SUPRAPROTEZAREA TOTALĂ AMOVIBILĂ

DEFINIŢIE. TERMINOLOGIE
Definiţie: Supraprotezarea reprezintă un procedeu de restaurare protetică
mobilă a edentaţiei subtotale sau totale, caracterizată prin confecţionarea unei
proteze totale, care pe faţa mucozală prezintă lăcaşuri corespunzătoare dinţilor
restanţi sau implanturilor. Dinţii restanţi (respectiv implantele) sunt utilizaţi, fie
izolaţi (prevăzuţi cu sisteme cu capse, magneţi sau telescoape), fie solidarizaţi prin
sisteme speciale (bare cu călăreţi), conferind astfel aparatului protetic, un sprijin, o
menţinere şi o stabilitate superioară unei proteze totale convenţionale.
În cazul supraprotezărilor pe dinţi naturali se indică păstrarea cu precădere a
rădăcinilor dentare sănătoase, în timp ce coroanele sunt amputate epigingival; în
acest fel, braţul de rezistenţă al dintelui devine mai mare decât cel de forţă,
conservându- l mai mult timp pe arcadă. În acest sens, fiecare dinte trebuie evaluat
cu atenţie, tratat corect endodontic şi apoi preparat în vederea supraprotezării.
Terminologie: În literatura de specialitate există mai mulţi termeni care
definesc supraprotezarea:
în literatura engleză sunt utilizaţi termenii: overlay denture, overdenture şi
superimposed prothesis;
în literatura germană: coverdenture şi deck prothesen;
în literatura franceză: prothèse composite, prothèse amovible complete.
Termenul de overlay defineşte o proteză mobilizabilă care prezintă o extensie
metalică sau polimerică peste suprafeţele incizale/ ocluzale ale dinţilor restanţi.
Termenul overdenture (supraprotezare) semnifică o proteză care se sprijină pe
ţesuturi moi şi dure (os, rădăcini sau dinţi restanţi).
Termenul de proteză totală telescopată este atribuit unui sistem de cape
primare, capele secundare fiind incluse în proteză. Pentru desemnarea acestui tip de
proteze, literatura anglo-saxonă foloseşte termenul de overdenture, cea germană de
hibridprothese (proteză hibridă), iar francezii prothèse composite.

Prezenţa pe arcade a unor dinţi restanţi, permite proteticianului să aleagă una

din următoarele variante terapeutice:
• soluţie conjunctă (punte totală);
• soluţie mixtă (cu elemente conjuncte şi proteză parţială acrilică sau scheletată
cu elemente obişnuite de menţinere, sprijin şi stabilizare);
• soluţie compozită (cu elemente conjuncte şi proteză scheletată cu elemente
speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare);

• soluţie totală amovibilă acrilică convenţională, după extracţia tuturor dinţilor

restanţi, dacă aceştia nu mai au valoare protetică;
• supraprotezare pe dinţi restanţi.
 Pentru a uşura această alegere au fost emise o serie de postulate, şi anume:
▪ soluţia conjunctă ( puntea dentară) este indicată în toate cazurile în care
există dinţi restanţi sănătoşi , cu o distribuţie uniformă pe arcada dentară, cu un
raport coroană-rădăcină favorabil şi care, în urma examenelor paraclinice, arată că
aceştia sunt apţi pentru a suporta sarcini suplimentare .
▪ soluţia mixtă sau compozită este indicată în edentaţiile termino-terminale, în
edentaţiile laterale întinse (cu număr mare de dinţi absenţi, uneori în regiunea
frontală din considerente fizionomice sau în cazul unor rezorbţii avansate ale crestei
edentate).
▪ supraprotezarea se impune în edentaţiile subtotale ale unui maxilar, cu
suport dento-parodontal şi muco-osos deficitar, cu retentivităţi reduse, cărora li se
opun pe arcada antagonistă, dinţi naturali sau restaurări protetice fixe sau parţial
mobilizabile.
▪ protezarea totală amovibilă este indicată în locul supraprotezării la pacienţii
necooperanţi şi cu igienă deficitară orală.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE SUPRAPROTEZARE TOTALĂ

A. În funcţie de substructurile de sprijin ale supraprotezării:
1. supraprotezare pe dinţi restanţi;
2. supraprotezare pe implanturi.

