas elastic (biodentaplast)
 elastice
 punţi mobilizabile
 ELABORAREA METODICĂ № 2

TEMA: Proteza parțial mobilizabilă scheletată. Elementele componente.

Caracteristica.

1.Elementele componente ale protezei parțiale mobilizabile scheletate.

1. Baza: Șaua și conectorul principal

2. Elemente de ancorare, menținere și stabilizare
3. Dinții artificiali

* Șaua se poziționează în spațiul edentat, face contact intim cu mucoasa și conține dinții
artificiali
* Conectorul principal este un schelet metalic în formă de bară sau plăcuță care unește
șeile (și elementele de ancorare; depinde de construcție)
* Elemente de ancorare, menținere și stabilizare: croșete turnate, din sârmă sau
sisteme speciale(bară cu călăreț, capse, culise ș.a.)
* Dinții artificiali sunt din acrilat sau porțelan și pot fi prefabricați (cumpărați gata făcuți)
sau confecționați în laborator
2.Conectorii principali. Caracteristica.

Poate fi în formă de bară (arc):

 mai frecvent la mandibulă,
 formă rotundă, semirotundă, ovală, semiovală sau atipică;
 se plasează la distanță de 0,5-1 mm de la mucoasă, în dependență de gradul de
reziliență, pentru a preveni înfundarea barei în mucoasă;
 marginile trebuie să fie rotunjite ca să nu fie traumatizante;
 se plasează în zonele cu funcționalitate scăzută ca să nu jeneze mișcările limbii în
timpul masticației și fonației;
 pentru mandibulă lățimea nu mai mică de 3 mm și grosimea de 1,5-2mm;
 pentru maxilă lățimea de 6-8 mm și grosimea de 0,8-1 mm

Poate fi în formă de plăcuță:

 mai frecvent la maxilă
 contact intim cu mucoasa
 formă plată, grosime mică, elasticitate – disconfort minim și forță de adeziune
 lățime de peste 10 mm grosime de 0,4-0,5mm

3.Şeile protezei parțiale mobilizabile scheletate, caracteristica.

• poate fi o șa sau mai multe (depinde de numărul breșelor)

• restaurează integritatea arcadelor dentare
• transmite presiunea masticatoare de la dinții artificiali mucoasei, țesutului osos și
dinților stâlpi
• participă la menținerea și stabilizarea protezei în cavitatea bucală (se opune tendinței
de desprindere)
• pot fi întreg metalice: suprafața mucozală (care contactează cu mucoasa) este
metalică; pe cealaltă suprafață se modelează elemente retentive (bonturi, ciupercuțe,
grile, anse) pentru a face legătură cu acrilatul și dinții artificiali
• pot fi parțial metalice: componenta metalică este înglobată (inclusă) complet în
acrilat; pentru asta este situată la o depărtare de 1-2 mm de mucoasa câmpului
protetic și se perforează sau se modelează în formă de plasă
• șaua se plasează pe mijlocul apofizei alveolare al spațiului edentat (breșă) și distanțat
cu 2-3 mm de parodontul marginal al dinților restanți limitrofi breșei

4.Elementele de legătură dintre şei, dimensiunile.

(vezi 2. conectori principali)
5.Conectorii secundari, caracteristica.

Conector secundar: element care leagă partea dentară a protezei (brațul retentiv și
corpul croșetului) cu bara sau scheletul metalic.
 are funcție în transmiterea presiunii masticatoare de la dinții artificiali asupra câmpului
protetic; de asemenea poate echilibra presiunea masticatoare între suportul dento-
parodontal și cel muco-osos.
 are extremitate dentară (se unește la brațul retentiv) și mucozală (se unește la șa)
 în dependență de participarea la echilibrarea presiunii masticatoare pot fi grupați în
rigizi, semilabili și labili.
 conectorul rigid este un segment metalic scurt, neelastic, rigid care pornește direct de
la corpul croșetului, de aceea nu permite șeilor să realizeze nici-o mișcare, repectiv,
presiunea de la dinții artificiali este transmisă parodontului dinților stâlpi (suport
dento-parodontal).
 conectorul semilabil este un segment flexibil, lung, arcat, ondulat, ceea ce le permite
șeilor să realizeze mișcări limitate la acțiunea presiunii masticatoare, respectiv,
presiunea masticatoare este repartizată suportului dento-parodontal și muco-osos
(suport mixt).
 conectorul labil unește mobil elementele de menținere, sprijin și stabilizare cu șaua
protezei permițând mișcări verticale mai ample, de aceea presiunea masticatorie este
transmisă predominant suportului muco-osos.
 cu cît conectorul este mai lung cu atît este mai elastic, cu cât este mai scurt cu atât
este mai rigid.
 la alegerea conectorului secundar se ține cont de tabloul clinic, starea parodonțiului,
numărul dinților restanți, gradul de reziliență a fibromucoasei.
6. Elementele de ancorare, menținere, sprijin și stabilizare. Caracteristica.

 asigură ancorarea, stabilitatea statică (în repaus) și dinamică (în timpul funcției
(mâncare, vorbire))
 sunt clasificate în elemente cu acțiune directă (croșete și sisteme speciale) și elemente
cu acțiune indirectă (mijloace antibasculante [care previn deplasarea protezei de pe
câmpul protetic])
 croșetele pot fi uni, bi sau tridentare;
 pot fi cu 2, 3, 4 sau 6 brațe;
 pot fi mono, bi, tri sau tetraactive (după numărul brațelor active elastice);
 pot fi cu 1, 2 sau 3 conectori secundari;
 sistemele speciale sunt: culise, capse, telescoape, bară cu călăreț, disjunctori de forțe.
 pot fi intra sau extracoronare (după poziția pe dinți) .
 pot fi rigide, semilabile și labile (după cum transmit presiunea masticatoare).
 pot fi precise sau semiprecise (după metoda de confecționare).

7. Croşetul Ackers, caracteristica, indicații.

Caracteristica:
 înconjoară aproape în întregime dintele-stâlp;
 alcătuit din corp, braț retentiv, braț opozant, pintene ocluzal;
 corpul este poziționat pe suprafața proximală a dintelui stâlp limitrofă breșei în zona
neretentivă, trece în conectorul secundar prin care se unește rigid cu șaua; conectorul
este distanțat de dinte cu 0,5-1 mm în dependență de retentivitatea acestei zone și
gradul de implantare;
 brațul retentiv pornește din corp spre suprafața vestibulară, traversează ecuatorul
protetic și se termină cu extremitatea liberă efilată (subțire și elastică) în zona
 subecuatorială retentivă; are o grosime neuniformă și două porțiuni: supraecuatorială
mai groasă și mai rigidă și subecuatorială mai subțire și mai elastică.
 brațul opozant este plasat pe suprafața opusă celei pe care este așezat brațul
retentiv; este poziționat supraecuatorial, este rigid, are direcție orizontală, grosime
uniformă pe tot traiectul precum și dimensiune egală cu cea a porțiunii
supraecuatoriale a brațului retentiv; neutralizează efectul ortodontic al brațului
retentiv.
 pintenul ocluzal pornește din corp paralel suprafeței ocluzale și este situat în foseta
proximală; trebuie să aibă o grosime de 1-1,5 mm și să se extindă pe o suprafață de cel
puțin o pătrime din suprafața ocluzală a dintelui; dacă nu are loc suficient în dinte se
prepară o cavitate neretentivă și bine lustruită cu formă și dimensiuni respective.

Indicații: premolari și molari când ecuatorul protetic trece vestibular sau oral pe mijlocul
coroanei dintelui ancoră, având o retenție de 0,25-0,5 mm

8.Croşetele dizvizate Roach, caracteristica, indicații.

Sunt divizate în 2 grupe:

Roach I
 contact redus cu zona subecuatorială care este mai puțin sau deloc vizibilă din punct
de vedere fizionomic;
 au corp, pintene ocluzal, braț retentiv, braț opozant și doi conectori secundari;
 brațul retentiv are conector secundar propriu, de aceea, prin lungimea conectorului se
poate regla elasticitatea brațului retentiv;
 brațul retentiv are forma literelor C,L,U,S,T,I,R;
 brațul opozant și pintenele pornesc de la corp și sunt identice ca la croșetul Ackers;
sunt unite rigid de șa prin conector secundar;
 indicat pe dinții posteriori cu grad de retentivitate mărită și implantare dificilă.

Roach II
 brațele croșetului sunt plasate supraecuatorial, de aceea se indică pe dinții frontali și
laterali cu retentivitate foarte mică sau cu formă conică.
 pot avea numai un braț sau poate fi inelar (înconjoară în întregime dintele).
 pot fi poziționați pe unu sau mai mulți dinți.

9. Croşetele Ney, caracteristica, indicații.

Au corp, pintene/pinteni ocluzali și 2 brațe retentive cu conectori secundari proprii, nu

au brațe opozante.
Sunt 6 grupe:
 Ney 1 seamănă cu croșetul Ackers cu diferența că brațul opozant este elastic și plasat
subecuatorial; asigură o menținere dublă și reciprocă, brațele sunt poziționate pe
vestibular și oral. Indicații ca și la Ackers.
 Ney 2 are două brațe elastice pe vestibular și oral în forma literei T (ca la Roach I)
fiecare cu conector secundar propriu. Indicat pe dinți cu retracție gingivală,
retentivitate mărită, dinți cu ecuatorul protetic aproape de suprafața ocluzală,
edentații terminale.
 Ney 3 este o combinație dintre primele două; indicat în edentație terminală când dinții
stâlpi au înclinație mărită orală sau vestibulară iar ecuatorul protetic are direcție
diferită pe vestibular și oral: pe suprafața mai retentivă se aplică croșet divizat T, pe
suprafața mai puțin retentivă se aplică braț retentiv ca la Ackers.
 Ney 4 corpul și pintenele sunt turnați iar brațele retentive sunt îndoite din sârmă apoi
lipite de corp. Indicat pe dinții cu retentivitatea aproape de ocluzal; nu se folosește
pentru că are proprietăți mecanice necorespunzătoare.
 Ney 5 începe de la bară cu un conector secundar rigid, se poziționează mezio-oral; din
corp pornește brațul situat supraecuatorial, înconjoară dintele formează un pintene
ocluzal, traversează ecuatorul protetic și se termină în zona subecuatorială. Indicat în
edentații terminale pe dinți cu înclinație vestibulară sau orală, cu coroane mici sau
formă conică.
 Ney 6 asemănător cu Ney 5; are doi pinteni ocluzali și conector secundar cu dublu
segment; are cel mai lung braț dintre toate croșetele Ney de aceea este numit unibar
circular.

(desene: Tehnici de confecționare a protezelor dentare, GH. Bârsa: pag. 322 - 328)
 ELABORAREA METODICĂ № 3

TEMA: Proteza parțial mobilizabilă scheletată. Elementele speciale de

menținere, sprijin și stabilizare. Caracteristica.

1. Sistemele directe de menținere, sprijin și stabilizare.

Sistemele directe sunt croșetele și sistemele speciale.

Croșetele sunt elemente componente ale scheletului metalic care se fixează pe
dinții stâlpi. Se pot ancora rigid, semilabil sau labil, au construcție diversă și sunt
concepute pentru diferite situații clinice.
Sistemele speciale sunt dispozitive mecanice complexe alcătuite din două
componente: una fixată la dinții stâlpi, alta la proteza scheletată. Mișcarea
componentelor una față de alta poate fi limitată sau liberă. În dependență de aceasta
presiunile masticatoare pot fi repartizate pe câmpul protetic: dento-parodontal,
muco-osos sau mixt.
(vezi p. 5)

2. Legătura PPMS cu dinții stîlpi.

Legătura cu dinții stâlpi se efectuează prin intermediul elementelor de ancorare,

menținere și stabilizare care sunt cu acțiune directă (croșete sau sisteme speciale) sau
indirectă (mijloace antibasculante). Aceste elemente asigură stabilitatea ei statică și
dinamică pe câmpul protetic în cele trei planuri: vertical, transversal, sagital.
Legătura poate fi rigidă, semilabilă și labilă, în dependență de tipul conectorului
secundar/element speial utilizat. Astfel poate fi repartizată preluarea presunii
masticatorii între suportul dento-parodontal și cel muco-osos.

3. Dispozitivele intracoronare.

Sunt componentele fixe ale sistemelor speciale care se cimentează pe dintele stâlp.
Ele reprezintă matricea în formă de lăcaș în care culisează patricea solidarizată la
scheletul metalic. În secțiune transversală are un contur similar patricei. Pot fi în formă
de incrustație care se cimentează în cavitatea preparată în coroana dintelui natural sau
poate fi în formă de coroană artificială prevăzută cu lăcaș. De obicei lăcașul este
poziționat pe suprafața proximală sau orală a dintelui stâlp. Poate avea forma de litera
T, H, Y sau cilindrică, ovală, trapezoidă. Sunt confecționate industrial sau sunt
modelate în laborator prin picurare de ceară sau se adaptează elemente prefabricate,
apoi se toarnă.

