African History of Decolonization Vol II by Viorel Cruceanu

VIOREL CRUCEANU
ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII

VOL. 2
(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR

ITALIENE, GERMANE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI
PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)
De acelaşi autor:
- Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999;

- Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia
asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002;
- Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arabă, America
Latină), Bacău, Editura Corgal Press, 2005;
- Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a
posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura
Corgal Press, 2010.
Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina

VIOREL CRUCEANU
ISTORIA DECOLONIZĂRII
AFRICII
VOL. 2
(EMANCIPAREA POLITICĂ A
POSESIUNILOR ITALIENE, GERMANE,
BELGIENE, SPANIOLE ŞI PORTUGHEZE
DIN AFRICA NEAGRĂ)
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
n anul 2010 am publicat primul volum din Istoria
Î decolonizării Africii. Apariŝia sa a coincis cu aniversarea

jubileului de aur al independenŝei. Se ştie că, pe parcursul
anului 1960, nu mai puŝin de 17 ŝări africane şi-au proclamat
independenŝa: Camerun (1 ianuarie), Togo (27 aprilie), Madagascar (26
iunie), R.D. Congo (30 iunie), Somalia (1 iulie), Dahomey, astăzi Benin
(1 august), Niger (3 august), Volta Superioară, în prezent Burkina Faso
(5 august), Côte d’Ivoire (7 august), Ciad (11 august), Republica
Centrafricană (13 august), Congo-Brazzaville (15 august), Gabon (17
august), Senegal (20 august), Mali (22 septembrie), Nigeria (1
octombrie) şi Mauritania (28 noiembrie). Dintre acestea, 14 au fost
colonii franceze şi una singură colonie engleză; evoluŝia lor spre
statutul de suveranitate naŝională şi-a găsit reflectarea în paginile
primului volum, consacrat decolonizării fostelor posesiuni ale Angliei şi
Franŝei. Prin urmare, demersul nostru continuă cu un al doilea volum,
dedicat tot Africii Negre. De această dată este vorba de celelalte arii de
colonialism:
• Imperiul colonial german, ce a reprezentat un episod efemer în
istoria Africii. El cuprindea teritoriile „Deutsch Ostafrika”
(Tanganyika, Rwanda şi Burundi), „Deutsch Sudwest Afrika (actuala
Namibie), precum şi Kamerun şi Togo. Înfrântă, la sfârşitul primului
război mondial, Germania a pierdut toate aceste teritorii. Cele revenite
Angliei şi Franŝei au făcut obiectul atenŝiei noastre, anterior. Pentru
prezentul volum vom aborda decolonizarea statelor Rwanda şi Burundi
(revenite Belgiei) şi a Namibiei (preluată sub mandat de Uniunea Sud-
Africană). Totuşi, în momentul desăvârşirii sale, imperiul colonial
german, cu o suprafaŝă de 2.700.000 km 2 şi o populaŝie de 11.411.000
locuitori, era al treilea de pe continent, după cel englez şi francez.
• Imperiul colonial belgian succeda, statistic, celui german. El se
mândrea cu o nestemată: imensul Congo, situat în miezul Africii, de 78
de ori mai vast decât metropola. Prin Tratatul de pace de la Versailles
(1919), Belgia primea şi regatele gemene Rwanda şi Burundi
(transformate în federaŝia Ruanda-Urundi). Astfel, imperiul african
6 Viorel Cruceanu
belgian se întindea pe o suprafaŝă de 2.395.000 km 2 şi cuprindea o

populaŝie de 8.450.000-10.000.000 locuitori.
• Imperiul colonial portughez, creat cel dintâi şi dispărut cel din
urmă. Imperiul lusitan cuprindea teritoriile Angola, Mozambic, Guineea
(Bissau), insulele Capului Verde şi insulele São Tomé şi Príncipe.
Această veche construcŝie colonială se plasa doar pe locul al cincelea,
cu o întindere totală de 2.370.626 km 2 şi o populaŝie de 6.172.000 de
locuitori.
• Imperiul colonial italian de pe continentul negru dovedea că
Italia era „o putere de rang secund”. El acoperea o suprafaŝă de
2.119.000 km2, cu o populaŝie de numai 2.068.000 locuitori. Posesiunile
sale se limitau la Eritreea şi Somalia italiană (în Africa de Est), precum
şi la Cyrenaica şi Tripolitania (în Africa de Nord). Ocuparea vremelnică
a Etiopiei (1936-1941) de către Mussolini a permis crearea unei vaste
„Africa Orientale Italiana”. Înfrângerile suferite în cel de-al doilea
război mondial au dus la pierderea Eritreei (administrată de englezi în
perioada 1941-1952, devenită provincie a Etiopiei în 1952) şi a celor
două provincii libiene. La sfârşitul marii conflagraŝii (1945), Italia mai
păstra în Africa doar Somalia italiană.
• Imperiul colonial spaniol era cel mai redus: avea numai
320.490 km2 şi 608.000 locuitori. Posesiunile africane ale Spaniei se
concentrau în NV continentului: oraşele Ceuta şi Melilla („posesiunile
marocane”), insulele Canare şi teritoriul Sahara Occidentală. În
regiunea ecuatorială a Africii Negre, Spania stăpânea o colonie
minusculă: Guineea spaniolă, alcătuită din zona continentală Río Muni
(între Camerun şi Gabon) şi insula Fernando Poó.
În abordarea problematicii propuse, primele două capitole vor fi
consacrate realităŝilor pre-coloniale şi coloniale în care au fost implicate
puterile europene enumerate mai sus. Vor urma apoi capitolele
consacrate decolonizării, fiecare teritoriu bucurându-se de o atenŝie
specială.
CAPITOLUL I
DE LA „STATUL PRECOLONIAL” LA
„STATUL COLONIAL”
frica este un continent de o mare diversitate etnică, cu
A populaŝii supuse unor dinamici sociale diferite. O

asemenea realitate, perpetuată în timp, i-a frapat şi pe
cei dintâi europeni sosiŝi aici. Ei au întâlnit societăŝi
tribale, cu grade diferite de evoluŝie şi dispersate într-o puzderie de
stătuleŝe. Aşa se face că, epoca precolonială oferea exteriorului
imaginea unei Africi fragile şi instabile. Fragmentarea teritorială,
alimentată de interminabile conflicte intestine, a transformat aceste
formaŝiuni într-o pradă uşoară pentru cuceritorii europeni. Uneori, noii
veniŝi au luat contact cu societăŝi bine structurate. Este cazul
portughezilor care, la sfârşitul secolului al XV-lea, au descoperit în
zona ecuatorială a continentului, o remarcabilă forŝă politică şi militară:
regatul Kongo (scriere ce desemnează vechiul regat, în scopul
diferenŝierii de statul colonial şi apoi statul independent Congo).
Destinul de excepŝie al Portugaliei a fost decis de poziŝia sa
geografică. Chemarea mării şi simŝul mercantil au transformat această
ŝară într-o putere navală de primă oră. Alături de Spania, ea a devenit
una din promotoarele marilor descoperiri geografice. Astfel, în vremea
„Statului renascentist” a fost elaborat „proiectul drumului maritim
oriental”1, ce avea ca scop fundamental descoperirea căii maritime spre
India. Or, drumul spre India presupunea circumnavigarea Africii. De
fapt, investigarea coastelor Africii avea să aducă măreŝie şi glorie
lusitanilor! Pe parcursul secolului al XV-lea ei au procedat cu metodă,
coborând, treptat, de la Ceuta (1415), atingând (1488) şi apoi depăşind
Capul Bunei Speranŝe (1498). Un moment de referinŝă s-a consumat în
anul 1482, când căpitanul Diogo Cão, „adevăratul premergător al lui
1
A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1996, p. 60.
8 Viorel Cruceanu
Bartolomeo Dias şi Vasco da Gama”2, şi-a aruncat ancora în estuarul

fluviului Congo. Aici, portughezii vor trăi cea mai interesantă
experienŝă din istoria contactelor lusitano-africane. Diogo Cão a întâlnit
un puternic regat ce acoperea „platoul de la sud de fluviul Congo, până
în nordul Angolei”3 (sud-vestul R.D. Congo, nord-vestul Angolei şi
partea de vest a Zambiei). Întemeiat de populaŝia bakongo, de origine
bantu, regatul „era de mari dimensiuni”4, acoperind „un teritoriu de
mărimea Franŝei [şi] ajungând până la vreo 500 de kilometri în
interiorul continentului” 5. El era condus de un monarh numit mani-
Kongo, adulat de supuşi ca „un personaj semidivin şi sacru” 6. La fel ca
şi în alte părŝi ale Africii, stabilitatea din Kongo se baza pe un
compromis fragil între tendinŝele absolutiste ale regelui şi o
descentralizare administrativă ce conferea certe atribuŝii vasalilor şi
guvernatorilor provinciali7. Deşi existent de scurtă vreme, în momentul
apariŝiei portughezilor regatul Kongo „atinsese culmea puterii sale” 8,
bazată pe „o ordine desăvârşită până la amănunte, ca în marile state
bine organizate”9. El se integra unei prospere arii comerciale, având
strânse legături cu regiunile de schimb din Africa Centrală, conectate, la
rândul lor, comerŝului swahili din bazinul Oceanului Indian. Timp de
două secole, regatul Kongo s-a manifestat ca un hegemon regional (în
zonă mai existau şi alte formaŝiuni, precum regatele Luba sau Lunda,
dar care nu atinseseră nivelul său de organizare), puterea lui bizuindu-se
pe o armată de circa 80.000-100.000 de oameni. Cel ce întruchipa
această forŝă, mani-Kongo, era foarte mândru de imaginea proiectată.
Iată ce spunea misionarul papalităŝii, Cavazzi, care la 1687 a fost
oaspetele acestor ŝinuturi: «El este convins că nu mai există în lume
2
B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică,
1967, p. 149-150.
3
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva,
1981, vol. 1, p. 285.
4
Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura Arc, 2001, p. 217.
5
G. Linde, E. Brettschneider, Înainte de venirea omului alb, Bucureşti, Editura
Ştiinŝifică, 1967, p. 204.
6
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 286.
7
Vezi şi W.M. Spellman, Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti, Editura
Artemis, 2001, p. 76.
8
Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966,
p. 81.
9
Leo Frobenius, Cultura Africii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, vol. 1, p. 12.
Istoria decolonizării Africii, vol. 2 9
vreun alt monarh care să-i fie egal sau să-l întreacă în putere şi
bogăŝie»10. Şi acelaşi Cavazzi adăuga: «Dat fiind că nu au călătorit
niciodată în afara Africii, ei [regii kongolezi – nota ns.] îşi închipuie că
ŝara lor este nu numai cea mai mare din lume, ci şi cea mai fericită, cea
mai plăcută şi cea mai frumoasă»11.
Măreŝia etalată de succesivii mani-Kongo se datora, în mare
măsură, şi relaŝiilor stabilite cu portughezii. Chiar de la contactele
iniŝiale, din vremea lui Diogo Cão, cele două părŝi au dovedit empatie.
Aşa cum bine sesiza marele africanist Basil Davidson, primele raporturi
lusitano-congoleze au coincis cu o „eră de aur a păcii şi prieteniei” 12
între Europa şi Africa. Disponibilitatea cunoaşterii reciproce s-a
transformat într-un dialog sui-generis al civilizaŝiilor: deşi animistă,
„elita” kongoleză a manifestat o apetenŝă frapantă faŝă de creştinism. O
surpriză „divină” pentru portughezi care, „creştini fanatici, erau
obsedaŝi de dorinŝa de a converti întreaga lume” 13. Aşa se face că, la 3
mai 1491, în săptămâna Paştelui, regele Nzinga Nkuwu s-a creştinat,
fiind numit João I (după numele omologului său portughez). Gestul său
a fost urmat, în aceeaşi zi, de majoritatea familiei regale şi a Curŝii. De
asemenea, numele capitalei a devenit San Salvador, în loc de Mbanza-
Kongo. Însă, adevărata „idilă” portughezo-kongoleză a început în anul
1506, odată cu urcarea pe tron a lui Nzinga Mbemba sau Affonso I. Pe
parcursul unei domnii de aproape patru decenii, el a marcat istoria
regatului din centrul Africii. Affonso „era stăpânit de viziunea unui
mare regat creştin în inima Africii” 14 şi, pe aceste baze, „a iniŝiat un
grandios plan de modernizare, cu secole înaintea oricărei acŝiuni
similare în altă parte a Africii Negre” 15. Rege vizionar, Affonso I
„vedea în creştinism o cale de înnobilare şi dezvoltare a poporului
său”16. De aceea, el a cerut omologului portughez, Manuel I cel Mare
(1495-1521), asistenŝă (asistenŝă tehnică, în terminologia de astăzi, dar
lusitanii i-au oferit doar asistenŝă religioasă) şi a trimis la Lisabona,
pentru informare, mulŝi tineri kongolezi. O altă cale de cunoaştere
10
B. Davidson, op.cit., p. 31.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 153.
13
G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, Edit. R. Laffont, 1966, p. 191.
14
E. Jefferson Murphy, op.cit., p. 290.
15
Ibidem, p. 287.
16
Ibidem.
10 Viorel Cruceanu
ducea la Sfântul Scaun, unde unul din fiii săi, don Henrique, va fi
ordonat episcop, la 5 mai 1518. Asemenea contacte au prilejuit
europenilor o percepŝie corectă a lumii africano-kongoleze. Astfel,
portughezii îi considerau pe kongolezi drept „un popor pe deplin stăpân
al ŝării sale, analfabet, dar nu sălbatic sau barbar” 17. De aceea, ei şi-au
asumat sarcina de a face din Kongo o «copie africană a societăŝii
portugheze»18. Prin urmare, sub domnia lui Affonso, în Kongo s-au
înregistrat „un mare număr de căsătorii mixte portughezo-africane”19,
iar la San Salvador au pătruns „alimentele, manierele şi ceremonialul de
la Curte [de la Curtea portugheză – nota ns.]”20. Demn de menŝionat
este şi faptul că relaŝiile dintre cei doi suverani, Manuel şi Affonso, se
întemeiau pe respect şi onestitate. Între ei, condescendenŝa nu-şi avea
locul, dovadă cele 22 de scrisori ale monarhului kongolez, păstrate în
arhivele portugheze. Astfel, Affonso I şi începea demersul epistolar cu
formula «Către Înălŝimea sa, puternicul prinŝ şi rege, fratele meu», în
timp ce Manuel îl trata, la rândul său, în termeni de «prieten şi frate» 21.
Din nefericire, această „idilă” nu a fost de lungă durată. Relaŝiile
dintre cele două părŝi se vor degrada constant după moartea regelui
Manuel I, în 1521. Urmaşii săi s-au dovedit meschini şi ipocriŝi.
Incapabili să continue parteneriatul lusitano-kongolez, ei au sacrificat o
prietenie ce conŝinea germenii durabilităŝii, de dragul politicii
mercantile. Acum s-a impus concepŝia conform căreia „sclavii, aurul şi
mirodeniile erau articolele cele mai rentabile în traficul de peste
mări”22. Ce ofereau portughezii în schimb? Ei bine, lusitanii transportau
în Africa „textile din Anglia, Irlanda, Franŝa şi Flandra, grâu din nordul
Europei, unelte de alamă şi mărgele de sticlă din Germania, Flandra şi
Italia, precum şi cochilii de stridii din Canare” 23. Se poate lesne
constata că, în fapt, ei erau „reexportatori ai mărfurilor altora” 24. Din
17
18
Ibidem.
19
G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 207.
20
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 291; vezi şi Y. Tambwe Ya Kasimba, La
question de la nationalité en République Démocratique du Congo et la paix dans
la region des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur Blanc,
Bucureşti, ICR, 2006, p. 94.
21
22
A.H de Oliveira Marques, op.cit., p. 65.
23
Eric R. Wolf, op.cit., p. 193.
24
Ibidem.
1520, dinamica schimburilor bilaterale a cunoscut o schimbare. În acest

an a început cultivarea trestiei de zahăr în Brazilia, „bijuteria” Coroanei
portugheze, care „a devenit în scurtă vreme cel mai mare consumator de
sclavi”25. Prin urmare, în mod inevitabil, relaŝiile amicale cu regatul
Kongo vor fi subminate de „hrăpăreŝii negustori de sclavi” 26. Disperat,
regele Affonso I îi scria, patetic, în 1526, omologului său lusitan, João
al III-lea: «Negustorii îmi răpesc supuşii, fiii acestei ŝări; fii de nobili şi
vasali, ba chiar membri ai familiei noastre [...]. Corupŝia şi lipsa de
scrupule sunt atât de răspândite, încât ŝara noastră va fi complet
depopulată [...]. Ne dorim ca regatul nostru să nu mai fie un teritoriu al
comerŝului sau al tranzitului de sclavi»27. Din nefericire, apelurile lui
Affonso au rămas fără ecou. După moartea sa, în 1543, relaŝiile bilaterale
s-au alterat complet. Pe bună dreptate, susŝine Basil Davidson, „comerŝul
a ieşit învingător” în faŝa „misiunii civilizatoare”28. Mai mult, lusitanii au
atras în rentabilitatea negoŝului cu sclavi atât nobilimea locală, cât şi pe
majoritatea vasalilor puternicului rege de la San Salvador. Acest fapt a
determinat erodarea puterii centrale încât, de la sfârşitul secolului al
XVII-lea, „Kongo se află în declin accentuat”29. Perseverenŝa
portughezilor a avut efecte nefaste, ei reuşind să distrugă „edificiul social
pe care îl găsiseră”30. Ireparabilul s-a produs în deceniile următoare, când
rezervorul de sclavi kongolez a secat. Pe acest fond, în perioada 1545-
1561, lusitanii şi-au concentrat interesul asupra regatului vasal Ndongo,
din sud, nucleul viitoarei colonii Angola. Dezastrul provocat în Kongo a
dus la „slăbirea creştinismului”31 şi transformarea strălucitorului regat de
odinioară într-o pradă facilă pentru alŝi cuceritori avizi, precum regele
belgian Léopold al II-lea.
Angola le-a răsplătit pe deplin cupiditatea. Timp de peste un secol
(1701-1810), Portugalia a exportat de aici, în „lumea nouă”, peste
600.000 de sclavi32. Marea majoritate au fost destinaŝi plantaŝiilor de
25
Ibidem, p. 194.
26
27
N. Wittmann, Slavery reparations are a must, în New African, no. 488, October
2009, p. 26; vezi şi E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 288-289.
28
29
A Stamm, Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 55.
30
B. Davidson, op.cit., p. 187; vezi şi Eric R. Wolf, op.cit., p. 219.
31
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p.292.
32
Eric R. Wolf, op.cit., p. 194.
12 Viorel Cruceanu
trestie de zahăr din Brazilia. Între cele două colonii s-a creat un veritabil
cordon ombilical, Angola devenind «mama neagră»33 a Braziliei.
Amiralul Diogo Cão, care din Kongo s-a deplasat spre sud (până
în zona coastelor Namibiei), a întrezărit că Africa poate fi
circumnavigată prin sud. Intuiŝia sa a fost confirmată de Bartolomeo
Dias, care în 1488 a atins Capul Bunei Speranŝe, şi de Vasco da Gama,
care în 1498 a ajuns în India, punctul terminus al „proiectului oriental”
portughez. De acum înainte, portughezii stăpâneau calea maritimă a
comerŝului cu India, alternativa cea mai viabilă la calea terestră ce
trecea prin Orientul Apropiat (stăpânită de turci). În afară de aur şi
sclavi, „comerŝul de peste mări mai cuprindea şi fildeş, piei şi blănuri,
mosc, vite, gumă etc., din Africa, şi o varietate enormă de produse,
frumoase, rare sau exotice, din Asia” 34. „Atracŝia exercitată de India” 35
este explicată printr-o simplă constatare statistică: „monopolul
mirodeniilor aducea Coroanei [portugheze – nota ns.] un câştig net de
circa 89%”36. Însă, calea spre India le-a oferit lusitanilor o surpriză
imensă: pe coastele Africii de Est au întâlnit o civilizaŝie comercială
înfloritoare. Rădăcinile acestui tip de civilizaŝie coborau adânc în timp;
coasta est-africană „s-a aflat în permanent contact cu lumea greacă,
romană şi egipteană din antichitate, [dar] şi cu lumea arabă, persană,
indiană şi chineză a Oceanului Indian din timpurile mai recente” 37.
Către sfârşitul mileniului întâi, întreprinzătorii negustori arabi au
întemeiat „mici colonii de-a lungul întregii coaste africane a Oceanului
Indian, din sudul Mozambicului până în Somalia” 38. Astfel, s-a format o
salbă de circa 150 de oraşe-porturi precum Sofala, Sinna, Pate, Lamu,
Mombasa, Malindi, Vumba, Gedi sau Mogadiscio. Dintre toate, se
detaşa Kilwa, în Tanzania de astăzi. Celebrul cronicar berbero-marocan,
Ibn Battuta, poposit pe aceste meleaguri în 1331, îl caracteriza drept
„unul dintre cele mai frumoase şi dintre cele mai bine construite oraşe
din lume”39. Chiar Vasco da Gama şi oamenii săi au fost impresionaŝi de
33
A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 111; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 26; Eric R. Wolf, op.cit., p. 197.
34
A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 65-66.
35
Ibidem, p. 65.
36
Ibidem.
37
38
Ibidem, p. 15.
39
Vezi The magic of Kilwa Island, în New African, January 2003, no. 414, p. 43.
măreŝia Kilwa, un oraş «cu numeroase case elegante de piatră şi cărămidă

[...], după moda noastră, foarte frumos aranjate pentru a forma străzi şi cu
multe terase [...]. În jurul oraşului sunt râuri, livezi şi grădini şi
numeroase canale cu apă potabilă»40. Peste timp, s-a perpetuat concepŝia
eronată conform căreia, vasta arie de civilizaŝie costieră est-africană, ar fi
o creaŝie exclusiv arabă. În realitate este vorba de un „sincretism” între
populaŝiile bantu locale şi masivele influenŝe externe (arabe, persane,
indiene). A rezultat astfel o civilizaŝie distinctă, numită civilizaţia
swahili, zămislită din „aporturile musulmane şi hinduse integrate într-o
cultură africană în care animismul rămâne foarte prezent”41 şi menită
„comerŝului şi unei arte rafinate de a trăi”42. Unii istorici consideră
civilizaŝia swahili, în mod just, drept „un fascinant mozaic de diferite
culturi, limbi, religii, economii şi chiar trăsături rasiale” 43. Totuşi,
aspectul cel mai pregnant al acestui melting pot îl reprezenta însuşirea
islamului. Este vorba de un islam „tolerant şi deschis”44, devenit
„multirasial” şi numit „un islam al musonului”45. Aşa se face că întreaga
coastă, desemnată în epocă „ţara Zandj”, era presărată cu impresionante
moschei, «la fel de mari precum catedralele medievale din Europa»46.
Cum am văzut mai sus, raŝiunea de a fi a acestor aşezări o reprezenta
comerŝul. Ele au creat o vastă reŝea a schimbului, produsele est-africane
fiind la mare căutare pe pieŝele din Peninsula Arabică, Persia, India,
Ceylon şi China. O scurtă trecere în revistă, ne permite să vedem
varietatea ofertei centrelor comerciale est-africane:
• aurul, procurat de la regii din interior, în special din
Monomotapa, supranumit şi „regatul aurului”. Chiar portughezii s-au
implicat, văzând în minele de aur de aici resurse similare celor ce
„constituiau averea Spaniei în America” 47. Din acelaşi regat, luau calea
oceanului şi mari cantităŝi de cupru, dar şi de fier, din care indienii
40
B. Davidson, Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2, febr. 1968, p. 61.
41
Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2006, p. 189.
42
Ibidem.
43
44
A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, vol. 2,
p. 115.
45
Ibidem, vol. 1, p. 376.
46
Vezi R. Walker, When We Ruled, în New African, October 2006, no. 455, p. 17.
47
Larousse. Dicţionar..., p. 219.
14 Viorel Cruceanu
făceau „cele mai bune săbii din lume”48. Principalul debuşeu al

râvnitelor resurse era oraşul port Sofala (în Mozambic);
• fildeşul, extrem de căutat în India şi China. Produsul se bucura de
notorietate la artizanii din cele două ŝări: „fildeşul din Africa răsăriteană
este cu mult mai bun pentru sculptură decât orice alt fildeş”49 (India fiind,
ea însăşi, o mare producătoare, dar nu de calitate similară);
• produse agricole: nuca de cocos, portocale, lămâi, mei, sorg şi
bumbac;
• pene de struŝ, cornul de rinocer (destinat în special Chinei, care-l
folosea „în scopuri medicale” 50) şi chihlimbar.
În sens invers, societatea swahili absorbea mătăsuri, ŝesături,
mărgele, scoici (ce serveau ca monedă) şi porŝelanuri. Datorită „rolului
său în comerŝul din Oceanul Indian”, coasta est-africană „a înflorit în
perioada secolelor IX-XVI”51. S-a creat o armonie socio-economică,
valabilă timp de sute de ani, ce avea să fie răsturnată violent de
portughezi. „Primul european cunoscut” 52 ce a vizitat coasta swahili a
fost Vasco da Gama, în perioada ianuarie-aprilie 1498, în drum spre
India, şi apoi ianuarie-martie 1499, la întoarcerea din India. El şi
oamenii săi „au rămas surprinşi” de nivelul de civilizaŝie al acestor
oraşe, în timp ce localnicii „nu erau prea mult impresionaŝi de
portughezi”53. Nu ştim ce fapt să fi trezit instinctele belicoase ale
lusitanilor: fie această „insolenŝă”, fie bogăŝia întregii coaste! Ştim însă
că, un rege lucid precum Manuel I cel Mare, atât de preocupat de relaŝia
sa specială cu regele Affonso I din Kongo, s-a metamorfozat brusc,
preferând armele, dialogului 54. Aşa se face că „au urmat zece ani de
invazii şi atacuri sângeroase”, la sfârşitul cărora oraşele est-africane „au
fost fie zdrobite, fie nevoite să se supună”55. Spre exemplu, în 1502,
flota lui Vasco da Gama a bombardat Kilwa, provocându-i mari
distrugeri. Apoi, în 1505, o nouă armada, condusă de Francesco de
48
B. Davidson, Mama neagră..., p. 221.
49
Idem, Imperiul comercial..., p. 61.
50
Larousse. Dicţionar..., p. 284.
51
R. Walker, op.cit., p. 17.
52
53
Ibidem, p. 54-55; vezi şi G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 237-238.
54
Vezi textul scrisorii în care Manuel I dădea indicaŝii belicoase flotei sale în E.
Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 56-57.
55
B. Davidson, Mama neagră..., p. 223-224.
Almeida, a ocupat Kilwa, jefuind „multe bogăŝii ce includeau aur,

argint, perle, pietre preŝioase şi îmbrăcăminte de lux” 56. Acelaşi de
Almeida a atacat şi Mombasa, masacrând întreaga populaŝie. Îngrozit,
sultanul local îi scria omologului său din Malindi: n-a mai rămas „nici o
fiinŝă în viaŝă, bărbaŝi sau femei, tineri sau bătrâni, sau copii cât de
mici; toŝi care nu au putut să fugă au fost ucişi sau daŝi pradă focului” 57.
La capătul acestor acŝiuni „Oceanul Indian a ajuns de fapt o mare
portugheză”58, iar Manuel I putea să-şi aroge titlul de «domn al
cuceririlor victorioase, al navigaŝiei şi comerŝului cu Etiopia, Arabia,
Persia şi India»59. Cu siguranŝă că portughezii n-au urmărit doar
subordonarea coastei est-africane, cât scoaterea din circuit a unui
concurent redutabil. Devastate şi distruse, oraşele swahili „şi-au pierdut
importanŝa comercială”60. De acum înainte „comerŝul de pe coastă a
decăzut”, rolul său nodal fiind preluat de corăbiile portugheze ce
„transportau mărfurile din Indii direct în Europa” 61. Prin urmare, la
sfârşitul secolului al XVI-lea, „coasta Africii răsăritene era pustie”, iar
peisajul oferit dezolant: „cele mai multe din oraşele cândva prospere
erau acum în ruine sau simple sate cu prea puŝină activitate
comercială”62. Dominaŝia absolută a portughezilor a durat un veac. La
sfârşitul secolului al XVII-lea, hegemonia lor în Orient a început să se
fisureze în faŝa concurenŝei olandeze. Situaŝia creată va fi speculată de
sultanul din Oman, care va reuşi să-i alunge pe lusitani de pe coasta
swahili. El va întemeia aici „o puternică «thalassocraŝie» a cărei piesă
de rezistenŝă va fi Zanzibarul”63 (intrat, în secolul al XVIII-lea, sub
influenŝă engleză). Faptul îi dovedeşte lui André Miquel că
„experimentul portughez” nu a întrerupt „tradiŝia negustorească a
acestui Islam african al ŝărmurilor” 64 (revitalizată pe parcursul secolului
al XIX-lea de un înfloritor comerŝ zonal cu sclavi).
Concuraŝi în tot bazinul Oceanului Indian de olandezi, englezi şi
56
The magic of..., în New African, January 2003, no. 414, p. 45.
57
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 57-58.
58
Ibidem, p. 87.
59
60
61
Ibidem.
62
Ibidem.
63
A. Miquel, op.cit., vol. 1, p. 377.
64
Ibidem.
16 Viorel Cruceanu
francezi, portughezii s-au repliat în partea sudică a coastei est-africane,

la Sofala. Ei au profitat şi de accentuatul declin al regatului
Monomotapa, care în momentele sale de glorie controla teritoriile
moderne Zimbabwe şi Mozambic, precum şi părŝi din Republica Sud-
Africană65. Privat de posibilitatea schimbului, în urma prăbuşirii coastei
swahili, Monomotapa s-a fărâmiŝat în mici formaŝiuni neînsemnate.
Partea sa răsăriteană a rămas sub control portughez, constituind nucleul
coloniei Mozambic.
La extremitatea nordică a coastei swahili se află Somalia,
cunoscută în vechime sub numele de ŝinutul Punt (de altfel, o regiune a
Somaliei de astăzi se intitulează Puntland). Pe cât de arid şi dezolant
este astăzi teritoriul, pe atât de fermecător era acum câteva milenii.
Astfel, pentru „faraonii vechiului Egipt”, Punt reprezenta un loc mirific,
„o ŝară a aurului şi tămâiei” 66. Relaŝia dintre Egipt şi Punt datează din
jurul anului 3000 î.Hr., de pe vremea faraonului Sahure, din dinastia a
cincea. O inscripŝie din 1495 î.Hr., din timpul reginei Hatşepsut,
conŝinea referiri elogioase la adresa ŝării Punt: «acolo cresc arbori de
tămâie proaspătă şi se găsesc tot soiul de lucruri frumoase care se pot
închipui»67. Câteva secole mai târziu, în vremea înŝeleptului rege evreu
Solomon, Puntul era identificat cu ŝinutul Ofir, legendara „ŝară a
aurului”, căreia i s-au dedicat „texte în templele egiptene şi capitole
întregi în Biblie”68. Din Ofir, corăbiile lui Solomon aduceau aur, dar şi
santal şi pietre preŝioase. Mentalul colectiv a întreŝinut, constant, iluzia
unui tărâm fabulos. Două milenii mai târziu, ŝara Ofir era plasată în
sudul coastei swahili. Astfel, pentru El Masudi, scriitor arab din secolul
al X-lea, Ofir se confunda cu Sofala; în mod identic, un negustor
portughez îi scria, în 1505, regelui Manuel I: «[ŝara aurului] este
socotită de mulŝi a fi Ofir şi astăzi poartă numele de Sofala» 69.
Revenind la anticul Punt, să spunem că a fost vizitat, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, de marele scriitor polonez, Henryk Sienkiewicz
(laureat, în 1905, al Premiului Nobel pentru literatură). În Scrisori din
Africa, el îi tratează fără menajamente pe somalezi, adevăraŝi epigoni ai
înaintaşilor din Punt: «sunt un popor în permanentă mişcare: îi
65
Vezi amănunte în R. Walker, op.cit., p. 17.
66
67
Ibidem, p. 242.
68
Ibidem, p. 247.
69
Ibidem, p. 240.
întâlneşti în număr mare în Aden, la Massawa, în Obockul francez şi în

Berberia britanică. Cu venirea musonilor, ei coboară până în Zanzibar,
unde i-am întâlnit cu sutele. Majoritatea sunt lipsiŝi de cuvânt; nu cred
să existe, în toată Africa, trădători mai mari, precum aceşti hamiŝi» 70.
Ultimele cuvinte ale lui Sienkiewicz ne permit să înŝelegem mai bine
evoluŝiile din Somalia, de după 1990...!
O surpriză interesantă au avut europenii în regiunea „Marilor
Lacuri”, unde au întâlnit două regate bine structurate: Rwanda şi
Burundi. Evoluŝia spre statalitate a fost influenŝată decisiv de
configuraŝia etnică. La periferia societăŝii s-au aflat, şi se află şi în
continuare, cei mai vechi locuitori din zonă: pigmeii twa. Ei şi-au
păstrat modul de viaŝă preistoric, îndeletnicindu-se cu vânatul, olăritul
şi artizanatul. Peste această populaŝie ancestrală s-au suprapus, către
sfârşitul primului mileniu al erei creştine, valurile de migratori bantu,
venite din Africa de Vest (din arealul cuprins între fluviul Niger şi lacul
Ciad). Populaŝiile bantu practicau agricultura şi cunoşteau tehnica
metalurgiei fierului. Ele au cunoscut o amplă expansiune demografică,
populând Africa de la Ecuator până la Capul Bunei Speranŝe. Cei care
s-au răspândit în regiunea „Marilor Lacuri”, au intrat în istorie sub
numele de hutu. Aici, ei au devenit sedentari şi au constituit mici
regate, semn al unui debut de organizare politico-statală. Liniştea
acestor „oameni” („bantu” înseamnă tocmai „om”) a fost tulburată, pe
parcursul secolelor XV-XVII, de venirea altor migratori. Este vorba de
triburile tutsi, „păstori de tip etiopid”71 (din zona Nilului Albastru de
unde şi denumirea de nilotici), ce ieşeau în evidenŝă prin tenul mai
deschis şi talia longilină (cu o medie a înălŝimii de 1,80-1,90 m). O
legendă tutsi spune că, alungaŝi de secetă de pe terenurile din nord,
păstorii au plecat cu turmele lor spre sud: „drumul era istovitor şi părea
că nu se mai sfârşeşte; mulŝi pieiră răpuşi de foame, de sete, de
oboseală”72. Epuizarea copleşea pe puŝinii supravieŝuitori. Salvarea le-a
venit de la animale. Ei şi-au încleştat mâinile pe coarnele lor, „iar vacile
îi târâră aşa mai departe, mereu spre miazăzi, până au ajuns la păşunile
mănoase aflate în ŝinutul cuprins între lacurile Kivu şi Tanganyika” 73.
70
Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 28 févr.-6 mars 1989, p. 17.
71
M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 239.
72
M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 168.
73
Ibidem.
18 Viorel Cruceanu
Acest ŝinut de vis, colinar, „cu un climat blând, îndulcit de

altitudine”74, coincidea cu actualele state Rwanda şi Burundi şi cu estul
R.D. Congo. Confirmând tradiŝia dominatoare a triburilor pastorale,
tutsi şi-au subordonat populaŝiile twa şi hutu. Deoarece în Africa
izvoarele epigrafice lipsesc, nu avem dovezi că migraŝia tutsi a fost
însoŝită de violenŝe. Cert este că tradiŝia orală nu reŝine, în memoria sa
foarte vie, amintirea vreunui conflict sângeros. De aceea înclinăm să
credem că între hutu şi tutsi s-au stabilit, încă de la început, norme de
convieŝuire paşnică. Liantul dintre cele două comunităŝi a fost asigurat
de vitele cornute aduse de tutsi. Prin urmare, îndeletnicirile
complementare au favorizat aplicarea unui „contract social” sui-
generis. Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja (în
kinyarwanda), a arendat animalele sale cultivatorilor hutu. Trebuie
precizat că prezenŝa turmelor de vite a „revoluŝionat” modul de viaŝă al
hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o netă ameliorare a
regimului alimentar. Pe de altă parte, dejecŝiile cornutelor au fost
folosite ca îngrăşământ natural. S-a obŝinut o fertilitate sporită a solului
ce a determinat „un formidabil avânt economic în secolele XVI-XVIII”75.
Noile realităŝi au asigurat populaŝiei tutsi o poziŝie privilegiată în
societate. Dar şi arendaşul hutu, numit umugaragu (tot în
kinyarwanda), a beneficiat la rândul său. Întreŝinerea uneia sau mai
multor vite era şi „un semn evident de ascensiune socială” 76. Pe baza
acestor înŝelegeri s-a constituit o piramidă socială având ca bază
ŝărănimea hutu, în timp ce palierele superioare aparŝineau „aristocraŝiei”
tutsi, alcătuită din şefii turmelor de animale, şefii colinelor (ai
terenurilor agricole) şi şefii militari. Deoarece nu se ocupau „cu munci
fizice”, tutsi aveau răgazul „să cultive arta vorbirii, poezia [şi]
manierele rafinate”77. În vârful piramidei se afla regele, numit mwami,
care domnea în chip absolutist şi era considerat „garantul prosperităŝii şi
fecundităŝii poporului său” 78.
74
G. Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 85.
75
O. Fournaris, Au commencement était la surpopulation, în Jeune Afrique, no.
1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39.
76
G. Logiest, op.cit., p. 86.
77
78
J.P. Chretien, E. Mwareka, Mwezi Gisabo et le maintien d’une fragile
indépendance au Burundi, în Les Africains, Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II,
1977, p. 258.
Constituirea regalităŝii are partea sa de mister. Majoritatea

istoricilor consideră că ea a prins formă către sfârşitul secolului al
XVI-lea. În Burundi, dinastia a fost fondată de Ntare I Rushatsi, un
hutu venit fie din Rwanda, fie din Buha (în Tanzania de astăzi).
Mitologia locală ne atenŝionează că până atunci, ŝara cinstea „o fiară
cumplită, un leu (intare)”79, pe care viteazul Rushatsi l-a ucis. Drept
recompensă a fost recunoscut rege, preluând numele fiarei: Ntare.
Primul monarh burundez şi-a organizat o stăpânire ce avea ca nucleu
actuala provincie Muramvya. În Rwanda, dacă ar fi să dăm crezare
listei monarhilor80, dinastia era tot de origine hutu. Inima regatului o
reprezenta ŝinutul Kigali, din Rwanda centrală. Treptat, în urma unui
„lung proces de cucerire şi asimilare” 81, au fost ocupate şi teritoriile
limitrofe. Odată cu sosirea niloticilor, dinastia a devenit comună celor
două ŝări, dar controlată de tutsi, cu numele de Banyingya 82.
În Burundi, dinastia Banyingya prezenta câteva aspecte
particulare. În primul rând, monarhii purtau patru nume ce se succedau
ciclic. Un asemenea ciclu cuprindea următoarea onomastică: Ntare (ce
inaugura ciclul), Mwezi, Mutaga şi Mwambutsa (ce încheia ciclul). În
al doilea rând, este bine de ştiut că fiecare nume avea o semnificaŝie:
Ntare personifica „leul”, Mwezi se traducea prin „lună plină”, Mutaga
simboliza „soarele de dimineaŝă”, iar Mwambutsa semnifica truda
„luntraşului”83. În al treilea rând, să evidenŝiem că numele regale
defineau şi domniile respective. Astfel, Ntare şi Mutaga erau căpetenii
războinice, Mwezi domnea paşnic, în timp ce Mwambutsa avea de
înfruntat dificultăŝi majore 84. Atât în Burundi, cât şi în Rwanda,
persoana celor doi mwami friza sacralitatea: „puterea lor divină se etala
prin tambururile regale (Kalinga), stropite cu sânge de bivol şi în faŝa
cărora focul ardea atât ziua cât şi noaptea” 85. Legătura cu trupele de
79
M. Fodoreanu, op.cit., p. 170.
80
Vezi M.D. Popa, H.C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie universală, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1983, p. 664-665.
81
Terre e Popoli del Mondo. Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini,
2001, vol. 9, p. 352.
82
E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1984,
p. 32.
83
Vezi J.P. Chretien, E. Mwareka, op.cit., p. 256.
84
M. Fodoreanu, op.cit., p. 172.
85
Cf. H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF,
1970, p. 35.
20 Viorel Cruceanu
animale părea cvasimistică, ele făcând „obiectul unui cult sentimental şi

artistic”86 deosebit de profund.
Se poate constata, din rândurile de mai sus, că în domeniile
economic şi politic, preeminenŝa tutsi era indubitabilă. Însă, sub aspect
cultural, tutsi au fost practic asimilaŝi. Prin urmare, ei au adoptat
credinŝele şi dansurile hutu şi, mai ales, limba acestora: kirundi, în
Burundi şi kinyarwanda, în Rwanda. Făcând o radiografie a
raporturilor interetnice din cele două ŝări, marile africanist Basil
Davidson insistă pe faptul că „timp de secole înaintea invaziei
europene, hutu şi tutsi trăiau în perfectă armonie”87. Ei „au edificat
o societate în care drepturile şi obligaţiile unora şi altora erau
respectate mutual”88. Mai mult, subliniază Basil Davidson, „cele două
comunităţi au împărţit aceeaşi viaţă, depinzând una de alta, fără
sentimentul superiorităţii şi inferiorităţii”89. Aprecierile lui
Davidson, împărtăşite şi de alŝi africanişti, „infirmă interpretarea facilă,
dar cea mai uzitată, a urii atavice dintre hutu şi tutsi”90. În realitate,
demonii dezbinării etnice au fost provocaŝi de prezenŝa colonială:
germană, între 1894 şi 1916, respectiv belgiană, din 1916 până la
independenŝa din 1962. Ca pretutindeni în Africa, europenii au colportat
şi în regiunea „Marilor Lacuri” prejudecăŝile lor rasiale. Pe bună
dreptate Leo Frobenius scria că „imaginea «negrului barbar» este o
creaŝie a Europei”91. Aici europenii au „aclimatizat” teoriile lui
Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalităţii dintre rasele
umane), de la mijlocul secolului al XIX-lea, descoperind, subit,
flagrante diferenŝe între hutu şi tutsi. Iată cum descrie universitarul
burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregaŝionist indus de europeni:
„minoritarii tutsi erau consideraţi mai inteligenţi şi mai îndreptăţiţi
să conducă datorită trăsăturilor lor «caucaziene», în timp ce hutu, cu
aspect pronunţat «negroid», erau consideraţi mai puţin inteligenţi şi
mai puţin dotaţi”92. Drept consecinŝă, subliniază şi africanistul Gérard
86
M. Fedoreanu, op.cit., p. 167.
87
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 56, mai 1994, p. 6.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în Historia, nr. 87,
oct. 2008, p. 72.
91
L. Frobenius, op.cit., vol. 1, p. 12.
92
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 58-59, juillet-aôut 1994, p. 30; vezi şi idem, no. 70-
Prunier, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al

inferiorităŝii”93, ce a provocat evidente sechele psihologice populaŝiei
majoritare. Manifestările modelului segregaŝionist au culminat în anii
interbelici, când etnicii tutsi au cooperat la buna funcŝionare a
administraŝiei indirecte, promovate de belgieni. Abia acum ei se
comportă ca o castă aristocratică, bucurându-se de exclusivitatea
privilegiilor. Normele impuse de stăpânii europeni au făcut ca hutu „să
vegeteze”94, în timp ce monopolul tutsi părea „fixat petru eternitate”95.
Inegalităŝile perpetuate au determinat şi „un prezent conflictual”, cele
două populaŝii oferind, atât în Rwanda, cât şi în Burundi, „cele mai
sângeroase confruntări interetnice de pe continentul negru”96.
Am constatat, în rândurile de mai sus, nivelul diferenŝiat în care se
aflau teritoriile africane în momentul contactului cu europenii. Treptat,
superioritatea tehnico-militară a noilor veniŝi s-a impus. Exportul
valorilor materiale şi spirituale europene, circumscrise „misiunii
civilizatoare” a omului alb, şi subordonarea deplină a posesiunilor de
peste mări au făcut ca „imperialismul colonial să evolueze spre un
imperialism total”97. Matricea acestui imperialism se regăsea în
politicile coloniale, mai vechi, ale Angliei şi Franŝei 98. Iată de ce noii
sosiŝi au încercat să adapteze modelele oferite de „înaintaşi”:
guvernarea indirectă (Germania, Belgia), respectiv guvernarea directă
(Portugalia, Spania, Italia). Rezultatele şi consecinŝele unor asemenea
politici le vom regăsi în capitolul următor.
71, juillet-aôut 1995, p. 20.

93
Cf. Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 70.
94
R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, tome 3, p. 515.
95
Ibidem.
96
Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 74-75; p. 195; vezi şi V.
Cruceanu, op.cit., p. 71-75.
97
R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris,
A. Colin, 1997, p. 161.
98
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea
politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră, Bacău, Editura
Corgal Press, 2010, p. 39-48.
CAPITOLUL AL II-LEA
„SATUL COLONIAL”; POLITICI COLONIALE
rezenŝa europeană în Africa s-a dovedit, multă vreme,
P lipsită de coerenŝă. Lucrurile s-au schimbat, brusc, în a

doua jumătate a veacului al XIX-lea, când „progresul
economic al societăŝilor moderne se identifică aproape
total cu procesul «revoluŝiei industriale» 1. Datorită acestui progres
economic, «vechea Europă» a fost înlocuită de „noua Europă” 2, în care
„deceniile «de aur» ale liberei concurenŝe şi ale liberalismului” au
generat „un formidabil elan capitalist” 3, ce a asigurat „preponderenŝa
Europei în politica şi economia lumii” 4. Acum, Europa „orientează
activitatea celorlalte continente” 5; totodată, „Europa le impulsionează
exploatarea resurselor, impunându-le metodele ei de producŝie, ritmul ei
de lucru şi organizându-le economia; le va furniza când mână de lucru,
când specialişti, pentru aplicarea tehnologiei «occidentale»; Europa
încearcă să modeleze, după propriul ei chip, societăŝi vechi prin
răspândirea concepŝiilor sale în religie, în politică şi în domeniul
social”6. Momentul ce a adus coerenŝa necesară, în politica
extraeuropeană a marilor puteri, l-a constituit Conferinţa colonială de
la Berlin (15 noiembrie 1884-26 februarie 1885)7. Ea a reprezentat un
punct de reper în istoria relaŝiilor internaŝionale de la sfârşitul secolului
al XIX-lea. În mare măsură, Conferinŝa s-a datorat acŝiunilor
1
C. Mureşanu, Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 69.
2
Ibidem.
3
P. Renouvin, E. Preclin, G. Hardy, L’Epoque contemporaine. La paix armée et la
grande guerre (1871-1919), Paris, PUF, 1939, p. 3.
4
P. Renouvin, Criza europeană şi Primul Război Mondial, Bucureşti, Prietenii
Cărŝii, 2008, p. 11.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura
Corgal Press, 2010, p. 25-29.
intempestive, în bazinul fluviului Congo, ale regelui belgian Léopold al

II-lea de Saxa-Coburg (1865-1909). Suveranul de la Bruxelles era un
amestec bizar de „om de stat şi om de afaceri”8, „de pasiune şi
realism”9, atras de tărâmuri exotice. În septembrie 1876, el a pus bazele
„Asociaţiei internaţionale pentru cercetarea şi civilizarea Africii”,
ce avea ca scop „facilitarea pătrunderii civilizaŝiei europene în Africa,
sub toate formele sale, de la abolirea traficului cu sclavi, până la
schimburile comerciale libere” 10. Însuşi regele afirma cu lirism: «A
străpunge întunericul care învăluie populaŝii întregi, aceasta înseamnă,
aş îndrăzni să spun, o cruciadă demnă de acest secol al progresului»11.
Cuvinte frumoase, ce aveau menirea să-l prezinte pe Léopold al II-lea
drept un «binefător al negrilor»12. În realitate, dincolo de aparenŝa
filantropică, Asociaŝia îi oferea monarhului „un alibi acceptabil pentru a
revendica drepturi în Africa” 13. Precum un veritabil „conchistador
financiar”14, regele belgienilor avea şi un interes foarte precis: ocuparea
bazinului fluviului Congo. Pentru aceasta el „a închiriat serviciile
exploratorului Stanley”15, ce i-a oferit pe tavă un teritoriu „pe care nu a
pus niciodată piciorul”16. Un ziarist englez americanizat, Henry Morton
Stanley a străbătut Africa Ecuatorială, de la est la vest, în 999 de zile
(1874-1877)17, fiind pe aceeaşi lungime de undă cu protectorul său:
«Sunt convins că această excepŝională cale fluvială va deveni cu timpul
o problemă politică (...). Aş putea să dovedesc că ŝara care ar stăpâni
8
P. Renouvin, Histoire des relations internationales, tome VI, Le XIXe siècle; II.
De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris, Libr. Hachette, 1955, p. 91.
9
M. Baumont, L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (1878-1904), Paris,
PUF, 1937, p. 94.
10
R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris,
A. Colin, 1997, p. 108.
11
B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică,
1967, p. 303.
12
M. Baumont, op.cit., p. 94.
13
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura
Minerva, 1981, p. 186.
14
15
R. Girault, op.cit., p. 108; vezi şi J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa. A Modern
History (1800-1975), New York, APC, 1980, p. 188.
16
E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris, Hatier-
Aupelf, 1992, p. 280.
17
Vezi pe larg H.M. Stanley, În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti,
Editura Minerva, 1982.
24 Viorel Cruceanu
bazinul fluviului Congo ar domina (...) întregul comerŝ cu vastul bazin

pe care-l străbate»18. Conexiunea Léopold-Stanley a dus la naşterea
„Statului Liber Congo”. În fapt, era vorba de o creaŝie atipică: un „stat
personal”, tolerat pentru că reprezenta „un fel de tampon între ambiŝiile
marilor puteri”19. El încurca pe toată lumea deoarece „împiedica marile
puteri colonizatoare să-şi creeze imperii unitare, prin realizarea unor
legături între orientul şi occidentul continentului” 20. Se evidenŝia astfel
spiritul machiavelic al regelui belgian, ce a ştiut să profite cu abilitate
de gravele divergenŝe dintre cei mari. De altfel, la începutul lui 1884, el
obŝinea sprijinul SUA ce recunoşteau „scopul uman şi generos” 21 al
Asociaŝiei şi sprijinul Germaniei care „prefera pe Léopold al II-lea,
Angliei”22. Conferinŝa colonială de la Berlin oficializa această realitate,
ea apărându-i lui Maurice Baumont şi ca „o stavilă pusă voracităŝii
primilor ocupanŝi”23. Totuşi, articolele 1, 2 şi 3 ale Actului General al
Conferinŝei făceau o concesie Angliei, impunând regimul Free Trade
(comerŝul liber), respectiv Fair Trade (egalitatea şanselor economice
între comercianŝi)24. Prin reglementările impuse de Acordul General se
inaugura ceea ce ziarul Times numea, încă din epocă, «The Scramble
for Africa» (Lupta pentru împărŝirea Africii). Noua realitate era
reliefată, în 1891, şi de premierul britanic, lordul Salisbury, care
anterior ocupase portofoliul afacerilor externe: «Când am părăsit
Foreign Office-ul în 1880, nimeni nu se gândea la Africa. Când am
revenit, în 1885, naŝiunile Europei se înverşunau, unele împotriva
altora, fiecare urmărind să-şi procure fel de fel de bucăŝi din diferite
părŝi ale Africii»25.
Nu întâmplător, această «ghota» colonială s-a ŝinut la Berlin. Prin
urmare, ea a marcat un moment aşteptat: intrarea Germaniei în
competiŝia pentru dobândirea de posesiuni coloniale. Doar că, Germania
18
19
R. Girault, op.cit., p. 111.
20
Cf. A. Filimon, Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981, p. 129.
21
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Cf. P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, Edit. F. Alcan,
1932, p. 389; vezi The Berlin Act of 1885, Chapter IV: Act of navigation for the
Congo (Art. 13), în New African, no. 492, February 2010, p. 22.
25
Cf. E. M’Bokolo, op.cit., p. 269.
apăruse „prea târziu”, când „nu mai existau prea multe locuri vacante
[în afara Europei]”26. În acele momente, Germania creată de Bismarck
„era la zenit: naŝiune model, ea triumfă printr-o competenŝă
organizaŝională pe care nici un alt popor nu o egalează” 27. Mai mult,
într-o perioadă foarte scurtă de timp, ea trece „de la un nivel de viaŝă
modest, la o prosperitate uimitoare” 28. Nimic surprinzător, prin urmare,
că „marele succese din perioada bismarckiană îi confereau populaŝiei
[germane] credinŝa în superioritatea germanismului” 29 şi chiar în
„superioritatea sa asupra altor popoare” 30. Iată de ce, germanii, de la cei
mai puternici, până la cei mai umili, doreau „să-şi afirme prestigiul”31,
inclusiv «sub soarele Africii»32. Numai că, speranŝele expansioniste
erau veştejite de însuşi „Cancelarul de Fier”, ce manifesta „o indiferenŝă
dispreŝuitoare faŝă de politica colonială” 33, pe care o considera „excesiv
de scumpă [şi] o sursă de conflicte inutile cu alte state ale Europei” 34.
Pentru Bismarck, tânăra Germanie „era şi trebuia să rămână un imperiu
european şi continental”35. De aceea, el repeta adesea: «Eu nu sunt un
colonialist»36. Dorindu-se categoric, Bismarck îi declara unui membru
al Reichstag-ului, în 1881: «Atâta timp cât voi fi cancelar, noi nu vom
face o politică colonială»37. Totuşi, „febra colonială” era atât de
puternică încâ, în cele din urmă, bătrânul cancelar „s-a lăsat luat de
valul opiniei publice”38, devenind şi el „un om modern” 39.
Trebuie precizat că iniŝiativa colonială a aparŝinut unei persoane
private: negustorul Adolf Lüderitz, din Bremen. În 1883, el a cumpărat
de la căpeteniile nama (triburile hotentote), în schimbul a 1070 de lire
26
27
Ibidem, p. 7.
28
P. Renouvin, Criza europeană…, p. 89.
29
Ibidem, p. 132.
30
Ibidem, p. 139.
31
Ibidem.
32
Cf. J. Droz, Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 69.
33
34
E. M’Bokolo, L’Eveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et au XXe siècle,
Paris, ABC, 1977, p. 55.
35
36
Ibidem, p. 65.
37
P. Renouvin, Histoire…, tome VI, p. 41.
38
39
Ibidem.
26 Viorel Cruceanu
sterline şi a 200 de puşti 40, o suprafaŝă de teren pe coasta Africii de Sud-

Vest. Apoi, în lunile ce au urmat, Lüderitz a cerut cu insistenŝă protecŝia
statului german. Atitudinea favorabilă a opiniei publice, a determinat
reacŝia lui Bismarck: într-o telegramă din 24 aprilie 1884, adresată
consulului german de la Cap, cancelarul proclamă «protecŝia Reich-ului»
asupra celor 1500 kilometri de coastă, dintre Cunene şi Orange 41. De
atunci, data respectivă a fost numită Geburtstag, adică „ziua de
naştere”42 a imperiului colonial german. Dorind, parcă, să recupereze
timpul pierdut, în numai şapte luni de zile, Germania şi-a impus
stăpânirea şi în alte teritorii africane: Togo, Camerun, Tanganyika,
Burundi şi Rwanda.Dintre toate, Africa de Sud-Vest „ocupa un loc
specific în dispozitivul colonial german”43, devenind „una dintre cele
mai valoroase posesiuni germane” 44. Câteva cifre susŝin aceste
aserŝiuni: astfel, până la începutul secolului al XX-lea în teritoriu s-au
stabilit 3000 de colonişti, comparativ cu 700 în Camerun, 190 în Togo
şi doar 100 în Africa Orientală germană 45. Din nefericire, politica
represivă germană a transformat în «copilul durerii» 46 posesiunea din
sud-vestul Africii. Foarte repede, coloniştii germani şi-au însuşit, prin
expropriere, pământurile şi vitele populaŝiilor locale (în special herero
şi nama). Pauperizarea indigenilor a fost însoŝită şi de o severă
discriminare: o lege din 1903 prevedea că «orice persoană de culoare
trebuie să privească pe orice alb ca pe o fiinŝă superioară» 47. Umilinŝele
îndurate au făcut ca, la numai două decenii de la impunerea stăpânirii
germane, africanii să se răscoale. Semnalul revoltei a fost dat de
căpetenia herero, Samuel Maharero, pe 12 ianuarie 1904. Dorind
crearea unei coaliŝii a nemulŝumiŝilor, Maharero îi scria căpeteniei
nama, bătrânul Hendrick Witbooi, de care-l separa o veche rivalitate:
«Să murim împreună luptând, decât să murim în urma maltratărilor şi
40
Cf. B. Davidson, Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p. 25; vezi şi
Trecut şi prezent în Namibia (din Medunarodna Politika), în Lumea, nr. 11, 7 mart.
1974, p. 28.
41
R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre
mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 298.
42
Ibidem.
43
E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 293.
44
Cf. New African, no. 414, January 2003, p. 63.
45
46
47
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 282.
încarcerărilor. Spune căpitanilor tăi că a venit vremea să ne ridicăm la

luptă»48. Unui alt şef local, el îi argumenta: «Dacă ne răsculăm am
putea fi anihilaŝi deoarece poporul nostru este neînarmat şi fără muniŝie,
dar cruzimea şi nedreptatea germanilor ne-au făcut să ne pierdem
speranŝa. Din cauza condiŝiilor în care trăim, oamenii nu se mai tem de
moarte»49. Demersurile lui Maharero nu au avut ecou; cu toate acestea,
herero au trecut la acŝiune.
Răscoala a constituit „o surpriză totală pentru albi, care îi credeau
pe negri incapabili să se apere”50. Timp de şase luni, iniŝiativa a
aparŝinut răsculaŝilor care şi-au recuperat pământurile expropriate şi „au
ucis aproximativ 100 de colonişti şi soldaŝi germani” 51. Situaŝia s-a
schimbat odată ce albii au primit întăriri: 7000 de soldaŝi, dotaŝi cu
maşini de război, sub conducerea generalului Lothar von Trotha, ce
servise şi în Tanganyika. Generalul avea reputaŝia unui „dur” şi încă de
la sosire se dovedea extrem de ameninŝător: «Cunosc aceste triburi
africane. Toate sunt la fel. Nu înŝeleg decât de forŝă. Politica mea a fost
şi este de a aplica această forŝă, [adică] teroare făŝişă şi chiar
cruzime»52. Fidel acestui spirit, von Trotha adresa, la 2 octombrie 1904,
un ultimatum populaŝiei herero: «Toŝi herero trebuie să părăsească ŝara.
Dacă refuză, îi voi alunga cu biciul. Orice herero care va rămâne în
cadrul frontierelor germane va fi împuşcat. Nu voi face nici o excepŝie
pentru femei şi copii, ci îi voi izgoni sau îi voi împuşca»53. În faŝa
determinării lui von Trotha, herero s-au retras în munŝii Waterberg. Era
singura soluŝie, dar şi cea mai riscantă: generalul german a instituit
asediul „până când herero vor rămâne fără alimente şi apă” 54. În egală
măsură, el s-a dovedit diabolic: a lăsat un culoar de retragere, spre est,
„în regiunea Omaheke, lipsită de apă, parte a marelui pustiu
Kalahari”55. Generalul nu cunoştea mila: «[Herero] trebuie să moară în
nisipurile deşertului sau să încerce să scape trecând frontiera în
Bechuanaland [protectorat britanic – nota ns]. Practica terorii împotriva
48
Vezi New African, no. 470, February 2008, p. 57.
49
Ibidem.
50
B. Davidson, Genocid…, p. 25.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Ibidem, p. 26.
55
Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57.
28 Viorel Cruceanu
oricărui herero care se arată va fi menŝinută atâta timp mă aflu aici.

Această populaŝie trebuie să dispară»56. Prin urmare, mii de herero şi-au
pierdut viaŝa în deşert; doar 1200 au reuşit să se refugieze în
Bechuanaland. Întra-devăr, tactica lui von Trotha s-a soldat cu un
adevărat genocid: „în 1904, potrivit unui recensământ oficial, mai erau
în viaŝă doar 15.130 [de herero]” 57.
Hotentoŝii (nama) au refuzat oferta de a face cauză comună cu
herero. În mod neaşteptat, s-au răsculat şi ei în octombrie 1904. Tactica
lor a fost diferită: timp de doi ani au dus o adevărată „luptă de
gherilă”58. După moartea octogenarului şef Witbooi, grav rănit în luptă
(octombrie 1905), conducerea a fost preluată de Jacob Morenga, cel
care a cules „elogii chiar din partea adversarilor” 59. Până la urmă,
superioritatea germană şi-a spus cuvântul: „numărul morŝilor [nama] era
mai mic decâ printre herero. În timp ce herero pierduseră 80% din
populaŝia lor, se pare că nama au pierdut doar jumătate: recensământul
[din 1911 – nota ns.] a constatat că în 1907 se mai aflau în viaŝă
20.000”60. Revista New African apreciază că în timpul conflictelor din
1904-1907 „a fost ucisă mai mult de jumătate din populaŝia nativă, iar
supravieŝuitorii au fost aduşi la statutul de semi-sclavie”61
Germanii nu s-au bucurat multă vreme de rezultatele acestei
pacificări sângeroase. În cursul primului război mondial, Africa de Sud-
Vest a fost invadată şi ocupată de trupe sud-africane62. La sfârşitul
ostilităŝilor, Societatea Naŝiunilor a repartizat teritoriul, sub mandat,
Uniunii Sud-Africane. Imediat, noii stăpâni, tot albi, au introdus
„propriul lor sistem de asuprire”, desăvârşind „ceea ce începuseră
germanii”63. Nu este de mirare că, în scurt timp, „populaŝiile din Africa
de Sud-Vest nu au simŝit nici cea mai mică diferenŝă între stăpânirea
germană şi stăpânirea sud-africană”64.
56
57
Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57; E. M’Bokolo, Afrique Noire…,
tome II, p. 294.
58
Cf. New African, no. 470/2008, p. 57.
59
60
Ibidem.
61
New African, no. 470/2008, p. 54.
62
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa şi primul război mondial, în Dosarele
Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 53.
63
64
Alături de Bismarck, un alt mare câştigător al Conferinŝei de la

Berlin a fost regele Léopold al II-lea. Încă de pe vremea când era prinŝ
moştenitor, el nutrea gânduri de mărire pentru Belgia. La început a avut
ambiŝii asiatice (Filipine, Formosa, China de Sud, Borneo), pentru ca
apoi să se orienteze spre sudul Africii (Transvaal şi Mozambic). În cele
din urmă a făcut o adevărată obsesie pentru bazinul fluviului Congo, ce
acoperă jumătate din suprafaŝa R.D. Congo de astăzi: „Fluviul are o
lungime de peste 4320 km [4370 după alte surse – nota ns.] şi atinge o
lăŝime de 16 km. Cu numeroşii săi afluenŝi este una din principalele
artere ale ŝării”65 şi „drenează un bazin ecuatorial şi subecuatorial de
3.690.000 km2”66. Sesizând „valoarea economică” 67 a zonei şi imensele
perspective de câştig, regele şi-a finanŝat „ambiŝiile personale” din
„imensa lui avere”, estimată la 50 milioane franci-aur68. De aceea,
pentru întreprinzătorul monarh, „Statul Liber Congo” era „propria sa
operă, fructul muncii sale” 69. Mai mult, Léopold s-a dovedit „un
imperialist vizionar”70: Belgia ajunsese „unul din principalele focare de
producŝie din lume” (spre exemplu, exporturile sale crescuseră de la
200 milioane franci, în 1850, la 1300 milioane franci, în 1883)71 şi el a
înŝeles că „era gata [şi] pentru întreprinderea colonială”72. În contrast cu
Germania, opinia publică belgiană nu se dovedea pregătită: ea rămânea
ataşată neutralităŝii Belgiei (proclamată prin Constituŝia din 1831), fiind
destul de reticentă faŝă de „aventurile şi fanteziile africane ale
regelui”73. Exaltatul monarh a compensat lipsa de suport intern, cu o
activă reŝea de prieteni şi colaboratori, răspândiŝi în toate principalele
capitale europene (precum bancherul Léon Lambert, agentul familiei
Rothschild la Bruxelles). Totuşi, politica faptului împlinit şi
recunoaşterea internaŝională i-a făcut pe belgieni, în cele din urmă, „să
65
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi
„Financiarul”, 2009, p. 16.
66
Vezi amănunte în I. Hârjoabă, E. Rusu, Geografia continentelor. Africa,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 38.
67
Cf. Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Librairie Larousse, 1929, p. 410.
68
E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 283.
69
Larousse du…, p. 410.
70
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XX e siècle, Paris, Sirey,
1966, p. 452.
71
72
Ibidem.
73
E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 294.
30 Viorel Cruceanu
îmbrăŝişeze mistica colonială” 74.

