ASPECTE

BIOMECANICE ALE
CARTILAJULUI
ARTICULAR
Compoziţia şi structura cartilajului articular
Condrocitele, cu o densitate mică în cartilajul articular, cu o concentraţie mai mică de
10% din întregul volum de ţesut, au un aranjament zonal ilustrat în figură.

Fotomicrograf (a) şi reprezentare schematică (b) a aranjamentului condrocitelor. În zona

superficială ele sunt alungite, în zona de mijloc sunt grupate câte două, iar în zona
profundă sunt dispuse în coloană
Colagenul. Este cea mai răspândită proteină din organism. În cartilajul articular
colagenul este organizat structural la un nivel ridicat, care îi furnizează ţesutului o
structură fibroasă.
Schiţa structurală a
fibrilei în raport cu lanţul
. Lanţurile  (a)
polimerizează formând
structura de triplu helix
(b), care la rândul lor
formează molecule de
tropocolagen (c) ce se
unesc în fibrile (d)
defazate una faţă de
cealaltă cu un sfert de
perioadă rezultând o
structură repetitivă
observabilă pe o
imagine culeasă cu
microscopul electronic
(e)
Dispunerea fibrelor de colagen

a - reprezentarea
schematică a
cartilajului articular
(Mow 1974);
b – fotomicrografie
(3000) a aranjării
structurale în cele
trei zone ale
cartilajului articular

Ilustrarea proprietăţilor mecanice ale

fibrelor de colagen. Fibrele sunt
rezistente la întindere (A) dar au o
rezistenţă mică la compresiune (B)
(Myers şi Mow, 1983
Proteoglicanii. Sunt molecule
mari care se află atât sub formă
de monomeri cât şi ca agregate.
Monomerii, sau subunităţile,
sunt formate dintr-o proteină
centrală cu lungime de 200nm
de care se leagă aproximativ
150 de glucozaminoglicani prin
legături de tip O sau N.
Keratansulfatul şi condroitin-
sulfatul sunt doi
glucozaminoglicani sulfataţi.

Lichidul interstiţial. Se găseşte

din abundenţă în componenţa
cartilajului articular şi are în
componenţă apă, cationi liberi şi
nutrienţi. Concentraţia sa este
mai mare în zona superficială
(80%) şi descreşte aproape
liniar în adâncime ajungând în
zona profundă la o concentraţie
de 65%.
INTERACŢIUNEA STRUCTURALĂ DINTRE COMPONENTELE CARTILAJULUI
ARTICULAR a – reprezentare schematică a
domeniului agregatului de
proteoglicani (stânga) şi forţele
de respingere dintre
glucozaminoglicani (dreapta);
b – la aplicarea unei presiuni
externe se produce reducerea
domeniului urmarea fiind
creşterea forţelor de respingere
dintre glucozaminoglicani;
c – descreşterea pH-ului sau
creşterea concentraţiei de ioni
duce la reducerea forţelor de
respingere şi implicit la scăderea
domeniului
Proprietăţi Cartilaj articular
Zonă superficială Zonă mijlocie
Mecanice Modulul lui Young paralel - la tracţiune 42.2MPa 13MPa
Modulul lui Young perpendicular - la 15.6MPa 4.7MPa
tracţiune
Modulul Young la compresiune 1.9 - 14.4MPa
începutul – sfârşitul compresiunii
Modulul Young transversal - forfecare 2.5MPa 0.2 – 0.4MPa
Coeficientul lui Poisson 0.12 – 0.2
Concentraţia de apă 75 – 80 %
Porozitate 10-20%, 70-80%,
0 = 3µm 0 = 7,5nm
Presiune osmotică 0.1 – 0.2MPa
Fizico Permeabilitate 10-14 – 10-15 m4/N.s
chimice începutul – sfârşitul compresiunii
Potenţial electrochimic 27,5mV pentru o diferenţă de presiune
hidrostatică de 0.005MPa
Concentraţie ionică 0.01 – 0.3mEg/ml
începutul – sfârşitul compresiunii

Proprietăţi mecanice şi fizico-chimice ale cartilajului articular

Permeabilitatea cartilajului articular

Materialele bifazice reprezentate de o fază solidă (matricea poroasă) şi o fază

lichidă (lichidul interstiţial)