4. Mijloacele extracoronare.
 Sunt componentele fixe ale sistemelor speciale care se cimentează pe dintele stâlp.
Ele reprezintă patricea care culisează în matricea solidarizată la scheletul metalic. În
secțiune transversală are un contur similar matricei. Poate fi o componentă mică care
se fixează prin cimentare la dintele stâlp pe suprafața proximală sau turnată împreună
cu coroana de înveliș care acoperă dintele stâlp. Poate avea forma de litera T, H, Y sau
cilindrică, ovală, trapezoidă. Sunt confecționate industrial sau sunt modelate în
laborator prin picurare de ceară sau se adaptează elemente prefabricate, apoi se
toarnă.

5. Sistemele speciale.Caracteristica.

Prezintă dispozitive mecanice complexe alcătuite din două componente: una fixată
la dinții stâlpi și alta fixată la scheletul metalic. Mai întâi se confecționează piesele
dentare fixe cu partea componentă specială apoi se realizează scheletul metalic. Sunt
mai multe tipuri de sisteme speciale (clasificarea mai jos).
 asigură sprijinul protezei (opune rezistență mișcării protezei spre țesuturile
câmpului protetic);
 mențin proteza pe câmpul protetic (opune rezistență mișcării de la câmpul
protetic);
 stabilizarea protezei (previne mișcările orizontale);
 fixarea protezei (previne mișcările dintelui stâlp de la proteză și mișcările
protezei de la dintele stâlp [!!!]);
 trebuie să fie pasive în statică (repaus) și active numai în dinamică (funcție)
pentru a se opune mobilizării;
 au dimensiuni reduse;
 sunt fizionomice;
 sunt bine tolerate de pacienți;
 dintele stâlp trebuie să aibă o înălțime de minim 6 mm.

Culise: sunt alcătuite din două părți: una realizată pe suprafața proximală sau orală
a microprotezei iar cealaltă inclusă în scheletul metalic; culisele fixate de piesa dentară
fixă pot fi în formă de litera T, H, Y sau cilindrică, ovală, trapezoidă; partea inclusă în
schelet pătrunde în interiorul culisei realizate în proteza fixă sau o cuprinde având
aceeași formă în secțiune transversală. Menținerea protezei se datorează fricțiunii
care se realizează între aceste două părți ce culisează cu o mare precizie una în alta.
Deplasarea acestora una față de alta poate fi limitată complet, parțial sau poate fi
liberă. În dependență de aceasta pot fi repartizate presiunile masticatoare pe câmpul
protetic (dento-parodontal, muco-osos sau mixt);
Avantaje: se opun deplasării protezelor, sunt invizibile (estetic) și sunt bine tolerate
de pacienți, îmbunătățesc funcția protezelor din toate punctele de vedere,
imobilizează dinții plasați în planuri diferite.
 Telescoape: un sistem constituit din cape cilindrice sau cilindro-conice cementate
pe dinții stâlpi și coroane de înveliș care restabilesc forma anatomică a dintelui stâlp
fiind solidarizat în șaua protezei scheletate; Are o suprafață mare de fricțiune, ceea ce-
i conferă o menținere și stabilizare mai bună. Pot fi utilizate atât pentru sprijinul
dento-parodontal cât și mixt.
Capsele: sunt formate din două părți: matrice și patrice. Patricea poate avea forma
cilindrică sau sferică și se cimentează pe bontul radicular; matricea face parte din
scheletul metalic și se adaptează la patrice având aceeași formă.
Indicat pe dinții cu distrucții masive.
Bare cu călăreți: două componente: o bară care se fixează la coroanele sau la
dispozitivele radiculare ale dinților stâlpi; are dimensiune de 1,5-4 mm, formă
rotundă/ovoidală/dreptunghiulară, repetă forma curburii apofizei alveolare și este
distanțată de aceasta cu 1-2 mm; gutiera (călăreț) este o copie de formă și dimensiuni
externe ale barei, poate avea contact intim cu bara la polul ei superior (sistem rigid)
(suport dento-parodontal) sau poate fi situat la distanță (dependentă de reziliența
mucoasei), realizând suport mixt.
Indicate în edentații frontale, laterale și subtotale atunci când înălțimea câmpului
protetic permite plasarea barei, gutierei și dinților artificiali.
Au aspect fizionomic optim și sunt bine tolerate de pacienți.
Disjunctoare de forță: (sisteme articulare) sunt dispozitive care permit mișcarea
șeii protezei față de dinții ancoră (stâlpi); se împart în amortizori și balamale.
 Șaua poate fi separată de elementele de ancorare printr-o bandă mucozală;
 pe dintele stâlp poate fi fixată o bară care la vârf are un dispozitiv rotund iar în
șa sunt plăci lamelate transversal sau sagital;
 șaua poate fi unită de croșet prin intermediul unei balamale (clasa I, II Kennedy
la mandibulă).

6. Clasificarea sistemelor speciale.

După poziția pe dinții stâlpi:

 intracoronare
 extracoronare

După cum transmit presiunea masticatoare:

 rigide (suport dento-parodontal)
 semilabile (suport mixt)
 labile (suport muco-osos)

După metoda de confecționare:

 precise (confecționate industrial cu exactitate mare)
 semiprecise (machetele din material termoplastic se schimbă în aliaj în condiții
de laborator)
După particularitățile constructive: pot fi simple și complexe:
 culise
 telescoape
 capse
 bare cu călăreți
 disjunctori de forțe

7. Avantajele sistemelor speciale.

 au dimensiuni reduse;
 sunt fizionomice;
 sunt bine tolerate de pacienți;

8.Dezavantajele sistemelor speciale.

 sunt scumpe
 necesitatea preparării dinților stâlpi
 amortizoarele se uzează
 Elaborarea metodică № 4

Tema: Paralelograful. Analiza modelului de studiu în paralelograf.

1. Etapele clinico-tehnice de confecţionare a protezelor parţiale mobilizabile

scheletate.

 Clinic: Amprentarea preliminară a câmpului protetic; (linguri anatomice, alginat);

 Laborator: Realizarea modelului din gips simplu și confecţionarea lingurilor
amprentare individuale (din ceară sau acrilat);
 Clinic: Amprentarea funcţională a câmpului protetic; (linguri individuale, material
siliconic, stratul II);
 Laborator: Realizarea modelului definitiv din gips dur și confecţionarea șablonului
cu borduri de ocluzie;
 Clinic: Determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor intermaxilare;
 Clinic-Laborator: Analiza modelului la paralelograf și schiţarea elementelor
protezei scheletate, folierea, deretentivizarea;
 Laborator: Realizarea modelului dublicat și modelarea machetei din ceară a
scheletului, turnarea lui din aliaj, prelucrarea și lustruirea;
 Clinic: Proba scheletului metalic;
 Laborator: Poziţionarea modelelor în relaţie centrică și fixarea lor în simulator;
montarea dinţilor artificiali și modelarea machetei din ceară a bazei PPMS;
 Clinic: Proba machetei protezei;
 Laborator: Schimbul cerei în acrilat (ambalare, topirea și spălarea cerei,
introducerea acrilatului, polimerizare, dezambalare; [ca la coroanele acrilice]);
prelucrare, ajustare pe model, lustruire;
 Clinic: Aplicarea PPMS pe câmpul protetic.

2. Paralelograful, părţile componente.

Este un aparat cu care se analizează modelul în vederea proiectării carcasului

metalic al protezei scheletate și plasării elementelor de menţinere, sprijin și stabilizare
reprezentat de croșete sau sisteme speciale.

Pe lângă toate mai servește la:

 determinarea axului de inserţie și dezinserţie a protezei;
 fixarea poziţiei alese a axului de inserţie și dezinserţie a protezei pentru
reproducerea ei;
 determinarea și trasarea ecuatorului protetic;
 determinarea zonelor retentive (unde va fi braţul retentiv al croșetului)
 deretentivizarea modelului;
  alegerea construcţiei protetice și trasarea proiectului (desen) pe model;
 montarea și solidarizarea elementelor prefabricate ale protezelor;
 modelarea prin răzuire de ceară sau frezare a pieselor componente (schelet);
 deretentivizarea modelului;

Părți componente:
 Soclu – stabilitate;
 Stâlp vertical – articulează cu braţul orizontal și permite mișcările acestuia în
sens vertical (sus-jos);
 Braţ orizontal – menţine tija verticală; posedă o menghină pentru piesele anexe;
 Piese anexe:
1. tija detectoare (stabilește axul comun al dinţilor stâlpi și axul de inserţie-
dezinserţie);
2. tija răzușă (răzuirea cerei de pe model);
3. tija portcreion (trasarea ecuatorului protetic);
4. tije retentivometre (0,25; 0,5; 0,75mm) (determinarea retentivităţii);

3. Definiţie: axul de inserţie şi dezinserţie după E.Gavrilov şi după şcoala USMF

“N.Testemiţanu”.

Este direcţia de aplicare și înlăturare a protezei, care prevede mișcarea protezei de

la primul contact al elementelor de ancorare cu dinţilor stâlpi până la fibromucoasa
câmpului protetic când pintenii ocluzali sunt așezaţi în locașurile lor, iar șeile sunt
amplasate cu precizie pe suprafaţa câmpului protetic. Înlăturarea protezei este
apreciată ca mișcare în direcţie opusă, adică de la momentul desprinderii șeilor de pe
fibromucoasa câmpului protetic până la pierderea contactului elementelor de
ancorare cu dinţii stâlpi. Axul de inserţie și dezinserţie este o traiectorie bine
determinată, care permite aplicarea și înlăturarea protezei de pe câmpul protetic fără
obstacol.

4. Varietăţile de axe de inserţie şi dezinserţie a protezei.

 strict vertical (aplicată concomitent pe toţi dinţii stîlpi);

 vertical spre dreapta (aplicată mai întâi pe dinţii stâlpi din dreapta apoi pe cei
din stânga);
 vertical spre stânga (aplicată mai întâi pe dinţii stâlpi din stânga apoi pe cei din
dreapta);
 vertical-anterior (este aplicată mai întîi în zona anterioară apoi spre posterior);
 vertical-posterior (este aplicată mai întîi în zona posterioară apoi spre anterior).
5. Metoda liberă de alegere şi de apreciere a înclinării medii a axelor dinţilor stîlpi.

Modelul se poziţionează în așa fel încât planul suprafeţelor ocluzale ale tuturor
dinţilor stâlpi să fie perpendicular cu tija detectoare.

6. Descrieţi metoda de fixare a poziţiei alese a axului de inserţie şi dezinserţie pentru

reproducerea ei în paralelograf.

 cu ajutorul tijei detectoare și a unui creion pe soclu în zonele laterale și posterioară

se trasează câte o linie de ghidare, după care cu un bisturiu se fac șanţuri
triunghiulare; aceste șanţuri vor fi și pe modelul dublicat, astfel, modelul va fi
poziţionat pe măsuţă în așa fel încât tija detectoare să se adapteze intim la toate
șanţurile de pe soclu.
 în model în direcţie verticală se frezează o gaură în care se poziţionează o bucșă, în
ea se poziţionează o tijă metalică; în timpul dublicării tija împreună cu bucșa trebuie
să rămână în modelul dublicat; modelul se așează pe măsuţă, în bucșă se introduce
tija detectoare (în acest moment modelul ocupă poziţia iniţial determinată) și
măsuţa se blochează (ca să nu se mai miște)

7. Definiţie: ecuatorul anatomic şi protetic.

Ecuator anatomic este linia care unește punctele de maximă convexitate ale
dintelui;
Ecuator protetic este linia care unește cele mai convexe puncte ale dintelui
poziţionat în raport cu axul de inserţie și dezinserţie

8. Numiţi varietăţile de topografie a ecuatorului protetic.

 mediu
 diagonal
 jos
 înalt

9. În ce zone împarte dintele ecuatorul protetic.

În zona supraecuatorială neretentivă și cea subecuatorială retentivă

10. În ce scop şi prin ce metode se determină zonele retentive.

Scop: determinarea zonelor retentive și măsurarea lor pentru a alege croșetul

corespunzător.
 Metodă: tija retentivometrică (fixată în menghina tijei verticale) se apropie de
coroana dintelui în așa mod ca tija să contacteze cu ecuatorul protetic iar discul
acesteia să contacteze cu zona subecuatorială.

11. În ce ordine se trasează pe model scheletul protezei.

1. conturarea șeilor;
2. conturarea elementelor de legătură;
3. conturarea elementelor de menţinere, sprijin și stabilizare.