Devenit „proprietarul exclusiv al vastelor întinderi congoleze”75,
regele Léopold al II-lea a iniŝiat un „regim de exploatare avidă” 76, menit
să facă din Congo „o colonie productivă ce-şi merita banii”77. În primii
ani, regele belgian a cheltuit „20 de milioane din fonduri proprii”78, la
care s-au adăugat sumele diferitelor societăŝi comerciale (belgiene,
engleze şi americane), investite în „plantaŝii, mine, depozite de mărfuri
şi mijloace de transport79. Aceste masive plasamente aveau drept scop
realizarea de „construcŝii de drumuri şi căi ferate, înfrângerea
rezistenŝei băştinaşilor, organizarea de centre administrative
[Léopoldville, Stanleyville, Loulouabourg, Bangala etc. – nota ns.],
construirea de vase fluviale cu abur, instalaŝii portuare şi [alte
modalităŝi] de valorificare rentabilă a produselor din regiune” 80. O tristă
amintire a lăsat construirea celor 400 de kilometri ai căii ferate
Léopoldville-Matadi (complementari zonei cataractelor de pe fluviul
Congo). Pe şantier, oamenii lui Léopold aplicau un tratament inuman:
„bătăi, biciuiri, mutilări sau împuşcarea sumară” 81. Pierderile umane au
fost atât de mari încât în mentalul colectiv s-a perpetuat ideea că
«pentru fiecare traversă a murit un negru» 82.
După punerea bazelor infrastructurii, a urmat „exploatarea brutală
a ŝării (mai ales a fildeşului şi cauciucului natural)” 83. De aceea, sub
Léopold al II-lea, „Congo a devenit scena cruzimilor barbare ale
conducătorilor coloniali” 84. Timp de două decenii, „Statul Liber Congo”
s-a transformat într-unul din „cele mai înalte niveluri ale ororii
74
Ibidem, p. 284.
75
Mark Twain, Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică, 1961, p. 3.
76
77
Ibidem.
78
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 49.
82
Ibidem, p. 50.
83
Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi Afrique-Asie, no. 5, avril 2006, p. 15-
16.
84
Cf. Enciclopedia Universală Britannica, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi
„Jurnalul Naŝional”, 2010, p. 124; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A
History of Fifty years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free
Press, 2006, p. 96.
coloniale”85. Asemenea orori însemnau: folosirea pe scară largă a

muncii forŝate, aplicarea pedepselor corporale (frecvente fiind tăierea
mâinilor şi a urechilor), perceperea unor împovărătoare dări în bani şi
produse, banalizarea terorii, devenită o stare generală 86. O parte a
acestor grozăvii au fost redate şi de un român, Aurel Varlam, care a
servit ca magistrat în teritoriu; el concluziona că totul se întâmpla „sub
domnia lui Léopold al II-lea, fondatorul acestui stat de negri pentru
profitul albilor”87. Câştigul cu orice preŝ, promovat de regele belgian,
„devenit unul dintre cei mai bogaŝi oameni ai Europei” 88, a produs o
adevărată catastrofă demografică: „sclavia şi tratamentul inimaginabil
de brutal exercitat de trimişii lui Léopold au dus la depopularea unor
zone [întinse]. Numărul locuitorilor a scăzut cu aproximativ zece
milioane [oameni]”89. Teribila realitate din centrul Africii a trezit şi
indignarea marelui scriitor american Mark Twain, care scria: «Peste
Statul liber Congo se aşterne umbra sinistră a lui Léopold. La umbra
aceasta se ofileşte şi piere cu iuŝeală de neînchipuit un popor de 15
milioane de oameni. Ŝara aceasta a mormintelor nu e alta decât
Cimitirul liber Congo. E uluitor să vezi cum distruge regele această ŝară
cu tot cu locuitorii ei paşnici, şi asta numai pentru bani, de dragul
metalului sunător...”90. Un secol mai târziu, un alt american, istoricul şi
antropologul E. Jefferson Murphy afirma că, în Congo, „aproximativ
jumătate din populaŝie fusese ucisă, fie cu armele, fie prin înfometare şi
subnutriŝie”91.
Atrocităŝile comise au făcut ca din 1900 „să apară rapoarte despre
brutala administraŝie şi exploatare din Congo” 92. Pe rând, au luat
atitudine Camera Comunelor din Marea Britanie care cerea «măsuri de
curmare a practicilor brutale din acest stat» 93, preşedintele SUA,
85
Marc H. Piault (dir.), La colonisation: rupture ou paranthèse, Paris,
L’Harmattan, 1987, p. 8.
86
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol 2, p. 227-228.
87
Vezi M. Anghelescu, Călători români în Africa, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1983, p. 217.
88
M. Meredith, op.cit., p. 96.
89
Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi M. Twain, op.cit., p. 31.
90
Cf. O. Luŝaş, op.cit., p. 50; vezi şi M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura
Albatros, 1970, p. 149-150.
91
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 225; M. Meredith, op.cit, p. 96.
92
93
Ibidem, p. 229.
32 Viorel Cruceanu
Theodore Roosevelt, membri ai guvernului francez etc. Supus presiunii

internaŝionale şi opiniei publice belgiene, Léopold al II-lea a aprobat, în
1904, crearea unei comisii independente de anchetă, ce a constatat că
„multe din învinuirile aduse erau reale” 94. Deoarece „situaŝia devenise
de nesuportat”95, monarhul s-a văzut nevoit să transfere „proprietatea”
sa, statului belgian (act oficializat prin „Charta Colonială” din 18
octombrie 1908). Dar, înainte de cesiune, el „a avut grijă să ardă
arhivele cele mai compromiŝătoare” 96. Resemnat, bătrânul rege declara:
«Pot să-mi ia Congo, dar nu au dreptul să afle ce-am făcut acolo»97.
Totuşi, astăzi, datorită abnegaŝiei istoricilor, printre care congolezii
Thomas Kanza şi Elikia M’Bokolo, „sistemul exterminării este foarte
bine cunoscut”98.
Dacă în timpul stăpânirii personale a lui Léopold al II-lea,
colonizarea a fost „violentă şi crudă” 99, după 1908 ea „s-a îndulcit”100.
În anii care au urmat, guvernanŝii belgieni şi-au propus „să şteargă
amintirea abuzurilor lui Léopold al II-lea”101. Numai că, şi urmaşii
brutalului monarh erau convinşi că africanii sunt „incapabili să se
administreze liber”102. De aceea, ei au pus în practică o administraŝie
omniprezentă, „impregnată de paternalism” 103. Până la analizarea
acestui tip de administrare să spunem că, după deposedarea lui Léopold
al II-lea, Congo a fost preluat, practic, de marile companii industriale şi
financiare. Aşa se face că, în 1934, patru grupuri financiare controlau
75% din capitalul investit în Congo belgian (60% din acest capital
revenea „Societăţii Generale a Belgiei”, ce controla toate uniunile
miniere din teritoriu, inclusiv faimoasa „Union Minière du Haut
Katanga” – UMHK, înfiinŝată încă din 1906)104. Se ştie că provincia
94
Ibidem.
95
96
97
98
99
I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux
independances, Paris, ABC, 1977, p. 70.
100
Ibidem.
101
E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 353.
102
M. Merle (dir), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p. 147.
103
E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 353; M. Merle (dir.), op.cit, p. 137; J.
Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 456.
104
I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XX e siècle, Paris,
Katanga beneficiază de reputaŝia unui adevărat „scandal geologic”. În

timpul celui de-al doilea război mondial, SUA au cumpărat de aici cele
1000 tone de uraniu, folosite la fabricarea bombei atomice lansate la
Hiroshima. De asemenea, în perioada 1940-1944, Anglia şi-a procurat
din Katanga, 800.000 tone cupru. Pe bună dreptate, francezul Robert
Cornevin consideră că, prin materiile prime furnizate, Congo belgian a
avut „o contribuŝie esenŝială la victoria aliaŝilor” 105. Pe linia deschisă în
anii războiului, valorificarea regiunilor miniere (Katanga şi Kasaï) s-a
intensificat după 1945. Astfel, în 1958, UMHK producea 75% din
producŝia mondială de diamante industriale, 63% din cea de cobalt
(primul loc în lume), 50% din producŝia de uraniu (locul doi mondial),
16% germaniu (a treia poziŝie mondială), 8,3% cupru (tot locul trei în
lume), 5% etan şi magneziu, 4,3% zinc şi 3,6% cadmiu106. Această
dinamică a exploatării a adus UMHK, în deceniul 1951-1960, beneficii
cuprinse între 2,5 miliarde şi 4,5 miliarde franci belgieni anual 107.
Dezvoltarea minieră a determinat creşterea numărului salariaŝilor
industriali, ce reprezentau 37% din totalul forŝei de muncă 108. În egală
măsură, ea a generat „un nivel de urbanizare superior zonelor similare
din alte colonii”109. Aşa se face că, în 1956, „un congolez din cinci trăia
în oraşe”110, cu un standard de viaŝă acceptabil, dat fiind că „muncitorii
congolezi erau, probabil, cel mai bine plătiŝi din Africa” 111.
Belgienii erau extrem de mulŝumiŝi de rentabilitatea Congoului,
pe care-l considerau „o colonie model”112. Un aspect pozitiv al politicii
lor coloniale rezidă în faptul că ei au avut inspiraŝia să complinească
„grija profitului material”, cu „grija pentru realizările sociale” 113. Din
ABC, 1977, p. 73.

105
R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975, p. 461.
106
Vezi J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier,
1972, p. 518; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième
guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 228; M. Meredith, op.cit, p. 97.
107
M. Cornevin, op.cit., p. 228.
108
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 518.
109
110
I. Grenier, op.cit., p. 109.
111
J.B. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture, People, New
York, CBC, 1968, p. 78.
112
E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980, p. 138.
113
H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours,
tome II, Paris, PUF, 1971, p. 374.
34 Viorel Cruceanu
această perspectivă, cele mai bune rezultate s-au obŝinut în educaŝie.

Rolul decisiv l-au jucat misiunile creştine, catolice şi protestante. În
1948, în Congo belgian se înregistra „un misionar la două mii de
locuitori”114, rezultând „o densitate misionară unică în Africa” 115; de
altfel, „în 1950, mai mult de o treime din populaŝie era creştină” 116.
Reŝeaua de şcoli, creată de misionari, a permis ca, în preajma
independenŝei, 45% dintre congolezi să fie alfabetizaŝi. Deci,
învăŝământul primar era „relativ dezvoltat” 117. Totuşi, el asigura doar un
program educaţional minimal (subiecŝii învăŝau să scrie şi să
citească). La nivelurile superioare, rezultatele decepŝionau: mai puŝin de
3000 congolezi aveau 7 ani de şcolarizare şi sub 150 aveau 12 ani de
şcolarizare; de asemenea, în momentul independenŝei (30 iunie 1960),
existau doar 12 congolezi cu studii universitare (primul a fost istoricul
Thomas Kanza, înscris în 1952 la Universitatea din Louvain) 118. În
acest sistem, „africanii erau încurajaŝi să ajungă clerici, asistenŝi
medicali sau muncitori industriali, dar nu puteau să devină doctori,
avocaŝi sau arhitecŝi”119. Prin neglijarea promovării autohtonilor în
învăŝământul superior, Belgia s-a situat pe o poziŝie total opusă Angliei
şi Franŝei. Iată de ce, în Congo belgian nu s-a format o elită intelectuală
care să-şi asume responsabilităŝile transferului de autoritate.
Pentru unii autori, politica socială a metropolei a permis „apariŝia
unei clase a evoluaţilor, alcătuită din africani care, beneficiind de un
nivel [relativ – nota ns.] crescut de sănătate şi educaŝie, a devenit un fel
de clasă de mijloc”120. Afirmaŝia este sprijinită şi de faptul că, în
perioada 1950-1958, numărul funcŝionarilor salariaŝi, din rândul
autohtonilor, a crescut de la 26.050 la 68.498 în sectorul privat, şi de la
18.911 la 45.812 în sectorul public 121. Însă, aceste „cadre indigene”
ocupau poziŝii subalterne: subofiŝeri în „Forŝa publică”, comercianŝi,
funcŝionari mărunŝi (cum erau factorii poştali, din rândul cărora s-a
114
E. M’Bokolo, Le Continent…, p. 139.
115
Ibidem.
116
117
V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha,
SPN, 1970, p. 36.
118
P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 141.
119
120
121
ridicat Patrice Lumumba). În aceste condiŝii, viaŝa întregii colonii se

afla în mâinile unui guvernator general belgian, cu reşedinŝa la
Léopoldville. Guvernatorul imensului teritoriu se subordona ministrului
coloniilor de la Bruxelles (care, la rândul său, depindea de ministrul de
externe şi, bineînŝeles, de primul ministru). O asemenea ierarhizare, fără
verigi intermediare, este specifică guvernării directe. Prin urmare,
putem considera corectă alegaŝia conform căreia „politica belgiană
consta în guvernarea directă de la Bruxelles, consultările cu locuitorii
din Congo fiind minime şi sporadice” 122. Totuşi, în exercitarea
atribuŝiilor la faŝa locului, apar nuanŝele. Astfel, guvernatorul general se
rezema pe doi piloni de bază: administraŝia (alcătuită din câteva mii de
funcŝionari ce proveneau din cei 80.000 de belgieni stabiliŝi în teritoriu)
şi „Forŝa publică” (formată atât din albi, cât şi din negri). De asemenea,
guvernatorul general coopera strâns cu şefii tradiŝionali, încât se realiza
conducerea „prin intermediul şefilor indigeni şi a drepturilor
cutumiare”123. Acest mod de administrare este specific guvernării
indirecte care, mai ales în Congo belgian, lua forma unui „despotism
descentralizat”124. O altă particularitate a colonialismului belgian se
regăsea în faptul că nici coloniştii belgieni din posesiune nu participau
la viaŝa publică. În consecinŝă, „atât albii, cât şi negrii erau excluşi, în
Congo, de la reprezentarea politică sau de la activităŝi importante”125.
Această atitudine atipică denotă, o dată în plus, incapacitatea Belgiei de
a înŝelege că teritoriile africane puteau aspira, mai devreme sau mai
târziu, la statutul de subiect al relaŝiilor internaŝionale.
Poziŝii similare au adoptat belgienii şi în teritoriile Rwanda şi
Burundi. Anterior, „regatele gemene” fuseseră anexate de Germania
(1894-1899) şi incluse, alături de Tanganyika, coloniei „Deutsch
Ostafrika” (Africa Germană de Est). Umiliŝi pe continent în 1914,
belgienii şi-au luat revanşa în Africa: în 1916, trupele conduse de
generalul Tombeur, venite din Congo, au reuşit să-i alunge pe germani
din Rwanda şi Burundi. La sfârşitul războiului, prin acordul Orts-
Milner, Belgia şi Marea Britanie îşi împărŝeau întinsa colonie germană
122
V. Opluštil, op.cit., p. 35.
123
Y. Tambwe Ya Kasimba, La question de nationalité en République
Démocratique du Congo et la paix dans la région des Grands Lacs, în Negru pe
Alb/ Noir sur Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 104.
124
Ibidem.
125
36 Viorel Cruceanu
răsăriteană: britanicii preluau Tanganyika, în timp ce belgienii primeau

Rwanda şi Burundi. Se ştie că, prin Tratatul de pace de la Versailles,
din 28 iunie 1919, Germania pierdea posesiunile sale de peste mări126.
Apoi, printr-o decizie specială a Consiliului Societăŝii Naŝiunilor (20
iulie 1922), teritoriile ce ne interesează erau reconfirmate Belgiei, ca
teritorii sub mandat. Noua metropolă a decis, în 1923, alipirea lor într-o
federaŝie numită Ruanda-Urundi. Procesul de organizare s-a încheiat la
21 august 1925 când, printr-o lege specială, Parlamentul de la Bruxelles
hotăra: «Teritoriul Ruanda-Urundi este unit, din punct de vedere
administrativ, coloniei Congo belgian, sub forma unui viceguvernorat
general. În acest teritoriu, sunt valabile legile din Congo belgian...» 127.
Uşor de intuit, prin urmare, că şi în Ruanda-Urundi, belgienii au aplicat
sistemul administraţiei indirecte, ce fusese uzitat şi de germani.
Administrarea indirectă era cu atât mai indicată, cu cât societatea din
cele două regate se prezenta riguros ierarhizată (cum am constatat în
capitolul anterior). În egală măsură, ea a însemnat şi menŝinerea statu
quo-ului, supremaŝia tutsi faŝă de hutu fiind „confirmată şi extinsă”128.
Dar, ca şi în cazul Congo, politica belgiană era „atât paternalistă, cât şi
autoritară”129. De aici, acel hibrid ce permitea transformarea
administraŝiei indirecte şi într-o administraŝie directă. Aşa se explică
faptul că, cei doi regi erau aleşi potrivit dreptului cutumiar, dar trebuiau
investiŝi de guvernatorul belgian. La fel, monarhii aveau libertatea să
numească şefii şi sub-şefii locali, dar cu nelipsita condiŝie a confirmării
lor de către administraŝia mandatară. În plus, ca o culme a ingerinŝei
externe, „regii, şefii şi sub-şefii erau strict supravegheaŝi nu doar în
viaŝa publică, ci şi în viaŝa particulară” 130.
Dacă pentru colonia Congo, belgienii au manifestat o vizibilă
preocupare, în schimb pentru Ruanda-Urundi s-au dovedit complet
indiferenŝi. Datorită „densităŝii [demografice] excepŝionale” 131, cele
126
Vezi art. 119, al Tratatului de pace de la Versailles, în Relaţii internaţionale în
acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1974, p. 29.
127
Y. Tambwe Ya Kasimba, op.cit., p. 98.
128
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 461.
129
G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 22.
130
Ibidem; vezi şi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Academiai Kiado,
vol. IV, 1974, p. 325.
131
G. Mpozagara, op.cit., p. 22.
două ŝări au reprezentat un „rezervor de forŝă de muncă” 132 pentru

minele din Katanga, sau pentru plantaŝiile din posesiunile engleze
vecine, Uganda şi Tanganyika. Lipsa transformărilor interne şi „absenŝa
industrializării vor păstra intacte structurile sociale şi economice
tradiŝionale”133. O timidă deschidere s-a făcut în 1923, când au fost
înfiinŝate două şcoli pentru copiii şefilor locali: la Kitega, în Burundi,
respectiv la Nyanza, în Rwanda. Abia în 1930 au apărut şcoli primare şi
pentru restul populaŝiei, pentru ca, în 1954, să se deschidă singurul
colegiu din federaŝie. Nu este de mirare că, în momentul independenŝei
(1 iulie 1962), Burundi avea doar doi absolvenŝi cu studii universitare.
Perpetuarea ignoranŝei indigenilor a favorizat apariŝia tensiunilor inter-
etnice, de care belgienii s-au folosit cu abilitate, mai ales în anii
postbelici. Iată de ce, aşa cum vom vedea mai târziu, decolonizarea
acestor teritorii se va dovedi problematică, o mare parte din
responsabilitate revenind Belgiei.
Conferinŝa colonială de la Berlin a fost provocată, involuntar, de
Portugalia. Cea mai îndepărtată prezenŝă europeană pe continentul
negru, alarmată de intrigile lui Léopold al II-lea, a cerut să i se
recunoască „drepturile vechi de patru sute de ani asupra cursului
superior al Congoului, drepturi pe care nu le exercitase, dar nici nu-i
fuseseră contestate [până atunci]”134. Cerinŝele lusitane au fost
întâmpinate pozitiv de Marea Britanie. În schimb, Franŝa şi Germania
au reacŝionat negativ. Prin urmare, la cumpăna anilor 1883-1884,
„problema Congo a declanşat o complicată dispută între Marea Britanie,
Franŝa, Portugalia, regele Léopold şi Germania”135. Fiind „o ŝară mică şi
săracă, fără prestigiu în arena internaŝională” 136, Portugalia „se
mulŝumea să ducă o politică defensivă în lupta dintre puterile europene
pentru Africa, căutând pe căi diplomatice să-şi păstreze vastele
posesiuni”137. Privită ca «omul bolnav al Europei»138, ea a pierdut
Congo, revenit regelui belgian, dar a primit, drept consolare, enclava
132
Ibidem.
133
Ibidem.
134
135
Ibidem.
136
Ibidem, p. 202.
137
Ibidem.
138
Vezi A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and
London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 31.
38 Viorel Cruceanu
Cabinda. Totuşi, grosso modo, la Berlin, Regatul iberic „ a obŝinut un

surprinzător succes (...): şi-a păstrat vastele zone din Angola şi
Mozambic, mica regiune continentală şi insulară a Guineei (Bissau) din
Africa de Vest şi Insula São Tomé” 139. Astfel, în pofida aparenŝelor, un
stat cu probleme financiare, rămânea dotat cu „un frumos patrimoniu
colonial”140. Pentru elita portugheză, Acordul de la Berlin „a înzestrat
Portugalia cu un nou imperiu – al treilea din istoria ei” 141 (după cel al
posesiunilor din India şi cel al Braziliei, devenită independentă la 7
septembrie 1822). Aşa se face că, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
societatatea lusitană şi-a regăsit vitalitatea «în jurul expansiunii
coloniale africane»142.
În acest context, foarte interesantă ni se pare evoluŝia politicii
coloniale portugheze. Primele contururi au fost trasate prin Constituŝia
liberală din 1822. Astfel, ea definea naŝiunea lusitană drept „uniunea
tuturor portughezilor de pe ambele emisfere” 143, nefăcând „nici o
distincŝie între albi şi negri, sau între portughezii din Portugalia şi cei
născuŝi în teritoriile de peste mări” 144. De asemenea, regimul
constituŝional iniŝia şi principiul reprezentativităŝii, fiecare colonie
având „reprezentanŝi în parlament”145; numai că, puŝinii delegaŝi în
Cortesuri erau „proclamaŝi” direct de guvernul metropolitan. Din 1835,
tendinŝele liberale din politica colonială au fost stopate. În consecinŝă,
pe parcursul deceniilor ce au urmat s-a impus o viziune restrictivă,
conservatoare. Sinuozităŝile din politica colonială erau rezultatul
profundelor contradicŝii interne, marcate de „antagonismul dintre
liberali (republicani) şi conservatori (regalişti)” 146, antagonism ce a
degenerat în „frecvente războaie civile” 147. De aceea, la sfârşitul
veacului, Portugalia prezenta imaginea unei „monarhii decadente” 148,
139
140
141
A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1996, p. 143.
142
143
A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 138.
144
Ibidem.
145
Ibidem, p. 139.
146
Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane,
Bucureşti, Editura Iri, 1993, p. 313.
147
Ibidem.
148
momentul de maximă criză reprezentându-l asasinarea „risipitorului

rege” Carlos I (1889-1908), împreună cu prinŝul moştenitor, la 1
februarie 1908, „în miezul zilei, în plin centrul Lisabonei” 149. Sfâşierile
interne au culminat cu revolta militară ce a dus la abolirea Monarhiei şi
la proclamarea Republicii, pe 5 octombrie 1910. Restaurarea atmosferei
liberale şi-a găsit corespondentul în elaborarea unei noi legislaŝii
coloniale (1920). Acum, coloniile redobândeau o serie de libertăŝi: ele
„au ajuns să se bucure de autonomie financiară şi de o mai mare
descentralizare”150. În egală măsură, regimul republican imprima
coerenŝă aparatului administrativ din colonii. Acestea, erau conduse, în
continuare, de un guvernator numit de Lisabona. Elementul de noutate
îl reprezenta înfiinŝarea Consiliilor executive şi a Consiliilor legislative
locale. Se experimenta, pentru prima dată, aplicarea unei administraţii
indirecte care, din nefericire, a fost de foarte scurtă durată.
Regimul republican s-a dovedit extrem de fragil. De slăbiciunile
sale a profitat extrema dreaptă, care prin lovitura de stat militară a
generalului Oscar Carmona, din 9 iulie 1926, va impune o nouă
dictatură. Circumstanŝele schimbării ne sunt explicate de politicianul
Mário Soares (ce a studiat istoria, filosofia şi dreptul la Universitatea
din Lisabona), proeminent lider al opoziŝiei de la începutul anilor
şaptezeci. Într-un interviu acordat revistei L’Express, el află geneza
dictaturii în faptul că Portugalia „ieşise (...) slăbită din punct de vedere
economic”151, din primul război mondial (la care participase alături de
Antanta). Prelungirea crizei a determinat „agitaŝii muncitoreşti”,
existând frapante similitudini cu Italia, unde, într-un context
asemănător, puterea a fost preluată de Mussolini. Continuându-şi
analiza, Mário Soares constată că şi în Portugalia „clasele privilegiate –
marii latifundiari, industriaşii, bancherii, ofiŝerii superiori [şi] Biserica
au început să se teamă” 152 şi „au intervenit pentru a pune capăt
Republicii constituŝionale [1910-1926 – nota ns.] şi a o înlocui cu o
dictatură militară”153. Însă, cum era de aşteptat, spune Soares, „militarii
149
150
151
Interviu din L’Express, preluat de revista Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28; vezi şi
V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în Istorie şi
Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49.
152
Vezi Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28.
153
Ibidem.
40 Viorel Cruceanu
au adus ŝara în pragul falimentului” 154. Pe acest fond, în 1928, „ei au

făcut apel la un profesor de economie de la Universitatea din Coimbra,
sprijinit de Partidul catolic. Au făcut apel la el ca la un «om
providenŝial». Era Salazar!”155. Desemnat iniŝial ministru de finanŝe,
Salazar a acaparat întreaga putere, fiind numit prim-ministru la 5
februarie 1932. El a pus bazele unui regim puternic personalizat, numit
„l’Estado Novo”. Salazar „a structurat definitiv sistemul său politic
după modelul fasciştilor italieni” 156. Astfel, el „s-a inspirat din
fascismul lui Mussolini şi edictele papale «Rerum Novarum» din 1891
şi «Quadragesimo Anno» din 1931”157, rezultând astfel „un amestec
de fascism şi feudalism, de paternalism autoritar şi puritan”158. În acest
regim autoritar, cu tentă totalitară, „Puterea legislativă este împărŝită
din punct de vedere teoretic între Adunarea Naŝională şi Adunarea
Corporaŝiilor. Cele 120 de mandate în Adunarea Naŝională aparŝin unui
partid legal, Uniunea Naŝională, în fruntea căruia se află Salazar.
Dreptul de vot îl are numai circa 15 la sută din populaŝie. Puterea
legislativă reală o deŝin de fapt Salazar şi cabinetul său; ei promulgă
legi pe care Adunarea Naŝională nu are voie să le critice”159. „L’Estado
Novo” „şi-a găsit aliaŝii principali şi cei mai activi în rândurile armatei,
154
Ibidem.
155
Ibidem.
156
Idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23.
157
Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. Câteva cuvinte
despre cele două enciclice sunt necesare. Astfel, Rerum Novarum, elaborată de papa
Leon al XIII-lea, la 15 mai 1891, reprezintă o veritabilă doctrină socială a Bisericii
romano-catolice. Ea condamna lupta de clasă şi preconiza „îmblânzirea controversei”
dintre capital şi muncă. Pentru atenuarea injustiŝiei sociale era admisă intervenŝia
statului. Dar, aspectul cel mai interesant îl reprezenta „poziŝia sa de mediere”:
enciclica preconiza constituirea asociaţiilor corporative, care să reunească,
deopotrivă, pe patroni şi muncitori. La rândul său, Quadragesimo Anno (elaborată la
15 mai 1931, de papa Pius al XI-lea) reia ideea unei reforme sociale catolice, bazată
pe „deproletizarea proletariatului” (marxismul era considerat „o rătăcire”). Pentru
aceasta, capitalismul trebuia să propună ca obiective binele general şi dreptatea
socială. Aceste obiective se puteau realiza numai într-o societate reconciliată, bazată
pe existenŝa organizaţiilor corporative. Prin urmare, enciclicele Rerum Novarum şi
Quadragesimo Anno s-au transformat într-un adevărat suport ideologic al
regimurilor corporatiste.
158
Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30.
159
Ibidem.
clerului şi ale oligarhiei financiare” 160, Salazar exercitând o putere

discreŝionară timp de 40 de ani (până pe 27 septembrie 1968, când a
fost victima unei comoŝii cerebrale, ce i-a adus sfârşitul în ziua de 27
iulie 1970).
Regimul salazarist a promovat o nouă filosofie colonială,
impregnată de conservatorism şi paternalism. Astfel, „sistemul de
colonizare urmărea întotdeauna să transforme pe african într-un
portughez. Învăŝământul era în portugheză şi numai portugheza era
limba oficială. Religia şi morala erau creştine şi, pe cât posibil, catolice.
Obiceiurile, tradiŝiile şi modul de viaŝă se raportau la patria portugheză,
nu la trecutul african” 161.
Noile reguli erau clarificate de „Actul colonial” din 1930, care
decreta „unificarea administraŝiei şi a finanŝelor”162, supuse de acum
înainte controlului direct al metropolei. Acest control se exercita prin
intermediul guvernatorului general, ce avea atât atribuŝii civile cât şi
militare. Portughezii aplicau în colonii modelul administraţiei directe,
preluat de la francezi. Conform acestui model, ierarhia administrativă
cobora „de la guvernatorul general la şeful de circumscripŝie”163, singurul
autohton reprezentându-l „regulo” (şeful satului), omologul şefului de
canton din coloniile franceze. De asemenea, prin „Actul colonial”,
Portugalia urmărea ca „interesele economice ale coloniilor să fie
subordonate celor ale metropolei”164. Iată de ce, pe bună dreptate, într-un
discurs din 1930, Marcelo Caetano, membru al Consiliului Inperial
Colonial, declara: «Africa este pentru noi o justificare morală şi o raŝiune
de a fi o putere. Fără ea, am fi o mică naŝiune; cu ea, suntem o ŝară
mare»165. Numai că, măreŝia lusitană se baza pe subordonarea completă a
coloniilor şi a populaŝiilor locale; cum bine s-a spus, în posesiunile
portugheze „erau puŝine inovaŝii, cu excepŝia intensificării exploatării”166.
160
Ibidem.
161
162
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours, Paris,
PUF, 1998, p. 67.
163
Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935 (édition
abrégée), Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1974, p. 158.
164
Ibidem.
165
R. Vasiliu, Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică,
1972, p. 144.
166
Histoire générale…, tome VIII, p. 67.
42 Viorel Cruceanu
Or, în teritoriile portugheze, la fel ca în coloniile franceze, întâlnim un

veritabil sistem al exploatării, indigenatul, caracterizat de: impozite,
muncă forŝată, pedepse corporale, supraveghere strictă etc. 167.
Realitatea a devenit şi mai complicată, din 1933, când ministrul
coloniilor sugera „deplasarea proletariatului alb din Europa spre Africa
pentru a descotorosi metropola de contestarea muncitorilor şi a asigura,
astfel, «albirea» coloniilor portugheze”168. Îndemnul a fost urmat de
suficienŝi oameni simpli, care sperau să le fie mai bine peste mări. Aşa
se explică de ce, în coloniile portugheze, spre deosebire de cele engleze,
franceze şi chiar belgiene, au ajuns colonişti „săraci şi puŝin
instruiŝi”169, în majoritatea lor „ŝărani anafalbeŝi sau proletari în
şomaj”170. Lipsa lor de educaŝie degenera într-un comportament brutal,
justificat doar de culoarea pielii. Prin urmare, s-a ajuns la „o agravare a
rasismului şi a exploatării mâinii de lucru africane” 171, indigenii fiind
expediaŝi „la cel mai de jos nivel al structurii sociale”172.
În 1933 a fost elaborată o nouă Constituŝie (ce legitima puterea lui
Salazar), care la articolul 135 proclama coloniile «parte integrantă a
Portugaliei»173. De acum înainte, în ciuda realităŝii concrete, regimul
salazarist se dorea „promotorul unei politici multirasiale, bazată pe
fuziunea celor mai bune elemente ale celor două rase” 174. Un prim pas
în această direcŝie l-a reprezentat acordul cu Sfântul Scaun, din 1939, ce
inaugura misionariatul catolic în coloniile lusitane, cu scopul „educării
populaŝiei africane”175. Din perspectiva timpului, decizia a avut efecte
pozitive (stabilind o diferenŝă netă între colonialismul portughez şi cel
belgian): aşa s-a ajuns ca, în preajma lui 1950, la Lisabona să se afle nu
mai puŝin de 50 studenŝi africani: 20-30 din isulele Capului Verde, în
jur de 10 din Angola, 10 din insulele São Tomé şi Príncipe şi 3 sau 4
din Mozambic176. De asemenea, un alt grup de studenŝi africani se afla
167
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 158.
168
169
Ibidem.
170
Ibidem, p. 188.
171
Ibidem.
172
Ibidem, p. 67.
173
E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 354; vezi şi P. Guillaume, Le monde
colonial, XIXe siècle-XXe siècle, Paris, A. Colin, 1974, p. 189.
174
175
176
la Coimbra, al doilea centru universitar al Portugaliei. Interesant este

faptul că „studenŝii africani puteau să se angajeze, colectiv, în
militantismul cultural şi politic”177, în ciuda „climatului de teroare
instaurat de regimul salazarist” 178. De altfel, după al doilea război
mondial, în Portugalia s-a produs un „radicalism intelectual puternic
influenŝat de comunism”179 (ce a captat majoritatea intelligentsiei
portugheze). Sub influenŝa acestui curent, studenŝii africani din
Lisabona au creat un „Centro dos Estudos Africanos”, centru
preocupat de „problemele teoretice ale luptei de eliberare naŝională şi
de rolul culturii în procesul emancipării” 180. Prin temele dezbătute şi
prin coagularea tinerilor intelectuali africani în devenire, centrul s-a
transformat într-o pepinieră a viitoarelor cadre ale mişcării naŝionale din
cele cinci colonii africane.
Constituŝia din 1933 încuraja emigrarea metropolitanilor în
colonii, promovându-se astfel „mitul foarte tenace al asimilării şi
integrării”181. Cea mai atractivă s-a dovedit Angola, unde numărul
albilor a sporit de la 44.000 albi (1940), la 78.800 (1950), atingând
nivelul record de 172.500 albi (1960) 182. Însă, aşa cum am văzut mai
sus, „în spatele unei faŝade asimilaŝioniste, discriminarea era foarte
brutală”183. Prin urmare, numărul africanilor consideraŝi integraŝi
valorilor portugheze, aşa numiŝii assimilados, era foarte mic: 4.400 în
Mozambic, 8.320 în Guineea-Bissau şi 30.000 în Angola 184 (în jurul
anului 1950). De fapt, singura realizare a politicii asimilaŝioniste
portugheze a reprezentat-o „libertatea sexuală”185, ce a dus la apariŝia
unui număr mare de metişi. Mulŝi dintre aceştia, vom vedea, vor juca un
rol deosebit de important în rândul mişcărilor de eliberare naŝională.
Modesta calitate intelectuală şi profesională a coloniştilor şi
îngrădirea politică a indigenilor accentuau starea precară a vieŝii din
imperiul colonial portughez. Aşa se face că, în anii ’50, coloniile
177
Ibidem.
178
Ibidem.
179
Ibidem.
180
Ibidem.
181
Idem, Le Continent…, p. 141
182
Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 454.
183
184
Cf. V. Opluštil, op.cit., p. 42.
185
E. M’Bokolo, Le Continent..., p. 142.
44 Viorel Cruceanu
portugheze „erau foarte înapoiate în raport cu celelate colonii

vecine”186. Pentru a disimula această realitate, Salazar a procedat, în
1951, la câteva retuşuri cosmetice. Printr-un decret al primului ministru
era abolită denumirea de imperiu colonial (introdusă prin Constituŝia
din 1933) şi cea de colonii, considerate de acum înainte „teritorii de
peste mări”. Salazar iniŝia, practic, o nouă „doctrină colonială”,
conform căreia „nu existau teritorii coloniale supuse comunităŝii
metropolitane; nu exista decât o comunitate naŝională, acoperind un
teritoriu care este, din punct de vedere juridic, unul, în ciuda distanŝelor
geografice”187. Premierul lusitan rămânea ataşat misticii coloniale, el
considerând că prezenŝa Portugaliei în Africa avea unicul scop de a
„apăra valorile civilizaŝiei occidentale şi ale catolicismului” 188; de
asemenea, Portugalia colonialistă nu era doar „o entitate geografică, ci
şi un stil de viaŝă care trebuie să fie menŝinut”189. Pe acelaşi ton
apologetic, ministrul coloniilor, Sarmento Rodrigues, declara:
«Portugalia nu este o naŝiune continentală europeană, ci o putere
maritimă şi misionară. Expasiunea peste mări, iniŝiată de Portugalia
acum 500 de ani, este cea mai puternică raŝiune de a fi a naŝiunii» 190. La
rândul său, ministrul de externe al lui Salazar, Franco Nogueira, dorea
să exprime un adevăr cu valoare de paradigmă: «viitorul Portugaliei nu
este în Europa, ci în Africa»191.
Prezenŝa portugheză în Africa s-a transformat în obstinaŝie.
Salazar nu a sesizat amploarea «vântului schimbării»192 ce străbătea
continentul de la nord la sud, şi de la est la vest. La 6 martie 1957 şi-a
186
187
Cf. Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 20; vezi şi idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23.
188
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29.
189
Ibidem, în idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29.
190
R. Vasiliu, op.cit., p. 144.
191
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29.
192
O expresie superbă folosită pentru prima dată de premierul britanic, Harold
Macmillan, în ianuarie 1960, într-un discurs rostit la Cap: «În secolul al douăzecelea,
şi în special de la sfârşitul războiului, asistăm la trezirea conştiinŝei naŝionale a
popoarelor care, de secole, trăiau în dependenŝă faŝă de alte puteri. În urmă cu
cincisprezece ani, o asemenea mişcare s-a răspândit în întreaga Asie (...). Astăzi, un
lucru identic se întâmplă în Africa. Vântul schimbării [subl.ns.] suflă de la un capăt
la celălalt al continentului şi, chiar dacă ne place sau nu, această creştere a conştiinŝei
naŝionale este un fapt politic de care trebuie să ŝinem cont» (vezi V. Cruceanu, Istoria
decolonizării..., p. 118).
proclamat independenŝa Ghana, fostă colonie engleză. Ea a fost urmată,

la 2 octombrie 1958, de o fostă colonie franceză, Guineea. Apoi, pe
parcursul anului 1960, au devenit libere 17 foste colonii ale Africii
Negre (printre care Congo belgian). Portugalia rămânea imobilă. În
aceste condiŝii, africanii nu aveau decât o singură soluŝie: lupta armată.
Semnalul l-a dat, în 1961, Mişcarea Populară pentru Eliberarea
Angolei (MPLA), condusă de medicul Agostinho Neto. Exemplul
angolez a fost urmat, în 1963, de partizanii din Guineea-Bissau,
organizaŝi în Partidul African al Independenţei din Guineea-Bissau
şi insulele Capului Verde (PAIGC), condus de inginerul agronom
Amílcar Cabral, şi, în 1964, de Frontul de Eliberare din Mozambic
(FRELIMO), animat de antropologul Eduardo Mondlane. De acum
înainte, Portugalia se va confrunta cu o gravă „problemă colonială”, ce
va contribui la eroziunea regimului salazarist. Este vorba de un
costisitor război colonial, purtat pe trei fronturi, şi care va avea un
impact economic considerabil. Povara războiului colonial valida
supoziŝia că „această ŝară, altădată atât de bogată, riscă să devină cea
mai săracă din Europa” 193, deoarece „cheltuieşte zilnic un milion de
dolari”194. De altfel, după un deceniu de război colonial, Portugalia a
fost inspirat desemnată drept „ŝara superlativelor sumbre” 195. Presa
vremii scria că, „după 40 de ani de regim fascist şi corporatist”,
Portugalia „este astăzi una din ŝările cele mai înapoiate de pe continent:
cel mai scăzut venit pe cap de locuitor, cel mai mare număr de
analfabeŝi (38 la sută), cea mai ridicată mortalitate infantilă (59,3 la
sută)196. Sistemul economic autarhic, promovat de regim, a generat o
slabă productivitate a muncii. Faptul se datora în mare măsură şi unei
motivaŝii scăzute, „muncitorul portughez [fiind] cel mai rău plătit din
Europa”197. Astfel, în Portugalia „un textilist [primea] un salariu
echivalent cu o pătrime din cel al unui coleg al său francez, [iar] un
metalurgist chiar o cincime...” 198. Dimensiunea contrastului ieşea în
evidenŝă şi printr-o altă comparaŝie: „un muncitor portughez câştigă pe
193
Cf. Financial Times, în Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20.
194
Ibidem.
195
Ibidem.
196
Ibidem; vezi şi idem, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30.
197
Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 10, 5 mart. 1970, p. 30.
198
Ibidem.
46 Viorel Cruceanu
zi cât câştigă un muncitor suedez sau francez într-o oră”199. În egală

măsură, declinul economic se explica şi prin migrarea forŝei de muncă:
„în zece ani, 1.200.000 de persoane [dintr-o populaŝie ce depăşea cu
puŝin 9.000.000 de locuitori – nota ns.], au emigrat în străinătate, în
căutare de lucru”200 (mai ales în RFG, Belgia şi Franŝa). Aşa se face că,
Portugalia a devenit „o naŝiune lipsită dramatic de învăŝători, medici [şi]
lucrători specializaŝi”201. Dar, situaŝia determina şi o stare „avantajoasă
pentru regim”: „cei care au plecat îşi trimit câştigurile familiilor de
acasă. Astfel, devizele emigranŝilor reprezintă peste 30 la sută din
balanŝa de plăŝi portugheză” 202. Concluzia se impunea de la sine: „dacă
portughezii din afară n-ar mai trimite banii în ŝară”, regimul salazarist
„nu ar mai fi probabil în stare să susŝină greutatea celor trei războaie
coloniale”203.
Un rol determinant în obstinaŝia belicoasă a Portugaliei l-a avut
sprijinul NATO. În condiŝiile „Războiului Rece”, Portugalia a căpătat,
alături de Spania, „o pondere deosebită în strategia atlantică şi
mediteraneeană a Statelor Unite”204, devenind „pilonul indispensabil al
securităŝii în Mediterana” 205 (mai ales după ce Franŝa generalului de
Gaulle a părăsit structurile militare ale Organizaŝiei, în 1966).
Comuniunea de interese a transformat NATO în „principalul sprijinitor
al Portugaliei în războiul colonial împotriva popoarelor din Guineea-
Bissau, Angola şi Mozambic” 206. Ea a fost demascată de „armele şi
muniŝiile capturate [de partizani] de la soldaŝii portughezi luaŝi
prizonieri, [provenite] din depozitele NATO” 207. Acelaşi joc de interese
a adus Portugaliei alŝi doi aliaŝi, „jenanŝi, dar preŝioşi” 208: Rhodesia şi
Africa de Sud, conduse de regimuri minoritare rasiste şi care în epocă
alcătuiau un bastion al politicii occidentale de prevenŝie a extinderii
comunismului pe continentul negru. Această alianŝă a fost denunŝată,
199
Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30.
200
Vezi Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20.
201
Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 29.
202
Lumea, nr. 33/1972, p. 20.
203
Ibidem.
204
Cf. Rinascita, în Lumea, nr. 37, 6 sept. 1973, p. 29.
205
Cf. Remarques Africaines, în Lumea, nr. 3, 14 ian. 1971, p. 12.
206
Ibidem.
207
Ibidem.
208
Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 30.
într-un interviu exclusiv pentru Lumea, de preşedintele MPLA, dr.

Agostinho Neto, care spunea: «fasciştii şi rasiştii din Africa australă
visează să-şi perpetueze dominaŝia asupra popoarelor din această parte a
continentului african. Ei îşi acordă reciproc ajutor politic, diplomatic şi
material»209. El evidenŝia că, «cel mai periculos regim este fără îndoială
cel din Africa de Sud»210, care joacă rolul de «jandarm al Africii»211.
Militantul angolez mai reliefa că, «prin ajutorul pe care NATO şi aliaŝii
[săi] îl dau Portugaliei»212, lupta partizanilor s-a «internaŝionalizat»213
(sugerând ajutorul de la ŝările socialiste şi anticipând intervenŝia directă,
de mai târziu, a Uniunii Sovietice şi a trupelor cubaneze).
Americanii şi NATO şi-au găsit un alibi în persoana lui Marcelo
Caetano, succesorul lui Salazar (de la 27 septembrie 1968), căruia au
încercat să-i confecŝioneze o imagine de „liberal”. Numai că, noul prim-
ministru era un produs pur al salazarismului. El a fost remarcat de
Salazar încă din 1929 şi promovat în ierarhia regimului. „Înalt, cu o
figură severă, exprimându-se în cuvinte căutate şi prudente” 214, el a
jucat un rol politic major, în preajma dictatorului de la Lisabona. Astfel,
„datorită lucrărilor sale în domeniul dreptului administrativ, fiscal şi
corporatist, [Caetano] este considerat teoreticianul sistemului
corporatist iniŝiat de Salazar, care reglementa raporturile economice şi
sociale între diferitele «grupe de interese» din ŝară” 215. În consecinŝă,
urmaşul lui Salazar se dovedea omul potrivit, la locul potrivit, întrunind
„sufragiile armatei şi bisericii care văd în el garanŝia perpetuării
«salazarismului fără Salazar» [subl.ns.]”216. Observatorii scenei
politice lusitane au sesizat foarte bine că Marcelo Caetano dorea «o
evoluŝie în continuitate»217, urmărind „o precaută modernizare a
salazarismului”218. Acest din urmă aspect reieşea foarte clar şi din
primul său discurs, rostit în calitate de premier: «Preocuparea mea este
209
Vezi Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8.
210
Ibidem.
211
Ibidem, p. 9.
212
Ibidem.
213
Ibidem.
214
Vezi Profil, în Lumea, nr. 42, 10 oct. 1968, p. 30.
215
Ibidem.
216
Ibidem.
217
218
Ibidem.
48 Viorel Cruceanu
de a asigura continuitatea. Dar această continuitate implică o idee de

mişcare, de actualizare... Continuarea liniilor majore ale politicii
portugheze şi a principiilor constituŝionale ale statului nu va împiedica
deci guvernul să procedeze, de câte ori va considera oportun, la
reformele ce vor fi necesare...»219.
Trebuie precizat că premierul Caetano era posedat de aceeaşi
„mistică” imperială, ca şi Salazar. Şi el era convins că Portugalia «apără
în Africa nu numai o civilizaŝie specială, dar civilizaŝia în sensul cel
mai larg al cuvântului»220. Iată de ce, ascensiunea lui Caetano a fost
primită cu rezerve în Africa. Astfel, într-un interviu acordat în
exclusivitate revistei Lumea, liderul FRELIMO, Eduardo Mondlane,
declara: „Unii ziarişti din Occident consideră această înlocuire drept o
«moarte politică» a lui Salazar. Cred că nu este vorba de o «moarte
politică», ci de o «moarte fizică». «Moartea politică» va veni mai
târziu, odată cu revoluŝia portugheză ce va începe în interiorul
Portugaliei. Personalitate puternică, Salazar este tehnicianul acestui
regim. Teoreticianul, creatorul regimului corporatist portughez este
Caetano (...). Politica colonială a fost stabilită de Caetano; «codul
coloniilor» el l-a creat. Şi pentru a-l diferenŝia de alŝi lideri salazarişti,
vă voi spune că el e mai conservator decât ceilalŝi” 221. Prin urmare,
Caetano a decis intensificarea operaŝiunilor militare din Africa.
Concomitent, pentru opinia publică portugheză, subiectul războiului
colonial era un subiect tabú. Atmosfera din mass-media friza
suprarealismul: „ziarele portugheze descriu cu amănunte dramatice
evenimentele din jungla vietnameză [intervenŝia SUA în Vietnam –
nota ns.], dar nu dau ştiri despre războiul din coloniile africane 222. Mai
mult, în presa portugheză din epocă se publica lista celor «morŝi pentru
patrie», însă „nu se precizează niciodată unde au murit aceşti
oameni”223. Dacă cenzura portugheză opera fără scrupule, în schimb
presa mondială cunoştea adevărata situaŝie. În 1969, revista Lumea
publica şi ea un bilanŝ ce menŝiona că pentru logistica războiului se
risipea „40 la sută [ulterior s-a ajuns la 50% - nota ns.] din bugetul
219
Vezi Profil…
220
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29.
221
Vezi Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 21.
222
223
Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29.
naŝional”224; în acelaşi timp, în colonii staŝiona „o armată de 180.000

oameni (...): 55.000 în Angola, 60.000 în Mozambic şi 57.000 în
Guineea-Bissau”225. De asemenea, serviciul militar s-a prelungit la
patru ani şi „pentru prima dată în istoria Portugaliei au fost înrolate şi
femeile”226. Din nefericire, pe cele trei fronturi din Africa s-au
înregistrat şi însemnate pierderi de vieŝi omeneşti. Tot Lumea
consemna, având ca sursă revista Jeune Afrique, că după zece ani de
război, situaŝia devenise dramatică: portughezii au pierdut 40.000 de
oameni, „aproape tot atâŝia cât au avut americanii în Vietnam”227. În
pofida evidenŝei, nici Salazar şi nici Caetano n-au înŝeles că „războiul
colonial închide într-un cerc fără ieşire Portugalia” 228. Acelaşi lucru l-a
sesizat şi Bruno Crimi, corespondentul săptămânalului Jeune Afrique la
Lisabona, care scria că „numai când se va înŝelege că teritoriile africane
reprezintă călcâiul lui Achile al premierului Caetano se va putea face
ceva”229.
Pe măsura adâncirii impasului colonial, semnele schimbării se
arătau tot mai evident. În ciuda omniprezenŝei poliŝiei politice, sinistra
PIDE („Polícia Intérnacional e de Defesa do Estado”), considerată de
Mário Soares drept „un stat în stat”230, lucrurile au început să se mişte.
Un aspect deloc neglijabil l-a reprezentat lenta, dar ireversibila
distanŝare a Bisericii de regim. Chiar primatul António Ribeiro îşi
reproşa, în 1972, că «Biserica portugheză (...) n-a făcut nimic public
pentru a încuraja guvernul Caetano să evolueze»231. Totuşi, clerul
superior a perceput frământările societăŝii şi, în mai 1973, printr-o
scrisoare pastorală, „a luat poziŝie în favoarea pluralismului politic”232.
Rămânea un ultim bastion de sprijin al regimului: Armata. Dar şi
rândurile sale au fost cuprinse de efervescenŝă. Trupa, gradele inferioare
şi tinerii ofiŝeri manifestau tendinŝe de frondă. Numai că, oarecum
224
Idem, nr. 52, 18 dec. 1969, p. 20.
225
Ibidem.
226
Ibidem.
227
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2/1972, p. 29.
228
Cf. Rinascita, în idem, nr. 37/1973, p. 29.
229
Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21.
230
Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28.
231
Idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21.
232
Vezi interviu cu Mário Soares, preluat din L’Espress, în Lumea, nr. 17, 18 apr.
1974, p. 28.
50 Viorel Cruceanu
atipic, surpriza avea să vină chiar de la vârful ierarhiei. Este vorba de

generalul António de Spinola, adjunctul şefului de Stat Major al
Armatei care, la 22 februarie 1974, a publicat o carte cu un conŝinut
incendiar: „Portugal e o futuro” („Portugalia şi viitorul”). Veteran al
războiului din Africa (a luptat în Angola, după care a fost guvernator şi
comandant militar al Guineei-Bissau), generalul Spinola afirma tranşant
că «din punct de vedere militar, războiul din Africa este practic pierdut;
nu există o soluŝie militară»233. Generalul „nu era nici alarmist şi nici
complotist ci, pur şi simplu, onest şi lucid” 234. În cazul său, dubiile
ideologice nu-şi aveau rostul: „Spinola nu are nimic comun cu stânga;
este un om al vechii drepte [în tinereŝe a luptat ca voluntar în războiul
civil spaniol, de partea armatei franchiste – nota ns.], dar care, pe baza
experienŝei lui personale, considera că Portugalia nu poate decât să piardă
în cele din urmă războaiele ei coloniale”235. Această „părere realistă”236
era împărtăşită şi de şeful Statului Major al Armatei, generalul Francisco
da Costa Gomes, care la rândul său deŝinuse responsabilităŝi militare în
Angola şi Mozambic. Premierul Caetano a reacŝionat previzibil: el a
cedat elementelor „ultras” ale regimului, regrupate în jurul preşedintelui
Americo Thomaz şi, la 14 martie 1974, a decretat „starea de alertă”, iar
generalii Spinola şi Costa Gomes au fost demişi. S-au creat astfel
ingredientele „celei mai grave crize pe care a cunoscut-o Portugalia de la
instalarea la putere, în 1928, a lui [Antonio de] Oliveira Salazar”237, o
criză „cu atât mai gravă cu cât (...) sfidarea lansată regimului Caetano
provine din rândurile militarilor”238. Evenimentele dovedeau, aşa cum
opina Mário Soares, că „în ciuda aparenŝelor, armata portugheză nu este
în totalitate fascistă (...). Există militari care ar vrea ca Portugalia să
devină un stat democrat”239. Atitudinea intransigentă a guvernului
Caetano a declanşat „ruptura dintre armată şi regimul fascist [subl.
ns.]”240. A urmat apoi „o descătuşare fulgerătoare a primăverii”241: în
233
Vezi Lumea, nr. 13, 21 mart. 1974, p. 15; vezi şi idem, nr. 14, 28 mart. 1974, p. 31.
234
V. Cruceanu, Portugalia…, p. 45.
235
Cf. La Libre Belgique, în Lumea, nr. 15, 4 apr. 1974, p. 18.
236
Ibidem.
237
Lumea, nr. 13/1974, p. 15.
238
Ibidem.
239
Interviu din L’Espresso, în Lumea, nr. 17/1974, p. 28.
240
Vezi Lumea, nr. 42, 10 oct. 1974, p. 28.
241
Idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8.
zorii zilei de 25 aprilie 1974, gruparea tinerilor căpitani portughezi

(136 de persoane, în frunte cu Otelo Saraiva de Carvalho), organizaŝi în
„Movimento das Forças Armadas”, a pus capăt regimului salazarist.
În „numai câteva ceasuri, o jumătate de secol de imobilism, de
anacronică sfidare a timpului şi istoriei” 242, lua sfârşit în Portugalia. A
fost o lovitură de stat, ce a redat libertatea poporului portughez, intrată
în istorie sub numele de „Revoluţia garoafelor”243. În acele momente
de mare euforie, ziaristul Felix Naggar ne oferea o analiză pertinentă a
evenimentului: «Cu greu se poate imagina din străinătate ce reprezintă
revoluŝia din Portugalia. Nu este vorba de înlocuirea unui guvern civil
cu un guvern militar, ci de o schimbare completă a unui sistem care,
timp de cincizeci de ani, a menŝinut Portugalia într-un vas închis, izolat
de lume, ca şi de o schimbare a unui întreg popor. [Este o] schimbare de
instituŝii, de stil, de viaŝă, de psihologie şi mentalitate a tuturor
portughezilor»244.
„Revoluŝia garoafelor” a creat şi premisele înfăptuirii
decolonizării. Noua Portugalie democratică a venit în întâmpinarea
dezideratului eliberării coloniilor sale africane. Pe rând, Guineea-
Bissau, insulele Capului Verde, insulele São Tomé şi Princípe,
Mozambic şi Angola şi-au proclamat independenŝa. Destrămarea
ultimului mare imperiu colonial şi apariŝia noii familii de state africane
libere va fi abordată pe larg în capitolul următor, consacrat
decolonizării.
Spania a jucat un rol discret în Africa Neagră. În 1778, prin
Tratatul de la El Pardo, Spania prelua de la Portugalia insula Fernando
Póo (2017 km2, în prezent Bioko; descoperită în 1469 de navigatorul
lusitan Fernão do Po) şi alte câteva insuliŝe (cu suprafeŝe cuprinse între
0,19 km2 şi 17 km2), cea mai importantă fiind Annobón, numită şi
242
Idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18.
243
Vezi seria de articole: Portugalia. În sfârşit, un început, în Lumea, nr. 19, 2 mai
1974, p. 19-21; Portugalia – descătuşare, în idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8-11;
Lisabona. Definirea priorităţilor, în idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18-19;
Primăvara garoafelor roşii, în idem, nr. 27, 27 iun. 1974, p. 24-25; Primăvara
garoafelor roşii (2), în idem, nr. 28, 4 iul. 1974, p. 25-26. Despre pregătirea şi
desfăşurarea operaŝiunii, vezi Înainte şi după 25 aprilie, interviu cu Otelo Saraiva de
Carvalho, general de brigadă, comandant adjunct al COPCON (Comandamentul
Operaŝional Continental), guvernatorul militar al Lisabonei, în Lumea, nr. 4, 23 ian.
1975, p. 12-13; vezi şi V. Cruceanu, Portugalia…, p. 47-48.
244
Vezi Lumea, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18.
52 Viorel Cruceanu
Pagalu. Sub portughezi, insulele au devenit „un punct intermediar de

oprire al navelor cu sclavi care se îndreptau [din Angola – nota ns.]
spre America de Sud [destinaŝia fiind Brazilia – nota ns.]”245. Cu
sosirea spaniolilor, lucrurile s-au schimbat: cele două insule au căpătat
un rol economic real, bazat pe cultura arborelui de cacao. Plantaŝiile de
aici produceau o cacao scumpă, dar în acelaşi timp şi de foarte bună
calitate. De la primul preşedinte al Ghanei, dr. Kwame Nkrumah, aflăm
că, în 1879, un oarecare Tetteh Quarshie, de lângă Accra, după o
vilegiatură în Fernando Póo, a adus cu sine şi câteva seminŝe de cacao,
pe care le-a plantat la Mampong. Solul s-a dovedit favorabil noii
culturi, care a ajuns principalul produs de export al coloniei Coasta de
Aur246. De aici, arborele de cacao a fost aclimatizat, cu rezultate
spectaculoase, în toată Africa de Vest.
La jumătatea secolului al XIX-lea, Spania a ocupat şi o minusculă
posesiune continentală, Río Muni (26.000 km 2), încadrată de Camerun
şi Gabon. Trebuie menŝionat că, la Conferinŝa colonială de la Berlin,
celelalte puteri europene au recunoscut, în mod oficial, prezenŝa
spaniolă în aceste mici teritorii ecuatoriale. Faptul a permis organizarea
lor administrativă: în 1904, insulele au format „Africa Occidentală
Spaniolă”; apoi, în 1910, ele au fost alipite zonei Río Muni (separate de
o distanŝă de 36 km.), luând astfel naştere colonia Guineea Spaniolă.
Timp de câteva decenii, îndepărtata posesiune africană a rămas un
tărâm uitat pentru guvernanŝii spanioli. Situaŝia s-a schimbat după
accesul lui Franco la putere (1939), colonia intrând într-o etapă „de
intensă exploatare”247. Accentul a fost pus pe dezvoltarea turismului
(insula Fernando Póo având reputaŝia unei „perle a Africii” 248,
„împânzită de păduri, cu munŝi înalŝi acoperiŝi de vegetaŝie luxuriantă şi
imense cascade a căror apă zgomotoasă străluceşte în soare” 249) şi pe
extinderea plantaŝiilor de cacao. Valorificarea potenŝialului economic al
coloniei a adus frumoase venituri puterii metropolitane. Interesant este
245
Marea Enciclopedie…, vol. 8, p. 93.
246
K. Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958,
p. 282.
247
Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De
Agostini, 2001, p. 292.
248
R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14 mars
1980, p. 26.
249
Ibidem.
faptul că, regimul franchist a reinvestit o parte a veniturilor în

infrastructură, prioritate având domeniul sanitar şi educaŝia. Prin
urmare, colonia a fost dotată cu un echipament sanitar de calitate, astfel
încât spitalul din Bata (reşedinŝa zonei Río Muni) era considerat „cel
mai modern de pe coasta occidentală a Africii” 250. La fel, înainte de
independenŝă, Guineea spaniolă deŝinea un adevărat record al
alfabetizării, rata ştiutorilor de carte ridicându-se la 80% dintre
autohtoni251. Promovarea învăŝământului a avut şi un aspect practic: ea
a permis emergenŝa unei elite care şi-a descoperit, în scurt timp, o certă
vocaŝie naŝională.
Discursul nostru consacrat puterilor colonialiste europene (altele
decât Marea Britanie şi Franŝa) se încheie cu Italia. Naŝiune tânără, ce
şi-a încheiat unificarea teritorială abia în 1870, Italia era o mare putere
„doar cu numele”252 şi făcea figură de „rudă săracă” 253, în areopagul
bogaŝilor Europei.
Abia trecuse un deceniu de la unificare şi în straturile societăŝii
italiene „a început să se dezvolte o largă mişcare de expansiune
imperialistă”254. Această „febră expansionistă” avea o dublă
determinare. Pe de o parte, ea se datora faptului că intelligentsia italiană
de după 1880 „se formează la şcoala germană” 255. Prin urmare, cele mai
bune produse intelectuale doreau ca Italia să se comporte, în relaŝiile
internaŝionale, asemenea Germaniei. Pe de altă parte, ea se datora
factorului economic: în timp ce nordul s-a industrializat, sudul rămânea
agrar. A apărut, astfel, «o problemă meridională»256, reprezentată de
„ŝărani săraci, cu o situaŝie mizerabilă” 257. Speranŝa unei vieŝi mai bune,
a declanşat mirajul emigrării. Foarte repede, „mizeria şi problema
demografică au devenit coşmarul economiştilor [italieni]” 258, pentru
care singura soluŝie o reprezenta procurarea de colonii. Dar, ca şi
Germania, Italia se confrunta cu un serios handicap: sosise cea „din
250
H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534.
251
Ibidem.
252
P. Renouvin, Histoire..., p. 23.
253
Ibidem, p. 175.
254
Ibidem, p. 36.
255
P. Guichonnet, Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 106.
256
257
Ibidem.
258
Ibidem.
54 Viorel Cruceanu
urmă pe scena africană” 259.