B. În funcţie de sistemele utilizate în supraprotezare:

1. supraprotezare simplă, care utilizează dinţi sau resturi radiculare, trataţi
corect endodontic. Resturile radiculare pot fi tratate prin:
a. obturaţii (din amalgam sau din materiale compozite) în porţiunea coronară
a canalelor;
b. acoperite cu cape metalice (prevăzute cu pivot intraradicular) cimentate pe
dinte.
2. supraprotezare cu sisteme speciale(capse, bare, magneţi, telescoape),
aplicate pe dinţi, sau pe resturi radiculare tratate endodontic. Sistemele speciale pot
fi: a. sisteme extracoronare;
b. sisteme intracoronare;
c. sisteme intercoronare.

C. În funcţie de perioada în care se realizează supraprotezarea:

a. supraprotezare imediată,cu caracter provizoriu (o proteză parţial
amovibilă, transformată în proteză totală aplicată peste ultimii dinţi restanţi;
b. supraprotezare tardivă.
 AVANTAJELE SUPRAPROTEZĂRII TOTALE PE DINŢI RESTANŢI,
COMPARATIV CU CELE ALE PROTEZĂRII CONVENŢIONALE

Supraprotezarea pe dinţi naturali prezintă o serie de avantaje, atât pentru

confortul pacientului, cât şi pentru medic:
1. Reducerea ratei de rezorbţie a crestelor edentate, prin stimulularea
funcţională a osului alveolar de la nivelul ultimilor dinţilor restanţi.