Permeabilitatea se poate defini ca raportul dintre pătratul porozităţii, 0, şi

coeficientul de frecare  (Mow):
02


Determinarea permeabilităţii se poate face prin metode indirecte (din
comportamentul vâscoelastic al cartilajului articular) şi prin metode directe. O
metodă directă presupune fixarea unu eşantion de ţesut cartilaginos, de grosime h
şi arie A, între două suprafeţe poroase, rigide, în camera superioară exercitându-se
o presiune p1 mai mare decât presiunea din camera inferioară, p2.
Conform legii lui Darcy, permeabilitatea poate fi scrisă în funcţie de debitul ce trece
prin volumul de cartilaj Q, ca:
Qh

A   p1  p2 
Permeabilitatea cartilajului articular

a – Configuraţie experimentală de
determinare a permeabilităţii cartilajului;
b – Curbe obţinute experimental a
permeabilităţii în funcţie de deformaţia
specifică la o solicitare de compresie, la
diferite diferenţe de presiune
Comportarea biomecanică a cartilajului articular
Natura vâscoelastică a cartilajului articular

Polimer microporos:
a) neîncărcat;
b) încărcat;
c) după îndepărtarea încărcării

 a    m Em   a   m
         Em    a   1      
 Ea    a Ea  Ea
Comportarea la fluaj şi la relaxare
Cele două răspunsuri fundamentale ale unui material vâscoelastic sunt fluajul şi
relaxarea.
Fluajul intervine atunci când un solid vâscoelastic este supus unei încărcări constante,
răspunsul fiind, iniţial, o deformaţie rapidă urmată de o deformaţia lentă, progresivă,
până se atinge echilibrul.
Relaxarea are loc atunci când un solid vâscoelastic este supus la acţiunea unei
deformaţii menţinută constantă, răspunsul fiind, iniţial, o tensiune de valoare crescută
urmată de o descreştere lentă, progresivă.
Comportarea la fluaj
La momentul t0 se aplică o tensiune de încărcare constantă. Se constată o deformaţie
neliniară a cartilajului însoţită de exsudarea lichidului interstiţial, în zona în care intervine
fluajul. Exsudarea este iniţial rapidă, rezultatul fiind o creştere rapidă a deformaţiei şi se
diminuează gradual până când curgerea încetează. Fluajul încetează atunci când
tensiunea de compresiune dezvoltată în matricea solidă este egală cu tensiunea
exterioară. Tipic, pentru o grosime a cartilajului (de la 2mm la 4mm) uman sau bovin,
pentru a se atinge echilibrul la fluaj, este necesar un timp de la 4 ore la 16 ore. Teoretic,
se poate spune că timpul necesar pentru a se atinge echilibrul la fluaj, variază direct
proporţional cu pătratul grosimii ţesutului. La o încărcare de valoare ridicată (peste
1MPa), 50% din volumul total de lichid interstiţial este exsudat. Studiile in vitro
demonstrează că, atunci când ţesutul este imersat în ser fiziologic (după fluaj), fluidul
exsudat este reabsorbit în totalitate în cartilaj.
  0 pentru t  t0
 t  
 0 pentru t  t0


   t C   
    1  t   1   t 
e 2  1 2 
 (t )   0   1  
e  
e 
  t C   t C
   
 1  e 1 e 
   m Em  a  m
 a   1    
Em   a Ea  Ea  Em
t0 – timpul corespunzător începutului experimentului;
tC – timpul la care se atinge echilibrul (punctul C din figura anterioară);
0 – deformaţia specifică de echilibru.
Se observă că evoluţia deformaţiei specifice în funcţie de timp are o formă
exponenţială, iar la t = 0  (0) = 0 şi la t =   () = 0
 Tipul de cartilaj Modulul de Permeabilitatea
elasticitate de [ 10-15 m4/N s]
echilibru Em [MPa]
Articular (bovin) 0,85  0,21 4,67  0,04
Nazal (bovin) 5,64  3,19 0,49  0,30
Articular (uman) 0,79  0,36 4,7  0,04