Analiza la paralelograf se face după următorul algoritm:

 determinarea axului de inserţie și dezinserţie a protezei;
 fixarea poziţiei alese a axului de inserţie și dezinserţie al protezei pentru
reproducere ei;
 determinarea și trasarea ecuatorului protetic;
 stabilirea punctelor retentive unde vor fi așezate braţele elastice ale croșetelor;
 alegerea construcţiei protezei și trasarea proiectului pe model.
 ELABORAREA METODICĂ № 5

TEMA: Duplicarea modelului şi realizarea modelului refractar.

1. Indicaţi scopul pregătirii modelului pentru duplicare.

Pentru a obţine o copie fidelă din material termorezistent a modelului de lucru cu

scopul modelării machetei din ceară și turnării carcasului metalic direct pe acest
model. Astfel se reduc șansele de apariţie a porilor, fisurilor, deformării (din cauza
contracţiei aliajului); configuraţia componentei sistemului special (capsa, culisa, capa,
gutiera) se toarnă cu o precizie mai mare și se exclude riscul de apariţie a surplusului
de aliaj.

2. Utilajul necesar pentru pregătirea modelului duplicat.

 Chiuvetă pentru dublare;

 Vacuum malaxor;
 Spirtieră/spatulă electrică.

3. Istrumentele necesare pentru pregătirea modelului duplicat.

 Colbă;
 Spatulă;
 Bisturiu.

4. Materialele utilizate pentru pregătirea modelului duplicat.

 Material de dublare
 Masă termorezistentă;
 Ceară lipicioasă.

5. Tehnica pregătirii modelului funcţional pentru duplicare

Pregătirea pentru dublare prevede:

 deretentivizarea zonelor retentive
 folierea suprafeţelor mucozale

6. Tehnica deretentivizării zonelor retentive.

Deretentivizarea este un procedeu prin care sunt astupate toate retentivităţile de

pe modelul de lucru.
 Se face cu scopul desprinderii modelului din masă de dublare cu ușurinţă fără a o
fractura (sau fără a fractura modelul) și a exclude aplicarea elementelor rigide ale
scheletului metalic în zonele retentive.
Se efectuează prin picurare de ceară pe dinţi în zonele retentive între ecuatorul
protetic și festonul gingival și între mucoasă și polul inferior al sistemului special, și
răzuire a surplusurilor de ceară cu tija răzușă, astfel încât să se primească suprafeţe
netede și neretentive.
Atenție: porţiunea subecuatorială a dintelui stâlp unde va fi plasat braţul elastic al
croșetului nu se deretentivizează.
Se atrage atenţie să nu se fractureze dinţii restanţi și sistemele speciale.

7. Tehnica de foliere a zonelor retentive.

Folierea este un procedeu de creare a unui spaţiu între proteză și fibromucoasă în

zonele sensibile (proteza să nu exercite presiune excesivă) și pe creasta alveolară
(vârful apofizei alveolare) unde for fi amplasate șeile (în cazul utilizării șeilor parţial
metalice, înglobate în acrilat)
+oferă posibilitatea rebazării pe viitor
Atenție: dacă proteza va avea șei metalice, folierea apofizei alveolare edentate nu
se face.
Se efectuează cu ceară calibrată de 0,5-1mm care se plastifică la sursa de căldură și
se adaptează pe model în zona respectivă. Surplusurile sunt eliminate cu un bisturiu
încălzit sau cu spatula electrică, totodată încleind marginile de model.

8. Zonele care necesită folierea la maxilă

 parodonţiul marginal al dinţilor restanţi;

 torusul palatin acoperit de mucoasă subţire;
 papila interincisivă;
 rugi palatine;
 proeminenţe osoase acoperite de mucoasă subţire, apărute la nivelul crestelor
alveolare după extracţii dentare recente.

9. Zonele care necesită folierea la mandibulă

 parodonţiul marginal al dinţilor restanţi;

 proeminenţe osoase acoperite de mucoasă subţire, apărute la nivelul crestelor
alveolare după extracţii dentare recente.
 zona unde va fi amplasată bara (conectorul principal)
10. Metoda realizării modelului duplicat.

Model duplicat este copia pozitivă a modelului de lucru confecţionat din material
termorezistent.
Se utilizează un conformator pentru dublare compus din capac, inel și dispozitiv de
armare și economisire.
 Modelul se lipește cu ceară lipicioasă de capacul conformatorului (la centru)
apoi se izolează în apă timp de 10-15 minute; se aplică inelul care de asemenea
se lipește la joncţiunea cu capacul (ca să nu curgă masa de dublare).
 Se prepară masa de dublare prin amestecarea celor două componente și se
toarnă în jet subţire prin orificiile chiuvetei până la umplere.
 După priza masei se desface inelul și se înlătură amprenta, după care se înlătură
atent modelul.
 Se prepară masa termorezistentă cu care se umple amprenta.
 După priză modelul este înlăturat din amprentă.
 ELABORAREA METODICĂ N 6

TEMA: Modelarea machetei scheletului metalic al protezei parţial mobilizabile

scheletate.

1. Tehnica de modelare a machetei scheletului protezei parţiale mobilizabile

scheletate.

Este o matrice din silicon (o copie negativă a elementelor scheletului, ca o

amprentă); în ea se toarnă ceară topită iar după întărire se înlătură – astfel se obţin
machetele din ceară ale scheletului; ele se adaptează pe model apoi marginile se
încleie cu ceară.
De asemenea pot fi utilizate elemente prefabricate din material termoplastic care
se plastifică în apă de 50-60° și se adaptează pe model apoi marginile se încleie cu
ceară.
Elementele/machetele sunt de diferite forme: bare, benzi, plăcuţe, braţe de
croșete, retenţii pentru șei în formă de orificii sau plase.
Machetele se aplică pe model, în raport cu desenul scheletului, în următoarea
ordine: conectorul principal, șeile, elementele de menţinere, sprijin și stabilizare și
conectorii secundari.
Conectorul în formă de plăcuţă este modelat prin adaptarea foliei de ceară calibrată
de 0,4-0,5mm și înlăturarea surplusului după desen.
Conectorul în formă de bară în zona planșeului bucal se îngroașă până la 2mm prin
picurare de ceară sau adaptarea unei benzi de grosime respectivă.
Șeile întreg metalice se modelează prin adaptarea foliei de ceară calibrată peste
care se modelează retenţii (butoni, ciupercuţe, anse).
Șeile înglobate sunt modelate prin aplicarea elementelor din ceară în formă
perforată pe suprafaţa foliată a breșei (ca să fie spaţiu între fibromucoasă și șa).
*La trecerea conectorului în șa se modelează un prag de 1-2mm (pentru ca acrilatul
și aliajul să fie la același nivel).
Corpul croșetului și pintenele ocluzal sunt modelaţi prin adiţie de ceară pe suprafaţa
dintelui stâlp limitrof breșei.
Machetele braţelor croșetelor sunt adaptate în zonele retentive conform desenului
și se unesc la corp.
Elementele sistemului special sunt adaptate cu ajutorul paralelometrului apoi lipite
cu ceară. Mai întâi sunt modelate elementele fixe (care sunt solidarizate pe dintele
stâlp), apoi cele din schelet.
Conectorii secundari sunt aplicaţi conform desenului și lipiţi de părţile dentară și
mucozală a protezei (braţ retentiv și șa).
 2. Tehnica modelării machetei scheletului protezei parţiale mobilizabile
scheletate cu utilizarea machetelor standarde din ceară specială.

Machetele standarde din ceară specială sunt plastificate în apă caldă apoi adaptate
pe model după desenul scheletului, apoi sunt secţionate surplusurile, după care
marginile sunt încleiate de model cu ceară.

3. Tehnica modelării machetei protezei parţiale mobilizabile scheletate prin

metoda utilizării cerii calibrate.

Ceara calibrată este plastificată în apă caldă sau la flacăra spirtierei apoi se
adaptează intim pe model cu suprafaţa netedă după care, cu un bisturiu se înlătură
surplusurile și marginile se încleie de model cu ceară.

4. Varietăţi, componenţa şi însuşirile cerurilor stomatologice utilizate la

modelarea machetei protezei parţiale mobilizabile scheletate. Varietăţi.

 Plăci de ceară verde sau cafenie cu dimensiuni de 60x60x10mm pentru

elementele de ancorare, sprijin și stabilizare;
 Discuri de ceară roșie cu diametrul de 82mm și grosimea calibrată de 0,4-0,5mm
pentru conectorii principali și foliere;
 Plăci de ceară verde sau roșie de 100x50x0,5mm pentru plăcuţe; o suprafaţă
este netedă iar cealaltă are ornamente.

Componenţa: 29% parafină, 65% ceară de albine, 5% ceară Carnauba și unii

modificatori.
Însușiri: plasticitate, maleabilitate, se topește la temperaturi înalte – fluiditate

5. Caracteristica elementelor dentare a protezei parţiale mobilizabile scheletate şi

tehnica modelării.

Elementele dentare sunt plasate pe dinţii-stâlpi și sunt reprezentate de croșete și

sisteme speciale.
Croșetele sunt alcătuite din corp, pintene ocluzal, braţ opozant și braţ retentiv. Sunt
modelate fie prin tehnica adiţiei și răzuirii, fie prin adaptarea elementelor prefabricate
pe model conform desenului, apoi lipite cu ceară.
Elementele speciale sunt compuse din două părţi: una pe dintele stâlp și una în
scheletul metalic. Mai întâi se modelează partea de pe dintele stâlp după care cea din
schelet. Se face din elemente prefabricate (cu precizie mare) care se prind într-un
dispozitiv de fixare a paralelometrului și se aplică pe dintele stâlp iar după turnare și
proba în cavitatea bucală se dublează și se modelează partea din schelet.
*în tratamentul cu protezele scheletate cu sisteme speciale mai întâi se
confecţionează proteza fixă cu elementul fix al sistemului special (capsă, culisă,
telescop, bara) după care se face proba, se cimentează, se amprentează, se
confecţionează model de lucru, se dublează și apoi se modelează macheta scheletului.
 ELABORAREA METODICĂ N 7

TEMA: Turnarea scheletului metalic al PPMS.

1. Caracteristica aliajelor utilizate la confecţionarea PPM scheletate.

2. Enumeraţi etapele tehnologice de obţinere a scheletului metalic prin turnare

 Modelarea machetei scheletului metalic

 Modelarea machetei canalelor de turnare
 Detensionarea machetei
 Degrasarea machetei
 Ambalarea machetei
 Preîncălzirea tiparului
 Încălzirea tiparului
 Topirea aliajului
 Introducerea aliajului în tipar
 Răcirea tiparului
 Dezambalarea componentei turnate

3. Metoda de îndepărtare a pieselor turnate de canalele de turnare

Se face cu discul de carborund, apoi surplusul se netezește cu freza sau piatră de

granulaţie mare.

4. Ce reprezintă procedura de netezire şi de planare a piesei turnate.

Netezirea și planarea reprezintă îndepărtarea neregularităţilor și a surplusurilor de

pe suprafaţa piesei turnate cu ajutorul discului, pietrei și frezelor de diferită granulaţie.
Suprafaţa obţine un aspect relativ neted, cu multiple linii de pe urma acţiunii frezei.

5. Metoda probei scheletului metalic a PPM scheletate pe model.

Se verifică inserţia și dezinserţia scheletului pe model: trebuie să se facă cu ușurinţă,

unica dificultate să fie ajustarea braţelor retentive în locașul lor;
Se verifică biomecanica: să nu basculeze pe model; dacă basculează înseamnă că
undeva este un surplus sau carcasul este îndoiat.
Se verifică adaptarea intimă a scheletului la toate structurile câmpului protetic: șaua
să se adapteze intim la spaţiul edentat, braţul retentiv să fie amplasat în zona
retentivă a dintelui fix după desen, braţul opozant în zona supraecuatorială
neretentivă opusă braţului retentiv, corpul să nu pătrundă în spaţiul subecuatorial al
suprafeţei proximale a dintelul stâlp, pintenele ocluzal să se adapteze intim în locașul
său, să nu proemine, plăcuţa să aibă contact intim, bara să fie distanţată de model,
sistemele speciale să se adapteze intim pe părţile de pe dinţii stâlpi.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 8

TEMA: Prelucrarea mecanică, şlefuirea şi lustruirea scheletului metalic al

protezei parţiale mobilizabile scheletate pe model.

1. Instrumente, aparate şi tehnica dezambalării al scheletului metalic al PPMS din

chiuvetă.

Instrumente: clește, bisturiu

Aparate: ciocan pneumatic, sablator
Tehnica dezambalării: cu ajutorul cleștelui sau al ciocanului pneumatic se luxează și
deformează tiparul, apoi cu bisturiul se elimină atent surplusurile mari de material de
ambalare; zonele mai puțin accesibile (croșete, sisteme speciale, praguri) se curăță
prin sablare.