Aşa cum a avut un „campion al unificării” în persoana lui Camillo
Cavour, naŝiunea latină la care ne referim a avut şi un „campion al
expansiunii coloniale” în persoana lui Francesco Crispi (de două ori
prim-ministru: 7 august 1887-6 februarie 1891 şi 15 decembrie 1893-9
martie 1896). Inspirându-se din vechea tradiŝie romană, Italia a
manifestat o firească „preocupare mediteraneeană”260 (asupra căreia
vom reveni, pe larg, în volumul al treilea).
Dificultăŝile întâlnite în Africa de Nord (faimoasa „problemă
tunisiană”, în care Italia s-a văzut devansată de Franŝa), au generat o
nouă zonă de interes: ŝărmurile Africii de Est. Fără a se dezminŝi,
italienii s-au entuziasmat proclamând: «cheile Mediteranei sunt în
Marea Roşie»261! Aşa se face că, prima lor anexiune în Africa Neagră, a
fost golful Assab, ocupat în 1880. Bucurându-se de complicitatea
Angliei, italienii au ocupat în 1885 şi portul Massawa (englezii
considerau Italia o „putere prietenă” şi „fără veleităŝi colonialiste” 262).
Joncŝiunea Assab-Massawa a permis constituirea primei colonii italiene,
denumită, de la 1 ianuarie 1890, Eritreea (o fâşie de 121.320 km 2, pe
ŝărmul african al Mării Roşii). Acŝiunile în estul Africii erau justificate,
încă din 1888, de premierul Crispi, care, adresându-se Parlamentului,
declara: «Coloniile sunt o necesitate a vieŝii moderne. Nu putem rămâne
inerŝi şi să lăsăm ca celelalte puteri să ocupe singure părŝile neexplorate
ale lumii... Suntem la Massawa şi vom rămâne» 263. Metropla s-a grăbit
să trimită pe cei dintâi colonişti: „ŝărani săraci care munceau cu râvnă
pământul, ajungând să fertilizeze această regiune aridă” 264. Ca un aspect
pozitiv, „ei ignorau rasismul şi nu aveau dispreŝ faŝă de băştinaşi” 265.
Exista însă şi un aspect negativ: coloniştii manifestau „o foame de
pământ”, fiind tentaŝi să-şi extindă proprietăŝile şi în Etiopia vecină,
măcinată de un război civil. Italienii au ştiut să profite de starea de
instabilitate din imperiu. Astfel, la 2 mai 1889, trimişii lui Crispi au
259
R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 255.
260
P. Renouvin, Histoire…, p. 36.
261
262
R. Luraghi, op.cit., p. 256.
263
N.Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice. Războiul italo-
etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică, 1981, p. 17.
264
265
Ibidem.
semnat Tratatul de la Ucciali, cu rasul din Shoa, Menelik, ce se

ridicase împotriva puterii centrale. Prin tratat, pretendentul etiopian era
„recunoscut negus de către Italia” 266, care-i promitea şi „un împrumut
de 4 milioane lire pentru a-şi procura armament”267.
La rândul său, rasul din Shoa, devenit negus sub numele de
Menelik al II-lea (1889-1906/1913), „recunoştea cedarea definitivă a
Eritreei, Italiei”268. Numai că o gravă controversă a fost declanşată de
articolul 17. Astfel, guvernul lui Crispi „a interpretat acest articol în
sensul unui protectorat implicit asupra Etiopiei” 269. Respingând o
asemenea interpretare, Menelik al II-lea invoca textul în amharică,
conform căruia „Etiopia putea recurge la ajutorul Italiei în relaŝiile cu
celelalte puteri europene, fără să-şi fi asumat vreo obligaŝie în acest
sens”270. Situaŝia s-a detensionat după ce regele Umberto I l-a demis pe
Crispi, la 6 februarie 1891. Totuşi, pentru mai multă siguranŝă, la 12
februarie 1893, negusul Menelik al II-lea a denunŝat Tratatul de la
Ucciali. Gestul a fost urmat de o circulară adresată marilor puteri
europene în care afirma că „imperiul său este destul de important pentru
a nu avea nevoie de vreun protector şi a trăi independent” 271.
În decembrie 1893, bătrânul Crispi a revenit la guvernare. De
acum înainte, întreaga sa politică externă va sta sub semnul frustrării.
Principalul obiectiv viza reluarea „expansiunii coloniale”, pe care o
lăsase „la jumătate când trebuise să-şi prezinte demisia în 1891”272.
Crispi era un „om impulsiv”273, „autoritar şi inflexibil”274, ce poseda din
plin „sensul grandorii naŝionale” 275; numai că, el era şi o fire exaltată: la
Crispi „îndrăzneala depăşeşte clarviziunea” 276, lipsindu-i „buna măsură
266
N.Z. Lupu, op.cit., p. 18.
267
Ibidem.
268
269
270
Ibidem; vezi şi V. Urum, Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric,
nr. 6, iun. 1971, p. 62-63; C. Giurcăneanu, Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,
1965, p. 69; A. Adu Boahen, op.cit., p. 54.
271
272
G. Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 396.
273
274
P. Guichonnet, op.cit., p. 103.
275
276
Ibidem, p. 41.
56 Viorel Cruceanu
a posibilităŝilor materiale şi morale [ale ŝării – nota ns.]”277. Dintr-un

astfel de calcul greşit s-a născut războiul: Crispi a ordonat generalului
Oresto Baratieri, aflat în Eritreea, să atace Etiopia, cerându-i ca
«problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna» 278. Marele
criticist italian, Benedetto Croce, subliniază şi el eroarea lui Crispi, care
a decis să atace „singurul stat din Africa (...) puternic din punct de
vedere militar”279. Faptul poate fi explicat şi prin aroganŝa italienilor
care „au subestimat naŝionalismul etiopian şi calităŝile de conducător
militar ale negusului [alături de care s-a remarcat rasul Makonnen, tatăl
viitorului împărat Hailé Sélassié I – nota ns.]”280. Menelik al II-lea a
ştiut să-şi mobilizeze exemplar supuşii. Iată ce frumos sună textul uneia
din proclamaŝiile sale: «Omule al ŝării mele! Ajută-mă! Tu, cel puternic,
să mă sprijini cu forŝa ta; tu, cel slab, să mă sprijini cu ruga ta... Nimeni
să nu rămână acasă, toŝi sunt datori să intre în acŝiune pentru apărarea
patriei şi vetrelor!»281. Îndemnul a fost urmat şi negusul a strâns „o
armată de 112.000 oameni, înzestrată cu 42 tunuri cu tragere rapidă” 282
(de circa cinci ori mai numeroasă decât a italienilor, dar inferioară,
totuşi, din punct de vedere tehnic). Ghanezul Albert Adu Boahen ne
furnizează date şi mai precise: efectivele armatei etiopiene se ridicau la
100.000 de oameni, în timp ce armata italiană avea doar 17.000 oameni,
dintre care 10.596 erau italieni şi restul eritreeni 283. Bătălia decisivă s-a
dat în ziua de 1 martie 1896, la Aduwa (în provincia Tigre), şi s-a
încheiat „cu o catastrofă pentru Italia” 284, care a pierdut jumătate din
corpul ofiŝeresc (261 de ofiŝeri ucişi) şi o treime din soldaŝi (în jur de
6.000 morŝi; alte surse dau 8.000 şi chiar 10.000 de morŝi), la care se
adăugau şi 5.000 de prizonieri 285. De asemenea, forŝele italiene au
277
Ibidem, p. 36.
278
279
Ibidem, p. 16 (subsol).
280
Vezi Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20.
281
V. Urum, op.cit., p. 63.
282
Ibidem.
283
A. Adu Boahen, op.cit., p. 56.
284
Cf. A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe. 1848-1918, London,
OUP, 1971, p. 367.
285
A. Adu Boahen, op.cit., p. 55; N.Z. Lupu, op.cit., p. 20; M. Baumont, op.cit., p.
261; V. Urum, op.cit., p. 63-64; Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii
africane, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006, p. 15.
pierdut „întreaga artilerie şi întregul echipament de război”286. Pentru

epica africană, momentul Aduwa are o profundă semnificaŝie: el
reprezintă «cea mai mare victorie a unei armate africane asupra unei
armate europene, de la Hannibal încoace»287. În egală măsură, de acum
înainte „Etiopia devine simbolul speranŝei, supravieŝuirii şi
regenerării”288 continentului negru.
Înfrângerea lui Baratieri la Aduwa „a ruinat cariera politică a lui
Crispi”289. Extrem de nepopular (mulŝimile manifestau strigând chiar
«Trăiască Menelik»), el şi-a prezentat imediat demisia. S-a format un
nou guvern, condus de Antonio di Rudini, care a început negocierile de
pace. Discuŝiile bilaterale s-au încheiat cu Tratatul de pace de la
Addis-Abeba, din 26 octombrie 1896. Documentul „recunoştea
independenŝa absolută şi fără rezerve a Etiopiei şi consacra anularea
definitivă a Tratatului de la Ucciali” 290, iar agresorul era obligat la plata
unei despăgubiri de război de 400.000 de lire italiene291. De asemenea,
tratatul de la Addis-Abeba avea şi valoare internaŝională: „independenŝa
era recunoscută şi de celelalte puteri europene” 292. În perioada ce a
urmat, poziŝia lui Menelik al II-lea s-a consolidat prin semnarea
acordului din 20 martie 1897 cu Franŝa (privind delimitarea frontierei
între Etiopia şi Somalia franceză)293 şi prin sprijinul Rusiei,
fundamentat pe solidaritatea ortodoxă 294. În schimb, aşa cum bine s-a
spus, „norocul african [al Italiei] s-a năruit la Aduwa”295, mai ales că
dezastrul de pe platourile etiopiene „o va îndepărta de Africa pentru un
sfert de secol”296.
Totuşi, în afară de Eritreea, italienii au mai păstrat Somalia. După
cum am văzut şi în Capitolul I, înainte de 1880, ŝara somalilor era
286
V. Urum, op.cit., p. 63.
287
288
Ibidem, p. 56.
289
P. Guichonnet, op.cit., p. 103; G. Procacci, op.cit., p. 396.
290
291
C. Giurcăneanu, op.cit., p. 73.
292
293
Vezi Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Iere série (1871-1900),
Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XIII, documentul 158, p. 277-278; vezi şi
tome XII, documentul 99, p. 129.
294
Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1977, p. 20-21.
295
296
Ibidem, p. 202.
58 Viorel Cruceanu
cunoscută sub numele Punt. Somalezii, răspândiŝi în întreg Cornul

Africii, au creat „o cultură cvasiuniformă [caracterizată] de un puternic
ataşament la Islam” 297. În ciuda acestei uniformităŝi, somalezii au fost
supuşi la trei dominaŝii: franceză, britanică şi italiană. Pe rând, s-au
constituit tot atâtea arii coloniale: Somalia franceză (1884-1885),
Somaliland (1887) şi Somalia italiană (1889, cea mai întinsă, cu o
suprafaŝă de 461.585 km 2). Italianul Raimondo Luraghi ne spune că
„penetraŝia italiană în Somalia (...) a fost lipsită de dramatism” 298. În
bună măsură ea s-a datorat unei persoane private: Luigi de Savoia, duce
de Abruzzi. Acesta a creat o „colonie agricolă”, după modelul căreia
„au fost întemeiate sate, au fost experimentate noi culturi, au fost
fertilizate întinderi pe jumătate pustii” 299. Prin eleganŝa sa, Luigi de
Savoia a reuşit „să pună bazele unei colaborări reale între europeni şi
africani, care nu s-a bazat pe o exploatare brutală”300.
Odată estompată amintirea umilinŝei de la Aduwa, mistica
colonială şi-au făcut reapariŝia în spiritul italienilor, la începutul
secolului al XX-lea. Ea a fost promovată, pe plan cultural, de scriitorul
şi poetul Gabriele d’Annunzio, ce milita pentru „o concepŝie mai virilă
despre drepturile şi datoriile naŝiunii” 301. Pe plan politic, ea şi-a găsit
corespondentul în acŝiunile liderului fascist, Benito Mussolini.
Redescoperind „vocaŝia colonială” a Italiei, Il Duce declara: «Relaŝiile
dintre naŝiuni sunt întemeiate pe forŝă: forŝa armelor» 302. El considera că
«Imperialismul este legea eternă şi imuabilă a vieŝii» 303, specificând
condescendent că, «noi fasciştii, avem supremul curaj de a ne numi noi
înşine imperialişti»304. Mânat de asemenea imbolduri, Mussolini dorea
să răzbune, cu orice preŝ, ruşinea de la Aduwa. Excelent orator, el ştia
să-şi disimuleze gândurile în spatele „bunelor intenŝii”: «Italia este în
măsură (...) să introducă tot mai mult Africa în cercul lumii civilizate.
Poziŝia Italiei în Mediterana, marea care şi-a recâştigat funcŝia ei de a
297
Cf. Histoire générale..., tome VII (L’Afrique sous domination coloniale. 1880-
1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 642.
298
299
Ibidem, p. 261.
300
Ibidem.
301
302
Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 326.
303
304
Ibidem.
lega estul cu vestul, îi dă dreptul şi datoria să-şi îndeplinească această

sarcină»305. În egală măsură şi excelent actor, Il Duce a făcut tot
posibilul să adoarmă vigilenŝa Etiopiei. Exemplul cel mai elocvent îl
reprezintă încheierea „Tratatului de prietenie, conciliere şi arbitraj”,
dintre cele două ŝări, de la Addis-Abeba, din 2 august 1928. Chiar la art.
1, documentul stipula că «Între Regatul Italiei şi Imperiul Etiopiei va
domni o pace constantă şi o prietenie veşnică» 306. În realitate, pentru
dictatorul italian ocuparea Etiopiei se transformase într-o fixaŝie.
Nereuşind să realizeze «marea politică europeană» la care nutrea (un
pact în patru, între Anglia, Franŝa, Germania şi Italia), Mussolini a
trebuit să se vadă mulŝumit cu o «mare politică africană». În consecinŝă,
prin atacul asupra Etiopiei, la 3 octombrie 1935, el nu a pregetat să
provoace „ cea mai gravă criză internaŝională de la sfârşitul primului
război mondial”307. Agresiunea împotriva Etiopiei a fost un „război
asimetric”: „armata fascistă se ridica la 400.000 de oameni, cu un
armament superior”308 (condusă de doi străluciŝi strategi, Emilio de
Bono, şi apoi de Pietro Badoglio), în timp ce „armata etiopiană putea
conta în ajunul conflictului pe 350.000 oameni, din care doar un sfert
fuseseră instruiŝi din punct de vedere militar” 309 (cu o înzestrare tehnică
desuetă). De altfel, informaŝiile militare italiene cunoşteau că „armata
etiopiană nu făcuse încă, nici sub raportul organizării, nici sub cel al
dotării, în sensul modern al acestor noŝiuni, prea mari progrese” 310. În
schimb, agenŝii italieni ştiau că etiopienii se bazau pe „elementul om”
care «este cumpătat, rezistent, preocupat de onoarea sa, iar, în focul
luptei, dispreŝuitor până la inconştienŝă în faŝa morŝii» 311. În mod
paradoxal, un element aparent minor, a jucat un rol decisiv în
deznodământul războiului: cea mai mare parte a armatei etiopiene „era
echipată în cămăşi albe, ŝinte ideale pentru inamic” 312. Aşa se face că,
armatele italiene „modern înzestrate şi comandate, susŝinute de o aviaŝie
305
Ibidem, p. 42.
306
Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, documentul nr. 37, p. 132.
307
Max Gallo, op.cit., p. 328.
308
309
310
Ibidem, p. 164.
311
Ibidem, p. 164-165.
312
Ibidem, p. 165.
60 Viorel Cruceanu
excelentă, de artilerie de toate calibrele (...) şi de tot felul de «lichide

speciale»”313 au înaintat lejer pe toate fronturile, timp de şapte luni. În
ziua de 5 mai 1936, italienii şi-au atins ŝinta: ei au ocupat Addis-Abeba,
părăsită de familia imperială, ce a luat calea exilului. După numai
câteva ore, cuprins de euforie, Mussolini perora în faŝa mulŝimii,
adunată în „Piaŝa Veneŝia”: «Anunŝ poporului italian şi lumii întregi că
pacea a fost restabilită: Pacea noastră, Pacea romană! Etiopia este
italiană»314. În acelaşi registru, Il Duce încheia: «O, legionari, ridicaŝi
sus emblemele voastre, armele voastre şi inimile voastre pentru a saluta,
după cincisprezece secole, reapariŝia Imperiului pe colinele sfinte ale
Romei»315! Aşa cum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după
cucerirea Indiei, Disraëli îi conferea o coroană imperială reginei
Victoria, la fel a procedat şi Mussolini cu regele Victor Emmanuel al
III-lea. Actul era oficializat prin Decretul regal din 9 mai 1936 care, la
art. 1, proclama: «Teritoriile şi populaŝiile care au aparŝinut Imperiului
Etiopiei sunt puse sub întreaga şi deplina suveranitate a regatului Italiei.
Regele Italiei îşi arogă titlul de Împărat al Etiopiei, pentru el însuşi şi
pentru succesorii săi»316.
În drum spre exilul său de la Bath (Anglia), împăratul Hailé
Sélassié I s-a oprit la Geneva, unde a cerut Societăŝii Naŝiunilor să nu
recunoască anexarea Etiopiei. În timpul discursului, s-a produs un
incident ce l-a pus în dificultate. În acel moment, o singură persoană s-a
ridicat în sprijinul său: marele diplomat român , Nicolae Titulescu. Iată
episodul, redat de însuşi Negusa Nagast („Regele Regilor”), într-un
interviu acordat revistei Lumea în 1964: «Deşi au trecut de atunci
aproape trei decenii, păstrez vie amintirea întâlnirii cu Nicolae
Titulescu. El ne-a dat ajutor în cea mai grea perioadă din istoria
Etiopiei, agresiunea fascistă împotriva ŝării mele. În acele zile triste am
expus la Liga Naŝiunilor de la Geneva poziŝia poporului etiopian.
Provocatorii fascişti s-au dedat la tulburări în sala Adunării Ligii
Naŝiunilor, m-au insultat în timp ce vorbeam şi chiar m-au întrerupt.
Atunci Nicolae Titulescu s-a ridicat în sprijinul meu şi mi-a acordat un
ajutor nepreŝuit care, în condiŝiile respective, poate fi apreciat drept o
313
Ibidem; vezi şi C. Giurcăreanu, op.cit., p. 86.
314
Max Gallo, op.cit., p. 333.
315
Ibidem.
316
Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 1, documentul nr. 70 E, p. 228.
faptă de eroism [subl.ns.]. Titulescu a luat atitudine împotriva celor

care provocaseră dezordine şi a obŝinut ca huliganii fascişti să fie scoşi
din incinta Adunării Ligii Naŝiunilor. Pentru solidaritatea manifestată
atunci, pentru sprijinul moral acordat, nici eu, nici poporul ŝării mele
nu-l uităm pe acest om mare, curajos şi cinstit [subl.ns.]»317.
Etiopia ocupată, Eritreea şi partea italiană a Somaliei au fost
reunite de Mussolini în „L’Africa Orientale Italiana”, un „ansamblu
de 12 milioane de locuitori”318. Neavând o suficientă experienŝă
colonială, Italia s-a confruntat cu o serie de probleme economice.
Astfel, în 1939, guvernul de la Roma constata că „ŝara nu realiza cu
propriul Imperiu decât 2% din comerŝul total” 319 şi, mult mai grav,
„cheltuia în coloniile sale de zece ori mai mult decât obŝinea de pe urma
lor”320. În ciuda acestui bilanŝ negativ, Mussolini nu şi-a putut reprima
impulsurile coloniale şi, profitând de problemele Angliei, a ocupat în
1940 şi Somalilandul. Implicarea ducelui în luptele de pe „bătrânul
continent” (atacul asupra Greciei), a avut grave consecinŝe asupra
imperiului colonial italian: de aici au fost retrase cele mai bune unităŝi
şi cei mai valoroşi ofiŝeri. Strategii britanici au înŝeles foarte bine
situaŝia. Prin urmare, în ianuarie 1941, englezii declanşează o dublă
contraofensivă împotriva Italiei: pe frontul din Africa de Nord şi pe
frontul din Africa de Est. Dacă în nord, lucrurile s-au complicat datorită
intervenŝiei „Afrika Korps” a lui Erwin Rommel, în schimb, în est,
contraofensiva britanică s-a dovedit irezistibilă. Pe rând, au fost
ocupate: Mogadiscio (26 februarie), capitala Somaliei italiene, Berbera
(17 martie), reşedinŝa Somalilandului, şi Asmara (2 aprilie), capitala
Eritreei. Apoi, forŝele britanice din aceste teritorii, combinate cu forŝele
ce coborau din Sudan, au prins Etiopia ca într-un cleşte. Lor li s-au
alăturat şi numeroşii partizani etiopieni, aflaŝi chiar sub comanda
împăratului (după trecerea frontierei sudaneze, la 18 ianuarie). În faŝa
ameninŝării, italienii au părăsit Addis-Abeba (3 aprilie 1941), fără luptă.
La 5 mai 1941, Negusa Nagast Hailé Sélassié I şi-a făcut o intrare
triumfală în oraşul pe care-l părăsise cu exact cinci ani înainte. Ocupaŝia
mussoliniană s-a dovedit doar o efemeră paranteză, suficientă pentru a
317
Interviu cu Hailé Sélassié I, în Lumea, nr. 40, 1 oct. 1964, p. 3; vezi şi V.
Cruceanu, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 65-66.
318
319
P. Guichonnet, op.cit., p. 118.
320
Ibidem.
62 Viorel Cruceanu
„ucide aproape un milion de etiopieni” 321 (Alte surse dau cifre mai
exacte: 760.000 de etiopieni morŝi şi pagube materiale de 132,5
milioane lire sterline322). Aventura colonială a ducelui a sfârşit
catastrofal: în primăvara lui 1941, regimul corporatist pierduse toate
coloniile din estul Africii. Această realitate şi-a găsit reflectarea în
„Tratatul de pace cu Italia”, semnat la 10 februarie 1947, la Paris.
Astfel, la art. 33 se preciza că «Italia recunoaşte şi se obligă să respecte
suveranitatea şi independenŝa Statului etiopian» 323, căruia îi plătea şi o
despăgubire de război „în valoare de 25 milioane dolari” 324. De
asemenea, art. 23 prevedea, în mod categoric, faptul că «Italia renunŝă
la toate drepturile sale asupra posesiunilor teritoriale italiene din Africa
şi anume: Libia, Eritreea şi Somalia italiană» 325.
Italia republicană va beneficia de o măruntă concesie: în ianuarie
1949, Adunarea Generală a ONU i-a transferat, pe 10 ani, sub tutelă,
fosta colonie Somalia italiană. În deceniul care a urmat, italienii aveau
să asiste la evoluŝia lentă, dar ireversilă, a teritoriului spre
independenŝă.
321
M. Zeleke, Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 40.
322
C. Giurcăneanu, op.cit., p. 89.
323
Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 3, 1983, p. 21.
324
Ibidem, p. 20; vezi şi C. Giurcăneanu, op.cit., p. 178.
325
Relaţii internaţionale..., vol. 3, 1983, p. 21.
CAPITOLUL AL III-LEA
EMANCIPAREA FOSTELOR POSESIUNI

ITALIENE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI
PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ
ecolonizarea a reprezentat paradigma întregii evoluŝii
D a Africii, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Momentul de cotitură s-a datorat rezultatelor celui de-al
doilea război mondial, ce a determinat un nou raport
de forŝe în lume, defavorabil puterilor coloniale. Marea conflagraŝie a
dovedit că „imperiul colonial european nu era un monolit de neschimbat
în peisajul istoriei umanităŝii”1. Atitudinea de respingere a
colonialismului, manifestată de super-puteri (SUA, URSS, R.P.
Chineză), l-a făcut pe istoricul Joseph Ki-Zerbo să afirme că „în primul
deceniu de după război, un fel de complicitate planetară îndemna Africa
Neagră spre libertate” 2. Noul „deal” inaugurat de Charta Atlanticului
a permis coloniilor africane să-şi redobândească libertatea. Procesul a
fost deschis de Ghana, fosta colonie engleză Coasta de Aur, devenită
independentă la 6 martie 1957, sub conducerea omului politic de
excepŝie, dr. Kwame Nkrumah. În lumea francofonă, exemplul său a
fost urmat de Guineea lui Sékou Touré, la 2 octombrie 1958. Apoi, pe
parcursul anului 1960, s-a produs o adevărată „revoluŝie
anticolonialistă”: 17 ŝări africane şi-au proclamat independenŝa (14
foste colonii franceze, una engleză, una italiană şi una belgiană). De
atunci, anul 1960 este considerat drept „Anul Africii”. Sub imperiul
acestei schimbări şi având în vedere că alte teritorii africane se aflau în
1
R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,
p. 243; despre consecinŝele celui de-al doilea război mondial asupra Africii Negre,
vezi V. Cruceanu, Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri politice în
secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o viaţă închinată istoriei,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 426-445.
2
J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,
p. 474.
64 Viorel Cruceanu
continuare sub dominaŝie europeană (în special portugheză), Adunarea

Generală a ONU a aprobat „Declaraţia privind acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale”, din 14 decembrie
1960. Câteva dintre formulările sale sunt sugestive. Astfel, la punctul 1,
se sublinia că «Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaŝii şi
exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale
omului [subl.ns.], este contrară Cartei Naŝiunilor Unite şi o piedică în
calea promovării păcii şi cooperării mondiale» 3. Extrem de generos era
punctul 2, ce considera că «Toate popoarele au dreptul la
autodeterminare; în virtutea acestui drept, ele îşi decid în mod liber
statutul politic şi urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică şi
culturală»4. Urma punctul 3, care viza eliminarea subterfugiilor juridice,
menite să permită menŝinerea statu-quo-ului: «Inadecvarea pregătirii
politice, economice, sociale sau educaŝionale nu poate în nici un caz
servi drept pretext pentru a întârzia independenŝa» 5. În sfârşit, la
punctul 5, se preciza că «Vor fi luate măsuri imediate (...) pentru a fi
transferată întreaga putere populaŝiilor acestor teritorii (...), conform
voinŝei şi dorinŝei lor liber exprimate»6.
Ca orice act al Adunării Generale a ONU, documentul exprima un
deziderat şi nu avea un caracter coercitiv. El a fost elaborat într-o epocă
tensionată a „Războiului Rece” şi unii membri permanenŝi ai
Consiliului de Securitate (SUA, Anglia, Franŝa) l-au privit ca pe un
document facultativ. Importanŝa declaraŝiei rezidă în nobleŝea
principiilor sale; invocarea şi susŝinerea lor de către majoritatea statelor
lumii, le-a probat validitatea şi justeŝea. Sub influenŝa lor, în deceniile
ce au urmat, şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, decolonizarea se va
săvârşi pe deplin (cu foarte mici excepŝii).
În primul volum al Istoriei decolonizării Africii, ne-am
concentrat atenŝia asupra emancipării posesiunilor engleze şi franceze
din Africa Neagră. Diferenŝele majore dintre cele două sisteme
coloniale, ne-au permis abordarea subiectului într-o manieră
comparativă. Aceeaşi idee ne-a permis să stabilim o tipologie a
decolonizării:
3
Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 3 (1945-1982), Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 97.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 98.
6
Ibidem.
cazurile generale, ce includeau posesiunile în care

decolonizarea s-a realizat paşnic (dialog, negocieri, alegeri
libere);
cazurile particulare, ce înglobau posesiunile în care
emanciparea s-a dovedit problematică (răscoale, insurecŝii armate
sau războaie de eliberare).
În studiul de faŝă diversitatea este la fel de pregnantă. Pe parcursul
capitolului precedent, comparaŝiile între cele cinci sisteme coloniale pe
care le abordăm se raportează, în mare măsură, tot la cele două sisteme
coloniale clasice (englez şi francez). Chiar tipologia de mai sus
presupune acum o serie de nuanŝe. Totuşi, ne-am asumat riscul şi am
ordonat teritoriile ce ne preocupă, după cum urmează:
- cazuri generale: Somalia, R.D. Congo, Burundi, Rwanda şi
Guineea Ecuatorială;
- cazuri speciale: Guineea-Bissau, Mozambic, Insulele Capului
Verde, Insulele São Tomé şi Príncipe, Angola, Namibia şi Eritreea.
Cazuri generale:
III-1. Emanciparea fostelor teritorii italiene
SOMALIA
Ofensiva britanică în Africa de Est a dus, pe parcursul anului

1941, la eliberarea Etiopiei, recuperarea Somalilandului şi ocuparea
Somaliei italiene şi a Eritreei. În consecinŝă, guvernul Majestăŝii Sale
şi-a creat o nouă vastă zonă de influenŝă pe continentul negru. Cu
trecerea anilor, englezii se arătau tot mai puŝin dispuşi să părăsească
teritoriile ocupate. De aceea, în repetate rânduri, situaŝia va deveni
subiect de discuŝii în cadrul Consiliului Miniştrilor de Externe ai celor
patru puteri învingătoare: SUA, URSS, Anglia şi Franŝa. Un asemenea
moment s-a produs la întâlnirea din aprilie 1946, de la Paris, unde
responsabilul Foreign Office, Ernest Bevin, a propus unificarea
Somalilandului, Somaliei italiene şi Ogadenului, sub protecŝie britanică.
Astfel, datorită englezilor, s-a născut ideea „Somaliei Mari”,
transformată în obsesie pentru mişcarea naŝională somaleză. Propunerea
66 Viorel Cruceanu
lui Bevin a fost respinsă de secretarul Departamentului de Stat al SUA,

J.F. Byrnes, care a recomandat tutela ONU (poziŝie agreată şi de
URSS), în timp ce ministrul Georges Bidault (Franŝa) a optat pentru
tutelă italiană. La 10 mai, argumentele lui Bidault l-au convins şi pe
Molotov. Un alt adversar al propunerii Bevin era împăratul Hailé
Sélassié I, ce revendica «drepturi istorice»7 asupra Somaliei italiene şi
Eritreei. În 1951, Etiopia a semnat un Tratat de prietenie şi colaborare
cu SUA, document ce a pus temeliile unei lungi şi durabile prietenii
între cele două ŝări. Sprijiniŝi de americani, etiopienii au obŝinut
importante succese diplomatice: prin protocolul anglo-etiopian din 28
iulie 1948, imperiul est-african recupera Ogadenul, iar prin decizia
ONU din 2 decembrie 1950, Eritreea era federată cu Etiopia (act
oficializat la 15 septembrie 1952). Eşecul englezilor în faŝa acestor
combinaŝii a făcut ca teritoriile somaleze să revină la „statu quo ante”8.
Prin urmare, datorită poziŝiilor Franŝei, URSS şi SUA, în noiembrie
1949, Adunarea Generală ONU a hotărât transferarea fostei Somalii
italiene sub tutela Republicii Italiene, care devenea «autoritate
administrantă», conform Art. 81 al Cartei ONU 9. Acelaşi document
stabilea, la punctul b, al Art. 76, unul din obiectivele fundamentale ale
sistemului de tutelă: «de a promova progresul politic, economic şi
social şi în domeniul educaŝiei al populaŝiei din teritoriile sub tutelă şi
evoluŝia lor progresivă spre autodeterminare sau independenŝă, ŝinând
seama de condiŝiile specifice fiecărui teritoriu (...) şi de năzuinŝele liber
exprimate ale populaŝiei interesate...»10.
Pe baza acestor prevederi, „italienii şi-au luat în serios sarcina ce
le revenea privind decolonizarea [Somaliei]” 11. Astfel, ei au iniŝiat „un
intens program de educare şi formare” 12, care a „furnizat ŝării, în scurt
timp, tehnicienii şi funcŝionarii necesari” 13. De asemenea, ei s-au
preocupat pentru crearea condiŝiilor unei vieŝi politice fecunde.
7
E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4, p. 369.
8
La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique, Paris,
UNESCO, 1981, p. 113.
9
Cf. Relaţii internaţionale…, vol. 2, p. 229.
10
Ibidem, p. 227-228.
11
J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa – A Modern History (1800-1975), New York,
APC, 1980, p. 341.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 342.
Majoritatea africaniştilor sunt de acord că „somalezii au fost mai lenŝi

în elaborarea unei mişcări politice [naŝionale]” 14. Începuturile acesteia
datează din mai 1943 când, la Mogadiscio, s-a fondat „Clubul Tinerilor
Somalezi”, iniŝiat de Haji Mohammed Hussein. La 1 aprilie 1947,
Clubul s-a transformat în partid politic, sub numele de „Liga dei
Giovani Somali” (LGS). Datorită „structurii pe clanuri a societăŝii
somaleze”15, până în 1954 au apărut 21 de partide politice. În toată
perioada, LGS a rămas „partidul politic dominant”16: el număra 25.000
de aderenŝi şi avea secŝiuni în Ogaden, Somaliland şi Kenya.
Trebuie precizat că, la începuturile sale, Liga era ostilă
reîntoarcerii italienilor. Într-un mesaj adresat Adunării Generale a
ONU, partidul cerea: «nu sacrificaŝi poporul [somalez] pe altarul
târguielilor politice»17. LGS vorbea despre «despotismul brutal» al
italienilor şi de «starea de sclavie» din timpul dominaŝiei italiene 18.
Atitudinea intransigentă a Ligii s-a prelungit până în 1953, când H.M.
Hussein a fost înlăturat din fruntea partidului. Înlocuitorul său,
Abdullahi Issa, se situa pe poziŝii moderate, recomandând LGS să
colaboreze cu administraŝia italiană. Apropierea dintre cele două părŝi s-
a accentuat, odată cu numirea ca preşedinte al LGS a lui Aden Abdullah
Osman, în 1954. Faptul a permis transformarea Consiliului Teritorial
(înfiinŝat în 1951), în Adunare Legislativă, şi organizarea primelor
alegeri în februarie 1956. Adunarea cuprindea 70 de locuri, repartizate
după cum urmează: 60 pentru africani, 4 pentru italieni, alte 4 reveneau
arabilor şi câte unul, atribuite populaŝiei de origine indiană, respectiv
pakistaneză. Regulamentul de organizare al scrutinului prevedea un vot
diferit: direct şi secret, în oraşe, şi indirect (prin intermediul colegiilor
tribale), în provincii.
Alegerile generale s-au soldat, cum era de aşteptat, cu o
categorică victorie a LGS, care a obŝinut 43 din cele 60 de locuri
rezervate africanilor. În urma consultării populare, s-a format primul
guvern somalez, condus de Abdullahi Issa, în timp ce Aden Abdullah
14
Paris, PUF, 1971, tome II, p. 563.
15
Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition
abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 118.
16
Ibidem, p. 117.
17
E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 378.
18
Ibidem.
68 Viorel Cruceanu
Osman devenea preşedintele Adunării Legislative. Cel dintâi guvern

local, cuprindea 6 miniştri; ei erau propuşi de primul ministru, dar
trebuiau să primească aprobarea administratorului italian al teritoriului.
În plus, fiecare ministru african, avea un consilier italian. De asemenea,
guvernul era răspunzător în faŝa administratorului şi nu al Adunării. Se
vede marea influenŝă a administraŝiei tutelei, care „beneficia de drept de
veto absolut şi controla afacerile militare şi afacerile externe” 19
(administratorul italian putea dizolva chiar Adunarea).
După alegeri, a revenit din exilul său cairot, Haji Mohammed
Hussein, fondatorul LGS. El rămânea, în continuare, ostil colaborării cu
administraŝia tutelară. Dezamăgit, în 1958, părăseşte LGS şi pune
bazele unui nou partid politic, „Liga de Grande Somalia”. Partidul
avea aceeaşi abreviere ca şi „Liga dei Giovani Somali” şi putea
provoca sensibile confuzii în rândul electoratului. Iată de ce, premierul
Issa a profitat de manifestaŝiile antiguvernamentale de la începutul
anului 1959, pentru a dizolva noul partid şi aresta pe H.M. Hussein. Tot
în 1958, a fost redactată prima Constituŝie a teritoriului, ce stabilea
premisele trasformării Somaliei într-o republică independentă.
Pe baza Constituŝiei din 1958, s-au organizat alegerile din martie
1959. Prin interzicerea partidului creat de H.M. Hussein, „Liga dei
Giovani Somali” practic nu avea adversar. Aşa se face că, LGS a
obŝinut 83 de locuri, din totalul de 90 (după alegeri, radicalul Hussein
şi-a recăpătat libertatea) 20. Victoria categorică a „Ligii” conforta şi
Administraŝia tutelară ce a decis devansarea datei proclamării
independenŝei, de la 2 decembrie 1960, la 1 iulie 1960.
În perioada 1958-1960, un proces electoral asemănător s-a
desfăşurat şi în Somaliland. În protectoratul britanic, alegerile au fost
câştigate de o coaliŝie a unificării 21, condusă de Mohammed Hadj
Ibrahim Egal (ce a stabilit data independenŝei pentru 26 iunie 1960).
Prin urmare, cu acceptul Angliei şi Italiei, în primăvara anului 1960,
cele două teritorii somaleze au purtat negocieri la nivelul guvernelor şi
al parlamentelor. Foarte repede, delegaŝiile din Somaliland şi Somalia
italiană au decis unificarea sub «un drapel, un preşedinte şi un guvern»
19
20
21
politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura
Corgal Press, 2010, p. 205-206.
comun. În consecinŝă, data de 1 iulie 1960 marca apariŝia unui stat

independent în Cornul Africii, sub numele de Republica Somalia.
Funcŝiile cheie reveneau unor personalităŝi din fosta Somalie italiană:
Aden Abdullah Osman22, preşedinte, şi Abdirashid Ali Shermarke 23,
prim-ministru (în timp ce Ibrahim Egal, premierul din Somaliland,
devenea doar ministru al apărării în guvernul unificat). Noul stat şi-a
ales ca emblemă o stea albă, cu cinci braŝe, corespunzătoare celor cinci
„ŝări somaleze”: Somalia de Sud (ex-italiană), Somaliland, Somalia
franceză, Ogaden şi N.E. Kenyei (ultimele trei considerate o veritabilă
«terra irredenta»24). Visul „Somaliei Mari”, al politicienilor de la
Mogadiscio, a generat conflicte armate de graniŝă cu Etiopia (1963-
1964) şi Kenya (1966). Realitatea era redată eufemistic de unul din
aceşti politicieni: „Republica Somalia a preluat o moştenire grea şi
periculoasă, lăsată de dominaŝia colonială, care a înrăutăŝit într-o
oarecare măsură relaŝiile cu vecinii săi africani” 25. Eşecurile militare şi
izolarea diplomatică au făcut ca anul 1967 să marcheze „falimentul
politicii [somaleze] de expansiune”26.
Întreaga conduită politică a primelor guverne somaleze, atât pe
plan extern, cât şi pe plan intern, era clădită pe nisipuri mişcătoare.
Liderii somalezi „aveau şanse minime să edifice o economie viabilă,
deoarece resursele naturale erau cvasiinexistente, iar pământul extrem
de sărac”27. În plus, regimul era gangrenat de „corupŝie, trafic de
22
Născut în 1908, într-o familie foarte săracă. A învăŝat să scrie şi să citească datorită
unui colonist italian. Poliglot, vorbea fluent italiana, engleza şi araba. Inteligenŝa sa
nativă l-a ajutat în politică, fiind ales primul preşedinte al Somaliei independente (1
iulie 1960-30 iunie 1967). În 1967, a devenit cel dintâi preşedinte african ce a pierdut
votul (este drept, un vot indirect, în Parlament). A.A. Osman a încetat din viaŝă la 8
iunie 2007, la venerabila vârstă de 99 ani!
23
Născut la 16 noiembrie 1919, într-o familie modestă. Şi-a finalizat studiile târziu
(1958): ştiinŝe politice la Universitatea „La Sapienza”, Roma. A fost unul din liderii
LGS, fapt ce i-a asigurat o frumoasă carieră politică: prim-ministru (12 iulie 1960-14
iunie 1964) şi, apoi, preşedinte (1 iulie 1967-15 octombrie 1969); vezi şi Profil, în
Lumea, nr. 27, 29 iun. 1967, p. 31.
24
M. Perham, Africa Outline, London, OUP, 1966, p. 7.
25
Vezi interviu cu preşedintele Abdirashid Ali Shermarke, în Lumea, nr. 17, 18 apr.
1968, p. 3.
26
Terre e Popoli del Mondo, Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini,
2001, vol. 8, p. 387.
27
How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32.
70 Viorel Cruceanu
influenŝă şi nepotism”28. Aşa se face că, „poporul s-a înstrăinat de

guvernanŝi, simŝind că, de multă vreme, aceştia nu-i mai reprezintă
interesele”29. În mod previzibil, „nemulŝumirea a explodat în octombrie
1969”30: preşedintele Abdirashid Ali Shermarke a căzut victimă unui
asasinat (15 octombrie 1969), iar şase zile mai târziu armata a preluat
puterea prin lovitura de stat a generalului Mohamed Siad Barré, în
fruntea unui Consiliu Revoluŝionar Suprem.
*
* *
Generalul Mohamed Siad Barré, născut pe 6 octombrie 1919, a

dominat cu autoritate viaŝa politică internă, timp de aproape 22 de ani.
Regimul său a început promiŝător şi a sfârşit dezastruos. De aceea am
împărŝit „era” Barré în două perioade distincte:
Perioada promiţătoare, relativ scurtă, cuprinsă între 1969-
1977. În această etapă, generalul-preşedinte s-a comportat ca un
„despot luminat”. El a promovat o serie de reforme sociale curajoase,
precum: egalitatea între sexe (într-o societate patriarhală, impregnată de
islam), gratuitatea asistenŝei medicale, gratuitatea învăŝământului,
introducerea limbii somaleze ca limbă scrisă prin folosirea alfabetului
latin şi încurajarea sedentarizării nomazilor.
Pe 21 octombrie 1970, la prima aniversare a preluării puterii, Siad
Barré a proclamat socialismul ca doctrină de stat; liderul militar de la
Mogadiscio dorea o simbioză între marxism şi Islam, redată prin
sintagma „socialism somalez”. În virtutea regulii marxiste, el a
procedat la un vast program de naŝionalizări: au devenit proprietatea
statului „cele câteva modeste fabrici existente”31, a fost „iniŝiată şi
extinsă pe scară largă mişcarea cooperatistă a ŝăranilor săraci” 32, s-a
preluat controlul asupra „comerŝului exterior şi interior” 33 etc.
Justificându-şi orientarea de stânga, preşedintele Siad Barré declara:
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p.
407; vezi şi Lumea, nr. 40, 28 sept. 1972, p. 29-30; idem, nr. 43, 19 oct. 1978, p. 28.
32
Gândirea…, p. 408
33
Ibidem.
„am făcut naŝionalizările şi pentru faptul că somalezii trebuie să fie cei

care să-şi administreze patrimoniul, să hotărască asupra lui pentru un
profit exclusiv social şi nu personal, al câtorva exploatatori” 34. La
vremea aceea, regimul se bucura şi de o presă favorabilă; astfel, revista
Rinascita, de la Roma, considera că măsurile luate se încadrau în
„trecerea de la o logică a dependenŝei, la o logică a independenŝei” 35.
Angajat pe calea „transformării socialiste” a ŝării, la 1 iulie 1976,
generalul Siad Barré dizolva „Consiliul Revoluŝionar Suprem” şi anunŝa
crearea „Partidului Socialist Revoluŝionar Somalez” (PSRS), partid
unic, declarat „instanŝa supremă a ŝării” 36. În aceeaşi zi, Siad Barré
depunea jurământul ca preşedinte constituŝional al Republicii
Democratice Somalia (act ce echivala cu revenirea la un regim civil).
Tot în prima perioadă, Somalia şi-a refăcut şi imaginea externă,
serios zdruncinată anterior. Faptul s-a datorat, în mare măsură,
charismaticului ministru de externe, Omar Arteh Ghalib 37. Fost
ambasador în Etiopia (1965-1968), Ghalib a reuşit să-l convingă pe
împăratul Hailé Sélassié I ca, în 1973, să facă prima deplasare în
Somalia. De asemenea, datorită eforturilor sale, Somalia a fost aleasă,
în 1974, gazda celui de-al 11-lea „summit” al Organizaŝiei Unităŝii
Africane (OUA). Statura continentală şi internaŝională dobândită de
Omar Arteh Ghalib îl jena pe Siad Barré; prin urmare, la 5 iulie 1977, el
a fost demis şi înlocuit de fratele preşedintelui, Jama Barré. O cauză
suplimentară a demiterii a reprezentat-o şi poziŝia pacifistă a lui Ghalib
faŝă de Etiopia. Or, la fel ca predecesorii săi, Siad Barré s-a lăsat atras
de mirajul „Somaliei Mari” şi „a visat permanent să-i unească pe
somalezii risipiŝi între Etiopia, Djibouti, Kenya, Somalia Britanică şi
Somalia Italiană”38. Încrezător, el declara prezumŝios: «Am venit la
putere să-i unesc pe toŝi somalezii şi nimic nu mă va întoarce din acest
drum»39. Generalul somalez se baza, în planurile sale, pe alianŝa strânsă
cu URSS. El a concesionat ruşilor trei baze militare (cea mai importantă
34
Vezi Lumea, nr. 3, 13 ian. 1972, p. 23.
35
Cf. idem, no. 40, 28 sept. 1972, p. 30.
36
Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13.
37
38
Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2006, p. 53.
39
Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no. 2582, du 4 au
10 juillet 2010, p. 42.
72 Viorel Cruceanu
fiind baza navală de la Berbera), în schimbul „unei injecŝii masive de

armament”40, completată de „prezenŝa substanŝială a tehnicienilor şi
experŝilor sovietici”41 (2.000 de persoane). Ambiŝia nemăsurată a lui
Siad Barré „a transformat ŝara într-un arsenal”42, în care „numărul
armelor depăşea pe cel oamenilor” 43. Numai că, URSS îşi urmărea
propriile interese: alianŝa cu Somalia era dictată de ostilitatea faŝă de
politica pro-occidentală a împăratului Etiopiei. Dar, pe 12 septembrie
1974, bătrânul negus a fost răsturnat de armată. Junta ce a preluat
puterea manifesta simpatii de stânga, accentuate odată cu ascensiunea
colonelului Mengistu Hailé Mariam (devenit şef al statului pe 11
februarie 1977). De acum înainte, URSS se va apropia tot mai mult de
noul regim de la Addis-Abeba. Siad Barré a înŝeles sensul mişcării de
translaŝie şi a încercat să precipite lucrurile: în iulie 1977, a ordonat
armatei sale invadarea Ogadenului etiopian. Acŝiunea intempestivă a
somalezilor a pus colosul sovietic în faŝa unei dileme: fidelitatea faŝă de
vechiul aliat (cu o populaŝie de doar 3.000.000 locuitori) sau exuberanŝa
faŝă de noul aliat (o forŝă regională, de 30.000.000 locuitori)?
Conducerea moscovită nu s-a lăsat pradă ezitărilor şi a preferat Etiopia.
perioada eşecurilor, a început cu grava eroare strategică din
iulie 1977. Ea este cuprinsă între 1977-1991 şi corespunde lungii agonii
a regimului. Trebuie să spunem că, în prima fază a războiului din
Ogaden, somalezii au avut iniŝiativa, ocupând cea mai mare parte a
provinciei. Integritatea teritorială a Etiopiei a fost salvată de intervenŝia
decisivă a URSS şi a aliaŝilor săi. Astfel, la luptele de pe frontul din
Ogaden au participat aproape 20.000 de soldaŝi cubanezi (transportaŝi
din Angola, printr-un amplu „pod aerian”, din noiembrie 1977 şi până
în martie 1978) şi 2.000 de soldaŝi sud-yemeniŝi, încadraŝi de 1.500 de
consilieri sovietici. De asemenea, Uniunea Sovietică a furnizat Etiopiei
60.000 tone de armament: tunuri, tancuri, transportoare blindate,
lansatoare de rachete, rachete sol-aer, avioane de luptă MIG-21,
elicoptere de transport şi asalt 44. Datorită acestui „efort logistic de un
40
S. Klein, Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea Magazin, nr.
11, nov. 1997, p. 22.
41
Ibidem.
42
R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public
Affairs, 2009, p. 85.
43
Ibidem.
44
Vezi amănunte în S. Klein, op.cit., p. 23.
miliard de dolari”45, somalezii au fost alungaŝi din Etiopia (martie

1978). Umilit, Siad Barré a renunŝat la socialism, devenind aliatul SUA
(cărora, în 1980, le-a oferit fosta bază sovietică de la Berbera). De
asemenea, înfrângerea l-a marcat profund, trăsăturile despotice ale
personalităŝii sale accentuându-se. Tot mai suspicios, el s-a izolat de
oamenii competenŝi şi s-a înconjurat de oportunişti. Prin urmare,
regimul Barré a împrumutat tot mai pregnant trăsăturile regimului
anterior, bazat pe nepotism şi măcinat de corupŝie. Pe bună dreptate s-a
afirmat că, „visătorul din 1969 s-a transformat într-un Duvalier
african”46. Adâncirea crizei interne, „pe fondul înăspririi regimului
dictatorial”47, a dus la apariŝia unor profunde forŝe centrifuge. Astfel, în
nord, s-a constituit, încă din 1981, „Somali National Movement”
(SNM), ce „va deveni cea mai activă dintre mişcările armate de
opoziŝie”48. Apoi, la sfârşitul anilor ’80, au apărut alte două grupări
armate contestatare, bine organizate: „Somali Patriotic Movement”
(SPM), activă în sud, şi „United Somali Congress” (USC), prezentă în
centrul ŝării. Acŝiunea convergentă a celor trei grupări „are ca urmare
izbucnirea, în 1988, a unui război civil, care împinge ŝara într-o anarhie
generală”49. Rebelii au câştigat permanent teren, în faŝa unei armate
demoralizate; în realitate, doar Garda Prezidenŝială îl mai sprijinea,
necondiŝionat, pe bătrânul dictator. La 27 ianuarie 1991, după patru
săptămâni de lupte crâncene, purtate în capitală cu insurgenŝii USC,
Siad Barré a părăsit Mogadiscio şi s-a refugiat în Kenya (de unde a fost
expulzat în Nigeria, ŝară ce i-a acordat azil politic; el şi-a găsit sfârşitul
aici, pe 2 ianuarie 1995, în urma unei crize cardiace).
Cu fuga lui Siad Barré s-au prăbuşit şi instituŝiile statului. La
rândul său, armata s-a pulverizat în bande rivale, bazate pe „reŝele de
clan, mafiotice”50, conduse de „seniori” ai războiului (în majoritate,
foşti generali ai lui Barré), ce şi-au parcelat ŝara (în preajma anului
2000 existau 26 de asemenea facŝiuni). Astfel, Somalia a devenit un caz
45
Histoire générale…, tome VIII, p. 535; vezi şi S. Klein, op.cit., p. 23.
46
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 65, févr. 1995, p. 21.
47
Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 212.
48
Cf. Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13.
49
Enciclopedia Africii, p. 212; vezi şi R. Dowden, op.cit., p. 101.
50
Qu’avez-vous fait..., p. 42; vezi şi http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/
ARTJAJA2582p042-043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossible-
unite.html.
74 Viorel Cruceanu
unicat: ea s-a transformat dintr-un stat, cu toate atribuŝiile specifice,

într-un non-stat, căzut pradă anarhiei. În ultimii ani, situaŝia s-a
complicat datorită recrudescenŝei grupărilor islamiste radicale (precum
„Shebab”, branşa somaleză a faimoasei „Al-Qaida”) şi a apariŝiei
fenomenului pirateriei (în largul coastelor somaleze)51.
O analiză pertinentă a tristei soarte a Somaliei, din ultimele două
decenii, ne este oferită de scriitorul Nuruddin Farah, într-un interviu
acordat revistei Jeune Afrique. Bun cunoscător al tradiŝiilor somaleze, el
porneşte de la o comparaŝie istorică: „Un lucru asemănător s-a petrecut
în 1530. Există o mulŝime de similitudini între războiul civil din anii
’90 şi luptele de acum patru secole. Conform tradiŝiei orale,
confruntările de atunci au durat 50 de ani şi au opus pe orăşeni, deja
foarte cosmopoliŝi, crescătorilor de animale, din regiunile de interior,
înapoiate. Aceşti păstori erau strămoşii seniorilor războiului de astăzi,
ridicaŝi ei înşişi din zonele reculate şi deci, funciarmente, neîncrezători
în cultura orăşenească, seculară. Ei sunt veritabili «urbanofobi», străini
de cultura toleranŝei şi diversităŝii, specifică oraşului Mogadiscio (...).
Acest război, nu este un război al clanurilor, aşa cum afirmă, îndeobşte,
analiştii occidentali. În Somalia, clanul nu este o entitate politică sau
identitară. Seniorii războiului care-şi revendică apartenenŝa la un clan
sau altul, o fac pur şi simplu pentru a justifica vandalismul bandelor
incontrolabile aflate în slujba lor. De altfel, adesea, miliŝiile care se
înfruntă aparŝin aceluiaşi clan” 52. Apoi, într-o manieră cvasididactică,
Nuruddin Farah se opreşte asupra surselor crizei somaleze: „Cauzele
acestor dezbinări ar trebui căutate, în primul rând, în jocul ingerinŝelor
externe cărora Somalia le-a căzut victimă datorită situării sale
strategice, în preajma rutelor navale către Golful Oman. În al doilea
rând, ele ar trebui căutate în apetitul pentru putere al oamenilor politici
somalezi, aşa cum a fost cazul cu Siad Barré şi complicii săi. Barré a
preluat puterea cu ajutorul sovieticilor şi, când aceştia l-au abandonat,
în anii ’80, în favoarea Etiopiei lui Mengistu, el a renunŝat la doctrina
socialismului ştiinŝific şi s-a reorientat, brusc, spre America lui Reagan.
Acest om era capabil să se alieze şi cu diavolul pentru a rămâne în
fruntea ŝării”53. Comparând pe bătrânul dictator, însetat de putere, cu
51
Vezi FP (Foreign Policy) România, iul-aug. 2010, p. 46-47.
52
Vezi Jeune Afrique, no. 2485, du 24 au 30 août 2008, p. 35-36.
53
Ibidem, p. 36.
urmaşii săi, care au sfâşiat republica, scriitorul somalez îi consideră pe

aceştia „mai răi, pentru că Siad Barré a reuşit, cel puŝin, să menŝină
unitatea ŝării”54. Totuşi, Nuruddin Farah nu caută ŝapi ispăşitori şi ne
împărtăşeşte concluzia sa, extrem de severă: „Trebuie să admitem că
noi, ca popor, suntem toŝi vinovaŝi, pentru că nu am reacŝionat la timp
în faŝa autoritarismului, atât de inerent societăŝii somaleze. Tradiŝiile
patriarhale sunt ostile toleranŝei şi secularismului, atât de necesare
înfloririi democraŝiei. Slăbiciunea ce ne-a cuprins nu este doar a statului
somalez ci a noastră, a tuturor, pentru că ne-am angajat, cu toŝii, pe
calea sinucigaşă a autodistrugerii” 55.
La 50 de ani de independenŝă, conform acestei analize lucide,
Somalia se dovedeşte un eşec al decolonizării. Faptul este oglindit şi de
lista „locatarilor” de la „Villa Somalia”; primii trei au exercitat efectiv
magistratura supremă, în timp ce următorii s-au intitulat, doar,
preşedinŝi ai Somaliei (ironizaŝi, frecvent, ca fiind „primari” de
Mogadiscio):
Aden Abdullah Osman – 1 iulie 1960-30 iunie 1967;
Abdirashid Ali Shermarke – 1 iulie 1967-15 octombrie 1969;
general Mohamed Siad Barré – 21 octombrie 1969-27 ianuarie 1991;
Ali Mahdi Mohammed – 28 ianuarie 1991-25 august 2000;
Abdulkassim Salad Hassan – 25 august 2000-10 octombrie 2004;
Abdullahi Yusuf Ahmed – 14 octombrie 2004-29 decembrie 2008;
Sheikh Sharif Sheikh Ahmed – 31 ianuarie 2009.
*
* *
După cum am văzut mai sus, un rol important în alungarea lui

Siad Barré l-a jucat „Somali National Movement” (SNM). În
noiembrie 1990, insurgenŝii SNM au ocupat principalele centre din
nord, Hargeissa şi Berbera, fostul Somaliland fiind, practic, dezlipit de
Somalia. Revista Jeune Afrique notează inspirat că „visul «Somaliei
Mari» a fost înmormântat de Somaliland în 1991” 56. Actul a devenit
oficial în data de 23 mai 1991, când a fost proclamată Republica
54
Ibidem.
55
Ibidem.
56
Qu’avez-vous fait…, p. 43.
76 Viorel Cruceanu
Somaliland. Liderii secesiunii îşi exprimau frustrarea pentru

marginalizarea la care au fost supuşi, pe parcursul celor trei decenii
petrecute în cadrul Somaliei unificate; astfel, ei repetau adesea că, încă
«de la începuturi, în trecutul istoric, Somalia şi Somaliland au fost două
entităŝi»57. Curios pare faptul că, în timp ce Somalia se afundă în abisul
dezordinii, Somalilandul se dovedeşte un stat funcŝional58. Aici, s-au
creat instituŝii viabile, s-au adoptat regulile democraŝiei şi s-au
organizat alegeri libere ce au permis mai multe alternanŝe la guvernare.
Există o singură problemă: acest stat, ce întruneşte toate cerinŝele, nu a
obŝinut recunoaşterea internaŝională. Atât statele africane, cât şi
comunitatea mondială se cramponează de Carta Organizaŝiei Unităŝii
Africane (în prezent Uniunea Africană), care la Art. 3 (punctul 3)
stipulează, ca regulă imuabilă, «respectarea suveranităŝii şi integrităţii
teritoriale [subl.ns.] a fiecărui stat membru»59. Iată de ce,
Somalilandul este considerat, de jure, ca parte integrantă a Somaliei.
Totuşi, o abordare onestă a realităŝilor somaleze ne impune să trecem în
revistă succesiunile prezidenŝiale de la Hargeissa, de după 1991:
Abdurahman Ahmed Ali Tuur – 28 mai 1991-16 mai 1993;
Mohammed Hadj Ibrahim Egal (fost prim-ministru al Somaliei, în
două rânduri: 1-12 iulie 1960 şi 15 iulie 1967-1 noiembrie 1969) – 16
mai 1993-3 mai 2002;
Dahir Riyale Kahin – 3 mai 2002-26 iulie 2010;
Ahmed Mohamud Silanyo – 26 iulie 2010.
57
Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008, p. 40; vezi şi
Jeune Afrique, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 32-39.
58
Vezi amănunte în G. Prunier, Le Somaliland, une exception africaine, în Le
Monde diplomatique, no. 679, oct. 2010, p. 6.
59
Vezi Carta Organizaţiei Unităţii Africane, în Lumea, nr. 21, 21 mai 1964, p. 14;
idem, în Relaţii internaţionale…, vol. 3, p. 102.
III-2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene
CONGO
După cum am văzut în capitolul anterior, misiunile creştine

belgiene au jucat un rol însemnat în ridicarea nivelului de educaŝie al
autohtonilor. Faptul a permis emergenŝa unei elite locale, puŝin
numeroase, alcătuită, la începuturi, mai ales din clerici. Formaŝi în
spiritul dogmei universale creştine, unii clerici africani şi-au propus să
revalorizeze şi tradiŝiile lor spirituale. Printre aceştia s-a aflat şi Simon
Kimbangu (născut în 1889, la Nkamba, în plină ŝară bakongo), convins
că avea menirea „să întemeieze în Africa o mişcare religioasă cu spirit
evlavios mai profund”1. Astfel, dulgherul evanghelist din Nkamba a pus
bazele „Bisericii lui Iisus Christos pe pământ” (21 martie 1921). Fidel
spiritului Evangheliei, el a încercat „să descopere o formă africană,
specifică, de creştinism” 2, bazată pe fuziunea valorilor creştine, cu
valorile vechilor culte locale. Prin urmare, Kimbangu tindea spre un
sincretism religios ce ar fi condus, pe plan spiritual, la reabilitarea
negrilor. Propovăduind egalitatea între fiii lui Dumnezeu, indiferent de
culoarea pielii, o asemenea construcŝie religioasă se îndrepta, în modul
cel mai clar, spre „o contestare a ordinii coloniale” 3. De altfel, Simon
Kimbangu se considera „un emisar al lui Dumnezeu trimis să-i salveze
pe africani de stăpânirea colonială” 4. Iată de ce, el îi îndemna pe etnicii
bakongo să refuze plata impozitelor şi să nu se mai supună sistemului
muncii obligatorii5. Era un îndemn împotriva ordinii prestabilite, motiv
1
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura
Minerva, 1981, p. 271.
2
J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New York,
APC, 1980, p. 387.
3
E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II, Paris, Hatier-
Aupeulf, 1992, p. 419; vezi şi O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura
Albatros, 1985, p. 51.
4
A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The
Johns Hopkins University Press, 1990, p. 88.
5
Vezi A. Filimon, Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii „Al.I.
Cuza”, 1999, p. 97; O. Luŝaş, op.cit., p. 51.
78 Viorel Cruceanu
pentru care „mişcarea sa capătă rapid aspectul unei revendicări

politice”6. Depăşirea cadrului religios, cu toate consecinŝele sale, ne
este explicată de marele istoric congolez, Elikia M’Bokolo: «regatul lui
Dumnezeu», propovăduit de Kimbangu, se identifica, în realitate, cu
„plecarea europenilor” şi restabilirea „unui regat kongo independent” 7.
În şase luni de apostolat, Kimbangu a dobândit un mare prestigiu, fiind
adulat cu adjective precum „Ngunza” („Profetul”) sau „Mvuluzi”
(„Salvatorul”)8. În egală măsură, biserica kimbanguistă a devenit „locul
construcŝiei sociale, culturale, morale şi politice” 9 a lumii bakongo.
Afirmarea spontană şi viguroasă a kimbanguismului a determinat
reacŝia autorităŝilor belgiene: pe 14 septembrie 1921, Kimbangu a fost
arestat iar biserica sa interzisă. A urmat condamnarea la moarte a
„Profetului” şi deportarea sa în Katanga (unde a murit în 1951, după 30
de ani de detenŝie). Represiunea a lovit pe scară largă biserica
kimbanguistă: 37.000 de adepŝi au fost osândiŝi sau exilaŝi 10. În ciuda
determinării stăpânilor europeni, mişcarea a reuşit să supravieŝuiască
prin numeroase „societăŝi secrete” 11. În anii care au urmat, aceste
societăŝi „s-au răspândit cu o uimitoare viteză în întreg bazinul
Congoului inferior”12, alimentând un anticolonialism tot mai vehement.
Mişcarea a fost legalizată în 1956 şi „a continuat să activeze până în
zilele noastre, miile de adepŝi venerându-l pe Kimbangu ca pe un profet
de-o seamă cu Christos”13. Ea a marcat profund mentalul colectiv, E.
M’Bokolo insistând pe mesajul istoric: „Simon Kimbangu a jucat un rol
major în conştientizarea injustiŝiilor colonialismului şi în formularea
unei revendicări clare: eliberarea de sub stăpânirea colonială” 14.
Un fenomen similar s-a produs şi în Katanga unde, în 1923, Tomo
Nyirenda a pus bazele bisericii Kitawala. Adepŝii săi insistau pe ideea
egalităŝii rasiale. Ei invocau Biblia, care «nu face nici o deosebire între
albi şi negri (...). Numai în Congo, guvernul consideră că nativii sunt
6
E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 419.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 420.
11
12
13
14
sclavi. Noi ne-am săturat de aşa ceva şi, prin urmare, noul Dumnezeu al
doctrinei kitawaliste este aici să ne ajute...» 15. Liderul mişcării, Tomo
Nyirenda, avea o viziune mai largă, cererile sale încadrându-se între
minimal («egalitatea raselor») şi maximal («Africa pentru africani») 16.
În foarte scurtă vreme, biserica Kitawala s-a extins şi în câteva
posesiuni engleze (Rhodesia de Nord, Nyassaland şi Tanganyika),
dobândind o audienŝă regională. Amploarea mişcării îngrijora ambele
puteri coloniale. Urmărit de belgieni, Nyirenda s-a refugiat, în 1926, în
Rhodesia de Nord. Numai că, şi englezii îl considerau drept un
„element subversiv”; de aceea, el a fost arestat şi, în cele din urmă,
executat. Însă, ca şi în cazul kimbanguismului, „eliminarea profetului a
grăbit şi mai mult extinderea mişcării” 17 (la sfârşitul anilor ’30,
aderenŝii săi se numărau cu miile). Aşa se explică de ce adepŝii
Kitawala s-au aflat printre organizatorii boicotului de la Elisabethville
(1931) şi ai grevelor din unităŝile miniere de la Jadotville (1936) 18.
Cele două manifestări mesianice, caracteristice anilor interbelici,
au reprezentat preludiul mişcării naŝionale din Congo belgian. Apoi, în
perioada celui de-al doilea război mondial s-a înregistrat reacŝia
„poporului mărunt”19: greve, răzvrătiri, insurecŝii ŝărăneşti. Cunoscător
avizat al realităŝilor din ŝara sa, istoricul E. M’Bokolo desemnează
aceste acŝiuni cu sintagma „radicalism spontan şi violent” 20. După 1945,
când continentul negru cunoaşte „o fierbere a spiritelor de o rară
intensitate”21, în Congo belgian se naşte cu adevărat mişcarea naŝională,
promovată de „o elită cu revendicări legaliste” 22. Dar, mai mult decât în
oricare altă ŝară africană, această mişcare va fi adânc marcată de
factorul etnic şi de factorul regional.
În primul deceniu de după cel de-al doilea război mondial, în
Congo belgian nu a existat „o presiune naŝionalistă”. Prin urmare,
belgienii, care se considerau „cei mai buni colonizatori”, erau convinşi
„că vor putea menŝine colonia lor, sub o tutelă paternalistă, vigilentă şi
15
16
17
Ibidem, p. 89.
18
Ibidem.
19
E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montreal, Etudes Vivantes, 1980, p. 147.
20
Ibidem.
21
Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 458.
22
Idem, Le Continent…, p. 147.
80 Viorel Cruceanu
paşnică, timp de decenii bune, chiar secole” 23. Singurul element demn
de luat în seamă l-a reprezentat apariŝia de asociaŝii culturale întemeiate
de „evoluaŝi” (africanii ce absolviseră şcoli misionare). Cea mai
reprezentativă dintre ele se va dovedi „Alianţa Bakongo” (Abako), cu
rădăcini în kimbanguism, creată în 1950 de Edouard Nzeza Landu.
Abako îşi propunea să militeze pentru „unificarea, conservarea şi
expansiunea limbii kikongo” 24 (limbă vorbită pe cursul inferior al
fluviului Congo). Ea era, deci, „o simplă asociaŝie de apărare
culturală”25 a acestei limbi, confruntată cu „expansiunea lingala” (limbă
vorbită pe cursul Congoului mijlociu), devenită „limba comerŝului
fluvial”, dar şi „limba Forŝei Publice” 26. În primii săi ani, asociaŝia se
limita la un cerc restrâns de numai 200 de persoane. Lucrurile s-au
schimbat din martie 1954, odată cu alegerea ca preşedinte a lui Joseph
Kasavubu. Noul lider începe politizarea Abako, pe care-l
implementează şi în zonele rurale. Treptat, asociaŝia se metamorfozează
în partid politic, impunându-se ca „unul din principalii vectori pe calea
spre independenŝa Congo belgian” 27. Kasavubu era o figură foarte
interesantă: un „om scurt, dar masiv, a cărui figură impasibilă şi privire
ascunsă de lentilele groase ale ochelarilor îl transformau într-o persoană
enigmatică”28. Din această cauză era numit „taciturnul” şi impresiona
prin „calmul său de mandarin”29 (aluzie la presupusa origine chineză a
bunicului său). Pasivitatea de care dădea dovadă conducea spre părerea,
eronată, conform căreia Kasavubu nu proba „nicio ambiŝie personală”30.
Alegaŝia este amendată de marele africanist Philippe Decraene, care
constată că preşedintele Abako „ascundea, sub o aparenŝă flegmatică,
un gust pronunŝat pentru putere şi ambiŝii ce-l făceau să fie prea puŝin
scrupulos în privinŝa mijloacelor politice folosite”31. Ei bine, acest om
destinat unui rol naŝional de prim-plan, era tributar apartenenŝei sale
23
M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette
Supérieur, 2008, p. 222.
24
E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4,
p. 293-294.
25
26
Ibidem, p. 474.
27
Ibidem.
28
Vezi Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 61.
29
P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 179.
30
Ibidem, p. 64.
31
… le président oublié, p. 61.
etnice. Împreună cu abatele Fulbert Youlou, din Congo francez,

Kasavubu „împărtăşea dorinŝa de reconstituire a fostului regat Kongo”32
(triburile bakongo erau răspândite pe trei teritorii: Congo belgian,
Congo francez şi Angola portugheză). Iată de ce, până la urmă, Abako
„a lăsat Congoului belgian o apăsătoare moştenire, cea a unei voinŝe
separatiste ce va ipoteca, pe termen lung, viaŝa tânărului stat” 33.
În 1954, după patru ani de guvernare de dreapta, social-creştină,
la conducerea Belgiei a venit un guvern de coaliŝie, alcătuit din
socialişti şi liberali, condus de Achille van Acker. Prezenŝa socialiştilor
în cabinetul de la Bruxelles avea să permită o anume relaxare a politicii
coloniale belgiene. Această relaxare a fost probată de două importante
evenimente, derulate pe parcursul anului 1955: vizita regelui Baudouin
I în Congo belgian, respectiv elaborarea Planului Van Bilsen.
Voiajul regelui s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni, în
iunie 1955. Baudouin, care avea 25 de ani, a făcut o bună impresie,
africanii numindu-l, afectuos, „Bwana Kitoko” („Tânărul cel
Frumos”)34. Într-un miting ŝinut pe stadionul din Léopoldville, în faŝa a
100.000 de oameni, monarhul avea să declare că «Belgia şi Congo
formează o singură naŝiune»35. El preconiza atragerea „evoluaŝilor” la
actul guvernării coloniei, fapt ce ar fi permis realizarea «unei adevărate
comunităŝi belgo-congoleze»36. Cuvintele regelui erau întărite de
ministrul coloniilor, liberalul Auguste Buisseret, ce afirma că «Belgia şi
Congo reprezintă unul şi acelaşi stat; teritoriile Belgiei şi Congo
alcătuiesc împreună teritoriul naŝional» 37. Atitudinea oficialilor belgieni
semăna, surprinzător de mult, cu doctrina colonială salazaristă, care
vorbea tot de o „comunitate naŝională”, bazată pe „spiritualizarea”
distanŝelor geografice38.
Totuşi, în laboratoarele politicii de la Bruxelles nu se dorea
copierea modelului portughez. Iată de ce, în decembrie 1955, a fost
elaborat faimosul „Plan Van Bilsen” (după numele şefului de cabinet al
32
O. Guitard, Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris, PUF, 1969, p. 93.
33
34
Baudouin Ier. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 85.
35
36
V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha,
SPN, 1970, p. 39.
37
Ibidem, p. 38 (subsol).
38
Vezi Capitolul al II-lea, p. 43-44.
82 Viorel Cruceanu
ministrului educaŝiei), ce stabilea un termen de 30 de ani, pentru

decolonizarea „Africii belgiene”. Pentru belgieni, planul părea temerar,
mai ales că referirile la decolonizare lipseau din limbajul oficial. Pentru
africani, planul se plasa în afara realităŝii, fiind „foarte moderat, în
raport cu evoluŝia Africii din acea epocă” 39. Astfel, spre exemplu, în
Africa de Vest, teritoriul Coasta de Aur (Ghana), dobândise autonomia
în 1954; la rândul lor, posesiunile franceze vecine se bucurau de un
statut de semi-autonomie (însoŝit de acordarea votului universal în
1956). Mai mult, în perioada 18-24 aprilie 1955, s-a desfăşurat
Conferinŝa de la Bandung, ce reunea pentru prima dată, la nivel
mondial, tinerele state independente din Asia şi Africa. Aşadar, în
îndepărtata staŝiune balneară indoneziană, se asista la „intrarea bruscă,
imprevizibilă şi dezordonată în scenă, a celor obscuri, fără ifose şi fără
un loc precis pe eşichierul planetei (...), o masă enormă de bărbaŝi şi
femei de culoare, uniŝi în voinŝa lor comună de a se elibera de «lumea
albă», şi determinaŝi să-şi realizeze aspiraŝiile, împreună” 40.
Aceste noi realităŝi nu puteau rămâne fără ecou, în mijlocul
Africii. Aşa se face că, anul 1956 a marcat „sfârşitul pasivităŝii politice
a colonizaŝilor din Congo belgian” 41. Prima reacŝie a reprezentat-o
publicarea „Manifestului Conştiinţei africane”, redactat de Joseph
Iléo, un „evoluat” din Léopoldville. Documentul se dorea o replică la
„Planul Van Bilsen” şi are o importantă semnificaŝie: „pentru prima
dată se cerea o evoluŝie progresivă spre independenŝă”42. Manifestul
avea două exigenŝe:
«Dorim să fim congolezi civilizaŝi şi nu europeni cu pielea
neagră»;
«Nu dorim sub nici o formă integrarea Congo în statul belgian
unitar»43.
Totuşi, Manifestul lua în considerare masiva prezenŝă a albilor în
39
40
J. Bertoin, Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în Jeune Afrique
L’Intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p. 17; vezi şi M. Michel, op.cit., p.
157-161; vezi amănunte în C. Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p 460-466.
41
B. Verhaegen, Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une Afrique nouvelle, în
Les Africains, tome II, Paris, Editions JA, 1977, p. 207.
42
P. de Vos, op.cit., p. 57.
43
Ibidem.
Congo. De aceea, el vorbeşte de «o naŝiune congoleză», alcătuită «din

africani şi europeni»44, de o «societate originală», fondată pe «sinteza
fructuoasă dintre europenitate şi africanitate» 45. Intuind că lucrurile nu
se vor aşeza uşor, „Manifestul Conştiinţei africane” le cerea
europenilor, patetic, «să fie înainte de toate cetăŝeni congolezi [şi] să
caute, împreună cu noi, binele marii comunităŝi congoleze» 46.
Autorul manifestului, Joseph Iléo, era de origine bangala, populaŝie
aflată într-o rivalitate tradiŝională cu etnicii bakongo. Prin urmare, la 23
august 1956, s-a produs replica Abako, ce a lansat un „Contramanifest”.
Documentul preciza că «poporul congolez este decis să-şi hotărască singur
destinele»47, cerându-se «recunoaşterea şi proclamarea imediată
[«aujourd’hui même», în text – nota ns.] a independenŝei Congo»48.
Rezultate dintr-o rivalitate etnică, cele două manifeste dovedeau,
indubitabil, maturizarea conştiinŝelor. Supuşi unei presiuni în creştere,
belgienii au organizat alegerile municipale din 8 decembrie 1957 (în
primele trei aglomerări urbane: Léopoldville, Elisabethville şi Jadotvillle),
ce au marcat „prima participare a congolezilor”49 la o consultare electorală.
Alegerile din capitală au fost câştigate, cu o zdrobitoare majoritate, de
Abako, iar liderul său, Joseph Kasavubu, a devenit primul magistrat al
oraşului. Victoria din Léopoldville îi conferea lui Kasavubu calitatea de
„lider” al populaŝiei africane din Congo belgian. Numai că, poziŝia sa se
vedea ameninŝată de mai tânărul şi dinamicul Patrice Lumumba. Dar, cine
era noua stea politică, în ascensiune?
Patrice Emery Lumumba s-a născut la 2 iulie 1925, într-o familie
săracă din Katako-Kombé, un sătuc din nordul provinciei Kasaï. Deşi
extrem de inteligent, datorită limitelor impuse autohtonilor, educaŝia lui
s-a redus la studii secundare. Interesant este faptul că tatăl său dorea să-l
orienteze spre cariera ecleziastică, în timp ce unchiul său (gradat în
„Forŝa Publică”) voia să-l facă soldat. Tânărul Patrice nu avea, însă,
„nici vocaŝie religioasă, nici vocaŝia armelor” 50. După o şcoală de
44
Vezi fragmente din Manifest, în E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 463.
45
Ibidem, p. 462.
46
Ibidem, p. 463.
47
48
Ibidem; vezi şi B. Verhaegen, op.cit., 207; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique
contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, p. 225.
49
50
84 Viorel Cruceanu
infirmieri, el s-a angajat, la 18 ani, ca slujbaş la societatea minieră

Symaf-Simétain, din Kindu, în provincia Kivu (est). După câteva luni, a
ajuns funcŝionar PTT, la Stanleyville (reşedinŝa „Provinciei Orientale”).
Acum se dovedeşte un adevărat autodidact; un apropiat al său spunea că
„era mereu în compania unei cărŝi” 51. Lecturile sale cuprindeau nume ca
Molière, Rousseau, Churchill, dar mai ales Voltaire şi Victor Hugo,
„care au făcut să se nască în el aspiraŝiile de justiŝie socială” 52.
Remarcat de superiori, în iulie 1947 este trimis la Léopoldville, unde
urmează cursuri de contabilitate. În capitală, el primeşte „o primă
iniŝiere politică”53, având contacte inclusiv cu Kasavubu, faŝă de care
dezvoltă „o admiraŝie nemărginită” 54. După reîntoarcerea la
Stanleyville, Lumumba este tot mai prezent în viaŝa publică. Aşa se face
că, la mijlocul anilor ’50, el „devenise, incontestabil, figura cea mai
eminentă a elitei africane” 55 din „Provincia Orientală”. După un deceniu
de muncă în sistemul PTT, Lumumba părăseşte Stanleyville pentru
Léopoldville, în iunie 1957. Aici, el se angajează ca director de vânzări
al societăŝii „Bracongo” (ce patrona cea mai vastă reŝea de braserii, din
colonie). În această calitate, tânărul Patrice „străbate ŝara în lung şi în
lat”56, înŝelegând mai bine problemele vastului Congo. Iată de ce, el şi-a
dezvoltat o concepŝie naŝională autentică, mai presus de clivajele etnice
şi interesele regionale. Treptat, omul „înalt şi zvelt, elegant, cu o
îngrijită cărare a părului şi cu nelipsiŝii ochelari de vedere” 57, se impune
în peisajul cosmopolit din Léopoldville. Împreună cu alŝi doi „evoluaŝi”,
ce se bucurau de notorietate, Joseph Iléo şi Cyrille Adoula, la 5
octombrie 1958, pune bazele partidului „Le Mouvement National
Congolais” (MNC). Formaŝiunea, heteroclită, regrupa sindicalişti,
liberali, socialişti şi democrat-creştini. Ea nu avea o doctrină proprie,
motiv pentru care promova revendicări generale precum: eliminarea
tuturor formelor de discriminare, creşterea salariilor, industrializarea
51
B. Verhaegen, op.cit., p. 198.
52
Vezi Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 62;
vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 17.
53
54
55
56
Patrice…, p. 62.
57
Vezi dosarul „Qu’avez-vous fait de vos 50 ans” 11. R.D. Congo, în Jeune
Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 26.
ŝării, separarea bisericii de stat58 etc. În schimb, MNC se dorea un

autentic partid naŝional, opânundu-se tendinŝelor de «balcanizare»59 a
Congoului. Nu întâmplător, partidul reunea lideri din cele patru puncte
cardinale: Lumumba era din est, Iléo, un bangala din nord, Adoula, un
bakongo din vest, iar Albert Kalondji, provenea din sud (Kasaï).
Tot în anul 1958, s-au produs două evenimente externe ce şi-au
pus amprenta asupra evoluŝiei ulterioare a Congo belgian. Primul
asemenea eveniment l-a reprezentat turneul african al premierului (în
acel moment!) Franŝei, generalul Charles de Gaulle. Pe 24 august 1958,
acesta s-a oprit la Brazzaville. Referindu-se la proiectul său de
constituire a unei „Comunităŝi franco-africane”, generalul de Gaulle
avea să declare, în capitala Congoului francez, că orice colonie franceză
are şi o alternativă: părăsirea Comunităŝii şi proclamarea independenŝei
(pas urmat doar de Guineea, la 2 octombrie 1958). Or, distanŝa care
separă Brazzaville de Léopoldville este de numai cinci kilometri. Prin
urmare, cuvintele lui de Gaulle au avut „un ecou remarcabil în Congo
belgian”60. Sub imperiul acestora, J. Kasavubu, în contrast cu moderaŝia
„vărului” său Fulbert Youlou din Congo francez, se lasă furat de
retorica radicală şi cere «independenŝa imediată şi totală» 61 a ŝării sale.
Al doilea moment determinant l-a reprezentat „All-African People’s
Conference” de la Accra, din 5-13 decembrie 1958. La conferinŝă au
participat peste 200 delegaŝi, reprezentând 50 de partide, organizaŝii
sindicale şi mişcări de tineret, din ŝările aflate, în continuare, sub regim
colonial62. Pe lista participanŝilor se aflau nume sonore, precum Hastings
Banda (Nyassaland), Kenneth Kaunda (Rhodesia de Nord), Tom Mboya
(Kenya), prinŝul Louis Rwagasore (Burundi), iar din partea Congo belgian,
Patrice Lumumba (autorităŝile au interzis, în ultimul moment, şi deplasarea
lui Kasavubu). Proaspătul premier al Ghanei (devenită independentă la 6
martie 1957), dr. Kwame Nkrumah, îi saluta pe cei prezenŝi cu următoarele
cuvinte: «De acum înainte nimeni nu va mai putea domina Africa»63.
Prezenŝa la Accra „îl va marca profund”64 pe Lumumba. Liderul ghanez
58
Patrice…, p. 62.
59
Ibidem.
60
P. de Vos, op.cit., p. 67; vezi şi M. Michel, op.cit., p. 222.
61
62
O. Guitard, op.cit., p. 93.
63
Ibidem, p. 85.
64
86 Viorel Cruceanu
devine „idolul său”65, fapt reflectat şi în discursul rostit la conferinŝă.

