BIOMECANICA

TENDOANELOR ŞI
LIGAMENTELOR
 BIOMECANICA TENDOANELOR ŞI LIGAMENTELOR

Aceste structuri sunt pasive (nu produc mişcare, precum muşchii), fiecare
joacă un rol esenţial în mişcarea articulară.

Rolul ligamentelor şi a capsulei articulare, structuri care fac conexiunea os-os,

este de a creşte stabilitatea mecanică a articulaţiei, de a ghida mişcarea
articulară şi de a preveni o mişcare exagerată.

Funcţia tendoanelor este aceea de a ataşa muşchii de os, deci, de a contribui la

producerea mişcării articulare. De asemenea, tendonul face posibil ca mijlocul
muşchiului să fie la distanţă optimă de articulaţia asupra căreia acţionează,
fără a fi necesară o lungime mare între originea muşchiului şi inserţia
acestuia.

Patologia tendoanelor şi ligamentelor este comună. Pentru a înţelege în ce fel

apar disfuncţiile şi mecanismul de regenerare, trebuie cunoscute funcţiile şi
proprietăţile mecanice ale tendoanelor şi ligamentelor.
Compoziţia şi structura tendoanelor şi ligamentelor
 Colagenul

MECANOTRANSDUCŢIE
Elastina
Proprietăţile mecanice ale tendoanelor şi ligamentelor sunt
dependente şi de proporţia de elastină pe care aceste structuri o
conţin.
Proteina denumită elastină este prezentă în cantitate redusă în
tendoane şi în extremitatea ligamentelor, dar în ligamentele elastice,
precum ligamentul galben, proporţia fibrelor de elastină este
substanţială.

Substanţa fundamentală
Substanţa fundamentală din ligamente şi tendoane este constituită din
proteoglicani (peste 20% din matricea solidă), glicoprotine, proteine
plasmatice şi o varietate de molecule mici.
Acţionează ca un liant între micriofibrilele de colagen.
Proteoglicanii pot ajuta la stabilizarea scheletului de colagen,
din tendoane şi ligamente.
Structura exterioară a tendoanelor şi ligamentelor şi inserţia
acestora pe os
Sunt acoperite de un ţesut conjunctiv moale. La nivelul ligamentelor acest strat exterior
nu are o denumire specifică, în timp ce la nivelul tendoanelor poartă denumirea de
PARATENON

Inserţia pe os a unui ligament

Micrografie electronică a inserţei unui tendon
patelar de câine (×25.000). 1 – fibre de colagen
paralele; 2 – fibrocartilaj nemineralizat; 3 –
fibrocartilaj mineralizat; 4 – os cortical
colateral medial de şoarece.
A – fibre de colagen;
B – fibrocartilaj nemineralizat;
C – fibrocartilaj mineralizat;
D – os cortical
Rolul ligamentelor în stabilitatea mişcărilor articulare
Stabilitatea articulaţiei genunchiului
Ligamentele colaterale au rol în:
- stabilizarea mişcării de flexie extensie;
- stabilizarea şi restricţionarea mişcărilor transversale (în jurul unui
ax perpendiculare pe planul frontal);
- stabilizarea mişcării rotatorii (în jurul axului mecanic al membrului
inferior).
Ligamentele încrucişate sunt cele care asigură mişcarea complexă a
articulaţiei genunchiului de rostogolire, alunecare (în vecinătatea poziţiilor
extreme de flexie şi extensie) şi combinaţia celor două (la o flexie
intermediară).
Stabilitate cinematică sagitală
 Stabilitatea sagitală asigurată de ligamentele
încrucişate. 1-2 – ligamentul încrucişat anterior;
3-4 – ligamentul încrucişat posterior
Stabilitatea cinematică frontală

În mişcările extreme, care se desfăşoară în timpul activităţilor

sportive (fotbal, schi, etc.) apar momente de încovoiere care tind
să schimbe dispunerea axului mecanic al membrului inferior şi,
implicit, să poziţioneze genunchiul în genu varum sau genu
valgum.