2. Instrumente şi materiale folosite la prelucrarea mecanică al scheletului metalic al

PPMS.

Instrumente: micromotor, disc de carborund, piatră, freze, polipant, perie, puf

Materiale: pastă de lustruit

3. Instrumentele şi materialele folosite la şlefuirea scheletului metalic al PPMS.

Instrumente: micromotor, disc de carborund, piatră, freze

4. Utilajul, instrumente şi materiale necesare la lustruirea al scheletului metalic al

PPMS.

Utilaj: micromotor, motor

Instrumente: disc de carborund, piatră, freze, polipant, perie, puf
Materiale: pastă de lustruit

5. Tehnica lustruirii scheletului metalic al PPMS.

Motorul/micromotorul pune în mișcare peria; pe peria în mișcare se depune pastă

de lustruit; scheletul metalic se apropie și se menține în contact cu peria; în acest
moment peria are acțiune abrazivă asupra scheletului. Este important să nu se
mențină prea mult timp pentru că în loc de lustruire peria zgârâie suprafața și apar linii
nedorite; pentru asta scheletul se întoarce frecvent astfel încât peria să aibă diferite
direcții pe suprafața lui. A se evita supraîncălzirea (se modifică proprietățile mecanice)
și scăparea pe jos (se îndoaie). Același procedeu se efectuează cu peria pentru luciu.
Se lustruiește numai suprafața care nu va fi acoperită de acrilat.
 Pentru un rezultat mai bun, după finisarea protezei se face lustruirea electrochimică
(baia galvanică).

6. Tehnica lustruirii elementelor de agregare al scheletului metallic al PPMS.

Se face cu atenție pentru a nu le deforma cu polipante mici în formă de discuri sau

cilindrice, apoi cu peria și puful montate la micromotor. Suprafața internă a sistemelor
speciale se lustruiește electrochimic (baia galvanică)

7. Componența pulberii de lustruire a PPMS.

Pulbere fină de piatră ponce, cuarț, feldspat, cretă

8. Componența pastei de lustruire a elementelor al PPMS.

Pulberi extrafine ale oxizilor metalici înglobați în grăzimi liante (stearină, parafină,
seu de oi, silicon). Pastele ce conțin oxid de crom (verde) sunt pentru aliaje inobile,
pastele ce conțin oxizi de fier (roșie) sunt pentru acrilat și aliaje nobile.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 9

TEMA: Proteza parţială mobilizabilă acrilică cu placă. Caracteristica. Elementele

componente.

1. Caracteristica componentelor PPMA acrilice cu placă.

Elemente principale: dinţii acrilici;

Elemente auxiliare: baza protezei și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare.
*Dinții artificiali: sunt elementele funcţionale principale, (restabilesc funcţia); sunt din
acrilat sau porţelan și se plasează în spaţiile edentate, formând segmente artificiale
ale arcadei dentare cu scopul restabilirii integrităţii și funcţiilor dereglate ale
sistemului stomatognat;
*Elemente de ancorare, menținere și stabilizare: sunt elementele care menţin și
stabilizează proteza pe câmpul protetic; sunt elemente principale (croșete) și auxiliare
(elementele câmpului protetic care se opun tendinţei protezei de mobilizare în plan
vertical și orizontal);
* Baza: constituit din șei și conectorul care le unește; șeile se amplasează în spaţiul
edentat iar conectorul pe palatul dur sau versantul intern al apofizei alveolare
inferioare; baza unește toate elementele și formează un corp unic.

2. Dinţii artificiali, varietăţi. Ambalaje comercializate.

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc

funcţia lezată a sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan;
seamănă cu dinţii naturali la formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu
materialul bazei. Au rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază,
posedă nuanţe coloristice variate dar în timp se colorează și sunt permeabili pentru
lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii
suplimentare (cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul
bazei. Dinţii din porţelan au calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare,
sunt impenetrabili la lichidul și flora microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai
mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au nuanţe coloristice variate,
suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe
pentru grupul frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca
fabricii, culoarea, dimensiunea și forma.
3. Caracteristica elementelor de ancorare, menţinere şi stabilizare a PPMA.

Elemente principale: croșete din sârmă, croșete din acrilat, sisteme speciale
Elemente auxiliare: elementele de relief ale câmpului protetic care se opun
tendinţelor de mobilizare în plan vertical și orizontal ale protezei. Acestea sunt:
apofizele alveolare, bolta palatină, tuberozităţile maxilare, exostoze, dinţi restanţi,
tonicitatea și capacitatea de contracţie musculară periprotetică.

Croșetele au trei segmente:

 dentar (braţ) – poziţionat pe faţa vestibulară în zona subecuatorială retentivă;
menţine proteza pe câmpul protetic;
 elastic (corp) – o buclă care asigură elasticitatea;
 de fixare (apofiza) – o prelungire cu scop de fixare în bază.

Cerinţe faţă de croșetele din sârmă:

 se confecţionează din sârmă de wipla cu grosime de 0,6-0,8mm;
 segmentul dentar să aibă contact linear intim cu suprafaţa vestibulară a dintelui
și să o cuprindă cu cel puţin 2/3 din dimensiunea ei în sens mezio-distal;
 vârful să fie rotunjit și poziţionat în zona cu cea mai mare retentivitate;
 segmentul elastic este distanţat cu 1,5-2mm de parodonţiul marginal sau este
poziţionat supraecuatorial;
 segmentul de fixare trebuie să fie retentiv: se modelează dilatări sau bucle.
{Caracteristica sistemelor speciale: p.6}

4. Varietăţi de croşete din sîrmă de Wiplă utilizate la confecţionarea PPMA.

Caracteristica.

1. C. cervico-ocluzal deschis dental – are un singur braţ elastic care contactează

cu toată zona retentivă a suprafeţei vestibulare; braţul trece pe suprafaţa
proximală limitrofă breșei, distanţat cu 0,5mm, face o buclă spre mijlocul
apofizei alveolare și se poziţionează paralel cu aceasta distanţat cu 1-1,5 mm.
Indicat pe dinţii stâlpi care nu au ecuator accentuat atât la maxilă cât și la
mandibulă.
2. C. cervico-alveolar deschis dental – are un singur braţ elastic care contactează
cu zona retentivă a suprafeţei vestibulare, face o buclă și se orientează spre
colet, pe care-l traversează distanţat cu 1-1,5mm și continuă pe versantul
vestibular al apofizei alveolare unde face o curbă și se orientează spre centrul
apofizei alveolare, unde se va poziţiona distanţat cu 1-1,5mm. Braţul elastic este
mai lung, redându-i croșetului o elasticitate mai mare. Indicat pe dinţii stâlpi cu
retentivitate mare și cu grad redus de implantare.
3. C. cervico-ocluzal întors – face contact și cu zona subecuatorială și cu cea
supraecuatorială; extremitatea liberă începe în zona subecuatorială dinspre
 spaţiul edentat (distanţat cu 1,5-2mm), traversează zona retentivă până ajunge
la extremitatea opusă a feţei vestibulare, realizează o buclă la 180° și se
orientează spre spaţiul edentat traversând zona supraecuatorială, apoi trece pe
faţa proximală unde realizează o buclă spre mijlocul apofizei alveolare (1-1,5
mm distanţat). Indicat pe molari cu retentivitate maximă la nivelul mezio-
vestibular.
4. C. inelar Jackson și Adams – braţul retentiv se poziţionează în zona retentivă,
ambele extremităţi fac câte o buclă spre ocluzal și traversează arcada dentară
prin ambrazurile ocluzale extinzându-se pe versantul oral unde se fixează în
bază.

5. Tehnica confecţionării croşetului cervico-ocluzal deschis dental din sîrmă de

Wiplă. Utilaj, instrumente.

Se taie o bucată de sârmă de lungime corespunzătoare, cu ajutorul cramponului,

prin îndoire, se modelează braţul retentiv, apoi, la nivelul punctului de contact
interdentar, croșetul este îndoiat spre apofiza alveolară distanţat cu 0,5 mm de
suprafaţa proximală a dintelui, iar pe măsura apropierii de apofiza alveolară este
orientat oblic spre mijlocul apofizei acesteia distanţat cu 1-1,5mm.
Utilaj: clește Crampon, sârmă.

6. Caracteristica sistemelor speciale de ancorare, menţinere şi stabilizare utilizate

la confecţionarea PPMA.

Prezintă dispozitive mecanice complexe alcătuite din două componente: una fixată
la dinţii stâlpi și alta fixată în baza protezei. Mai întâi se confecţionează piesele
dentare fixe cu partea componentă specială apoi se realizează proteza PPMA.

Caracteristica:
• asigură sprijinul protezei (opune rezistenţă mișcării protezei spre ţesuturile
câmpului protetic);
• menţin proteza pe câmpul protetic (opune rezistenţă mișcării de la câmpul
protetic);
• stabilizarea protezei (previne mișcările orizontale);
• fixarea protezei (previne mișcările dintelui stâlp de la proteză și mișcările
protezei de la dintele stâlp [!!!]);
• trebuie să fie pasive în statică (repaus) și active numai în dinamică (funcţie)
pentru a se opune mobilizării;
• au dimensiuni reduse;
• sunt fizionomice;
• sunt bine tolerate de pacienţi;
• dintele stâlp trebuie să aibă o înălţime de minim 6 mm.
 Telescoape: un sistem constituit din cape cilindrice sau cilindro-conice cementate
pe dinţii stâlpi și coroane de înveliș care restabilesc forma anatomică a dintelui stâlp
fiind solidarizat baza protezei; are o suprafaţă mare de fricţiune, ceea ce-i conferă o
menţinere și stabilizare mai bună. Pot fi utilizate atât pentru sprijinul dento-
parodontal cât și mixt.
Bare cu călăreți: două componente: o bară care se fixează la coroanele sau la
dispozitivele radiculare ale dinţilor stâlpi; are dimensiune de 1,5-4 mm, formă
rotundă/ovoidală/dreptunghiulară, repetă forma curburii apofizei alveolare și este
distanţată de aceasta cu 1-2 mm; gutiera (călăreţ) este o copie de formă și dimensiuni
externe ale barei, poate avea contact intim cu bara la polul ei superior (sistem rigid)
(suport dento-parodontal) sau poate fi situat la distanţă (dependentă de rezilienţa
mucoasei), realizând suport mixt.
Indicate în edentaţii frontale, laterale și subtotale atunci când înălţimea câmpului
protetic permite plasarea barei, gutierei și dinţilor artificiali.

7. Caracteristica bazei PPMA. Limitele bazei PPMA la mandibulă.

Baza PPMA este alcătuită din șeile aplicate în spaţiile edentate și conectorul
principal în formă de placă palatină sau linguală (pe versantul oral al apofizei alveolare)
Baza este elementul care fixează dinţii și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare, transmite presiunea masticatorie către suportul muco-osos precum și
participă la adeziunea protezei pe câmpul protetic. Ea are în mediu o grosime de 2mm
și se extinde în dependenţă de numărul dinţilor restanţi și gradul lor de mobilitate,
structura suportului osos, grosimea și elasticitatea fibromucoasei, topografia
edentaţiei, vârsta; astfel poate avea limite extinse sau reduse.

Limitele la mandibulă
Pe vestibular în zonele edentate, limita se extinde până la fundul de sac vestibular,
în zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentaţie terminală, acoperă treimea
anterioară a tuberculului piriform, coboară până la linia oblică internă întinzându-se
orizontal pe fundul de sac lingual. Șeile se unesc printr-o placă linguală care se extinde
pe dinţii restanţi laterali până în zona supraecuatorială, frontali acoperă 2/3 din
înălţime.

8. Caracteristica bazei PPMA. Limitele bazei PPMA la maxilă.

Baza PPMA este alcătuită din șeile aplicate în spaţiile edentate și conectorul
principal în formă de placă palatină sau linguală (pe versantul oral al apofizei alveolare)
Baza este elementul care fixează dinţii și elementele de ancorare, menţinere și
stabilizare, transmite presiunea masticatorie către suportul muco-osos precum și
participă la adeziunea protezei pe câmpul protetic. Ea are în mediu o grosime de 2mm
și se extinde în dependenţă de numărul dinţilor restanţi și gradul lor de mobilitate,
structura suportului osos, grosimea și elasticitatea fibromucoasei, topografia
edentaţiei, vârsta; astfel poate avea limite extinse sau reduse.

Limitele la maxilă
Pe vestibular în zonele edentate, șeile se extind până la fundul de sac vestibular, în
zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentaţie terminală, acoperă
tuberozitatea palatină; posterior coincide cu linia A. Acoperă dinţii restanţi laterali
până în zona supraecuatorială iar frontali până la colet. În zona frontală, dacă apofiza
alveolară este dezvoltată, versantul vestibular al șeii poate lipsi sau acoperi numai
jumate din apofiză.