Astfel, el se dovedea un adept al panafricanismului, atunci când
declara: «În ciuda frontierelor care ne separă, în ciuda deosebirilor
etnice, noi avem aceeaşi conştiinŝă, acelaşi suflet neliniştit, aceeaşi grijă
şi dorinŝă de a face din continentul african, un continent liber şi fericit,
eliberat de teamă şi nelinişte, de orice dominaŝie colonială» 66. Apoi,
referindu-se la situaŝia din Congo belgian, expunerea sa a căpătat
accente polemice: «Dorim să ne slujim ŝara cu credinŝă şi devotament.
Libertatea este idealul pentru care, în toate timpurile, de-a lungul
secolelor, oamenii au ştiut să lupte şi să moară (...). Istoria a
demonstrat că niciodată independenţa nu se dăruieşte pe un platou
de argint. Ea se cucereşte prin luptă [subl.ns.]»67. Pe bună dreptate s-a
afirmat că, după momentul Accra, gândirea sa, influenŝată de Nkrumah,
s-a transformat într-un „amestec de radicalism politic şi de
panafricanism voluntarist”68. În scurtă vreme şi opinia publică din
Congo a sesizat schimbarea. La 28 decembrie 1958, el a organizat un
miting la Léopoldville la care cerea «independenŝa totală şi unitatea
ŝării»69. Această cerinŝă era justificată în modul cel mai logic:
«Independenŝa nu este un cadou al Belgiei, ci un drept fundamental al
poporului congolez»70.
Nici nu se stinsese ecoul vorbelor lui Lumumba când, la 4
ianuarie 1959, Abako a convocat un miting la Léopoldville, la care au
participat 30.000 de oameni. Numai că, autorităŝile belgiene nu au
autorizat întrunirea. Forŝele de ordine au deschis focul, încercând să
disperseze mulŝimea. Represiunea nu şi-a atins scopul; din contră, ea a
declanşat revolta populaŝiei bakongo. Au urmat trei zile de incidente
încheiate, conform cifrelor oficiale, cu 42 de morŝi (toŝi, civili africani,
inclusiv femei şi copii), şi câteva sute de răniŝi 71 (330 africani şi 49
europeni). Pe 7 ianuarie, calmul a revenit. A doua zi, Kasavubu a fost
arestat şi deportat în Belgia (ianuarie-mai 1959), iar apoi Abako interzis
65
Ibidem, p. 63.
66
Vezi Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24; vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 70-71; B.
Verhaegen, op.cit., p. 214.
67
Lumea, nr. 22/ 1965, p. 24.
68
69
70
71
Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 59; vezi şi M. Cornevin, op.cit., p. 226; E. Sik,
op.cit., vol. 4, p. 301.
(12 ianuarie). Belgienii, surprinşi de evenimente, au înŝeles, conform

senatorului Henri Rolin, că „într-o mare parte din Congo, autoritatea
belgiană nu mai era respectată”72, zilele liniştite din „ŝinutul zânelor”
fiind de domeniul trecutului. Spre cinstea sa, regele Baudouin I, deşi
profund conservator, a înŝeles că lucrurile se schimbă. Prin urmare, la
13 ianuarie, într-un discurs radio-difuzat, suveranul belgian şi-a anunŝat
hotărârea de a acompania «pe congolezi pe calea dobândirii
independenŝei, în prosperitate şi pace, dar fără o precipitare
nejustificată»73. Independenŝa devenea, în ochii monarhului, «un scop
grandios şi falnic», care să angajeze pe toŝi «compatrioŝii belgieni şi
congolezi (...), cu credinŝă şi generozitate» 74.
Schimbarea de atitudine a Belgiei, i-a determinat pe istorici să
afirme că revolta de la Léopoldville a reprezentat „un eveniment major
în decolonizarea Africii belgiene”75. De asemenea, pe bună dreptate,
acele zile sângeroase au rămas, în memoria colectivă, ca «zilele
martirilor independenŝei» 76.
Cuvântarea regelui ar fi putut inaugura un proces coerent al
decolonizării Africii belgiene. Din nefericire, oficialităŝile belgiene şi-au
făcut un adevărat program din sintagma «fără o precipitare
nejustificată». Aşa se face că, în următoarele 10 luni, nu s-a întreprins
nimic. Dezamăgit de această paralizie, Patrice Lumumba a convocat, în
octombrie 1959, la Stanleyville, o conferinŝă a MNC. El a profitat de
ocazie pentru a condamna tergiversările belgienilor şi pentru a cere
«independenŝa, în acest moment»77. Inspirându-se din „acŝiunea
pozitivă” (1950) a lui Nkrumah în Coasta de Aur (alimentată, la rândul
ei, de „nonviolenţa” lui Mahatma Gandhi), Lumumba a cerut adepŝilor
săi „încetarea colaborării cu administraŝia colonială” şi declanşarea unei
mişcări de „nesupunere civilă” 78. Acŝiunea a fost pornită imediat. S-au
72
La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 57; M.
Michel, op.cit., p. 222.
73
La dure voie…, p. 56; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, Istoria relaţiilor
internaţionale. 1948 – până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor
Sociale şi Politice, 2006, p. 163.
74
La dure voie..., p. 56.
75
76
Ibidem; vezi şi J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XX e siècle,
Paris, Sirey, 1966, p. 457.
77
78
Ibidem; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of
88 Viorel Cruceanu
produs dezordini (înregistrându-se 20 de morŝi şi zeci de răniŝi), ce au

oferit pretextul arestării liderului MNC. În consecinŝă, către sfârşitul
anului 1959, impasul era total în Congo belgian. Pe acest fond,
metropola şi-a schimbat brusc poziŝia: ea a fost cuprinsă de „o grabă
dezastruoasă”79, care a condus la „cele mai teribile consecinŝe” 80, pentru
imensa colonie africană.
Dar, până vom vedea despre ce este vorba, să spunem că, în
perioada 1958-1960, în Congo belgian au apărut circa 120 de partide
politice. Explicabil, dacă avem în vedere că teritoriul Congoului „era de
mărimea Europei occidentale şi era populat de peste 200 de triburi (...),
ce vorbeau nu mai puŝin de 400 de idiomuri” 81. Prin urmare, marea
majoritate a respectivelor partide aveau o audienŝă redusă, reprezentând
interese partizane locale. Faptul este cu atât mai evident, cu cât, chiar
liderii naŝionali purtau povara „intereselor tribale şi regionale” 82. Cel
mai ilustrativ era cazul lui Joseph Kasavubu, care-şi anunŝase intenŝia
de a crea o „Republică democratică şi socială a Kongo central” 83. Lui i
s-a alăturat, la jumătatea anului 1959, Moïse Tshombé, fondatorul
„Confédération des associations tribales du Katanga” (Conakat), ce
milita pentru „transformarea Congoului într-un stat federal”84. Singurul
„partid interetnic”85, „apărător al tezelor unităŝii şi ostil
federalismului”86 era MNC, condus de Lumumba. Numai că, atitudinea
tot mai radicală a liderului său a determinat sciziunea elementelor
moderate, Joseph Iléo, Cyrille Adoula şi Albert Kalondji, care vor
constitui un partid disident, MNC-K (K de la Kalondji); în iulie 1959,
după numai o lună, Iléo şi Adoula s-au separat şi de Kalondji. Plecările
nu au afectat prestigiul MNC, dar l-au privat, la vârf, de câteva
elemente extrem de valoroase (în special Iléo şi Adoula).
Caracteristicile tribale şi frământările din sânul tinerelor partide politice
dovedeau că societatea congoleză nu se maturizase şi că elita locală nu
Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 100.

79
80
Ibidem.
81
La dure voie…, p. 58.
82
J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 389.
83
84
Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 14.
85
D.G. Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 23.
86
P. de Vos, op.cit., p. 130-131.
era pregătită să-şi asume responsabilităŝile guvernării. Totuşi, Belgia se

simŝea rănită în orgoliul său, după incidentele de la Léopoldville şi
Stanleyville. De acum înainte, ea se va lăsa pradă precipitării şi, la 20
ianuarie 1960, convoacă „Conferinţa Mesei Rotunde” de la Bruxelles,
consacrată decolonizării Congo belgian. Întâlnirea a durat o lună: 20
ianuarie-20 februarie. La ea au participat 44 de delegaŝi congolezi;
lipsea doar Lumumba, arestat pe 31 octombrie şi condamnat la şase luni
închisoare. Pentru a nu altera reprezentativitatea Conferinŝei, liderul
MNC a fost eliberat, ajungând la Bruxelles pe 26 ianuarie.
De la început, în cadrul „Mesei Rotunde” s-au conturat două
tendinŝe: federaliştii şi unitariştii. Primii erau reprezentaŝi de Kasavubu
şi Tshombé. Kasavubu se dorea conciliant: el a renunŝat la ideea
independenŝei separate a etnicilor bakongo şi, în schimb, solicita „o
formulă federativă, analogă celei a Nigeriei”87. La rândul său, Tshombé,
ce provenea din „familia regală a tribului lunda”88, insista pentru o largă
autonomie a provinciei Katanga, în cadrul „unei confederaŝii
congoleze”89. Unitariştii aveau ca lider de necontestat pe Patrice
Lumumba. El şi-a asigurat sprijinul reprezentanŝilor etniilor minoritare,
printre care Antoine Gizenga, preşedintele „Partidului Solidarităţii
Africane” (PSA). Interesant este faptul că, acestui curent i s-au raliat şi
belgienii care „nu doreau împărŝirea Congo într-un număr mic de state
federale”90. Chiar înainte de convocarea „Mesei Rotunde”, Ministerul
coloniilor a pus în circulaŝie o broşură în care erau respinse tendinŝele
centrifuge. Iată un fragment, extrem de sugestiv: «În momentul în care
capătă contur statul democratic Congo, în unele medii autohtone şi-au
făcut apariŝia o serie de tendinŝe. Este vorba de aceleaşi tendinŝe
retrograde care s-au manifestat şi în alte ŝări africane, recent constituite.
Sub acoperirea federalismului, ele reprezintă o ultimă tresărire a
vechiului spirit tribal care, de-a lungul secolelor, a împiedicat afirmarea
conştiinŝei naŝionale în Africa. Guvernul belgian consideră că acceptarea
acestor revendicări ar compromite unitatea Congoului şi ar atrage ŝara pe
calea periculoasă a regresului, în urma căruia poporul congolez se va
87
P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris, Bordas,
1973, p. 296.
88
Lumea, nr. 13, 26 mart. 1964, p. 28.
89
D.G. Lavroff, op.cit., p. 23.
90
90 Viorel Cruceanu
fărâmiŝa într-un nou mozaic de triburi”91. Să mai spunem că, autorităŝile

belgiene au trecut peste neînŝelegerile dintre politicienii congolezi şi au
stabilit, în mod unilateral, data independenŝei pentru 30 iunie. De
asemenea, după sfârşitul „Mesei Rotunde”, ele au trecut la redactarea
„Legii Fundamentale” a Republicii Congo, publicată în ziua de 19 mai.
Această lege „concilia în modul cel mai abil aspiraŝiile unitariştilor şi ale
federaliştilor”92. Astfel, Constituŝia prevedea un Parlament bicameral
central: Camera era aleasă prin vot universal, iar Senatul era desemnat,
indirect, de către Adunările provinciale. Se consfinŝea statutul unitar al
statului congolez, dar provinciile erau dotate cu adunări şi guverne
proprii93. La o privire atentă se putea constata că „viitorul stat era dotat
cu instituŝii centrale, fără a fi însă monolitic”94. Liderii celor două
curente, Kasavubu şi Lumumba, au acceptat acest compromis, pe baza
căruia au fost organizate alegerile legislative de la 20 mai 1960. Cele 137
de locuri ale Camerei erau disputate de o puzderie de partide, motiv
pentru care vom analiza doar performanŝa formaŝiunilor mai importante.
Astfel, MNC a obŝinut 36 de locuri: 21 în Provincia Orientală, 6 în Kivu,
6 în Kasaï, 2 în Provincia Ecuatorială şi doar un loc la Léopoldville.
Această zestre, ce reprezenta „puŝin peste un sfert din locurile
parlamentare”95, a fost îmbogăŝită de aliaŝi: 13 locuri obŝinute de A.
Gizenga la Léopoldville, 8 deputaŝi din Katanga aduşi de partidul
Balubakat (ostil tezelor federaliste ale lui Tshombé), plus alte 5 locuri
furnizate de etniile mici din Kasaï. Prin urmare, lumumbiştii deŝineau
majoritatea în Cameră, cu 62 de deputaŝi din 13796. Partidele cu bază
etnică, n-au obŝinut rezultatele scontate: doar 12 locuri au revenit Abako
la Léopoldville (din 26 mandate puse în joc), în timp ce Conakat al lui
Tshombé şi-a adjudecat 7 deputaŝi în Katanga, iar MNC-K (Kalondji) s-a
prezentat ceva mai bine, cu 8 locuri în Kasaï. Rezultate bune a obŝinut
91
92
Ibidem; vezi şi C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting
symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 79.
93
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 458; vezi şi Terre e Popoli...,
vol. 9, p. 339.
94
Cf. La dure voie…, p. 58.
95
96
P. de Vos, op.cit., p. 178-179; vezi şi E. Sik, op.cit., vol 4, p. 315; B. Verhaegen,
op.cit., p. 217; C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting
symbol (1), în New African, no. 505, April 2011, p. 46.
surprinzătorul „Partid Naţional al Progresului” (PNP), susŝinut de

administraŝia colonială, cu 14 mandate în 4 provincii97.
Conform regulilor constituŝionale, liderul MNC a primit sarcina
formării guvernului. A rezultat un cabinet heteroclit, alcătuit din 21 de
miniştri, ce proveneau din 10 partide. Consecvent concepŝiilor sale ce
transgresau barierele etnice, Lumumba a cooptat în guvern chiar
membri ai Abako şi Conakat. În aceste circumstanŝe, pe 24 iunie 1960,
echipa sa a fost validată, fără probleme, de Parlament: ea a obŝinut 54%
din voturile Camerei şi 71, 5% din cele ale Senatului98. Formarea
guvernului a fost precedată de încheierea unui acord politic între
Lumumba şi Kasavubu. De fapt, înŝelegerea reglementa modul de
exercitare a puterii executive. Conform „Legii Fundamentale”, Congo
devenea o republică parlamentară: puterea legislativă revenea
Parlamentului, în timp ce puterea executivă era împărŝită între primul
ministru (cu atribuŝii sporite, datorită votului popular) şi preşedinte (cu
prerogative limitate, fiind ales indirect, de corpurile reprezentative). În
aceeaşi zi de 24 iunie, Kasavubu a fost desemnat preşedinte, cu 159
voturi, faŝă de cele 43 ale contracandidatului Jean Bolikango. Aşa cum
s-a dovedit în scurt timp, sistemul nu era funcŝional. Lumumba a iniŝiat
acest compromis din dorinŝa „de a trece pragul independenŝei cu
aparenŝa unităŝii naŝionale” 99. În intimitatea sa, el „intenŝiona să doteze
Congo cu un regim prezidenŝial, considerând că o putere bicefală nu se
potrivea unei ŝări subdezvoltate, în plin proces al decolonizării” 100.
Totuşi, „compromisul istoric” Lumumba-Kasavubu a permis
proclamarea independenŝei, la data stabilită, 30 iunie 1960. La
festivităŝile de la Léopoldville au participat, ca invitaŝi de onoare, regele
Baudouin I (Belgia), regele Kigeri V (Rwanda) şi preşedintele Fulbert
Youlou (Congo-Brazzaville).
*
* *
Festivităŝile consacrate independenŝei au avut loc pe stadionul

97
98
99
100
Ibidem.
92 Viorel Cruceanu
central din Léopoldville (în prezent, Kinshasa). Ele au fost deschise de

preşedintele Kasavubu care a omagiat Belgia pentru că «a găsit
înŝelepciunea de a nu se opune cursului istoriei şi de a fi înŝeles măreŝia
idealului libertăŝii»101. A urmat apoi discursul regelui Baudouin I.
Pasionat de astronomie, tânărul monarh a minimalizat importanŝa
momentului, etalând „un fel de ascendenŝă extraterestră”102. Astfel, el s-a
lansat într-un veritabil elogiu adus colonialismului belgian:
«Independenŝa Congoului constituie rezultatul operei concepute de
geniul regelui Léopold al II-lea, promovată cu tenacitate de acesta şi
continuată cu perseverenŝă de Belgia (...). Timp de 80 de ani, Belgia şi-a
trimis pe aceste pământuri cei mai buni fii care, la început, au eliberat
bazinul fluviului Congo de odiosul trafic de sclavi ce decima populaŝiile
de aici, iar apoi nu şi-au precupeŝit eforturile pentru a apropia toate
etniile, cândva aflate în duşmănie, şi care astăzi, împreună, se pregătesc
să constituie cel mai mare stat independent din Africa» 103.
Temperament vulcanic, premierul Patrice Lumumba a considerat
discursul regelui drept arogant şi jignitor. El a replicat, adoptând un
limbaj inchizitorial: «Chiar dacă independenŝa Congoului este
proclamată astăzi în deplină înŝelegere cu Belgia, ŝară prietenă cu care
vom trata de la egal la egal, nici un congolez, demn să poarte acest
nume, nu va putea uita vreodată că, totuşi, ea a fost cucerită prin luptă,
o luptă de zi cu zi, o luptă înverşunată şi plină de idealuri, o luptă
presărată cu privaŝiuni şi suferinŝe, în care nu ne-am cruŝat nici forŝele,
nici sângele. Suntem mândri că, deşi născută din lacrimi şi sânge, lupta
noastră a fost nobilă şi justă, eliberându-ne din sclavia umilitoare ce ne-a
fost impusă cu forŝa. Rănile sunt încă deschise şi prea dureroase, după
80 de ani de regim colonial, pentru a le putea şterge din memoria
noastră»104. Reacŝia exaltată a lui Lumumba a fost percepută drept o
„gigantică operaŝiune de defulare” 105. În egală măsură, ea a constituit „o
101
102
Vezi Baudouin Ier…, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 82; vezi şi C. Duodu,
op.cit. (2), p. 79.
103
Cf. Histoire, Le monde actuel, Paris, Hatier, 1989, p. 98.
104
Vezi Histoire, Montreuil, Collection A. Gauthier, ABC édit., 1989, p. 67; vezi
fragmente mai ample în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura
Politică, 1982, p. 463-464; vezi şi V. Mbougueng, L’indépendance confisquée, în
Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 42-43.
105
greşeală diplomatică”106, regele belgian simŝindu-se umilit. Privit în

mediile conservatoare din metropolă ca „o verigă a «planului marxist
mondial»”107, Lumumba devine, de acum înainte, inamicul public
numărul unu, ce trebuia eliminat cu orice preŝ.
Cvasitotalitatea istoricilor sunt de acord că „guvernul belgian a
acordat în mare grabă independenŝa totală, fără tranziŝie, unei ŝări ŝinută
până atunci într-o dependenŝă colonială absolută, care nu poseda nici
elite locale, nici exerciŝiul democraŝiei şi nici tehnica administrării”108.
Africanistul francez, Hubert Deschamps, se întreabă dacă belgienii au
făcut-o din „calcul”, sau din „iluzie”. Prima variantă pare mai
plauzibilă: pentru a funcŝiona, Congoul independent avea nevoie de
vechea administraŝie şi de „Forŝa Publică”. Or, tocmai generalul Emile
Janssens, comandantul forŝelor de ordine, a detonat, premeditat sau
nepremeditat, criza congoleză. Ce s-a întâmplat? Imediat după
festivităŝile consacrate independenŝei, generalul Janssens a convocat pe
gradaŝii africani din subordinea sa arătându-le, scris cu cretă, pe o tablă
neagră, o egalitate sui-generis: «după independenŝă = înainte de
independenŝă»! Altfel spus: «pentru armată, independenŝa este egală cu
zero»109. Gestul, perceput ca o nouă ofensă, a avut consecinŝe
imediate: soldaŝii africani ai „Forŝei Publice” (alcătuită din 25.000 de
persoane) s-au răsculat, în noaptea de 5-6 iulie 1960, împotriva
ofiŝerilor belgieni ce-i comandau. Congo este cuprins de anarhie!
Pentru a calma spiritele, pe 9 iulie, Lumumba l-a demis pe Janssens
(ce a părăsit clandestin ŝara), înlocuit de un fost sergent al „Forŝei
Publice”, Joseph-Désiré Mobutu (avansat la gradul de colonel şi
desemnat şef al Statului Major). Deoarece ŝinta răsculaŝilor o
reprezentau foştii stăpâni, Belgiei i s-a oferit un excelent pretext de a
interveni cu trupe (drept consecinŝă, la 15 iulie, guvernul congolez a
rupt relaŝiile diplomatice cu Belgia).
Prin această acŝiune, Belgia încălca Rezoluŝia numărul 290, a
ONU, din 1949, ce condamna acŝiunile care puneau în pericol
106
„Qu’avez-vous fait...”, p. 26.
107
Cf. M. Michel, op.cit., p. 222-223; vezi şi interviul cu E. M’Bokolo, în Afrique-
Asie, no. 5, avril 2006, p. 16.
108
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970,
p. 65.
109
O. Boateng, The Confessions of a CIA agent, în New African, no. 461, April
2007, p. 12.
94 Viorel Cruceanu
„libertatea şi integritatea altui stat” 110. Imixtiunea militară a Belgiei

ameninŝa nu doar independenŝa, ci şi unitatea tânărului stat: pe 11 iulie,
Tshombé a proclamat secesiunea provinciei Katanga, urmată de cea a
provinciei Kasaï Oriental, la 9 august 1960 (la instigarea lui Kalondji,
care s-a declarat „împărat”). Secesiunea bogatelor provincii miniere
apare istoricilor drept „o manevră de recolonizare” 111 a Congoului, atât
din partea Belgiei cât şi al conglomeratului UMHK. Conivenŝa
metropolă-secesionişti dovedea că „mica ŝară europeană nu dorea, cu
nici un preŝ, să piardă controlul asupra unei ŝări atât de bogate în
minereuri”112. Mai mult, la 13 iulie, forŝele belgiene au ucis un mare
număr de soldaŝi congolezi, într-o ciocnire din oraşul-port Matadi.
Faptul a determinat o reacŝie emoŝională, ce ne este relevată de şeful
antenei CIA de la Léopoldville, din acea vreme, Lawrence (Larry)
Devlin: vicepremierul Antoine Gizenga şi ministrul de externe, Justin
Bomboko, l-au convocat pe ambasadorul SUA, Timberlake, cerându-i
ajutorul a „2000 de soldaŝi americani, pentru restabilirea ordinii” 113. Tot
de la Devlin aflăm răspunsul ambasadorului: «este o mare eroare să
inviŝi oricare mare putere să trimită trupe în Congo» 114. Atitudinea lui
Timberlake reflecta punctul de vedere oficial american: preşedintele
Eisenhower nu dorea o implicare directă, pentru a nu atrage reacŝia
Moscovei. Martor al ororilor războiului mondial, liderul de la Casa
Albă era obsedat de orice posibilă greşeală ca ar fi împins lucrurile până
acolo încât, „să se treacă dincolo de linia foarte subŝire ce separa
războiul rece de un război cald atomic” 115. Iată de ce, Eisenhower
privilegia recursul la serviciile „Căştilor albastre” ale ONU. De altfel,
pe 24 iulie, premierul Lumumba a plecat, pentru a pleda cauza
independenŝei şi unităŝii Congoului, într-un turneu de trei săptămâni ce
l-a purtat în Ghana, Anglia, sediul ONU din New York, SUA, Canada,
Tunisia, Maroc şi Guineea. Momentul de vârf al deplasării s-a
înregistrat pe parcursul vizitei în SUA. Astfel, la sediul ONU, el a
110
D. Moraru, Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 49.
111
Cf. R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p.
316; vezi şi J.B. Duroselle, A Kaspi, op.cit., p. 164.
112
H. Boroda, Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150,
mars 2002, p. 25; vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 81; M. Meredith, op.cit., p. 103.
113
O. Boateng, op.cit., p. 11.
114
Ibidem.
115
Ibidem, p. 11-12.
obŝinut de la secretarul general, suedezul Dag Hammarskjöld, trimiterea

în Congo a 3.500 de „căşti albastre” (ulterior, efectivele ONU, recrutate
din ŝări africane, asiatice şi europene, au sporit la 20.000 de oameni).
Promiŝătoare la început, relaŝiile Lumumba-Hammarskjöld se vor
degrada rapid, premierul congolez acuzând pe secretarul general al
ONU „că ar conspira [împreună] cu Belgia”116. Oprirea la Washington,
a fost decepŝionantă. Suspiciunea reciprocă era dovedită de faptul că,
preşedintele Eisenhower a plecat în vacanŝă la Newport (Rhode Island),
pentru a nu-l întâlni pe Lumumba. În plus, respingând sugestiile
Departamentului de Stat de a discuta cu secesioniştii, premierul congolez
a lăsat impresia că este un om «cu care nu se poate negocia»117.
Dezamăgit de pasivitatea Occidentului, Lumumba s-a orientat, de
la jumătatea lunii august, spre „cealaltă extremă a evantaiului politic:
URSS”118. Astfel, el a adresat un mesaj liderului sovietic Nikita
Hruşciov, în care se spunea: «neutralitatea Republicii Congo este
ameninŝată de Belgia şi unele ŝări occidentale ce sprijină complotul
Belgiei împotriva independenŝei noastre. De aceea vă rugăm să urmăriŝi
îndeaproape evoluŝia situaŝiei din Congo. Există posibilitatea să fim
constrânşi să cerem intervenŝia Uniunii Sovietice, dacă lagărul
occidental nu pune capăt agresiunii împotriva suveranităŝii Republicii
Congo»119. Aflat la faŝa locului, spionul american Larry Devlin ne
spune că, pe parcursul lunii august, „câteva sute de sovietici şi-au făcut
apariŝia în Congo”120. Alte surse completează că, nomenklatura de la
Kremlin i-a furnizat lui Lumumba „mijloace de transport, arme şi
consilieri militari, pentru a mătura regimurile separatiste din Katanga şi
Kasaï”121. În consecinŝă, premierul congolez era privit de Occident ca
un „Fidel Castro african”122, iar ŝara lui s-a transformat „în terenul de
confruntare dintre ideologia comunistă şi cea anticomunistă”123.
116
D. Moraru, op.cit., p. 49; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., p. 164.
117
Vezi S. Andriamirado, Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets de
l’Afrique Contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres, 1991, p. 112; M. Meredith,
op.cit., p. 104.
118
119
S. Andriamirado, op.cit., p. 111.
120
121
122
T. Vasconcelos, La CIA a financé les assassins de Patrice Lumumba, în Le
Nouvel Afrique Asie, no. 159, déc. 2002, p. 16.
123
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit, p. 390.
96 Viorel Cruceanu
Americanii imaginaseră un scenariu catastrofă: „controlând pe

Lumumba şi, implicit, controlând Congo, sovieticii şi-ar fi extins
influenŝa şi în cele nouă ŝări vecine: Congo-Brazzaville, Republica
Centrafricană, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi, Tanzania, Zambia şi
Angola”124. Vizibil exagerată, această percepŝie era ridiculizată, chiar
din epocă, de Mahmoud Khiari, şeful operaŝiunilor civile ale ONU în
Congo, care afirma că preşedintele Eisenhower „vedea «roşu»
pretutindeni, chiar sub culoarea cea mai «neagră», autentic africană” 125.
Mai realist, americanul Devlin consideră, fără echivoc, faptul că
«Lumumba nu era comunist»126. El afirmă însă că, „Lumumba a
încercat să se folosească de sovietici, dar că, în cele din urmă, aceştia
s-au folosit de el”127. Însă, dincolo de aceste exerciŝii de imaginaŝie, un
lucru este clar: prin apelul adresat Moscovei, „Lumumba şi-a semnat
sentinŝa de condamnare la moarte” 128.
Încheierea „Războiului Rece” ne-a dovedit că problema asasinării
lui Lumumba a fost o problemă de stat. Declasificarea a numeroase
documente secrete, după 1990, permite, astăzi, perceperea exactă a
nivelului de implicare al SUA şi al Belgiei, în neutralizarea şi
eliminarea liderului naŝional congolez 129.
*
* *
„Agenţia Centrală de Investigaţii” a Statelor Unite (CIA) a

124
125
Cf. Lumea, nr. 7, 11 febr. 1965, p. 30.
126
127
Ibidem, p. 13.
128
Vezi Patrice…, p. 63.
129
Vezi, pe această temă, excelentele producŝii semnate de: Ludo de Witte,
L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000, 415 p; H. Boroda, Lumumba
vengé, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 129, juin 2000, p. 8-11; idem, Lumumba attend
sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150, mars 2002, p. 24-25; T. Vasconcelos,
op.cit., p. 15-16; B. Caron, Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no.
26, janv. 2008, p. 26-28; S. Andriamirado, op.cit., p. 107-135; O Boateng, op.cit., p. 8-
18; vezi şi capitolul Asasinii lui Lumumba, în V. Cruceanu, Asasinate ale secolului
XX. Africa: radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p.
69-90; vezi capitolul Conspiraţia, în V.P. Borovička, Ştiţi la cât apune Soarele,
domnule general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 71-99.
elaborat un plan secret de eliminare a lui Lumumba, imediat după vizita

premierului congolez la Washington. O parte din adevăr a ieşit la
lumină în 1975, datorită investigaŝiilor „Comisiei senatoriale Church”.
Remarcabilul ziarist Sennen Andriamirado, de la Jeune Afrique, a avut
acces la Raportul comisiei şi, în 1991, a publicat un studiu care, la
momentul respectiv, cuprindea revelaŝii surprinzătoare. Astfel,
referindu-se la şedinŝa „Consiliului Securităŝii Naŝionale” al SUA, de la
începutul lunii august 1960, Andriamirado citează un fragment din
mărturia lui Robert Johnson, membru al respectivului organism: «la un
moment dat preşedintele Eisenhower a spus ceva – nu-mi mai amintesc
exact cuvintele – dar am înŝeles că era un ordin de lichidare a lui
Lumumba»130. Apoi, Johnson a procedat la un efort de memorie,
prezentând Comisiei şi precizările directorului general al CIA, Allen
Dulles: «Lumumba este la fel ca şi Castro, dacă nu chiar mai rău (...).
Lumumba a fost cumpărat de comunişti»131. La rândul său, Robert
Bissel, şeful Departamentului „operaŝiuni clandestine” al CIA (în
perioada 1959-1962), a recunoscut că după o altă şedinŝă, cea din 18
august, prezidată tot de Eisenhower, el a comunicat rezidentului
Agenŝiei de la Léopoldville: «sunteŝi autorizat să declanşaŝi
operaŝiunea»132. Dar, cea mai clară dovadă o reprezintă circulara CIA
din 26 august 1960, semnată de însuşi Allen Dulles, şi confirmată şi în
memoriile lui Lawrence Devlin. În document se spune: «Aici, la
cartierul general, s-a ajuns la concluzia foarte clară că atâta timp cât
Lumumba deŝine cea mai înaltă funcŝie, rezultatul inevitabil va fi
haosul, în cel mai bun caz, sau o cale deschisă comunismului în Congo,
în cel mai rău caz. Acest fapt va avea consecinŝe dezastruoase pentru
prestigiul Naŝiunilor Unite şi pentru interesele lumii libere. În
consecinŝă, am decis că îndepărtarea sa trebuie să fie un obiectiv
urgent şi principal, un obiectiv prioritar al acţiunilor noastre
secrete [subl.ns.]»133. Americanii au apelat la otravă: „un tub cu pastă
de dinŝi pe care, dacă Lumumba l-ar fi folosit, ar fi murit, aparent, de
poliomielită”134. Produsul a fost preparat de „chimistul” CIA, Sidney
130
131
Ibidem.
132
Ibidem, p. 113.
133
Vezi O. Boateng, op.cit., p. 14; S. Andriamirado, op.cit., p. 113; B. Caron, op.cit.,
p. 27; M. Meredith, op.cit., p. 106.
134
O. Boateng, op.cit., p. 15; M. Meredith, op.cit., p. 108.
98 Viorel Cruceanu
Gottlieb. Acesta, sosit la Léopoldville, la sfârşitul lui septembrie, i-a

înmânat lui Devlin substanŝa toxică. Numai că, „Devlin nu reuşeşte să
găsească omul care să ajungă în intimitatea liderului congolez şi planul
eşuează”135. Rezidentul CIA din Congo fusese avertizat de şefii de la
Langley să „nu lase urme, care să ducă spre guvernul Statelor Unite” 136.
Să mai spunem că, în anul 2002, americanul Stephen R.
Weissman, membru al „subcomitetului Africa”, al Camerei
Reprezentanŝilor (1986-1991), a publicat o serie de documente secrete
(neaccesibile „Comisiei Church”), ce dovedeau că SUA au furnizat
însemnate sume de bani adversarilor politici ai lui Lumumba, inclusiv
Kasavubu şi Mobutu („proiectul Wizard”). Aceste sume erau cuprinse
între 250.000 şi 500.000 de dolari 137 şi, adesea, au intrat direct în
buzunarul destinatarilor.
SUA n-au reuşit eliminarea fizică a liderului congolez, dar au
jucat un rol major în ruinarea carierei sale politice. Astfel, L. Devlin ne
mărturiseşte că principalii rivali ai lui Lumumba (Kasavubu, C. Adoula,
J. Iléo) erau „doar simple piese de şah în mâinile americanilor şi ale
occidentalilor”138. Într-o primă fază, folosindu-se de aceste „piese”,
americanii au încercat să se debaraseze de Lumumba pe cale
„constituŝională”. Sub pretextul salvării ŝării de pericolul sovietic,
preşedintele Kasavubu l-a demis pe premierul Lumumba, la 5
septembrie. Numai că, actul preşedintelui trebuia confirmat de
Parlament. În ciuda „operaŝiunii de influenŝare” 139 exercitate de
americani, Camera şi Senatul au respins lovitura de forŝă a
preşedintelui. Mai mult, pe 13 septembrie, ele au reconfirmat guvernul
Lumumba, căruia i-au acordat puteri depline. O asemenea perspectivă
reprezenta un dezastru pentru interesele occidentale în Congo. Iată de
ce, americanii au jucat ultima carte, decisivă, în ziua de 14 septembrie
1960: lovitura de stat efectuată de omul „situaŝiilor murdare”, colonelul
Joseph Désiré Mobutu, şeful Statului Major al Armatei. Parlamentul a
fost dizolvat, iar primul ministru arestat; în schimb, Kasavubu şi-a
păstrat funcŝia. Demiterea şi arestarea lui Lumumba au agravat situaŝia
din ŝară. Adepŝii săi s-au retras în regiunile estice formând, la
135
D. Moraru, op.cit., p. 50; vezi şi Newsweek, no. 16, April 21, 1997, p. 22.
136
137
T. Vasconcelos, op.cit., p. 16.
138
139
Ibidem, p. 14.
Stanleyville, un «guvern popular» sub conducerea lui Antoine Gizenga.

Acest guvern şi-a propus ca obiectiv esenŝial apărarea independenŝei şi
unităŝii Republicii Congo. Prin urmare, aici s-a constituit şi o „Armată
Populară de Eliberare” care, sub conducerea unor caractere puternice
precum Gaston Soumialot, Christophe Gbenye şi Pierre Mulele, va
rezista până în 1965.
După momentul 14 septembrie 1960, duşmanii lui Lumumba şi-au
dat seama că, fostul premier, «în opoziŝie, este la fel de periculos ca şi
la putere»140. Pentru ei se impunea, mai mult ca niciodată, eliminarea
unui asemenea adversar incomod. Din acest moment a intrat în scenă
Belgia. Timp de peste trei decenii, autorităŝile belgiene au păstrat un
secret absolut asupra operaŝiunilor desfăşurate în Congo. Până în
septembrie 1999, când şi-a făcut apariŝia un „justiŝiar” al istoriei:
sociologul Ludo de Witte care a publicat, în limba flamandă, lucrarea
„De Moord op Lumumba”. După trei luni, ea a fost tradusă în limba
franceză, sub titlul „L’Assassinat de Lumumba” (apărută în ianuarie
2000). Dovedind onestitate şi rigoare ştiinŝifică, Ludo de Witte a
realizat o producŝie de excepŝie, fundamentată pe surse inedite, precum
Arhivele Naŝiunilor Unite de la New York, Arhivele Ministerului de
Externe de la Bruxelles, dar şi o multitudine de note de serviciu ale
funcŝionarilor coloniali belgieni.
În demersul său, de Witte a stabilit o corespondenŝă inedită între
două momente diferite ale istoriei coloniale belgiene: cel de l-a sfârşitul
secolului al XIX-lea, când regele Léopold al II-lea făcea să se graveze
în marmură o revendicare imperativă: «Belgia are nevoie de o colonie»,
respectiv cel de la mijlocul secolului al XX-lea, când, sub domnia
strănepotului său Baudouin I, „Belgia avea nevoie de un asasinat”141.
Pornind de la această paradigmă, sociologul belgian stabileşte
responsabilităŝile factorilor implicaŝi. Din capul locului, el afirmă că
„guvernul belgian condus de Gaston Eyskens este direct responsabil de
asasinarea primului ministru congolez” 142. Mai mult, pe baza arhivelor
secrete investigate, Ludo de Witte stabileşte identitatea membrilor
cercului restrâns ce a decis soarta lui Lumumba: Harold d’Aspremont
Lynden, ministrul afacerilor africane, Pierre Wigny, ministrul afacerilor
140
141
L. de Witte, op.cit., p. 189.
142
Ibidem, p. 14.
100 Viorel Cruceanu
externe, maiorul Jules Loos, consilierul militar al ministrului afacerilor

africane, colonelul Frédéric Vandewalle, fost şef al serviciilor de
Securitate colonială (reactivat şi trimis în Katanga) şi colonelul Louis
Marlière, consilierul militar al lui Mobutu. Rămâne, însă, o
necunoscută: gradul de implicare al regelui, care nutrea convingerea că,
«nu se poate permite ca realizările ultimilor 80 de ani să fie distruse de
politica detestabilă a unui singur om»143. Educaŝia sa religioasă
reprezenta un argument care să-l protejeze de orice suspiciune. Exista,
totuşi, un element ce conduce spre certitudinea că tânărul Baudouin era
la curent cu planul eliminării lui Lumumba: relaŝia sa, foarte specială,
cu familia d’Aspremont Lynden. Astfel, unchiul, Gobert, ocupa poziŝia
extrem de influentă de mareşal al Curŝii, în timp ce nepotul, Harold,
exercita nevralgica funcŝie de ministru al afacerilor africane. De altfel,
acesta din urmă a emis, la 5 octombrie 1960, o circulară în care se
afirma, cât se poate de explicit: «obiectivul principal ce trebuie urmat,
în interesul Congoului, Katangăi şi Belgiei este eliminarea definitivă a
lui Lumumba [subl.ns.]»144. În acest sens, începând cu 6 octombrie,
persoanele menŝionate mai sus, au pus la punct detaliile operaŝiunii anti-
Lumumba, operaŝiune cunoscută sub numele de «Planul Barracuda».
Esenŝa planului o reprezenta «neutralizarea fizică»145 lui Lumumba cu
largul concurs al marionetelor locale.
Două evenimente, petrecute la sfârşitul lunii noiembrie 1960,
aveau să precipite lucrurile. Primul, a fost reprezentat de alegerile
prezidenŝiale din SUA. Scrutinul de peste Ocean s-a încheiat cu
înfrângerea candidatului republican, Richard Nixon (vicepreşedintele
lui Eisenhower) şi cu victoria candidatului democrat, John F. Kennedy.
În perspectiva transferului de putere (20 ianuarie 1961), administraŝia
Eisenhower a decis „clasarea” dosarului Lumumba. Totuşi, americanii
vor fi activi în continuare, dar în umbra belgienilor. Cel de-al doilea, l-a
reprezentat evadarea lui Lumumba (arestat la domiciliu, după 14
septembrie). El s-a îndreptat spre Stanleyville, unde se retrăseseră şi
adepŝii săi. Cursa spre libertate a fostului premier a durat doar cinci
zile: pe 2 decembrie, a fost arestat la Maweka (1200 kilometri de
143
144
Ibidem; vezi şi H. Boroda, Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129,
juin 2000, p. 8.
145
Stanleyville) de oamenii lui Mobutu. Numai că, reŝinerea

charismaticului Lumumba reprezenta o adevărată povară, pentru
autorităŝile centrale. De altfel, ministrul de externe al Katangăi, Evariste
Kimba, ironiza cu maliŝie că «guvernul de la Léo[poldville] nici nu este
capabil să-l ŝină prizonier pe Lumumba»146. Prin urmare, fostul premier,
însoŝit de doi apropiaŝi colaboratori, Joseph Okito şi Maurice Mpolo, a
fost transferat la Elisabethville, la ireductibilul său rival, Moïse
Tshombé (în urma ordinului personal, din 16 ianuarie 1961, al
ministrului Harold d’Aspremont Lynden). Mutarea prizonierilor
confirma spusele colonelului Vandewalle, conform cărora «regimul [lui
Tshombé – nota ns.] este considerat, din ce în ce mai mult, ca fiind
afacerea a circa 100 de katanghezi vânduŝi albilor»147. În acelaşi timp,
expedierea lui Lumumba în Katanga puncta „evoluŝia ineluctabilă spre
moarte a unui om care simboliza, de la început, inacceptabilul, deoarece
el ridica idealul său politic mai presus de interesele partizane”148.
Timp de aproape patru decenii, responsabilitatea asasinării lui
Lumumba, Okito şi Mpolo a fost un act difuz. Pentru o bună parte a
cunoscătorilor vina revenea lui Joseph Désiré Mobutu. Fostul sergent
din „Forŝa Publică” a purtat, de la început, stigmatul trădării. Încă din
1959, Lumumba a fost avertizat că Mobutu era „un fost agent al
securităŝii belgiene”149. Mai mult, ani de zile a circulat şi zvonul că
Mobutu „fusese recrutat, după proclamarea independenŝei, şi de
CIA”150. Totuşi, în memoriile sale publicate în 2007, deci la 10 ani după
moartea celui incriminat, Larry Devlin afirmă că „Mobutu nu a fost
niciodată agent american şi nici nu a existat intenŝia să-l atragem pe
această cale”151. Având în vedere interesele americane, Devlin
concluzionează că, „în septembrie 1960, Mobutu a fost omul potrivit la
locul potrivit”152. Trebuie să admitem, aici, şi o eroare a lui Lumumba,
în ce priveşte selectarea cadrelor MNC: treptat, el s-a îndepărtat de
„democraŝi veritabili”, precum Iléo şi Adoula, şi s-a înconjurat de
146
147
Ibidem, p. 175.
148
Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no 2073, du 3 au 9 oct. 2000, p. 51.
149
P. de Vos, op.cit., p. 240; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 103..
150
Cf. The New York Times, în Jeune Afrique, no. 1900, du 4 au 10 juin 1997, p. 9;
vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 82.
151
152
Ibidem.
102 Viorel Cruceanu
„incapabili şi veleitari” precum Mobutu 153. Revenind la rolul jucat de

Mobutu în moartea lui Lumumba, să ne oprim şi asupra aprecierilor
colonelului Marlière; acesta declara că Mobutu «a acŝionat ca Pilat din
Pont: a pretins mereu că totul s-a petrecut fără ştiinŝa lui, în timp ce, în
realitate, era la curent cu tot ce se punea la cale” 154.
De asemenea, o parte a oprobriului public s-a îndreptat spre
Tshombé şi adjunctul său, Godefroy Munongo. La rândul lor, cei doi se
fac vinovaŝi de felonie. Nu întâmplător, Tshombé a rămas pentru istorie
drept „una din personalităŝile cele mai penibile dintre politicienii
africani”155. „Moştenitorii” politici ai foştilor secesionişti katanghezi
caută să-i disculpe amintind că, „Lumumba fusese atroce torturat
înainte de a fi transportat la Lubumbashi” 156. Afirmaŝia este confirmată
de faptul că, în acele momente fierbinŝi, un medic autohton i-a avertizat
pe Tshombé şi Munongo că „ostaticii se aflau într-o stare foarte proastă
[şi] că le mai rămăseseră doar câteva ceasuri de trăit dacă, bineînŝeles,
nu vor fi transportaŝi de urgenŝă la un spital pentru a li se acorda o
îngrijire specială”157. Orbiŝi de ură, cei doi nu au manifestat nici cea mai
mică îngăduinŝă pentru semenii lor. Din contră, ei au ordonat noi
„torturi oribile”158: printre altele, spune un raport de anchetă belgian,
prizonierilor „li s-au înfipt aşchii de lemn sub unghiile de la mâini şi
picioare”159. După noua porŝie de supliciu, Lumumba, Okito şi Mpolo
au fost predaŝi belgienilor din capitala Katangăi. Liderii secesionişti au
devenit cu atât mai suspecŝi, cu cât, în urma uciderii prizonierilor, au
folosit justificări îndoielnice precum „fuga de sub escortă” 160, sau
asasinarea lor de către „câŝiva ŝărani ce au dispărut de la locul
crimei”161. Prin oameni ca ei sau Mobutu, belgienii şi-au atins scopul,
provocând impresia că asasinii se află printre rivalii politici locali.
Totuşi, adevărul a fost restabilit de către Ludo de Witte. Astfel,
153
P. de Vos, op.cit., p 98.
154
155
156
Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique Asie,
no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31.
157
V.P. Borovička, op.cit., p. 77.
158
H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11.
159
160
V.P. Borovička, op.cit., p. 79.
161
Ibidem.
după actele de barbarie menŝionate mai sus, în seara zilei de 17 ianuarie

1961 (la orele douăzeci şi două), cei trei au ajuns în faŝa unui „Consiliu
militar” belgian alcătuit din: colonelul Frédéric Vandewalle, locotenent-
colonelul André Grandjean, locotenent-colonelul Jean-Marie
Crèvecoeur, maiorul Guy Weber, comandantul Armand Verdickt şi
căpitanul-comandant René Smal. Fără complexe de conştiinŝă, aceşti
ofiŝeri au hotărât punerea în aplicare a dispoziŝiilor finale ale «Planului
Barracuda». Deznodământul a fost coordonat tot de doi belgieni:
comisarul de poliŝie Frans Verscheure (consilier al şefului serviciilor
katangheze de poliŝie, Pius Sapwe) şi căpitanul Julien Gat, de la poliŝia
militară din capital Katangăi (care a comandat plutoanele de execuŝie,
alcătuite din câte doi militari şi doi poliŝişti autohtoni, aparŝinând
trupelor lui Tshombé). Cei trei lideri naŝionalişti au fost executaŝi în
toiul nopŝii, în ordinea Okito, Mpolo, Lumumba. Ei au fost aşezaŝi cu
spatele la „un copac impozant, înalt de 10 metri şi cu un diametru de 80
centimetri”162. Spectacolul a durat mai puŝin de cincisprezece minute şi
a avut, ca spectatori, pe Tshombé şi Munongo. La sfârşitul macabrei
scene, soldaŝii «au adunat o jumătate de kilogram de tuburi de
cartuşe»163. Descriind tabloul asasinatului cu lux de amănunte, Ludo de
Witte reuşeşte să provoace o emoŝie intensă cititorului, culminând cu o
suprapunere de planuri: „când Brassinne [unul din participanŝii la
evenimente – nota ns.] va vizita locul execuŝiei, după 27 de ani,
arborele era în continuare ciuruit de gloanŝe” 164.
Cadavrele victimelor au fost înhumate, în mare grabă, la faŝa
locului. Însă, existenŝa gropii comune constituia o dovadă mult prea
elocventă a crimei. În consecinŝă, la patru zile după asasinat, comisarul
de poliŝie Gerard Soete a primit sarcina, împreună cu fratele său mai
mic, să organizeze dispariŝia cadavrelor. Cei doi „au decupat corpurile
cu un ferăstrău şi au dizolvat bucăŝile rezultate în acid sulfuric, într-un
recipient al UMHK”165. După apariŝia cărŝii lui L. de Witte, octogenarul
Soete şi-a recunoscut faptele. Mai mult, el a exhibat în faŝa ziariştilor
care l-au intervievat suvenirurile sale: o falangă, doi dinŝi şi un glonte
ce a perforat craniul lui Lumumba 166 (ulterior, într-o apariŝie TV, avea
162
163
Ibidem, p. 272.
164
Ibidem.
165
H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11.
166
104 Viorel Cruceanu
să declare că s-a despărŝit de preŝioasele relicve, aruncându-le în Marea

Nordului).
Asasinarea lui Lumumba a reprezentat „încoronarea a şase luni de
intervenŝie occidentală în Congo” 167. Istoricul belgian, Benoît
Verhaegen, afirmă, cu deplin temei, că „eşecul şi moartea sa sunt în
ordinea lucrurilor coloniale şi postcoloniale” 168. Ideea se regăseşte, pe
un plan mai dezvoltat, şi la L. de Witte. Astfel, pe termen scurt,
eliminarea lui Lumumba a permis înscrierea fermă a Congoului pe
orbita sferei de influenŝă occidentale, act consolidat prin preluarea
puterii de către Mobutu, la 24 noiembrie 1965. Pe termen lung,
consideră de Witte, „succesul neocolonialist din Congo avea să anunŝe
refluxul mişcării anticolonialiste la scară continentală” 169. Judecata este
pertinentă, sociologul belgian referindu-se la întârzierea decolonizării
posesiunilor portugheze şi la răgazul câştigat de regimurile rasiste din
Rhodesia şi Africa de Sud. În sfârşit, istoricul congolez Anicet Mobe
apreciază că „după asasinarea lui Patrice Lumumba, Occidentul şi-a
consolidat mijloacele militare, politice, financiare, ideologice şi chiar
culturale, pentru a controla întregul eşichier politic congolez”170. El
concluzionează că, prin cea de-a doua lovitură de stat a lui Mobutu (24
noiembrie 1965), „ŝara a fost încredinŝată omului cel mai dispus să
asigure salvgardarea intereselor occidentale” 171 în Congo.
Din fericire, istoria şi-a corectat erorile de parcurs. În ultima
scrisoare adresată soŝiei sale, Pauline (mamă a trei copii, văduvă la 28
ani), Patrice Lumumba s-a dovedit profetic: «Nu există libertate fără
demnitate, cum nu există demnitate fără dreptate şi nici oameni liberi
fără independenŝă (...). Istoria îşi va spune cuvântul, într-o zi. Nu va fi
istoria predată la Bruxelles, Paris, Washington sau Naŝiunile Unite, ci
istoria care se învaŝă în ŝările eliberate de colonialism şi de lacheii
colonialismului. Africa îşi va scrie propria sa Istorie care va fi, atât la
nord cât şi la sud de Sahara, o istorie glorioasă şi demnă” 172. Astăzi,
167
H. Boroda, op.cit., p. 8.
168
169
170
Vezi Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique Asie, no 180, sept. 2004,
p. 15.
171
Ibidem, p. 11.
172
Vezi La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no 1838, du 27 mars au
2 avril 1996, p. 72-73.
această istorie nu poate fi concepută fără numele lui Lumumba, devenit

„simbolul unei Africi suferinde, revoltate şi victimizate” 173, şi pe care
„moartea l-a transformat într-unul dintre cei mai faimoşi martiri ai
timpurilor moderne”174. Datorită destinului „tragic prin scurta sa
existenŝă, dar strălucitor prin ŝinuta şi densitatea faptelor” 175, fostul
premier congolez (ce a deŝinut magistratura doar 67 de zile) a dobândit
statura unui erou antic. Mentalul colectiv şi-a însuşit această
dimensiune grandioasă deoarece «Lumumba a intrat în istorie pe o uşă
largă: cea a eroismului şi martiriului»176.
Cartea lui Ludo de Witte a avut profunde reverberaŝii. Imediat,
şase dintre persoanele implicate, foşti agenŝi sau funcŝionari coloniali,
şi-au recunoscut faptele în presă ori în emisiuni radio-televizate. Sub
impactul respectivelor mărturisiri, Parlamentul belgian a decis, în mai
2000, crearea unei comisii de anchetă parlamentare. Comisia a întocmit
un voluminos raport (1000 de pagini), publicat în noiembrie 2001.
Documentul a tratat cu menajamente elita politică belgiană din epocă,
în special pe regele Baudouin I şi pe premierul social-creştin Gaston
Eyskens. Astfel, raportul accentuează că guvernul belgian şi-a propus
doar „eliminarea politică”177 şi nu „eliminarea fizică” 178 a lui
Lumumba. În schimb, el recunoaşte că transferul ex-premierului
congolez în Katanga a fost «organizat de autorităŝile congoleze cu
sprijinul instanŝelor guvernamentale belgiene»179. Evitând să identifice
cu exactitate persoanele implicate direct, Raportul concluzionează că
„unii miniştri şi alŝi actori belgieni din epocă au o responsabilitate
morală”180 în asasinarea lui Lumumba. Totuşi, Belgia a dat dovadă de
curaj politic, cerând public scuze, la 5 octombrie 2002, prin persoana
ministrului de externe, Louis Michel: «Guvernul consideră că trebuie să
prezinte familiei lui Patrice Lumumba şi poporului congolez profundele
173
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 459; vezi şi C. Duodu, op.cit.
(1), p. 43.
174
175
Cf Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24.
176
Cf. B. Verhaegen, op.cit., p. 197.
177
B. Caron, op.cit., p. 27-28; vezi şi C. Braeckman, La Belgique confrontée à son
passé colonial, în Le Monde Diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 23.
178
B. Caron, op.cit., p. 28.
179
Ibidem.
180
Ibidem; vezi şi C. Braeckman, op.cit., p. 23.
106 Viorel Cruceanu
şi sincerele lui regrete şi scuze pentru durerea pe care le-a provocat-o»181.

Însă, important este şi faptul că, prin strădaniile lui Ludo de Witte şi
prin recunoaşterile implicite ale Raportului comisiei parlamentare de
anchetă, „generaŝiile viitoare s-au emancipat de obsesia unei enigme
neelucidate”182.
*
* *
După moartea lui Lumumba, Congo s-a adâncit într-un costisitor

război civil, soldat cu moartea a 500.000 de persoane 183. Situaŝia a fost
restabilită de Mobutu184 (devenit între timp general), cu sprijinul
forŝelor ONU (care au lichidat secesiunea katangheză) şi cu ajutorul
americanilor şi occidentalilor (fapt ce a permis zdrobirea rebeliunii
lumumbiste din est). Privit ca „salvatorul patriei”, Mobutu se afla deja
în antecamera puterii. Nimic surprinzător, prin urmare, când, la 24
noiembrie 1965, a efectuat o nouă lovitură de stat, asumându-şi funcŝia
de preşedinte al Republicii (urmată de instituirea sistemului
prezidenŝial, la 26 octombrie 1966). Afirmaŝia conform căreia Mobutu a
preluat puterea cu sprijinul CIA, a ajuns, cu trecerea timpului, o
axiomă. Numai că, în memoriile sale, Larry Devlin pune lucrurile la
punct: «Nu am fost consultat şi nici nu am fost implicat [în al doilea
puci iniŝiat de Mobutu – nota ns.]»185. Probabil că şeful spionilor
americani din Congo spune adevărul; dar, până atunci, pe tot parcursul
181
B. Caron, op.cit., p. 28; vezi şi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 2002, p. 4.
182
V. Cruceanu, Asasinate…, p. 69.
183
Vezi idem, Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, în Dosarele Istoriei, nr.
11 (39), nov. 1999, p. 44.
184
Joseph Désiré Mobutu s-a născut pe 14 octombrie 1930, la Lisala (Provincia
Ecuatorială). La 18 ani s-a angajat în „Forŝa Publică”. Neavând nici o şansă de
promovare, renunŝă la cariera armelor şi se dedică jurnalismului. În 1958 îl cunoaşte
pe Lumumba şi aderă la MNC (a făcut parte din delegaŝia partidului, la „Masa
Rotundă” de la Bruxelles). În contextul delicatelor evenimente ce au urmat
proclamării independenŝei, Lumumba l-a desemnat şef al Statului Major al Armatei,
cu gradul de colonel. Oportunist, Mobutu şi-a trădat mentorul şi s-a raliat
preşedintelui Kasavubu. Drept recompensă, acesta din urmă l-a avansat general
(februarie 1961) şi l-a numit comandant al Armatei Naŝionale. La momentul potrivit,
Mobutu l-a sacrificat şi pe Kasavubu, preluând întreaga putere.
185
crizei congoleze, CIA s-a aflat alături de Mobutu şi de cercul său

restrâns de adepŝi, numit „Grupul de la Binza” (Justin-Marie Bomboko,
Albert Ndele, Cyrille Adoula şi Victor Nendaka). De altfel, istoricul
congolez Anicet Mobe afirmă, cu deplin temei, că Mobutu „a fost cel
mai mare aliat al SUA pe continent” 186.
Referindu-se la momentul confiscării deplinei puteri, Mobutu
avea să afirme: «În prima zi nu ştiam ce să fac, sau cum să încep»187;
însă, aşa cum arăta Sennen Andriamirado, „avea să înveŝe foarte repede
şi pentru multă vreme”188. Un prim gest important a fost o adevărată
lovitură de imagine: pe 30 iunie 1966, Mobutu l-a reabilitat şi declarat
„erou naŝional” pe Patrice Lumumba 189. Simultan, cu o însemnată doză
de ipocrizie, el s-a autoproclamat moştenitorul spiritual şi politic al
premierului-martir. De asemenea, începând cu 1 iulie 1966, Mobutu a
decis africanizarea toponimelor: Léopoldville s-a transformat în
Kinshasa, Stanleyville în Kisangani, Elisabethville în Lubumbashi etc.
A urmat apoi crearea unei solide baze de putere, prin constituirea
partidului unic (20 mai 1967), „Le Mouvement Populaire de la
Révolution” (MPR). Apariŝia MPR legitima „viziunea sa autoritară, în
ce priveşte exercitarea puterii”190. Mobutu „era convins că regimul
multipartit nu corespunde realităŝii locale, căci, aşa cum spunea el, «în
nici un sat african nu găseşti, la intrare, pe şeful majorităŝii, iar la ieşire,
pe cel al opoziŝiei»191. Ştiind să se folosească, în mod abil, „de oameni
şi de ocazii”192, el a exercitat, timp de 32 de ani, o putere
discreŝionară193, bazată pe autencitate, cultul personalităţii şi
corupţie instituţionalizată.
Autenticitatea se dorea o „filosofie politică” menită să valorizeze
vechile tradiŝii africane 194. Ea a început timid, în 1966, cu africanizarea
186
Les racines du..., p. 12.
187
188
Ibidem.
189
Vezi cuvintele elogioase la adresa lui Lumumba, în primul său interviu acordat
revistei Lumea, nr. 24, 8 iun. 1967, p. 13-14; un al doilea interviu a fost publicat în
idem, nr. 36, 3 sept. 1970, p. 5.
190
Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 27.
191
Ibidem, p. 28; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 295-296.
192
Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27.
193
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în
Istorie şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76.
194
Vezi teoretizarea „autenticităŝii” în Gândirea politică africană…, p. 464-470;
108 Viorel Cruceanu
toponimelor şi a continuat în 1967, cu naŝionalizarea UMHK şi a

companiei aeriene belgiene, Sabena. Autenticitatea a atins momentul de
vârf la începutul anilor ’70. Acum, procesul capătă amploarea unei
veritabile „revoluŝii culturale”, după modelul Chinei lui Mao Zedong.
De acum înainte, autenticitatea cuprinde toate compartimentele sociale,
de la „modul de viaŝă”, până la maniera „de a gândi, de a se îmbrăca,
sau chiar de a mânca...” 195. Astfel, „marea ofensivă” a autenticităŝii s-a
declanşat la 27 august 1971, când generalul J.D. Mobutu a decis
schimbarea denumirii ŝării din Congo (după numele bantu de N’Kongo
al fluviului), în Zair (de fapt o gravă eroare, numele de Zair fiind dat
cursului de apă chiar de... portughezi!). A urmat, prohibirea numelor
creştine. Exemplul a fost oferit chiar de preşedinte, „occidentalul”
Joseph-Désiré, fiind înlocuit de o lungă simbolistică autohtonă: Mobutu
Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, adică „războinicul
atotputernic, cu voinŝă de neînfrânt, ce pârjoleşte pământul în calea sa şi
zboară din victorie în victorie” 196. S-a schimbat modul de adresare
publică: termenii „domn” şi „doamnă” au fost înlocuiŝi cu „cetăŝean” şi
„cetăŝeană” (însuşi Mobutu era desemnat ca fiind „Cetăŝeanul-
Preşedinte-Fondator”). De asemenea, vestimentaŝia a suferit modificări:
costumul european şi cravata au fost interzise şi schimbate cu tunica
abacost (formulă restrânsă a expresiei în limba franceză „à bas le
costume”). Mobutu şi-a confecŝionat, el însuşi, o nouă imagine: în toate
ieşirile publice avea capul acoperit cu nelipsita tocă din blană de
leopard (animal ce simboliza puterea), sprijinindu-se într-un baston de
abanos sculptat, placat cu aur şi fildeş (al cărui mâner îngemăna două
acvile), simbol al autorităŝii tradiŝionale. Piatra unghiulară a
„autenticităŝii” o reprezenta cultul personalităŝii. Presa, emisiunile
radio-TV şi imensele panouri publicitare din principalele oraşe se
întreceau în glorificări precum: „Unicul ghid”, „Singurul şef”,
„Salvatorul nostru”, „Geniul Zairului”, „Strategul fără egal”,
„Pacificatorul Zairului” sau „Omul Leopard”. Pe bună dreptate s-a
afirmat că nemăsuratul cult al personalităŝii „a degenerat într-o liturghie
extravagantă, copiată după modelul nord-coreeanului Kim Ir Sen”197.
vezi şi Lumea, nr. 51, 13 dec. 1973, p. 29.