Reprezentarea genunchiului
stâng asupra căruia acţionează
un moment încovoietor apărut în
timpul unor exerciţii fizice: a –
momentul încovoietor tinde să
creeze genu valgum; b –
momentul încovoietor tinde să
creeze genu varum
Stabilitatea rotatorie în extensie
Stabilitatea rotatorie, în
extensie, a genunchiului:
a – vedere în secţiune
transversală a
genunchiului, în poziţie
relaxată, cu figurarea
ligamentelor încrucişate
(stânga) şi a celor
colaterale (dreapta);
b – poziţia ligamentelor
încrucişate în rotaţie
externă; c – poziţia
ligamentelor colaterale în
rotaţia externă;
d – poziţia ligamentelor
încrucişate în rotaţie
internă; e – poziţia
ligamentelor colaterale în
rotaţie internă
 Stabilitatea articulaţiilor coloanei vertebrale
Ligamentele vertebrale Restricţionarea mişcării de flexie [%]
Flexie redusă Flexie maximă
Ligamentul 8%(± 5%) 19%(± 7%)
supraspinos/interspinos
Ligamentul galben 28%(± 10%) 13%(± 6%)
Ligamentul capsular 25%(± 8%) 39%(± 8%)
Restricţionarea mişcării de flexie şi deviaţia standard (în paranteză) ca urmare a rezistenţei opuse
de ligamentele vertebrale.

La nivelul coloanei vertebrale, conform studiilor efectuate, s-a observat că ligamentele

vertebrale au o mare influenţă în restricţionarea mişcărilor.
Astfel, după tăierea ligamentelor longitudinale se observa o marcantă descreştere a
rezistenţei la flexie, dar în cazul rezecţiei articulaţiei zigoapofizare modificările sunt foarte
mici.
Aceasta denotă faptul că rezistenţa la flexie a articulaţiei zigoapofizare este dată de
ligamentul capsular şi nu de contactul dintre feţele articulare. În restricţionarea mişcării,
ligamentele supraspinoase şi interspinoase joacă un rol foarte important, dar numai în
ultima jumătate a flexiei. Aceasta este datorată rigidităţii variabile a ligamentelor.
Ligamentul galben (ligamentum flavum), care are o elasticitate ridicată, are rol în
restricţionarea flexiei reduse, la flexie maximă rolul său fiind mai puţin important
Creşterea mişcării de flexie ca
urmare a secţionării ligamentelor
vertebrale
LI – ligamentul intraspinos
LS – ligamentul supraspinos
LF – ligamentul galben
LC – ligamentul capsular
Forţe fiziologice care acţionează în tendoane şi ligamente

Variaţia forţelor, pe un ciclu de mers, care acţionează asupra ligamentelor:

încrucişat anterior (LIA), încrucişat posterior (LIP), colateral medial (LCM) şi
colateral lateral (LCL). În partea de sus a diagramei sunt reprezentate, schematic,
fazele mersului: Fc – faza de călcâi; Fr – faza de rulare a plantei pe sol; Fv – faza
de vârf; Fp – faza de pendulare
 Ligamente Forţa ligamentară (± 1SD) [N]
Ligamentul supraspinos/intraspinos 66.2 (13.6)
Ligamentul capsular drept 14.5 (6.7)
Ligamentul capsular stâng 22.8 (10.9)
Ligamentul intertransvers drept 15.0 (8.4)
Ligamentul intertransvers stâng 3.4 (1.1)

Mărimea forţei ce acţionează asupra ligamentelor vertebrale şi deviaţia standard (SD) la un

moment de flexie de 6,9Nm.