9. Trasarea liniilor necesare pentru montarea dinţilor artificiali în PPMA

 limitele bazei protezei

 mijlocul apofizei alveolare edentate
 locul unde va fi poziţionat braţul retentiv al croșetului

10. Criteriile de alegere a dinţilor stîlpi pentru aplicarea elementelor de ancorare,

menţinere şi stabilizare. Liniile croşetare. Importanţa.

După tipul de ancorare se deosebește: punctiformă (un dinte stâlp, edentaţie

subtotală); liniară (se unesc doi dinţi fie pe o hemiarcadă fie pe două) și în suprafață
(mai multe linii care delimitează o suprafaţă; cea mai favorabilă).
Dinţii stâlpi și numărul lor se aleg astfel încât să se obţină o ancorare cât mai
favorabilă. Ancorarea depinde de linia croșetară.
Linia croșetară: linia care unește dinţii stâlpi (pe care se pun croșete). Ea poate
trece transversal, diagonal, sagital sau în suprafaţă.
Importanţa reiese din aceea că linia croșetară trebuie să treacă cât mai aproape de
centrul de greutate a protezei. Cu cât e mai aproape, cu atât ancorarea e mai
favorabilă; cu cât mai mult deviază, cu atât e mai nefavorabilă.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 10

TEMA: Proteza parţială mobilizabilă flexibilă. Caracteristica.

1. Caracteristica componentelor protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Printre mărcile comerciale care oferă proteze flexibile se numără ValPlast, Luciton
FRS, Sunflex, TCS, Duraflex si Flexstar pentru materialul cu nylon; Flexite si Ultraflex
pentru materialele cu vinil.
Protezele flexibile au aceleași componente: șeile cu dinţi artificiali, conector
principal care le unește și croșete, cu diferenţa că elementele de ancorare sunt
croșetele acrilice, situate în zonele retentive ale apofizei alveolare; croșetele sunt
elastice și au aceeași culoare ca gingia.
Dacă vorbim despre Bio Dentaplast, acest material are culoare albă și este destinat
confecţionării croșetelor elastice și a carcasului protezelor scheletate flexibile
(scheletul se realizează după aceleași principii ca cel metalic).

2. Caracteristica elementelor de ancorare, menţinere şi stabilizare a protezelor

parţiale mobilizabile flexibile.

Pentru stabilizarea protezelor flexibile se folosesc croșetele acrilice.

Croșetul mucoalveolar este o prelungire a bazei care se amplasează pe versantul
vestibular într-o zonă retentivă, nu face contact cu dintele, este elastic și de culoarea
mucoasei.
Croșetul dentogingival este o prelungire a bazei care se amplasează parţial pe
dinte, parţial pe gingie, este elastic și se confecţionează din material incolor sau de
culoarea dintelui.
Croșetul dentar este o prelungire a bazei care se amplasează în zona
subecuatorială retentivă a dintelui, este elastic și se confecţionează din material
incolor sau de culoarea dintelui. Este asemănător cu croșetul turnat pentru proteze
scheletate: are braţ retentiv și opozant. Forma braţelor, grosimea și forma pot varia în
dependenţă de situaţia clinică.

3. Indicaţii către terapia edentaţiei parţiale cu proteze parţiale mobilizabile

flexibile.

 pacienţi alergici la monomer;

 situaţii clinice la care parametrii ce caracterizează suportul odontal nu oferă
condiţiile necesare amplasării corecte a croşetelor turnate;
 considerente estetice de mascare a recesiunii gingivale;
 pacienţi care au leziuni sau nu se pot adapta la protezele dure.
  evitarea stresului pe unităţile odonto-parodontale restante;
 pacienţii care prezintă protuberanţe osoase sau tuberozităţi plonjante care în
condiţiile unei stări generale bune ar trebui reduse chirurgical pentru a permite
inserţia unei proteze parţiale mobilizabile;
 rezolvă mai multe probleme dificile de tratament care implică dinţi
parodontotici, sensibilitate dentară, cancer oral sau alte situaţii în care dinţii
sunt compromişi sau confortul este problematic;
 de elecţie în tratamentul pacienţilor cu torus foarte mare sau despicături
palatine.

4. Materialele amprentare. Clasificări. Amprentele. Criterii de clasificare a

amprentelor.

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili)
 Elastomeri de sinteză
 Materiale siliconice
 Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanţe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecţionată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obţine modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obţine modelul auxiliar (dinţii antagoniști) sau de diagnostic (studiu
pe model)
 de bază: se obţine modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
  amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecţie
și se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistenţă diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași provenienţă chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziţie de
ocluzie centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parţiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
 amprente totale: se amprentează toată arcada dentară

5. Lingurile amprentare. Varietăţi. Particularităţile amprentării anatomice pentru

confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta

anatomică, cu cea individuală – amprenta funcţională. Pe baza amprentei anatomice
se face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcţionale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecţionează lingura individuală, pe modelul de bază se confecţionează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

6. Tehnica confecţionării modelului. Materialele necesare. Cerinţe către modelul

realizat pentru confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile flexibile.

Modelul se confecţionează din gips de clasa III, duritatea fiind necesară pentru a nu
se fractura în timpul injectării. Se confecţionează pasta de gips, se introduce în
amprentă în cantităţi mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe
măsuţa vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate
imprimările amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se
întoarce și se înfundă amprenta. De menţionat că gipsul trebuie să acopere marginile
amprentei! (pentru a reda configurarea fundului de sac unde este edentaţie). După
priza gipsului, conformatorul și amprenta sunt înlăturaţi iar soclul modelului este
fasonat.
Cerinţe:
 să fie integru, să nu aibă surplusuri, pori, fisuri, lipsuri, fracturi, mai ales în zona
unde va fi modelată macheta protezei;
 să redea cu exactitate relieful câmpului protetic;
 să nu prezinte schimbări de volum;
 să aibă suprafaţă netedă;
Materiale:
 colbă, spatulă, conformator de soclu, măsuţă vibratorie, vacuum malaxor
 apă, gips
7. Etapele clinico-tehnice de confecţionare a protezelor parţiale mobilizabile
flexibile.
Clinic: examinarea pacientului și obţinerea amprentei anatomice a câmpului protetic;
Laborator: confecţionarea modelului și a lingurii individuale;
Clinic: amprentarea funcţională;
Laborator: confecţionarea modelului definitiv și a șablonului de ocluzie;
Clinic: determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor intermaxilare;
Laborator: fixarea modelelor în simulator, realizarea machetei bazei protezei,
montarea dinţilor artificiali, modelarea machetei protezei mobilizabile;
Clinic: proba machetei în cavitatea bucală;
Laborator: modelarea definitivă a machetei protezei, ambalarea în chiuvetă,
realizarea tiparului, introducerea acrilatului în tipar prin injectare, dezambalarea și
prelucrarea protezei.
Clinic: aplicarea și adaptarea protezei pe câmpul protetic.

8. Dinţii artificiali, varietăţi. Ambalaje comercializate.

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc

funcţia lezată a sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan;
seamănă cu dinţii naturali la formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu
materialul bazei. Au rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază,
posedă nuanţe coloristice variate dar în timp se colorează și sunt permeabili pentru
lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii
suplimentare (cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul
bazei. Dinţii din porţelan au calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare,
sunt impenetrabili la lichidul și flora microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai
mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au nuanţe coloristice variate,
suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe
pentru grupul frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca
fabricii, culoarea, dimensiunea și forma.

9. Reguli de montare a dinţilor artificiali din acrilat în protezele parţiale mobilizabile

flexibile la maxilă şi mandibulă.

 în zonele laterale dinţii se montează pe mijlocul apofizei alveolare și perpendicular

ei, realizând contact cu dinţii antagoniști;
 în zona frontală dinţii se montează cu restaurarea configuraţiei curburii dentare în
raport de ocluzie; în dependenţă de situaţia clinică dinţii pot fi montaţi cu gingie
artificială sau fără ea;
 la prezenţa a mai multor dinţi restanţi, dinţii artificiali se vor monta ţinând cont de
gradul lor de implantare, mărime, formă, linia coletului;
 principal să se suplinească spaţiul edentat: se permite montarea unui număr mai
mare sau mai mic de dinţi, sau din alt grup pentru a lichida breșa;
 dinţii din porţelan nu se șfeluiesc decât pe suprafaţa cervicală (mucozală).
 dinţii acrilici sunt perforaţi pentru a realiza retenţie mecanică (dinţii și materialul
bazei nu fac legătură chimică).

10.Tehnologii de injectare a acrilatelor moderne.

Într-un aparat special, cartușul cu bilele de acrilat este încălzit până se plastifică,
apoi, prin presiune, se injectează în chiuvetă.

11.Principiul de injectare chemoplastică cu polimerizare la cald în mediu uscat.

12.Procedeul de injectare chemoplastică cu polimerizare la rece.
13. Dezambalarea protezei parţiale mobilizabile flexibile.

Dezambalarea se face cu ajutorul ciocanului pneumatic sau simplu fracturând

tiparul, apoi proteza este curăţită atent de surplusurile de material de ambalare. Chiar
dacă proteza este elastică, a nu se ignora posibilitatea fracturării bazei sau a dinţilor.

14. Particularităţi de prelucrare și lustruire a protezei parţiale mobilizabile flexibile.

Materialul din care sunt confecţionate aceste proteze se prelucrează dificil – nu face
rumeguș dar fibre similar plasticului la încălzire. De aceea se prelucrează cu freze și
perii speciale, fără supraîncălzire.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 11

TEMA: Cîmp protetic în realizarea protezei parţial mobilizabile acrilice cu placă.

1.Elementele cîmpului protetic edentat parţial. Caracteristica.

 Dinții stâlpi (funcţia de ancorare, menţinere și stabilizare a protezei: un număr mai

mare de dinţi restanţi asigură o mai bună stabilitate a protezei, dar este importantă
și repartizarea acestora: dinţii grupaţi oferă o mai mică stabilitate decât dinţii
repartizaţi în diferite locuri);

 Fibromucoasa: poate fi grupată în 4 clase:

1. sănătoasă cu grosime și rezilienţă moderată, amortizează șocurile care apar în
decursul masticaţiei și reduce tendinţa de deplasare a protezei;
2. atrofiată, subţire, rezilienţă redusă, inaptă să suporte presiuni masticatorii –
influenţează nefavorabil actul de masticaţie;
3. groasă friabilă, grad mare de rezilienţă care favorizează deplasarea protezei
4. hipertrofiată, mobilă – o fixare foarte slabă a protezei;

 Apofizele alveolare (vârful, versantul vestibular și oral); sunt grupate în 4 clase:

1. înalte, retentive, cu versante vestibulare și orale extinse, paralele între ele, fără
exostoze;
2. medii, cu versante vestibulare ușor oblice prin pierdere se substanţă osoasă;
3. cu valoare protetică slabă – resorbţie accentuată;
4. cu valoare protetică negativă – denivelate, dispărute parţial sau total,
incongruente, suprafaţă mucozală redusă

 Fundul de sac vestibular și lingual (mucoasa neutră/pasiv mobilă)

 Frenul buzei, frenul obrazului;
 Bolta palatină poate fi:
1. extinsă cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutură intermaxilară
insensibilă – sprijin calitativ pentru proteză;
2. valoare protetică medie suficient de largă dar cu sutura intermaxilară sensibilă;
3. valoare protetică slabă – suprafaţă ogivală – absenţa suprafeţelor orizontale și
prezenţa a două versante oblice inapte să asigure stabilizarea;

 Tuberozitățile maxilare pot fi

1. favorabile, retentive, cu versante paralele între ele;
2. de valoare medie, acceptabile, cu relief perceptibil – favorabil pentru
stabilizarea protezei;
3. valoare negativă – absenţa oricărui relief – inapt pentru asigurarea stabilităţii
protezei;
 4. care au retentivitate prea mare și necesită corectare chirurgicală;

 Tuberculii piriformi pot fi favorabili, mai puţin favorabili, cu valoare protetică

scăzută și valoare negativă.
 La aprecierea suportului osos se ia în consideraţie relieful și structura osoasă.

2.Indicaţii către terapia edentaţiei parţiale cu proteze parţiale mobilizabile.

 Edentaţie parţială medie și întinsă;

 Periodontită severă;
 Pierdere excesivă de os alveolar;
 Tratament temporar al edentaţiei;
 Pacienţi care nu-și permit financiar protezarea fixă;


3.Amprentele. Criterii de clasificare a amprentelor.

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecţionată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obţine modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obţine modelul auxiliar (dinţii antagoniști) sau de diagnostic (studiu
pe model)
 de bază: se obţine modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
 amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecţie
și se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistenţă diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași provenienţă chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziţie de
ocluzie centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parțiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
 amprente totale: se amprentează toată arcada dentară
4.Lingurile amprentare. Varietăţi. Etapele amprentării anatomice.

