ELABORAREA METODICĂ № 1

TEMA: Edentaţia parţială întinsă. Indicaţii la tratamentul protetic cu

proteze parţiale mobilizabile.
1. Noțiunea de edentaţie parţială întinsă.
Edentaţia parţială întinsă este dereglarea integrităţii arcadei dentare prin
lipsa a
mai mult de 6 dinţi.
2. Clasificarea edentaţiei parţiale după Kennedy.
Clasa I: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșelor
bilaterale terminale, adică mărginite de dinţi numai mezial.
Clasa II: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a unei
breșe unilaterale terminale, adică mărginită de dinţi numai mezial.
Clasa III: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșei
laterale intercalate, adică mărginite de dinţi și mezial și distal.
Clasa IV: include arcadele dentare edentate parţial cu prezenţa obligatorie a breșei
numai în zona frontală.
Primele 3 clase sunt împărţite în câte 4 subdiviziuni, în dependenţă de numărul
breșelor în zona dinţilor restanţi.
*(De ex: dacă pe o arcadă dentară cu lipsa bilaterală a toturor molarilor mai este
prezentă o breșă în zona frontală sau la nivelul premolarilor, este edentaţie de clasa
I
subdiviziunea 1, dacă sunt 2 breșe – subdiviziunea 2, dacă 3 breșe – subdiviziunea
3, 4 breșe – subdiviziunea 4.)
*Dacă lipsesc molarii III nu este edentaţie.