În ce priveşte forţele ligamentare de la nivelul coloanei vertebrale, Stemper a efectuat

determinări experimentale in vitro, asupra unui lot de 10 cadavre, cu vârstele (în momentul
decesului) cuprinse între 25 şi 45 de ani.
Experimentele au fost făcute asupra regiunii lombare, mai precis, asupra segmentului
vertebral carte cuprinde vertebrele L3 şi L4.
În urma aplicării unui moment de flexie de 6,9Nm (valoare fiziologică), asupra
segmentului vertebral, autorul a ajuns la concluzia că ligamentele supraspinoase şi
interspinoase suportă cea mai mare forţă, urmate fiind de ligamentul capsular şi de cel
intertransvers.
Proprietăţile biomecanice ale tendoanelor şi ligamentelor
Elasticitatea neliniară F1 = k0· Δ1
F2 = k0·Δ2+k1·(Δ2‒ Δ1)
F2 = k’2·Δ2
F3= k0·Δ3+k1·(Δ3‒Δ1) +k2·(Δ3‒Δ2)
F3 = k’3·Δ3
…….
Fp= k0·Δp+k1·(Δp‒Δ1) +…+kp-1·(Δp‒Δp-1)
Fp = k’p·Δp
Proprietăţile biomecanice ale tendoanelor şi ligamentelor
Elasticitatea neliniară

Ligamentul anterior longitudinal

de la nivelul coloanei vertebrale
Relaţia dintre tensiune şideformaţie specifică şi
dependenţa extinderii pliurilor în funcţie de
deformaţia specifică
Imagini obţinute cu sistemul de
coerenţă optică ale tendonului de
la coada de şoarece, pentru
diferite deformaţii specifice:

a) ε = 0; b) ε = 0,005;
c) ε = 0,01; d) ε = 0,015;
e) ε = 0,02 f) ε = 0,025.
Pliurile apar, în aceste imagini,
sub forma unei succesiuni de
benzi deschise şi închise la
culoare. Benzile deschise sunt
corespunzătoare vârfurilor
pliurilor, în timp ce cele închise
reprezintă adânciturile pliurilor.
 Comportarea biomecanică a
tendoanelor şi ligamentelor

Diagrama forţă în funcţie de deformaţie, în

cazul unei solicitări de întindere, pentru un
tendon de iepure

În prima regiune, forţele necesare obţinerii elongaţiei sunt mici şi odată cu continuarea
deformaţiei rigiditatea ţesutului creşte şi, progresiv, forţele necesare producerii aceleaşi
elongaţii sunt mai mari, sfârşitul acestei prime zone fiind caracterizată de o creştere a
rigidităţii de la 1,5% la 4%.
A doua regiune reprezintă răspunsul ţesutului la continuarea deformaţiei. Chiar dacă
această regiune este mai mult sau mai puţin liniară, este denumită regiune liniară. Fibrele
de colagen devin paralele iar ondularea iniţială scade.
În a treia regiune apar mici reduceri de forţă, care pot fi observate atât la tendoane cât şi la
ligamente, cauzate de ruperea secvenţială, precoce, a câtorva mănunchiuri de fibre de
colagen. La sfârşitul regiunii liniare, valoarea totală a încărcării se notează cu Flin. Punctul
în care este atinsă această valoare reprezintă punctul în care ţesutul începe să cedeze
substanţial.
Când se atinge valoarea maximă Fmax corespunzătoare forţei de rupere, ruptura se
produce imediat, iar potenţialul tendoanelor şi ligamentelor de a suporta forţe mai scade
 Diagrama forţă în funcţie de deformaţie
pentru ligamentul galben (conţine între 60% şi
70% de fibre de elastină)