Modulul de elasticitate de echilibru (Em) şi permeabilitatea pentru diverse tipuri de

cartilaj în obţinute în urma unei testări la fluaj

Pe lângă tipul de cartilaj, un alt factor important care influenţează valorile permeabilităţii
şi ale modulului de elasticitate de echilibru, este compoziţia complexă a cartilajului:
scăderea conţinutului de apă, duce la creşterea modulului de echilibru;
creşterea procentuală a acidului hialuronic din structura cartilajului, duce la creşterea
modulului de echilibru;
nu s-a observat nici o corelaţie dintre rigiditatea cartilajului şi conţinutul de colagen;
proteoglicanii au un rol foarte important în proprietăţile mecanice ale matricei
cartilaginoase;
deteriorarea matricei cartilaginoase şi implicit pierderea proteoglicanilor (nu mai sunt
reţinuţi de reţeaua de fibre de colagen), duce la o scădere foarte mare a modulului de
echilibru.
Comportarea la relaxare
Răspunsul cartilajului articular la aplicarea unei deformaţii constante, este ilustrat în
figură. În acest caz, se aplică o deformaţie liniară (t0-A-B) până la valoarea 0 care apoi
este menţinută constantă (B-C-D-E).
  0
 t pentru 0  t  t0
  t    t0
  0 pentru t0  t  
În intervalul t  [0, t0], ecuaţia diferenţială devine:
Ea  E E    E 
     0  m a  t  0  Ea   1  m  m 
a t0 a t0   a Ea 
Soluţia

 0   a  Em t 
Ea
 Ea    E     
 t      t  1   1  m  m    1  m   e a

t0  Ea
  a    a Ea   a  

În intervalul t  (t0, ), ecuaţia diferenţială are forma:
Ea Em  E a
    0 
a a
Soluţia
Ea
  t  t 0 
  t     0   0  Em   e a
  0  Em
La t = t0  (t0) = 0, iar la t =   () = 0Em
Relaxarea biochimică

Variaţia tensiunii interne a

cartilajului articular, prin
schimbarea concentraţiei soluţiei

Katchalsky a realizat un experiment care să evidenţieze schimbarea tensiunii de la

nivelul fibrelor de colagen, prin aplicarea unei deformaţii constante  asupra unui
eşantion de cartilaj şi modularea presiunii interne prin schimbarea concentraţiei de ioni
din soluţia în care a fost introdus eşantionul, măsurând în acelaşi timp tensiunea care
apare la nivelul eşantionului, trasând o diagramă în care tensiune înregistrată este în
funcţie de concentraţia soluţiei.

Iniţial cartilajul are o tensiune 1, menţinută la o valoare constantă până la momentul t1.
În momentul t1 se modifică concentraţia ionică a soluţiei până la valoarea 0,15M prin
introducere de NaCl. Imediat se constată o scădere a tensiunii cu valoarea NaCl,
tensiunea stabilizându-se la valoarea 2 la momentul t2  t1.
Creşterea concentraţiei soluţiei prin introducerea NaCl, duce la micşorarea volumului
domeniilor agregatelor de proteoglicani şi slăbirea legăturii strânse a fibrelor de colagen
din jurul lor, altfel spus, are loc o relaxare biochimică. În momentul t2 se introduce apă în
vederea obţinerii concentraţiei iniţiale a soluţie. Se constată un salt al tensiunii cu
valoarea HOH, ce are ca rezultat revenirea la tensiunea iniţială 1, altfel spus, are loc un
fluaj biochimic.
În momentul creşterii concentraţiei saline, scăderea tensiunii este corespunzătoare unei
relaxări. Considerând că iniţial, în intervalul t  [0, t1), modulul de echilibru este , iar la t
= t2 modulul de echilibru este Em, la deformaţia constantă , tensiunile 1 şi 2 pot fi
exprimate prin relaţiile:
 1    Em  2    Em
Se poate scrie, în acest caz, relaţia (2.40), în care 0 se înlocuieşte cu 1, iar produsul
 0  Em   Em
devine , iar t  [t1, t2]: 
Ea
 t  t1 
  t     1    Em   e a
   Em
La t = t1  (t1) = 1, iar la t = t2  (t2) = 2 pentru situaţia echilibrului la t2  t1,
Ea
  t 2  t1 
a
vâscozitatea aparentă a  0  e 0
Comportarea la solicitări axiale
Zone Bovin Canin Uman
Glenoid Humeral Şanţul Condil Şanţul Condil
intercondilian femural intercondilian femural
Superficială 5,9 (2,4) 13,4 (4,6) 27,4 (8,4) 23,3 (8,5) 13,9 (2,4) 7,8 (1,7)

Mijlocie 0,9 (0,5) 2,7 (1,6) 3,4 (1,4) 4,0 (1,1)

