PROTECŢIA MUNCII ÎN

TEHNICA DENTARĂ

Și
Posturile de lucru ergonomic specific
diferitelor activitati în laboratorul de tehnică
dentară
Protecţia muncii constituie un
ansamblu de măsuri instituţionalizate
având ca scop asigurarea celor mai bune
condiţii în desfăşurarea procesului de
muncă, apărarea vieţii, integrităţii
corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor
persoane participante la procesul de
muncă (Legea nr. 90/1996).
Activitatea tehnicianului dentar face apel
la serviciile unui număr mare de aparate şi
utilaje. Prin specificul funcţionării lor,
acestea reprezintă pericole potenţiale
pentru sănătatea celor care le manipulează.
Pentru minimalizarea acestor riscuri,
tehnicienii dentari trebuie să cunoască şi
să respecte normele de protecţia muncii în
acest domeniu.
Amplasarea, exploatarea şi întreţinerea
utilajelor, instalaţiilor, aparatelor şi
instrumentarului din unităţile
stomatologice (cabinete şi laboratoare de
tehnică dentară) se vor face conform
prevederilor, normelor, standardelor,
instrucţiunilor referitoare la acestea.
Personalul medical, mediu sanitar şi de
îngrijire, inclusiv medicii, tehnicienii
dentari, studenţii în practică, vor fi
instruiţi să poarte întregul echipament de
protecţie sanitară prevăzut în Normele
Ministerului Sănătăţii Publice: halate,
bonete, mănuşi, mască, ochelari de
protecţie. Acest echipament ar trebui în
colectivităţi să fie de unică folosinţă.
 CRITERII DE PROIECTARE ŞI AMPLASARE

Este de preferat ca laboratoarele dentare să

fie amplasate în poziţii retrase faţă de
arterele de mare circulaţie sau de alte surse
de zgomot, pentru a nu depăşi nivelul
maxim admis de zgomot de 50 – 70 db;
Amplasarea şi orientarea clădirilor faţă de
punctele cardinale şi direcţia vânturilor
dominante trebuie să asigure condiţii cât
mai favorabile pentru iluminarea şi
ventilarea naturală a acestora. Pentru
încăperile amplasate în subsoluri, vor fi
prevăzute sisteme de ventilaţie şi iluminare
adecvate;
Încărcarea planşeelor nu va depăşi sarcina
maximă sau eforturile dinamice şi vibraţiile
pentru care au fost calculate;
Uşile vor fi vizibile, se vor deschide în sensul
de evacuare şi vor fi menţinute permanent
neblocate;
Se asigură grupuri sanitare pentru personal;
Amplasarea utilajelor, aparatelor şi
instalaţiilor se va face astfel încât să se
evite executarea de mişcări inutile şi
obositoare din partea persoanelor care le
manipulează, asigurând în acelaşi timp
libertatea lor de mişcare la locul de muncă;
Se vor asigura condiţii de muncă în poziţii
corecte şi neobositoare pentru personal.
 Pardoseala trebuie să satisfacă anumite
condiţii:
Să aibă o suprafaţă plană şi netedă pentru
a nu îngreuia circulaţia, dar suficient de
rugoasă şi antiderapantă pentru a nu
permite alunecarea;
Să nu se deformeze sub acţiunea
greutăţilor depozitate sau a obiectelor grele
căzute în mod obişnuit;
Prin uzură normală să nu ducă la
producerea de praf;
Să fie hidrofugă;
Să aibă un coeficient de conductibilitate
termică foarte redus;
Să aibă o pantă de scurgere de minimum
2%.
Protecţia faţă de instalaţiile electrice:
Acestea trebuie astfel concepute şi construite încât să
nu prezinte riscul de incendii sau electrocutare.
Toate echipamentele şi aparatele electrice utilizate în
instalaţiile electrice trebuie să fie omologate.
Instalaţiile electrice şi dispozitivele de protecţie
trebuie să fie adecvate tensiunii.
Intervenţiile le instalaţiile electrice se fac
numai de persoane autorizate. Toate
intervenţiile la instalaţiile electrice trebuie
să fie făcute numai după scoaterea de sub
tensiune a acestora.
Instalaţiile electrice (prize şi continuităţi)
vor fi verificate la 6 luni de personalul
specializat.
Toate aparatele vor fi prevăzute cu sisteme
de siguranţă, supraveghere, semnalizare şi
control.
Elementele conducătoare de electricitate
vor fi legate la pământ.
Aparatele de mare putere trebuie să aibă
întrerupătoare de urgenţă care să le
deconecteze de la reţea în caz de
necesitate.
Se contraindică improvizaţiile de orice fel la
instalaţiile electrice.
Instalaţiile electrice, de apă şi gaz trebuie
izolate corespunzător şi orice derivaţie de la
traseul principal necesită robinet separat.
 Protecţia faţă de instalaţiile de gaze naturale:

Acestea trebuie astfel concepute şi

construite încât să nu prezinte riscul de
incendii sau explozie.
Instalaţiile care utilizează gazele naturale
vor fi verificate la 6 luni de personalul
specializat.
În încăperile în care se utilizează gaze
naturale se vor monta senzori de gaz pentru
a detecta scăpările.
 Protecţia antimicrobiană şi antivirală:

Studiile efectuate au demonstrat prezenţa

infecţiei încrucişate între cabinet, laborator
şi pacient în proporţie de 67%.
Micro-organismele, virusurile şi levurile
(ciupercile) pot fi transmise prin intermediul
amprentelor (cu hidrocoloizi ireversibili sau
siliconi), probelor intermediare de ceară,
protezelor de reparat, etc.
 La nivelul cavităţii orale cei mai
frecvenţi germeni întâlniţi sunt:
streptococii;
stafilococii (alb şi auriu);
escherichia;
lactobacilii;
fusobacteriile;
anaerobii spiralaţi;
levuri numeroase.
 Agenţii infecţioşi sunt entităţi
vii, acelulare (virusurile), celulare de
tip procariot (bacteriile), celulare de
tip eucariot (fungii, protozoarele) şi
multicelulare (helminţii) capabile să
producă infecţii prin pătrunderea,
dezvoltarea şi multiplicarea într-un
organism – gazdă susceptibil.
 În prezent există şase mari grupe de
dezinfectanţi recunoscuţi de A.D.A.
(American Dental Asociation):
Hipocloritul de sodiu în diverse soluţii;
Iodoforii;
Spray-urile cu fenoli - alcooli;
Compuşii sintetici pe bază de fenoli;
Spray-urile apoase fenolate;
Glutaraldehida.
Dispozitivele medicale care prin modul de
proiectare sau prin natura materialului din
care sunt construite nu suportă nici un tip
de sterilizare, trebuie să fie supuse unei
dezinfecţii adecvate, al cărui efect să fie
bactericid, fungicid, virulicid şi sporicid.
Decontaminarea protezelor, a amprentelor
şi modelelor trebuie efectuate de către
asistenta medicală, sub îndrumarea
medicului, deci în cabinet. Se realizează
spălarea cu apă călduţă a urmelor de sînge şi
salivă şi apoi dezinfectarea acestora.
Recipientul pentru transport va fi şi el
dezinfectat. Urmează o a doua etapă de
dezinfecţie în laborator. Tehnicianul dentar
va purta mănuşi până la realizarea
dezinfecţiei complete. Se va amenaja un colţ
special pentru stocarea şi dezinfecţia
amprentelor.
 Protezele dentare vor fi în mod obligatoriu
dezinfectate prin imersia într-o soluţie de:
Iodofori sau hipoclorit de sodiu pentru
protezele mobile totale;
Iodofori şi hipoclorit pentru protezele
parţiale (acrilice sau metalice);
Iodofori sau glutaraldehidă pentru
protezele fixe.
Măsurile de protecţie individuală, - halat,
bonetă, mască, ochelari, - sunt obligatorii.
Sistemul de aspiraţie de la masa de lucru
reduce încărcarea microbiană a aerului din
laborator, la care se adaugă instalaţia
centrală şi lămpile cu ultraviolete.
Igienizarea incintei unui laborator de
tehnică dentară se va face folosind doar
aspiratoarele de praf (nu măturile). Pentru
pulberile, aşchiile rezultate din prelucrarea
aliajelor sau a răşinilor trebuie să existe
sisteme de aspiraţie de tipul exhautoarelor.
Pavimentele se vor şterge cu pufuri
înmuiate în diverse soluţii dezinfectante.
La spălarea suprafeţelor apa va fi
schimbată la fiecare încăpere, iar în cazul
încăperilor mai mari aceasta se va schimba
de două sau mai multe ori. Principiul celor
“două găleţi”este bine de urmat. Acesta
constă în spălarea consecutivă de două ori
a pavimentului, bineînţeles schimbând apa
cu soluţia decontaminantă.
Pereţii protejaţi cu vopsele de ulei sau cu
faianţă cât şi mobilierul din fiecare încăpere
se va şterge cel puţin săptămânal cu o soluţie
dezinfectantă. Dezinfecţia suprafeţelor se
realizează cu soluţii specifice oferite de
diverse firme comerciale sau cel mai simplu
cu hipoclorit de sodiu.
 Protecţia analizatorului vizual:

Protejarea ochiului urmăreşte evitarea contactului

direct cu diverse particule sau substanţe şi cu sursele
luminoase exagerate sau prost amplasate.
Împiedicarea efectelor nocive asupra analizatorului
vizual reduc oboseala vizuală.
Organizarea locului de muncă se va face în aşa fel
încât să se evite acomodările prea frecvente ale
analizatorului vizual, urmărindu-se:
Plasarea instrumentarului în câmpul
vizual, adică într-un unghi de 40 – 45
grade în jurul practicianului;
Înălţimea planului de lucru la 20 – 40 cm
distanţă şi într-un unghi de 30 – 60 grade
în raport cu planul simetric al
tehnicianului;
Lampa individuală de la nivelul mesei va fi
astfel amplasată încât să nu fie percepută
în mod direct;
Lampa să emită un fascicul paralel cu
direcţia privirii tehnicianului dentar;
Vor fi evitate instrumentele strălucitoare
cât şi umbrele în câmpul vizual;
Purtarea obligatorie a ochelarilor de
protecţie mai ales la prelucrarea prin
aşchiere efectuată atât la protezele fixe cât
şi la cele mobile sau mobilizabile;
Utilizarea prelungită a lupei nu este indicată
pentru că oboseşte analizatorul vizual;
Apelarea la coduri de culori de intensitate
mare şi sisteme specifice asigură şi o
diferenţiere mai facilă;
Lumina rece, emisă de instrumente cu fibră
optică (lămpi şi cuptoare de
fotopolimerizare) nu trebuie să ajungă
niciodată în contact direct cu ochiul,
existând riscul distrugerii definitive a
conurilor vizuale sensibile la lumina emisă;
Utilizarea ecranelor de protecţie când se
lucrează cu diferite aparate – sablator,
soclator, motorul cu ax orizontal, etc.
 Protecţia analizatorului auditiv:

Analizatorul auditiv asigură integrarea

fiinţei umane în mediul bio-psiho-social.
Dacă expunerea personală zilnică depăşeşte
85 db, purtarea echipamentului de protecţie
devine obligatorie. Protecţia se poate realiza
cu:
Căşti speciale antizgomot (antifoane
externe) care diminuează cu 25 db sunetele
de înaltă frecvenţă, cele de joasă frecvenţă
rămânând perceptibile;
Antifoane interne – sunt tampoane, dopuri
din materiale spumoase sau flexibile care se
introduc şi se mulează în conductul auditiv
extern şi reduc nivelul de zgomot cu cel
puţin 20%.
Acestea prezintă dezavantajul că sunt greu
de tolerat vreme îndelungată şi pot da iritaţii
locale.
Se recomandă ca mesele, sertarele, rafturile
pe care se aşează instrumente de laborator,
să prezinte folii de cauciuc care absorb
zgomotul produs de repunerea acestor
instrumente.
Credem că cel mai plăcut este să se pună un
fond muzical adecvat, o muzică armonioasă,
plăcută, va spori puterea de concentrare a
tehnicianului dentar.
Sunetul este reprezentat de oscilaţia mecanică
periodică a aerului.
Zgomotul este definit ca întreaga senzaţie auditivă
dezagreabilă sau jenantă.
Parametrii zgomotului sunt:
 Frecvenţa măsurată în Hz - peste 1000 devine
nocivă;
 Intensitatea măsurată în db – peste 50 devine
periculoasă.
 Zgomotul poate influenţa sănătatea prin:
 Instalarea oboselii;
 Creşterea presiunii sistolice şi diastolice;
 Creşterea riscului de hipertensiune arterială;
 Creşterea colesterolemiei şi glicemiei;
 Accelerează respiraţia;
 Scade tonusul muscular;
 Încetineşte peristaltismul tubului digestiv.
 Din punct de vedere psihic duce la:
 Diminuarea atenţiei;
 Iritabilitate;
 Astenie;
 Cefalee;
 Nevroze.
 Protecţia împotriva vibraţiilor:

În laboratorul de tehnică dentară vibraţiile

produse de piesele de mână au fost reduse
semnificativ prin înlocuirea lor cu
micromotoare. Vibraţia mecanică generează
riscuri pentru sănătatea şi securitatea
tehnicianului dentar. Valoarea limită de
expunere zilnică pe o perioadă de referinţă
de opt ore trebuie să fie de 2,5 m/s2.
Automatizarea etapelor tehnologice, sub
forma diverselor aparate electronice sau
controlate de computer, a redus mult
intervenţia omului.
Pentru compresoare se recomandă plasarea
de amortizoare sub aparate, la nivelul
zonelor de fixare sau manipulare pentru
reducerea vibraţiilor. La alte dispozitive se
pot utiliza vibro-izolatori, care reprezintă
elemente elastice a căror deformare face
posibilă mişcarea vibratorie, respectiv
izolarea antivibratorie.
Protecţia împotriva pulberilor, gazelor şi acizilor:

Masa de lucru a tehnicianului dentar trebuie

să prezinte un sistem individual de aspiraţie
a pulberilor sau aşchiilor rezultate prin
diferite prelucrări.
Aparatele care elimină noxe vor fi însoţite
de hote absorbante dacă nu sunt prevăzute
cu sisteme de aspiraţie sau filtre din
construcţie.
Pentru spaţiile în care au loc procese
tehnologice ce degajă căldură, umiditate,
pulberi, gaze, vapori toxici, etc., înălţimea şi
volumul încăperilor se stabilesc prin calcul
ţinându-se seama de asigurarea
schimburilor de aer şi de mijloacele de
combatere a noxelor.
Sistemele generale de ventilare a aerului vor
fi (în general) naturale şi mecanice,
circulaţia aerului realizându-se în tot spaţiul
zonei de lucru.
Circularea aerului se poate realiza într-un
singur sens (sistem deschis, fără
recirculare), sau cu recirculare (implică
prezenţa unor elemente de tratare a aerului:
filtre, aeroterme, separator de noxe, baterii
de încălzire sau răcire).
Mijloacele individuale de protecţie
reprezentate de mască şi ochelari sunt
obligatorii. Esenţial este ca masca să acopere
orificiul bucal şi orificiile nazale, să se
adapteze intim pe reliefurile feţei şi să fie
perfect etanşă.
PROTECŢIA CONTRA TRAUMATISMELOR:

Orice leziune trebuie imediat tratată:

curăţire, dezinfecţie, pansare.
Protecţia împotriva sedentarismului:

Alternarea poziţiei de lucru şezândă cu cea

ortostatică;
Practicarea unui repaus activ – exerciţii
fizice specifice grupurilor musculare mai
puţin solicitate, tehnici de relaxare adecvate,
odihnă pentru oboseala musculară, - pe
parcursul unei zile de lucru.
EFECTELE SEDENTARISMULUI
 LEZIUNI ALE URMĂTOARELOR
ORGANE:

Boli de inimă: atunci când stăm jos pentru mult

timp, muşchii ard mai puţine calorii, iar sângele
curge mai lent, permiţându-le acizilor graşi să
blocheze mai uşor inima. Şederea prelungită a fost
asociată de mult timp cu niveluri crescute ale
presiunii arteriale şi ale colesterolului. De asemenea,
oamenii care sunt extrem de sedentari au de două ori
mai multe şanse de a suferi de o boală de inimă,
comparativ cu cei care au o viaţă activă.
Pancreas hiperproductiv: pancreasul produce
insulină, un hormon care transportă glucoza la
celule pentru a asigura necesarul de energie. Însă,
celulele din muşchii inactivi nu răspund la fel de
uşor la insulină, iar pancreasul produce din ce în ce
mai multă. Acest proces poate duce la diabet sau
alte boli. Un studiu realizat în anul 2011 a indicat
că răspunsul la insulină începe să decline chiar şi
după o singură zi de stat mult pe scaun.
Cancer de colon: studiile au asociat statul mult
pe scaun cu un risc mai mare de cancer de colon.
Motivul pentru care statul pe scaun favorizează
apariţia aceste boli este neclar încă. Însă, oamenii
de ştiinţă au formulat o teorie care spune că
producerea în exces a insulinei încurajează
creşterea în exces a celulelor. O altă teorie spune că
mişcarea creşte nivelul de antioxidanţi naturali
care distrug celulele dăunătoare şi pe cele care care
cauzează cancerul, cunoscute sub numele de
radicali liberi.
 DEGENERAREA MUSCULARĂ

Abdomen moale: când stăm în picioare

sau când ne mişcăm, muşchii abdominali ne
ajută să stăm în poziţie verticală. Însă,
atunci când stăm pe scaun ei nu mai sunt
folosiţi. Muşchii tensionaţi ai spatelui şi cu
cei abdominali slabi formează o alianţă care
poate forţa arcul natural al coloanei
vertebrale ducând la hiperlordoză şi
lordoză.
Contracţia şoldurilor: încheieturile flexibile ale
şoldurilor ne ajută să ne menţinem echilibrul, însă
oamenii care stau mult timp pe scaun îşi extind
rare ori muşchii flexori în faţă, motive pentru care
aceştia se scurtează şi devin mai rigizi. Acest
fenomen limitează o gamă de mişcări şi lungimea
pasului. Studiile au indicat că mobilitatea redusă a
şoldurilor este unul dintre motivele principale
pentru care cad persoanele în vârstă.
Gluteus maximus moale (muşchiul
fesierul mare): când stăm jos, gluteusul
nu este solicitat. Pentru că stăm mult timp
pe scaun, el se obişnuieşte cu acest
sedentarism şi devine moale. Este un lucru
deja dovedit că un gluteus moale afectează
stabilitatea şi capacitatea de a face paşi
mari.
 PROBLEME LA NIVELUL PICIOARELOR