Se constată faptul că, înaintea deteriorării totale, nu mai există zone care să ilustreze
ruperea mănunchiurilor de fibre de colagen aşa cum se întâmplă în cazul tendoanelor
(zonele 3 şi 4, figura antaerioara), fracturarea fiind asemănătoare cu cea a unui material
rigid.
Regiunea de rupere este caracterizată de o deformaţie foarte mică, zona respectivă fiind
corespunzătoare solicitării simultane a tuturor fibrelor, fie că sunt de elastină sau de
colagen.
Rigiditatea mică a ligamentului galben în prima zonă de deformaţie (corespunzătoare
condiţiilor fiziologice), face ca forţele care acţionează asupra acestei structuri şi, implicit,
tensiunile care se dezvoltă să aibă valori mici, protejând, în acest fel, măduva spinării.
Mecanismul de deteriorare al tendoanelor şi ligamentelor

Ruptura progresivă a unui

ligament încrucişat
anterior de la un cadavru
uman, în condiţiile unei
viteze de deformare în
limite fiziologice

În urma unor determinări

experimentale pe un
cadavru, Noyes a
demonstrat că, prin
aplicarea unei forţe
graduale până la limita de
rupere, ruptura
progresivă a ligamentului
încrucişat anterior are ca
efect deplasarea
componentelor
La încărcare maximă mărirea spaţiului intraarticular este de câţivaarticulaţiei
milimetri.tibio-
Ligamentul
femurale.
are un aspect de continuitate, chiar dacă se observă că au intervenit micro şi macrorupturi
şi că are o deformaţie mare.
Corelaţia dintre rezultatele acestui test in vitro şi observaţiile clinice, pun în lumină
evenimentele care au loc la nivelul ligamentului încrucişat anterior din timpul activităţii
zilnice şi în timpul deteriorării, cu diferite grade de severitate, ale acestuia. Diagrama
rezultată în urma studiului experimental a fost convertită într-o diagramă forţă deplasare
articulară şi a fost divizată în trei zone corespunzătoare la:
1 – încărcarea care simulează testele clinice;
2 – încărcarea pe care o suportă ligamentul în limite fiziologice;
3 – încărcarea pe care o suportă ligamentul începând de la apariţia microrupturilor până la
ruperea totală.
Microrupturile pot interveni chiar înainte ca încărcarea fiziologică să depăşească valoarea
sa maximă şi, într-adevăr, microrupturile pot să apară în condiţii fiziologice, în orice
ligament.
Factori care afectează proprietăţile biomecanice ale tendoanelor şi
ligamentelor
Vârsta
Pentru loturile cu vârstă mică
(epifiză deschisă) are loc o avulsie
tibială, în timp ce pentru loturile
cu vârstă mai mare (epifiză
închisă) ruptura ligamentului are
loc în zona de mijloc (numai în
15% din cazuri are loc avulsia
tibială), iar rigiditatea este mai
mare.
Acest lucru este explicabil prin
faptul că odată cu maturizarea, are
loc îngroşarea fibrelor de colagen,
iar inserţia ligamentului pe tibie
este mai rezistentă şi cu o rigiditate
mai mare decât a zonei mediane a
ligamentului.
Variaţia rigidităţii ligamentului colateral medial şi a
inserţiei acestuia pe tibie în funcţie de vârsta
animalelor
Activitatea fizică şi imobilizarea
Ca şi osul, ligamentele şi tendoanele se remodelează ca răspuns la solicitările mecanice
exercitate asupra lor.
Astfel, acestea devin mai rigide şi mai rezistente la solicitări mecanice intense, iar atunci
când tensiunile exercitate asupra lor sunt mai mici, rezistenţa şi rigiditatea scad.
Antrenamentul fizic, are ca efect o creştere a rigidităţii tendoanelor şi a rezistenţei
interfeţei os-ligament.