195
Cf. Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27.
196
M. Meredith, op.cit., p. 295; R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary
Miracles, New York, Public Affairs, 2009, p. 78-79; V. Cruceanu, op.cit., p. 74.
197
Cf. Jeune Afrique, no. 1914, du 10 au 16 sept. 1997, p. 7; vezi şi L’Événement du
„Autenticitatea” avea menirea să confere o identitate nouă

Zairului şi pe plan internaŝional. Astfel, Mobutu dorea ca „Zairul să
joace un rol de prim-plan în Africa şi să se bucure de respect în
lume”198. Pentru aceasta, el „a făcut turul planetei şi s-a folosit de toate
tribunele pentru a-şi exprima, cu francheŝe, ideile; el voia să fie egalul
celor mari”199. Rolul geostrategic jucat de Zair a crescut odată cu
preluarea puterii, în Angola, de către gruparea marxistă MPLA, condusă
de Agostinho Neto. Prin urmare, Mobutu şi-a consolidat statutul de
„campion” al luptei împotriva comunismului în Africa. În anii ’70-’80,
liderul zairez se afla pe creasta valului. În Occident era primit cu
onoruri. Pentru serviciile mai vechi şi mai noi, preşedintele SUA,
Ronald Reagan (1981-1989), i-a conferit „Ordinul Meritul
American”.
Complezenŝa Occidentului, în special a SUA, Franŝei şi Belgiei, l-a
încurajat pe Mobutu să se transforme într-un adevărat satrap. Procesul
de „zairizare” (o altă denumire a „autenticităŝii”) a condus la un efect
uşor previzibil: întreaga economie a ŝării a intrat pe mâinile clanului
Mobutu şi a camarilei sale. S-a declanşat un jaf instituŝionalizat,
desemnat de revista Le Nouvel Afrique-Asie cu termenul de
cleptocraţie, şi caracterizat de extinderea corupŝiei „la o scară
nemaiîntâlnită în Africa” 200. Clasa „noilor îmbogăŝiŝi”, eminamente
parazitară, alcătuia „un sistem clientelar asemănător celui roman” 201.
Unica sa raŝiune de existenŝă o reprezenta consumul; aşa se face că
Zairul a devenit „cel mai mare importator de automobile Mercedes de la
sud de Sahara”202. Opulenŝa indecentă a clanului prezidenŝial sfida
bunul simŝ. Încă în 1982, ziaristul Sennen Andriamirado, de la Jeune
Afrique, îi atrăgea atenŝia lui Mobutu, într-un interviu, că averea sa
personală este evaluată la 3 miliarde dolari. Mobutu a dat un răspuns
liric: «Îmi atribuiŝi o avere pe care nu o am (...). Am fost şef de stat
major şi apoi şef al statului, dar, din 1960 până în prezent nu mi-am
Jeudi, no. 339, du 2 au 8 mai 1991, p. 26; idem, no. 301, du 9 au 15 août 1990, p. 28 -
29; Newsweek, no. 21, May 26, 1997, p. 4.
198
199
Ibidem.
200
201
Cf. Le Point, no. 968, 8 avril 1991, p. 56; R. Dowden, op.cit., p. 371-372.
202
C. Braeckman, Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32, juillet-août 1993,
p. 153.
110 Viorel Cruceanu
schimbat nici dormitorul» 203. Doi ani mai târziu, un raport al „Centrului
naŝional belgian al cooperării pentru dezvoltare”, preciza: «preşedintele
Mobutu a deturnat, în zece ani, 60 de miliarde de franci belgieni
(aproximativ 10 miliarde franci francezi)» 204. Indignat de speculaŝiile pe
seama avuŝiei sale, Mobutu declara în 1988, pe ton de reproş, unui
congresman american: «credeŝi că este o sumă exorbitantă pentru
cineva care, de 22 de ani, este conducătorul unei ŝări atât de mari?» 205
(în anii ’90, se pare că respectiva „sumă” se ridica, deja, la 4 miliarde
dolari).
La scurtă vreme după alungarea lui Mobutu, revista Jeune Afrique
a preluat fragmente dintr-o carte semnată de Pierre Janssen, ginerele de
origine belgiană al dictatorului zairez. După o trecere în revistă a
bunurilor imobiliare ale socrului său 206, Janssen a făcut referiri şi la
bani. Astfel, el apreciază că „sume cuprinse între cinci şi zece miliarde
dolari”, au trecut „efectiv prin mâinile preşedintelui”; dar, continuă el,
„în cea mai mare parte ele au fost redistribuite, iar o cotă însemnată a
fost deturnată de anturaj” 207. Prosperitatea clasei conducătoare zaireze
contrasta cu gradul de decrepitudine al statului, ce devenise o pură
„ficŝiune juridică”208. În anii ’90, administraŝia nu mai funcŝiona:
vapoarele companiei naŝionale fluviale şi avioanele „Air Zaïre” fuseseră
vândute, reŝeaua telefonică amuŝise, reŝeaua rutieră era impracticabilă,
universităŝile şi-au închis porŝile, şcolile nu mai aveau cărŝi şi nici
bănci, în timp ce în spitale medicamentele şi hrana lipseau. Resemnaŝi,
zairezii se consolau cu o glumă plină de amărăciune: «Pe vremea
belgienilor ne obişnuisem cu trei mese pe zi. Cu prima Republică
[perioada 1960-1965 – nota ns.], ne-au fost suficiente două. Apoi, cu
cea de-a doua Republică [instituită la 24 noiembrie 1965 – nota ns.],
raŝia s-a redus la una. Unde se va opri progresul?»209.
Prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi sfârşitul Războiului
Rece au anulat vechile repere geostrategice. Dictatorii compromiŝători,
203
Vezi Jeune Afrique, no. 1129-1130, du 25 août au 1 er septembre 1982, p. 48.
204
Cf. Le Point, no. 968/1991, p. 56.
205
Ibidem.
206
Vezi Jeune Afrique, no. 1918, du 8 au 14 octobre 1997, p. 40-41; vezi şi V.
Cruceanu, Homo tyrannicus…, p. 75; M. Meredith, op.cit., p. 298-299.
207
Cf. Jeune Afrique, no. 1918/1997, p. 37; vezi şi Newsweek, no. 21/1997, p. 4.
208
Les racines du…, p. 11.
209
Cf. Le Point, no. 1000, 16 nov. 1991, p. 82.
precum Mobutu, au ajuns indezirabili pentru protectorii de odinioară.

De pildă, după „sfârşitul războiului din Angola” (1991), dictatorul de la
Kinshasa „era inutil, din punct de vedere strategic” 210. Mai mult,
Mobutu a decăzut la nivelul unui paria, în vremea celor două mandate
ale democratului Bill Clinton (1993-2001). Pentru preşedintele
american, durata „domniei” lui Mobutu se punea şi în termeni etici: «pe
când eram student, el era preşedinte. Când eram guvernator, el încă era
preşedinte. Astăzi, am ajuns eu preşedinte şi el este, în continuare,
preşedinte»211.
Numărătoarea inversă pentru Mobutu a început odată cu
genocidul din Rwanda (1994). Criza declanşată în regiunea Marilor
Lacuri a reliefat un surprinzător paradox: locul ciocnirii Est-Vest, de
dinainte de 1990, a fost luat de o ciocnire Vest-Vest, franco-
americană212. Din dorinŝa apărării francofoniei, Franŝa s-a văzut în
ingrata poziŝie de susŝinătoare a regimurilor dictatoriale africane: în
Rwanda, Zair, Togo, Ciad, Djibouti etc. Astfel, paternalismul politic
francez a intrat în concurenŝă cu pragmatismul politic american, SUA
erijându-se în calitate de promotoare ale democraŝiei pe continent.
Primul eşec pentru Franŝa s-a produs în Rwanda unde regimul etnicist al
generalului Juvénal Habyarimana, care a instrumentat genocidul
populaŝiei tutsi (aprilie-iulie 1994), s-a prăbuşit, fiind înlocuit cu o
guvernare pro-americană. Detaşat de realitate, Mobutu, ce se dorea un
„jandarm al regiunii”, cocheta cu ideea invadării Rwandei, pentru
alungarea noului regim de la Kigali. Acest comportament de piroman a
dus la închegarea unei coaliŝii antizaireze, alcătuită din state cu
populaŝie de etnie tutsi: Rwanda, Burundi şi Uganda. De asemenea, cele
trei ŝări au jucat un rol determinant în sprijinirea „Alianţei Forţelor
Democratice pentru Eliberarea Congoului” (AFDLC), constituită în
estul Zairului, la 25 octombrie 1996, sub conducerea lui Laurent-Désiré
Kabila (un lumumbist, fost adept al lui „Che” Guevara). Aşa se face că,
după o impetuoasă ofensivă, pe un front cu o lungime de peste 2.000
km şi cu o durată de doar şapte luni de zile, forŝele AFDLC au ocupat
210
Idem, no. 993, 28 sept. 1991, p. 67.
211
Vezi interviul cu fiul dictatorului, Manda Mobutu, în Jeune Afrique, no. 1940, du
17 au 23 mars 1991, p. 22.
212
Pentru amănunte vezi F. Laloupo, L’Afrique et les rivalités franco-américaines,
în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18.
112 Viorel Cruceanu
Kinshasa (17 mai 1997), alungându-l pe Mobutu213. Rebelii s-au

bucurat şi de sprijinul altor state africane ce detestau profund regimul
mobutist: Tanzania, Zambia, Angola, Zimbabwe şi RSA. De altfel,
revista Le Nouvel Afrique-Asie consideră că în umbra lui Kabila s-a
aflat „o coaliŝie de conştiinŝă” 214, alcătuită din preşedinŝii Yoweri
Museveni (Uganda), Paul Kagamé (Rwanda), José Eduardo dos Santos
(Angola), Nelson Mandela (RSA) şi... Bill Clinton (SUA).
Inamovibilul dictator zairez s-a refugiat în Maroc, unde s-a stins
din viaŝă după numai patru luni (7 septembrie 1997), măcinat de un
cancer al prostatei215. A rămas în urmă, dispreŝul său suveran pentru cei
pe care i-a terorizat timp de 32 de ani: «ei îmi datorează totul, eu nu le
datorez nimic»216, dar şi o profeŝie cinică, ce dovedeşte cât de greu îşi
revine o ŝară după o dictatură crâncenă: «înainte de mine potopul, după
mine potopul!»217.
*
* *
După alungarea lui Mobutu, Kabila a preluat puterea. Prima sa

măsură: abolirea denumirii de Zair şi revenirea la vechea onomastică
(Republica Democratică Congo). Din nefericire, „dintr-o mare speranŝă,
Kabila s-a transformat, în scurt timp, într-o mare decepŝie”218, devenind
„un despot la fel de rău ca şi Mobutu”219. El a sfârşit asasinat, la 16
ianuarie 2001, căzând sub gloanŝele unui caporal din propria gardă
prezidenŝială220. În acele momente tulburi (ŝara era sfâşiată de luptele
dintre vechii aliaŝi ai lui Kabila – ugandezii, rwandezii – şi noii aliaŝi,
veniŝi din Angola, Namibia şi Zimbabwe), înaltul comandament al
213
Vezi pe larg V. Cruceanu, Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3 (43),
mart. 2000, p. 45-47; vezi şi F. Soudan, Chute de Mobutu: la vraie histoire, în
Jeune Afrique, no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18.
214
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 6-13; idem, no. 93, juin 1997, p.
6-13; vezi şi Newsweek, no. 19, May 12, 1997, p. 22.
215
Vezi amănunte în Ziua, 9 sept. 1997, p. 3.
216
Cf. F. Soudan, Que reste-t-il de Mobutu, în Jeune Afrique, no. 2435, du 9 au 15
sept. 2007, p. 78.
217
Ibidem.
218
V. Cruceanu, Kabila versus…, p. 47.
219
Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 28.
220
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Asasinate…, p. 110-111.
AFDLC l-a desemnat ca preşedinte pe Joseph Kabila (născut pe 4 iunie

1971), fiul lui Laurent-Désiré (ajuns, astfel, „cel mai tânăr şef de stat
din lume”221, al momentului). În ciuda vârstei şi lipsei de experienŝă,
Kabila jr. a reuşit să se impună. Discret, el şi-a constituit „o echipă de
consilieri de calitate” 222, tineri ce reprezentau „o nouă generaŝie, cu
studii în străinătate, fără nici o legătură cu mobutismul sau cu prima
fază a kabilismului”223. Iată de ce, preşedintele Jacques Chirac (Franŝa)
s-a dovedit extrem de inspirat, referindu-se la calităŝile sale: «Încetaŝi să
mai spuneŝi că tânărul Kabila este timid. El este de o sută de ori mai
valoros ca tatăl său. Ştie ce vrea şi va ajunge departe» 224. Într-adevăr,
Joseph Kabila a readus pacea şi stabilitatea, iar în 2006 a câştigat cel
dintâi scrutin prezidenŝial liber, din istoria ŝării. Pe bună dreptate, el
apare astăzi ca „primul şef de stat [congolez], cu adevărat post-
colonial”225, dar cu o sarcină pe măsură: clădirea statului de drept şi
realizarea decolajului economic, fapte echivalente „unei a doua
independenŝe”226. Numai că, trecerea timpului i-a alterat calităŝile,
Kabila jr. păşind „pe urmele celor doi predecesori”227, transformându-se,
tot mai mult, într-un „Mobutu light”228.
RWANDA
Foste colonii germane, Rwanda şi Burundi au fost încredinŝate (în

1918) Belgiei, devenind teritorii sub mandat (după primul război
mondial) şi apoi teritorii sub tutelă (la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial). Belgienii au procedat la o reorganizare a lor: ele au
fost unite într-o federaŝie, cu o ortografie schimbată: Ruanda-Urundi. În
1925, „regatele gemene” din regiunea „Marilor Lacuri” vor deveni un
221
Jeune Afrique L’intelligent, no. 2247, du 1 er au 7 févr. 2004, p. 18.
222
Ibidem, p. 19.
223
Ibidem.
224
Ibidem.
225
226
Ibidem.
227
Vezi idem, no. 2612, du 30 janv. au 5 févr. 2011, p. 20.
228
Ibidem.
114 Viorel Cruceanu
„Viceguvernorat general”, subordonate „Guvernatorului general” din

Congo belgian. După cum am văzut mai sus, la Somalia, puterile
tutelare aveau menirea de a supraveghea «evoluŝia progresivă spre
autodeterminare sau independenŝă» (conform Art. 76, pct. b, din Carta
ONU)229. Dacă Italia şi-a luat în serios rolul în cazul Somaliei, Belgia s-a
dovedit mult mai reticentă, în Ruanda-Urundi. Ea a aplicat,
imperturbabilă, un gen de „Indirect Rule”, sprijinindu-se pe casta
aristocratică tutsi, în dauna majorităŝii hutu230. Încurajate de belgieni,
diviziunile etnice se accentuează de aşa manieră încât hutu păreau
condamnaŝi „să vegeteze” 231, în timp ce monopolul tutsi se arăta „fixat
pentru eternitate”232. Paternalismul belgian avea să fie contestat, de la
jumătatea anilor ’50, chiar de elita privilegiată tutsi (pepiniera cadrelor
tutsi reprezentând-o Colegiul de la Nyanza, întemeiat în 1923). Spiritul
lor de frondă a fost alimentat de vecinătatea coloniilor engleze Kenya,
Uganda şi Tanganyika (ce evoluau rapid pe calea emancipării), precum
şi de efervescenŝa din Congo belgian. Aşa se face că, prin atitudinea
contestatară afişată, liderii tutsi „apăreau în ochii străinilor ca adevăraŝii
naŝionalişti din teritoriu”233. Numai că, în loc să analizeze cu seriozitate
reacŝia tutsi, puterea tutelară a considerat-o drept un capriciu al unor
răsfăŝaŝi. Şi au găsit şi antidotul: modificarea regulilor jocului prin
seducerea populaŝiei hutu, chemată, inopinat, să-şi asume un rol la care
nici nu ar fi îndrăznit să viseze.
La jumătatea anilor ’50, lumea profundă hutu, începuse, la rândul
său, să se mişte. Datorită misiunilor catolice belgiene a căpătat contur şi
o „elită” hutu, formată exclusiv în domeniul ecleziastic. Interesant este
faptul că, „spre deosebire de Urundi, Rwanda poseda o elită intelectuală
hutu destul de activă” 234. La aceşti slujitori ai credinŝei creştine, ieşiŝi de
pe băncile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrări,
transferate treptat şi masei amorfe majoritare. Trezirea „uriaşului”
adormit hutu s-a produs prin calculul politic al belgienilor. Aşadar,
229
Vezi Carta ONU, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, (1939-
1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 229.
230
Vezi despre problemele etnice hutu-tutsi, Capitolul al II-lea, p. 36-37.
231
R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome 3, Paris, Payot, 1975, p. 515.
232
Ibidem.
233
Ibidem, p. 517.
234
Guy Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 23.
Rwanda era prezentată ca o „ŝară a tăcerii şi a fricii” 235, paralizată de

puterea discreŝionară a unui „sistem monarhic absolutist” 236. Printr-o
propagandă abilă, sentimentul de marginalizare al hutu a fost canalizat
către o răbufnire crescândă de ură împotriva minoritarilor tutsi. Intrarea
populaŝiei majoritare în scenă s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24
martie 1957), redactat de nouă ecleziaşti în frunte cu Grégoire
Kayibanda. Documentul cerea: «o reală democratizare la toate
nivelurile, vot universal, monarhie constituŝională şi transferul gradual
al puterii, majorităŝii hutu”237. Revendicările din Manifest erau
formulate onest. Însă, în esenŝa lor, ele se dovedeau revoluŝionare.
Astfel, apelul la o «monarhie constituŝională» nu însemna doar sfârşitul
unui regim absolutist, ci înlocuirea unui întreg sistem de privilegii. De
asemenea, introducerea «votului universal» ar fi dus, automat, la
victoria majorităŝii hutu. De aceea, revendicarea «transferului gradual al
puterii» ne apare ca un eufemism; recurgerea la votul universal ar fi
permis răsturnarea imediată a piramidei de putere. Hutu ştiau prea bine
că cerinŝele din Manifest erau sortite eşecului. Iată de ce ei îşi exprimau
încrederea deplină în Belgia, solicitând şi prelungirea tutelei cu un
interval de timp cuprins între 5-7 ani.
Tot sub oblăduirea puterii tutelare s-a trecut şi la organizarea
politică a hutu. Prima formaŝiune a reprezentat-o „Le Mouvement
Sociale Hutu” (MSN), creată în iunie 1957 de Grégoire Kayibanda.
Implantată mai ales în nordul ŝării, „unde şi-a creat baze solide”238,
gruparea s-a transformat în partid politic, la 9 octombrie 1959, sub
numele de „Le Parti du Mouvement de L’émancipation Hutu”
(PARMEHUTU). Partidul a lansat un „Manifest-program”, considerat
„destul de curajos” deoarece „înfrunta deschis aristocraŝia tutsi”239. În
document se condamna «servitutea impusă hutu», «hegemonia şi
aversiunea rasială a aristocraŝiei tutsi» şi se cerea, tranşant, «abolirea
acestui colonialism al negrilor asupra altor negri» 240. Mesajul
235
Ibidem, p. 86.
236
237
E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; M. Cornevin,
op.cit., p. 240; A. Kagamé, Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972,
tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975, p. 237.
238
239
Ibidem, p. 51.
240
Vezi fragmente din „Manifestul-program”, în G. Logiest, op.cit., p. 51-52; vezi şi
116 Viorel Cruceanu
„Manifestului-program” purta amprenta personalităŝii lui Kayibanda,

un om „mărunt, agitat, cu ochi expresivi (...), sincer şi generos” 241 şi
care „compara sclavia fraŝilor săi de rasă cu sclavia evreilor în timpul
robiei egiptene”242.
Pe poziŝii mai moderate se situa un alt lider hutu, Joseph
Habyarimana Gitera care, la 1 noiembrie 1957, a pus bazele
„L’Association pour la Promotion de la Masse” (APROSOMA),
devenită partid politic la 15 februarie 1959. „Sincer şi onest, oarecum
exaltat”243, Gitera „se distingea prin cuvintele sale spuse pe şleau” 244. În
„discursuri cu tentă mesianică, el apăra într-o manieră poetică şi plină
de căldură pe fraŝii săi de rasă” 245, făcând un „cal de bătaie” din
simbolurile monarhice şi din persoana lui mwami246. Logosul liderilor
hutu, clădit pe mesaje din Evanghelie, a trezit şi simpatia Bisericii (care
se apropie tot mai mult de populaŝia majoritară, din 1956). Aşa se face
că, vicarul apostolic Jacques Perraudin (sosit din metropolă în 1955)
sublinia, într-o scrisoare pastorală, din 11 februarie 1959, că
inegalităŝile sociale din Rwanda «nu sunt conforme cu morala
creştină»247.
În faŝa activismului hutu, tutsi au creat propriile lor formaŝiuni
politice. Astfel, în mai 1959, adepŝii cei mai fervenŝi ai lui mwami au
constituit „L’Union Nationale Ruandaise” (UNAR), transformat în
partid politic la 3 septembrie. În mod paradoxal, liderul UNAR era un
hutu: François Rukeba, om de afaceri din Kigali (recunoscut pentru
sentimentele sale anti-belgiene). Partidul cerea respectarea tradiŝiilor
seculare şi acordarea autonomiei în 1960, respectiv a independenŝei în
1962; de asemenea, UNAR considera că „opoziŝia tutsi-hutu” este „o
invenŝie a colonialismului”248. Atitudinea intransigentă a UNAR a
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517.

241
G. Logiest, op.cit., p. 50-51.
242
Ibidem, p. 51.
243
Ibidem, p. 99.
244
Ibidem.
245
Ibidem.
246
J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 64; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328;
despre Gitera vezi amănunte la http:/www.musabyimana.be/lire/article/des-photos-
commentees/index.html
247
Cf. R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516.
248
H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; E.
Sik, op.cit., vol. 4, p. 332.
sporit şi mai mult ostilitatea puterii tutelare faŝă de liderii tutsi.

La numai câteva zile după transformarea UNAR în partid politic,
a apărut „Le Rassemblement Démocratique Ruandais” (RADER – 14
septembrie 1959). Noul partid, inspirat de tineri intelectuali tutsi, „se
dorea moderat, regalist şi deschis tuturor oamenilor de bună
credinŝă”249. El milita pentru „un regim constituŝional, democratic şi
imparŝial în privinŝa celor trei rase [tutsi, hutu şi twa – nota ns.]”250.
Sugerând echilibrul, RADER se arăta critic atât faŝă de UNAR, cât şi de
PARMEHUTU şi APROSOMA. În plus, el preconiza o emancipare
progresivă care să ducă la autonomie internă în 1964 şi la independenŝă
în 1968251. Datorită liniei de mijloc promovate, RADER s-a bucurat de
sprijinul deplin al Rezidentului belgian, Preudhomme (revocat o lună
mai târziu).
Apariŝia partidelor politice a sporit falia din interiorul societăŝii
ruandeze. Simŝind pericolul ce se apropia, mwami Mutara III (care
domnea din 1931) a convocat, în aprilie 1959, un Grup de Studiu,
alcătuit pe criterii paritare, menit să contribuie la limpezirea raporturilor
sociale din ŝară. În cadrul dezbaterilor, purtătorul de cuvânt al
delegaŝilor hutu, J. Gitera, a reiterat cerinŝele din Manifest.
Reprezentanŝii tutsi au ignorat aceste poziŝii şi s-au axat pe ideea
acordării necondiŝionate a independenŝei. În ciuda divergenŝelor etalate,
regele Mutara III a concluzionat, după o lună de dezbateri, că „în
Ruanda nu există o problemă hutu-tutsi”252. Tot în aprilie 1959, un
Comitet de lucru belgian a studiat, la faŝa locului, posibilitatea
reorganizării Tutelei. Comitetul s-a pronunŝat „în favoarea unui regim
democratic”253 (cerere ce echivala cu acordarea de drepturi majorităŝii
hutu) şi a lansat, în premieră, „ideea dezvoltării separate a celor două
teritorii”254 (punct de pornire al constituirii statelor Rwanda şi Burundi).
Totuşi, preocupat de găsirea unei soluŝii politice, mwami Mutara
III a efectuat, în toamna lui 1958, un turneu de informare în Belgia,
Danemarca şi RFG (urmând, ca la o dată ulterioară, să viziteze şi SUA).
Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefează utilitatea voiajului,
249
250
Ibidem.
251
252
253
Cf. G. Logiest, op.cit., p. 24.
254
H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593.
118 Viorel Cruceanu
deoarece mwami a înŝeles acum că „Rwanda nu mai poate fi guvernată

după moda străveche”255. Din nefericire, Mutara nu a mai avut timp să
aplice învăŝămintele însuşite în Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la
Usumbura (astăzi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era
sediul viceguvernatorului general belgian al federaŝiei Ruanda-Urundi.
În timpul unei audienŝe, cu un grup de oameni de afaceri senegalezi,
regelui i s-a făcut rău. Monarhul a părăsit sala pentru a-şi consulta
medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citează
un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat că
mwami a murit după o injecŝie cu antibiotic, făcută de Vyncke. Criza
regelui începuse cu o paralizie facială, însoŝită de o transpiraŝie
abundentă, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian,
spune Alexis Kagamé, a încercat să ia măsuri energice, dar Mutara nu a
mai putut fi salvat256. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a
răspândit zvonul că regele ar fi fost otrăvit de belgieni. Aristocraŝia tutsi
a reacŝionat sfidător: „gardienii tradiŝiilor ezoterice” 257, numiŝi Abiru,
n-au mai consultat puterea tutelară (conform uzanŝelor) şi au desemnat
ca rege (pe 28 iulie, înainte ca Mutara să fi fost înmormântat) pe fratele
mai mic al defunctului, Jean-Baptiste Ndahindurwa, încoronat cu
numele de Kigeri V (Kigeli V). În consecinŝă, belgienii s-au simŝit
ofensaŝi de Curtea tutsi, unde „domnea duplicitatea” 258.
De animozitatea Belgia-tutsi, au profitat liderii hutu care au
declanşat, la 1 noiembrie 1959, o răscoală populară de amploare,
considerată o veritabilă „Jacquerie africană”259. Izbucnită la Gitarama
(centrul ŝării), ea s-a extins, pe parcursul a 15 zile, în regiunile vestice
şi, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Răsculaŝii hutu au dat foc
aşezărilor tutsi, le-au distrus bunurile şi le-au masacrat familiile. Mai
mult, bărbaŝilor tutsi capturaŝi li s-a aplicat o metodă barbară:
amputarea picioarelor de la genunchi, pentru a fi mai puŝin... înalŝi 260!
Răscoala, considerată de liderii hutu drept „o revoluŝie”, a permis
preluarea puterii de către populaŝia majoritară hutu. Acest fapt s-a
255
A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 239.
256
Vezi amănunte în Ibidem, p. 250-253.
257
258
Ibidem, p. 51.
259
M. Cornevin, op.cit., p. 241; vezi şi P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R.
Pichon şi R. Duranz-Auzias, 1970, p. 248; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517.
260
Vezi Lumea Magazin, nr. 5, mai 1994, p. 22.
realizat cu largul concurs al Rezidentului belgian, colonelul Guy

Logiest, cel care a restabilit ordinea după două săptămâni de atrocităŝi.
Colonelul belgian gândea în cel mai pur stil occidental: democraŝia era
sinonimă cu voinŝa majorităŝii. El şi-a expus planul chiar în faŝa regelui
Baudouin I, aflat la Usumbura (19 decembrie 1959). Iată ce scrie
colonelul Logiest: „Am avut onoarea să fac un expozeu asupra situaŝiei
din Ruanda şi să explic sensul în care înŝelegeam să-mi desfăşor
acŝiunea. Scopul meu era ca ŝara să acceadă la independenŝă pe baza
egalităŝii în drepturi şi obligaŝii, a tuturor locuitorilor” 261. Şi oficialul
belgian continuă: „Maiestatea Sa m-a ascultat cu atenŝie, fără să pună
întrebări, dar creându-mi impresia că mă aprobă” 262. Prin acest acord
tacit, Rwanda a devenit un „caz unic în Africa” 263: schimbarea elitei
locale „a fost încurajată şi susŝinută de puterea colonială” 264. Numai că,
la fel ca şi în Congo, Belgia a procedat fără o pregătire prealabilă;
astfel, o nedreptate a fost înlocuită cu alta, trecându-se de la tirania
unei minorităţi, la tirania unei majorităţi.
Încă în plină răscoală hutu, belgienii au anunŝat o amplă reformă
administrativă (10 noiembrie). Ea anula vechile unităŝi şi sub-unităŝi
teritoriale tribale, înlocuite de prefecturi şi comune (conduse de
bourgmesteri). Prin aceasta, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi îşi
pierdeau atribuŝiile, preluate, în cadrul noilor structuri, de către hutu.
Reforma a fost legitimată prin Alegerile comunale din iunie-iulie 1960.
Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a încheiat cu o zdrobitoare
victorie a partidelor populaŝiei majoritare: PARMEHUTU cu 70, 4%
din voturi şi APROSOMA cu 14 % din voturi (211 comune, din cele
229, urmau să fie administrate de hutu) 265. Rezidentul belgian Logiest
putea fi mulŝumit: alegerile comunale „au schimbat faŝa politică şi
administrativă a ŝării” 266. Ostil scrutinului, regele a fost consemnat la
domiciliu, dar pe 30 iunie i s-a permis să asiste la festivităŝile
consacrate independenŝei Republicii Congo (Léopoldville). Prudent,
Kigeri V nu a mai revenit în ŝară, luând calea exilului.
261
262
Ibidem.
263
264
Ibidem; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 160.
265
Vezi pe larg R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 519; G. Logiest, op.cit., p. 147; A.
Kagamé, op.cit., tome II, p. 284.
266
Cf. G. Logiest, op.cit., p. 147.
120 Viorel Cruceanu
Golul lăsat de suveran a fost umplut tot de politicienii hutu.

Astfel, la 26 octombrie s-a constituit primul guvern local, condus de
liderul PARMEHUTU, Grégoire Kayibanda (guvernul cuprindea 10
miniştri, dintre care 6 hutu, 2 tutsi şi 2 belgieni). Prima decizie
importantă a guvernului a reprezentat-o schimbarea ortografiei ŝării din
Ruanda, în Rwanda. Apoi, a urmat convocarea unei mari întruniri
populare, la Gitarama, în ziua de 28 ianuarie 1961. În faŝa a 25.000 de
oameni, liderii PARMEHUTU au anunŝat abolirea Monarhiei şi
proclamarea Republicii. Tot la Gitarama, s-a desemnat un preşedinte
interimar, în persoana lui Dominique Mbonyumutwa (PARMEHUTU),
iar guvernul a devenit monoetnic (10 miniştri hutu). De asemenea, a
fost constituită şi o Adunare Legislativă, prezidată de Joseph Gitera.
Aceste evenimente, care au determinat schimbarea formei de
guvernământ, nu erau posibile fără sprijinul tacit al Belgiei. Considerate
drept o acŝiune de forŝă, ele au fost consemnate de istorie sub numele de
«lovitura de stat de la Gitarama». Noul regim republican şi-a găsit
legitimitatea prin Referendumul din 25 septembrie 1961, desfăşurat sub
control ONU. Astfel, 1.006.399 votanŝi au optat pentru Republică
(80%) şi doar 253.963 pentru Monarhie 267. Simultan, s-au desfăşurat şi
alegeri legislative. În competiŝia pentru Parlament, PARMEHUTU a
obŝinut o victorie zdrobitoare: 77,7% din voturi, cu 35 locuri din 44. El
era urmat de UNAR cu 16,8% din sufragii (7 mandate), respectiv
APROSOMA, cu doar 3,5% din preferinŝe (două locuri
parlamentare)268. Exact la o lună de la scrutin, viceguvernatorul general
al teritoriului, Jean-Paul Harroy, proclama solemn în Adunare abolirea
Monarhiei; în aceeaşi zi, Adunarea alegea ca preşedinte al Republicii pe
Grégoire Kayibanda (cei 7 deputaŝi tutsi ai UNAR s-au abŝinut).
Copleşit de satisfacŝie, artizanul radicalei schimbări, belgianul Guy
Logiest nota: „Este consacrarea revoluŝiei din noiembrie 1959, este
victoria totală şi definitivă a poporului rwandez” 269.
Evoluŝiile din Rwanda dădeau peste cap şi „utopicul plan al
augustei Adunări [Adunarea Generală a ONU]” 270, ce persista în ideea
267
A. Kagamé, op.cit., p. 326; H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; M. Cornevin,
op.cit., p. 242; J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 463.
268
G. Logiest, op.cit., p. 198-199; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 520; A. Kagamé,
op.cit., tome II, p. 325; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358.
269
270
unificării Rwandei cu Burundi într-un stat confederal. Resemnată, ONU

a acceptat separarea şi ridicarea tutelei, astfel încât, atât Rwanda cât şi
Burundi şi-au proclamat independenŝa la 1 iulie 1962.
*
* *
În perioada 1959-1964, Rwanda a fost scena unui adevărat

pogrom anti-tutsi. Pe parcursul celor cinci ani, ponderea tutsi a scăzut
de la 15% la 9% din populaŝie. Un asemenea declin demografic
sugerează că numărul victimelor s-a ridicat la câteva zeci de mii; în
egală măsură, peste 160.000 de tutsi s-au refugiat în ŝările vecine:
Congo-Kinshasa, Burundi, Tanzania şi, mai ales, Uganda. Mulŝimea
refugiaŝilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat această ŝară în
sanctuarul contestaŝiei tutsi din exil. Aici, descendenŝii victimelor din
1959-1964 au constituit, în 1987, „Le Front Patriotique Rwandais”
(FPR), ce şi-a propus înlăturarea regimului de la Kigali prin luptă
armată. Mulŝi din tinerii lideri ai FPR, precum Fred Rwigyema şi Paul
Kagamé, „s-au alăturat mişcării de gherilă a lui Yoweri Museveni [care
a preluat puterea în Uganda, în ianuarie 1986]” 271 şi apoi „au servit în
funcŝii înalte, în armata ugandeză [Rwigyema ca adjunct al ministrului
apărării, iar Kagamé ca şef al serviciilor de informaŝii militare – nota
ns.]”272. Cum era de aşteptat, această nouă generaŝie tutsi a făcut din
revenirea în ŝara strămoşilor o adevărată „credinŝă mesianică”.
Preşedintele Grégoire Kayibanda (reales în 1965 şi 1969), care a
introdus regimul partidului unic, a fost răsturnat de la putere, pe 5 iulie
1973, de şeful Statului Major al Armatei, generalul Juvénal
Habyarimana. Generalul „a readus pacea şi stabilitatea” 273 şi, până la
începutul anilor ’90, s-a dovedit rezonabil. Deschiderea democratică
iniŝiată în 1990, specifică întregului continent, făcea ineluctabilă
împărŝirea puterii cu etnicii tutsi. De altfel, prin Acordul de la Arusha
(Tanzania), semnat la 4 august 1993, se prevedea ca armata să fie
alcătuită din 60% etnici hutu şi 40% etnici tutsi, în timp ce corpul
271
Cf. Newsweek, no. 41, October 15, 1990, p. 25.
272
Ibidem.
273
Cf. Jeune Afrique, no. 1127, 11 août 1982, p. 99; vezi şi idem, no. 1939, du 10 au
16 mars 1998, p. 70.
122 Viorel Cruceanu
ofiŝeresc trebuia să devină paritar (50% la 50%); de asemenea, se

stipula că etnia minoritară va beneficia şi de câteva posturi ministeriale
importante. Pe acest fond, în jurul lui Habyarimana s-a format un
„nucleu dur”, dominat de rubedenii (provenite preponderent din familia
soŝiei sale, Agathe Habyarimana), ce se opunea partajului puterii.
Clanul prezidenŝial şi-a creat un vast sistem operativ, destinat să
împiedice orice schimbare, alcătuit din: Armată, compusă din 30.000
hutu înarmaŝi până în dinŝi 274, Garda Prezidenţială (echipată şi
antrenată de francezi), sinistra „Reţea Zero” („escadroane ale morŝii”,
comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul preşedintelui),
organizaŝia extremistă „Hutu Power” (ce promova un adevărat nazism
tropical), miliŝiile locale „Interahamwe” (renumite pentru cruzimea
lor) şi postul de radio „Kangura” sau „Radio al celor 1000 de coline”
(promotorul politicii etniciste). Acest „sistem operativ” nu aştepta decât
un moment prielnic pentru a trece la aplicarea „soluŝiei finale” etnicilor
tutsi. Mai trebuie spus că, regimul monoetnic hutu s-a bucurat
permanent „de sprijinul necondiŝionat al Franŝei şi Belgiei” 275. În mod
surprinzător pentru acest nivel, factorul subiectiv a jucat un rol
determinant. Astfel, ministrul Cooperării al Franŝei de la începutul
anilor ’90, Bernard Debré (fiul fostului premier gaullist, Michel Debré)
declara: «este greu de judecat politica franceză faŝă de Rwanda. Aceasta
deoarece preşedintele Mitterrand era extrem de ataşat faŝă de generalul
Habyarimana, de familia sa şi de tot ce însemna fostul regim
rwandez»276. La fel, regele Baudouin I nutrea o profundă simpatie faŝă
de Habyarimana care-i „împărtăşea catolicismul său charismatic” 277. O
asemenea stare de lucruri a permis anturajului dictatorului de la Kigali
să declanşeze „al treilea genocid al secolului” 278 (după cele împotriva
armenilor, respectiv evreilor).
Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborârea
avionului prezidenŝial, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30).
Aparatul, un Falcon-50 (oferit şi pilotat de francezi), a fost lovit de
două rachete sol-aer (de provenienŝă rusească) şi s-a prăbuşit, în flăcări,
274
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în
Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 73-74.
275
C. Braeckman, La Belgique..., p. 22.
276
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 101, févr. 2007, p. 49.
277
Vezi Baudouin Ier..., în Le Point, no 980, 29 juin 1991, p. 86.
278
C. Braeckman, La Belgique..., p. 22.
chiar în parcul reşedinŝei şefului statului, nu departe de pista

aeroportului din Kigali. La bordul său se aflau 10 personalităŝi oficiale,
din Rwanda şi Burundi, ce participaseră la Arusha, la un „summit”
regional, consacrat tocmai modului de aplicare a Acordului privind
împărŝirea puterii în Rwanda. Toŝi pasagerii şi-au pierdut viaŝa:
preşedintele Juvénal Habyarimana (57 ani), cumnatul său, sinistrul
colonel Sagatwa, generalul Déogratias Nsabimana, şeful Statului Major
al Armatei, dar şi Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei
luni ca preşedinte al Republicii Burundi, precum şi doi miniştri
burundezi ce-l însoŝeau. Asupra atentatului planează umbre de
mister279; însă, majoritatea surselor atribuie vina extremiştilor hutu din
cercurile puterii. În orele ce au urmat atentatului, s-a declanşat infernul:
o vânătoare, la scară naŝională, a populaŝiei tutsi, motiv pentru care
africaniştii vorbesc de «un genocid planificat»280. „Purificarea etnică”,
desfăşurată timp de trei luni („cel mai rapid genocid din istorie” 281), a
dus la o catastrofă umanitară: au fost masacraŝi între 800.000 şi
1.000.000 de tutsi, cărora li s-au adăugat şi 30.000 de hutu, ce nu
împărtăşeau ideologia genocidului282. Se poate vorbi chiar de „un joc
macabru al cifrelor” 283: în cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000
de crime pe zi; de asemenea, 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu
exterminarea a 90% din populaŝia minoritară 284. Atrocităŝile au fost
stopate de ofensiva forŝelor FPR, conduse de generalul Paul Kagamé
(predecesorul său, generalul Fred Rwigyema fusese ucis în cursul
ofensivei din octombrie 1990, când elementele FPR au ajuns până în
capitală, fiind respinse cu ajutorul a 150 paraşutişti francezi şi 400
paraşutişti belgieni) care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali.
Înaintarea trupelor FPR a generat o altă catastrofă umanitară: 2.000.000
de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se în ŝările vecine, în special
279
Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2204, du 6 au 12 avril 2003, p.
38; Jeune Afrique, no. 2412-2413, du 1er au 14 avril 2007, p. 64.
280
Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 71.
281
Vezi R. Dowden, op.cit., p. 235.
282
Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 56, mai 1994, p. 10-11; idem, nr. 57,
juin 1994, p. 14-15; idem, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 29-31; idem, no. 60, sept.
1994, p. 6-15; Le Point, no. 1126, 16 avril 1994, p. 76-77; vezi şi V. Cruceanu,
Drame…, p. 71-75; Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 196;
Lumea, nr. 8, aug. 2005, p. 10.
283
Cf. Jeune Afrique, no. 1836, du 13 au 19 mars 1996, p. 34.
284
Ibidem.
124 Viorel Cruceanu
Zair. Acest amalgam regional a avut şi un aspect pozitiv: el a generat

naşterea gherilei congoleze, conduse de Laurent-Désiré Kabila care, în
numai şapte luni de zile, l-a alungat de la putere pe mareşalul Mobutu
Sese Seko.
Evenimentele dramatice din Rwanda, din perioada 6 aprilie-4
iulie 1994, au creat o situaŝie atipică: hutu şi-au pierdut poziŝiile în stat,
tutsi din interior au fost reduşi la neant, iar tutsi din exterior au preluat
întreaga putere. Timp de şase ani, omul „forte” al noului regim,
generalul P. Kagamé a stat în umbră (vicepreşedinte al Republicii şi
ministru al apărării). Din anul 2000, el a îmbrăcat costumul civil,
asumându-şi magistratura supremă (desemnat de Parlament la 24
martie; confirmat prin vot popular, în alegerile din 25 august 2003, cu
un scor „sovietic”: 95,05% din voturi; a fost reales, pentru un nou
septenat, la 9 august 2010, cu 93% din sufragii).
Sub conducerea lui Paul Kagamé285, „ŝara celor 1000 de coline” s-a
schimbat radical: „rwandezii muncesc, administraŝia funcŝionează,
statul este respectat iar capitala, Kigali, în plină expansiune urbanistică,
este un oraş sigur”286 (printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult,
Rwanda beneficiază de o „bună guvernare”: „fascinat de modelul
asiatic de dezvoltare”, Kagamé „intenŝionează să transforme ŝara sa,
până în 2020, într-un Singapore african” 287. Riguros, auster, de o
disciplină spartană, tânărul preşedinte rwandez şi-a dobândit reputaŝia
„de Bismarck sau Lee Kwan Yew [cel care a condus cu autoritate
Republica Singapore, ca prim-ministru, timp de 25 de ani: 9 august
1965-28 noiembrie 1990 – nota ns.] al Marilor Lacuri”288. El a impus în
ŝară o atmosferă de „garnizoană”. Aşadar, în Rwanda sunt interzise
„cerşetoria, plimbatul desculŝ, portul hainelor nespălate, fumatul în
locurile publice, şofatul fără centura de siguranŝă, aruncatul deşeurilor
menajere în stradă şi consumul de alcool la locul de muncă” 289. În egală
285
Născut la 23 octombrie 1957. A părăsit ŝara, împreună cu părinŝii săi, la numai doi
ani, în timpul teribilelor evenimente din noiembrie 1959. A făcut şcoala în Uganda, în
limba engleză. S-a dedicat carierei armelor, specializându-se, la sfârşitul anilor ’80, la
Fort Leavenworth (SUA). Din octombrie 1990, după moartea în lupte a lui Fred
Rwigyema, devine lider al FPR.
286
Jeune Afrique L’intelligent, no. 2249, du 15 au 21 févr. 2004, p. 32.
287
Cf. Jeune Afrique, no. 2404, du 4 au 10 févr. 2007, p. 49.
288
Ibidem, p. 53.
289
Idem, no. 2466, du 13 au 19 avril 2008, p. 24.
măsură, preşedintele Kagamé promovează o nouă cultură politică,

fundamentată pe toleranŝă şi armonie interetnică. Încet, dar sigur,
Rwanda se emancipează de ororile trecutului său recent. Astăzi, în „ŝara
celor 1000 de coline” nu mai există twa, hutu sau tutsi; există doar
rwandezi!
În cei 50 de ani de independenŝă, funcŝia prezidenŝială a fost
exercitată de:
Grégoire Kayibanda – 1 iulie 1962-5iulie 1973
gen. Juvénal Habyarimana – 5 iulie 1973-6 aprilie 1994
interimar: Théodore Sindikubwabo – 9 aprilie-4 iulie 1994
pastorul Bizimungu – 19 iulie 1994-23 martie 2000
Paul Kagamé – 24 martie 2000 (ales în 2003 şi reales în 2010).
BURUNDI
Burundi este sora geamănă a Rwandei. În ciuda asemănărilor

izbitoare, „cele două ŝări trăiau cu mentalitatea unei curioase
adversităŝi, moştenite de la înaintaşi, care luptaseră unii împotriva altora
de-a lungul generaŝiilor”290. Rwanda trebuie să fi reprezentat o
ameninŝare serioasă, având în vedere „reputaŝia cruzimii războinicilor
săi”291. De aceea, la burundezi s-a dezvoltat un sentiment al solidarităŝii
mai puternic. Prin urmare, în Burundi, „opoziŝia de rase şi de clase era
mai puŝin tranşantă”292. În plus, colaborarea cu puterea tutelară se
dovedea „normală şi paşnică” 293. Coroborate, aceste realităŝi au făcut ca
istoria decolonizării Burundi să fie „mult mai puŝin sângeroasă” 294,
comparativ cu decolonizarea Rwandei. O altă diferenŝă consta în faptul
că mwami Mwambutsa IV era vizibil înclinat să accepte rolul de
monarh constituŝional, în timp ce partidele politice s-au constituit „mai
degrabă pe baze ideologice decât etnice” 295.
290
291
292
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 463.
293
294
295
Cf. Histoire générale..., tome VIII, p. 148.
126 Viorel Cruceanu
La fel ca în Congo belgian şi Rwanda, partidele burundeze au

apărut târziu (1958-1960). Dar, în pofida perioadei scurte, ele vor
prolifera, numărul lor depăşind cifra douăzeci. Primul partid politic l-a
reprezentat „L’Union pour le Progrès National” (UPRONA), fondat
de un lider tutsi, André Nugu, destinat anonimatului. În funcŝie de
surse, naşterea UPRONA diferă: martie 1957, septembrie 1958 sau
septembrie 1959; certă este o altă dată: 7 ianuarie 1960, când a fost
autorizat de autoritatea tutelară. Partidul avea un program cuprinzător:
autonomie internă (în ianuarie 1960) urmată imediat de independenŝă,
instituŝii democratice, vot universal, dezvoltarea economică a ŝării
precum şi educaŝie şi asistenŝă socială, asigurate de stat 296. În iulie-
septembrie 1959, s-a constituit „L’Union Nationale Africaine du
Ruanda-Urundi” (UNARU), creat de emigranŝii reveniŝi din
Tanganyika (după modelul „Tanganyika African National Union” –
TANU, al lui Julius Nyerere). Condus de Barnabé Ntunguka, vădit şi el
uitării, UNARU se dorea un partid al ambelor teritorii. Numai că, în
realitate, audienŝa sa se reducea doar la perimetrul oraşului Usumbura,
reşedinŝa federaŝiei 297. Apoi, în perioada ianuarie-februarie 1960, s-au
constituit mai multe partide, printre care: Partidul Democrat-Creştin
(PDC), condus de tineri aristocraŝi tutsi, ostili UPRONA, Partidul
Poporului (PP), al elitei hutu, Partidul Democratic-Rural (PDR),
Mişcarea Progresistă din Burundi (MPB) şi Vocea Poporului (VP).
Din multitudinea de partide burundeze, cel mai important s-a
dovedit a fi UPRONA, mai ales după ce leadership-ul său a fost preluat
de prinŝul Louis Rwagasore, fiul mai mare al regelui Mwambutsa IV.
Născut la 10 ianuarie 1952, prinŝul Rwagasore a făcut şcoala primară în
ŝara natală, iar cea secundară la Butare, în Rwanda. Apoi, el a fost
trimis în Belgia, la „Universitatea Teritoriilor de peste mări” din
Anvers. Atras de viaŝa politică, el şi-a întrerupt studiile revenind în
patrie. Tatăl său l-a desemnat şef la Butanyerera, ca o iniŝiere
preliminară, în perspectiva moştenirii tronului. Tânărul prinŝ a refuzat
funcŝia cutumiară, preferând să preia conducerea UPRONA (o
similitudine frapantă cu Seretse Khama, din Botswana). Ca lider de
partid, el a dovedit o „atitudine progresistă”298, devenind un apropiat al
296
Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 346; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 543.
297
298
lui Patrice Lumumba. De altfel, în scurt timp, el va fi considerat un

adevărat «Lumumba burundez»299. Principala sa preocupare o
reprezenta unitatea naŝională. În acest sens, prinŝul credea şi în valoarea
exemplului personal. Prin urmare, în septembrie 1959, s-a căsătorit cu o
femeie de etnie hutu. În egală măsură, prinŝul Rwagasore, conectat la
realităŝile continentului, era preocupat de acordarea independenŝei cât
mai rapid posibil. Independenŝa a reprezentat şi principala temă a
congresului UPRONA, desfăşurat între 14-20 martie 1960. Nemulŝumit
de tergiversările puterii tutelare, prinŝul a cerut la congres declanşarea
unei acŝiuni de nesupunere civilă (conform doctrinei «nonviolenţei»,
sau «rezistenţei pasive» a lui Mahatma Gandhi, promovate de partidele
naŝionale din coloniile engleze vecine). Acŝiunea viza neplata
impozitelor, boicotarea produselor comercializate de belgieni etc.
Trebuie spus că, în momentul în care prinŝul Rwagasore a optat
pentru activismul politic, relaŝiile cu tatăl său, mwami Mwambutsa IV,
au devenit încordate. Ele s-au degradat şi mai mult după congresul
UPRONA. De acest fapt au profitat belgienii care, acuzându-l pe prinŝ
de «cripto-comunism»300, au făcut tot posibilul să-l marginalizeze.
Reforma administrativă, aplicată de belgieni în Rwanda, începând
cu 10 noiembrie 1959, a fost pusă în practică şi în Burundi. Şi aici,
instituŝia tradiŝională a şefilor şi subşefilor a fost înlocuită cu instituŝii
moderne (prefecturi şi comune). Numai că, în Burundi nu exista un
rezident precum Guy Logiest, care să bulverseze întreaga societate. Prin
urmare, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi s-au metamorfozat în
„bourgmesteri” locali. Dar, şi în Burundi, belgienii au încercat o
manipulare: ei au sprijinit, pe faŝă, partidul PDC, în dauna UPRONA.
Deci, tutsi vs tutsi! Prin urmare, în perspectiva alegerilor comunale de
la sfârşitul anului 1960, prinŝul Rwagasore a fost plasat sub
supraveghere la domiciliu. Recluziunea sa a acoperit perioada 27
octombrie-9 decembrie, fiind justificată prin «interesul păstrării ordinii
publice în perioada electorală»301. Astăzi nu există nici o îndoială că
partidul UPRONA „a fost sabotat”302 în timpul consultării electorale,
desfăşurate între 15 noiembrie şi 8 decembrie. Deloc surprinzător că
299
Ibidem, p. 545-546.
300
301
302
128 Viorel Cruceanu
victoria a revenit coaliŝiei partidelor moderate, Frontul Comun, cu

74% din sufragii (PDC – 32%, PDR – 17%, PP – 8% etc.), în timp ce
UPRONA a cules doar 19% din voturi 303. Consecinŝa scrutinului a
reprezentat-o formarea primului guvern burundez. Cabinetul avea cinci
miniştri, furnizaŝi de Front (din care doi, membri PDC). Alegerile
comunale au constituit un prim test, înaintea unei consultări
determinante: alegerile legislative de la 18 septembrie 1961. De această
dată, scrutinul s-a desfăşurat sub control ONU. A fost marea şansă a
UPRONA, ce a obŝinut o victorie zdrobitoare: 80% din voturi.
Cuantificate, cele optzeci de procente însemnau 56 de locuri, din totalul
de 64 ale Parlamentului (coaliŝia Frontului Comun şi-a adjudecat doar
6 mandate)304. Având în vedere programul UPRONA, istoricul
burundez Gabriel Mpozagara consideră că „triumful UPRONA a
însemnat destrămarea nopŝii coloniale” 305.
Conform uzanŝelor constituŝionale, prinŝul Louis Rwagasore a fost
desemnat prim-ministru, la 28 septembrie 1961. El a format un guvern
alcătuit din 15 membri. Personajul secund al cabinetului era un hutu:
Pierre Ngendandumwe, numit viceprim-ministru şi ministru de finanŝe
(departamentul apărării revenea unui belgian). În seara victoriei, prinŝul
Rwagasore a rostit un discurs radio-difuzat remarcabil. Astfel,
reamintind concepŝia sa ce se situa deasupra barierelor etnice, prinŝul
afirma că «victoria electorală de astăzi nu este aceea a unui partid, ci
triumful ordinii, al disciplinei, al păcii, al liniştii publice (...). Este
triumful democraŝiei, aşa cum o înŝelege şi o vrea poporul, şi anume
adevărata dreptate socială, mai curând decât formele exterioare ale unei
democratizări de suprafaŝă»306. În continuare, prinŝul anticipa ceea ce
astăzi numim „buna guvernare”: «cei care deŝin posturi importante, în
mai mare măsură decât cei umili, trebuie să dea exemplu în ceea ce
priveşte voinŝa de bună înŝelegere, de răbdare şi de toleranŝă»307. De
303
304
Ibidem, p. 545; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358; M. Cornevin, op.cit., p. 243; H.
Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; vezi şi Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 6,
sept. 1989, p. 59.
305
G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 25;
vezi E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros,
1984, p. 33.
306
Vezi Gândirea…, p. 72.
307
Ibidem, p. 74.
asemenea, cel pe care belgienii l-au etichetat drept «copilul teribil»308 al

federaŝiei, se adresa în termeni eleganŝi şi puterii tutelare: «Vă cerem să
ne ajutaŝi să abordăm viitorul cu încredere, să continuaŝi să ne ajutaŝi cu
generozitate, să ne sfătuiŝi respectându-ne demnitatea, interesele şi
propria noastră concepŝie asupra interesului naŝional” 309.
Prin aceste cuvinte şi prin cele dintâi abordări ca premier (printre
care adoptarea ortografiei de Burundi, în loc de Urundi), prinŝul
Rwagasore se releva „un lider naŝional incontestabil” 310, cu „o
personalitate excepŝională”311. Numai că, eminentul politician burundez
avea duşmani puternici, care ŝeseau intrigi din umbră. Aşa se face că, pe
13 octombrie 1961, la numai două săptămâni de la instalarea ca şef al
guvernului, Louis Rwagasore a fost asasinat, în restaurantul unui
proprietar grec, situat pe ŝărmul lacului Tanganyika. Asasinul s-a
dovedit a fi tot un grec, Jean Kageorgis, asistat de trei complici
burundezi. Ancheta care a investigat cazul a constatat că atentatul a fost
pus la cale de liderii PDC (doi din cei trei burundezi erau chiar fiii unui
înalt şef tutsi; ei au sfârşit în ştreang, în timp ce grecul Kageorgis a fost
trimis în faŝa plutonului de execuŝie). Numai că, PDC era „copilul
răsfăŝat” al administraŝiei tutelare belgiene. Iată de ce, asasinarea
prinŝului burundez, la numai 30 de ani, ridică suficiente semne de
întrebare312 (mai ales că ea a survenit la doar 10 luni după eliminarea
altui lider incomod pentru belgieni, congolezul Patrice Lumumba). Cu
moartea tânărului prinŝ, dispărea „unul din marii lideri ai Africii” 313 şi,
bineînŝeles, cel mai proeminent om de stat din Burundi. Anihilarea
prinŝului Rwagasore a avut, aşa cum vom vedea mai târziu, consecinŝe
pe termen lung: ea a favorizat „reapariŝia şi chiar exacerbarea urii între
hutu şi tutsi”314.
Imediat după asasinat, regele Mwambutsa IV a desemnat ca prim-
ministru pe André Muhirwa, ginerele său şi fost ministru de interne în
guvernul Rwagasore. Deşi „nu era de valoarea lui Louis Rwagasore”315,
308
Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26.
309
Gândirea…, p. 74.
310
Cf. Asie et Afrique…, p. 59.
311
312
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129, juin 2000, p. 11; vezi şi C. Braeckman, La
Belgique…, p. 23.
313
Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26.
314
Asie et Afrique…, p. 59.
315
130 Viorel Cruceanu
noul premier a continuat politica predecesorului. Astfel, la începutul

lunii decembrie, vicepremierul Pierre Ngendandumwe a participat,
alături de rwandezul Grégoire Kayibanda, la discuŝiile de la Bruxelles
privind viitorul celor două ŝări. Negocierile s-au finalizat cu
„Protocolul de la Bruxelles” (21 decembrie 1961) ce stipula acordarea
autonomiei interne, de la 1 ianuarie 1962. Era ultimul act, înaintea
proclamării independenŝei, la 1 iulie 1962. Cu menŝiunea specială că
Burundi a realizat o decolonizare paşnică, sub forma unei monarhii
constituŝionale, în care mwami Mwambutsa IV era venerat ca
„părintele naŝiunii”316.
*
* *
Răscoala populaŝiei hutu din Rwanda (noiembrie 1959) a afectat

şi Burundi, unde s-au refugiat peste 50.000 de tutsi rwandezi. Dintr-o
dată, liniştea internă era tulburată, cu „efecte negative pentru încrederea
dintre hutu şi tutsi”317. Apoi, asasinarea prinŝului Louis Rwagasore a dat
o nouă lovitură coeziunii etnice din Burundi. Pentru a evita un scenariu
asemănător celui din Rwanda, regele Mwambutsa IV a desemnat, în
primii ani după independenŝă, ca prim-ministru, pe rând, reprezentanŝi
ai celor două etnii principale. Primul politician hutu numit premier a
fost Pierre Ngendandumwe (UPRONA), la 17 iunie 1963. El „era foarte
popular”318 şi preocupat de „grija unităŝii naŝionale” 319. Ngendandumwe
(născut în 1930, cu studii universitare la „Universitatea Lovanium” din
Kinshasa) se dorea un continuator al politicii prinŝului Rwagasore. Prin
urmare, el s-a dovedit un „promotor al unor tendinŝe progresiste”320:
reforme sociale pe plan intern (sub deviza «pâine şi pace») şi stabilirea
de relaŝii diplomatice cu ŝările socialiste (URSS şi R.P. Chineză).
Deschiderea din politica externă (în special apropierea de China) a
reprezentat un excelent pretext pentru mwami să-l demită, la 6 aprilie
1964. A urmat un premier tutsi, după care, pe 7 ianuarie 1965, regele a
făcut din nou apel la competentul Pierre Ngendandumwe. Acesta a
316
Vezi Gândirea…, p. 74.
317
Asie et Afrique…, p. 59.
318
Ibidem.
319
320
Vezi Lumea, nr. 4, 21 ian. 1965, p. 10.
format un guvern alcătuit din 13 membri (7 tutsi şi 6 hutu). Reŝinea

atenŝia secretarul de stat de la ministerul apărării (post deŝinut chiar de
regele Mwambutsa IV): tânărul căpitan tutsi Michel Micombero, de
numai 25 de ani. Din nefericire, după numai câteva zile, premierul
cădea victimă unui complot, orchestrat de extremiştii tutsi. Astfel, în
seara zilei de 15 ianuarie 1965, la orele 20:00, P. Ngendandumwe era
asasinat în faŝa spitalului „Prinŝul Rwagasore” (după o vizită la
maternitate, unde soŝia sa născuse cel de-al treilea copil). Asasinul s-a
dovedit a fi un refugiat tutsi rwandez, angajat la ambasada SUA din
Bujumbura. Au fost efectuate mai multe arestări; totuşi, nu s-a deschis
nici un proces şi cazul a rămas clasat. Aşadar, „în decurs de numai patru
ani, Burundi pierdea pe cei mai reprezentativi oameni de stat, singurii
capabili să promoveze o politică de unitate naŝională, peste barierele
etnice. Ratarea acestei oportunităŝi, alimentată de meschine interese
interne şi externe, a propulsat ŝara într-un infernal cerc al violenŝei”321
pentru mai bine de patru decenii.
Furtuna s-a declanşat asupra Burundi la 19 octombrie 1965 când,
un grup de ofiŝeri hutu a încercat o lovitură de stat. Puciştii au asasinat
500 de oficialităŝi tutsi. Premierul Léopold Biha (tutsi), instalat de
numai 20 de zile, a fost grav rănit (el a necesitat tratament, în Elveŝia,
până în martie 1966). Forŝele loialiste, conduse de căpitanul
Micombero, au reuşit, cu greu, să reprime puciul. A urmat o răzbunare
cruntă: 5.000 de hutu au fost masacraŝi. De asemenea, 80 de persoane
din cadrul elitei hutu, printre care şi ex-premierul Joseph Bamina
(ianuarie-septembrie 1956) au sfârşit executate 322. Evenimentele din
toamna lui 1956 au avut două consecinŝe importante: detronarea
„bătrânului şi uzatului rege Mwambutsa al IV-lea”323, la 8 iulie 1966,
de către propriul fiu, Charles Ndizeye (19 ani), încoronat mwami sub
numele de Ntare V, şi apoi abolirea Monarhiei şi proclamarea
Republicii, la 28 noiembrie 1966, prin lovitura de stat a căpitanului
Michel Micombero324 (avansat colonel, iar mai târziu, general). La doar
26 de ani, Micombero devenea cel mai tânăr preşedinte de republică din
321
V. Cruceanu, Asasinate…, p. 103.
322
Idem, Drame…, p. 74; vezi şi idem, Africa: un continent al…, p. 45.
323
Idem, Un an fierbinte pe “continentul fierbinte”: Africa în 1966, în Dosarele
Istoriei, nr. 7 (119), iul. 2006, p. 36.
324
Vezi Profil, în Lumea, nr. 10, 2 mart. 1967, p. 31; vezi şi
http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero
132 Viorel Cruceanu
lume! Micombero a introdus regimul monopartit (UPRONA a devenit

partid unic), a reluat relaŝiile diplomatice cu R.P. Chineză (întrerupte
după dispariŝia lui P. Ngendandumwe) şi a făcut eforturi în direcŝia
menŝinerii echilibrului etnic. Liniştea precară a fost tulburată la sfârşitul
lui aprilie 1972, de o tentativă de lovitură de stat a elementelor
monarhiste tutsi325. Fostul rege efemer, Ntare V, a fost făcut prizonier şi
ucis cu sânge rece (29 aprilie), în palatul regal de la Gitega. Luptele
pentru putere dintre tutsi au fost speculate de elemente hutu radicale,
venite din Tanzania, care au declanşat o amplă răscoală anti-tutsi.
Represiunea, condusă de însuşi preşedintele Micombero, a fost teribilă:
ea a provocat, în decursul a trei luni, moartea a peste 100.000 de etnici
hutu, alŝi 150.000 refugiindu-se în statele vecine326.
După impresionanta defulare de ură din primăvara lui 1972, a
urmat un deceniu şi jumătate de relativă acalmie. Se părea că, în „micul
paradis”de la Ecuator, convieŝuirea era posibilă. Până în august 1988,
când rebeli hutu ireductibili au ucis între 2.000 şi 3.000 de tutsi, în
comunele Ntega şi Marangara (în nord, în apropierea frontierei cu
Rwanda). Excesele au fost prelungite de două batalioane ale armatei,
trimise să restabilească ordinea, şi care au provocat între 5.000 şi
20.000 de victime hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, în sufletele
burundezilor.
Din 1990, liderul militar tutsi, maiorul Pierre Buyoya, a iniŝiat un
vast program de democratizare. În mod inevitabil, la primele alegeri
libere (după cele din 1965), organizate în iunie 1993, învingătorul nu
putea fi decât un hutu: candidatul „Le Front pour la Démocratie au
Burundi” (FRODEBU), Melchior Ndadaye (care a obŝinut 65% din
voturi, comparativ cu doar 32% pentru Buyoya). Noul ales (instalat la
10 iulie 1993) a precipitat lucrurile, încercând să submineze monopolul
tutsi asupra armatei. Nemulŝumită, minoritatea, deposedată şi de o serie
de privilegii economice, a început să condamne „democraŝia”,
sinonimă, în accepŝiunea sa, cu „etnocraŝia”. Punctul culminant al
contestării a fost atins la 21 octombrie 1993, când ofiŝeri şi subofiŝeri
tutsi au declanşat o lovitură de stat în care, cel dintâi preşedinte hutu
(aflat în funcŝie de doar 100 de zile) a fost asasinat 327. Aceeaşi soartă au
325
Vezi Lumea, nr. 20, 11 mai, 1972, p. 5.
326
Vezi amănunte în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 22; idem, nr. 52, 23 dec. 1976, p.
26-27; Enciclopedia Africii, p. 75.
327
Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 51, déc. 1993, p. 8-11; vezi şi R.
împărtăşit-o preşedintele Adunării Naŝionale, Pontien Karibwami,

vicepreşedintele Adunării, Gilles Bimazubute şi şase miniştri hutu. A
urmat o nouă dezlănŝuire de ură, ce a generat cortegiul său de victime:
50.000 de tutsi şi 50.000 de hutu ucişi (alŝi 700.000 de burundezi s-au
refugiat în ŝările vecine). Mai puŝin cunoscut este faptul că, după
evenimentele de la 21 octombrie, populaŝia hutu din Burundi a fost
manipulată de regimul hutu din Rwanda. Astfel, specialista belgiană în
regiunea „Marilor Lacuri”, Colette Braeckman, scria că „imediat după
ce s-a anunŝat moartea preşedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio
rwandez [„Radio al celor 1.000 de coline” sau „Kangura” – nota ns.] a
chemat ŝăranii [hutu] să intre în acŝiune”328. Mai explicit a fost un alt
belgian, Marcel Niemegeers, care a trăit 40 de ani în Burundi. Fin
cunoscător al realităŝilor locale, el consemna într-o carte consacrată
evenimentelor din octombrie 1993: «Încă din momentul asasinării lui
Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregătit pentru genocid. De
fapt era vorba de o repetiŝie generală a ceea ce avea să se întâmple în
Rwanda, câteva luni mai târziu. Din fericire, armata din Burundi a ştiut
să se interpună şi să împiedice, într-o mare măsură, masacrul
programat, contrar celor întâmplate în Rwanda unde armata era
complice»329. Totuşi, în Burundi, în 1993 s-a declanşat un război civil
mocnit, ce a durat 10 ani, şi a făcut un surplus de 200.000 de victime. În
toată această perioadă, la iniŝiativa fostului preşedinte tanzanian, dr.
Julius Nyerere, toate tendinŝele burundeze au început negocieri pentru
restabilirea păcii. După moartea lui Nyerere (14 octombrie 1999), rolul
de mediator a fost preluat de primul preşedinte de culoare al RSA
(1994-1999), faimosul Nelson Mandela. Măreŝia şi calmul olimpian al
liderului sud-african s-au impus în faŝa ireductibililor rebeli hutu
burundezi. Prin urmare, la 20 septembrie 2000, 19 partide şi grupări
armate burundeze au semnat Acordul de la Arusha, urmat de Acordul
final de la Lusaka, din 11 iulie 2001. Se inaugura o fază de tranziŝie ce
s-a încheiat cu alegerile pluraliste din iunie-iulie 2005 (ce au propulsat
în magistratura supremă un preşedinte hutu, provenit chiar din rândurile
gherilei armate). Cheia de boltă a noului sistem o reprezintă o
complicată alchimie politică ce prevede cote etnice, în toate domeniile:
Dowden, op.cit., p. 224.