3. Indicaţii la tratamentul protetic cu proteze parţiale mobilizabile

scheletate.
● edentaţii frontale extinse;
● incapacitatea dinţilor limitrofi breșei de a suporta presiunea masticatorie;
● adolescenţi în perioada de formare a sistemului stomatognat;
● resorbţie accentuată a apofizei alveolare;
● necesitatea utilizării protezelor provizorii.
4. Avantajele protezelor partiale mobilizabile scheletate.
•Au capacitatea de a reda funcționalitatea și morfologia sistemului dentar și
maxilar;
• Pentru pacienții cu mulți dinți lipsă, aceste proteze reprezintă o soluție mai puțin
invazivă;
• Aceste tipuri de proteze corectează eficient trăsăturile fizionomice și ofera
plenitudine buzelor și obrajilor;
• Sunt recomandate în cazul edentației din maxilarul inferior, mai ales dacă se pot
salva o serie de dinți naturali;
• Protezele mențin relația dintre maxilă și mandibulă;
• Împiedică deplasarea dinților rămași către spațiile edentate;
• Îmbunătățesc confortul, mai ales prin sporirea gradului de stabilitate.
• Are o durată mai mare de utilizare, pana la 10–15 ani;
• Cadrul metalic împiedică riscul deteriorării accidentale a protezei;
• Se pot completă cu alți dinți artificiali, în caz de extracții neprevăzute ulterioare.
5. Dezavantajele protezelor parțiale mobilizabile scheletate:
 țesul muco-osos al câmpului protetic nu este adaptat pentru suportarea
presiunilor masticatoare și ca rezultat se agravează procesul de atrofie a acestui
substrat;
 aplicarea protezei pe cîmpul protetic provoacă tendința de inflamație a
mucoasei sau chiar și apariția eroziunii cornice a epiteliului pe întreaga
suprafață de sprijin;
 marginea protezei transmite forte orizontale nocive asupra ndinților restanți;
 la înfundarea protezei pe cîmpul protetic croșetele pot traumatiza festonul
gingival, cît și smalțul dinților –stîlpi;
 baza protezei este voluminoasă, ocupă o suprafață întinsă a mucoasei și poate
adduce la dereglarea funcțiilor senzoriale și fonetice.
6. Ce numim cîmp protetic şi caracteristica lui în dependenţă de forma
edentaţiei.
Câmp protetic este totalitatea de elemente ale sistemului stomatognat care
vine în
contact cu proteza: dinţii restanţi, apofizele alveolare edentate, bolta palatină,
mucoasa cavităţii bucale. După structura morfologică și funcțională, elementele
câmpului protetic sînt clasificate în două grupe: 1) dinții restanți cu parodontul lor,
care alcătuiesc suportul dentoparodontal; 2) fibromucoasa și oasele maxilarelor,
care alcătuiesc suportul muco-osos.
Caracteristica:
● topografia: breșa poate fi situată în zona frontală, laterală sau mixt
(frontolateral);
● poate fi una sau mai multe breșe;
● poate oferi suport dento-parodontal, muco-osos sau mixt;
● dinţii stâlpi au funcţia de ancorare, menţinere și stabilizare a protezei: un număr
mai mare de dinţi restanţi asigură o mai bună stabilitate a protezei, dar este
importantă și repartizarea acestora: dinţii grupaţi oferă o mai mică stabilitate
decât dinţii repartizaţi în diferite locuri;
● Suportul dento-parodontal depinde de rezistenţa dintelui: starea parodontului,
gradul de implantare a rădăcinii în alveolă, morfologia radiculară, raportul
dinte- rădăcină;
● o importanţă mare o are poziţia de implantare a dintelui, care se poate modifica
în dependenţă de vârstă, structura apofizei alveolare, anomalii de poziţie
primare, contactele cu dinţii antagoniști, timpul ce s-a scurs de la extracţia
dinţilor;
7. Caracteristica morfologiei coronare a dinţilor restanţi.
Dinţii restanţi asigură stabilitatea protezei pe câmpul protetic. Dinţii stâlpi
asigură ancorarea, menţinerea și stabilizarea protezei datorită morfologiei
coronare: suprafeţele vestibulară și orală sunt convexe în dublu sens: vertical și
orizontal. În sens orizontal la trasarea ecuatorului protetic coroana are o zonă
supraecuatorială (cuprinsă între ecuatorul protetic și suprafaţa ocluzală) unde se
plasează elementele rigide ale croșetelor și o zonă subecuatorială (de la ecuator
protetic la colet) unde sunt plasate segmentele elastice ale croșetelor. Zona
supraecuatorială se opune mișcării de înfundare pe cîmpul protetic, zona
subecuatorială se opune tendinţei de desprindere de pe câmpul protetic.
De asemenea prezintă interes fosetele proximale în vederea amplasării
pintenilor ocluzali și ambrazurile incizale în vederea amplasării gheruţelor incizale.
8. Caracteristica suportului muco-osos și dento-paradontal.
Suportul muco-osos este compus din fibromucoasă și suportul osos.
Fibromucoasa este aderentă la os, este formată din ţesut pavimentos pluristratificat
de tip malpighian cu o grosime și elasticitate variabilă în dependenţă de zonă.
Fibromucoasa poate fi grupată în 4 clase:
1. sănătoasă cu grosime și rezilienţă moderată, amortizează șocurile care apar în
decursul masticaţiei și reduce tendinţa de deplasare a protezei;
2. atrofiată, subţire, rezilienţă redusă, inaptă să suporte presiuni masticatorii –
influenţează nefavorabil actul de masticaţie;
3. groasă friabilă, grad mare de rezilienţă care favorizează deplasarea protezei
4. hipertrofiată, mobilă – o fixare foarte slabă a protezei
După Liund în dependenţă de gradul de rezilienţă a mucoasei la maxilă sunt
4 zone:
1. zona fibroasă periferică - coama apofizelor alveolare – rezilienţă scăzută;
2. zona fibroasă mediană – sutura intermaxilară – mucoasa subţire, aderentă,
sensibilă la presiuni;
3. zona rugilor palatine transverse – treimea anterioară a bolţii palatine – mucoasă
cu ţesut adipos subiacent – rezilienţă medie;
4. zona glandulară – treimea posterioară a bolţii palatine – grad mare de rezilienţă
Cu cât este mai mare grosimea stratului mucos și submucos cu atât este mai mare
presiunea pe care o pot suporta.
Suportul osos oferă sprijin favorabil sau nefavorabil în dependenţă de dimensiunile
și forma apofizei alveolare și a boltei palatine: poate fi atrofiat sau hipertrofiat.
 La maxilă apofizele alveolare sunt grupate în 4 clase:
1. înalte, retentive, cu versante vestibulare și orale extinse, paralele între ele, fără
exostoze;
2. medii, cu versante vestibulare ușor oblice prin pierdere se substanţă osoasă;
3. cu valoare protetică slabă – resorbţie accentuată;
4. cu valoare protetică negativă – denivelate, dispărute parţial sau total,
incongruente, suprafaţă mucozală redusă
Tuberozităţile maxilare pot fi:
● favorabile, retentive, cu versante paralele între ele;
● de valoare medie, acceptabile, cu relief perceptibil – favorabil
pentru stabilizarea protezei;
● valoare negativă – absenţa oricărui relief – inapt pentru asigurarea stabilităţii
protezei;
● care au retentivitate prea mare și necesită corectare chirurgicală;
Bolta palatină poate fi:
● extinsă cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutură intermaxilară
insensibilă – sprijin calitativ pentru proteză;
● valoare protetică medie suficient de largă dar cu sutura intermaxilară sensibilă;
● valoare protetică slabă – suprafaţă ogivală – absenţa suprafeţelor orizontale și
prezenţa a două versante oblice inapte să asigure stabilizarea
La mandibulă apofizele alveolare pot fi cu valoare protetică bună, medie,
scăzută, negativă. Tuberculii piriformi pot fi favorabili, mai puţin favorabili, cu
valoare protetică scăzută și valoare negativă. La aprecierea suportului osos se ia în
consideraţie relieful și structura osoasă.
9. Varietăţi de proteze mobilizabile.
 Acrilice totale
 Acrilice parțiale cu placă
 Scheletate cu carcass metallic
 Scheletate cu carcass elastic (biodentaplast)
 Elastice
 Punți mobilizabile