POEMUL SIMFONIC

Neculau Cati
 Poemul este o lucrare instrumentală cu caracter poetic, o reverie, o piesă lirică sau o
poveste muzicală. Construcția poemului este de obicei liberă, monopartită cu caracter
liric, narativ sau dramatic, conținând uneori teme-portret în care se recunosc personaje
sau stări sufletești.
Acest gen muzical, care a apărut și s-a afirmat în secolul XIX, s-a bucurat de o largă
circulație în prima parte a secolului XX. Poemul simfonic, oricât de sugestivă ar fi
denumirea în primele sale manifestări și ipostaze, nu este altceva decât „supranumirea”
uverturii de concert. Deja uverturile (dramatice) de concert ale lui Beethoven, Weber,
Berlioz, Mendelssohn-Bartholdy, Schumann, Ceaikovski și alții, trebuie privite din acest
punct de vedere. Denumirea lisztiană apare doar în anul 1854, când compozitorul prezintă
auditoriului uverturile sale în concert și formulează introduceri literare acestora, precum
un program la partiturile publicate. Tot în anul 1854, primele nouă „poeme simfonice” ale
sale erau deja terminate. Liszt a preluat sensul de poem din literatură tocmai datorită
apropierii în ceea ce privește conținutul ideatic, adăugându-i ulterior termenul de
simfonic. Totuși, schimbarea denumirii nu este întâmplătoare, ci se datorează faptului că
latura programatică „descleștează” într-un fel structura formei de sonată a uverturii.
 Metamorfozarea cadrului „obișnuit” al formei lucrărilor atrage după sine mai
multe denumiri de gen care, în felul lor, sunt diferite ipostaze ale aceluiași principiu
și între care nu trebuie descoperită subtila trecere și asemănare. Poemul simfonic
(împreună cu genurile înrudite: uvertura programatică – Romeo și Julieta, Hamlet;
fantezia programatică simfonică – Francesca da Rimini, Furtuna; balada simfonică
– Voievodul; simfonia-program – Manfred) se răspândește extrem de repede în
întreaga Europă, fiind cuprins de către toți adepții muzicii programatice și îndrăgit
chiar și de compozitorii secolului XX.
 Gândirea și tehnica pianistică lisztiană dau dovada unui hotărât caracter
orchestral deja din anii de virtuozitate ai compozitorului. Structura și frumusețea
orchestrală a partiturilor de pian devin din ce în ce mai accentuate datorită
transcripțiilor și parafrazelor multor lucrări orchestrale (simfonii, uverturi, secțiuni
din opere). Acest caracter orchestral al lucrărilor pentru pian reprezintă pentru
Liszt prelungirea, hiperbolizarea instrumentului său, așa cum însuși compozitorul
își îndruma discipolii: „Cântați lucrările mele orchestral!”.
 Primul din cele 13 poeme simfonice, cu titlul Ce se aude pe munte, se bazează pe
poemul cu același titlu (Ce qu’on entend sur la montagne) al lui Victor Hugo, poem
ce apare în întregime ca și cuvânt înainte la partitura tipărită. Există o asemănare
deosebită între concepțiile de creație ale lui Hugo și Liszt, ceea ce nu este o pură
întâmplare faptul că poemele simfonice lisztiene debutează sub aspectul esteticii
poetului „noului ideal”. Liszt schițează prin tablourile sale orchestrale eterna
contopire și lupta dintre aceste două poluri opuse, folosind dramaturgia formei de
sonată în evidențierea întrepătrunderii și ciocnirii celor două grupuri de motive
tematice (leitmotivul). Poemul Ce se aude pe munte împreună cu celelalte 11 poeme
simfonice compuse în perioada weimariană, sunt concepute doar într-o singură parte
(monopartitism). Entuziasmul și speranța lisztiană suprascrie însă caracterul resemnat
al poemului lui Hugo, evocând auditoriului – în antiteză cu finalele apoteotice și
grandioase, tipice poemelor simfonice weimariene – sentimentul de liniște și
transfigurare calmă, sugerând totodată că străduința și suferința omenirii este
organizată cu un anume scop.