328
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 82-83, juillet-août 1996, p. 15.
329
Ibidem.
134 Viorel Cruceanu
în armată – 60% hutu şi 40% tutsi; la fel în administraŝie şi la nivelul

comandamentului operaŝional militar. De asemenea, partidele tutsi
trebuie să aibă 40% cadre hutu, iar cele hutu, 40% cadre tutsi. În sfârşit,
la nivelul Parlamentului, indiferent de coloratura politică, se aplică
acelaşi raport: 60% deputaŝi hutu şi 40% deputaŝi tutsi.
După o decolonizare paşnică, Burundi a cunoscut decenii de
instabilitate, marcate de lovituri de stat militare, incidente inter-etnice şi
războaie civile. Această instabilitate este oglindită şi de lista alungită a
şefilor de stat:
Mwambutsa IV – 1 iulie 1962-8 iulie 1966;
Ntare V – 8 iulie/1 septembrie-28 noiembrie 1966;
gen. Michel Micombero – 28 noiembrie 1966-1 noiembrie 1976;
col. Jean-Baptiste Bagaza – 1 noiembrie 1976-3 septembrie 1987;
maior Pierre Buyoya – 3 septembrie 1987-10 iulie 1993;
Melchior Ndadaye – 10 iulie-21 octombrie 1993;
interimar: François Ngeze – 21-27 octombrie 1993;
interimar: Sylvie Kinigi – 27 octombrie 1993-5 februarie 1994;
Cyprien Ntaryamira – 5 februarie-6 aprilie 1994;
Sylvestre Ntibantunganya – 12 aprilie/1 octombrie 1994-25 iulie
1996;
maior Pierre Buyoya – 25 iulie 1996-30 aprilie 2003;
Domitien Ndayizeye – 30 aprilie 2003-26 august 2005;
Pierre Nkurunziza – 26 august 2005 (reales în 2010)
III-3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole
GUINEEA ECUATORIALĂ
La sfârşitul secolului al XIX-lea, „orgoliosul imperiu” 1 pe întinsul

căruia «soarele nu apunea niciodată» se reducea la câteva „teritorii
reziduale”2. În 1898, Spania a pierdut Cuba, Puerto Rico, Guam şi
Filipine şi era clar că pentru ea „nu se mai pune problema unei redresări
în domeniul colonial”3. Rămâneau, drept consolare, teritoriile din
Africa de Nord şi cele, minuscule, din Golful Guineei. Iată de ce, unele
voci, printre care cea a „tribunului aragonez” 4 Joaquin Costa, reclamau
„o politică africană reală”5. Lucrurile s-au dovedit extrem de
complicate în nordul Africii; în schimb, în Golful Guineei, spaniolii au
asigurat, unicei lor colonii din Africa Neagră, standarde sociale dintre
cele mai ridicate, în special pe plan medical şi în educaŝie. Aşa cum am
văzut în capitolul precedent 6, aceste realizări s-au datorat, în mare
măsură, regimului franchist. Or, regimul instituit de Franco era
considerat un „supravieŝuitor al fascismului” 7. El Caudillo a probat
inteligenŝă politică şi, încă din timpul războiului, prin „oferta sa de
reconciliere occidentală” 8, a ştiut să se facă util SUA. După marea
conflagraŝie, în condiŝiile Războiului Rece, Spania lui Franco a devenit
indispensabilă sistemului de securitate occidental. Aşa se face că, ea a
beneficiat de „Planul Marshall” (cu o serie de restricŝii), a fost admisă
în NATO (chiar ca membru fondator) şi, suprema consacrare, a fost
primită în ONU, la 14 decembrie 1955. Organizaŝia mondială a jucat,
prin „Comitetul decolonizării”, un rol determinant în raporturile dintre
Spania şi colonia sa din Golful Guineei. Astfel, Comitetul a făcut
1
M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette
2
Ibidem.
3
P. Vilar, Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006, p. 85.
4
Ibidem, p. 79.
5
Ibidem, p. 85.
6
Vezi Capitolul al II-lea, p. 50.
7
P. Vilar, op.cit., p. 140.
8
Ibidem, p. 139.
136 Viorel Cruceanu
permanent presiuni asupra Madridului să dovedească „bunăvoinŝă” în

ce priveşte emanciparea Guineei spaniole; în schimb, Comitetul a fost
de partea Spaniei, „în litigiul ei cu Anglia, cu privire la Gibraltar” 9.
Antrenată în acest subtil joc diplomatic, Spania franchistă s-a angajat
într-o „politică de decolonizare relativ liberală” 10 în posesiunea din
zona ecuatorială a Africii.
Începuturile mişcării naŝionale ecuato-guineeze se leagă de
apariŝia organizaŝiei „Idea Popular de la Guinea Ecuatorial” (IPGE).
Ea a fost fondată, în 1947, de un grup restrâns de intelectuali printre
care Enrique Nvo Ndongo, Acacio Mane Ela şi Lorenzo Ochaga.
Organizaŝia a activat „ani îndelungaŝi” în „adâncă ilegalitate” 11, fiind
recunoscută ca partid politic abia la 30 septembrie 1959. În 1950, la trei
ani de la crearea IPGE, s-a constituit „Movimiento National de
Liberatión de la Guinea Ecuatorial” (MONALIGE), sub conducerea
lui Anastasio Ndong Miyone. Mişcarea, devenită partid politic în 1962,
avea un obiectiv foarte clar: obŝinerea, cât mai rapid posibil, a
independenŝei. Militantismul imprimat de Ndong irita pe spanioli.
Urmărit de autorităŝi, Anastasio Ndong a părăsit clandestin ŝara, în 1951
(urmând un exil de 15 ani, în SUA). El şi-a luat însă revanşa, la New
York, unde s-a adresat Adunării Generale a ONU. În consecinŝă, forul
mondial a cerut, pentru prima oară în toamna lui 1956, acordarea
independenŝei posesiunilor spaniole din Golful Guineei. Luate prin
surprindere, autorităŝile spaniole „au răspuns prin teroare” 12: au avut loc
sute de arestări, iar în 1958 s-au produs „episoadele cele mai
sângeroase”13, prin asasinarea liderilor IPGE, Enrique Nvo şi A. Mane
Ela. Mai mult, pentru a controla curentul naŝionalist, spaniolii au
încurajat crearea, în octombrie 1959, a unui partid local după imaginea
Falangei spaniole. Este vorba de „Movimiento por la Unidad National
de Guinea Ecuatorial” (MUNGE), condusă de Bonifacio Ondó Edu,
„un apropiat mediilor catolice şi conservatoare spaniole” 14. Pe bună
dreptate s-a apreciat că MUNGE era adepta „ideologiei franchiste, într-o
9
Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1968, p. 20.
10
Idem, nr. 12., 13 mart. 1969, p. 3.
11
Idem, nr. 50, 7 dec. 1967, p. 30.
12
Ibidem.
13
Cf. Jeune Afrique, no. 1084, 14 oct. 1981, p. 104.
14
Ibidem.
versiune adaptată Guineei Ecuatoriale” 15.

Represiunea spaniolă a produs o impresie penibilă pe coridoarele
de la sediul ONU din New York. Conştient de acest fapt, ministrul
spaniol de externe, Fernando Maria de Castiella, a inaugurat acel deal
liberal, invocat mai sus. Un prim pas l-a reprezentat schimbarea
structurii administrative: statutul de colonie a fost abolit, la 30 iulie
1959, şi înlocuit de o formulă mai suplă, „Provinciile spaniole Fernando
Póo şi Río Muni”. Această schimbare este considerată de africanişti
drept punctul de plecare în decolonizarea teritoriului 16. Marea noutate o
reprezenta faptul că locuitorii „provinciei de peste mări” primeau
cetăŝenia spaniolă şi dreptul de reprezentare în Cortesuri. În consecinŝă,
la şedinŝa legislativului spaniol din 19 decembrie 1960, s-a înregistrat o
premieră: participarea a 3 colonişti, ca delegaŝi ai celor 8.000 de
europeni, şi a 3 africani, ca reprezentanŝi ai celor 246.000 de autohtoni.
Anul 1963 a adus însemnate progrese. La 10 august, au început
dezbaterile în Cortesuri privind etapele următoare de parcurs. Discuŝiile
s-au încheiat pe 29 noiembrie cu elaborarea Legii de bază, ce prevedea
autonomia provinciei africane la 1 ianuarie 1964. De semnalat că la
prezentarea conŝinutului documentului a participat şi împăratul Etiopiei,
Hailé Sélassié I (ce s-a oprit la Madrid, la întoarcerea de la funeraliile
preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat pe 22 noiembrie, la
Dallas; el va reveni în Spania, pentru o vizită oficială, în aprilie 1971).
„Legea de bază” a fost supusă unui referendum (15 decembrie
1963). Pe listele electorale erau înscrise 126.378 de persoane; dintre
acestea, au votat 94.817. Din totalul voturilor exprimate, 59.280 au fost
voturi favorabile (două treimi din participanŝi) şi 35.537, voturi
împotrivă (o treime din sufragii) 17. Validată de electorat, „Legea de
bază” devenea prima constituŝie a teritoriului. Ea prevedea că puterea
legislativă aparŝine unei Adunări Generale, cu sediul la Bata (în Río
Muni). Documentul mai stipula câte un Consiliu Provincial pentru
fiecare entitate teritorială (Río Muni, respectiv Fernando Póo). În
schimb, puterea executivă era încredinŝată unui Consiliu de Guvernare,
alcătuit din 8 miniştri (câte 4 pentru fiecare provincie) desemnaŝi de
15
Vezi http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu
16
tome II, Paris, PUF, 1971, p. 534.
17
Vezi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol.
4, p. 405.
138 Viorel Cruceanu
Adunarea Generală. Conducător al acestui guvern local a fost numit

liderul MUNGE, Bonifacio Ondó Edu. Se afirmă că Ondó Edu şi-a
datorat ascensiunea amiralului Luis Carrero Blanco, vicepreşedintele
guvernului spaniol. Iată de ce, moderatul politician african era privit
drept un „agent fidel al Spaniei” 18. Totuşi, adepŝii săi consideră că, în
cei patru ani de preşedinŝie ai guvernului autonom, el a lăsat „o imagine
pozitivă în amintirile ecuato-guineezilor”19. Să mai spunem că, mai
presus de aceste instituŝii, se afla guvernatorul-general spaniol, înlocuit
apoi de un comisar-general, în competenŝa căruia se aflau probleme
fundamentale precum apărarea, afacerile externe şi finanŝele.
Impunerea lui Ondó Edu a reprezentat victoria „durilor” din jurul
lui Carrero Blanco (cel mai apropiat colaborator al lui Franco), în dauna
politicii „excesiv de liberale”20 a ministrului Castiella. Aşa se face că, în
provinciile africane din Golful Guineei, situaŝia semăna din nou cu
atmosfera tensionată din perioada 1956-1959. Pe acest fond, s-a
implicat iarăşi ONU. La 16 decembrie 1965, Consiliul de Tutelă al
ONU a adoptat o rezoluŝie (85 de voturi pentru şi 9 abŝineri) prin care
se reconfirma „dreptul inalienabil la independenŝă” 21 al „Provinciilor
spaniole Fernando Póo şi Río Muni”. De asemenea, rezoluŝia cerea
organizarea unor alegeri credibile, prin vot universal, sub
supravegherea ONU. Această declaraŝie a fost urmată de o deplasare în
teritoriu, în august 1966, a unei delegaŝii speciale a Comitetului de
decolonizare al ONU. Reprezentanŝii forului mondial au desfăşurat o
activitate laborioasă, consultând toate părŝile implicate: comisarul-
general spaniol, membrii „guvernului autonom” şi pe liderii celor trei
principale partide politice (inclusiv pe Anastasio Ndong, revenit cu
acest prilej din exil). Delegaŝia ONU a întocmit un studiu amănunŝit, ce
constata că: regimul de autonomie nu mai este satisfăcător, partidele
politice sunt persecutate, se practică discriminarea faŝă de africani şi că
majoritatea populaŝiei este favorabilă independenŝei imediate şi păstrării
unităŝii teritoriului22. Aspectul privind unitatea teritorială merită
detaliat. Astfel, majoritatea populaŝiei provenea din etnia fang (85%),
prezentă în Río Muni. Pe insule, predominau minoritarii bubi (15% din
18
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu.
19
Ibidem.
20
Cf. Lumea, nr. 12/1969, p. 3.
21
22
Ibidem, p. 412.
populaŝie). Încurajaŝi de spanioli, care cochetau cu ideea separării

Fernando Póo de Río Muni, liderii bubi se situau pe poziŝii separatiste
(ei au creat chiar un partid, „Unión Bubi” – UB, condus de Edmundo
Bosio Bioko). În plus, se manifestau şi ingerinŝe externe: Nigeria
râvnea la Fernando Póo, în timp ce Río Muni era aproape strivită între
vecinii săi, Camerun şi Gabon, ce urmăreau scopuri anexioniste.
Asemenea tendinŝe pernicioase, interne şi externe, au fost combătute
categoric de IPGE şi MONALIGE. Studiul „Comitetului de
decolonizare” s-a dovedit stimulativ pentru cele două autentice forŝe
naŝionale. Dovadă a seriozităŝii travaliului depus, studiul era însoŝit de
un „caiet de recomandări”, pe adresa Spaniei. Acestea vizau:
organizarea unei conferinŝe constituŝionale cu participarea forŝelor
politice locale, restabilirea libertăŝilor democratice, introducerea votului
universal şi acordarea independenŝei până la data de 15 iulie 1968.
Încă din epocă s-a sesizat că independenŝa fostei Guineea spaniole
era „impusă în mod imperativ de contextul african [subl.ns.] şi,
concomitent, de Comitetul de decolonizare al ONU” 23. Aşa cum
subliniam anterior, Comitetul era critic faŝă de Spania în Africa, dar
sprijinea tezele spaniole în contenciosul Gibraltarului24. Iată de ce,
regimul de la Madrid a decis să dea curs recomandărilor ONU. Prin
urmare, de la 15 septembrie 1967, în capitala spaniolă s-au desfăşurat
lucrările unei prime Conferinŝe constituŝionale. În urma discuŝiilor s-a
ajuns la un numitor comun: acordarea independenŝei la 15 iulie 1968.
Apoi, la 17 aprilie 1968, s-a convocat o a doua Conferinŝă al cărei scop
îl reprezenta elaborarea unei noi Constituŝii. Negocierile s-au prelungit
până pe 22 iunie, fiind necesare „nu mai puŝin de 30 de şedinŝe plenare
şi 75 de şedinŝe pe comisii”25. La sfârşitul său, Conferinŝa a jalonat
etapele procesului de emancipare: convocarea unui referendum privind
noua Constituŝie la 11 august, organizarea de alegeri prezidenŝiale şi
legislative la 23 septembrie, respectiv proclamarea independenŝei la 12
octombrie 1968 (dată aleasă simbolic deoarece ea reprezintă „Ziua
Hispanităŝii”, fiind celebrată ca „sărbătoare comună a naŝiunilor de
limbă spaniolă”26).
23
Vezi Lumea, nr. 38/1968, p. 20.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
140 Viorel Cruceanu
Referendumul s-a desfăşurat la data prevăzută. Participarea la vot

a fost masivă: 93,7% din electorat. Noua lege fundamentală (ce instituia
o republică prezidenŝială) a întrunit 74.458 din sufragii (un coeficient de
63,1%), comparativ cu 41.197 voturi ostile (35%) 27. Au urmat, apoi,
alegerile prezidenŝiale din 23 septembrie 1968. Pentru magistratura
supremă s-au prezentat patru candidaŝi: Bonifacio Ondó Edu, şeful
guvernului autonom, Anastasio Ndong Miyone, considerat marele
favorit, Edmundo Bosio Bioko, cu şanse minime dar care dorea să arate
că separatismul bubi era de domeniul trecutului, şi Francisco Macías
Nguema, fost vicepreşedinte al MUNGE, „un obscur funcŝionar devenit
primar al micii comune Mongomo şi care a început să se impună
afişând un oarecare naŝionalism antispaniol” 28. Alegerile s-au încheiat
cu o mare surpriză: pe primul loc s-a clasat Macías Nguema, cu 36.716
voturi, urmat de Ondó Edu, cu 31.914 voturi 29. O altă surpriză a
reprezentat-o eliminarea lui Anastasio Ndong, plasat pe a treia poziŝie.
În aceste condiŝii, la 30 septembrie, s-a organizat un al doilea tur de
scrutin, ce opunea pe primii doi clasaŝi. Premierul Ondó Edu s-a
comportat cu aroganŝă: el a refuzat dialogul cu A. Ndong, fiind sigur de
reuşita finală, graŝie funcŝiei deŝinute şi sprijinului Spaniei. Numai că,
pentru Ndong, el era „omul spaniolilor”30. De aceea, liderul
MONALIGE, împreună cu Bosio Bioko (şeful UB, clasat al patrulea),
s-a aliat cu Macías, ce l-a surprins prin „naŝionalismul său
intransigent”31, manifestat în timpul Conferinŝei constituŝionale de la
Madrid. Al doilea tur al alegerilor prezidenŝiale a asigurat o victorie
confortabilă lui Macías Nguema, la o diferenŝă de 27.000 de voturi 32.
Rezultat al aranjamentelor pre-electorale, E. Bosio Bioko a fost numit
vicepreşedinte (în deplin acord cu litera Constituŝiei ce stipula că dacă
preşedintele este fang, atunci vicepreşedintele trebuie să fie bubi), iar
A. Ndong desemnat ministru de externe.
Astfel, la 12 octombrie 1968, Guineea Ecuatorială devenea cel de-
al 41 stat independent african, a 21-a republică a familiei popoarelor
hispanice şi al 126-lea membru al ONU. La festivităŝile de la Bata,
27
E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414; vezi şi H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534.
28
Vezi Jeune Afrique, no. 1048/1981, p. 104.
29
Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414.
30
31
Ibidem.
32
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 30.
regimul franchist a fost reprezentat de un membru al facŝiunii „durilor”,

Manuel Fraga Iribarne, ministrul informaŝiilor şi turismului. Cu acest
prilej, preşedintele Macías afirma că „guvernul său va promova o
politică de pace, de participare activă la problemele africane, de întărire
a unităŝii naŝionale şi a independenŝei economice a ŝării” 33.
*
* *
Un destin ingrat a vrut ca Guineea Ecuatorială, o ŝară veselă şi

liniştită, înzestrată cu „plantaŝii prospere şi bogate” 34, să-şi aleagă un
preşedinte „puŝin cultivat şi tradiŝionalist” 35. A devenit un adevăr
axiomatic faptul că, politicienii cu o educaŝie precară, se cufundă rapid
în „beŝia” puterii. Ecuato-guineezul Francisco Macías Nguema Biyogo
reprezintă chiar un concludent „studiu de caz”. El a condus ŝara, ca un
tiran absolut, timp de 11 ani. Suficient pentru ca, Macías să transforme
„micul paradis” tropical într-un „veritabil «Dachau» african” 36;
suficient şi pentru ca „obscurul funcŝionar” din Mongomo să se
metamorfozeze în „cel mai obtuz şi cel mai sângeros dintre dictatorii pe
care i-a cunoscut Africa vreodată” 37.
„Delirul” puterii personale are şi un punct de plecare: presupusa
tentativă de lovitură de stat, din 5 martie 1969, iniŝiată de ministrul de
externe, Anastasio Ndong Miyone. Se pare că, rafinatul şi cultul Ndong
„urmărea înlăturarea preşedintelui, considerat prea favorabil regimurilor
«revoluŝionare» din Africa” 38. Asupra acestui moment persistă, şi în
prezent, dubiile. Pentru unii, complotul a fost, în mare parte, montat de
Macías39, pentru a-l înlătura pe incomodul Ndong; pentru alŝii,
complotul a fost cât se poate de real, eşuat printr-un hazard al sorŝii40.
Nefericitul Ndong a fost arestat, torturat şi ucis. O lună mai târziu, o
33
34
Jeune Afrique, no. 974, 5 sept. 1979, p. 17.
35
Idem, no. 1084/1981, p. 104.
36
http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macías_Nguema
37
Cf. Jeune Afrique, no. 1866, du 9 au 15 oct. 1996, p. 62.
38
Lumea, nr. 12/1969, p. 3.
39
Vezi R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14
mars 1980, p. 29.
40
Vezi amănunte în Jeune Afrique, no 1084/1981, p. 104.
142 Viorel Cruceanu
moarte atroce i-a fost rezervată şi lui Bonifacio Ondó Edu. Şi aici,
sursele sunt divergente: fie a fost „ucis cu lovituri de bâtă” 41, fie „a fost
strangulat în celulă”42. După anihilarea potenŝialilor adversari interni,
Macías s-a întors şi împotriva fostei metropole, obŝinând retragerea
celor 12.000 de militari spanioli (până pe 28 martie, din Río Muni,
respectiv pe 5 aprilie, din Fernando Póo). Apoi, pentru a-l sfida pe
Franco43, animat de un anticomunism visceral, Macías a rupt legăturile
diplomatice cu Spania (1973), stabilind relaŝii privilegiate cu ŝările
socialiste din Europa de Est şi Asia.
Ŝările socialiste i-au oferit un excelent model de exercitare al
puterii. Astfel, preşedintele ecuato-guineez devine o variantă
caricaturală de „El Lider Maximo”, cumulând toate funcŝiile
importante: prim-ministru, ministru de externe, ministru al apărării etc.
„Iluminarea” sa ideologică, ce se dorea de sorginte marxist-leninistă, s-a
obiectivat în crearea unui partid unic (1970), pretenŝios intitulat „Partido
Unico National de Trabajadores” (PUNT). Pe urmă, printr-un decret
special, la 14 iulie 1972, Macías şi-a asumat magistratura supremă pe
viaŝă. Destinaŝiile externe ale lui Macías au fost limitate: ŝările vecine,
Cuba (unde a primit cadou, de la Fidel Castro, o armă performantă) şi
statele socialiste din Asia (R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană şi R.S.
Vietnam). În Asia, la fel ca şi alŝi dictatori africani, Macías s-a lăsat
sedus de „revoluŝia culturală” a lui Mao Zedong şi de „cultul
personalităŝii” al lui Kim Ir Sen. Modelul oferit de chinezi s-a regăsit
într-o variantă locală de africanizare: capitala Santa Isabel (aflată pe
insula Fernando Póo) şi-a schimbat numele în Malabo, teritoriul Río
Muni, în Mbini, în timp ce insula Fernando Póo devenea insula...
Macías Nguema. La rândul său, modelul nord-coreean s-a concretizat
într-un grotesc cult al personalităŝii, modulat pe 44 de titluri printre
care: „Liderul de oţel”, „Părintele libertăţii”, „Protectorul culturii”,
„Tigrul”, „Omul-leopard” sau „Unicul miracol produs de Guineea
Ecuatorială”44. „Atins probabil de schizofrenie” 45, liderul de la Malabo
se credea un lider mesianic; dovadă, transformarea numelui Macías, în
41
R. Holeindre, op.cit., p. 29.
42
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu.
43
Cf. R. Holeindre, op.cit., p. 29.
44
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, no.
11 (63), nov. 2001, p. 55-56.
45
Vezi L’Express, no. 1466, 18 août 1979, p. 48.
Masie...!
Izolarea de Occident a dus la ruinarea ŝării. Măsura eşecului
economic s-a reflectat în prăbuşirea producŝiei de cacao, produs
emblematic pentru Guineea Ecuatorială. Astfel, cantitatea de cacao a
scăzut de la 45.000 t, în 1968 (dintre care 40.000 t de cacao-extra), la
8.000 t (în 1978) şi chiar 4.000 t (în 1979) 46. Faptul s-a datorat, în mare
măsură, unei măsuri xenofobe luate în 1975: expulzarea celor 40.000
lucrători din Nigeria, angajaŝi pe plantaŝiile de cacao. Lipsa forŝei de
muncă a dus, practic, la instituirea muncii forŝate: „toŝi funcŝionarii şi
întreaga populaŝie activă trebuiau să consacre, o zi din două, muncii de
pe plantaŝiile statului (în realitate confiscate de Macías), fără nici un
salariu”47. În aceste condiŝii, o soartă identică a avut şi producŝia de
cafea şi cea de ulei de palmier. Simptom al unui dezastru programat,
starea de abandon lua amploare: „în zece ani, suprafaŝa cultivată s-a
diminuat cu 60%”48. Nimic de mirare că, într-un cadru natural mirific,
s-a instalat penuria de lapte, pâine, peşte (pescuitul fiind una din
activităŝile de bază), zahăr, săpun, medicamente etc. Pe bună dreptate s-a
spus că, „încet dar sigur, ŝara a regresat cu un secol” 49.
Sub „domnia” lui Macías, Guineea Ecuatorială a trăit în plină
„eră” suprarealistă. Aici, „toate resursele financiare erau la dispoziŝia
exclusivă a şefului statului”50. S-a ajuns până acolo încât „moneda
locală [ekuele], tezaurizată de dictator, să dispară din circulaŝie” 51.
Ulterior, el avea să se disculpe dând un răspuns liric: «toŝi ştiu că eu
sunt şeful tribului (...). Eu sunt regele poporului meu; totul îmi
aparŝine»52. De o suspiciune maladivă, Macías şi-a transformat
reşedinŝele în adevărate bunkere53. La Malabo, a evacuat o treime din
oraş, din zona palatului prezidenŝial, înconjurând perimetrul cu un zid
(un veritabil „zid al Berlinului”, în plină zonă ecuatorială); asemenea
„zone interzise” a mai creat la Bata, Mongomo şi Nzang Ayong, satul
natal, transformat în reşedinŝă oficială în 1978. La rândul ei, populaŝia
46
47
48
Cf. L’Express, no. 1466/1979, p. 48.
49
Ibidem; vezi şi R. Holeindre, op.cit., p. 32.
50
51
L’Express, no. 1466/1979, p. 48.
52
Vezi ultimul interviu al lui Macías, în Jeune Afrique, no. 979, 10 oct. 1979, p. 25.
53
Vezi amănunte în idem, no. 1084/1981, p. 104.
144 Viorel Cruceanu
era înfricoşată de Macías. Toŝi guineezii au fost cantonaŝi în sate, pe

care nu le puteau părăsi fără autorizaŝie specială. Manifestările de
nemulŝumire erau crunt reprimate, una din pedepsele aplicate fiind
crucificarea. Singura instituŝie ce mai funcŝiona o reprezenta aparatul
represiv. Organizat şi echipat de sovietici, acesta era încadrat de
„consilieri” cubanezi, est-germani şi... români54! Represiunea a fost
teribilă. Ea a lovit toate categoriile: preoŝi, ŝărani, pescari, funcŝionari,
militari. Numărul victimelor regimului Macías se ridică la cifre
cuprinse între 50.000 şi 90.000 de morŝi. De asemenea, alŝi 150.000 de
ecuato-guineezi, adică 1/3 din populaŝie, s-au salvat luând calea
exilului: 60.000 în Gabon, între 30.000 şi 40.000 în Camerun, 10.000
până la 15.000 în Nigeria şi 15.000 în Europa, majoritatea lor în
Spania55. Cifre înfiorătoare, ce-l transformă pe Macías într-un adevărat
«Caligula african»56.
Macías manifesta neîncredere şi faŝă de propriul anturaj. Iată de
ce, încă din 1976 nu mai organizase nici o şedinŝă de guvern. Periodic,
însă, convoca în „fortăreŝele” sale, câte un membru al guvernului; cei
apelaŝi nu se mai întorceau niciodată... În iulie 1979, o asemenea
audienŝă îi fusese fixată şi ministrului adjunct al apărării, locotenent-
colonelul Teodoro Obiang Nguema Mbazogo (născut la 5 iunie 1942;
nepot al dictatorului). Ştiind ce-l aşteaptă, acesta şi-a contactat colegii
de promoŝie de la Şcoala militară din Saragossa (1963-1965). Era vorba
de 10 tineri ofiŝeri, printre care căpitanii Salvador Ela Nseng şi Eulogio
Oyo Riqueza, şi locotenentul de vas Florencio Maye Ela. Împreună, au
trecut la acŝiune şi, în zorii zilei de 3 august 1979, au declanşat lovitura
de stat militară. Macías a părăsit precipitat Bata (unde se purtau grele
lupte între complotişti şi loialişti, soldate cu sute de victime de ambele
părŝi)57, plănuind să reziste la Nzang Ayong. După zece zile de urmărire
prin junglă a fost prins şi arestat.
Capturarea lui Macías a marcat sfârşitul coşmarului Guineei
Ecuatoriale. Consiliul Militar Suprem (CMS), noua instanŝă
diriguitoare, aflat sub conducerea lui Obiang Nguema, a decis judecarea
54
R. Holeindre, op.cit., p. 32; vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 19.
55
Vezi R. Holeindre, op.cit., p. 29; Jeune Afrique, no. 1866/1996, p. 63; L’Express,
no. 1466/1979, p. 48; L’Humanité, 14 août 1979, p. 5.
56
57
Vezi filmul evenimentelor în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 16-19; vezi şi R.
Holeindre, op.cit., p. 44.
sinistrului tiran. Procesul lui Macías a reprezentat un fapt inedit în

Africa: pentru prima dată un lider politic era tradus în justiŝie,
consecinŝă a faptelor sale. Completul de judecată a reŝinut trei capete de
acuzare: genocid, deturnare de fonduri şi trădare (pentru că a cerut
ajutorul instructorilor cubanezi şi sovietici, în încercarea de a reprima
puciul). Procesul, desfăşurat public, a durat o săptămână. Macías s-a
apărat cu înverşunare; el a oferit imaginea „unui om sigur de sine şi în
deplinătatea facultăŝilor mintale” 58. Găsit vinovat (500 de crime i-au
fost imputate direct), Macías a fost condamnat la moarte, împreună cu
şase dintre miniştrii săi. La 29 septembrie 1979, sentinŝele au fost
executate. Plutonul de execuŝie era alcătuit numai din soldaŝi marocani
(trimişi în sprijinul noului regim), localnicii aflându-se sub imperiul
superstiŝiei: ei considerau pe „tigrul” Macías invulnerabil (tigrul era
totemul lui Macías; de aici puterile magice atribuite de „supuşii” săi) şi
se temeau de posibila reîntoarcere, pentru a-şi răzbuna moartea...
La un an după evenimente, colonelul (devenit ulterior general)
Teodoro Obiang Nguema Mbazogo explica motivele schimbării istorice
din Guineea Ecuatorială: «Ŝara petrecuse unsprezece ani sub un regim
dictatorial şi îndurase cele mai mari ofense cunoscute vreodată de un
stat din Africa centrală. Am fost şi noi, militarii, socotiŝi ca părtaşi la
înfăptuirea tuturor acestor distrugeri ale regimului (...). Schimbarea nu
se datoreşte ambiŝiei. Noi nu urmărim puterea. Noi dorim să ne asumăm
conducerea statului pentru a ne salva poporul şi a-i reda libertăŝile
democratice...”59.
*
* *
Cuvintele de mai sus s-au dovedit simple „gânduri pioase”.

Dovedind răbdare, abilitate şi inteligenŝă politică, Obiang Nguema a
ştiut să-şi consolideze şi să păstreze puterea. Pentru el şi familia sa:
posturile cheie sunt ocupate de fraŝi, veri, cumnaŝi şi fii. De altfel, fiul
cel mare, Teodorino, este considerat drept potenŝial... succesor! În cele
peste trei decenii de comandă, Obiang a parcurs mai multe etape ale
58
59
Cf. idem, în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică,
1982, p. 205.
146 Viorel Cruceanu
puterii: regimul militar (1979-1982), regimul partidului unic (1982-

1992) şi regimul pluralist (din 1992; în realitate o democraŝie limitată şi
strict controlată). Generalul ecuato-guineez are un temperament
autoritar. Perpetuând unele practici ale vechiului regim, el şi-a creat o
imagine preponderent negativă, în special în presa anglo-saxonă. Astfel,
un ziar englez îl plasa, la loc de frunte, în topul „celor mai fioroşi
dictatori ai momentului” 60. Recent, revista Newsweek se indigna că
„dintr-un autocrat sângeros, [Obiang] a devenit un aliat şi prieten al
Statelor Unite”61. În acest sens, în timpul administraŝiei Bush jr.,
secretarul Departamentului de Stat, Condoleezza Rice, afirma că liderul
de la Malabo este un «bun prieten»62. Realist, el explica poziŝia SUA
într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique: «guvernul american nu
poate fi insensibil la argumentele şi interesele societăŝilor petroliere
americane, ale căror investiŝii în Guineea Ecuatorială depăşesc 5
miliarde de dolari. În SUA, cum se ştie, economia precede
diplomaŝia»63.
Până în 1992, Guineea Ecuatorială a continuat să fie «cenuşăreasa
Africii centrale»64. Situaŝia s-a schimbat din 1992, odată cu începerea
exploatării petrolului din largul Golfului Guineei. Rezervele sunt atât de
însemnate, încât comparaŝiile abundă: «emirat african», «Qatar african»
sau «Kuweit ecuatorial». S-a produs un adevărat «miracol economic»65,
ce a permis transformarea Guineei Ecuatoriale, în cea mai bogată ŝară a
Africii centrale şi „una dintre cele mai bogate de pe continent” 66. În anii
care au urmat, ŝara a cunoscut o creştere economică exprimată în două
cifre, ajungându-se chiar la „cifra record de 30%” 67. Într-un material
publicitar, destinat presei panafricane, se spunea: „eliberatorii ŝării sunt
pe punctul de a transforma o ŝară extrem de săracă în una emergentă. O
reuşită pe care poporul ecuato-guineez o datorează preşedintelui
60
Cf. Ziua, 28 aug. 2004, p. 16.
61
Vezi Adevărul, 29 iun. 2010, p. 18.
62
Vezi interviul cu Obiang Nguema, în Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006,
p. 54.
63
Ibidem.
64
Idem, no. 1866/1996, p. 63.
65
Idem, no. 2483-2484, du 10 au 23 août 2008, p. 123.
66
Ibidem; vezi şi amplul „Le Plus de Jeune Afrique”, consacrat Guineei
Ecuatoriale, în idem, no. 2630, du 5 au 11 juin 2011, p. 59-92.
67
Idem, no. 2387/2006, p. 56.
Teodoro Obiang Nguema Mbazogo, care a ştiut să reconcilieze oamenii,

să democratizeze progresiv instituŝiile şi să aşeze ŝara pe calea
dezvoltării, datorită boom-ului petrolier”68. Pe bună dreptate, un
diplomat în post la Malabo afirma că, „ecuato-guineezii au realizat, în
zece ani, cât au reuşit alte state în patruzeci de ani» 69. În cele două
decenii scurse de la descoperirea „manei petroliere”, Guineea
Ecuatorială a dobândit o faŝă nouă: un port ultramodern la Malabo,
cartierul de afaceri, „futurist”, intitulat „Malabo II”, modernizarea
portului şi aeroportului din Bata, dublarea reŝelei rutiere, edificii
publice (şcoli, spitale), hoteluri moderne şi noi unităŝi administrative
etc.70. În perspectiva găzduirii celui de-al 17-lea „summit” al Uniunii
Africane (30 iunie-1 iulie 2011), în apropiere de Malabo a fost ridicat,
„în mijlocul pădurii luxuriante” 71, un cochet cartier rezidenŝial, Sipopo,
considerat drept «oraşul Uniunii Africane» 72. De asemenea, probând o
veritabilă etică a responsabilităţii, preşedintele Obiang Nguema a
lansat o strategie de perspectivă, intitulată «Horizonte 2020». Ea
reprezintă o „ambiŝioasă politică de mari lucrări publice” 73, ce vor
culmina cu edificarea unei noi capitale, la Oyala, „în inima [provinciei]
Río Muni”74. Nu este de mirare că, în prezent, «cenuşăreasa» de
altădată „are venitul pe cap de locuitor cel mai ridicat de pe continent:
17.000 de dolari”75. Există însă o problemă: gestiunea imenselor
fonduri provenite din petrol. Se spune că administrarea lor «este mai
bună decât în alte ŝări ale Africii centrale [aluzie la Gabon şi Ciad –
nota ns.]»76. Totuşi, „indicele dezvoltării umane” rămâne în continuare,
extrem de scăzut: 77% dintre ecuato-guineezi beneficiază de mai puŝin
de 1 dolar pe zi şi, prin urmare, pentru ei „miracolul petrolier este, în
continuare, un miraj”77. Aceasta în timp ce, averea familiei
68
Vezi „la Lettre de la Guinée Equatoriale”, în Jeune Afrique L’intelligent, no.
2326, du 7 au 13 août 2005, Message, p. 1.
69
Cf. Jeune Afrique, no. 2483-2484/2008, p. 124.
70
Vezi amănunte în Ibidem, p. 124-125; vezi şi idem, no. 2398-2399, du 24 déc.
2006 au 6 janv. 2007, p. 79-88.
71
Idem, no. 2634, du 3 au 9 juillet 2011, p. 12.
72
Ibidem.
73
Cf. Afrique-Asie, no. 64, mars. 2011, p. 7.
74
Vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 2630/2011, p. 76-77.
75
Vezi idem, no. 2482-2483/2008, p. 124.
76
Ibidem.
77
Ibidem; vezi şi Afrique-Asie, no. 26, janv. 2008, p. 22.
148 Viorel Cruceanu
prezidenŝiale este estimată la peste 600 milione de dolari 78. Preşedintele

Obiang consideră speculaŝiile pe seama patrimoniului său drept «un
montaj grosier din partea celor ce vor să ne destabilizeze (...). Eu nu am
nevoie să deturnez banii ŝării (...). Cetăŝenii sunt recunoscători pentru
munca mea. Toŝi ştiu că mă implic pentru ei şi pentru viitor. Eu lucrez
pentru popor, nu pentru străini şi nici pentru presă» 79. Având în vedere
paternalismul societăŝilor africane, Obiang Nguema este un amestec
între şeful tradiŝional (autoritar) şi liderul modern (instituŝional); prin
urmare, în procesul exercitării puterii el se comportă ca un „despot
luminat”. Faptul reiese, cum nu se poate mai limpede, din faptele şi
vorbele sale: «Am restabilit unitatea poporului şi ne-am angajat pe
calea progresului societăŝii. Acum avem partide politice, asociaŝii şi o
societate civilă din ce în ce mai activă. Economia s-a transformat.
Petrolul ne oferă un mare viitor. Întreprinderile au început să apară.
Infrastructura iese parcă din pământ şi toate aceste elemente noi vor
schimba faŝa ŝării noastre. Peste timp, în viitor, oamenii îşi vor aminti
tot ce am făcut eu pentru Guineea Ecuatorială. Aceasta pentru că,
muncim şi pentru Istorie»80. Dincolo de retorică şi grija pentru propria
imagine, se impune o concluzie: datorită petrolului, Teodoro Obiang
Nguema Mbazogo, care în perioada ianuarie 2011-ianuarie 2012 a
exercitat şi funcŝia de preşedinte în exerciŝiu al Uniunii Africane
(suprema consacrare pentru cariera sa politică), a reuşit să recreeze o
ŝară ce, acum patru decenii, zăcea în tenebrele istoriei.
78
Cf. FP (Foreign Policy). România, iul-aug 2010, p. 51.
79
Interviu cu preşedintele Obiang Nguema, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2319,
du 19 au 25 juin 2005, p. 40.
80
Ibidem, p. 48; vezi şi interviul din Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006, p.
52-57 (inclusiv date biografice la p. 56).
III-4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze
Aşa cum am constatat în capitolul anterior, la problematica

dedicată politicilor coloniale, Portugalia rămăsese, în plin secol al
XX-lea, prizoniera propriului trecut. Numai că, lumea evolua rapid.
După al doilea război mondial, marile imperii coloniale s-au dizolvat,
unul după altul. Prin urmare, conform anticipaŝiei liderului „Frontului
de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), Eduardo Mondlane,
„coloniile portugheze nu puteau rămâne izolate de mişcarea de eliberare
ce cuprinsese popoarele continentului”1. Din nefericire, datorită
atitudinii retrograde a Portugaliei, spunea Mondlane, „am fost nevoiŝi
încă de la început să luptăm împotriva colonialiştilor cu arma în
mână”2. De aceea, în posesiunile portugheze „cucerirea independenŝei a
fost violentă, sângeroasă şi îndelungată” 3. În mare măsură, o asemenea
evoluŝie poartă şi amprenta definitorie atmosferei generate de Războiul
Rece. De aici, un complex de factori ce caracterizează modul în care s-a
realizat emanciparea fostelor colonii luso-africane. Este vorba de:
apropierea de marxism. Această apropiere s-a produs la
mijlocul anilor ’50, când o serie de tineri africani au fost admişi la
universităŝi portugheze. Ideologii salazarismului plănuiau crearea unei
elite africane, educată în spiritul valorilor portugheze. A fost o eroare
de calcul, deoarece tinerii respectivi doreau să rămână „africani” şi nu
să se transforme în „portughezi” cu pielea neagră. Mai mult, foarte
repede ei s-au lăsat antrenaŝi în acŝiunile desfăşurate de „Centro dos
Estudos Africanos” din Lisabona. După cum am constatat anterior,
centrul manifesta preocupări şi în ce priveşte „problemele teoretice ale
luptei de eliberare naŝională şi de rolul culturii în procesul emancipării”.
Trebuie precizat că liderii acestei generaŝii, angolezii Agostinho Neto,
Mário de Andrade şi Viriato da Cruz, mozambicanul Marcelino dos
Santos şi chiar guineezul Amílcar Cabral erau şi poeŝi. Foarte repede, ei
au trecut de la actul cultural la actul politic. Un rol important în
1
Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20.
2
Ibidem.
3
abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1998, p. 135.
150 Viorel Cruceanu
transformarea lor l-au jucat legăturile cu Partidul Comunist Portughez.

Formaŝiunea lui Álvaro Cunhal acŝiona în clandestinitate, cu reŝele
foarte bine structurate. Ea reprezenta cea mai determinată forŝă
antisalazaristă şi anticolonialistă. Contactul studenŝilor africani cu PCP
a fost înlesnit şi de faptul că, în marea sa majoritate, intelectualitatea
lusitană aderase la ideile stângii (socialiste şi comuniste). Aşa se face
că, prin simbioza instrucŝie-ideologie, tinerii africani menŝionaŝi mai sus
vor deveni „profund impregnaŝi de cultura marxistă”4, dobândind „o
optică revoluŝionară şi antiimperialistă”5. De altfel, bizuindu-se pe
cooperarea acestor tineri, partidul lui Cunhal preconiza crearea unor
„secŝii” ale sale în posesiunile africane (după modelul marilor partide
politice franceze, care au avut asemenea prelungiri pe sol african; spre
exemplu impozanta „Rassamblement Démocratique Africaine” –
RDA, reprezenta secŝia africană a P.C. Francez). Calculele comuniştilor
au fost dejucate, elita formată în Portugalia constituind adevărate
partide naŝionale: „Partidul African al Independenţei din Guineea-
Bissau şi insulele Capului Verde” (PAIGC), în 1956, „Mişcarea
Populară pentru Eliberarea Angolei” (MPLA), tot în 1956, şi
„Frontul de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), în 1962.
Afinităŝile ideologice s-au păstrat şi, în consecinŝă, P.C. Portughez a
reprezentat „cartea de vizită” ce a facilitat stabilirea de relaŝii apropiate
între aceste tinere partide africane şi regimurile comuniste din Europa,
Asia şi America latină. De altfel, africanii nu aveau cale de mijloc: de o
parte se afla Portugalia, promotoarea statu quo-ului, sprijinită de marile
puteri occidentale şi NATO, iar de cealaltă parte, ŝările socialiste care
luptau împotriva „imperialismului şi colonialismului”. Iată de ce, în anii
de luptă armată, liderul PAIGC, Amílcar Cabral, considera că „există o
alianŝă istorică, între mişcările de eliberare (...) şi ŝările socialiste” 6, iar
conducătorul MPLA, dr. Agostinho Neto aprecia că „ŝările socialiste
sunt aliaŝii noştri naturali” 7. Într-adevăr, ŝările socialiste au furnizat
partizanilor armament (în special URSS şi R.P. Chineză, parvenit prin
intermediul ŝărilor africane vecine), consilieri militari (URSS, RDG,
4
M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette
5
Ibidem.
6
C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura Politică, 1972, p.
45; vezi şi interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 28, 6 iul. 1972, p. 14.
7
C. Vlad, op.cit., p. 128.
Cuba etc.) şi sume de bani. De asemenea, ele au livrat şi mijloace

materiale, necesare organizării şi reluării activităŝii productive în
regiunile eliberate. Dar, aportul cel mai important a fost adus prin
formarea în ŝările socialiste a mii de specialişti (ingineri, medici,
profesori etc.) ce vor deveni forŝa de muncă superior calificată, după
dobândirea independenŝei (în URSS, R.S. România, R.S.F. Iugoslavia,
R.P. Chineză etc.).
Dacă ar fi să particularizăm, România socialistă a oferit mişcărilor
de eliberare naŝională de pe continentul negru „un valoros sprijin
politic, moral şi material”8 (A. Cabral). Unii lideri luso-africani, precum
Agostinho Neto sau Marcelino dos Santos au luat contact cu ŝara
noastră în 1953, la scurtă vreme după instalarea regimului comunist, în
timpul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenŝilor; Eduardo
Mondlane a vizitat România o singură dată, în toamna lui 1968;
recordul deplasărilor revenea lui Amílcar Cabral, care a fost oaspete al
R.S. România de trei ori, în intervalul 1967-1972. Contactul cu
România le-a prilejuit impresii pozitive, redate în cuvinte agreabile.
Astfel, mozambicanul Eduardo Mondlane afirma: „Doream de mult să
vizitez România; ea este una din ŝările socialiste care ne ajută (...). Şi pe
urmă mai e un lucru care ne apropie: limba pe care o vorbim. În
Mozambic, limba oficială este portugheza, care se aseamănă mult cu
româna. În timpul şederii mele în România am deschis foarte des
aparatul de radio: înŝeleg aproape trei sferturi din ceea ce se
vorbeşte...”9. La rândul său, angolezul Agostinho Neto declara că
„solidaritatea deplină a Partidului Comunist Român şi a guvernului
dumneavoastră, a întregului popor român este primită de către
combatanŝii noştri, angajaŝi din plin în lupta pentru obŝinerea
independenŝei, cu o caldă simpatie” 10. În ce-l priveşte, bissau-guineezul
Amílcar Cabral şi-a exprimat în repetate rânduri recunoştinŝa,
evidenŝiind faptul că „România contribuie la construcŝia vieŝii noi în
Guineea-Bissau. Multe din cadrele noastre au fost formate în România,
altele sunt în curs de pregătire... Apreciem aşa cum se cuvine acest
ajutor [deoarece] existenŝa unor cadre temeinic pregătite constituie o
garanŝie în plus pentru dobândirea şi consolidarea independenŝei
8
Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7.
9
Vezi Lumea, nr. 45/1968, p. 21.
10
Idem, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 9.
152 Viorel Cruceanu
politice şi economice a oricărei ŝări” 11. De aceea, spunea Cabral, „ŝara

dumneavoastră, conducătorii ei sunt aproape de inima noastră în lupta
pe care o purtăm pentru independenŝă, iar valoarea ajutorului pe care ni-l
acordaŝi este de nepreŝuit” 12. De asemenea, Cabral ŝinea să evidenŝieze
că, la 27 iunie 1972, România „a semnat cu noi primul comunicat
comun din istoria luptei noastre”13, fapt ce echivala, practic, cu o
recunoaştere internaŝională a statului Guineea-Bissau, pe cale să se
constituie.
Cum era de aşteptat, şi în cadrul asistenŝei acordate ŝărilor luso-
africane s-a manifestat, uneori de o manieră ascuŝită, rivalitatea sino-
sovietică. Dacă a fost mai puŝin pregnantă vis-à-vis de PAIGC şi
FRELIMO, în schimb, în cazul Angolei, ea s-a etalat în toată
splendoarea sa. Astfel, sovieticii şi sateliŝii lor au rămas profund ataşaŝi
MPLA; în schimb, chinezii s-au alăturat grupărilor rivale, „Frontul
Naţional pentru Eliberarea Angolei” (FNLA), condus de Roberto
Holden, şi „Uniunea pentru Independenţa totală a Angolei”
(UNITA), animată de Jonas Savimbi. Discordia dintre cele două mari
puteri comuniste a persistat, ele având o parte din responsabilitatea
războiului fratricid ce a răvăşit Angola, după proclamarea
independenŝei (11 noiembrie 1975).
Să spunem, în concluzie, că marxismul a reprezentat, indubitabil,
suportul ideologic al mişcărilor de eliberare din posesiunile africane ale
Portugaliei. De altfel, după proclamarea independenŝei, toate cele cinci
teritorii au optat pentru regimul partidului unic, având la bază teoria
marxistă14. Odată cu prăbuşirea comunismului est-european, emulii săi
africani şi-au revăzut conduita. Este şi cazul ŝărilor ce fac obiectul
studiului nostru şi care, pe rând, au optat pentru sistemul pluralist:
insulele Capului Verde şi insulelele São Tomé şi Príncipe, încă din
1990, Guineea Bissau, în 1991, Mozambic în 1992 (deşi referirile la
marxism fuseseră suprimate în toamna lui 1990) şi Angola, tot din 1992
(afectată, însă, de reluarea şi prelungirea războiului civil până în 2002).
existenţa „unei Africi independente”, reprezintă o altă
caracteristică a desfăşurărilor ce ne interesează. Se ştie că, după 1960,
11
Idem, nr. 47/1972, p. 7.
12
Ibidem, p. 6.
13
Ibidem, p. 7.
14
Vezi amănunte în J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste (din 1945
până în zilele noastre), Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 206-207.
majoritatea vecinilor coloniilor portugheze şi-au proclamat

independenŝa. Acest fapt a generat o solidaritate profundă a „Africii
libere” cu „Africa luptătoare”. Deloc surprinzător, prin urmare, că
forŝele partizanilor au beneficiat de baze de antrenament şi de
aprovizionare, pe teritoriul statelor vecine. Asemenea puncte de sprijin
au devenit: Guineea şi Senegal, pentru PAIGC; Congo-Brazzaville
(ulterior, R.P. Congo), pentru MPLA; Congo-Kinshasa (ulterior, R. Zair,
ce avea o frontieră de 2.000 km cu Angola), pentru FNLA şi UNITA;
Tanzania, pentru FRELIMO. Cum am văzut în Capitolul al II-lea,
Portugalia a opus acestei solidarităŝi africane, o alianŝă a regimurilor
populaŝiei albe (cu participarea RSA şi a Rhodesiei). La sfârşitul anilor
’70, datorită impasului militar în care se afla, regimul de la Lisabona a
cochetat chiar cu ideea „soluŝiei rhodesiene”, care să fie aplicată atât
Angolei cât şi Mozambicului. Planul a eşuat, confirmând ironia lui
Marcelino dos Santos, vicepreşedintele FRELIMO: „ipoteza este
probabilă, însă (...), nu e realizabilă” 15.
Un moment important în desăvârşirea decolonizării Africii l-a
reprezentat fondarea Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), la Addis-
Abeba (22-25 mai 1963)16. Documentul constitutiv, intitulat Carta
OUA, stabilea la Articolul 2, scopurile organizaŝiei. Astfel, la punctul
d, se afirma categoric faptul că OUA îşi propune «să abolească toate
felurile de colonialism din Africa»17. De asemenea, punctul 6, al
Articolului 3, cerea statelor membre «dedicarea, fără rezerve, cauzei
emancipării totale a teritoriilor africane care nu sunt încă
independente»18. Analizând formulările Cartei, constatăm că ele au
favorizat transformarea solidarităŝii de proximitate, într-o veritabilă
solidaritate africană. Pentru a-i conferi eficacitate, organizaŝia
panafricană a creat un instrument special: Comitetul de Eliberare al
OUA, cu reşedinŝa la Dar es Salaam (Tanzania). Teritoriile ŝărilor din
Comitet (în număr de 18, la jumătatea anilor ’70) au devenit locul de
tranzit al ajutoarelor externe pentru combatanŝii africani. Trebuie
15
Vezi interviu cu Marcelino dos Santos, în Lumea, nr. 36, 28 aug. 1969, p. 14.
16
Vezi amănunte cespre crearea OUA în V. Cruceanu, Organizaţia Unităţii
Africane – La peste un sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42,
nr. 9, sept. 1989, p. 945-954.
17
Vezi Relaţiile internaţionale în acte şi documente, vol. III (1945-1982),
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 102.
18
Ibidem.
154 Viorel Cruceanu
precizat că în această imensă operaŝiune nu s-au implicat doar statele

„progresiste” din epocă (Algeria, Egipt, Mali, Guineea, Ghana, R.P.
Congo, Tanzania), ci şi statele moderate (Etiopia, Nigeria, Camerun,
Gabon etc.).
Un salt calitativ s-a produs la „summit”-ul OUA, din iulie 1972,
de la Rabat (Maroc). Aici, „şefii de stat [africani] au admis pentru
prima oară ca reprezentanŝii mişcărilor de eliberare să participe la
reuniuni, mai întâi cu statut de observatori, apoi şi să intervină în
dezbateri”19. Tot la Rabat „s-a suplimentat cu 50 la sută fondul destinat
luptei de eliberare”20, fapt ce reprezenta un însemnat efort financiar
consimŝit de ŝările independente. Referindu-se la întâlnirea de la Rabat,
liderul MPLA, Agostinho Neto, constata de justeŝe că „prin
recunoaşterea personalităŝii politice şi juridice a mişcărilor de eliberare
de pe continentul african, a fost făcut încă un pas pe calea obŝinerii
independenŝei”21.
După numai trei ani, în vara lui 1975, coloniile portugheze şi-au
dobândit neatârnarea şi au fost admise în marea familie a OUA.
Imediat, ele s-au integrat procesului de solidaritate continentală. Astfel,
Angola şi Mozambic s-au alăturat Tanzaniei, Zambiei şi Botswanei,
formând grupul statelor din „prima linie” a confruntării cu regimurile
rasiste din sudul Africii. Au urmat ani dificili în care acŝiunile agresive
şi destabilizatoare ale albilor nu au putut stăvili mersul istoriei. Aşa se
face că, Zimbabwe (fosta Rhodesie) şi-a cucerit independenŝa în 1980,
urmat de Namibia, în 1990. «Vântul schimbării» din Africa australă a
culminat cu accesul populaŝiei majoritare din RSA la guvernare, în
1994, când legendarul Nelson Mandela a fost ales preşedinte. După
decenii de efort conjugat, popoarele Africii întorceau ultima filă din
grandioasa epopee a eliberării depline.
noul ambient internaţional reprezintă un factor ce a favorizat,
la rândul său, avântul mişcării de emancipare. Sfârşitul anilor şaptezeci
a coincis cu perioada „destinderii relative”. Pe acest fond, „lumea a
treia”, ce reprezenta cvasitotalitatea componenŝei „Mişcării de
Nealiniere” (fondată în 1961, la Belgrad, de Tito, Nehru şi Nasser), a
devenit o „voce” tot mai pregnantă în diplomaŝia mondială. Ea s-a făcut
19
Cf. Lumea, nr. 28/1972, p. 14.
20
Ibidem.
21
Idem, nr. 9, 22 febr. 1973, p. 6.
auzită, la intensitate maximă, în incinta Adunării Generale a ONU, de la

New York. Acum, bucurându-se de susŝinere asiatică şi latino-
americană, statele africane au iniŝiat numeroase rezoluŝii de condamnare
a Portugaliei. Practic, regimul salazarist a fost plasat, în instanŝele
ONU, „în poziŝia de acuzat internaŝional”22. O dovadă elocventă o
reprezenta rezoluŝia privind „Problema teritoriilor sub administraŝie
portugheză”, din 14 decembrie 1962. Documentul îşi exprima «adânca
îngrijorare faŝă de refuzul continuu al guvernului Portugaliei de a
recunoaşte dreptul inalienabil al popoarelor africane de sub dominaŝia
sa la autoguvernare şi independenŝă»23 şi preciza, tranşant, că Adunarea
Generală «condamnă războiul colonial purtat de guvernul Portugaliei
împotriva popoarelor din teritoriile de sub dominaŝia sa» 24 (pct. 5). În
plus, documentul stabilea că Adunarea Generală «reafirmă legitimitatea
luptei popoarelor din aceste teritorii pentru independenŝa şi libertatea
lor»25 (pct. 2). Numai că, rezoluŝiile Adunării Generale (una
asemănătoare a fost redactată şi la 19 decembrie 1968) erau blocate de
aliaŝii Portugaliei din Consiliul de Securitate (SUA, Marea Britanie şi
Franŝa). Iată de ce, ineficacitatea organizaŝiei mondiale nu surprindea pe
naŝionaliştii africani, Amílcar Cabral considerând-o, lucid, drept „cea
mai importantă şi reprezentativă organizaŝie pe care a avut-o vreodată
omenirea”26, dar care avea „o înfăŝişare complexă şi, nu o dată,
contradictorie”27. Totuşi, în ciuda incoerenŝelor sale, ONU a făcut ca
militantismul luso-african să se transforme într-o victorie politică şi
diplomatică, ce a precedat bunele rezultate de pe câmpurile de luptă.
Maturitatea liderilor mişcării de eliberare era dovedită şi de faptul
că „au avut grijă să menŝină legătura cu Occidentul” 28, încercând să
afişeze „o poziŝie de nealiniaŝi” 29 care, de altfel, chiar li se potrivea.
Prin concursul unor organizaŝii non-guvernamentale, în principalele
capitale europene (Paris, Roma, Londra) s-au organizat, periodic,
manifestaŝii de sprijin cu lupta popoarelor din coloniile portugheze. Un
22
M. Michel, op.cit., p. 233.
23
Vezi Relaţii internaţionale..., vol. III, p. 99.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47/1972, p. 6.
27
Ibidem.
28
29
Ibidem.
156 Viorel Cruceanu
asemenea moment l-a reprezentat „Conferinŝa internaŝională” de la