Profundă 0,2 (0,2) 1,7 (0,8) 1,0(0,5)

Modulul de elasticitate de echilibru la solicitarea de întindere pentru diferite tipuri de

cartilaj şi pentru cele trei zone de adâncime (între paranteze sunt date valorile maxime
ale abaterilor de la medie)
Cartilaj normal Cartilaj artrozic
Zona superficială 7,79 (1,73) 1,36 (0,09)
Zona mijlocie 4,85 (1,37) 0,85 (0,81)
Zona profundă 4,00 (1,05) 2,11 (0,30)

Modulul de elasticitate de echilibru la întindere pentru cartilaj normal şi artrozic pentru

condilii femurali umani, în cele trei zone de adâncime (între paranteze sunt date
abaterile de la medie)
Comportarea cartilajului articular la solicitarea
de întindere. Odată cu creşterea deformaţiei
cartilajul se rigidizează, datorită rearanjării
complexului fibre de colagen proteoglicani

Rearanjarea fibrelor de colagen în timpul

solicitării de întindere şi distribuţia
procentuală a acestora pentru cartilaj
nedeformat şi deformat cu 30% din
deformaţia de rupere
Solicitări dinamice

a – Încărcarea de tip sinusoidal aplicată cartilajului, cu o deformaţie specifică maximă d

şi cu o frecvenţă f;
b – Curbă tipică de relaxare pentru solicitarea de forfecare. Linia continuă reprezintă
evoluţia în timp a modulului de elasticitate total calculat teoretic, punctele fiind
corespunzătoare mediei determinărilor experimentale, c fiind coeficientul de amortizare
 BIOMECANICA
LICHIDULUI
SINOVIAL
BIOTRIBOLOGIE
BIOMECANICA LICHIDULUI SINOVIAL
Lichidul sinovial este un lichid clar, vâscos, asemănător albuşului de ou,
secretat în spaţiul articular de către membrana sinovială, în cantitate de 1-
5ml. El este un dializat al plasmei sanguine sărac în substanţe solubile şi în
elemente figurate. Vâscozitatea sa este datorată în primul rând acidului
hialuronic care este un dizaharat bogat polimerizat şi se află în lanţuri
liniare de 2500 unităţi, compuse din glicozamină şi acid glicuronic. Acidul
hialuronic este o moleculă cu volum (diametrul de 3000-4000Å) şi greutate
moleculară mare, concentraţia normală a acestuia fiind de 3,5mg/ml de
lichid sinovial şi s-a dovedit că descreşte odată cu îmbătrânirea. În cazul
unor afecţiuni articulare precum inflamaţiile, lichidul sinovial îşi schimba
aspectul şi, implicit vâscozitatea. A – lichid sinovial normal;
B – lichid sinovial extras dintr-o
articulaţie cu artrită
inflamatorie;
C – lichid sinovial extras dintr-o
articulaţie cu artrită
inflamatorie cauzată de un şoc
traumatic (în acest caz lichidul
sinovial este amestecat cu
sânge);
D – lichid sinovial extras dintr-o
articulaţie cu artrită
Vâscozitatea lichidului sinovial
-vâscozitatea lichidului
sinovial este direct
proporţională cu concentraţia
de acid hialuronic;

- elasticitatea şi dilatanţa
instantanee: supus unui
impact, lichidul sinovial se
comportă ca un gel elastic
graţie acidului hialuronic de
a forma un asemenea gel.
Această proprietate
împiedică expulzarea
lichidului sinovial dintre
suprafeţele articulare şi
amortizează şocurile
transmise articulaţiei;
- tixotropia – vâscozitatea
lichidului sinovial diminuă
Variaţia vâscozităţii lichidului sinovial este proporţional cu creşterea
corelată cu gradientul de viteză D definit de vitezei relative dintre
relaţia u suprafeţe şi se măreşte la
D
h scăderea vitezei, sau altfel
Proprietăţile lichidului sinovial sunt în funcţie şi de conformitatea
suprafeţelor articulare