Circulaţie proastă: statul pe scaun

pentru perioade lungi de timp încetineşte
circulaţia sângelui, lucru care face ca fluidele
să se acumuleze la nivelul picioarelor.
Problemele cauzate de acest fenomen
variază de la glezne umflate şi varice la
formarea cheagurilor de sânge, adică la
tromboză venoasă profundă.
Oase moi: activităţile precum mersul pe
jos sau alergatul stimulează şoldurile şi
oasele din partea inferioară a corpului, cu
scopul de a le determina pe acestea să
devină mai groase, mai dense şi mai
puternice. În prezent, medicii spun că
actuala creştere a cazurilor de osteoporoză
este cauzată de lipsa de activitate.
 A CORPULUI

Creier înceţoşat: când ne punem muşchii

la treabă pompăm oxigen şi sânge în creier şi
declanşăm eliberarea de tot felul de
substanţe chimice care îmbunătăţesc starea
creierului şi starea noastră de spirit. Când
suntem sedentari pentru mult timp, totul se
încetineşte, chiar şi funcţiile cerebrale.
Gât încordat: dacă, în majoritatea
timpului stăm la masa de lucru, ne putem
afecta vertebrele cervicale prin înclinarea
capului în faţă, spre lucrare sau înclinarea
lui în lateral, pentru a ţine un telefon mobil
cu umărul. Acest obicei poate duce la
dezechilibre permanente.
Spate şi umeri inflamaţi: gâtul nu este
singurul care are de suferit din cauza poziţiei
nefireşti pe care o adoptăm noi. Atunci când
stăm aplecaţi spre masa de lucru, umerii şi
muşchii spatelui fac o extensie exagerată.
 PROBLEME DE SPATE

Coloana inflexibilă: dacă nu mişcăm

coloana vertebrală, ea devină inflexibilă şi
uşor de vătămat în activităţi banale. Atunci
când ne deplasăm, discurile moi dintre
vertebre se extind şi se contractă ca nişte
bureţi care absorb sânge şi substanţe
nutritive proaspete. Când stăm jos mult
timp, discurile sunt strivite inegal şi îşi pierd
din spongiozitate.
Probleme ale discurilor
intervertebrale: oamenii care stau mai
mult timp jos au mai multe şanse de a suferi
de hernie de disc lombară.
 ALTE NORME PENTRU LABORATOARELE DE TEHNICĂ
DENTARĂ

Organele externe în mişcare (curele, roţi

dinţate, arbori, cuplaje, etc.) vor fi prevăzute
cu apărători complete;
Motoarele cu ax orizontal vor fi racordate la
sisteme de ventilare prin aspiraţie şi vor fi
prevăzute cu apărători şi ecrane de
protecţie;
Aparatele de centrifugare de tip “rotax”
necesită paravane de protecţie cu o
înălţime de circa 1,7 m măsurată de la
pardosea;
Compartimentul de topire-turnare trebuie
prevăzut cu un covor de cauciuc gros de un
centimetru;
Tuburile de oxigen şi acetilenă vor fi
plasate în spaţii zidite în afara
laboratoarelor.
ŢINUTA TEHNICIANULUI
DENTAR
În concordanţă cu această ţinută psiho-
socială, tehnicianul dentar se caracterizează
printr-o ţinută vestimentară profesională
specifică, la care face apel în momentul în
care pătrunde în laborator. Aceasta trebuie
să înlocuiască complet ţinuta de stradă,
pentru ca hainele să fie protejate de
pulberile şi de noxele din laborator.
 Date statistice:

După 5 ani de activitate, 15% din medicii

stomatologi se infectează cu hepatita B;
După 25 de ani de activitate procentajul
ajunge la 55%.
Posibilitatea transmiterii agenţilor patogeni
prin amprente de alginat a fost clar dovedită.
Germenii nu sunt înlăturaţi prin spălarea
amprentelor cu apă, ei rămânând activi mult
timp chiar şi după aceea.
 Cele mai expuse zone ale laboratorului de
tehnică dentară sunt:
Masa pentru gips;
Masa de lucru a tehnicianului;
Locul de prelucrare;
Telefonul.
 Mijloacele de protecţie:

 Halatele: sunt folosite diverse tipuri:

 lungi;
 scurte;
 cu mâneci lungi;
 cu mâneci scurte (sunt cele recomandate
pentru medicina dentară);
 încheiate în faţă;
 încheiate la spate.
De asemenea, pot fi utilizate şi costume formate din
bluzon plus pantalon (sau fustă). Halatele pot fi
confecţionate din pânză, rezistente la spălări şi
sterilizări, sau din fibre celulozice neţesute pentru
unică utilizare, presterilizate şi livrate în ambalaj
etanş (pentru cabinetul de medicină dentară).
Ele trebuie confecţionate într-o linie modernă, lejeră,
pentru a permite efectuarea cu uşurinţă a mişcărilor.
Culoarea lor poate varia, de la alb până la culori
pastelate, în armonie cu cromatica întregului
laborator.
 Masca:

Pot fi utilizate:
 măşti de tifon din patru straturi cu patru
şnururi, care acoperă numai nasul şi
treimea inferioară a feţei;
 măşti dreptunghiulare din tifon de 50/30
mm cu fantă pentru ochi şi două şnururi de
fixare, care acoperă faţa şi părul;
 măşti prefabricate din textile neţesute
(dreptunghiulare sau convexe anatoforme),
mulate pe etajul inferior şi mijlociu al feţei,
cu şnururi elastice de fixare.
TIPURI DE MĂŞTI
TIPURI DE MĂŞTI
Pentru a fi eficientă masca trebuie să aibă
trei straturi, să nu fie din bumbac (care
reprezintă un mediu prielnic pentru
dezvoltarea germenilor), să acopere gura şi
nasul cât mai mult şi să coboare până sub
menton, să se aplice intim pe faţă şi să
prezinte o etanşeitate marginală maximă.
 Mănuşile:

au rolul de a proteja mâinile şi de a

împiedica infecţiile încrucişate. Ele
reprezintă o barieră fizică împotriva
transferului micro-organismelor.
 Sunt confecţionate din:
 latex (cauciuc natural);

 nitril (cauciuc sintetic);

 materiale plastice (polietilenă, polivinil,
policlorură de vinil). Acestea sunt foarte
fine şi fragile, dar confortabile.
 Pentru a-şi îndeplini rolul, ele trebuie să
prezinte o serie de caracteristici:
să fie testate de fabricant pentru a fi
impermeabile;
să menţină sensibilitatea tactilă;
suprafaţa lor să fie uşor aderentă (nu
lucioasă) pentru a împiedica alunecarea
obiectelor;
să se potrivească perfect. În acest scop s-au
realizat mănuşi pentru ambele mâini,-
dreapta şi stânga, - pe mărimi diferite care
sunt notate cu cifre, sau numai pe trei
mărimi: lungi (L), medii (M), şi scurte (S).
Există şi mănuşi nepereche.
 Mănuşile pot să fie sau nu sterile, lucru
indicat de fabricant. Pentru examinare sau
manopere nechirurgicale nu sunt necesare
mănuşi sterile. După aplicare pe mâini ele se
spală cu apă şi săpun sau amestec de
detergent şi antiseptic. În acest caz se
folosesc mănuşi de cauciuc sau polietilenă.
 Refolosirea mănuşilor nu este
indicată căci se deteriorează, iar purtarea
lor continuă face ca tegumentele să
transpire. Pot să apară şi probleme alergice
care se pot datora pudrei de talc,
proteinelor din latex, nivelurilor înalte de
acceleratori de vulcanizare reziduali, dar şi
utilizării unor săpunuri şi antiseptice
neadecvate. Pacienţii alergici la cauciuc îi
depistăm printr-o anamneză bine condusă.
ALERGIE LA LATEX
În tehnica dentară mănuşile sunt rezervate
situaţiilor în care sunt trataţi pacienţi cu risc
(HIV, hepatită, TBC) şi oricând se
manipulează piese protetice sosite din
cabinet.
 Bonetele:

sunt confecţionate din pânză sau textile

neţesute, pot avea diferite forme, este bine
ca ele să acopere părul în totalitate, având
rolul de a împiedica pătrunderea accidentală
a acestuia în câmpul operator sau agăţarea
de elementele echipamentului.
 Ochelarii de protecţie:

sunt din ce în ce mai utilizaţi. Au

diferite forme în funcţie de firma
producătoare, pot fi simpli, numai din sticlă
sau şi cu lupe. Pot prezenta şi apărători
laterale, care îi fac mai eficienţi. Ei sunt
utilizaţi pentru a evita contaminarea globilor
oculari cât şi accidentarea acestora cu
diverse fragmente ce pot sări în timpul
lucrului.
 Pentru protecţia vizuală, când utilizăm
lumina de la lampa de fotopolimerizare,
cuptorul de fotopolimerizare sau un aparat
cu laser, ei trebuie să blocheze lungimea de
undă a radiaţiei emise.
O ţinută vestimentară corectă, curată,
îngrijită, impune şi reflectă întrucâtva
poziţia profesională şi modul de organizare
interioară a laboratorului. Respectarea în
permanenţă a unei ordini perfecte, a unei
dispuneri sistematice şi logice a
instrumentarului, indică şi o gândire
logică, organizată, sistematizată,
seriozitate în muncă.
 ECHIPAMENT DE PROTECŢIE LA TOPIREA-TURNAREA
ALIAJELOR/METALELOR