Roma, din 29 iunie 1970. În „Apelul” întrunirii, războaiele coloniale
purtate de Portugalia erau considerate, pur şi simplu, drept „crimă
împotriva umanităŝii”30. Prezenŝi la conferinŝă, A. Cabral, A. Neto şi M.
dos Santos au fost primiŝi în audienŝă de papa Paul al VI-lea, eveniment
considerat drept un remarcabil succes mediatic.
Tot aici trebuie să menŝionăm poziŝia specială adoptată de statele
scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia). De la început, ele s-au
situat de partea mişcărilor de eliberare naŝională. Monarhiile scandinave
s-au implicat în reorganizarea producŝiei în teritoriile eliberate, în
strângerea de fonduri pentru populaŝia civilă şi în pregătirea de cadre
(asistente medicale, medici, profesori, jurişti). Campionul unei
asemenea politici constructive a fost renumitul premier suedez Olof
Palme (1969-1976, 1982-1986), un spirit generos, devotat cauzei „lumii
a treia”, în general, şi cauzei Africii, în special (asasinat în 1986, fără ca
mobilul crimei să fi fost elucidat).
O bună parte din factorii invocaŝi mai sus se puteau constitui în
premisele unei decolonizări paşnice a fostelor posesiuni portugheze.
Regimul salazarist nu a fost capabil să se ridice la înălŝimea acestui
deziderat. Timpul s-a scurs şi, treptat, regimul s-a erodat. A fost nevoie
de „Revoluŝia garoafelor”, din 25 aprilie 1974, pentru ca Portugalia să
se elibereze de complexul său colonial. Însă, datorită obstinaŝiei obtuze
din anii ’50 ,’60 şi’70, decolonizarea celor cinci posesiuni africane se
încadrează tipologiei cazurilor speciale. Iată, în rândurile ce urmează,
evoluŝia fiecărui „caz” în parte:
GUINEEA-BISSAU
Lupta de eliberare naŝională din Guineea-Bissau este legată de

numele lui Amílcar Cabral. Născut la 12 septembrie 1925, la Bafata, din
părinŝi cap-verdieni, Amílcar s-a bucurat de „o situaŝie familială
confortabilă”31. Statutul de „asimilat” al tatălui său reprezenta condiŝia
30
Vezi fragmente din „Apelul de la Roma”, în M. Michel, op.cit., p. 248.
31
http://www.sacp.org.za/docs/history/dadoo-19.htlm
apriorică a unei frumoase cariere. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al

doilea război mondial (1945), tânărul vest-african a fost admis la
facultatea de agronomie a Universităŝii din Lisabona. După cum am
văzut mai sus, studenŝii africani din capitala „Imperiului lusitan” au
stabilit o trainică prietenie comună. Frecventarea „Centrului de studii
africane” şi a mediilor de stânga portugheze, l-au apropiat pe Cabral de
marxism. La sfârşitul celor 5 ani de studii (la care s-a adăugat un stagiu
de doi ani în metropolă), Amílcar Cabral se dovedea un agronom de
mare viitor, dar şi un om politic matur. Revenit în patrie în 1952, s-a
angajat la „Serviciul pentru Agricultură şi Păduri”. La cererea
autorităŝilor coloniale a efectuat mai multe studii de specialitate,
inclusiv un recensământ al populaŝiei rurale. Faptul i-a permis „să
dobândească o cunoaştere profundă” 32 a „lucrătorilor rurali”33.
Seriozitatea şi competenŝa dovedite i-au adus notorietate, studiile
sale reprezentând, în epocă, o sursă de referinŝă în ceea ce priveşte
„economia agrară şi structura socială a Guineei [portugheze]” 34. În
paralel, tânărul inginer agronom încerca să le insufle conaŝionalilor săi
„idei subversive”. Militantismul lui Cabral era cunoscut agenŝilor PIDE
şi, în consecinŝă, guvernatorul Melo e Alvim l-a detaşat în Angola
(1955). Aici, Cabral s-a reîntâlnit cu mulŝi colegi angolezi din vremea
studenŝiei. Aşa se face că el se implică în viaŝa coloniei iar numele său
apare pe actele constitutive ale „Mişcării Populare pentru Eliberarea
Angolei” (MPLA). Devenit „persona non grata”, Cabral este expulzat
din Angola, revenind la Bissau în 1956. Experienŝa angoleză l-a
motivat: pe 19 septembrie 1956, împreună cu fratele său mai mic, Luís
Cabral şi patru apropiaŝi (Aristides Pereira, Osvaldo Vieira, Julio de
Almeira şi Fernando Fortes), Amílcar a creat primul partid politic din
Guineea-Bissau: „Partido Africano de Independência da Guiné et
Cabo Verde” (PAIGC). Timp de trei ani, activitatea PAIGC a fost
„esenŝialmente urbană şi pacifistă” 35, selectându-şi aderenŝii din rândul
„muncitorilor şi funcŝionarilor”36. Promovând o conduită legalistă,
partidul îşi limita acŝiunile de protest la greve şi manifestaŝii. Numai că,
32
R. Oulianovski, Amílcar Cabral et le socialisme scientifique, în Asie et Afrique
aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45.
33
http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm
34
R. Oulianovski, op.cit., p. 45.
35
Histoire générale..., tome VIII, p. 136.
36
R. Oulianovki, op.cit., p. 45.
158 Viorel Cruceanu
„metodele legale de luptă şi-au dovedit limitele, transformând, adesea,

pe cei mai buni militanŝi în pradă uşoară pentru aparatul represiv” 37.
Aşa s-a întâmplat în august 1959, în timpul grevei muncitorilor portuari
de la Pidjiguiti, când, 50 de docheri au fost ucişi. Acest tragic
eveniment a determinat o dramatică reconsiderare a strategiei
partidului: la conferinŝa PAIGC din septembrie 1959 s-a decis
„declanşarea pregătirilor pentru lupta armată, extinderea activităŝii
clandestine în oraşe şi, mai ales, mobilizarea populaŝiei rurale” 38. De
acum înainte, A. Cabral se va transforma într-un veritabil strateg şi
ideolog39 al mişcării de eliberare din Guineea-Bissau şi insulele Capului
Verde, căreia „i s-a dedicat cu toată fiinŝa sa”40. Timp de patru ani
„militanŝii partidului au fost trimişi în diverse regiuni pentru a mobiliza
populaŝia”41 şi „a pregăti minuŝios lupta armată” 42. Simultan, din motive
de securitate, conducerea partidului a fost transferată la Conakry.
Astfel, Guineea lui Sékou Touré a devenit principalul punct de sprijin al
partizanilor PAIGC.
De la început, PAIGC a adoptat o tactică ce se va dovedi
fructuoasă. Ea se baza pe acŝiunea unor „mici grupuri de gherilă” 43,
extrem de mobile, permanent „susŝinute şi ajutate de populaŝia
satelor”44. Semnalul luptei armate l-a reprezentat atacul asupra taberei
militare portugheze de la Fulakung (în sud), din 23 ianuarie 1963. În
acelaşi timp, în nord, comandantul Osvaldo Vieira a declanşat
operaŝiunea, având doar 10 oameni şi trei arme. El „a organizat o
ambuscadă, a distrus trei vehicule militare, a ucis şapte soldaŝi
portughezi şi a capturat opt arme” 45. Peste ani, O. Vieira îşi amintea că
«ŝăranii nu voiau să creadă că am putea să-i lovim pe portughezi, nu
credeau nici că vom încerca (...). După această acŝiune, situaŝia a
37
Ibidem.
38
Ibidem; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 136; B. Davidson, În maquis-ul
din Guineea-Bissau, în Lumea, nr. 11, 8 mart. 1973, p. 25.
39
Vezi Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De
Agostini, 2001, p. 124.
40
C. Vlad, Testamentul politic al lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 5, 25 ian. 1973,
p. 30.
41
R. Oulianovki, op.cit., p. 46.
42
Ibidem.
43
44
Ibidem.
45
început să se schimbe»46. În consecinŝă, acŝiunile de gherilă s-au extins,

transformându-se în operaŝiuni de amploare, purtate pe trei fronturi:
sud, nord şi est. Organizarea partizanilor s-a dovedit atât de utilă încât,
în pofida „luptei inegale” 47 (numărul efectivelor portugheze a sporit de
la 1.000 de oameni, în 1961, la 30.000 de militari, în 1967), Guineea-
Bissau a devenit «vârful de lance»48 al luptei de eliberare din coloniile
portugheze. Acest „statut” special era dovedit şi de faptul că, în 1967,
PAIGC controla deja două treimi din teritoriul Guineei Bissau.
Surpriza guvernului de la Lisabona a fost atât de mare încât, în
1964, la un an după debutul insurecŝiei, a decis cumularea funcŝiei de
guvernator al coloniei cu funcŝia de comandant militar. Astfel, cel dintâi
personaj căruia i s-au încredinŝat „depline puteri civile şi militare” 49 a
fost generalul Arnaldo Schultz. Numai că, la plecarea sa, în 1968
(demis pentru incompetenŝă), „partizanii erau mai puternici ca
oricând”50. O moştenire dificilă asumată de noul guvernator şi
comandant, cunoscutul general António de Spinola. Penibilul situaŝiei
era plastic redat de A. Cabral revistei Lumea. Referindu-se la vizita
premierului Caetano la Bissau, în vara lui 1969, liderul PAIGC nu-şi
ascundea satisfacŝia că ea „n-a putut depăşi şase ore” şi că „s-a
consumat exclusiv în palatul guvernatorului, deoarece statul major
portughez nu s-a simŝit capabil să-i asigure condiŝiile de securitate
necesare pentru a călători în ŝară” 51. În egală măsură, Cabral evidenŝia
faptul că generalul Spinola dădea dovadă de realism, declarând „în mod
public că războiul nu poate fi câştigat prin forŝa armelor” 52. Iată de ce,
Spinola a reconsiderat priorităŝile, punând accentul pe „domeniul
confruntării politice”53. Astfel, portughezul a lansat programul «Pentru
o Guinee mai bună» («Por Una Guiné Melhor»), ce se dorea „un
program de «reconciliere» cu africanii” 54. Marele africanist Basil
46
Ibidem.
47
R. Oulianovski, op.cit., p. 46.
48
49
B. Davidson, Complotul împotriva lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 22, 24 mai
1973, p. 20.
50
Ibidem.
51
Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41, 2 oct. 1969, p. 6.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
B. Davidson, Complotul..., p. 20.
160 Viorel Cruceanu
Davidson considera acŝiunea drept „o diversiune politică”55 deoarece, în

realitate, ea urmărea ca africanii „să întoarcă spatele lui Cabral şi
PAICG”56. De altfel, charismaticul lider guineez a afirmat că „şi noi
suntem pentru o Guinee mai bună, dar n-avem nevoie de colonialismul
portughez pentru a asigura îndeplinirea acestei aspiraŝii”57.
Spusele lui Cabral aveau acoperire în fapte: demararea unui
veritabil proiect alternativ. În zonele eliberate, liderii PAIGC „au abolit
impozitele şi drepturile coloniale şi au pus capăt muncii forŝate şi
culturilor obligatorii”58. În locul structurilor coloniale, PAIGC „a
realizat un nou sistem comercial, a creat şcoli şi dispensare în brusă şi a
instaurat o veritabilă democraŝie” 59. Deşi lupta armată reprezenta o
condiŝie sine qua non a dobândirii independenŝei, PAIGC ducea în
paralel şi „o complexă activitate de reconstrucŝie naŝională” 60. Însuşi
Cabral expunea, în 1969, cu vizibilă mândrie, realizările din spatele
frontului: „în zonele eliberate avem peste 100 de posturi sanitare şi (...)
şcoli pentru furnizarea de cadre medicale medii în ŝară (...). Considerăm
drept un succes deosebit al nostru înfiinŝarea a peste 150 de şcoli (...)
frecventate de circa 15.000 de elevi [în timp ce] câteva zeci de tineri
studiază deja în străinătate”61. Trei ani mai târziu, după o vizită în
regiunile eliberate, Basil Davidson actualiza bilanŝul: 156 de şcoli, „în
locuri care nu s-au mai văzut până atunci”62, frecventate de 8.574 elevi
(din care 2.155 fete) la care se adăugau 7.000 de bărbaŝi şi femei ce
urmau „cursuri parŝiale pentru adulŝi” 63, precum şi „125 dispensare
mici, 9 spitale mici şi 3 spitale mari”, deservite de „medici diplomaŝi”
(formaŝi în străinătate) şi de infirmieri pregătiŝi în Europa sau chiar „la
faŝa locului de PAIGC [169 persoane]” 64.
Impasul de pe frontul de luptă l-a determinat pe Spinola să
55
Ibidem.
56
Ibidem.
57
Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6; vezi şi C. Vlad, Când
luptătorii..., p. 41.
58
59
Ibidem.
60
Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6.
61
Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 35, 22 aug. 1974, p. 29.
62
B. Davidson, În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr. 12, 15 mart.
1973, p. 24.
63
Ibidem.
64
Ibidem.
apeleze şi la „războiul murdar”. Astfel, împreună cu statul său major şi

cu agenŝii PIDE din colonie, el a pus la cale operaŝiunea „Mar Verde”
(„Marea Verde”) care-şi propunea capturarea sau eliminarea fizică a
liderilor PAIGC (precedentul fusese creat în Mozambic, prin asasinarea
lui Eduardo Mondlane, la 3 februarie 1969). Acŝiunea a constat într-o
operaŝiune de comando asupra cartierului general al PAIGC de la
Conakry. Atacul a fost declanşat în ziua de 22 noiembrie 1970 şi se
pare că viza inclusiv eliminarea preşedintelui Ahmed Sékou Touré.
Numai că, forŝele armate guineeze s-au dovedit pregătite şi au respins
agresiunea. Din nou, Portugalia s-a ales cu oprobriul opiniei publice
internaŝionale. Dar, regimul salazarist nu s-a resemnat şi, aşa cum vom
vedea mai târziu, a apelat la planul de rezervă: subminarea PAIGC din
interior.
Între timp, partizanii guineezi au iniŝiat şi procesul de asumare a
puterii politice în teritoriile eliberate. Realizările sociale şi
organizatorice prefigurau existenŝa unei veritabile entităŝi statale. De
altfel, în toamna lui 1972, Cabral declara: „putem spune de pe acum că
suntem un stat constituit, care are toate instituŝiile sale politice,
administrative, economice, judiciare şi îşi exercită prerogativele în mod
suveran asupra celei mai mari părŝi a teritoriului naŝional” 65. Pornind de
la aceste realităŝi, liderul PAIGC a decis instituŝionalizarea puterii
PAIGC. Primul pas l-a reprezentat convocarea unei Adunări Populare
Naŝionale (parlament), alcătuită din 120 de membri (80 aleşi, din rândul
diverselor categorii sociale, şi 40 numiŝi din rândurile militanŝilor
PAIGC). Alegerile pentru Adunare, primele din istoria Guineei-Bissau,
s-au desfăşurat în perioada august-octombrie 1972 şi au acoperit toate
cele 15 regiuni eliberate. Selecŝia s-a făcut „pe baza votului universal şi
secret”66, vârsta minimă de participare fiind de 15 ani. Adunarea avea
ca principal obiectiv proclamarea Republicii, act prevăzut pentru primul
trimestru al anului 1973.
Din nefericire, iniŝiatorul procesului, Amílcar Cabral, nu a mai
trăit şi momentul final. În zorii zilei de 20 ianuarie 1973, acest „om
impresionant”67 a căzut victimă unui „complot sinistru şi dramatic” 68,
65
Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7.
66
Cf. Lumea, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15.
67
Idem, nr. 6, 1 febr. 1973, p. 22.
68
Vezi amănunte în B. Davidson, Complotul..., p. 20.
162 Viorel Cruceanu
organizat de cadre „dezorientate” 69 din PAIGC. Nici astăzi nu se ştie cu

exactitate cine s-a aflat în umbra asasinării lui Cabral. Posibilele
răspunsuri ne sunt sugerate de ziaristul portughez José Pedro
Castanheira care în 1996 a publicat cartea „Quem mandou matar
Amílcar Cabral?” („Cine a ordonat moartea lui Amílcar Cabral?”).
Autorul ne propune trei ipoteze:
politica „divide et impera” a Portugaliei, care a ştiut să-i opună
pe guineezi, cap-verdienilor. Astfel, locuitorilor de pe continent li s-a
indus sentimentul inferiorităŝii, ei fiind destinaŝi muncilor servile şi
necalificate. Prin contrast, cap-verdienii insulari, proveniŝi din
numeroase căsătorii mixte (aşa numiŝii „mestiços”), erau educaŝi şi
folosiŝi ca funcŝionari în administraŝia colonială. Paradoxul s-a
menŝinut, deloc surprinzător, şi la nivelul PAIGC: conducătorii săi erau
cap-verdieni, în timp ce combatanŝii proveneau din Guineea-Bissau (de
altfel, în insulele Capului Verde lupta armată a fost inexistentă). Posibil
că, în perspectiva victoriei finale, nativii din Guineea-Bissau, care au
dat cele mai multe jertfe, să se fi simŝit frustraŝi de leadership-ul cap-
verdienilor. Este adevărat că A. Cabral era un pasionat adept al unităŝii
Guineei-Bissau cu insulele Capului Verde, dar el însuşi a subestimat
tendinŝele centrifuge.
Preşedintele Guineei, Ahmed Sékou Touré, „un lider de mare
prestigiu după 1958 [când a opus faimosul „nu” generalului Charles de
Gaulle – nota ns.], aflat acum în pierdere de influenŝă”, gelos pe
Amílcar Cabral, tot mai „binecunoscut în Africa şi pe scena politică
internaŝională”. În plus, ne spune Castanheira, Sékou Touré visa la o
„Guinee Mare”, ce ar fi înghiŝit şi mica Guinee Bissau. Pentru aceasta
avea nevoie de controlul asupra PAIGC şi „este foarte probabil să-şi fi
dat consimŝământul ca rebelii [din PAIGC – nota ns.] să comită
asasinatul”. Ca argument suplimentar, Castanheira citează o declaraŝie,
din mai 1974, a preşedintelui Republicii Senegal, Léopold Sédar
Senghor (adversar neînduplecat al liderului de la Conakry), în care
susŝinea că „Sékou Touré a fost instigatorul morŝii lui Amílcar Cabral”.
După asasinarea lui Cabral, complotiştii au sechestrat pe Aristides
Pereira, secretar general adjunct al PAICG, împreună cu alŝi doi fruntaşi
ai partidului, Vasco Cabral şi José Araújo, pe care plănuiau să-i
transporte pe mare la Bissau şi să-i predea portughezilor. Dacă planul ar
69
Ibidem; vezi şi idem, nr. 7, 7 febr. 1974, p. 31.
fi reuşit, PAICG ar fi fost decapitat de aproape întreaga sa conducere.

Opinăm că un asemenea scenariu aduce mai degrabă cu operaŝiunea
„Mar Verde”, decât cu eventualitatea unui plan diabolic al lui Sékou
Touré. De altfel, imediat după asasinat, forŝele speciale guineeze au
intrat în acŝiune, dejucând întregul complot. Toŝi cei implicaŝi au fost
predaŝi aparatului PAIGC: este vorba de circa 100 de persoane, judecate
sumar şi executate.
poliţia secretă portugheză, faimoasa PIDE, care încă din 1967
plănuia asasinarea lui Cabral. Portughezii au apelat la o metodă clasică:
racolarea unor luptători căzuŝi prizonieri care, în schimbul libertăŝii, au
devenit colaboratorii lor. De la Basil Davidson ştim că un astfel de
„târg” a fost acceptat de Momu Touré şi Aristides Barbosa. Aceştia au
atras de partea lor şi oameni din apropierea lui Cabral: Innocêncio Cani,
şeful marinei PAIGC, João Tomas, fost comandat de unitate în
interiorul Guineei Bissau, Koda Nabonia, garda de corp a lui Cabral şi
Mamadou Ndiaye, şeful unităŝii de pază a sediului PAIGC din Conakry.
Dintre ei, doi s-au dovedit criminali siniştri: I. Cani şi J. Tomas. Totuşi,
Castanheira ŝine să sublinieze că „deşi este dovedit că [portughezii] se
aflau în legătură cu unii dintre participanŝii la asasinat, totuşi, într-un
anume grad, PIDE nu avea cunoştinŝă de conspiraŝie”. Autorul
menŝionat ne reliefează că mai degrabă Amílcar Cabral „era conştient
de faptul că ar putea fi trădat de camarazii săi”. El citează o afirmaŝie a
liderului PAIGC, rostită cu puŝin timp înainte de dramă, prin care s-a
dovedit profetic: «Dacă se va întâmpla ca cineva să-mi facă un rău,
acesta va fi dintre noi. Nimeni altcineva nu va putea distruge PAIGC,
decât noi înşine»70.
Asasinarea lui Cabral a determinat amânarea proclamării
Republicii Guineea-Bissau. Evenimentul a avut loc, în cele din urmă, la
24 septembrie 1973, în provincia Madina do Boe (est). El marca,
conform reputatului jurnalist Simon Malley (fondatorul revistei
Afrique-Asie), „consacrarea triumfală a războiului de eliberare
naŝională”71. La rândul său, Aristides Pereira, succesorul lui Cabral la
conducerea PAIGC, considera proclamarea Republicii drept un act de
„fidelitate totală faŝă de testamentul [politic]” 72 al lui Amílcar Cabral.
70
71
Vezi Lumea, nr. 18, 25 apr. 1974, p. 28.
72
Idem, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15.
164 Viorel Cruceanu
Desăvârşirea operei fondatorului PAIGC ilustra, de asemenea, „însăşi

raŝiunea vieŝii şi activităŝii noastre” 73, după cum ŝinea să precizeze
acelaşi A. Pereira. Proclamarea Republicii a fost însoŝită şi de intrarea
în funcŝiune a instituŝiilor tânărului stat, prezentate pentru revista
Lumea de succesorul lui Cabral:
- Consiliul de Stat – un organ ce exercita „puterea legislativă
în perioada dintre sesiunile Adunării” 74. Noul lider al PAIGC insista pe
aspectul că el însemna „o formă de conducere colectivă a treburilor
ŝării”75. De altfel, leadership-ul colegial devenise o tradiŝie, B.
Davidson remarcând că „încă din primii ani conducerea partidului a fost
puternic colectivă şi nu a încetat vreodată să fie astfel” 76. Deŝinătorul
acestui portofoliu reprezenta „interesele statului pe plan internaŝional”,
fiind, totodată, şi „comandantul şef al forŝelor armate” 77. Mai trebuie
spus că preşedinte al Consiliului de Stat (cu rolul de şef de stat) a fost
desemnat fratele mai mic al lui Amílcar, Luís Cabral, secretar general
adjunct al PAIGC.
- Consiliul Comisarilor de Stat reprezenta „organul executiv
suprem” (guvernul) şi era alcătuit din „activişti politici de frunte” 78 ai
PAIGC. Primul preşedinte al Consiliului Comisarilor a fost numit
Francisco Mendes (mort într-un accident de circulaŝie, la 7 iulie 1978, şi
înlocuit de João Bernardo Vieira).
- Constituţia, ce proclama „rolul conducător şi călăuzitor al
PAIGC”79, partid unic de guvernământ. Ea preciza că Republica
Guineea-Bissau este un „stat suveran, democratic [şi] antiimperialist”80,
în care „puterea aparŝine poporului” 81. Legea fundamentală mai statua
un principiu de bază: „unitatea popoarelor din Guineea-Bissau şi
Insulele Capului Verde” 82.
După festivităŝile de la 24 septembrie 1973, tânăra republică a
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24.
77
Lumea, nr. 48/1973, p. 15.
78
Ibidem.
79
Ibidem, p. 16.
80
Ibidem, p. 15.
81
Ibidem.
82
Ibidem; vezi şi idem, nr. 45, 1 nov. 1973, p. 26.
dobândit consacrarea internaŝională, fiind recunoscută de 82 state ale

lumii. Printre ele, România socialistă ce a stabilit o premieră: ea a fost
cel dintâi stat european ce a făcut acest pas 83. Aşa cum se hotărâse încă
din timpul vieŝii lui Amílcar Cabral, Etiopia împăratului Hailé Sélassié I
şi Nigeria generalului Yakubu Gowon au depus o rezoluŝie, în numele
OUA, „invitând ONU să recunoască noul stat”84. Organizaŝia mondială a
dat curs solicitării şi, în august 1974, Guineea-Bissau devenea al 136-lea
membru al ONU.
Între timp s-a produs un eveniment crucial: „Revoluŝia
garoafelor” din Portugalia, de la 25 aprilie 1974. Strategul operaŝiunii,
generalul Otelo Saraiva de Carvalho, avea să declare ulterior că
Mişcarea Forţelor Armate s-a reunit pentru prima oară, pe 24 august
1973, chiar în Guineea-Bissau85. De altfel, victoriile partizanilor din
această colonie au provocat „prăbuşirea mitului invulnerabilităŝii
supremaŝiei militare portugheze” 86. Pe bună dreptate Luís Cabral afirma
că, „fără a minimaliza amploarea luptei de ani de zile a poporului
portughez, suntem fericiŝi că şi sacrificiile noastre au contribuit la
răsturnarea regimului fascist din Portugalia” 87.
„Dosarul decolonizării” a fost gestionat cu multă competenŝă de
socialistul Mário Soares, ministru de externe în primele trei cabinete de
tranziŝie, de la Lisabona. Sub impulsul său, la 25 mai 1974, au început
negocierile de la Londra cu delegaŝia PAIGC, condusă de comandantul
Pedro Pires (membru al Comitetului Executiv al PAIGC). Ele au
continuat la Dakar (Senegal) şi s-au încheiat la Alger, pe 24 august
1974, prin semnarea unei „Declaraţii Comune Portugalia-PAIGC”.
Documentul cuprindea opt puncte şi preciza că negocierile bilaterale s-au
desfăşurat „într-un climat de mare cordialitate”88. Câteva formulări ne-au
reŝinut atenŝia. Astfel, art. 1 stipula că „Recunoaşterea de jure a
Republicii Guineea-Bissau ca stat suveran de către statul portughez va
avea loc la 10 septembrie 1974” 89. La art. 2 se prevedea încetarea
83
Idem, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 8.
84
B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24.
85
Vezi V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în
Istorie şi civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 47.
86
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 18/1974, p. 27.
87
Vezi interviu cu L. Cabral, în Lumea, nr. 22, 23 mai 1974, p. 4.
88
Vezi textul integral al Declaraţiei, în Lumea, nr. 36, 29 aug. 1974, p. 22.
89
Ibidem.
166 Viorel Cruceanu
focului începând din ziua semnării Declaraŝiei, în timp ce art. 3 stabilea

retragerea completă a trupelor portugheze, până la data de 31 octombrie
1974 (termen pe deplin respectat). În schimb, art. 4 se dorea prospectiv,
scoŝând în relief acordul părŝilor de a promova relaŝii „pe bază de
independenŝă, respect reciproc, egalitate, reciprocitate a intereselor şi
raporturi armonioase între cetăŝenii fiecăreia dintre cele două
republici”90.
Declaraŝia Comună de la Alger a avut menirea să oficializeze
calitatea de stat suveran a Republicii Guineea-Bissau. Ea a mai generat
însă şi o altă profundă semnificaŝie: a inaugurat un laborios proces de
negocieri ce a condus la independenŝa tuturor fostelor colonii africane
ale Portugaliei.
*
* *
După momentul 20 ianuarie 1973, impactul emoŝional determinat

de asasinarea lui Amílcar Cabral a permis strângerea rândurilor PAIGC.
În scurtă vreme, însă, dispariŝia „părintelui fondator” s-a dovedit
dramatică. Prin urmare, „demonii” dezbinării şi-au făcut simŝită
prezenŝa, accentuând falia dintre partea continentală şi cea insulară. Prin
urmare, negocierile cu Portugalia au condus la independenŝa separată a
Republicii Guineea-Bissau. Privită iniŝial ca o reală speranŝă, mica
republică vest africană s-a transformat într-o mare decepŝie. După
înlăturarea lui Luís Cabral 91, prin lovitura de stat a generalului J.B.
Vieira, la 14 noiembrie 1980, existenŝa Guineei-Bissau a decăzut la
pragul „asasinatelor cu repetiŝie, impunităŝii, infiltrării cartelurilor
drogului, sărăciei şi dezolării”92. Faptul este dovedit şi de ritmicitatea
succesiunilor prezidenŝiale:
Luís Cabral – 24 septembrie 1973-14 noiembrie 1980 (decedat la
Lisabona, la 30 mai 2009, după o îndelungată suferinŝă; avea 78 de ani);
gen. João Bernardo “Nino” Vieira – 14 noiembrie 1980-7 mai 1999;
gen. Ansumane Mané – 7-14 mai 1999;
90
Ibidem.
91
Vezi Profil, în Lumea, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 28; vezi şi Lumea, nr. 41, 4 oct. 1973,
p. 14.
92
Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6.
interimar: Malam Bacai Sanha – 14 mai 1999-17 februarie 2000;

Kumba Yala – 17 februarie 2000-14 septembrie 2003;
gen. Verissimo Correia Seabra – 14-28 septembrie 2003;
interimar: Henrique Rosa – 28 septembrie 2003-1 octombrie 2005;
João Bernardo “Nino” Vieira – 1 octombrie 2005-2 martie 2009
(asasinat de militari violenŝi, la doar câteva ore de la moartea şefului de
Stat Major, generalul Tagmé Na Waié, un erou al războiului de
eliberare, într-un atentat cu bombă);
interimar: Raimundo Perreira – 3 martie-8 septembrie 2009;
Malam Bacai Sanha – 8 septembrie 2009.
INSULELE CAPULUI VERDE
Cele 15 mici insule, aflate la 600 kilometri vest de Dakar

(Senegal), alcătuiesc un arhipelag „de-o frumuseŝe ce-ŝi taie
respiraŝia”93. Ele au fost descoperite în 1456 de navigatorul veneŝian
Alvise Ca’da Mósto, aflat în slujba Portugaliei. Trei decenii mai târziu,
împreună cu o limitată fâşie a coastei continentale, vor da naştere
posesiunii Rios da Guiné e Cabo Verde. Deşi nu reprezentau decât
„un grăunte de nisip în imensitatea imperiului colonial” 94, datorită
poziŝiei lor strategice, insulele Capului Verde au fost „o veritabilă cheie
de boltă a colonizării portugheze în Africa” 95. Ele au jucat rolul de
escală pentru vasele de sclavi cu destinaŝia America, punct de
aprovizionare pentru navele pornite spre noi cuceriri în Africa, rezervor
de cadre pentru Guineea-Bissau şi bază pentru navele şi avioanele
NATO în timpul luptei de eliberare a patrioŝilor africani.
În ciuda numelui, „pe majoritatea insulelor solul este sărac sau
foarte erodat de vânturi, iar o mare parte s-a transformat într-o stepă
aridă, cu forme răzleŝe de vegetaŝie” 96. Aşa se face că, în istoria sa,
93
J. Ziegler, Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique, no 1009, 7 mai
1980, p. 38.
94
Cf. Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 16.
95
Ibidem.
96
Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8, Bucureşti, Editura Litera şi
„Financiarul”, 2009, p. 54.
168 Viorel Cruceanu
arhipelagul a cunoscut lungi perioade de secetă, precum cea din anii

1944-1948, când 15% din populaŝie a murit de foame (30.000 de
victime). Istoria a consemnat cinismul guvernatorului portughez care,
asaltat de cereri de ajutor, a replicat: «ajutorul nu va veni, măriŝi
cimitirele»97. Prin urmare, încă din timpul stăpânirii coloniale, mulŝi
cap-verdieni au ales calea exilului. Fenomenul a luat o asemenea
amploare încât a provocat o realitate atipică: în momentul
independenŝei populaŝia din arhipelag se ridica la doar 300.000 de
oameni, în timp ce, diaspora cap-verdiană cuprindea 600.000 de suflete:
300.000 în SUA şi alte 300.000 în Portugalia, Franŝa, Italia, Olanda,
Angola, Senegal98. Şi totuşi, oamenii au reprezentat şi reprezintă cea
mai mare bogăŝie a insulelor. Dacă „insularitatea făcea imposibilă o
rezistenŝă”99, similară celei din Guineea-Bissau, în schimb elita PAIGC
era alcătuită din cap-verdieni: fraŝii Amílcar şi Luís Cabral, Aristides
Pereira, Carmen Pereira, Pedro Pires ş.a. Iată de ce, fondatorul
partidului era un pasionat luptător pentru unitate: „Vrem independenŝă
deplină, vrem să construim pacea, progresul social, economic şi
cultural”, numai în condiŝiile „unităŝii dintre Guineea şi Insulele
Capului Verde”100. Dar, aşa cum am văzut la portughezul J.P.
Castanheira, „probabil că iminentul succes în luptă a exacerbat
confruntările în interiorul partidului” 101. Prin urmare, după asasinarea
lui A. Cabral unitatea a încetat să mai fie o prioritate şi s-a transformat
într-un vag obiectiv de perspectivă. Însuşi succesorul lui Cabral,
Aristides Pereira, se exprima nuanŝat, sugerând „să se ŝină seama de
particularităŝile fiecărei ŝări” 102, deoarece „unitatea nu se poate realiza
decât în independenŝă şi egalitate” 103. Această nouă optică se reflecta şi
în „Declaraţia comună Portugalia-PAIGC”, de la Alger (26 august
1974). Astfel, la punctul 5 se specifica: „Delegaŝia portugheză, în
numele guvernului portughez, reafirmă dreptul poporului din Insulele
Capului Verde la autodeterminare şi la independenŝă...” 104. Chiar şi
97
J. Ziegler, op.cit., p. 38.
98
Cf. Jeune Afrique, no. 1677, du 25 févr. au 3 mars 1993, p. 54.
99
100
C. Vlad, Când luptătorii..., p. 31.
101
102
Vezi Lumea, nr. 27/1975, p. 15.
103
Ibidem.
104
Vezi textul declaraŝiei în idem, nr. 36/1974, p. 22.
punctul 6, făcea referiri la „obŝinerea independenŝei de către Insulele

Capului Verde în cadrul general al decolonizării teritoriilor africane” 105.
Urmarea a fost că PAIGC a negociat separat independenŝa insulelor, pe
parcursul lunii noiembrie 1974, la Lisabona. Discuŝiile s-au finalizat
prin Acordul din 18 decembrie, semnat de premierul portughez Vasco
dos Santos Gonçalves şi liderul PAIGC, Aristides Pereira, ce prevedea
proclamarea independenŝei la 5 iulie 1975.
Accesul la suveranitatea internaŝională a fost precedat de alegerile
pentru Adunarea Naŝională a insulelor. Cum era de aşteptat, scrutinul a
marcat victoria deplină a PAIGC. Pe 5 iulie 1975, în cadrul
ceremoniilor de independenŝă, Aristides Pereira a depus jurământul ca
preşedinte al Republicii Capului Verde, iar Pedro Pires, ca prim-
ministru. În discursul de investitură, preşedintele Pereira şi-a propus ca
prioritate lupta împotriva sărăciei cronice. Adept al filosofiei marxiste,
el propunea „edificarea unei naŝiuni democratice şi socialiste”106.
Pereira (născut la 17 noiembrie 1923)107 s-a dovedit un lider atipic: el a
reuşit să reconcilieze marxismul cu democraŝia, regimul său deŝinând
„recordul respectării drepturilor omului, comparativ cu multe alte ŝări
africane”108; de asemenea, Republica Capului Verde s-a afirmat ca „una
dintre cele mai democratice ŝări [africane], în ciuda restricŝiei impuse
activităŝii partidelor politice” 109. Prin urmare, „în insule nu exista nici
un prizonier politic şi nici un fel de represiune poliŝienească; libertatea
cuvântului, de mişcare, de expresie şi de asociere a cetăŝenilor era
totală”110. Cum să ne explicăm un asemenea comportament politic într-un
regim cu partid unic? Răspunsul ni-l dă sociologul elveŝian Jean
Ziegler: prin „excepŝionala calitate” a conducătorilor, născuŝi dintr-un
război de eliberare, şi care ştiau foarte bine „preŝul vieŝii şi fericirii
oamenilor”111. Era o atitudine total diferită de cea a fraŝilor de arme din
Guineea-Bissau. De altfel, pe continent, deriva a continuat şi înlăturarea
lui Luís Cabral a condus, ineluctabil, spre ruptura finală. Referindu-se
la eveniment, Pedro Pires declara că Luís Cabral «a fost trădat de
105
Ibidem.
106
http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira
107
Vezi Profil, în Lumea, nr. 35, 22 aug. 1973, p. 29; idem, nr. 30, 24 iul. 1975, p. 27.
108
109
Ibidem.
110
J. Ziegler, op.cit., p. 38.
111
Ibidem.
170 Viorel Cruceanu
dorinŝa sa de a avansa prea repede, subestimând rezistenŝele sociologice

specifice societăŝii bissau-guineeze»112. Totuşi, P. Pires conştientiza că
puciul de la Bissau, din 14 noiembrie 1980, marca sfârşitul unei epoci:
«vremea revoltei, a visului permis şi a incertitudinilor, a disponibilităŝii
în ciuda sacrificiilor, a convingerii că serveam cauza eliberării Africii şi
a celor două ŝări ale noastre, oprimate şi umilite» 113.
Imediat după schimbările de la Bissau, PAIGC s-a scindat într-o
secŝie continentală (Partidul African al Independenţei din Guineea-
Bissau: PAIGB) şi una insulară (Partidul African al Independenţei din
Insulele Capului Verde: PAICV). Înstrăinarea reciprocă s-a consumat,
iremediabil, la Congresul PAICV de la Praia, din 19-20 ianuarie 1981,
când s-a renunŝat la principiul unităŝii cu Guineea-Bissau (act oficializat
printr-un amendament adus Constituŝiei, în februarie 1981).
În februarie 1990, Insulele Capului Verde, alături de Benin, au
marcat încă o premieră: cele două ŝări au inaugurat procesul de
democratizare pe continentul negru. Alegerile din ianuarie 1991
(legislative şi prezidenŝiale) au permis alternanŝa la guvernare (victoria
a revenit Mişcării pentru Democraţie – MPD, de factură liberală).
Apoi, după 10 ani, s-a realizat o nouă alternanŝă, în 2001 PAICV
revenind la putere pe calea urnelor. Acest fapt este reliefat şi de
succesiunile prezidenŝiale:
Aristides Pereira – 5 iulie 1975-24 februarie 1991 (decedat la 22
septembrie 2011, la venerabila vârstă de 88 de ani);
Antonio Mascarenhas Monteiro – 24 februarie 1991-22 martie 2001;
Pedro Pires – 22 martie 2001-9 septembrie 2011;
Jorge Carlos Fonseca – 9 septembrie 2011.
În cele două decenii de democraŝie multipartită, Insulele Capului
Verde au devenit un model de reuşită economică (în ciuda resurselor
limitate) şi un model de bună guvernare. Saltul se datorează,
indubitabil, unui înalt nivel de calitate umană şi profesională a celor
360.000 de cap-verdieni. În acest sens, premierul José Maria Neves
(PAICV) declara: „obişnuim să spunem că oamenii sunt pietrele noastre
preŝioase, diamantele noastre ce ne reprezintă pe o piaŝă a muncii tot
mai exigentă”114.
112
Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6.
113
Ibidem.
114
Vezi Afrique-Asie, no. 56-57, juillet-août 2010, p. 40.
Destinul istoric şi socio-cultural comun al Guineei-Bissau şi

Insulelor Capului Verde ne-a determinat să conferim continuitate
discursului nostru privind decolonizarea acestor două posesiuni. Totuşi,
între datele independenŝei lor s-a situat un alt teritoriu: Mozambic!
MOZAMBIC
Colonia Mozambic, situată pe coasta de sud-est a Africii, era a

doua ca mărime după Angola. Ea se întindea pe o suprafaŝă de 783.030
km2 şi avea o populaŝie de 8.234.000 locuitori (în 1970) 115. Lupta sa de
independenŝă a fost influenŝată de numărul şi statutul vecinilor: ŝări
independente (Tanzania, Zambia şi Malawi), ce sprijineau mişcarea
patriotică, şi state aflate sub dominaŝia regimurilor rasiste minoritare
albe (Africa de Sud şi Rhodesia), aliate cu Portugalia şi care se opuneau
cererilor legitime de autodeterminare. „Libertăŝile” africane din
vecinătate au contribuit la coagularea primelor sentimente naŝionale
manifestate de mozambicani. Începuturile contestării ordinii coloniale
se leagă de numele preotului din Beira, Uria Simango, extrem de „critic
la adresa oficialilor [portughezi]” 116. Pentru „a scăpa de sub
supravegherea poliŝiei”117, el s-a refugiat la Salisbury, în Rhodesia de
Sud (ce făcea parte atunci din Federaŝia Rhodesia-Nyassaland).
Profitând de clemenŝa legilor britanice din federaŝie, Simango a creat, în
1959, „União Democratico Nacional de Moçambique”
(UDENAMO). Apărea astfel, prima formaŝiune politică mozambicană,
ce reprezenta pe muncitorii emigranŝi din regiunile Laurenço Marques,
Gaza, Manica şi Sofala, veniŝi la lucru pe plantaŝiile şi în minele din
ŝara vecină. Numai că, dinamicul prelat a intrat şi în vizorul poliŝiei albe
sud-rhodesiene. Aflat în pericol, el s-a refugiat la Dar es Salaam, iar
conducerea UDENAMO a fost preluată de Adelino Gwambe. După
modelul UDENAMO, în rândul proletarilor emigraŝi la muncă în
Nyassaland (ulterior Malawi) s-a constituit, în 1961, „Uniunea
115
Cf. Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura Ştiinŝifică
şi Enciclopedică, 1985, p. 412.
116
117
Ibidem.
172 Viorel Cruceanu
Naţională Africană a Mozambicului Independent” (UNAMI). Noua

formaŝiune reprezenta pe mozambicanii proveniŝi din provinciile Tete,
Zambezia şi Nyassa. Tot în 1961, la Mombassa (Kenya), reprezentanŝii
populaŝiei makonde, în frunte cu Lazaro Nkavandame, au pus bazele
„Moçambique African Nationalist Union” (MANU). Onomastica
engleză reprezenta încă o dovadă că MANU a fost creat după modelul
KANU (din Kenya) şi TANU (din Tanganyika) 118.
Apariŝia a trei formaŝiuni naŝionale mozambicane poate sugera
ideea divizării. În realitate, ele reprezentau fragmente prin a căror
compoziŝie se putea realiza întregul. De altfel, liderii UDENAMO,
UNAMI şi MANU erau profund ataşaŝi principiului solidarităŝii şi
unităŝii. Centrul de coagulare al acestor energii l-a reprezentat oraşul
Dar es Salaam. Aici s-a luat o decizie istorică: la 25 iunie 1962, cele trei
organizaŝii au fuzionat constituindu-se „Frente de Libertação de
Moçambique” (FRELIMO). De la început, FRELIMO se dovedea
„un vast front de patrioŝi (...) cu o linie politică anticolonialistă şi
antiimperialistă foarte clară” 119. Remarcabil este şi faptul că liderii
formaŝiunilor anterioare, lipsiŝi de anvergură (cu excepŝia lui Uria
Simango), au consimŝit să se derobeze în faŝa unei personalităŝi de
excepŝie: antropologul Eduardo Mondlane.
Mondlane s-a născut la 20 iunie 1920, în provincia Gaza, fiind al
patrulea din cei 16 copii ai unui şef tribal tsonga. Cursurile primare le-a
urmat la şcoli misionare protestante din Mozambic, iar pe cele
secundare în Transvaal (Africa de Sud). În 1948, se înscrie la
Universitatea Witwatersrand din Johannesburg, de unde „este
exmatriculat după numai un an, datorită opoziŝiei sale faŝă de politica de
apartheid”120. În aceste condiŝii, în iunie 1950, se înscrie la
Universitatea din Lisabona, fiind primul student mozambican din
Portugalia. Dar şi aici, pentru tânărul Mondlane, atmosfera era
irespirabilă. Iată de ce, la cererea sa, în 1951, se transferă la Oberlin
College, Ohio. După trei ani de studii strălucite, îşi ia licenŝa în
antropologie şi sociologie. Apoi, şi-a desăvârşit formaŝia la
Northwestern University din Evanston (Illinois), unde obŝine titlul de
118
Vezi amănunte despre crearea celor trei partide mozambicane în E. M’Bokolo,
L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et au XXe siècle, Paris, ABC,
1977, p. 102-103; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 188.
119
Vezi Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9.
120
Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane
doctor în sociologie (1960). Astfel, el devine „cel mai cunoscut, cel mai
educat şi cel mai proeminent african din Mozambic” 121. Căsătorit cu
Janet Rae Johnson, o americană albă, Mondlane şi-a stabilit domiciliul
în Chicago. Mai mult, în perioada 1957-1961 lucrează ca funcŝionar la
Consiliul de Tutelă al ONU, iar în 1962, ca profesor la Universitatea
Syracuse din New York122. Prestigiul dobândit în SUA şi antecedentele
sale de contestatar îl recomandau pentru poziŝia de lider al mişcării
naŝionale. Aşa se face că, Mondlane renunŝă la viaŝa comodă din SUA
şi, în iunie 1962, revine în Africa după o absenŝă de 12 ani (în 1963 îşi
aduce întreaga familie la Dar es Salaam).
Crearea FRELIMO a fost urmată de organizarea primului congres
al partidului, la Dar es Salaam, în perioada 23-28 septembrie 1962. Cu
acest prilej s-a adoptat „programul de acŝiune” ce prevedea:
«1. organizarea şi educarea politică a maselor în interiorul ŝării;
2. crearea unei forŝe militare, aptă pentru lupta armată;
3. stabilirea contactelor cu restul Africii, cu Asia, cu ŝările
progresiste ale lumii;
4. organizarea unui sistem de pregătire a cadrelor în vederea
luptei anticolonialiste»123.
După cum se confesa Eduardo Mondlane revistei Lumea, „doi ani
s-a pregătit FRELIMO pentru a pune la punct acest program” 124. Prin
urmare, spunea liderul FRELIMO, la 25 septembrie 1964 „ne-am simŝit
suficient de pregătiŝi pentru a începe lupta armată” 125. Iată cum suna
Proclamaţia FRELIMO: «În numele vostru, al tuturor, FRELIMO
proclamă astăzi solemn o insurecŝie generală armată a poporului din
Mozambic împotriva colonialismului portughez, în scopul cuceririi
independenŝei complete a Mozambicului»126. Aşa cum susŝin istoricii
africani data menŝionată are semnificaŝia sa: ea „a marcat trecerea de la
naŝionalismul «ortodox», la mişcarea de eliberare şi de la acŝiunea
militantă, la lupta armată” 127. Mondlane recunoştea că, în momentul
declanşării insurecŝiei, „numărul luptătorilor noştri nu trecea de 250-
121
http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane
122
Vezi şi Profil, în Lumea, nr. 13, 23 mart. 1967, p. 31.
123
Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20.
124
Ibidem.
125
Ibidem.
126
127
174 Viorel Cruceanu
300; un an după aceea el ajunsese la 2.000”128. O altă figură de marcă a

rezistenŝei mozambicane, Samora Moises Machel, afirma că „am plecat
de la nimic, de la un pumn de oameni şi acum am reuşit să organizăm o
adevărată şi puternică armată” 129. Tot Eduardo Mondlane reliefa, la
sfârşitul lui 1968, un sensibil progres: „avem mai mult de 15.000 de
bărbaŝi şi femei instruiŝi, peste jumătate din ei fiind echipaŝi cu
armament modern”130. Trebuie precizat că, în primii ani, patrioŝii
mozambicani au desfăşurat doar operaŝiuni de gherilă. În mod
inteligent, strategii FRELIMO s-au adaptat perfect condiŝiilor
„războiului asimetric”: ei şi-au stabilit sanctuarele în „regiunile
interne”131 din nord-vest (Cabo Delgado şi Nyassa), mai puŝin populate.
Treptat gherila a căpătat consistenŝă, ajungând să controleze „o treime
din teritoriu”132. Realist, liderul FRELIMO oferea o analiză lucidă a
raportului de forŝe din teren: „în ciuda creşterii rapide a puterii noastre
militare, coloniştii portughezi rămân, încă, mai puternici (...). Deşi
puternici din punct de vedere politic, suntem încă slabi pe plan
militar”133.
Pentru a elimina acest handicap, Eduardo Mondlane „a străbătut
globul”134, făcându-şi aliaŝi preŝioşi. Astfel, după modelul taberelor
existente în Tanzania, Algeria şi Egiptul au contribuit la instruirea
combatanŝilor FRELIMO. Necesarul de arme, muniŝia şi uniformele
militare au fost asigurate de ŝările socialiste, în special URSS şi RP
Chineză. La rândul lor, ŝările scandinave au furnizat consistente
ajutoare umanitare, atât de necesare populaŝiei din regiunile eliberate 135.
Prin urmare, capacitatea ofensivă a FRELIMO a sporit considerabil.
Aşa se face că, în martie 1968, a fost deschis cel mai important front,
cel din provincia Tete, „un ŝinut bogat şi mai dens populat” 136. De
asemenea, provincia Tete avea şi o însemnată valoare strategică:
portughezii au iniŝiat, aici, construirea barajului de la Cabora Bassa, pe
128
Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20.
129
Vezi interviu cu Samora Moises Machel, în Lumea, nr. 28, 5 iul. 1973, p. 18.
130
Cf. Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 20.
131
Cf. Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 14.
132
Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11, 6 mart. 1969, p. 27.
133
Vezi interviu cu E. Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 21.
134
135
Ibidem.
136
cursul mijlociu al fluviului Zambezi. Barajul reprezenta „cea mai

spectaculoasă investiŝie portugheză” 137, ce nu se limita doar la
considerente economice. Adevărata sa menire era prezentată de Samora
Machel: „Giganticul proiect de la Cabora Bassa, destinat să furnizeze
energie electrică, la un preŝ scăzut, Africii de Sud şi întregii Africi
australe, reprezintă punctul de plecare pentru înjghebarea unei pieŝe
comune, având drept scop să pună întreaga noastră zonă sub tutela
autorităŝilor de la Pretoria. Mai mult, în valea fluviului Zambezi, ce
urmează a fi irigată de viitorul dig, colonialiştii şi-au propus să instaleze
peste un milion de colonişti europeni, ceea ce ar însemna un fel de dig
uman contra avântului mişcării de eliberare” 138. Din fericire pentru
mozambicani, proiectul s-a dovedit caduc. Atacurile partizanilor au
zădărnicit, încă de la început, planurile portughezilor. În ultimul său
interviu, acordat revistei Mondo Nuovo, Eduardo Mondlane evidenŝia că
primele „zeci de mii de colonişti care au venit în Mozambic (...) au
preferat să părăsească ŝara şi să plece în alte zone, considerate mai
sigure”139. Tendinŝa s-a accentuat în anii care au urmat. La începutul lui
1973, Samora Machel anunŝa că FRELIMO controlează „un sfert din
teritoriul ŝării”140, în pofida creşterii efectivelor portugheze la 70.000
oameni, sprijinite de „unităŝi sud-africane sau rodhesiene [dotate] cu
elicoptere, avioane cu reacŝie [şi] personal tehnic” 141. Toată această
mobilizare de forŝe nu a putut împiedica „izolarea Caborei Bassa”142.
Avântul mişcării de eliberare îl determina pe ideologul FRELIMO,
vicepreşedintele Marcelino dos Santos, să scruteze viitorul cu încredere:
„...suntem hotărâŝi să fim liberi (...). Dacă vom învinge colonialismul
portughez, nu vom fi numai noi învingători: civilizaţia va fi cea care
va triumfa împotriva barbariei [subl.ns.]”143.
Dovadă a ascendentului câştigat de combatanŝi, în iulie 1968 cel
de-al doilea Congres al FRELIMO s-a organizat în zonele eliberate.
Treptat, în rândurile sale s-au conturat două tendinŝe:
gruparea majoritară, reprezentată de Eduardo Mondlane,
137
138
Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17, 19 apr. 1973, p. 18.
139
Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11/1969, p. 27.
140
Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18.
141
Cf. lui Marcelino dos Santos, în C. Vlad, op.cit., p. 87.
142
Lumea, nr. 17/1973, p. 18.
143
Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 9, 26 febr. 1970, p. 29.
176 Viorel Cruceanu
Samora Moises Machel, Marcelino dos Santos şi Joaquim Alberto

Chissano, care „nu lupta numai pentru independenŝă ci şi pentru o
societate socialistă”144;
gruparea minoritară, însufleŝită de Uria Simango şi Lazaro
Nkavandame, care „dorea independenŝa, dar fără o schimbare
fundamentală în relaŝiile sociale; ea urmărea doar o substituire a elitei
albe cu elita neagră”145.
În confruntarea de idei, de la Congres, s-a impus gruparea
majoritară şi, în consecinŝă, FRELIMO a optat pentru orientarea
socialistă. De altfel, în teritoriile eliberate în paralel cu acŝiunea de
reconstrucŝie ce viza „dezvoltarea producŝiei şi a educaŝiei”146, au fost
create „organisme politico-administrative şi instanŝe judecătoreşti”147
proprii, iar „comitetele populare desemnate în mod democratic au
înlocuit dominaŝia (...) vechilor capi tribali” 148. Iată de ce, Samora
Machel invoca un proces în plină desfăşurare bazat pe „structurile
politice, economice şi sociale ale puterii populare”149, ce viza
„eliberarea de exploatare, dispariŝia triburilor şi naşterea naŝiunii” 150.
A devenit un adevăr axiomatic faptul că liderii mişcărilor
naŝionaliste din lumea a treia şi-au asumat riscuri majore, inclusiv riscul
propriei vieŝi. Este şi cazul lui Eduardo Mondlane care a renunŝat la
tihna unei cariere universitare în SUA, pentru a deveni „unul din cei
mai puternici adversari ai colonialismului portughez” 151. Deşi o
persoană extrem de expusă, liderul FRELIMO s-a dovedit temerar.
Astfel, „stilul său deschis” l-a transformat într-o „ŝintă uşoară pentru
duşmanii politici”152. Inevitabilul s-a produs în ziua de 3 februarie
1969, la cartierul general al FRELIMO din Dar es Salaam: „Eduardo
Mondlane a fost ucis de o bombă ascunsă într-o carte trimisă prin
poştă”153. Explozibilul a avut o asemenea forŝă încât „a dezintegrat
144
http://en.wikipedia .org./wiki/Eduardo_Mondlane
145
Ibidem.
146
Vezi C. Vlad, op.cit., p. 90.
147
Ibidem, p. 92.
148
Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18.
149
Ibidem.
150
Ibidem.
151
Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20.
152
http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane
153
Vezi Lumea, nr. 10, 27 febr. 1969, p. 32.
practic biroul liderului mozambican chiar în momentul în care acesta se

afla la masa de lucru” 154. Deşi asasinii „au rămas necunoscuŝi”155,
suspiciunile converg, în majoritatea lor, spre sinistra poliŝie politică
portugheză. De altfel, însuşi Mondlane avertiza „că se află pe lista celor
care PIDE urmăreşte să-i elimine”156.
Moartea charismaticului Mondlane l-a propulsat în prim-plan pe
moderatul Uria Simango. Am văzut mai sus ce urmărea tendinŝa pe care
el o reprezenta, mai ales pe plan doctrinar. În consecinŝă, adepŝii
„moştenirii” liderului defunct au reacŝionat şi, în aprilie 1969, au impus
la conducerea frontului un triumvirat, în care Simango împărŝea puterea
cu Samora Machel şi Marcelino dos Santos. Pe parcursul a şapte luni,
Simango s-a văzut constant marginalizat de cei doi reprezentanŝi ai
liniei „marxiste”. Dizgraŝia lui s-a oficializat în noiembrie 1969, când a
fost exclus din Comitetul Central al FRELIMO (ulterior a renunŝat la
confruntare şi, în aprilie 1970, a optat pentru exilul în Egipt).
Încă din timpul triumviratului, africaniştii considerau pe
Marcelino dos Santos drept figura cea mai reprezentativă a FRELIMO.
„Teoretician şi om politic, lider militar şi diplomat” 157, dos Santos era
considerat «speranŝa realizată a revoluŝiei mozambicane»158. Şi totuşi,
intelectualul mişcării (cu studii universitare la Lisabona şi la Sorbonna)
a preferat, tot timpul, funcŝiile subalterne. De altfel, dos Santos a fost
artizanul desemnării lui Samora Machel 159 ca preşedinte al FRELIMO,
în mai 1970. O dată reglată problema succesiunii, patrioŝii mozambicani
şi-au reluat, cu intensitate sporită, lupta armată de eliberare. Aşa se face
că, din vara lui 1972, a fost deschis un nou front, în provincia Manica-
Sofala, ce făcea legătura „între nordul şi sudul ŝării” 160. Surprins de
acŝiunile impetuoase ale FRELIMO, comandantul şef al armatei
portugheze din Mozambic, generalul Kaulza de Arriada a apelat la una
din caracteristicile „războiului murdar” 161: arma chimică, folosită în
zonele rurale pentru „a distruge sursele de subzistenŝă ale populaŝiei” 162.
154
Idem, nr. 11/1969, p. 27.
155
http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane
156
Cf. Lumea, nr. 10/1969, p. 32.
157
158
Ibidem.
159
Vezi Profil, în Lumea, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 27.
160
Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18.
161
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1972, p. 27.
162
Ibidem, p. 28.
178 Viorel Cruceanu
În plus, „barbaria şi dispreŝul faŝă de om” 163 au condus la o adevărată

„escaladare a crimei generalizate” 164: „sate bombardate, populaŝii
jefuite şi deportate (...), torturarea şi asasinarea prizonierilor de
război”165. Portughezii se inspirau, astfel, din procedeele folosite şi de
americani în Vietnam, cu puŝin timp înainte. Generalul de Arriada părea
dispus să-şi ducă până la capăt doctrina: „limitarea populaŝiei negre” 166.
Numai că, asemenea masacre (precum mediatizatul caz petrecut în satul
Wiriyamu167), deveniseră un caz de conştiinŝă pentru „gruparea
căpitanilor” din armata colonială. Excesele din Mozambic au avut,
indubitabil, rolul lor în catalizarea mişcării ce a dus la „Revoluţia
garoafelor”, din 25 aprilie 1974. Schimbarea istorică de la Lisabona s-a
dovedit benefică şi pentru imensa colonie din estul Africii: „în mai
puŝin de trei luni, noul regim portughez a abolit patru secole de istorie
colonială”168. Sfârşitul vechii ordini a debutat, în iunie 1974, odată cu
iniŝierea negocierilor de la Lusaka (Zambia). Tratativele s-au finalizat
cu Acordul de la Lusaka, din 7 septembrie, semnat de preşedintele
FRELIMO, Samora Machel, respectiv ministrul portughez de externe,
Mário Soares. Documentul era salutat de ambele părŝi; astfel, premierul
lusitan Vasco dos Santos Gonçalves îl definea drept „un eveniment
istoric de o importanŝă extraordinară” ce confirma „sinceritatea
intenŝiilor Portugaliei”169, în timp ce liderii FRELIMO îl percepeau ca
„primul mare pas spre independenŝa Mozambicului”170.
Principalele articulaŝii ale Acordului de la Lusaka au fost
publicate de revista Lumea171. Priorităŝile sale vizau:
crearea de „structuri guvernamentale pentru a asigura
transferul puterilor (...): a) un înalt comisar numit de preşedintele
Republicii Portugheze; b) un guvern de tranziŝie numit prin acord între
FRELIMO şi statul portughez” 172. În ce priveşte componenŝa
163
Ibidem, p. 27.
164
Ibidem.
165
Ibidem, p. 28.
166
Ibidem.
167
Vezi amănunte preluate din The Times, în Lumea, nr. 30, 19 iul. 1973, p. 8.
168
169
Ibidem, p. 12.
170
Ibidem, p. 13.
171
Vezi Acordul Portugalia-FRELIMO, în Ibidem, p. 12.
172
Ibidem.
cabinetului, documentul preciza că, „dat fiind caracterul provizoriu al

activităŝii guvernamentale, miniştrii vor fi numiŝi de Frontul de
Eliberare din Mozambic şi de înaltul comisar în proporŝie de două
treimi şi, respectiv, o treime” 173. De asemenea, Acordul stipula, cu
limpezime, că „misiunea guvernului de tranziŝie va fi aceea de a pregăti
independenŝa Mozambicului”174.
crearea unei comisii militare mixte, „numită prin acord între
FRELIMO şi statul portughez” 175. Conform înŝelegerii, ea urma să fie
formată „dintr-un număr egal de reprezentanŝi ai forŝelor armate ale
statului portughez şi FRELIMO” 176. Documentul fixa „principala sa
sarcină”: „aceea de a controla aplicarea încetării focului” 177.
recunoaşterea „dreptului poporului mozambican la
independenŝă”178. În acest sens, Acordul menŝiona că „independenŝa
completă a Mozambicului va fi proclamată solemn la 25 iunie 1975,
data aniversării creării FRELIMO”179. De asemenea, actul mai preciza
că „statul independent al Mozambicului îşi va exercita suveranitatea
completă în domeniile intern şi extern, stabilindu-şi instituŝiile publice
şi alegându-şi sistemul social pe care îl va considera drept cel mai bun
pentru interesele poporului său” 180.
Conform înŝelegerii de la Lusaka, pe 20 septembrie 1974 a fost
instalat guvernul de tranziŝie, condus de Joaquim Alberto Chissano.
Menirea acestui guvern era evidenŝiată de liderul FRELIMO, Samora
Machel: instaurarea „unei guvernări populare şi democratice” şi
eliberarea „energiilor creatoare ale maselor” 181. Optimist, Machel se
declara convins că „transformarea societăŝii coloniale într-o societate
socialistă nu va fi o problemă de câteva luni şi nici măcar de câŝiva
ani”182, deoarece „regiunile eliberate au fost, de la început, dotate cu
structuri administrative noi, stabile şi controlate de FRELIMO” 183.
173
Ibidem.
174
Ibidem.
175
Ibidem.
176
Ibidem.
177
Ibidem.
178
Ibidem.
179
Ibidem.
180
Ibidem.
181
Interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 1, 1 ian. 1975, p. 21.
182
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 11.
183
Ibidem.
180 Viorel Cruceanu
Prestigiul dobândit în perioada războiului de eliberare şi asumarea

tranziŝiei dovedeau că „FRELIMO va conduce întreaga ŝară” 184 şi că,
„în Mozambicul independent, FRELIMO va fi partid unic” 185.
La 25 iunie 1975, zi în care se împlineau 13 ani de la constituirea
FRELIMO, Mozambicul devenea un stat suveran, sub forma unei
republici populare sub preşedinŝia lui Samora Moises Machel. Cu acest
prilej, Machel declara: „Am câştigat bătălia pentru independenŝa
naŝională. Acum, am început bătălia pentru reconstrucŝia naŝională” 186.
Conştient de sarcina asumată, el adăuga: «Scopul nostru final nu este să
ridicăm un steag diferit de cel portughez, ori să organizăm alegeri
generale – mai mult sau mai puŝin oneste – prin care negrii să fie aleşi
în locul albilor, sau să avem un preşedinte negru în locul unui
guvernator alb... Scopul nostru este obŝinerea independenŝei totale,
stabilirea puterii poporului, edificarea unei noi societăŝi fără exploatare
şi în beneficiul tuturor mozambicanilor»187.
*
* *
Aşa cum am constatat mai sus, liderii mozambicani erau câştigaŝi,

de multă vreme, la cauza ideilor de stânga. Opŝiunea s-a oficializat prin
declararea FRELIMO ca „partid de avangardă al clasei muncitoare şi
ŝărănimii mozambicane”, la cel de-al treilea congres, din februarie
1977. În Rezoluŝia adoptată se spunea că FRELIMO „îşi propune să
traseze direcŝiile de dezvoltare ale societăŝii mozambicane, aplicând
creator, la condiŝiile specifice ale ŝării, gândirea marxist-leninistă, să
mobilizeze energiile creatoare pentru construirea în Mozambic a unei
societăŝi bazate pe principiile socialismului ştiinŝific” 188. Iată de ce,
deviza partidului era, la rândul ei, extrem de sugestivă: «Să construim
socialismul de la Rovuma [nordul extrem al ŝării, la frontiera cu
Tanzania – nota ns.], până la Maputo [capitala, în extremitatea sudică,
184
Ibidem.
185
Ibidem.
186
Cf. Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9.
187
M. Meredith, The State of Africa, A History of Fifty Years of Independence,
London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 312.
188
Ibidem.
pe ŝărmurile Oceanului Indian – nota ns.]”189. Orientarea tânărului stat

nu era pe placul regimurilor rasiste din RSA şi Rhodesia. Simŝindu-se
ameninŝate de „comunism”, acestea şi-au dat întregul concurs, material
şi logistic, la constituirea, în 1976, a unei forŝe armate de opoziŝie:
„Rezistenţa Naţională Mozambicană” (RENAMO), condusă de Andre
Matsangaissa. Ucis în 1979 de forŝele guvernamentale, Matsangaissa a
fost urmat, după o sângeroasă luptă pentru succesiune, de Afonso
Dhlakama. În timp ce proceda „cu realism la redresarea unei situaŝii
economice dezastruoase” 190, Samora Machel s-a văzut confruntat cu „o
insurecŝie foarte brutală” 191. Prin urmare, regimul său a devenit rigid,
sfârşitul anilor ’70 reprezentând „o perioadă de violare a drepturilor
omului”192. Printre victimele „justiŝiei revoluŝionare” 193 s-au aflat şi
disidenŝi din FRELIMO (Uria Simango, Paulo Gumane, Adelino
Gwambe ş.a.), executaŝi în octombrie 1979. Precaritatea situaŝiei era
alimentată şi de repetatele agresiuni ale armatei sud-africane pe
parcursul anilor 1981-1983 (la 23 mai 1983, aviaŝia sud-africană a
bombardat chiar o suburbie a capitalei). Totuşi, Machel era „un marxist
lipsit de dogmatism”194 şi nu urmărea să contribuie la „exportul” de
revoluŝie în ŝările vecine. De aceea, el s-a angajat pe calea unei
„Realpolitik”, ce viza normalizarea raporturilor cu vecinul sud-african.
După trei runde de negocieri, purtate la nivelul miniştrilor de externe
(Joaquim Chissano, respectiv Roelof Botha), la 16 martie 1984 s-a
semnat „Pactul de neagresiune şi bună vecinătate între Mozambic şi
RSA” de la Nkomati („Râul hipopotamilor”). Lua astfel afârşit starea de
război nedeclarat între cele două ŝări cu ideologii atât de diferite. Pactul
semnat de RSA, nu a fost urmat de instalarea armoniei în Mozambic.
De aceea, periodic, preşedintele Machel participa la întruniri cu şefii de
stat din regiune, în căutarea păcii. Un asemenea „summit” a avut loc în
ziua de 19 octombrie 1986, la Mbale, în Zambia. A fost ultima
deplasare a liderului mozambican: în cursul serii, la zborul de
întoarcere, avionul său, un Tupolev-134 A (TU-134 A, pilotat de un
189
Cf. K. Strjijovski, Le Mozambique: La lutte pour une vie nouvelle, în
L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 117.
190
J.F. Soulet, op.cit., p. 207.
191
http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango
192
Ibidem.
193
Ibidem.
194
J.F. Soulet, op.cit., p. 207.
182 Viorel Cruceanu
echipaj sovietic), a deviat de la traseu, în mod suspect, şi s-a prăbuşit în

teritoriul sud-african, chiar în apropiere de Nkomati. Din cele 43 de
persoane aflate la bord, 33 au murit şi 10 au supravieŝuit. Printre
victime se aflau preşedintele Machel, ziaristul Aquino de Bragança de
la Afrique-Asie, precum şi doi miniştri mozambicani. Cauzele
accidentului nu au fost elucidate 195; ele stârnesc polemici şi astăzi,
detaşându-se două „teze”: „un sabotaj deliberat din partea Africii de
Sud, sau o eroare de pilotaj”196.
Samora Machel, cu barbă à la Castro, „mic de statură, cu ochi
mari, strălucitori şi o privire mereu zâmbitoare” 197, a lăsat în urmă
amintirea „unui om călduros, curajos, imprudent uneori” 198, un om care
„era popular şi ascultat, atât la sat cât şi la oraş” 199. Dispariŝia acestui
om charismatic ar fi putut avea consecinŝe dramatice pentru Mozambic.
Numai că, FRELIMO a fost un permanent rezervor de cadre strălucite.
Astfel, lui Machel i-a succedat dinamicul său ministru de externe şi fost
premier al tranziŝiei, Joaquim Alberto Chissano 200. El s-a dovedit un
pragmatic, continuând politica moderată, degrevată de corsetul
dogmatismului, iniŝiată de Machel. Din nefericire, războiul civil s-a
prelungit până în 1992. Prin urmare, statisticile Băncii Mondiale
calificau Mozambicul drept „ŝara cea mai săracă din lume”. Astfel, 60%
din populaŝie se situa sub pragul sărăciei şi doar 24% avea acces la apă
potabilă. Venitul pe cap de locuitor se situa în jur de 80 dolari. Războiul
civil a produs economiei pagube ce se ridicau la 15 miliarde dolari (ele
contabilizau, printre altele, distrugerea a 1.000 de dispensare rurale şi a
4.000 de şcoli primare). Bilanŝul era întregit de calvarul a 3.000.000 de
mozambicani deplasaŝi în interiorul frontierelor şi a altor 600.000 refugiaŝi
peste graniŝe. De asemenea, numărul victimelor a 16 ani de război fratricid
se ridica la cifre cuprinse între 600.000 şi 1.000.000 de persoane201.
195
Vezi amănunte în Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, juin
1987, p. 27-28; A. Conchiglia, Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel
Afrique-Asie, no. 101, févr. 1988, p. 31; http://wikipedia.org/wiki/Samora_Machel
196
Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du 16 au 22 oct.
2005, p. 47; vezi pe această temă şi New African, no. 414, January 2003, p. 46-47.
197
Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18.
198
Mort de..., p. 47.
199
Ibidem.
200
Vezi Profil, în Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 15.
201
Vezi Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993, p. 36;
Jeune Afrique, no. 1876-1877, du 18 au 31 décembre 1996, p. 36-37; V. Cruceanu,
Preşedintele Chissano şi-a dat seama că opŝiunea pentru socialism

nu mai era de actualitate. Iată de ce, la cel de-al IV-lea Congres al
FRELIMO (iulie 1989), el a făcut un pas curajos: referirile la marxism-
leninism din programul partidului au fost expurgate. Apoi, la 30
noiembrie 1990, a intrat în vigoare o nouă Constituŝie ce anula toate
însemnele marxiste (inclusiv denumirea de „republică populară”),
instituia libertăŝile democratice şi recunoştea pluralismul politic. Astfel,
Chissano dovedea, în ce-l priveşte, că „marxistul s-a reconvertit într-un
liberal convins”202. Reformele înfăptuite şi evoluŝiile din RSA (unde
regimul de Klerk a decis eliberarea lui Nelson Mandela la 11 februarie
1990) au netezit calea unor negocieri directe între FRELIMO şi
RENAMO (rolul determinant revenind comunităŝii Sant Egidio de la
Vatican, implicată constant în problemele semenilor noştri defavorizaŝi
şi marginalizaŝi). Aşa s-a ajuns la semnarea Acordului de pace de la
Roma, din 4 octombrie 1992, ce punea capăt, definitiv, războiului civil.
„Explozia de pace” 203, de după 1992, a fost urmată de un
spectaculos avânt economic, ce a făcut din Mozambic „un model pentru
continent”204 (cu o creştere anuală medie de 10%, în perioada 1995-
2000, ŝara a cunoscut „cel mai ridicat [ritm de dezvoltare – nota ns.]
din Africa”205). De asemenea, Mozambicul a devenit şi un model de stat
democratic. Astfel, primele alegeri libere (27-28 octombrie 1994 şi 3-4
decembrie 1999), au transformat confruntarea de pe câmpul de luptă,
într-o confruntare electorală. De fiecare dată victoria a revenit
FRELIMO (la scrutinul legislativ) şi lui Joaquim Alberto Chissano (la
alegerile prezidenŝiale). Acceptând verdictul urnelor, RENAMO şi
Afonso Dhlakama au dat dovadă de maturitate. Era un semn bun: acela
al intrării Mozambicului în normalitate. Supremaŝia politică a fostului
partid unic a fost confirmată şi la întâlnirea cu urnele din 2004 şi 2009
astfel încât, FRELIMO a furnizat toŝi preşedinŝii Republicii:
Samora Moises Machel – 25 iunie 1975-19 octombrie 1986;
Joaquim Alberto Chissano – 6 noiembrie 1986-2 februarie 2005;
Armando Guebuza – 2 februarie 2005.
„Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr.