Variaţia vâscozităţii lichidului Variaţia vâscozităţii lichidului sinovial

sinovial şi a tensiunii normale pentru două cazuri de artroză de la
pentru diferite articulaţii nivelul genunchiului: cazul 1 – artroză
sănătoase avansată,
Gelul sinovial

a – sub acţiunea unei forţe mici, este prezent un regim de squeeze, cu

îndepărtarea lichidului sinovial din spaţiul intraarticular;
b – creşterea încărcării duce pe lângă continuarea regimului de squeeze, la
exsudarea lichidului interstiţial din zonele cu presiune mică şi la
concentrarea elementelor ce au un rol major în lubrifiere, în zonele de
presiune maximă;
c – o creştere accentuată a încărcării face ca moleculele de acid hialuronic şi
moleculele mari să fie prinse între suprafeţe, formându-se, în acest fel,
gelul sinovial.
Rolul principal al lichidului sinovial este
acela de a lubrifia articulaţia
Componentele cu rol important în procesul de
lubrifiere
- Fosfolipidele active de suprafaţă au un rol deosebit de important în
procesul de lubrifiere, reducând semnificativ, pe de o parte, coeficientul de
frecare la valori foarte mici (0,001-0,006), iar pe de altă parte uzura
cartilajului articular chiar în condiţiile unei încărcări foarte mari
- Lubricinul, o glicoproteină care a fost izolată din lichidul sinovial, a fost
identificat ca având, de asemenea, un rol foarte important în lubrifierea
limită [29], prin faptul că uşurează solubilitatea folsfolipidelor active de
suprafaţă în apă.
- Proteolipidul, un alt component al lichidului sinovial, facilitează depunerea
unui strat oligolamelar al fosfolipidelor active de suprafaţă şi, în acest fel,
facilitează lubrifierea limită de la nivelul suprafeţelor articulare
Procesul de lubrifiere limită se autoadaptează printr-un proces de
remodelare. În acest proces fosfolipaza A2, care este secretată de
sinoviocite şi condrocite [32] este responsabilă de liza fosfolipidelor de
suprafaţă.
Prin urmare, s-a presupus că, dacă nu este controlată, prezenţa sa în
lichidul sinovial poate distruge stratul de fosfolipide active de suprafaţă.
Deci, este important de stabilit care este factorul care guvernează
activitatea de liză a fosfolipazei A2 şi de identificat elementul care
1 – strat de fosfolipide de suprafaţă;
2 – molecule de acid hialuronic;
3 – molecule de fosfolipază A2

Sistemul de lubrifiere al articulaţiei

sinoviale şi modul de degradare al
stratului de lubrifiant:
a – Moleculele de acid
hialuronic sunt ataşate de fosfolipidele
de suprafaţă formând un film de fluid.
Fosfolipaza A2 este prezentă dar este
inactivată de moleculele de acid
hialuronic;
b – În condiţiile unei încărcări
excesive a articulaţiei moleculele de
acid hialuronic se degradează, apar
radicali liberi (OH), iar fosfolipaza A2
devine activă distrugând stratul de
fosfolipide de suprafaţă;
c – Procesul continuă până
când stratul de lubrifiant este
îndepărtat în totalitate, realizându-se
contactul direct între suprafeţele
BIOTRIBOSISTEMUL ARTICULAR
Articulaţiile de tip sinovial au o structură complexă comună celor mai multe
articulaţii ce aparţin corpului omenesc. Termenul de sinovie provine din
grecescul syn = împreună şi latinescul ovum = ou, denumire dată de
consistenţa lichidului sinovial care este asemănătoare albuşului de ou. La
formarea unei articulaţii sinoviale participă următoarele elemente
componente: suprafeţele articulare (cartilajele articulare), între care se află
interpus lichidul sinovial şi capsula articulară compusă dintr-un strat extern
cu structură fibroasă (capsula articulară) şi un strat intern corespunzător
membranei sinoviale.

1 - lichid sinovial (lubrifiant);

2 - cartilaj (suprafaţă solidă);
3 - os subcondral;
4 - capsulă articulară;
5 - membrană sinovială
(mediul)
Topografia suprafeţelor articulaţiilor sinoviale
Din punct de vedere anatomic, articulaţiile diartrodiale diferă destul de mult
din punct de vedere geometric, ele fiind în general cu un grad ridicat al
conformităţii. Astfel, sunt articulaţii care corespund unei cuple de clasa a II-
a (pe suprafaţă plană – claviculă pe manubriul sternal), cuple de clasa a III-a
(articulaţie sferică – a umărului: humerus pe scapulă), altele corespund unei
cuple de clasa a IV-a: elipsoidale (osul scafoid pe radius), tip şa (osul trapez
care se articulează cu metacarpianul I), cuple de clasa a V-a: cilindrice
(articulaţie tip balama – genunchi sau cot), de pivotare (atlasul pe axis)
Microscopic, suprafeţele articulare sunt relativ rugoase, aşa cum a fost
demonstrat de Talysurf prin examinarea unei suprafeţe articulare la
microscop. Aceste suprafeţe sunt mult mai rugoase decât suprafeţele
utilizate în mod curent în endoprotezarea articulară. Rugozitatea cartilajului
are valoarea Ra = 16m