Ochelarii de protecţie – au lentile colorate şi o bandă

de cauciuc elastic cu care se fixează pe cap;
Mânuşi de piele – confecţionate pe diverse mărimi;
Şorţul de piele – are o lungime mare şi protejează de
scântei şi metal topit.
SOLICITĂRILE LA CARE
ESTE SUPUS
TEHNICIANUL DENTAR
 Solicitările la care este supus tehnicianul
dentar în procesul muncii rezultă din
profilul şi caracteristicile profesiunii:
preponderent sedentară (peste 3/4 din
timpul afectat se desfăşoară în poziţie
aşezat);
realizată printr-o sumă de mişcări fine,
complexe, precise, repetitive, generatoare
de monotonie;
sub acţiunea unor factori ambientali
(zgomot, vibraţii, iluminare, pulberi, gaze,
acizi);
cu o concentrare intelectuală semnificativă
şi o responsabilitate privind corectitudinea
execuţiei piesei protetice.
 1. Solicitarea fizică

Este localizată la grupele musculare cel mai

frecvent implicate în procesul muncii (muşchii
degetelor, mâinii, antebraţului). Menţinerea
poziţiei de postură aşezat implică o contracţie
permanentă a grupelor musculare antagoniste, în
vederea asigurării unei poziţii fiziologice a coloanei
vertebrale. Alte grupe musculare implicate sunt
cele care menţin postura extremităţii cefalice,
muşchii globilor oculari.
 Contracţia musculară prelungită la
nivelul membrelor superioare, comprimarea,
la nivelul antebraţului, a pachetelor vasculo-
nervoase prin sprijinul antebraţelor la
marginea mesei de lucru (în absenţa unor
suporturi adecvate), la care se adaugă şi
factorul trepidaţie (vibraţie), transmis de
piesa de mână, determină în timp afecţiuni
osteo-articulare, cunoscute sub denumirea
de boala Raynaud, la care contribuie şi
poziţia instrumentarului static în timpul
lucrului. Aceste modificări apar în timp,
după ani de practicare a profesiei.
 Literatura mai descrie şi sindromul
carpo-tunel, o neuropatie compresivă
manifestată prin oboseala musculară,
dureri, amorţire, resimţite la nivelul
policelui, index, mijlociu şi inelar. Se
datorează compresiunii nervului median la
locul unde străbate tunelul carpian, cât şi a
vaselor care îl însoţesc.
 2. Solicitarea neuro-psihică

Este importantă, pentru că se lucrează pe un

câmp redus ca dimensiuni (dintele), unde
trebuie redate multe detalii cu un
instrumentar complex, de foarte înaltă
precizie.
Paleta tehnicilor de lucru este variată,
impune folosirea mai multor aparate şi, în
acelaşi timp, cunoştinţe teoretice multiple.
Pe lângă aspectele tehnologice complicate,
tehnicianul dentar face apel la un vast bagaj
de cunoştinţe: anatomia şi fiziologia
sistemului stomatognat, gnatologie,
biomateriale, biomecanică, etc.
 El trebuie să fie conştient şi convins că
lucrarea pe care a realizat-o nu este un corp
inert, ci va face parte integrantă dintr-un
sistem biologic complex, în care trebuie să se
integreze morfologic şi funcţional.
 Rolul artistic al tehnicianului se exprimă
prin cunoaşterea valorii culorii, aprecierea
proporţiilor, volumelor, a legilor armoniei.
 Activitatea tehnicianului dentar se
desfăşoară printr-o sumă de tehnici multiple
la masa de lucru şi la aparate cu implicarea
şi a celorlalţi factori menţionaţi, astfel încât
el îşi pune la contribuţie imaginaţia creativă,
inteligenţa, memoria mişcărilor în flux
continuu. Sistemul nervos central este
implicat în toate actele pe care tehnicianul le
are de desfăşurat.
Însuşirea unei noi tehnici de lucru impune
efectuarea de exerciţii cu mâinile (eventual
piciorul care acţionează pedala). La început,
mişcarea nu este precisă, dar prin repetarea
gestului se face educarea, antrenarea sa, sub
controlul cerebral. Este implicat analizatorul
vizual, care face posibil controlul
corectitudinii mişcării prin reacţia de feed-
back.
 Reducerea solicitării neuropsihice este
realizată într-o anumită măsură de
respectarea principiilor ergonomice în
organizarea muncii, dar şi învăţare,
antrenament, pe tot parcursul vieţii
profesionale.
Relaţia profesională care se stabileşte între
medic şi tehnicianul dentar nu va solicita
psihicul atunci când sunt înţelese şi
respectate principiile colaborării:
consideraţia, respectul reciproc, încrederea
celor doi parteneri. Psiho-ergonomia
subliniază că aceste calităţi sunt
indispensabil legate de o pregătire
profesională temeinică de ambele părţi.
Numai atunci se instalează echilibrul.
 Altfel apar stări tensionale, neînţelegere,
care se cumulează cu neliniştile şi stress-ul
cotidian, augmentând stress-ul specific
profesional. Stress-ul tehnicianului dentar
rezultă din caracteristicile şi solicitările
menţionate, din teama pentru a nu greşi, din
teama de eşec.
 0 situaţie ce solicită o constituie şi
necesitatea de a fi la curent cu toate
noutăţile apărute în materie de aparate,
echipamente, materiale, necesitatea de a se
pregăti în permanenţă pentru a fi în pas cu
cerinţele medicului. Reacţia în faţa unei noi
tehnici de lucru, a unui nou aparat, poate fi
de acceptare sau de respingere, o nouă sursă
de stres.
 3. Solicitarea auditivă