2. Creşterea valorii protetice a câmpului protetic, prin menţinerea unor zone

retentive naturale ale crestei alveolare, în dreptul dinţilor prezenţi:
a. Menţinerea: În protezarea parţială convenţională, dinţii restanţi prevăzuţi cu
mijloace speciale de retenţie, împreună cu retentivitatea versantului vestibular al
crestei de la acest nivel, reprezintă factori importanţi care se opun tendinţelor de
desprindere a protezei, deşi lipseşte succiunea internă. Situaţia care prezintă însă
dinţii restanţi grupaţi unilateral pe arcadă, sau prezenţi numai în zona frontală, este
nefavorabilă pentru o bună menţinere a protezei parţiale pe câmp, aceasta având
tendinţa de a se desprinde după linia croşetelor.
În astfel de situaţii, supraprotezarea totală pe dinţi restanţi, prin realizarea
amputării coronare şi obţinerea unei închideri marginale optime, crează condiţii
favorabile de menţinere, prin creşterea a succiunii interne a piesei protetice.
b. Sprijinul unei supraprotezări totale este mult îmbunătăţit, comparativ cu cel
al unei proteze totale convenţionale. Datorită prezenţei dinţilor, acest sprijin se
realizează pe o suprafaţă mai mare, este mixt, atât dento-parodontal, cât şi muco-
osos, ceea ce asigură o distribuţie uniformă a presiunilor masticatorii la nivelul
întregului câmp protetic. În plus, stimularea funcţională a osului alveolar contribuie
la scăderea ratei de atrofie şi rezorbţie, conservându-i parametrii dimensionali pe o
perioadă mai îndelungată de timp.
c. Stabilitatea unei supraproteze totale este mult îmbunătăţită, comparativ cu
a unei proteze totale convenţionale, datorită prezenţei dinţilor restanţi şi a proceselor
lor alveolare (mai înalte şi mai late), care constituie retentivităţi naturale
suplimentare, ce se opun tendinţelor de destabilizare a piesei protetice.
3. Menţinerea feedback-ului senzorial, prin păstrarea proprioceptorilor
parodontali din parodonţiul dinţilor restanţi, care controlează, prin intermediul unor
mecanisme complexe, exercitarea funcţiilor esenţiale ale sistemului stomatognat:
masticaţia, fizionomia, fonaţia, deglutiţia, funcţia de automenţinere.
4. Creşterea eficienţei funcţionale: masticatorii şi fizionomice
a. Creşterea eficienţei masticatorii la pacienţii supraprotezaţi, comparativ cu
cei protezaţi total amovibil convenţional, datorită prezenţei unor dinţi restanţi pe
arcadă, a ligamentelor parodontale şi a proprioceptorilor de la acest nivel, care
reprezintă verigi ale feedback-ului senzorial. Stabilitatea mai bună a supraprotezei şi
transmiterea forţelor masticatorii şi dento-parodontal (nu numai muco-osos),
îmbunătăţeşte sensibilitatea tactilă şi performanţa neuro-musculară, pacientul fiind
capabil să exercite forţe masticatorii mai mari şi cu un control mai precis al acestora.
În plus, marginile protezei de la nivelul dinţilor restanţi, nu necesită extinderea lor
până în fundurile de sac şi deci, nu vor provoca leziuni de decubit şi disconfort
pacientului.
b. Păstrarea memoriei ocluzale. Unităţile dento- parodontale restante au şi
valoare funcţională ocluzală, prin calitatea propriocepţiei şi a memoriei ocluzale.
La subiectul dentat, propriocepţia este asigurată de receptorii aflaţi în
ligamentele dento-parodontale, muşchi, tendoane, os alveolar, ATM, determinând
poziţiile mandibulei în timpul exercitării funcţiilor. Reflexul ocluzal apare o dată cu
erupţia dinţilor şi se află la originea relaţiilor mandibulo-craniene.
La edentatul total, rolul proprioceptorilor este preluat de exteroceptorii
prezenţi la nivelul mucoasei, care realizează o percepţie mult mai redusă.
Memoria ocluzală este reprezentată de engrama mişcărilor mandibulare,
constituită pe baza informaţiilor culese şi transmise de proprioceptorii parodontali.
Prezenţa structurilor proprioceptive parodontale va contribui, în supraprotezare, la
obţinerea unor poziţii intermaxilare mai sigure şi mai stabile.
c. Stimularea secreţiei salivare. Păstrarea unor dinţi restanţi sub proteze are
efecte favorabile asupra secreţiei glandelor salivare, receptorii parodontali având un
rol indirect şi în stimularea reflexului salivar, prin reglarea tipului şi amplitudinii
mişcărilor mandibulare.
d. Creşterea valorii estetice a protezării. La om, fizionomia are un rol
deosebit de important în integrarea lui în societate, fiind considerată o funcţie psiho-
socială. Tulburările fizionomice care apar la edentatul subtotal sunt deosebit de
grave şi de evidente, atât pentru pacient, cât şi pentru anturajul său, fiind determinate
de modificarea schemei corporale individuale. Astfel, imaginea pe care fiecare
individ şi-o creează despre sine, devine mult diferită de imaginea propriei înfăţişări,
ceea ce determină apariţia de tulburări şi rupturi generatoare de nevroze şi psihoze.
La aceste dezechilibre contribuie şi instalarea sindromului de amputaţie, care este
cu atât mai nociv, cu cât sectorul absent, amputat, se află la nivelul cavităţii orale,
sector de localizare a afectivităţii şi zonă de colaborare cu semenii.
Principalele probleme legate de refacerea funcţiei fizionomice la
edentatul subtotal sunt legate tipul de protezare:
Dacă dinţii restanţi, de obicei frontali, sunt păstraţi ca atare pe arcadă, ei
trebuie să se armonizeze perfect (din punct de vedere al culorii şi al morfologiei) cu
dinţii artificiali ai protezei parţiale, fapt greu de realizat datorită modificărilor
cromatice ale dinţilor naturali produse în timp; în plus, migrarea dinţilor restanţi,
consecutiv edentaţiei sau parodontopatiei crează probleme în poziţionarea corectă a
dinţilor frontali artificiali.
Dacă dinţii restanţi sunt utilizaţi ca stâlpi într-o supraprotezare, toate aceste
inconveniente sunt îndepărtate, funcţia fizionomică fiind refăcută în totalitate.
Redimensionarea corectă a etajului inferior al feţei, în relaţie de ocluzie
centrică, (care la edentatul subtotal este micşorată prin pierderea contactelor dento-