Studiile cu microscopie
electronică pe suprafaţa unui
cartilaj de adult (300), ilustrează
o periodicitate (30-50m) între
vârfurile rugozităţilor
(după Clarke)
a – Textura suprafeţei cartilajului articular vizualizată cu microscopul
electronic (tânăr de 21 ani, cartilaj prelevat la autopsie, mărire  3000); b –
Suprafaţă tipică a cartilajului articular când este afectat de artroză la care
se observă fisuri adânci (mărire  3000); c – Suprafaţa cartilajului articular
de la un cap femural a unui pacient în vârstă, prelevată în urma unei fracturi
de col femural; nu este prezentă artroza (mărire  1000); d–
Un alt factor deosebit de important
este modificarea ariei de contact la
încărcare variabilă, deoarece cartilajul
are modul de elasticitate mic şi este
uşor deformabil.
La o încărcare mică, aria de contact
poate fi circulară sau inelară (la şold),
tensiunile normale şi tangenţiale având
valori reduse.
La o încărcare mare, aria de contact se
măreşte considerabil asigurându-se o
conformitate ridicată, rezultatul fiind
apariţia unor tensiuni normale şi
tangenţiale de valoare redusă. Odată
ce încărcarea dispare cartilajul îşi
revine la forma iniţială.
Mişcări şi forţe în articulaţiile diartrodiale

Variaţiile unghiulare şi raportul dintre

încărcarea ce acţionează asupra
articulaţiei (F) şi greutatea corpului (G),
pentru un ciclu de mers exprimat
procentual, în cazul articulaţiilor portante
Frecarea în articulaţiile sinoviale
În sistemele tribologice, frecarea poate fi împărţită în două tipuri:
- primul tip, frecarea de suprafaţă, poate fi generată ori de adeziunea dintre
suprafeţe, ori de interacţiunea dintre rugozităţi sau de frecările interne din
interiorul filmului de lubrifiant, datorate vâscozităţii acestuia.
- al doilea tip de frecare, denumită şi frecare internă sau de histeresis, apare
prin mecanismul de disipare a energiei interne din substratul materialului
corespunzător suprafeţelor de frecare.Frecarea de suprafaţă este diminuată de
prezenţa lichidului sinovial, cu atât mai
mult cu cât acesta are un comportament
nenewtonian. Interpunerea acestuia între
suprafeţele articulare (chiar şi la
încărcări mari, situaţie în care se
transformă în gel sinovial) reduce
semnificativ valoarea coeficientului de
frecare, contactul direct dintre cartilagii
fiind posibil numai în existenţei a diferite
patologii articulare.
Frecarea internă este produsă de
curgerea vâscoasă a fluidului interstiţial
prin matricea solidă. Acest tip de frecare
apare în articulaţiile sinoviale atunci
când o încărcare se deplasează în lungul
suprafeţei articulare, ducând, astfel, la
Măsurarea coeficientului de
frecare
Determinarea experimentală a valorilor
acestor coeficienţi s-a realizat, in vitro, prin
două modalităţi: prima modalitate presupune
utilizarea unor dispozitive speciale denumite
artrotripsometre, sau a unor pendule cu
aplicabilitate pentru articulaţii întregi; a
doua modalitate foloseşte suprafeţe
cartilaginoase prelevate de la cadavru.
Coeficientul de frecare dintre două suprafeţe articulare are valori foarte
mici în comparaţie cu materialele utilizate în practica curentă
Autor Coeficient de frecare Articulaţia testată
Charnley (1960) 0,005-0,02 Gleznă umană
McCutchen (1962) 0,02-0,35 Umăr porcin
Linn (1968) 0,005-0,001 Gleznă canină
Unsworth (1975) 0,001-0,04 Şold uman
Malcom (1976) 0,002-0,03 Umăr bovin

În urma acestor studii, au rezultat următoarele caracteristici pentru

coeficientul de frecare:
- creşte în timp după aplicarea încărcării;
- este direct proporţional cu mărimea încărcării;
- are valori mici când se utilizează lichid sinovial;
- descreşte atunci când apar oscilaţii verticale.