Lingura amprentară este un suport pentru materialul amprentar în timpul

amprentării; deasemenea este un dispozitiv de armare pentru amprentă în timpul
realizării modelului.
Sunt metalice sau plastice; pentru o hemiarcadă, pentru două hemiarcade în
ocluzie, pentru o arcadă sau pentru ambele arcade în ocluzie.
Lingura este compusă din corp și mâner.
Corpul la maxilă acoperă palatul dur, la mandibulă este răscroit (loc pentru limbă);
servește pentru menţinerea materialului amprentar; poate avea orificii pentru retenţia
masei amprentare; este de diferite dimensiuni și forme.
Mânerul este poziţionat strict pe linia mediană a amprentei; servește pentru fixarea în
mână, poziţionarea corectă și menţinerea în timpul amprentării.
Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta
anatomică, cu cea individuală – amprenta funcţională. Pe baza amprentei anatomice
se face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcţionale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecţionează lingura individuală, pe modelul de bază se confecţionează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcţional.

Amprentarea anatomică:
1. Alegerea lingurii amprentare
2. Alegerea materialului amprentar
3. Prepararea lui
4. Depunerea pe lingură
5. Introducerea lingurii în cavitatea bucală
6. Centrarea, fixarea lingurii și modelarea marginilor
7. Înlăturarea lingurii cu amprenta din cavitatea bucală
8. Examinarea amprentei

5.Materialele amprentare. Clasificări. Nominalizări.

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili) (alginat)
 Elastomeri de sinteză
 Materiale siliconice
  Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanţe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

6.Tehnica confecţionării modelului. Materiale.

Modelul preliminar este confecţionat din gips simplu. Se confecţionează pasta de

gips, se introduce în amprentă în cantităţi mici până la umplere; în acest timp
amprenta este amplasată pe măsuţa vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel
încât să pătrundă în toate imprimările amprentei. Un conformator de soclu se umple
cu gips peste care se întoarce și se înfundă amprenta. De menţionat că gipsul trebuie
să acopere marginile amprentei! (pentru a reda configurarea fundului de sac unde este
edentaţie). După priza gipsului, conformatorul și amprenta sunt înlăturaţi iar soclul
modelului este fasonat.

Modelul definitiv este confecţionat din gips simplu. Amprenta necesită o pregătire,
și anume îndiguirea și cofrarea. Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4
mm pe suprafaţa exterioară a amprentei la o distanţă de 2-3 mm de la marginea ei.
Cofrarea prevede fixarea unei benzi de ceară de 20-25 mm împrejurul benzii de
îndiguire. Pentru amprenta de pe mandibulă se mai adaugă o plăcuţă de ceară care
înlocuiește planșeul. Astfel se obţine un conformator utilizat la realizarea soclului. Se
prepară pasta de gips și se umple amprenta și conformatorul. După priză se
fasonează.
Materiale:
 colbă, spatulă, conformator de soclu, măsuţă vibratorie, vacuum malaxor
 apă, gips

7.Cerinţe către modelul realizat pentru confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile

acrilice.

Cerințe:
 să fie integru, să nu aibă surplusuri, pori, fisuri, lipsuri, fracturi, mai ales în zona
unde va fi modelată macheta protezei;
 să redea cu exactitate starea mucoasei în timpul funcţiei;
 să redea cu exactitate relieful câmpului protetic;
 să redea cu exactitate fundul de sac;
 să nu prezinte schimbări de volum;
 să aibă suprafaţă netedă;
 ELABORAREA METODICĂ N 12

TEMA: Relațiile intermaxilare centrice.Fixarea modelelor în articulatoare.

1. Noțiunea „ocluzie”. Varietăți.

Ocluzie – raport de contact static sau dinamic dintre arcadele dentare indiferent de
relațiile dintre ele.

Varietăți:
 centrică (statică)
 anterioară
 posterioară
 laterală din dreapta
 laterală din stânga

2. Definiție „ocluzie centrică”.

Raport între arcadele dentare în plan sagital, transversal și vertical când mandibula
ocupă o poziție centrică față de baza craniului și maxilă. Aceasta asigură poziționarea
anterioară a condililor articulari în fosele articulare, la baza pantei tuberculilor
articulari și un contact maxim interdentar, manifestat de contracția bilaterală,
uniformă și simetrică a mușchilor ridicători ce coincide cu mișcarea de deglutiție.

3. Definiție „relații intermaxilare centrice”.

Raport mandibulo-cranian în cadrul căruia mandibula se instalează față de maxilă în

așa mod că condilii articulari ai mandibulei ocupă în fosele articulare o poziție de
retruzie neforțată față de baza pantei tuberculului articular, indiferent de prezența
sau absența totală a dinților. Este o poziție din care încep și se finalizează mișcările
mandibulare la realizarea funcțiilor principale ale sistemului stomatognat

4. Definiție „poziție de postură a mandibulei”. Metode de determinare.

Poziție de postură – poziția mandibulară, determinată de echilibrul dintre tonusul

mușchilor ridicători și coborâtori ai mandibulei, când pacientul se află în clinostatism
sau șezând și privind înainte.

Metode de determinare:
Pacientul stă cu capul nesprijinit și va privi înainte, respirând liniștit. În cabinet
trebuie să fie liniște, o atmosferă calmă și plăcută, lumina și culorile nestridente,
conversația calmă. Mandibula trebuie lăsată sub influența reflexului miotatic care se
obține (declanșează) prin lovirea mentonului sau a peretelui inferior al cavității bucale.
În cursul poziționării mandibulei în PP mușchii mobilizatori ai mandibulei, mușchii
prevertebrali, ai cefei și limbii se află într-un echilibru antigravitic, de obicei, fără
expresie electromiografică.
În practică se folosesc o serie de teste fonetice preconizate de diferiți autori: Wild
(mama, ema), Silvermann (fonema „S” – Mississippi, pas), Robinson (fe-fe), dar PP
poate fi adaptată și după o mișcare de deglutiție.
Repere: dentar (între arcade este un spațiu de inocluzie de 2-4mm), labial (buzele
sunt în contact fără să se contracte, lejer); lingual (între limbă și palatul dur apare un
spațiu minim fonetic)

5. Definiție DVO. Metodele de determinare.

6. Caracteristica celor 3 situații clinice de determinare a o.c. sau a relațiilor

intermaxilare centrice.

7. Varietăți de ocluzii fiziologice şi patologice. Caracteristica.

Fiziologice:
 ortognată se descrie prin:
1. semne de ocluzie centrică caracteristice pentru toți dinții: fiecare dinte
contactează cu doi dinți antagoniști (unul principal și unul secundar), excepție
făcând incisivul central inferior și ultimul molar superior;
2. semne caracteristice pentru dinții frontali: linia mediană a feței coincide cu linia
dintre incisivii centrali ai maxilei și mandibulei (simetrie); frontalii superiori
acoperă frontalii inferiori până la o treime din înălțimea lor (2-3mm); marginea
incizală a frontalilor inferiori contactează cu tuberculii palatinali ai frontalilor
superiori.
3. semne caracteristice pentru dinții laterali în plan sagital: cheia de ocluzie Angle
4. semne caracteristice pentru dinții laterali în plan transversal: cuspizii
vestibulari ai d. superiori acoperă cuspizii vestibulari ai d. inferiori, aceștia
contactând cu șanțul mezio-distal al d. superiori; cuspizii linguali ai d. inferiori
acoperă cuspizii palatinali ai d. superiori, aceștia contactând cu șanțul mezio-
distal ai d. superiori; se explică prin faptul că arcada superioară este mai mare,
d. superiori au înclinație spre vestibular iar d. inferiori au înclinație spre lingual.
 dreaptă (cap-la-cap) – același raport ca la ocluzia ortognată cu diferența că dinții din
zona frontală sunt în raport ocluzal margine incisivală la margine incisivală;
mandibula poate să se deplaseze fără obstacol în direcție sagitală și transversală →
stereotip de masticație frecător → abraziune rapidă.
 biprognată (protruzie fiziologică bimaxilară/prognația fiziologică) – același raport ca
la ocluzia ortognată cu diferența că dinții din zona frontală la ambele maxilare,
împreună cu apofizele alveolare, au o înclinație în direcție vestibulară
 opistognată (retruzie fiziologică bimaxilară) – același raport ca la ocluzia ortognată
cu diferența că dinții din zona frontală la ambele maxilare, împreună cu apofizele
alveolare, au o înclinație ușoară în direcție orală

Patologice:
 prognația (ocluzia distală) – primul molar inferior are o poziție distală, astfel încât
cuspidul meziovestibular (MV) al molarului superior nu este situat între cuspizii
mezio- și centrovestibular (CV) ai primului molar inferior, dar este deplasat
anterior, deci primul molar inferior este deplasat distal cu cel puțin un cuspid;
frontalii superiori pot fi retruzați, păstrând contactul cu dinții inferiori sau pot fi
protruzați, având un spațiu de inocluzie în plan sagital.
 progenia (ocluzia mezială/inversă) - primul molar inferior are o poziție mezială,
astfel încât cuspidul meziovestibular (MV) al molarului superior nu este situat între
cuspizii mezio- și centrovestibular (CV) ai primului molar inferior, dar este deplasat
posterior, deci primul molar inferior este deplasat mezial cu cel puțin un cuspid;
frontalii inferiori îi acoperă pe cei superiori cu sau fără prezența spațiului de
inocluzie în plan sagital.
 adâncă – dacă dinții frontali superiori îi acoperă pe cei inferiori mai mult de o treime
din dimensiunile lor verticale, iar marginile lor incisivale vin în contact cu tuberculii
incisivilor superiori, este o ocluzie adâncă nepatologică; dacă dinții frontali
superiori îi acoperă pe cei inferiori până la colet iar marginile incisivale ale
contactează cu mucoasa – este patologică; în zona laterală poate fi un raport
normal sau dereglare.
 deschisă – prezența unui spațiu de inocluzie în direcție verticală între dinții
antagoniști; se poate întinde nu numai la dinții frontali dar și la cei laterali; contactul
poate fi păstrat numai pe ultimii dinți de pe arcadă; spațiul de inocluzie poate atinge
9-10mm și mai mult; dinții laterali pot avea raporturi normale sau dereglări.
 încrucișată – în zonele laterale observăm angrenări inverse uni- sau bilaterale (dinții
inferiori îi acoperă pe cei superiori); linia mediană dintre incisivii inferiori este
deviată de la linia mediană dintre incisivii superiori.

8. Simulatoarele: Varietăți şi principii puse la baza structurii. Componentele.

Simulatoarele sunt aparate care reproduc în afara sistemului stomatognat una, mai
multe sau toate mișcările mandibulei față de maxilă. Cu ajutorul lor modelele sunt
poziționate în relație centrică.
Varietăți:
 Ocluzoare – imită mișcarea de deschidere și închidere; compuse din două rame
(inferioară și superioară) articulate printr-un ax-balama și care pot fi menținute la o
 anumită distanță prin intermediul unui șurub sau al unei tije metalice. La baza
structurii stă anatomia oaselor maxilare: rama superioară imită poziția maxilei,
rama inferioară imită poziția mandibulei, iar tijele verticale imită ramurile verticale
ale mandibulei.
 Articulatoare – imită mișcările mandibulei în toate planurile: deschidere-închidere,
propulsie, lateralitate;
1. articulatoare anatomice medii – au la bază date medii antropometrice obținute în
urma măsurărilor între diferite repere osoase, articulare și dentare: extremitățile
posterioare ale ramei superioare imită condilii articulari; extremitățile superioare
ale tijelor verticale ale ramei inferioare imită tuberculul articular care are
înclinare în sens mexio-distal de 33° și oralvestibular de 17ᵒ (unghiul Benett); tija
verticală care menține distanța dintre cele două rame conține o tijă orizontală,
vârful căreia marchează punctul interincisiv care, unindu-se cu condilii articulari,
formează triunghiul Bonwill;
2. articulatoare adaptabile individual – permit să se reproducă mișcările mandibulei
individual pentru fiecare pacient după unele înregistrări prealabile efectuate de
către medic; sunt articulatoare cu înregistrare intrabucală, extrabucală și intra-
extrabucală.

9. Principiile şi metodele de fixare a modelelor în simulatoare.

 modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;

 între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;
 părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului;
 planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor
ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu
planul mesei de gips;
 distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să
fie perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 pentru fixarea în articulator pe soclul

Metode de fixare:
 într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
 în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la
articulatoare se fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).

10. Argumentați necesitatea confecționării şablonului cu borduri de ocluzie.

Pentru a fixa modelele în așa poziție în care se găsesc arcadele naturale în cavitatea
bucală în relație centrică. Este necesar atunci când sunt breșe medii și întinse. În caz
de edentații mici, se folosesc blocuri din material amprentar.
11.Limitele protezei la maxilă.