4
dentare din zona laterală) este mai uşor de realizat printr-o supraprotezare, decât
printr-o protezare parţială convenţională.
Funcţia fizionomică, refăcută printr-o protezare parţială amovibilă, poate fi
afectată de vizibilitatea croşetelor şi a şeilor protetice din zona frontală, fapt care nu
se întâmplă în cazul unei supraprotezări pe dinţi restanţi.
Prezenţa versantului vestibular al şeii protetice, în zona frontală, poate
modifica aspectul fizionomic al buzei superioare, atât în cazul protezării parţiale, cât
şi în cazul supraprotezării pe dinţi restanţi.
5. Reducerea traumei psihologice
Chiar dacă, în timpul vieţii, individul pierde cu uşurinţă dinţii datorită unor
cauze ce ţin de lipsa de igienă orală, neglijenţa privind prezentarea la controalele
periodice profilactice, acceptarea unor extracţii dentare intempestive, etc., pierderea
ultimilor dinţi restanţi poate determina însă un şoc emoţional puternic, constituind o
adevărată traumă psihologică.
Experienţa clinică a arătat că cei mai mulţi pacienţi, ajunşi în această etapă, îşi
exprimă dorinţa de a păstra necondiţionat aceşti dinţi, chiar dacă ei nu mai prezintă o
valoare protetică, respingând soluţia terapeutică de protezare total amovibilă
convenţională. De aceea, păstrarea pe arcadă a unor dinţi reziduali, (chiar şi acoperiţi
de o proteză totală), va diminua acest stress psihologic, va permite o adaptare mai
uşoară şi va pregăti pacientul în timp, pentru soluţia total amovibilă convenţională.
6. Supraprotezarea totală are avantaje şi asupra conservării dinţilor restanţi
mai mult timp pe arcadă. Amputarea coronară modifică raportul coroană clinică-
rădăcină, în favoarea rădăcinii, micşorând astfel braţul forţei şi crescând braţul
rezistenţei dintelui, care se comportă ca o pârghie de gradul I. Forţele masticatorii
vor avea astfel, o direcţie predominant verticală, în axul rădăcinii şi vor dispărea
componentele nocive, orizontale şi de torsiune, aşa numitele „forţe extractoare de
dinţi”.
7. Dinţii utilizaţi ca stâlpi într-o supraprotezare au rolul de stopuri verticale
pentru baza protezei, prevenind înfundarea ei şi protejând astfel structurile de sprijin
subiacente ale câmpului protetic, de forţe excesive care ar accelera rezorbţia
alveolară; la acest efect profilactic concură şi stabilitatea şi retenţia mai bună a
supraprotezei, comparativ cu proteza total amovibilă convenţională, prin
transmiterea uniformă a solicitărilor la nivelul osului alveolar.
8. După supraprotezare, relaţiile mandibulo-craniene şi în special
dimensiunea verticală de ocluzie se menţine mai mult timp în limitele normale.
9. Incidenţa leziunilor de decubit este mai redusă în cazul supraprotezării,
decât în cazul protezării convenţionale.
10. Un alt avantaj al supraprotezării este acela că, dacă una dintre rădăcinile
păstrate îşi pierde cu timpul valoarea protetică şi este extrasă, nu este necesară
refacerea integrală a piesei protetice, ci numai completarea ei cu material acrilic pe
faţa mucozală, în lăcaşul corespunzător dintelui extras.
 11. O supraproteză parţială poate fi uşor transformată în proteză totală
imediată, având avantajele similare acesteia.
12. Reparaţiile unei supraproteze totale sunt mai uşor de realizat şi mai puţin
costisitoare decât cele ale unei proteze scheletizate.

2. DEZAVANTAJELE SUPRAPROTEZĂRII PE DINŢI RESTANŢI

Dezavantajele supraprotezării sunt relativ puţine, comparativ cu multiplele
avantaje ale acestei soluţii terapeutice.
1. Preţul de cost al unei supraprotezări este mult mai ridicat, comparativ cu
cel al unei proteze totale convenţionale, deoarece implică manopere clinice şi
tehnologice suplimentare: endodontice, parodontale, preparări radiculare laborioase,
realizarea de suprastructuri metalice turnate.
2. Supraprotezele sunt mult mai fragile şi deci mai susceptibile la fracturi decât
protezele totale, deoarece, având un sprijin şi o stabilitate crescută, permit
pacientului să dezvolte forţe masticatorii mai mari.
3. Supraprotezele sunt mai voluminoase în cavitatea orală, decât protezele
totale convenţionale, deoarece prezintă sisteme speciale de menţinere şi stabilizare.
4. Dinţii stâlpi ai supraprotezei sunt vulnerabili la agenţii patogeni din
cavitatea orală. Majoritatea pacienţilor cu indicaţii de supraprotezare sunt persoane
vârstnice, cu abilităţi fizice reduse, cu igienă orală deficitară şi de aceea
susceptibilitatea la carii este mult mai crescută. În scopul prevenirii leziunilor
carioase, ca şi a îmbolnăvirii parodonţiului dinţilor restanţi sunt necesare strategii de
consiliere nutriţională, respectarea unui program susţinut de igienă orală, aplicaţii
topice de fluor şi un protocol strict al controalelor periodice bianuale ale pacientului.
5. Metoda supraprotezării presupune parcurgerea mai multor etape clinico-
tehnologice, ceea ce, pentru pacient înseamnă mai multe vizite la cabinet, iar pentru
medic, mai mult timp alocat pentru finalizarea tratamentului.