Lichidul sinovial asigură un minim al coeficientului de frecare numai în

biotribosistemele specifice articulaţiilor diartrodiale. Extinderea acestui
lubrifiant pentru tribosisteme identice ca formă şi cărora li se aplică aceeaşi
viteză şi sarcină, nu conduce la coeficienţi de frecare mici.
Lubrifierea în articulaţiile sinoviale
Lubrifierea cu film continuu
Reprezentare
schematică a
tipurilor de lubrifiere
cu film continuu de
la nivelul unei
articulaţii sinoviale:
a – lubrifiere de tip
hidrodinamic;
b – lubrifiere
squeeze (hf –
grosimea filmului de
lichid sinovial; hc –
grosimea
cartilajului);
c – lubrifiere prin
exsudare (lichidul
interstiţial iese din
interiorul
cartilajului);
Lubrifierea prin exsudare – mecanismul de autolubrifiere

Lubrifierea hidrostatică, are loc în condiţiile în care stratul de lubrifiant

dintre cele două suprafeţe este menţinut prin intermediul unei presiuni din
exterior aplicate lichidului. McCutchen a postulat ideea că, la nivelul
articulaţiilor sinoviale, are loc un mecanism similar de lubrifiere hidrostatică
prin autopresiune, care funcţionează în absenţa unei presiuni externe,
dându-i denumirea de lubrifiere prin exsudare.

Conform acestei teorii, filmul de lubrifiant dintre cele două suprafeţe este
generat de exsudarea lichidului interstiţial rezultat prin comprimarea
straturilor de cartilaj articular, sub acţiunea încărcărilor fiziologice ale
articulaţiei. În plus, el a presupus că exsudarea este uniformă pe întreaga
Cartilajul normal este de grosime constantă şi este supus la o presiune cu o
suprafaţă articulară comprimată.
distribuţie parabolică (tipică pentru lubrifierea hidrodinamică) ce se
deplasează pe suprafaţa articulară cu o viteză fiziologică v.
Mergând pe această idee, s-au făcut cercetări şi asupra posibilităţii ca
lichidul interstiţial din interiorul cartilajului să funcţioneze ca un lubrifiant.
Astfel, în studiile iniţiale, ei au folosit o analiză parametrică în care au variat
fracţiunile de încărcare suportate de matricea solidă şi de fluidul interstiţial.
a – un model pentru studiul lubrifierii tip
squeeze între o sferă rigidă şi
impermeabilă şi un strat de cartilaj de
grosime hc susţinut de ţesut osos. Între
suprafeţe se află lichid sinovial;
b – distribuţia de presiuni, deplasarea
suprafeţei sferei şi deplasarea suprafeţei
cartilajului, în funcţie de raza de acţiune
a filmului squeeze;
c – evaluare teoretică a curgerii fluidului
pentru grosimile minime ale filmului de
lubrifiant de 5m, respectiv 50m, în
funcţie de raza de acţiune a filmului
squeeze
Lubrifierea prin imbibiţie

Un alt mecanism posibil de lubrifiere al articulaţiilor sinoviale a fost propus

de Walker. Această teorie, denumită lubrifiere prin imbibiţie (boosted
lubrication), presupune că odată cu apropierea suprafeţelor articulare una
de cealaltă, componenta lichidului sinovial fără acid hialuronic şi
macromolecule (filtratul de lichid sinovial), trece în cartilajul articular pe
întreaga regiune de contact, devenind lichid interstiţial, în condiţiile unei
presiuni crescute, lăsând în urmă un concentrat format din acid hialuronic şi
proteine complexe (gelul sinovial) care are rol în lubrifierea articulaţiei. Este
evident faptul că odată cu scăderea spaţiului dintre suprafeţele articulare,
rezistenţa efluxului lateral al lubrifiantului va fi mai mare decât rezistenţa
curgerii de imbibiţie