Limitele la maxilă
Pe vestibular în zonele edentate, șeile se extind până la fundul de sac vestibular, în
zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentație terminală, acoperă
tuberozitatea palatină; posterior coincide cu linia A. Acoperă dinții restanți laterali
până în zona supraecuatorială iar frontali până la colet. În zona frontală, dacă apofiza
alveolară este dezvoltată, versantul vestibular al șeii poate lipsi sau acoperi numai
jumate din apofiză.

12.Limitele protezei la mandibulă.

Limitele la mandibulă
Pe vestibular în zonele edentate, limita se extinde până la fundul de sac vestibular,
în zona mucoasei neutre, spre distal, dacă este edentație terminală, acoperă treimea
anterioară a tuberculului piriform, coboară până la linia oblică internă întinzându-se
orizontal pe fundul de sac lingual. Șeile se unesc printr-o placă linguală care se extinde
pe dinții restanți laterali până în zona supraecuatorială, frontali acoperă 2/3 din
înălțime.

13.Dimensiunile bordurilor de ocluzie la maxilă. Cerințe către bordura de ocluzie.

mai înalte cu 2mm și mai late cu 1mm în sens vestibulooral decât dinții restanți

Cerințe:
 baza șablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic acoperind-o în
totalitate;
 baza șablonului să aibă o grosime de 1,5-2mm, să fie rezistentă la presiune și să nu
basculeze;
 să se îndepărteze și să se repună cu ușurință;
 marginile bazei să fie rotunjite și finisate corespunzător limitelor determinate;
 bordurile de ocluzie să fie monolite și bine solidarizate la baza șablonului
corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă și dimensiuni
corespunzătoare;
 șablonul aplicat pe model, cât și pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.

14.Dimensiunile bordurilor de ocluzie la mandibulă. Cerințe către bordura de ocluzie.

mai înalte cu 2mm și mai late cu 1mm în sens vestibulooral decât dinții restanți
 Cerințe:
 baza șablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic acoperind-o în
totalitate;
 baza șablonului să aibă o grosime de 1,5-2mm, să fie rezistentă la presiune și să nu
basculeze;
 să se îndepărteze și să se repună cu ușurință;
 marginile bazei să fie rotunjite și finisate corespunzător limitelor determinate;
 bordurile de ocluzie să fie monolite și bine solidarizate la baza șablonului
corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă și dimensiuni
corespunzătoare;
 șablonul aplicat pe model, cât și pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 13

TEMA: Modelarea PPM. Montarea dinţilor în PPM acrilice la maxilă.

1. Dinţii artificiali, varietăţi, caracteristica

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc funcţia lezată a
sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan; seamănă cu dinţii naturali la
formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu materialul bazei. Au
rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază, posedă nuanţe coloristice variate dar în
timp se colorează și sunt permeabili pentru lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei
din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii suplimentare
(cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul bazei. Dinţii din porţelan au
calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare, sunt impenetrabili la lichidul și flora
microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au
nuanţe coloristice variate, suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe pentru grupul
frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca fabricii, culoarea, dimensiunea
și forma.

2. Avantajele şi dezavantajele dinţilor din acrilate.

Avantaje: ieftin, ușor de prelucrat, ușor de adaptat în ocluzie, pot fi coloraţi, oferind un estetic
bun, fac legătură chimică cu baza;

Dezavantaje: material moale, se îmbibă cu microorganisme, se colorează, se abraziază repede;

3. Avantajele şi dezavantajele dinţilor din porţelan.

Avantaje: oferă un estetic mai bun, mai puţin retentivi pentru alimente și microorganisme, nu se
colorează așa ca cei din acrilat, mai duri, nu se abraziază așa de repede;

Dezavantaje: sunt mai scumpi, se șlefuiesc mai dificil ca acrilatul, nu fac legătură chimică cu baza.

4. Principii de alegere a dinţilor artificiali, pentru montarea în PPMA.

Să coincidă cu culoarea, forma, volumul dinţilor naturali.

5. Principiile generale de montare a dinţilor artificiali în PPMA la maxilă.

 în zonele laterale dinţii se montează pe mijlocul apofizei alveolare și perpendicular ei,

realizând contacte cu dinţii antagoniști;
 în zona frontală dinţii se montează cu restaurarea configuraţiei curburii dentare în raport de
ocluzie (cu sau fără gingie artificială);
 se montează ţinând cont de gradul de implantare, mărime, formă, linia coletului;
 dinţii din porţelan nu se șlefuiesc, pentru a nu le diminua rezistenţa și a nu le înlătura luciul;
 se montează numărul de dinţi care va asigura lichidarea spaţiului edentat;

6. Reguli de montare a dinţilor artificiali din acrilat în PPMA la maxilă.

 se șlefuiește suprafaţa cervicală și se adaptează în locul corespunzător al spaţiului edentat;

 se verifică dacă este adaptat corespunzător gradului de implantare, mărimii, formei, liniei
coletului dinţilor restanţi;
 dacă necesită retușări, acestea se fac prin șlefuire, apoi se montează la locul său;
 de dorit să nu se șlefuiască suprafaţa ocluzală, decât în cazuri excepţionale.
 vezi p. 5 ↑

7. Utilajul, instrumentele necesare la montarea dinţilor

 spirtieră, spatulă de modelat, micromotor, freză.

8. Indicaţii şi tehnica montării dinţilor fără gingie artificială.

Indicaţii: dacă apofiza alveolară este lată, dacă versantul vestibular este retentiv, scurt, dacă breșa
este mică;
Tehnica: marginea cervicală a dinţilor artificiali va face contact cu versantul apofizei alveolare.

TEMA: Proba machetei protezei parţiale mobilizabile acrilice. Modelarea definitivă.

1. Argumentarea necesităţii efectuării probei machetei PPMA şi consecutivitatea

Necesitate: se descoperă greșeli care au putut fi comise la etapele precedente;

Examinarea are loc în două etape: pe model și în cavitatea bucală;
 Pe model: verificarea contactelor intercuspidiene în simulator cu ajutorul hârtiei de
articulaţie, controlul montării: poziţia corectă a dinţilor, forma, volumul și culoarea lor,
poziţia croșetului, marginile protezei;
 În cavitatea bucală: se controlează contactele dento-dentare în poziţia de intercuspidare
maximă, care trebuie să fie multiple pe toţi dinţii artificiali și naturali restanţi, și în dinamică,
conform principiilor ocluziei dinamice;
pentru constatarea contactului bazei cu suprafaţa câmpului protetic, se face proba spatulei,
care constă în încercarea de a deplasa macheta cu vârful spatulei introduse între suprafeţele
ocluzale ale dinţilor laterali, de pe ambele hemiarcade, în timp ce pacientul menţine arcadele
dentare în poziţia de intercuspidare maximă; se verifică culoarea, forma, mărimea dinţilor
artificiali în comparaţie cu cei restanţi, montarea și poziţionarea lor în breșele edentate,
prevăzând restaurarea configuraţiei curburii dentare, gradul de vizibilitate a marginilor
incizale, liniei surâsului și liniei mediane;
 examenul fonemelor T,D,F,V,Ș,S,L,K care permite depistarea amplasării prea palatinale sau
prea vestibulare a dinţilor frontali și grosimea prea mare a bazei;
examenul dimensiunii verticale de ocluzie prin teste fiziologice și fizionomice.

2. Importanţa modelării definitive a machetei PPMA.

 se modelează morfologia versantelor apofizei alveolare și a palatului dur (efect estetic);

 se netezesc retușările făcute de medic în timpul probei;

3. Tehnica modelării definitive a machetei PPMA şi cerinţele respective.

 cu o spatulă încălzită se netezește suprafaţa machetei bazei protezei, apoi, prin răzuire și
adiţie se modelează elementele morfologice: frenuri, bride, convexităţi etc.
 suprafaţa să fie netedă, neretentivă

4. Erorile posibile la modelarea definitivă a machetei PPMA.

se poate modifica poziţia dinţilor artificiali, se poate subţia sau îngroșa prea tare grosimea bazei,
se poate modifica poziţia croșetului

5. Utilajul, instrumente şi materiale necesare pentru modelarea definitivă a machetei PPMA.

spirtieră, spatulă de modelare, perie.

6. Metodele de ambalare a machetei PPMA în chiuvetă. Caracteristica.

 Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinţii și croșetele rămân în
același inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val de gips;
 Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea inferioară iar
dinţii cu croșetele în cea superioară;
 Mixtă – se combină cele două metode.

7. Materiale pentru realizarea tiparului şi tehnica respectivă. Cerinţe către tiparul obţinut.

Materiale: Gips, apă, material de izolare

Tehnica: se ambalează modelul cu proteza, are loc priza gipsului, chiuveta se menţine în baia de
apă 5-7 minute pentru a plastifica ceara, chiuveta se deschide, ceara se spală, suprafaţa gipsului se
usucă, se aplică materialul izolant.
Cerinţe: să fie integru (fără fisuri, lipsuri); să aibă suprafeţe netede, dinţii să fie toţi la locul lor;
trebuie să fie dur, rezistent, să se deschidă și să se închidă fără a se putea fractura.

8. Tehnica de izolare a tiparului şi materialele necesare.

După ce tiparul este deschis și ceara este spălată, se lasă să se usuce, apoi se aplică prin pensulare
material de izolare (de exemplu Izocol)
9. Acrilatele termopolimerizabile şi autopolimerizabile. Componenţa. Destinaţie.

Acrilatele sunt compuse din monomer (lichid) și polimer (praf); acestea se amestecă și se obţine o
pastă care se polimerizează (întărește) în diferite condiţii: acrilatul autopolimerizabil are reagent
care iniţiază polimerizarea chimică iar cel termopolimerizabil are reagent care iniţază polimerizarea
la o temperatură anumită;
Destinat pentru confecţionarea bazei protezelor mobilizabile, coroane/punţi acrilice,
coroane/punţi mixte metalo-acrilice, rebazări, reparaţii ale bazei protezelor mobilizabile cu placă,
confecţionarea lingurilor amprentare individuale;

10. Tehnici de întroducere a acrilatului în tipar. Regimul de polimerizare.

Tehnica clasică:presare
Tehnici moderne: injectare, turnare
Regimuri de polimerizare:
 autopolimerizare – se polimerizează la temperatura camerei sau în cratiţa cu presiune într-un
bol cu apă fierbinte;
 termopolimerizare – se polimerizează la temperaturi mari, în dependenţă de indicaţiile
producătorului;
 fotopolimerizare – se polimerizează la raze de lumină; se folosește pentru modelarea
morfologiei apofizei alveolare și bolţii palatine.

11. Erorile posibile la realizarea polimerizării.

 acrilatul nu a fost suficient polimerizat – este prea elastic;

 acrilatul a fost prea mult menţinut la temperatură – este fărâmicios, nu are elasticitate, se
poate cu ușurinţă fractura;
 acrilatul a fost introdus în faza de fibre – suprafaţă rugoasă;
 acrilatul a fost introdus când deja se întărește – nu pătrunde în toate imprimările;
 în acrilat au nimerit impurităţi – ele se văd în bază;
 ELABORAREA METODICĂ Nr 14

TEMA: Modelarea PPM. Montarea dinţilor în PPM acrilice la mandibulă.

1. Dinţii artificiali, varietăţi, caracteristica

Dinţii artificiali sunt elementele principale din componenţa PPMA: ei restabilesc funcţia lezată a
sistemului stomatognat. Ei pot fi confecţionaţi din acrilat sau porţelan; seamănă cu dinţii naturali la
formă, mărime și culoare;
Dinţii acrilici sunt confecţionaţi prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu materialul bazei. Au
rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază, posedă nuanţe coloristice variate dar în
timp se colorează și sunt permeabili pentru lichidul și flora microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei
din porţelan.
Cei din porţelan sunt confecţionaţi prin ardere și necesită realizarea unor retenţii suplimentare
(cavităţi, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul bazei. Dinţii din porţelan au
calităţi fizico-chimice superioare, densitate mai mare, sunt impenetrabili la lichidul și flora
microbiană bucală, au rezistenţă mecanică mai mare, dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au
nuanţe coloristice variate, suprafeţe lucioase.
Sunt comercializaţi sub formă de garnituri, așezaţi în ceară plastică, pe plăcuţe pentru grupul
frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca fabricii, culoarea, dimensiunea
și forma.