3. INDICAŢIILE GENERALE ALE SUPRAPROTEZĂRII PE DINŢI RESTANŢI

Supraprotezările de tip overlay, parţiale sau totale, sunt indicate la pacienţii
cu: - puţini dinţi restanţi pe arcadă;
- abrazie severă;
- anomalii congenitale asociate cu anodonţii;
- anomalii de creştere şi dezvoltare ale maxilarelor, cu decalaje sagitale
şi transversale mari, ce nu permiteau o corecţie chirurgicală ortognatică.
În prezent, majoritatea proteticienilor sunt adepţii conceptului conservator, (de
conservare a structurilor tisulare ale câmpului protetic: dinţi, resturi radiculare,
parodonţiu, os alveolar), conform căruia, posibilitatea de a menţine un număr de
dinţi pe arcadă în vederea supraprotezării este luat în consideraţie, ori de câte ori
există o indicaţie de extracţie.
În concluzie, supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată la două categorii
mari de pacienţi:
 I. Pacienţi cu puţini dinţi restanţi pe arcadă(edentaţi parţial întins
sau subtotal;
II. Pacienţi diagnosticaţi cu dentiţie sever compromisă, cu aşa-numita
dentiţie mutilantă.

3.1. INDICAŢIILE SUPRAPROTEZĂRII LA PACIENŢII CU PUŢINI DINŢI

RESTANŢI PE ARCADĂ
1. În funcţie de vârsta cronologică a pacientului:
a. supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată indiferent de vârsta
pacientului, dacă situaţia clinică o impune, dar, cu cât pacientul este mai tânăr, cu
atât această soluţie protetică este mai indicată, iar rezultatele sunt mai bune;
b. supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată la pacienţii vârstnici, care
prezintă dificultăţi de coordonare neuro-musculară şi la care se anticipează
probleme de adaptare psiho-somatică la o protezare totală amovibilă convenţională.
2. În funcţie de starea generală a pacientului:
a. supraprotezarea pe dinţi restanţi reprezintă o soluţie de elecţie în cazul
pacienţilor cu afecţiuni generale, la care sunt contraindicate extracţiile dentare.
b. supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată la persoanele cu tulburări
psihice, chiar în prezenţa unui număr mai mare de dinţi, deoarece:
- reduce numărul şedinţelor de tratament;
- înlătură dificultăţile de adaptare şi cele de inserţie şi dezinserţie a piesei
protetice, comparativ cu o protezare scheletizată;
- îmbunătăţeşte stabilitatea protezei, comparativ cu proteza totală
convenţională.
3. În funcţie de localizarea maxilară/mandibulară a edentaţiei subtotale:
a. supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată mai frecvent la mandibulă,
deoarece suprafaţa de sprijin protetic este deficitară, retentivităţile osoase ale
câmpului protetic sunt adesea desfiinţate datorită rezorbţiei alveolare şi în
consecinţă, o proteză totală mandibulară nu va avea condiţii optime de menţinere,
sprijin şi stabilitate
b. supraprotezarea pe dinţi restanţi are indicaţii limitate la maxilar (doar în
situaţiile clinice, relativ rare, cu rezorbţii avansate, în care zonele funcţionale de
sprijin nu mai au o valoare protetică optimă pentru a asigura condiţiile de menţinere,
sprijin şi stabilitate unei proteze totale acrilice.