Procesul de
ultrafiltrare a
lichidului sinovial de
către cartilajul
articular. Soluţia de
bază, reprezintă lichid
sinovial fără
complexul acid
hialuronic - proteinele
Lubrifierea limită
Charnley, prin studiile efectuate, a sugerat faptul că între suprafeţele
articulare, în timpul funcţionării normale a unei articulaţii, se află
permanent interpus un strat monomolecular (de grosime 1÷100nm). Davies
şi colab., au mers mai departe şi au presupus că stratul subţire de fluid
(câteva straturi moleculare de apă) este adsorbit de suprafaţa articulară,
fiind asigurat, astfel, stratul de lubrifiant pentru lubrifierea limită. Acest
mecanism întră în categoria lubrifierii limită.

a – regim de lubrifiere mixt,

lubrifierea limită este
prezentă numai la nivelul
contactului dintre vârfurile
asperităţilor;
b – asperitate în contact –
un strat monomolecular de
glicoproteine ce este
adsorbit de suprafaţa
cartilajului;
Regimuri de lubrifiere pe
parcursul unui ciclu de mers la
articulatia tibio-femurala

a – variaţia raportului forţă de

reacţiune-greutatea corpului şi
variaţia unghiulară (cu linie
întreruptă) pe un pas specifice
articulaţiei genunchiului;
b – reprezentarea suprafeţelor
articulare pentru regimurile de
lubrifiere în staţionare prelungită
şi cele corespunzătoare celor patru
faze principale ale mersului
Uzura în articulaţiile diartrodiale
În general, uzura se poate împărţi în două tipuri convenţionale, şi anume:
- uzura de suprafaţă (uzura de adeziune, de abraziune) şi
- uzura din substratul materialului. Uzura din substrat (de oboseală) este
independentă de regimul de lubrifiere dintre cele două suprafeţe şi apare
datorită tensiunii ciclice din substratul cartilajului
Tensiunea ciclică rezultă în urma aplicării unei încărcări periodice specifică
mişcării articulaţiei în timpul activităţii zilnice. Se estimează că pe perioadă
de 1 an articulaţiile membrului inferior sunt supuse la aproximativ
1.000.000 cicluri de încărcare.
Tensiunile şi deformaţiile ciclice pot determina apariţia unor fisuri, în
interiorul cartilajului, care pot să crească în dimensiune devenind ulterior
rupturi microscopice.
Uzura prin solicitări repetate a fost demonstrată de Kerin şi colab. prin
supunerea unui set de eşantioane de cartilaj la o solicitare ciclică, in vitro.
Pe regiunile relativ netede ale suprafeţei cartilaginoase, el a generat, prin
tăiere, fisuri de dimensiuni mici (simulând, în acest fel, fisurile care pot să
apară la nivelul suprafeţei cartilaginoase, prin şoc traumatic sau în urma
unor artrite), după care a supus articulaţiile la solicitări, de compresiune,
repetate în intervalul de presiuni 2068MPa la un diametru al suprafeţei de
Propagarea fisurilor la o încărcare ciclică, pe
o suprafaţă circulară cu diametrul de 9mm.
Se observă că lungimea fisurilor evoluează
rapid pe parcursul primelor 75 de cicluri de
încărcare
Configuraţia fisurilor
cartilajului la sfârşitul
perioadei de testare (sus).
Eşantionul testat a fost
introdus în ser fiziologic şi
lăsat în imersie timp de 12
ore. Se observă închiderea
fisurilor, datorată în
principal rehidratării
volumului de cartilaj (jos)
 Variaţia
uzurii
masice în
funcţie de
timp a unui
lot de
eşantioane
de cartilaj
pentru două
presiuni.

Exemplu de uzură de suprafaţă a unui cap

femural

Fotomicrografii ale secţiunilor verticale făcute prin cartilaj: a – cartilaj

normal cu suprafaţa intactă; b – suprafaţă articulară uzată; c – cartilaj uzat
cu o fisură verticală ce poate merge până în adâncime
 Producerea particulelor de uzură la
nivelul unei articulaţii artrozice:
1 – cartilaj;2 – particulă de uzură; 3 - os

Vizualizarea tipurilor de
particule de uzură
întâlnite într-o articulaţie
diartrodială preluate prin
microscopie electronică:
a – particulă întâlnită
într-o articulaţie
asimptomatică (posibilă
stare preartrozică);
a b c
b – imagine a unei
particule de uzură
specifică unei articulaţii
cu poliartrită reumatoidă;
c – imagine a unei
particule de uzură
specifică unei articulaţii