Tipton şi colab. au comparat:

rezistenţa şi rigiditatea a ligamentului medial colateral de la un grup de 10 câini care au
fost, zilnic, solicitat intens timp de 12 luni (alergare timp de o oră cu o viteză de 56km/h,
completată de o alergare cu viteza de 78km/h, timp de 30min.)
cu un grup martor de 7 câini, la care solicitările au fost în limite normale.
Ligamentele cânilor cu activitate fizică intensă au devenit mai rezistente şi mai rigide decât
ligamentele din grupul martor, ca o consecinţă a măririi diametrului fibrelor de colagen.
De asemenea, din punct de vedere al proprietăţilor structurale, inserţia ligamentului pe os
nu a suferit diferenţe semnificative, în schimb, rezistenţa la rupere a joncţiunii a crescut
simţitor.
Woo a studiat efectul exerciţiilor de scurtă sau lungă durată asupra proprietăţilor
biomecanice ale tendoanelor digitale de porc (corespunzătoare muşchilor flexori şi
extensori ai degetului).
În acest studiu, autorul a împărţit animalele în două grupe,
prima grupă a fost supusă unui regim de mişcare intens timp de 3 luni (scurtă durată),
a doua grupă durata exerciţiilor a fost de 12 luni (lungă durată).
Regimul intens de mişcare a constat în faptul că animalele au alergat cu o viteză de 6 până
la 8km/h pe o distanţă de 40km parcursă timp de o săptămână.
Pentru comparaţie, s-a utilizat un grup martor care a avut o activitate fizică normală.
După terminarea perioadei de efectuare a exerciţiilor, porcii au fost sacrificaţi, analizându-
se atât structura tendoanelor cât şi inserţia acestora pe os:
- scurtă durată nu există diferenţe semnificative, în ceea ce priveşte structura tendonului
extensor al degetului, comparativ cu grupul martor.
- lungă durată, s-a observat că s-a produs o creştere a secţiunii tendonului extensor,
completată de o creştere, cu aproximativ 22%, a tensiunii de rupere la o solicitare de
întindere.
- inserţia celor două tendoane studiate pe os: a avut loc o creştere cu aproximativ 19%, a
rezistenţei mecanice numai a joncţiunii os-tendon flexor (în cazul grupului cu exerciţii de
lungă durată).
Noyes a demonstrat o reducere a
proprietăţilor mecanice a complexului os-
ligament-os de la nivelul genunchilor de
primate imobilizate timp de 8 săptămâni.
Când aceste ligamente au fost testate la
întindere până la rupere, s-a constatat o
descreştere cu 39% a forţei de rupere şi cu
32% a energiei stocate până la rupere, în
comparaţie cu un grup martor, care a avut o
activitate fizică normală. De asemenea, s-a
observat o descreştere a rigidităţii şi, în
consecinţă, deformaţii crescute ale
ligamentelor imobilizate, comparativ cu
lotul martor. La primatele imobilizate a
căror ligamente nu au fost testate, s-a stabilit
un program de recuperare iniţiat imediat
după perioada de imobilizare. S-a
demonstrat faptul că recondiţionarea
ligamentelor necesită o perioadă
îndelungată. Astfel, după 5 luni de
recuperare, ligamentele au prezentat o
rigiditate cu 20% mai mică decât a grupului
martor. Acest parametru a devenit
comparabil cu cel al grupului martor de
Woo şi Gomez au sintetizat diferitele rezultate experimentale obţinute de-a lungul timpului,
într-o diagramă care ilustrează răspunsul atât a proprietăţilor structurale, cât şi a
proprietăţilor mecanice pentru substanţa ligamentară şi a joncţiunii ligamentului pe os, în
condiţiile exerciţiilor fizice, a recuperării şi a imobilizării.
Se observă că activitatea fizică intensă (exerciţii fizice), duce la o îmbunătăţire a
proprietăţilor structurale şi biomecanice ale ligamentelor, în timp ce, imobilizarea duce la o
degradare a structurii şi la scăderea rezistenţei mecanice. Activitatea de recuperare, de
lungă durată, este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât matricea ligamentară se
regenerează mult mai rapid (săptămâni) decât inserţia ligamentului, sau a tendonului pe os
(luni).