Provine din funcţionarea instrumentarului

dinamic (piesa de mână), din manipularea
incorectă a instrumentarului static
(repunerea lui de la o înălţime
necorespunzătoare pe masa de lucru) şi de la
funcţionarea aparatelor.
Nivelul sonor al laboratoarelor de tehnică
dentară este ridicat şi expunerea prelungită
la zgomot determină pe parcursul
vieţii profesionale afectarea analizatorului
auditiv.
 Mai frecvent se întâlneşte hipoacuzia -
predominant a urechii drepte (scăderea
permanentă a capacităţii auditive, după
expuneri îndelungate la zgomote de tip
percepţie, în afara zonelor de conversaţie)
şi dacă terenul este foarte predispozant şi se
adaugă şi alte surse de zgomot (se manifestă
efectul cumulativ al zgomotului) - surditatea
profesională (pierderea ireversibilă a
capacităţii auditive, perceptivă, în zona
frecvenţelor conversaţionale: 500 - 2.000
Hz).
 La scăderea acuităţii auditive participă, în
mod variat, diverşi factori de risc:
nivelul intensităţii zgomotului (peste 90
dB);
durata expunerii (peste 5 - 10 ani);
vârsta (peste 40 de ani);
sexul (sensibilitate la frecvenţe înalte mai
ales la bărbaţi);
factori de mediu, mai ales trepidaţiile.
 Zgomotul perturbă activitatea neuropsihică
obişnuită (iritabilitate, modificarea atenţiei,
a memoriei, a stării de vigilenţă) şi, prin
conexiunile corticale între ariile auditive şi
cele optice, se pot produce modificări ale
funcţiei vizuale (îngustarea câmpului vizual,
perturbarea vederii stereoscopice, etc.). De
asemenea, activează axul diencefalo-
hipofizar, sistemul neurovegetativ,
cardiovascular, respirator, tractul digestiv.
 4. Solicitarea vizuală

Este intensă, pentru că se lucrează pe un

câmp de dimensiuni reduse, tehnicianul
fiind obligat să redea cu exactitate cele mai
fine detalii ale dinţilor, să realizeze sau să
manipuleze şi să monteze sisteme
complicate, de fineţe, cu rol în menţinerea şi
stabilizarea protezelor scheletate, etc.
Acestea impun adesea folosirea unei lupe
pentru a mări detaliile.
 Oboseala vizuală rezultă din această
concentrare permanentă, pentru a avea o
imagine clară, şi din adaptările vizuale
frecvente, determinate de o aranjare
necorespunzătoare a locului de muncă şi o
iluminare incorectă (ca nivel, cu umbre,
străluciri în câmpul vizual).
Variaţiile acuităţii vizuale, ale tonusului
muşchilor ciliari, cu scopul de a focaliza
imaginea pe retină, reprezintă surse de
disconfort vizual după o perioadă de lucru
continuă şi îndelungată.
 Utilizarea corespunzătoare a culorilor poate
reprezenta un factor pozitiv, întrucât
culoarea poate ghida deplasările privirii în
cazul căutării unui instrument, tot culoarea
permite aranjarea locului de muncă în mod
ordonat. Un obiect care nu este la locul său
devine insolit şi este remarcat.
Solicitarea îndelungată, necorespunzătoare,
a analizatorului vizual, favorizează în timp
scăderea pragului acuităţii vizuale.
 5. Solicitările iritative

Se manifestă în special la nivelul

sistemului respirator, prin acţiunea
pulberilor, gazelor şi vaporilor. Se produce o
îmbătrânire precoce respiratorie a întregului
arbore respirator (bronşită cronică, scăderea
capacităţii vitale). La aceşti factori din
laborator se adaugă şi factorii iritativi
individuali (fumat).