4. În funcţie de numărul, integritatea parodontală şi axul de implantare
al dinţilor restanţi, supraprotezarea este indicată în următoarele situaţii clinice:
a. existenţa unui număr redus de dinţi restanţi pe arcadă, ce nu oferă condiţii pentru
o protezare fixă sau parţial amovibilă, datorită numărului insuficient,
distribuţiei nefavorabile pe arcadă şi valorii protetice scăzute a lor ; pentru că în
aceste situaţii suportul dento-parodontal este deficitar, este de preferat ca suportul
muco-osos să fie optim ( creste edentate înalte, rotunjite, cu direcţie orizontală, cu
rezorbţie redusă, boltă palatină de adâncime medie, cu torus palatin absent, cu zone
biostatice de sprijin bine reprezentate, cu mucoasă de acoperire groasă, ferm
aderentă de os, cu rezilienţă în limite normale).
b. situaţiile clinice care prezintă dinţi restanţi cu afectare parodontală medie,
cu uşoară mobilitate gradul I-II, dar care nu prezintă semne de insuficienţă
parodontală majoră;
c. situaţiile clinice care prezintă dinţi restanţi malpoziţionaţi (migraţi
orizontal, extruzaţi sau egresaţi), care modifică parametrii dimensionali ai spaţiului
protetic potenţial, ocupându-l parţial sau în totalitate.
5. În funcţie de situaţia clinică a câmpului protetic edentat parţial
întins/subtotal:
a. supraprotezarea este indicată ori de câte ori se anticipează un prognostic
nefavorabil al protezării total amovibile convenţionale, datorită rezorbţiei alveolare
avansate care a desfiinţat retentivităţile naturale ale câmpului protetic.
6. În funcţie de situaţia clinică existentă pe maxilarul antagonist,
supraprotezarea este indicată în:
a. situaţiile clinice caracterizate prin edentaţie totală maxilară neprotezată,
asociată cu:
- edentaţie parţial întinsă/ subtotală mandibulară, neprotezată sau protezată
incomplet (dinţii restanţi fiind acoperiţi cu microproteze- coroane de înveliş );
-mandibulă dentată sau cu edentaţii parţiale protezate conjunct.
În astfel de cazuri, dinţii restanţi mandibulari transmit forţe masticatorii
mari crestei edentate antagoniste, favorizând apariţia sindromului de interrelaţie şi
intercondiţionare mandibulo-craniană (sindromul SILVAŞ).
b. situaţiile clinice caracterizate prin edentaţie totală maxilară protezată total
amovibil convenţional, căreia i se opune o mandibulă ce prezintă aceleaşi
particularităţi expuse mai sus. În acest caz, forţele masticatorii supraliminare
transmise maxilarului, pot avea drept consecinţe: destabilizarea protezei de pe
câmpul protetic, fracturarea ei şi apariţia sindromului combinat a lui Kelly.
Complicaţiile amintite pot fi evitate prin amputarea coronară a dinţilor
restanţi şi realizarea unei supraprotezări de tip overlay, care, prin distribuirea
uniformă a forţelor masticatorii asupra crestei, va reduce paternul pierderilor osoase
alveolare.
c. supraprotezarea poate fi considerată o soluţie terapeutică de elecţie în
situaţiile clinice în care se asociază o edentaţie subtotală pe un maxilar, cu prezenţa
dinţilor naturali în zona frontală, pe maxilarul antagonist.