2. Avantajele şi dezavantajele dinţilor din acrilate.

Avantaje: ieftin, ușor de prelucrat, ușor de adaptat în ocluzie, pot fi coloraţi, oferind un estetic
bun, fac legătură chimică cu baza;

Dezavantaje: material moale, se îmbibă cu microorganisme, se colorează, se abraziază repede;

3. Avantajele şi dezavantajele dinţilor din porţelan.

Avantaje: oferă un estetic mai bun, mai puţin retentivi pentru alimente și microorganisme, nu se
colorează așa ca cei din acrilat, mai duri, nu se abraziază așa de repede;

Dezavantaje: sunt mai scumpi, se șlefuiesc mai dificil ca acrilatul, nu fac legătură chimică cu baza.

4. Principii de alegere a dinţilor artificiali, pentru montarea în PPMA.

Să coincidă cu culoarea, forma, volumul dinţilor naturali.

5. Principiile generale de montare a dinţilor artificiali în PPMA la mandibulă.

 în zonele laterale dinţii se montează pe mijlocul apofizei alveolare și perpendicular ei,

realizând contacte cu dinţii antagoniști;
 în zona frontală dinţii se montează cu restaurarea configuraţiei curburii dentare în raport de
ocluzie (cu sau fără gingie artificială);
 se montează ţinând cont de gradul de implantare, mărime, formă, linia coletului;
 dinţii din porţelan nu se șlefuiesc, pentru a nu le diminua rezistenţa și a nu le înlătura luciul;
 se montează numărul de dinţi care va asigura lichidarea spaţiului edentat;

6. Reguli de montare a dinţilor artificiali din acrilat în PPMA la mandibulă.

 se șlefuiește suprafaţa cervicală și se adaptează în locul corespunzător al spaţiului edentat;

 se verifică dacă este adaptat corespunzător gradului de implantare, mărimii, formei, liniei
coletului dinţilor restanţi;
 dacă necesită retușări, acestea se fac prin șlefuire, apoi se montează la locul său;
 de dorit să nu se șlefuiască suprafaţa ocluzală, decât în cazuri excepţionale.
 vezi p. 5 ↑

7. Utilajul, instrumentele necesare la montarea dinţilor

 spirtieră, spatulă de modelat, micromotor, freză.

8. Indicaţii şi tehnica montării dinţilor fără gingie artificială.

Indicaţii: dacă apofiza alveolară este lată, dacă versantul vestibular este retentiv, scurt, dacă breșa
este mică;
Tehnica: marginea cervicală a dinţilor artificiali va face contact cu versantul apofizei alveolare.

TEMA: Realizarea tiparului, schimbul cerii în acrilat la confecţionarea PPMA şi polimerizarea.

1. Erorile posibile la modelarea definitivă a machetei PPMA.

se poate modifica poziţia dinţilor artificiali, se poate subţia sau îngroșa prea tare grosimea bazei,
se poate modifica poziţia croșetului

2. Metodele de ambalare în chiuvetă. Caracteristica.

 Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinţii și croșetele rămân în
același inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val de gips;
 Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea inferioară iar
dinţii cu croșetele în cea superioară;
 Mixtă – se combină cele două metode.

3. Materiale pentru izolarea tiparului şi tehnica respectivă, cerinţe către tiparul obţinut.

Sunt niște materiale de consistenţă vâscoasă care se aplică pe suprafaţa tiparului și au un reagent
care, în contact cu ionii de Calciu din gips, formează o peliculă; această peliculă va crea o barieră între
gips și acrilat, nepermiţându-i pătrunderea în porii tiparului; astfel, suprafaţa protezei va fi netedă și
lucioasă;
Tehnica: după spălarea cerei, tiparul este lăsat să se usuce, apoi cu ajutorul pensulei se aplică
izolant pe toată suprafaţa tiparului într-un strat subţire uniform.
Cerinţe: să fie integru (fără fisuri, lipsuri); să aibă suprafeţe netede, dinţii să fie toţi la locul lor;
trebuie să fie dur, rezistent, să se deschidă și să se închidă fără a se putea fractura, să aibă grosime
suficientă încât să asigure duritatea.

4. Tehnica de realizare a tiparului şi materialele necesare.

Tehnica:
 la nevoie, soclul modelului este șlefuit, ca să încapă în chiuvetă; se izolează în apă;
 se prepară pasta de gips și se umple inelul inferior; în gips se cufundă și modelul, așa ca gipsul
să ajungă până la marginile machetei protezei; surplusurile se elimină;
 are loc priza, după care se izolează în apă cu săpun;
 se asamblează al doilea inel, se prepară gispul și se umple chiuveta, se pune capacul; are loc
priza;
 după priză, chiuveta este menţinută în baia de apă 5-7 minute pentru a plastifica ceara, apoi
se deschide și se spală ceara cu apă fierbinte curată;
 se lasă să se usuce și se izolează.

Materiale: gips, apă, material de izolare.

5. Acrilatele termopolimerizabile şi autopolimerizabile. Componenţa şi destinaţie.

Acrilatele sunt compuse din monomer (lichid) și polimer (praf); acestea se amestecă și se obţine o
pastă care se polimerizează (întărește) în diferite condiţii: acrilatul autopolimerizabil are reagent
care iniţiază polimerizarea chimică iar cel termopolimerizabil are reagent care iniţază polimerizarea
la o temperatură anumită;
Destinat pentru confecţionarea bazei protezelor mobilizabile, coroane/punţi acrilice,
coroane/punţi mixte metalo-acrilice, rebazări, reparaţii ale bazei protezelor mobilizabile cu placă,
confecţionarea lingurilor amprentare individuale;

6. Tehnici de întroducere a acrilatului în tipar.

Tehnica clasică:presare (acrilatul se introduce în chiuvetă și se presează);

Tehnici moderne: injectare (acrilatul fierbinte este introdus sub presiune printr-un canal în tipar),
turnare (acrilatul în stare lichidă se introduce în supraamprentă printr-un orificiu);

7. Polimerizarea. Regimul de polimerizare.

Polimerizarea este procesul prin care acrilatul se schimbă din stare plastică în stare solidă.
Regimuri de polimerizare:
 autopolimerizare – se polimerizează la temperatura camerei sau în cratiţa cu presiune într-un
bol cu apă fierbinte;
 termopolimerizare – se polimerizează la temperaturi mari, în dependenţă de indicaţiile
producătorului;
 fotopolimerizare – se polimerizează la raze de lumină; se folosește pentru modelarea
morfologiei apofizei alveolare și bolţii palatine.
8. Erorile posibile la realizarea tiparului.

 fisuri, fracturi, pori;

 la deschidere jumătăţile tiparului se ating;
 pereţii tiparului au grosime mică;
 dinţii sunt prea aproape de capac;
 ceara a intrat în porii tiparului;
 nu s-a izolat bine;
 au căzut dinţi, croșete.

9. Tehnica de dezambalare a PPMA din chiuvetă.

Dezambalarea se face cu atenţie ca să nu se fractureze proteza; se aplică lovituri ușoare cu

ciocanul asupra chiuvetei până când gipsul se fracturează, apoi, cu bisturiul se elimină resturile de
gips de pe suprafeţele protezei.
 ELABORAREA METODICĂ N 15

TEMA: Ambalarea machetei protezei parțial mobilizabile scheletate. Polimerizarea.

Dezambalarea.

1. Tehnicile de ambalare în chiuvetă.

 Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinții și croșetele rămân în
același inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val de gips;
 Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea inferioară iar
dinții cu croșetele în cea superioară;
 Mixtă – se combină cele două metode.

2. Probleme ce pot apărea în timpul ambalării în chiuvetă.

 soclul modelului este prea voluminos – se soclează;

 macheta are înălțime prea mare – soclul se șlefuiește;
 macheta este prea lată și nu încape în chiuvetă – se amplasează pe diagonală sau se ia o
chiuvetă mai mare;
 gipsul se întărește prea repede – se repetă ambalarea;
 suprafața gipsului se primește rugoasă sau retentivă – se depune ceară.

3. Procesul de polimerizare. Tehnici. Materiale.

Polimerizarea este procesul prin care acrilatul se schimbă din stare plastică în stare solidă.
Regimuri de polimerizare:
 autopolimerizare – se polimerizează la temperatura camerei sau în cratița cu presiune într-un
bol cu apă fierbinte;
 termopolimerizare – se polimerizează la temperaturi mari, în dependență de indicațiile
producătorului;
 fotopolimerizare – se polimerizează la raze de lumină; se folosește pentru modelarea
morfologiei apofizei alveolare și bolții palatine.

4. Tehnica de izolare a tiparului şi materialele necesare.

Sunt niște materiale de consistență vâscoasă care se aplică pe suprafața tiparului și au un reagent
care, în contact cu ionii de Calciu din gips, formează o peliculă; această peliculă va crea o barieră între
gips și acrilat, nepermițându-i pătrunderea în porii tiparului; astfel, suprafața protezei va fi netedă și
lucioasă;
Tehnica: după spălarea cerei, tiparul este lăsat să se usuce, apoi cu ajutorul pensulei se aplică
izolant pe toată suprafața tiparului într-un strat subțire uniform.

5. Acrilatele termopolimerizabile şi autopolimerizabile. Componența. Destinație.

Acrilatele sunt compuse din monomer (lichid) și polimer (praf); acestea se amestecă și se obține o
pastă care se polimerizează (întărește) în diferite condiții: acrilatul autopolimerizabil are reagent
care inițiază polimerizarea chimică iar cel termopolimerizabil are reagent care inițază polimerizarea
la o temperatură anumită;
 Destinat pentru confecționarea bazei protezelor mobilizabile, coroane/punți acrilice,
coroane/punți mixte metalo-acrilice, rebazări, reparații ale bazei protezelor mobilizabile cu placă,
confecționarea lingurilor amprentare individuale;

6. Tehnici de întroducere a acrilatului în tipar. Regimul de polimerizare.

Tehnica clasică:presare (acrilatul se introduce în chiuvetă și se presează);

Tehnici moderne: injectare (acrilatul fierbinte este introdus sub presiune printr-un canal în tipar),
turnare (acrilatul în stare lichidă se introduce în supraamprentă printr-un orificiu);

7. Erorile posibile la realizarea polimerizării.

 acrilatul nu a fost suficient polimerizat – este prea elastic;

 acrilatul a fost prea mult menținut la temperatură – este fărâmicios, nu are elasticitate, se
poate cu ușurință fractura;
 acrilatul a fost introdus în faza de fibre – suprafață rugoasă;
 acrilatul a fost introdus când deja se întărește – nu pătrunde în toate imprimările;
 în acrilat au nimerit impurități – ele se văd în bază;

8. Tehnicile de dezambalare. Caracteristica.

Dezambalarea se face cu atenție ca să nu se fractureze proteza; se aplică lovituri ușoare cu

ciocanul asupra chiuvetei până când gipsul se fracturează, apoi, cu bisturiul se elimină resturile de
gips de pe suprafețele protezei.
 ELABORAREA METODICĂ Nr 16

TEMA: Prelucrarea mecanică, şlefuirea şi lustruirea protezei parţiale mobilizabile.

1.Instrumente şi materiale folosite la prelucrarea mecanică a PPM.

motor, micromotor, piatră, freză, hârtie abrazivă, perie, puf; pastă de lustruit.

2.Instrumentele şi materialele folosite la şlefuirea PPM.

motor, micromotor, piatră, freză, hârtie abrazivă

3.Utilajul, instrumente şi materiale necesare la lustruirea PPM.

motor, micromotor, perie, puf; pastă de lustruit.

4.Tehnica lustruirii bazei PPM.

peria este montată la mandrina motorului, motorul este pus în funcțiune, se depune pastă pe
perie; se apropie proteza de peria în mișcare și se menține puțin câte puțin; nu se menține timp
îndelungat pentru a evita supraîncălzirea și deteriorarea suprafeței protezei; se fac traiectorii în toate
direcțiile, pentru a evita formarea liniilor de șlefuire; la fel se procedează și cu puful.

5.Tehnica lustruirii elementelor de agregare a PPM.

se face cu atenție cu un polipant mic în formă de disc sau creion montat la mandrina
micromotorului; ulterior, se lustruiește cu peria și pastă de lustruit, apoi se finisează cu puful.

6.Componența pulberii de lustruire a bazei protezei.

Pulbere fină de piatră ponce, cuarț, feldspat, cretă

7.Componența pastei de lustruire a elementelor de agregare.

Pulberi extrafine ale oxizilor metalici înglobați în grăzimi liante (stearină, parafină, seu de oi,
silicon). Pastele ce conțin oxid de crom (verde) sunt pentru aliaje inobile, pastele ce conțin oxizi de
fier (roșie) sunt pentru acrilat și aliaje nobile.

8.Curățarea ultrasonică.

Se face într-un aparat care transformă curentul electric de înaltă frecvență în unde ultrasonore.
Aparatul are o cuvă în care se toarnă apă sau soluție dezinfectantă care poate fi rece sau caldă.
Ultrasunetele oferă cea mai bună curățire, eliminând toate surplusurile de material ambalant, pastă
de lustruit.