3.2. INDICAŢIILE SUPRAPROTEZĂRII ÎN CAZUL PACIENŢILOR CU DENTIŢIE

SEVER COMPROMISĂ
Supraprotezarea pe dinţi restanţi este indicată în următoarele situaţii clinice:
1. În afecţiunile congenitale :
a. În defecte congenitale de tipul despicăturilor palatine (palatoschizis);
 b. În anomalii cu deficit de creştere şi dezvoltare al maxilarelor se indică
utilizarea ultimilor dinţi prezenţi într-o supraprotezare:
- pe maxilar, în prognatismul mandibular ;
- pe mandibulă, în micrognaţiile mandibulare.
În ambele situaţii, scopul supraprotezării este de a preveni accentuarea
decalajului sagital şi transversal dintre cele două maxilare.
c. În hipodonţiile severe, cu puţini dinţi prezenţi pe arcadă, supraprotezarea
reprezintă o indicaţie de elecţie pentru restaurarea funcţională şi estetică a sistemului
stomatognat. Dacă boala se însoţeşte şi de micşorarea dimensiunii verticale de
ocluzie, amputările coronare nu mai sunt necesare, supraproteza aplicându-se direct
peste acestea.
d. În distrofiile primare evolutive: amelogeneza imperfectă, dentinogeneza
imperfectă;
2. În afecţiunile dobândite:
a. În uzura generalizată a dinţilor (eroziuni, atriţie), chiar dacă aceştia sunt în
număr mare pe arcadă. Afecţiunea se însoţeşte de regulă, de malrelaţii mandibulo-
craniene extrapostural-excentrice, cu micşorarea semnificativă a dimensiunii
verticale de ocluzie şi cu tulburări fizionomice asemănătoare edentatului total.
Deoarece, o reconstituire protetică fixă este deosebit de dificilă, uneori chiar
imposibilă, supraprotezarea reprezintă soluţia optimă. În aceste situaţii, dinţii
necesită preparări minime de deretentivizare (Fig. 2, 3, 4).
Dacă abrazia s-a produs în timp, nu este necesară nici devitalizarea dinţilor,
camerele pulpare, fiind obturate prin depuneri de dentină secundară de reacţie.
b. În leziuni odontale carioase multiple, cu distrucţii coronare întinse, care nu
permit reconstituiri protetice fixe sau mobilizabile;
c. În edentaţiile parţiale întinse, clasa I Kennedy, cu modificări de formă,
volum şi culoare ale dinţilor din zona frontală, inclusiv a premolarilor 1.
d. În cazurile cu defecte muco-osoase la nivelul bolţii palatine sau a crestelor
dento-alveolare, de etiologie:
- posttraumatică: accidente de muncă, sportive, rutiere, plăgi împuşcate;
-postchirurgicală: după extirparea unor tumori de mezostructură sau de
planşeu bucal, care se pot însoţi de pierderi osoase importante, ce necesită
reconstituiri protetice cu epiteze. De multe ori, în astfel de situaţii, nu se poate
realiza o protezare totală prin metode convenţionale. Soluţia optimă este
supraprotezarea pe dinţii restanţi, selectaţi cu atenţie ca dinţi stâlpi. Dacă arcada este
asimetrică, se indică păstrarea integrităţii coronare a dinţilor, fără a se prepara
bonturi radiculare.

4 . CONTRAINDICAŢIILE SUPRAPROTEZĂRII PE DINŢI RESTANŢI

Ca orice terapie protetică şi supraprotezarea are limitele şi contraindicaţiile
ei. În general, aceste contraindicaţii sunt relativ puţine şi ţin de starea generală şi
locală a pacientului.
 1. Contraindicaţiile generale sunt reprezentate de: a.
afecţiuni generale grave, invalidante şi caşectizante;
b. afecţiuni cardiovasculare severe;
c. afecţiuni metabolice şi endocrine severe;
d. afecţiuni ale sistemului nervos central (boala Alzheimer).
2. Contraindicaţiile locale:
a. igienă orală necorespunzătoare, datorită imposibilităţii pacientului de a
o realiza sau refuzului de a colabora cu medicul;
b. contraindicaţii locale odontale:
- susceptibilitate crescută la carii dentare, cu evoluţii rapid progresive;
- dinţi cu fracturi corono-radiculare verticale;
- dinţi cu rădăcini curbe, ce nu pot fi trataţi corect endodontic;
- dinţi cu tratamente endodontice iatrogene, care au produs
perforarea mecanică a rădăcinilor şi/sau fracturarea acelor de canal;
- dinţi cu fracturi orizontale situate subgingival, dincolo de 1/2 apicală;
- dinţi cu distrucţii coronare subgingivale;
- dinţi pluriradiculari cu leziuni de furcaţie gradul II şi III;
- dinţi ce prezintă fenomene de rezorbţie radiculară internă.
c. contraindicaţii locale parodontale:
- afecţiuni parodontale, cu evoluţii rapid progresive;
- dinţi cu mobilitate de gradul III, cu implantare osoasă radiculară sub 1/2
apicală;
- defecte osoase şi de părţi moi, care nu pot fi corectate prin procedee
chirurgicale.