2000, p. 46.
202
Cf. Jeune Afrique, no. 1876-1877/1996, p. 34.
203
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 61, oct. 1994, p. 18.
204
Idem, no. 129, juin 2000, p. 77; vezi şi V. Cruceanu, op.cit., p. 47.
205
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 133, oct. 2000, p. 13.
184 Viorel Cruceanu
SÃO TOMÉ ŞI PRÍNCIPE
Insulele São Tomé şi Príncipe, de origine vulcanică, au o

suprafaŝă de 1.001 km 2 (859 km2 pentru São Tomé, respectiv 142 km2
pentru Príncipe). Ele fac parte din categoria teritoriilor liliput ale
Africii, ocupând locul 52, într-un clasament în care sunt devansate de
insulele Comore şi urmate de arhipelagul Seychelles. Au fost
descoperite, la interval de zece zile, de navigatorii portughezi João de
Santarem şi Pedro d’Escobar: São Tomé, pe 21 decembrie 1470 şi
Príncipe, pe 1 ianuarie 1471. Deşi pustii la început, ele „au fost
atribuite, rând pe rând, ca feude, unor gentilomi ai Casei regale” 206. Cel
dintâi posesor, Jean de Paiva, le-a furnizat „primii locuitori”: „criminali
şi evrei expulzaŝi din Portugalia” 207. Noii sosiŝi şi-au dat seama că
insulele sunt „prielnice pentru cultivarea trestiei de zahăr”208 şi, în
consecinŝă, „au fost înfiinŝate plantaŝii, primele create de europeni la
tropice”209. Aşa se face că, prin anii 1570-1580, aici existau „peste
douăzeci de plantaŝii şi fabrici de zahăr” 210, insulele devenind „un mare
producător şi exportator de zahăr ieftin” 211. Forŝa de muncă o reprezenta
numeroşii sclavi „aduşi aici din diverse regiuni ale Africii, mai ales din
Angola”212. Prosperitatea dobândită a transformat insulele într-un
„adevărat centru economic şi politic al puterii portugheze”213 în Africa
de Vest. Însă, un complex de factori (o boală a trestiei, răscoale ale
sclavilor, raiduri ale piraŝilor olandezi şi francezi, dar mai ales
concurenŝa Braziliei) a determinat „declinul culturilor de trestie de
zahăr”214, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Prin urmare, insulele
s-au transformat „dintr-o prosperă colonie de plantaŝii”215, într-un „simplu
206
Cf. Lumea, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21.
207
Marea Enciclopedie..., vol. 8, p. 91.
208
Ibidem.
209
Ibidem.
210
211
Ibidem.
212
213
214
Lumea, nr. 52/1974, p. 21.
215
antrepozit de sclavi”216. Reconversia s-a făcut în avantajul unui număr

restrâns de indivizi, lipsiŝi de scrupule. Aşadar, în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, puterea „era în mare parte deŝinută de o
«aristocraŝie» locală de traficanŝi de sclavi” 217. Situaŝia s-a degradat de
o asemenea manieră încât insulele deveniseră „cele mai corupte colonii
ale Imperiului Portughez”218. Degringolada a fost stopată la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, în urma intervenŝiei energice a ministrului
Pombal. Acesta a venit cu ideea revalorificării potenŝialului economic
al insulelor şi, în 1787, s-a introdus cultura arborelui de cafea, urmată,
în 1822, de cultura arborelui de cacao. Consecinŝa a fost că, treptat,
„fermele de cafea şi cacao, bine administrate” 219, au generat un adevărat
«miracol economic»220. Un exemplu rămâne elocvent: în 1909, insulele
produceau 30.000 tone cacao, înregistrând „cea mai înaltă producŝie din
istorie”221. În epocă, ele deveniseră al treilea producător mondial de
cacao, după Coasta de Aur şi Brazilia. Prin urmare, insulele erau
prezentate acum drept o „dovadă a capacităŝii de colonizatori a
portughezilor”222, o veritabilă „vitrină a teritoriilor de peste mări ale
Portugaliei”223. Dar, aşa cum se întâmplă în asemenea situaŝii,
inegalităŝile se dovedeau flagrante: „majoritatea pământurilor cultivate
(...) aparŝineau unui număr de circa treizeci de familii” 224. După un veac
de prosperitate, a început declinul: din anii ’40, „diminuarea fertilităŝii
naturale a solurilor avea să provoace o accentuată scădere a exporturilor
de cacao”225. Prăbuşirea producŝiei până la 9.000 tone (la începutul
anilor ’60) a făcut ca insulele „să nu mai reprezinte, pentru Lisabona,
un interes economic special” 226. Odată cu apariŝia „problemei
coloniale” (după 1960), ele au căpătat o „utilitate strategică”, deoarece
„avioanele şi navele de război portugheze cu destinaŝia Angola,
216
Ibidem.
217
Ibidem, p. 113.
218
Ibidem.
219
Ibidem, p. 140.
220
Ibidem.
221
http://www.navetur-equatour.st/history.php; vezi şi A. de Figueiredo, The price of
progress, în New African, no. 443, August/September 2005, p. 47.
222
223
Ibidem.
224
225
Ibidem, p. 68.
226
Vezi Il y a 20 ans, în Jeune Afrique, no. 1406, 16 déc. 1987, p. 56.
186 Viorel Cruceanu
tranzitau prin São Tomé şi Príncipe” 227.

Amplul curent de emancipare africană, ce a cuprins continentul
după al doilea război mondial, a reverberat şi în minusculele insule din
Golful Guineei. Astfel, la 3 februarie 1953, insula „São Tomé a devenit
teatrul primei rebeliuni împotriva Portugaliei: o răscoală ŝărănească
îndreptată împotriva muncii forŝate” 228. Din „dorinŝa de a da un
exemplu sever”229, autorităŝile au reacŝionat disproporŝionat: la ordinul
guvernatorului Carlos Gorgulho forŝele de ordine au deschis focul,
înregistrându-se sute de victime. Tristul eveniment apare consemnat în
istoria locală ca „masacrul de la Batepá” 230. În unele medii, revolta din
1953 este considerată drept „momentul începerii luptei de eliberare
naŝională”231. Sintagma „luptă de eliberare naŝională” pare uşor
exagerată. La o comunitate umană de numai 60.000-70.000 oameni, un
asemenea efort nu putea fi susŝinut. Iată de ce, acŝiunile revendicative
s-au redus la „o serie de greve ŝărăneşti” 232. În schimb, spiritul
contestatar a câştigat în consistenŝă la nivelul elitei în formare. Prima
formă de organizare locală a reprezentat-o „Comitetul de Eliberare al
Insulelor São Tomé şi Príncipe” (CLSTP), constituită în 1960 de
„tineri intelectuali şi studenŝi”233, printre care Manuel Pinto da Costa şi
Miguel Anjos Trovoada. „Comitetul” a câştigat în maturitate şi, la 12
iulie 1972, s-a transformat în „Movimento de Libertaçao de São
Tomé e Príncipe” (MLSTP), având ca secretar general pe Manuel
Pinto da Costa, licenŝiat în economie la Universitatea din Berlin
(RDG)234. Câteva zile mai târziu, „summit”-ul OUA de la Rabat
(Maroc) recunoştea MLSTP ca unicul reprezentant al populaŝiilor din
São Tomé şi Príncipe. Ameninŝările poliŝiei coloniale i-au forŝat pe
liderii mişcării să se refugieze fie în Guineea Ecuatorială, fie în Gabon.
Exilul a avut şi un aspect pozitiv: Pinto da Costa a putut să se deplaseze
în străinătate, mult mai uşor, în căutare de aliaŝi. Vizitele sale au
cuprins cu predilecŝie ŝările socialiste, inclusiv România. La fel ca şi
227
Ibidem.
228
Ibidem.
229
http://www.navetur-equatour.st/history.php
230
Ibidem.
231
Vezi Lumea, nr. 52/1974, p. 21; idem, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 12.
232
Cf. Il y a..., p. 56.
233
Ibidem.
234
Vezi Profil, în Lumea, nr. 51, 18 dec. 1975, p. 29.
ceilalŝi lideri luso-africani, conducătorul MLSTP avea cuvinte

elogioase la adresa regimului comunist de la Bucureşti, evidenŝiind
„fermitatea cu care sprijină şi ajută concret şi efectiv popoarele care
luptă pentru eliberarea lor de sub dominaŝia colonială, pentru afirmarea
celor care sunt în faza reconstrucŝiei naŝionale, ca şi celor care au păşit
pe drumul dezvoltării de sine stătătoare” 235. Mai mult, imediat după
proclamarea independenŝei, devenit preşedinte, Pinto da Costa s-a
gândit la România. Iată ce declara el revistei Lumea: „prima noastră
vizită oficială a avut loc în Gabon, ŝară africană ce a avut un rol
important în sprijinirea mişcării noastre de eliberare, a luptei noastre
pentru independenŝă. După Gabon, am vizitat România (...). Vizitând-o,
am dorit să mulŝumim (...) pentru ajutorul multilateral şi necondiŝionat
acordat luptei noastre...”236.
MLSTP se afla în plin elan diplomatic în momentul producerii
„Revoluţiei garoafelor” din Portugalia. Schimbarea de la Lisabona a
permis „recunoaşterea dreptului la autodeterminare şi independenŝă
pentru cele două insule” 237. Un imbold suplimentar a venit de la noul
preşedinte al Republicii Portugheze, generalul António de Spínola care,
la 27 iulie 1974, declara: «Popoarele africane sunt pe deplin capabile să
se doteze cu instituŝii politice şi să-şi apere propria lor libertate»238.
Ideea era împărtăşită şi de prodigiosul ministru portughez de externe,
Mário Soares, care a gestionat, cu multă competenŝă, întregul dosar al
decolonizării. Astfel, după finalizarea negocierilor cu Guineea-Bissau şi
Mozambic, a venit rândul insulelor São Tomé şi Príncipe. O primă
rundă a avut loc la Libreville (Gabon), în perioada 28 septembrie-3
octombrie 1974. Delegaŝia portugheză a fost condusă de Victor Manuel
Pereira de Castro, în timp ce delegaŝia MLSTP avea în fruntea sa chiar
pe Manuel Pinto da Costa. Dialogul s-a reluat la Alger (Algeria) între
26-26 noiembrie şi s-a finalizat cu un Acord ce prevedea proclamarea
independenŝei pe 12 iulie 1975. Documentul stipula că „părŝile au
hotărât să stabilească relaŝii de cooperare activă” 239, bazate pe
„respectarea independenŝei, egalităŝii şi intereselor reciproce” 240. În
235
Vezi interviu cu Manuel Pinto da Costa, în Lumea, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 9.
236
Cf. Idem, nr. 52, 25 dec. 1975, p. 6.
237
Idem, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21.
238
Idem, nr. 32, 1 aug. 1974, p. 15.
239
Idem, nr. 52/1974, p. 21.
240
Ibidem.
188 Viorel Cruceanu
conformitate cu înŝelegerile de la Alger, pe 21 decembrie 1974 a fost

instalat oficial un guvern de tranziŝie, condus de Leonel Mário d’Alva
(guvern format din 4 miniştri desemnaŝi de MLSTP şi unul numit de
autorităŝile portugheze).
Perioada de tranziŝie a mai cuprins un moment esenŝial: alegerile
pentru cele 16 locuri ale Adunării Constituante, adjudecate de MLSTP.
Adunarea a elaborat o constituŝie de inspiraŝie marxistă, ce legitima
regimul partidului unic. De asemenea, denumirea oficială a ŝării
devenea Republica Democratică São Tomé şi Príncipe. Ultima etapă a
reprezentat-o transferul de putere: la 12 iulie 1975, cel din urmă
guvernator portughez, António Elísio Capelo Pires Veloso, părăsea
insulele, iar Manuel Pinto da Costa era învestit preşedinte al Republicii.
La 15 iulie se forma un nou guvern, în care Miguel Trovoada deŝinea
calitatea de prim-ministru, iar Leonel Mário d’Alva exercita funcŝia de
ministru al afacerilor externe.
*
* *
Manuel Pinto da Costa s-a dovedit un marxist inflexibil. Crezul

său politic se regăsea într-o declaraŝie făcută ziarului Polityka, de la
Varşovia: „După obŝinerea independenŝei, am ales calea menită să ne
ducă spre făurirea unei societăŝi cu totul noi (...), o societate a dreptăŝii
în care să nu mai existe exploatare” 241. Prin urmare, el a iniŝiat o
„gestiune etatistă”242, bazată pe naŝionalizarea a peste 90% din plantaŝii,
a băncilor, crearea de cooperative agricole etc. Numai că, bilanŝul s-a
dovedit „catastrofal”243. În plus, Pinto da Costa s-a orientat exclusiv
spre URSS şi celelalte ŝări socialiste, „contactul cu restul lumii fiind
limitat”244. Dogmatismul său a provocat o ruptură brutală de cei mai
fideli aliaŝi: Miguel Trovoada şi Leonel Mário d’Alva (primul acuzat de
complot şi arestat, celălalt constrâns la exil). Ameninŝarea falimentului
economic a dus la adoptarea primelor măsuri de liberalizare (1987) şi la
acceptarea sistemului pluralist (22 august 1990). Democraŝia a prins
241
Cf. idem, no. 39, 22 sept. 1977, p. 28.
242
Enciclopedia Africii, p. 199.
243
Ibidem.
244
http://www.navetur-equator.st/history.php
rădăcini în insule şi, în ciuda unor momente de criză (provocate de

puciurile militare eşuate din august 1995 şi august 2003), ea
funcŝionează. Dovada o reprezintă succesiunea la vârf, care s-a
desfăşurat după cum urmează:
Manuel Pinto da Costa – 12 iulie 1975-4 martie 1991;
interimar: Leonel Mário d’Alva – 4 martie-3 aprilie 1991;
Miguel Anjos Trovoada – 3 aprilie 1991-3 septembrie 2001;
Fradique de Menezes – 3 septembrie 2001-3 septembrie 2011;
Manuel Pinto da Costa – 3 septembrie 2011.
ANGOLA
Aşa cum am stabilit încă de la începutul demersului nostru,

fostele posesiuni portugheze se încadrează cazurilor particulare ale
decolonizării. Ei bine, Angola reprezintă chiar excepŝia acestor cazuri
particulare. Faptul se datorează unui complex de factori, interni şi
externi, ce şi-au pus amprenta asupra modului de emancipare a vastului
teritoriu african. Procedând la o abordare kantiană, vom constata o
condiŝionalitate apriorică a întregului proces de emancipare: apariŝia a
trei mişcări de eliberare, rivale. Este vorba de „Movimento Popular de
Libertaçao de Angola” (MPLA), „Frente Nacional de Libertaçao de
Angola” (FNLA) şi „União Nacional par a Independência Total de
Angola” (UNITA). Concurenŝa lor sterilă, determinată de considerente
etnice, ideologice şi personale, a alterat iremediabil nobleŝea unui ideal,
provocând o imensă şi profundă suferinŝă umană.
Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA) se
dorea continuatoarea primei formaŝiuni politice locale, „Liga Nacional
Africana”, constituită în 1926. Ea reprezenta grupul de populaŝii
kimbundu (25% din populaŝia ŝării, în prezent), răspândite în zona
Luanda şi în regiunile din nord (limitrofe unei părŝi din graniŝa cu fostul
Congo belgian). MPLA a fost fondată de trei poeŝi: Mário de Andrade,
Viriato da Cruz şi Antônio Agostinho Neto, deveniŝi camarazi în timpul
studiilor universitare din Portugalia. În cadrul întâlnirilor organizate de
„Centrul de studii africane” de la Lisabona, cei trei s-au remarcat prin
versurile lor militante, dar şi prin apetenŝa pentru marxism. De altfel,
190 Viorel Cruceanu
reveniŝi în patrie, Mário de Andrade şi Viriato da Cruz au pus bazele

„Partidului Comunist Angolez” (PCA), în 1955. La rândul său, cu o
şedere prelungită în metropolă, Agostinho Neto a activat, în
clandestinitate, în rândurile Partidului Comunist Portughez. În
decembrie 1956, PCA a fuzionat cu „Partidul Luptei Unite a
Angolei” (PLUA), luând astfel naştere MPLA, condusă de un
triumvirat: M. de Andrade, preşedinte executiv, V. da Cruz, secretar
general şi A. Neto, preşedinte de onoare. Cum bine s-a spus, „încă de la
început, schemele ideologice [ale MPLA – nota ns.] reflectau originea
marxistă a liderilor săi” 245. Acest fapt era oglindit şi în Manifestul
constitutiv al MPLA: «Colonialismul nu se va prăbuşi fără luptă. De
aceea, poporul angolez nu se va putea elibera decât printr-un război
revoluŝionar. Acest război va fi încununat de izbândă numai prin
realizarea unui front unit al tuturor forŝelor antiimperialiste din
Angola»246. Specialiştii în probleme angoleze evidenŝiază originalitatea,
dacă nu unicitatea MPLA, în contextul afirmării spiritului naŝional, la
sfârşitul anilor ’50: ea „punea accentul mai degrabă pe contradicŝiile
dintre puterea colonială şi masele exploatate (muncitorii şi ŝăranii),
decât pe caracterul naŝionalist al luptei anticolonialiste”247. Treptat, graŝie
formării intelectuale a liderilor săi, MPLA s-a metamorfozat într-o
veritabilă formaŝiune naŝionalistă (fără a părăsi orientarea marxistă).
Născută „în mediul urban, într-un univers detribalizat”248, organizaŝia
şi-a asigurat sprijinul „muncitorilor, funcŝionarilor, studenŝilor şi, mai
ales, a marii majorităŝi a tinerilor care nu se mai regăseau în vechiul
context tradiŝional”249. Pentru aceste categorii, „MPLA reprezenta
Angola modernă [subl.ns.]; ea nu preconiza o simplă alăturare de
populaŝii ci trasa chiar schiŝa unei naŝiuni” 250. În condiŝiile în care se
profila structurarea grupării rivale FNLA, MPLA considera că «lupta
pentru independenŝă este unul din factorii de coagulare a naŝiunii» 251.
245
B. Crimi, L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no. 780, 19 déc.
1975, p. 15.
246
Vezi Agostinho Neto, José Eduardo dos Santos, Scrieri alese, Bucureşti, Editura
Politică, 1988, p. 8; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 111.
247
B. Crimi, op.cit., p. 15.
248
Cf. Jeune Afrique, no. 790, 27 févr. 1976, p. 16.
249
Ibidem.
250
Ibidem.
251
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 41.
De aceea, încă în primul număr al organului său de presă, „Unidade

Angolana”, din decembrie 1961, se spunea: «Noi avem curajul şi
onestitatea să declarăm că nici un partid angolez nu poate, de unul
singur, să elibereze integral Angola de sub dominaŝia străină. Unitatea
de acŝiune a tuturor partidelor este imperativă...”252. Numai că, matricea
marxistă a MPLA provoca aprehensiuni, adversarii din FNLA
considerând-o, cu dispreŝ, drept o «mişcare de intelectuali şi
mulatri»253. Aceeaşi orientare ideologică a determinat reacŝia
guvernatorului portughez, Álvaro da Silva Tavarès. La ordinul său, în
martie 1959, au avut loc masive arestări în rândul militanŝilor MPLA.
Urmarea a fost stabilirea sediului mişcării la Conakry, în Guineea lui
Sékou Touré (independentă de la 2 octombrie 1958), unde s-au refugiat
M. de Andrade şi V. da Cruz. Rămas în Angola şi acŝionând în
clandestinitate, A. Neto a început „să pregătească oameni în tehnicile
agitaŝiei”254. Deconspirat, la 8 iunie 1960 a fost arestat de către agenŝii
PIDE din Angola şi expediat în Portugalia (încarcerat pentru a treia
oară). Adepŝii medicului angolez au organizat un marş de protest,
încheiat cu „masacrul de la Icolo e Bengo”255 (localitatea natală a lui
Neto): în urma intervenŝiei brutale a forŝelor de ordine, 30 de africani au
fost ucişi şi alŝi 200 răniŝi. În acest context încărcat, conducerea din exil
a MPLA a publicat, la 13 iunie 1960, faimosul Memorandum adresat
chiar lui Salazar. Documentul cerea:
«1. Recunoaşterea solemnă şi neîntârziată a dreptului poporului
angolez la autodeterminare;
2. Amnistierea totală şi necondiŝionată a deŝinuŝilor politici;
3 Acordarea de libertăŝi politice şi, în primul rând, a dreptului de
constituire a unor partide politice (...);
4. Retragerea imediată a forŝelor armate portugheze şi lichidarea
neîntârziată a bazelor militare de pe teritoriul Angolei;
5. Convocarea unei conferinŝe a mesei rotunde cu participarea
tuturor partidelor politice din Angola pentru elaborarea unei soluŝii
paşnice a problemei angoleze»256.
Cum era de aşteptat, doleanŝele MPLA au fost respinse. Un lider
252
253
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107/1998, p. 41.
254
255
http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto
256
Cf. E. Obrea, op.cit., p. 115.
192 Viorel Cruceanu
al mişcării declara: «Am încercat toate mijloacele de a duce tratative

(...). Noi suntem oameni paşnici, dar am fost aduşi la disperare!» 257. În
consecinŝă, mai rămăsese o singură cale: revolta armată. Aşa se face că
militanŝii MPLA au pus mâna pe arme: la început „pe securile trudei
zilnice, pe arcuri cu săgeŝi şi pe sticle cu benzină”258, iar mai apoi pe
„puştile procurate din arsenalele portugheze devastate în miez de
noapte”259.
„Furtuna a izbucnit”260 în noaptea de 3 spre 4 februarie 1961,
când grupuri de militanŝi ai MPLA au atacat, prin surprindere, trei
obiective portugheze simbolice din Luanda: închisoarea militară,
închisoarea civilă şi cazarma grupului mobil al poliŝiei. Luptele au durat
trei ore şi s-au încheiat cu uciderea a 36 de africani şi a 8 soldaŝi
portughezi261. Scânteia revoltei a cuprins întreaga capitală şi, în zilele
ce au urmat, străzile oraşului au devenit „scena unor violente
confruntări între naŝionalişti şi poliŝie” 262. Dorind să ofere un exemplu
de eficienŝă, autorităŝile „au ripostat sălbatic, masacrând 3.000 de
persoane la Luanda şi 5.000 la Baixa de Cassange”263. Faptul confirma
spusele conform cărora, militanŝii MPLA ştiau că „din acea clipă aveau
să sacrifice totul pentru cauza independenŝei” 264. De altfel, „atacul
spectacular”265 din februarie 1961 are semnificaŝia sa: prin el „MPLA a
dat semnalul insurecŝiei armate din Angola”266. Pacificarea a fost doar
aparentă. După numai cinci săptămâni, pe 15 martie 1961,
reprezentanŝii populaŝiei bakongo au declanşat, la rândul lor, lupta
armată pe plantaŝiile din NE Angolei (evenimente asupra cărora vom
reveni în rândurile consacrate FNLA). Trebuie precizat, însă, că
represiunea a fost din nou cruntă, portughezii restabilind ordinea „cu o
mare brutalitate”267. Astfel, ei au atacat sute de plantaŝii, din nordul
257
Ibidem.
258
Ibidem.
259
Ibidem.
260
261
M. Cornevin, op.cit., p. 282; vezi şi E. Obrea, op.cit., p. 117.
262
J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 405.
263
Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8.
264
Vezi interviu cu Agostinho Neto, în Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8.
265
Lumea, nr. 3/1975, p. 9.
266
Ibidem.
267
coloniei, procedând la „represalii civile şi militare dezechilibrate şi

sângeroase”268. În epocă, un ofiŝer salazarist declara cu cinism: «Cred
că până acum noi am ucis vreo 30.000 dintre aceste animale (sic!).
Circa 100.000 de angolezi s-au răsculat şi noi intenŝionăm să-i ucidem
pe toŝi»269. Cert este că militarii lui Salazar s-au ŝinut de cuvânt:
numărul victimelor, a trei luni de represiune oarbă, inclusiv femei şi
copii, s-a estimat la cifre cuprinse între 30.000 şi 50.000 de morŝi 270. Şi
iată cum, dintr-o dată, situaŝia se schimba dramatic „în al treilea
teritoriu de populare europeană, de la sud de Sahara [după Africa de
Sud şi Rhodesia de Sud – nota ns.]”271. Prin urmare, în cea mai
„portugheză” colonie africană, «mitul armoniei rasiale lua sfârşit (...).
Sosise momentul neîncrederii rasiale»272. Era clar că, „după tulburările
din 1961, nimic nu mai putea fi la fel ca înainte” 273 şi că «vârsta de aur
a colonizării portugheze în Angola luase sfârşit» 274.
Amploarea evenimentelor a făcut ca liderii din exil ai MPLA să-şi
schimbe locaŝia: ei şi-au transferat cartierul general de la Conakry la
Kinshasa, în octombrie 1961. Deplasarea era benefică, prin apropierea
de teatrul de operaŝiuni. Numai că, în capitala congoleză şi-au găsit
refugiul şi liderii bakongo din Angola, în frunte cu Holden Roberto. În
plus, clasa politică din Congo purta, în continuare, stigmatul asasinării
lui Patrice Lumumba. Antecedentele acestui caz făceau ca preşedintele
Joseph Kasavubu şi premierul Cyrille Adoula să fie extrem de
suspicioşi faŝă de cei ce erau etichetaŝi ca fiind de stânga. Aşadar, mai
bine de doi ani, oficialii MPLA au suportat un adevărat calvar în ŝara
vecină, proaspăt independentă. S-a ajuns până acolo, încât, patrioŝii
angolezi ai MPLA din Kinshasa să fie, pur şi simplu, „vânaŝi de poliŝia
congoleză”275. Mai mult, „numeroşi combatanŝi ai MPLA au fost
deturnaŝi din calea lor spre [frontul] din Angola, arestaŝi şi apoi
executaŝi în taberele militare [ale FNLA – nota ns.] din Kinshasa şi
268
269
E. Obrea, op.cit., p. 132-133.
270
271
Ibidem, p. 230.
272
Ibidem, p. 233.
273
274
275
A. Conchiglia, Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-Asie, no. 54, mai
2010, p. 44.
194 Viorel Cruceanu
Kindu”276. O asemenea situaŝie, ce friza suprarealismul, şi-a găsit

rezolvarea după înlăturarea regimului pro-francez al abatelui Fulbert
Youlou, din Congo-Brazzaville. În urma a trei zile de manifestaŝii –
„cele trei glorioase” (13-15 august 1963) – puterea a fost preluată de
un „regim progresist” condus de Alphonse Massamba-Débat.
Orientarea marxistă a noului regim de pe celălat mal al fluviului Congo
a permis MPLA să-şi stabilească sediul la Brazzaville, până la
proclamarea independenŝei, în 1975.
Un alt eveniment important s-a produs în anul 1962. Datorită
presiunii opiniei publice, doctorul Agostinho Neto a fost eliberat din
închisoare şi internat la domiciliu. Schimbarea s-a dovedit benefică. În
iulie, Neto a reuşit să evadeze din Portugalia, refugiindu-se în Maroc
(pe vremea aceea, Marocul făcea parte din „Grupul de la Casablanca”,
ce reunea „statele progresiste” ale Africii). Apoi, ajuns la Brazzaville,
dr. Neto a preluat preşedinŝia executivă a MPLA de la Mário de
Andrade (devenit preşedinte de onoare). De acum înainte, MPLA va
purta amprenta specifică a lui Neto care, conform marelui africanist
Basil Davidson, „s-a născut între zidurile şi barierele asupririi” 277,
găsindu-şi forŝa în „identificarea lui intimă cu adevărul poporului
său”278. Neto avea o personalitate puternică; aşa cum spunea jurnalistul
Bruno Crimi, în ciuda „unei aparente timidităŝi”, liderul MPLA se
dovedea „un om foarte determinat” 279. El şi-a canalizat întreaga energie
în două direcŝii: organizarea mişcării, respectiv impunerea ei pe plan
diplomatic. Pe plan organizatoric, aplicând modelul partidelor
comuniste europene, Neto a creat o formaŝiune redutabilă. Astfel, „în
zece ani de muncă minuŝioasă, [MPLA] a fost dotată cu structuri pe
care nu le poseda nici FNLA şi cu atât mai puŝin UNITA” 280. De
asemenea, „superioritatea cadrelor politice ale MPLA” 281 a devenit o
realitate de necontestat. Iată de ce, liderul FNLA, Holden Roberto, „s-a
opus încercărilor lui Neto de a unifica toate grupările rebele angoleze,
ostile Portugaliei”282, fiind convins că „FNLA va fi absorbită de
276
Ibidem.
277
Vezi Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 7.
278
Ibidem.
279
280
281
282
http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto
MPLA”283. În egală măsură, dr. Neto s-a preocupat şi de aspectul

ideologic. El „reprezenta o anumită ortodoxie marxistă”284 pe care a
impus-o şi mişcării. Această atitudine s-a reflectat într-o serie de idei
specifice, precum:
«● MPLA trebuie să se afle în mâinile poporului;
● Să construim o societate în care omul să nu mai fie exploatat de
către om;
● Puterea exercitată de popor este condiŝia esenŝială ce va permite
ŝării să se salveze de colonialism şi neocolonialism» 285.
Agostinho Neto, un om de „un calm implacabil”286 şi de „o mare
sobrietate în gândire” 287, s-a dovedit şi un remarcabil diplomat. În
calitate de preşedinte al MPLA a străbătut globul, pledând cauza
poporului angolez. Primul cerc de aliaŝi l-au reprezentat ŝările africane.
Astfel, peste ani, devenit cel dintâi preşedinte al Angolei independente,
A. Neto deconspira, în cadrul unui „summit” al OUA, câteva din
secretele acestei solidarităŝi africane. El evidenŝia că „în Maroc şi-au
făcut pregătirea militară o parte din ofiŝerii şi soldaŝii noştri care au
iniŝiat cea mai serioasă ofensivă împotriva colonialismului, în nordul
ŝării noastre. Tot din Maroc am primit primele douăzeci de tone de arme
şi muniŝii”288. Din acelaşi areal geografic, Neto evoca Algeria, „pe
teritoriul căreia luptătorii noştri au avut de învăŝat, participând alături
de bravii soldaŝi algerieni, la ambuscade împotriva coloniştilor
francezi”289. De asemenea, el omagia efortul Ghanei din vremea lui
Kwame Nkrumah, dar şi Sudanul, unde „au fost pregătiŝi, în ultima
etapă a luptei, unii dintre ofiŝerii angolezi” 290. De la Bruno Crimi aflăm
că, în anii ’70, OUA oferea MPLA „un ajutor de aproximativ 70.000
dolari pe an”291; sprijinul nu era prea mare, dacă avem în vedere că un
grup mult mai restrâns de state, printre care Algeria, R.P. Congo şi
Tanzania, livrau MPLA aceeaşi sumă.
283
Ibidem.
284
285
Ibidem.
286
287
Ibidem, p. 116.
288
A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 31.
289
Ibidem.
290
Ibidem.
291
196 Viorel Cruceanu
Un alt cerc de prieteni îl reprezentau ŝări precum Suedia,

Norvegia, Danemarca, Olanda şi Canada ce au acordat „în special, un
ajutor umanitar”292. Însă, cel mai consistent lot de apropiaŝi al MPLA îl
constituiau, având în vedere afinităŝile ideologice, URSS şi ŝările
comuniste din estul Europei. Prin urmare, acestea au furnizat
„cvasitotalitatea ajutorului militar”, de care a beneficiat gruparea
angoleză, „pe întreaga desfăşurare a războiului de eliberare” 293. Un rol
special a revenit, încă de la jumătatea anilor ’60, Cubei lui Fidel Castro
care, „nu s-a limitat la antrenarea cadrelor militare [ale MPLA – nota
ns.], ci a trimis chiar consilieri militari ce s-au alăturat mişcării, în
taberele sale de antrenament de la Brazzaville, Lusaka şi Dar es
Salaam”294. Se pare că România socialistă a adoptat o atitudine mai
prudentă faŝă de MPLA.
Deşi dr. Neto era un oaspete frecvent al României, la Bucureşti au
fost primiŝi şi rivalii săi, Holden Roberto (FNLA), respectiv Jonas
Savimbi (UNITA). Totuşi, Neto proba recunoştinŝă pentru ajutorul
primit. Iată ce declara el când era preşedinte al Republicii: „diferiŝi
conducători ai MPLA s-au aflat în România cu diferite scopuri, pentru a
putea rezolva unele probleme materiale importante şi, de asemenea,
pentru pregătirea de cadre. La un anumit moment, în România se afla
cea mai mare parte a studenţilor noştri din străinătate
[subl.ns.]”295.
După cum se poate constata, din referirile la ŝările socialiste
lipseşte un actor major: R.P. Chineză. Ei bine, regimul de la Beijing nu
vedea cu ochi buni relaŝia specială a MPLA cu Moscova. De aceea,
chinezii s-au plasat, oarecum, împotriva curentului, sprijinind activ
FNLA şi UNITA.
Neto, care părea „cât se poate de îndepărtat de tipul rebelului
belicos”296, s-a dovedit şi un foarte bun coordonator militar. Deşi medic
de profesie, liderul MPLA avea o viziune integratoare. După acŝiunea
de la Luanda, din 4 februarie 1961 („primul front”), a urmat, în 1964,
deschiderea frontului din Cabinda (enclava portugheză dintre cele două
292
Ibidem.
293
Ibidem.
294
Ibidem, vezi amănunte şi în S. Klein, Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia
în Africa, în Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24.
295
A. Neto, J, Eduardo dos Santos, op.cit., p. 38.
296
state congoleze). Apoi, în 1966, liderul MPLA avea să lanseze cuvântul

de ordine «pentru generalizarea luptei armate»297, ce viza extinderea
luptelor pe întregul teritoriu al ŝării. Urmarea a fost că MPLA a deschis
trei noi fronturi: în districtele Moxico şi Cuando Cubango, situate în SE
(1966), în provinciile Luanda şi Malanje (1967) şi în provincia Bié, în
centrul ŝării (1968). Era un „război asimetric”, de a cărui dificultate
Neto se dovedea conştient: „Forŝele noastre sunt de zece ori mai puŝin
numeroase... Celor 70.000 de militari din corpul expediŝionar portughez
(...), MPLA le face faŝă cu 7.000 de oameni...”298. Totuşi, acŝiunile
partizanilor au cunoscut un real avânt. Prin urmare, la începutul anilor
’70, Neto declara că toate „cele cinci fronturi politico-militare conduse
de MPLA cuprind 10 din cele 15 regiuni ale ŝării”299 şi că mişcarea
controlează „o treime din teritoriul Angolei” 300. Acest avânt avea să fie
stopat, în unele cazuri chiar diminuat, de acŝiunea, mai mult sau mai
puŝin convergentă, a grupărilor ostile. Ajutate masiv de statele
occidentale, prin intermediul regimului zairez al lui Mobutu Sese Seko,
forŝele FNLA au generat un adevărat război fratricid, cu MPLA, în
nordul şi NE Angolei. La fel, un alt vechi aliat, preşedintele Kenneth
Kaunda (Zambia), a devenit un fervent susŝinător al UNITA (ce şi-a
impus controlul în regiunile estice, în detrimentul MPLA). Precarităŝii
din teren i s-au adăugat o serie de probleme intestine, determinate de
aspecte „rasiale” (preponderenŝa metişilor şi mulatrilor în conducerea
mişcării), respectiv de maniera profund personalizată în care Neto îşi
exercita „leadership-ul”. Astfel, aspectul „rasial” a generat, încă din
iulie 1963, defecŝiunea lui Viriato da Cruz, care s-a alăturat lui Holden
Roberto. Da Cruz preconiza „integrarea MPLA în FNLA” 301, fără
„condiŝii şi negocieri prealabile”302. „Repede dezamăgit şi de
FNLA”303, da Cruz a luat calea exilului, ajungând în depărtata R.P.
Chineză (1966), unde s-a stins din viaŝă, în deplină uitare, în iunie 1973
(la numai 45 de ani). Cel de-al doilea aspect, a produs un adevărat
seism în MPLA, la începutul anilor ’70. El a culminat cu ruptura
297
Ibidem, p. 117.
298
Ibidem, p. 118.
299
Ibidem, p. 117.
300
Vezi articol scris de Agostinho Neto, în Lumea, nr. 29, 10 iul 1969, p. 9.
301
A. Conchiglia, Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars 2007, p. 72.
302
Ibidem.
303
Ibidem, p. 73.
198 Viorel Cruceanu
„grupării din Est”, animată de Daniel Chipenda, care în 1973 s-a raliat
FNLA, şi cu disidenŝa altui fondator, Mário de Andrade, care în 1974 a
iniŝiat o minusculă grupare, numită „Revolta Activa” (total izolat, după
proclamarea independenŝei în 1975, Andrade a dus o viaŝă de exilat ce
l-a purtat în Guineea-Bissau, insulele Capului Verde şi Mozambic).
Totuşi, în jurul lui Neto s-a coagulat un „nucleu dur” (Lucio Lara, Lopo
do Nascimento, José Eduardo dos Santos ş.a.) ce a surmontat
slăbiciunile de parcurs şi a impus MPLA ca principal vector al
independenŝei.
Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei (FNLA) s-a
constituit în capitala congoleză Kinshasa, la 27 martie 1962. Originile
grupării erau mai vechi, ele coborând până în 1954 când a apărut
„Uniunea Populaţiilor din Nordul Angolei” (UPNA). Creată de
Holden Roberto şi Barros Necaca, UPNA se dorea reprezentantul
autentic al populaŝiei bakongo (răspândită şi în cele două Congo,
vecine). Emigrat încă din copilărie în Congo belgian, Holden Roberto
şi-a găsit locul în elita bakongo locală, stabilind o strânsă prietenie cu
Cyrille Adoula şi Joseph Kasavubu. De altfel, având în vedere
asemenea antecedente, pe bună dreptate s-a spus că UPNA era o
„replică angoleză a ABAKO” 304 (partidul lui Kasavubu). Căutând să
confere o „alură naŝională” 305 formaŝiunii sale, Holden Roberto i-a
schimbat denumirea, la 14 iulie 1956, în „Uniunea Populaţiilor din
Angola” (UPA). Totuşi, liderul UPA şi-a arătat limitele: el „a rămas,
mereu, aproape de comunitatea bakongo”306, fapt „ce l-a împiedicat să-şi
asume, cu adevărat, statutul de lider naŝional” 307. Holden Roberto a
compensat acest „etno-naŝionalism”308 rigid cu o virulentă atitudine
antimarxistă. Astfel, el şi-a asigurat „simpatia misionarilor protestanŝi
americani [din Congo belgian – nota ns.] şi a consulului Statelor Unite
la Léopoldville”309 , precum şi sprijinul necondiŝionat al regimurilor ce
s-au succedat la Kinshasa.
Holden Roberto nu şi-a ascuns niciodată frustrarea că rivalii din
MPLA l-au devansat, dând semnalul luptei armate, pe 4 februarie 1961.
304
305
Ibidem.
306
Vezi Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4.
307
Ibidem.
308
309
Ibidem.
Prin urmare, după numai 40 de zile, UPA a declanşat propria operaŝiune

armată, pe plantaŝia „Primavera”, situată în NE ŝării, „în regiunile cele
mai propice luptei de gherilă” 310. Peste ani, cuprins de lirism, liderul
UPA considera ziua de 15 martie 1961 drept „primăvara revoluŝiei
angoleze”311, ce avea „să atingă rapid toate regiunile din nordul ŝării:
plantaŝii întregi au fost incendiate, [iar] posturi administrative rase de
pe faŝa pământului”312 (este vorba de 700 de plantaŝii atacate şi 33 de
posturi administrative abandonate de portughezi 313). Am văzut mai sus,
în rândurile consacrate MPLA, că portughezii au procedat la un
adevărat măcel: au ucis între 30.000 şi 50.000 de angolezi. Reacŝia
disproporŝionată a forŝelor metropolitane a mai avut o consecinŝă: ea a
generat cel dintâi „exod masiv de refugiaŝi din Africa tropicală” 314.
Imediat după evenimente, între 150.000 şi 200.000 de etnici bakongo au
trecut graniŝa în fostul Congo belgian, numărul lor sporind cu alŝi
400.000 de pribegi, cu trecerea timpului315.
Faza luptei armate a catalizat procesul de refondare a mişcării
populaŝiei bakongo. Astfel, UPA s-a transformat în FNLA (27 martie
1962), iar efectivele sale militare au fost structurate în Armata de
Eliberare Naŝională a Angolei (ALNA). Inspirat sfătuit de premierul
congolez Cyrille Adoula, Holden Roberto şi-a confecŝionat o imagine de
lider incontestabil, inclusiv pe plan extern, prin crearea „Guvernului
Revoluŝionar Angolez din Exil” (GRAE), în aprilie 1962. Toate aceste
reamenajări au fost însoŝite de un adevărat manifest al FNLA, care cerea:
«1. Traducerea în viaŝă de către Portugalia a rezoluŝiei ONU
privind recunoaşterea dreptului popoarelor coloniale la autodeterminare
şi independenŝă.
2. Acordarea amnistiei generale [şi] eliberarea din închisori a
tuturor deŝinuŝilor politici.
3. Evacuarea din Angola a trupelor de reprimare.
4. Transmiterea puterii către adevăraŝii reprezentanŝi ai poporului
Angolei»316.
310
Cf. Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9.
311
Ibidem, p. 8.
312
Ibidem.
313
Idem, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8.
314
315
Ibidem.
316
Vezi E. Obrea, op.cit., p. 167.
200 Viorel Cruceanu
Crearea GRAE conferea un surplus de legitimitate FNLA. Aşa se

face că, la „summit”-ul de constituire al OUA de la Addis-Abeba, din
mai 1963, gruparea lui Holden Roberto a fost recunoscută în calitate de
principală reprezentantă a poporului angolez. Prin antimarxismul afişat,
FNLA şi-a asigurat sprijinul durabil al SUA (la 25 aprilie 1961, H.
Roberto a fost primit, chiar la Casa Albă, de preşedintele J.F. Kennedy)
şi al Israelului. În anii care au urmat, liderul GRAE a efectuat
numeroase călătorii, în căutare de aliaŝi. Astfel, el evidenŝia „ajutorul
permanent pe care FNLA îl primeşte de la Republica Zair, Republica
Unită Tanzania, Republica Zambia, de la celelalte ŝări ale Africii,
precum şi de la India” 317. De asemenea, H. Roberto ŝinea să reliefeze că
„FNLA este deosebit de satisfăcut să numere în rândurile prietenilor
care-şi aduc contribuŝia la lupta sa de eliberare ŝări ca Republica
Populară Chineză şi Republica Socialistă România” 318.
Astăzi se ştie că, „China a început să se intereseze de Angola,
începând cu anul 1966, urmărind să contracareze influenŝa sovietică,
din ce în ce mai evidentă în cadrul MPLA” 319. După o perioadă de
tatonări, din 1970 FNLA devine un adevărat aliat al regimului comunist
de la Beijing, care i-a furnizat arme şi un lot de 120 de instructori
militari (sosiŝi, în iunie 1974, în tabăra militară de la Kinkuzu, din
Zair)320. Prin urmare, în îndepărtata ŝară africană s-a purtat un adevărat
„război rece” între cele două mari puteri ale comunismului mondial.
Lucrurile au mers atât de departe încât, după 1978, China lui Deng
Xiao-ping a promovat „legături periculoase” 321 cu regimul de apartheid
din Africa de Sud, în scopul destabilizării MPLA. Cât priveşte
România, regimul de la Bucureşti a privit cu multă simpatie mişcarea
lui Holden Roberto căreia, se spune, i-a livrat „mari cantităŝi de
arme”322 (în timp ce, după cum am văzut mai sus, ajutorul pentru
MPLA se concentra pe formarea de cadre). Cu siguranŝă, aceste arme
parveneau FNLA indirect: prin intermediul regimului zairez al lui
Mobutu, unul din amicii lui Ceauşescu din Africa Neagră. De altfel,
dictatorul zairez s-a dovedit cel mai angajat şi fidel aliat al FNLA; într-o
317
Cf. lui Holden Roberto, în Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9.
318
Ibidem.
319
320
321
Vezi amănunte în Afrique-Asie, no. 275, du 16 au 29 août 1982, p. 35-36.
322
S. Klein, op.cit., p. 24.
perioadă s-a vorbit chiar de pretinse legături de rudenie între el şi H.

Roberto (dezminŝite chiar de cel incriminat, într-un interviu acordat
revistei Jeune Afrique: „nu sunt cumnatul lui Holden Roberto”323). Iată
cum prezenta Mobutu sprijinul Zairului faŝă de FNLA: „După data de
15 martie 1961, când a fost tras primul foc de armă împotriva
colonialiştilor portughezi (...), nu ne-am precupeŝit ajutorul faŝă de fraŝii
angolezi. Am găzduit pe solul zairez peste un milion de refugiaŝi
angolezi. Le-am deschis casele noastre; le-am pus la dispoziŝie
pământurile noastre, inclusiv taberele proprii de antrenament. Aceşti
refugiaŝi se pot trata în spitalele noastre; le-am primit copiii, de la
şcoala primară până la universitate. În cincisprezece ani, noi am format
pentru Angola mai multe cadre decât Portugalia în cinci secole”324.
Din nefericire, Holden Roberto, despre care se spune că era
extrem de arogant, a făcut o adevărată obsesie din adversitatea sa faŝă
de MPLA. Prin urmare, el a fost artizanul „războiului fratricid” din
Angola: „FNLA a luptat atât împotriva dominaŝiei portugheze cât şi
împotriva partizanilor din MPLA” 325. Liderul FNLA a profitat de
relaŝiile sale privilegiate cu Mobutu şi „a încercat sistematic să-i
elimine [pe rivalii din MPLA – nota ns.] cu ajutorul jandarmilor
[zairezi]”326. Iar când complicitatea dictatorului de la Kinshasa nu a fost
suficientă, H. Roberto va căuta sprijinul regimului rasist sud-african.
Dincolo de rigiditatea ideologică, liderul FNLA nu a putut depăşi
nici clivajele etnice. La începuturile anilor ’60, el reuşise să atragă în
mişcare câteva cadre din Cabinda şi un tânăr promiŝător, reprezentant al
populaŝiei ovimbundu, Jonas Savimbi. Acest Savimbi a fost numit
secretar general al UPA, iar în aprilie 1962, ministru de externe al
GRAE. Dar, comportamentul etnicist al lui H. Roberto a dezamăgit pe
noii sosiŝi. Aşa se face că, în plin „summit” al OUA, la Cairo, în 1964,
Savimbi a intrat în disidenŝă, acuzându-l pe H. Roberto de „tribalism şi
colaborare cu CIA” 327. Savimbi îi anunŝa pe liderii africani de intenŝia
de a-şi crea propria mişcare de eliberare, fapt ce va deveni realitate în
primăvara lui 1966.
Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei
323
Vezi interviu cu Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790, 27 févr. 1976, p. 20.
324
Ibidem.
325
Cf. Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4.
326
Ibidem.
327
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 9; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 313.
202 Viorel Cruceanu
(UNITA) a fost fondată la 13 martie 1966. La fel ca MPLA şi FNLA,

noua mişcare era profund marcată etnic: militanŝii săi proveneau din
„rândurile populaŝiei rurale”328 ovimbundu, grupul etnic cel mai
numeros (37% din populaŝie, în prezent), răspândit pe vasta arie a
„platourilor centrale”329 ale Angolei. Această zonă mediană, ce se
întindea până la frontiera cu Namibia (în sud) şi la cea cu Zambia (în
est), cunoştea o densitate extrem de redusă. Se apreciază că băştinaşii
„n-au suportat decât indirect exploatarea colonială” 330, înşişi
portughezii considerând întinderile respective drept «ŝinuturile de la
capătul lumii»331.
În aceste locuri îndepărtate a văzut lumina zilei, în 1934, în
familia unui şef de gară, Jonas Savimbi. Trimis la şcoala «părinŝilor
albi» (misionarii protestanŝi), Savimbi s-a dovedit „un elev silitor şi
inteligent”332. Selectat de administraŝia locală colonială, a fost trimis la
Lisabona pentru a studia medicina. În capitala metropolei „a deprins
pasiunea pentru acŝiunea politică”333, atitudine „ce nu era pe placul
autorităŝilor”334. Simŝindu-se ameninŝat, tânărul Savimbi s-a refugiat în
Elveŝia. Aici s-a dedicat ştiinŝelor umaniste, la Universitatea din
Lausanne, obŝinând titlul de „doctor în filosofie şi ştiinŝe politice” 335. A
urmat o perioadă obscură din biografia sa, ce corespunde unei rezidenŝe
în R.P. Chineză, unde, după propria mărturisire, „şi-a însuşit tactica
luptei de gherilă”336. Revenit în Africa, el s-a alăturat lui Holden
Roberto, fiind numit, aşa cum am văzut mai sus, secretar general al
UPA (februarie 1961) şi apoi ministru de externe al GRAE (martie
1962-iunie 1964). Pe cei doi îi apropia religia comună protestantă şi ura
viscerală faŝă de MPLA; în acelaşi timp îi separa o trăsătură esenŝială:
H. Roberto era un om al discursului, al combinaŝiilor de salon, cu o
profundă aprehensiune faŝă de constrângerile vieŝii de pe frontul de
luptă, în timp ce Savimbi se dovedea un om de teren, cu evidente
328
Cf. Lumea, nr. 3, 16. ian 1975, p. 9.
329
330
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9.
331
Ibidem.
332
Vezi Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13.
333
Ibidem.
334
Ibidem.
335
Ibidem.
336
Ibidem.
înclinaŝii militare. Iată de ce, ruptura dintre ei nu a surprins.

Conform spiritului epocii, Savimbi se prezenta drept un
revoluŝionar, dar în variantă maoistă. El şi-a confecŝionat, cu grijă,
imaginea unui „tip diferit”, „criticând cu vehemenŝă legăturile FNLA cu
«imperialismul american», precum şi raporturile MPLA cu ŝările din
blocul sovietic”337. Considerând China lui Mao drept «centrul revoluŝiei
mondiale»338, Savimbi şi UNITA şi-au atras, treptat, prietenia durabilă a
marii puteri comuniste asiatice. De asemenea, „discursul său inflamant
nu a lăsat indiferente diferitele mişcări europene prochineze”339. În plus,
Savimbi a reuşit să capteze şi simpatia unor lideri africani foarte ataşaŝi
de Beijing, precum tanzanianul Julius K. Nyerere sau zambianul
Kenneth David Kaunda. Preşedintele Nyerere, un campion al luptei
pentru libertatea şi unitatea Africii, a văzut în el o alternativă viabilă
vis-à-vis de sfâşierile ideologice ce ipotecau viitorul mişcării naŝionale
angoleze. Numai că, deriva autoritară a liderului UNITA, tot mai
pregnantă cu trecerea anilor, i-a impus lui Nyerere o prudenŝă crescută
faŝă de Savimbi. În schimb, Kaunda i-a devenit un fervent susŝinător,
Zambia asigurând principalul punct de sprijin din spatele frontului. În
mod evident, apariŝia UNITA a complicat lucrurile. Aceasta pentru că,
din 1966, MPLA deschisese un front de luptă în SE Angolei, extins
progresiv şi spre zonele centrale (chiar în provincia natală a lui
Savimbi, Bié). Or, ambiŝiosul Savimbi dorea să aibă propriul său
„hinterland”. Iată de ce, la începutul anilor ’70, el a iniŝiat chiar o
colaborare cu... autorităŝile coloniale! Într-un memoriu adresat
generalului Luz Cunha, comandantul şef al armatelor portugheze din
Angola, la 26 septembrie 1972, Savimbi scria: «Poziŝia noastră este
ireversibilă (...). Nu ne vom lăsa ademeniŝi de iluzia de a reîntoarce
armele împotriva autorităŝilor. Noi le vom folosi doar împotriva MPLA,
pentru a o obliga să abandoneze, într-o bună zi, estul [Angolei]»340.
După care, liderul UNITA adăuga: «odată cu slăbirea sau lichidarea
MPLA în est, largi orizonturi vor fi deschise pentru noi...» 341. Acest
„noi” din final nu însemna doar UNITA, ci UNITA şi Portugalia.
Complicitatea tacită dintre cele două părŝi era dovedită de lunga „listă
337
338
339
340
Ibidem, p. 11.
341
Ibidem.
204 Viorel Cruceanu
de bunuri”342 pe care Savimbi o solicita portughezilor (de la arme la

„furnituri şcolare şi medicamente” 343), dar şi de intenŝia noului
comandant şef al armatei, generalul Francisco da Costa Gomes, de a-i
atribui, „ca recompensă, lui Savimbi, administrarea provinciei Bié”344.
În acest stadiu, mai degrabă de trădare decât de slujire a cauzei africane,
se aflau Savimbi şi UNITA, în momentul producerii „Revoluţiei
garoafelor” din Portugalia, la 25 aprilie 1974.
La 19 iulie, noul regim portughez a publicat „Legea privind
recunoaşterea dreptului la independenŝă al teritoriilor de peste mări”.
Am văzut anterior modul temeinic în care Portugalia s-a implicat în
decolonizarea posesiunilor sale africane. În cazul Angolei decolonizarea
s-a dovedit extrem de complicată. De la început, noul guvern portughez
a cerut MPLA, FNLA şi UNITA două chestiuni esenŝiale:
transformarea mişcărilor de eliberare în forŝe politice şi iniŝierea de
negocieri care să pună bazele unei platforme comune, în perspectiva
obŝinerii independenŝei. Vorbele au fost urmate de fapte: în octombrie
1974, Portugalia recunoştea „dreptul fiecăreia din cele trei mişcări de
eliberare din Angola de a desfăşura o activitate legală şi de a-şi instala
sediile centrale la Luanda”345. Se realiza, astfel, „o consemnare juridică
a încetării neoficiale a focului”346, după 13 ani de lupte. Demersurile
lusitanilor au beneficiat şi de sprijinul întregii comunităŝi africane. Prin
urmare, datorită implicării OUA, grupările angoleze au purtat mai multe
runde de negocieri în Kenya, finalizate cu acordul de la Mombassa, din
5 ianuarie 1975. Documentul prevedea hotărârea MPLA, FNLA şi
UNITA de „a pune capăt oricăror manifestări de ostilitate sau de
propagare a animozităŝilor între ele” 347 şi de creare „a unei societăŝi
drepte şi democratice” 348. Înŝelegerile de la Mombassa, ce au reunit
pentru prima dată pe cei trei lideri africani, în jurul unei mese rotunde,
au permis trecerea într-o etapă superioară: tratativele cu metropola,
începute la 10 ianuarie 1975, la hotelul „Penina” din Alvor (pe coasta
sudică a Portugaliei). Delegaŝia portugheză era condusă de comandantul
342
Ibidem.
343
Ibidem.
344
Ibidem.
345
Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8.
346
Ibidem.
347
Ibidem.
348
Ibidem.
Melo Antunes, ministru de stat, şi cuprindea pe şeful diplomaŝiei, Mário

Soares şi pe ministrul coordonării interteritoriale, Almeida Santos. La
rândul său, delegaŝia angoleză reunea pe Agostinho Neto, Holden
Roberto şi Jonas Savimbi. Prima şedinŝă a lucrărilor a fost prezidată
chiar de preşedintele portughez, generalul Francisco da Costa Gomes,
care, adresându-se celor trei lideri africani, evidenŝia «ferma hotărâre pe
care aŝi manifestat-o în lupta armată [şi] inteligenŝa pe care a-ŝi
manifestat-o în lupta politică»349, motiv pentru care «v-aŝi cucerit
dreptul de a decide viitorul ŝării»350. Negocierile s-au încheiat în seara
zilei de 15 ianuarie 1975, prin semnarea Acordului de la Alvor.
Principalele articulaŝii ale documentului se referau la:
proclamarea independenŝei şi suveranităŝii totale a Angolei la
11 noiembrie 1975;
constituirea unui guvern de tranziŝie multipartit în care
„portofoliile ministeriale vor fi repartizate, în număr egal, între FNLA,
MPLA, UNITA şi Portugalia”;
integrarea elementelor armate într-o „forŝă militară mixtă, cu
următoarea structură: 8.000 de oameni pentru fiecare mişcare [MPLA,
FNLA şi UNITA – nota ns.] şi 24.000 ai forŝelor armate portugheze”;
retragerea trupelor portugheze: cele excedentare [30.000
oameni – nota ns.] până la 30 aprilie 1975, iar cele din forŝa mixtă, în
perioada 1 octombrie 1975-19 februarie 1976;
convocarea unei Adunări Constituante care va alege primul
preşedinte al Angolei, „reprezentantul legal şi legitim al voinŝei
supreme a poporului noii ŝări”351.
Acordul de la Alvor a creat impresia că o soluŝie politică putea fi
viabilă pentru Angola. În acest sens, la 31 ianuarie, a fost instalat
guvernul de tranziŝie condus de Înaltul rezident portughez şi un Colegiu
prezidenŝial format din câte un membru pentru fiecare mişcare;
guvernul se compunea din 12 miniştri (trei desemnaŝi de preşedintele
Portugaliei şi câte trei reveniŝi grupărilor africane). Interesant este
faptul că, în perioada limitată în care a funcŝionat, s-a ajuns la „o
oarecare omogenitate” 352 între miniştrii de tranziŝie. Totuşi, în foarte
349
Ibidem.
350
Ibidem.
351
Vezi idem, nr. 4, 23 ian. 1975, p. 13.
352
206 Viorel Cruceanu
scurt timp, au reapărut la suprafaŝă ascuŝitele neînŝelegeri dintre MPLA

şi FNLA. Perspectiva alegerilor pentru desemnarea Adunării
Constituante a reliefat „problema spinoasă a refugiaŝilor angolezi în
Zair”353. Astfel, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaŝi avea în
evidenŝele sale cifre cuprinse între 300.000 şi 400.000 de persoane
(statistică însuşită de MPLA şi liderul său, A. Neto). Prin contrast,
conducătorul FNLA, Holden Roberto, aprecia că numărul acestora se
ridica la 1.000.000 de suflete 354. Poziŝia lui H. Roberto era confortabil
întărită de afirmaŝiile generalului Mobutu ce declara că „noi am primit
pe solul nostru peste un milion de refugiaŝi angolezi” 355. În plus,
şedinŝele de guvern au generat şi o poziŝionare a forŝelor în interiorul
său: „treptat, se ajunge la o alianŝă de fapt între FNLA şi UNITA” 356.
Toate aceste elemente, alimentate de o gravă suspiciune reciprocă, au
făcut inevitabilă recurgerea la arme. Nici nu se estompase amintirea
confruntărilor din timpul luptelor de eliberare şi Angola se cufunda în
ororile primului război civil (declanşat încă din martie 1975 şi având ca
actori, în primă fază, doar MPLA şi FNLA). Evenimentele din
primăvara lui 1975 arătau că Portugalia era „incapabilă să păstreze
controlul”357 asupra Angolei. În noile condiŝii, diplomaŝia africană s-a
pus din nou în mişcare. Aşadar, „ca urmare a apelului preşedintelui
Jomo Kenyatta”358, cei trei lideri au consimŝit să se reunească din nou în
Kenya. Întâlnirea s-a desfăşurat la Nakuru, în perioada 16-21 iunie, şi s-a
încheiat cu semnarea unui nou acord. Documentul stipula renunŝarea la
folosirea forŝei, încetarea ostilităŝilor militare şi eliberarea
prizonierilor359. Bunele intenŝii se regăseau şi în angajamentul MPLA,
FNLA şi UNITA de a crea «un climat de înŝelegere politică şi de unitate
naŝională, în cadrul diversităŝii politice şi ideologice din Angola»360.
Din nefericire, respectivele „bune intenŝii” s-au dovedit doar „gânduri
pioase”. Acordul de la Nakuru a avut aceeaşi soartă ca şi Acordurile de
353
Ibidem.
354
Ibidem.
355
Vezi interviul cu preşedintele Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790/1976,
p. 20.
356
357
Vezi Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 51.
358
Idem, nr. 26, 26 iun. 1975, p. 26.
359
Ibidem.
360
Idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21.
la Mombassa ori Alvor: el a fost încălcat, iar luptele s-au reluat cu o

intensitate sporită (de la începutul lui iulie implicându-se şi UNITA,
alături de FNLA). S-a ajuns la „o accentuată degradare a situaŝiei din
Angola, înfruntările armate cuprinzând, practic, întregul teritoriu al
ŝării”361.
Lucrurile s-au complicat odată cu intervenŝia factorului extern:
URSS şi Cuba, de partea MPLA, respectiv SUA de partea FNLA şi
UNITA. Dincolo de pretextele ideologice, imensele zăcăminte de petrol
şi bogatele resurse în uraniu şi diamante ale Angolei erau intens râvnite
de marile puteri. Stimulativă s-a dovedit şi „poziŝia strategică a
porturilor angoleze la Oceanul Atlantic ce prezentau un real interes atât
pentru puterile maritime ale NATO, cât şi pentru cele din Pactul de la
Varşovia362. Totuşi, principala vină revine celor trei grupări angoleze.
Pe bună dreptate, britanicul Martin Meredith consideră că „datorită
nesfârşitelor rivalităŝi [dintre ele], prezenŝa factorului extern în Angola
a dobândit o «importanŝă crucială»” 363.
Intervenŝia sovietică în Angola putea fi justificată de relaŝiile
istorice cu MPLA; în egală măsură, cererea de ajutor a lui Neto venea şi
în întâmpinarea intereselor de mare putere ale URSS. Astfel, infiltrarea
în Angola (cu o faŝadă maritimă de 1.500 kilometri) conferea Uniunii
Sovietice ocazia unui rol activ în Atlantic, considerat drept „un «ocean
american» prin definiŝie” 364. Influenŝa sovietică a fost favorizată şi de
prezenŝa amiralului António Rosa Coutinho, în calitate de Înalt
Rezident portughez la Luanda (iulie 1974-ianuarie 1975). Simpatiile
acestuia faŝă de P.C. Portughez „nu mai erau un secret pentru
nimeni”365, motiv pentru care i s-a spus «Amiralul Roşu». Mai mult,
şeful serviciilor secrete franceze din epocă, Alexandre de Marenches, îl
considera „agent comunist”366 şi-l învinovăŝea de „înmânarea cheilor
Angolei reprezentanŝilor Estului” 367. Pe linia deschisă de Rosa Coutinho
şi în contextul declanşării războiului civil, livrările de armament ale
361
Ibidem.
362
Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 539.
363
364
365
Ibidem, p. 16.
366
C. Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1992, p. 161.
367
Ibidem.
208 Viorel Cruceanu
URSS către MPLA „cresc în proporŝie geometrică” 368. În perioada

critică, din martie 1975, când MPLA a respins forŝele FNLA ce
încercau să ocupe capitala, gruparea lui Neto „a primit armament [şi] de
la Iugoslavia”369. Se ştie că mareşalul Tito ducea o politică ostilă
Moscovei. În mod paradoxal, în criza angoleză, s-a creat o
imprevizibilă colaborare sovieto-iugoslavă. Explicaŝia rezidă în statutul
lui Tito de lider al „Mişcării de Nealiniere” (ce impunea un sprijin fără
echivoc faŝă de lupta anticolonialistă) şi în relaŝiile personale, foarte
speciale, stabilite cu intelectualul Agostinho Neto. De altfel, unele surse
suŝin că „prima menŝiune a unor livrări masive de arme sovieto-
iugoslave datează din 25 martie 1975, când 30 de avioane ruseşti au
aterizat la Brazzaville” 370. În afară de capitala congoleză, „portul Pointe
Noire a fost o altă bază de operaŝiuni sovieto-iugoslavă”371. De
asemenea, tot de pe teritoriul R.P. Congo, condusă de Marien Ngouabi,
un militar cu afinităŝi marxiste, au pornit în ajutorul MPLA „3.000 de
militari cubanezi, dotaŝi cu 50 de tancuri şi 200 transportoare
blindate”372. Aceste ajutoare consistente au permis ca MPLA să
dobândească supremaŝia pe câmpul de luptă (la 14 iulie, ea a preluat
controlul deplin asupra Luandei, forŝele FNLA fiind, practic, zdrobite).
Mai mult, la sfârşitul lui august, gruparea marxistă angoleză controla 17
din cele 19 reşedinŝe de provincii 373. Victoriile MPLA au avut două
efecte majore. Pe de o parte, ele au determinat exodul „a jumătate de
milion de colonişti portughezi care au părăsit în mare grabă Angola” 374.
Pe de altă parte, ele au produs reacŝia regimului rasist de la Pretoria,
sprijinit de SUA: «nu vom tolera instalarea unui regim marxist la
frontierele noastre»375, declara ministrul apărării, Pieter Botha. Prin
urmare, încă din august 1975, „Africa de Sud declanşează o silenŝioasă
invazie a Angolei”376. Ea capătă consistenŝă, după 23 octombrie, când
368
369
Cf. A. Conchiglia, Des indépendances..., p. 45.
370
Vezi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 24.
371
Ibidem.
372
Ibidem.
373
A. Conchiglia, op.cit., p. 45; despre evoluŝia ostilităŝilor militare vezi şi Lumea, nr.
30, 24 iulie 1975, p. 7; idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21; idem, nr. 39, 25 sept. 1975,
p. 21-22.
374
A. Conchiglia, op.cit., p. 45.
375
376
regimul sud-african lansează „un blitzkrieg cu panzere în stil

german”377. Regia intervenŝiei RSA a fost stabilită de SUA: „În războiul
civil din Angola, americanii s-au angajat într-un grad ridicat: au
asigurat pregătirea unităŝilor de luptă [ale FNLA şi UNITA – nota ns.],
au efectuat misiuni de recunoaştere şi de aprovizionare şi chiar au
furnizat luptători (...). [În acest sens] relatări apărute în presa acelor ani
estimau că numărul americanilor care luptau în această ŝară se ridica la
aproape 300 [mercenari], fără a mai socoti agenŝii şi consilierii
militari”378. În septembrie 1975, CIA a aprobat suma de circa 25
milioane de dolari „pentru o operaŝiune sub acoperire, menită să-l
sprijine pe Savimbi”379. De asemenea, ea a decis „trimiterea de arme în
mod clandestin”380: era vorba de „tone de arme”, multe „din timpul
celui de-al doilea război mondial, de care (...) nu mai dispunea nimeni
în lume”381. La acest plan de eliminare al MPLA a fost atras şi Zairul
generalului Mobutu Sese Seko. Încercând să-şi salveze vechiul prieten
(H. Roberto), dictatorul de la Kinshasa a intervenit în zonele de N ale
Angolei (unde se repliaseră rămăşiŝele FNLA), trimiŝând „care de luptă,
trupe de comando şi trei batalioane [de luptători]” 382. Aşa se face că, „în
ajunul proclamării independenŝei” 383, Luanda era un oraş asediat: în
sud, forŝele sud-africane se aflau la o distanŝă de doar 150 de kilometri,
în timp ce, în nord, forŝele zaireze se apropiaseră la 60 de kilometri de
capitală384.
Situaŝia extrem de complexă a impus Portugaliei o retragere fără
glorie. Fosta metropolă nu mai putea influenŝa evenimentele şi, pur şi
simplu, şi-a abandonat colonia. În pofida precarităŝii ambientului
politic, A. Neto a decis aplicarea unilaterală a celei mai importante
prevederi a Acordului de la Alvor: proclamarea independenŝei. Astfel,
„la ora zero a zilei de 11 noiembrie [1975]” 385, deşi „obuze de mortiere
explodau la câteva zeci de kilometri” 386, liderul MPLA anunŝa la
377
Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24.
378
Vezi Lumea, nr. 4/2007, p. 51.
379
Ibidem.
380
Ibidem.
381
Ibidem.
382
383
384
Cf. A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 33.
385
Ibidem.
386
Ibidem.
210 Viorel Cruceanu
Luanda, în mod oficial, naşterea Republicii Populare Angola. Făcându-se

ecoul realităŝii din teren, „Proclamaŝia de independenŝă” preciza că
«Republica Populară Angola reafirmă solemn hotărârea sa de a lupta
pentru integritatea teritorială a Angolei şi de a se opune oricărei
încercări de dezmembrare a ŝării»387. De asemenea, ea reafirma opŝiunea
pentru ideologia marxistă a MPLA: «Republica Populară Angola îşi
propune să dinamizeze şi să sprijine instaurarea puterii populare la
scară naŝională. În felul acesta, masele de oameni ai muncii vor exercita
puterea la toate nivelele, aceasta constituind singura garanŝie a formării
omului nou şi a triumfului revoluŝiei noastre» 388. Proclamaŝia făcea şi
un îndemn la reconciliere: «Să respectăm caracteristicile fiecărei
regiuni, ale fiecărui nucleu populaŝional al ŝării noastre, pentru că toŝi,
în egală măsură, am făcut sacrificiul pe care patria îl cere ca să
trăiască»389.
Dar, pentru a supravieŝui, tânăra Republică Populară Angola avea
să facă alte numeroase sacrificii. Salvarea republicii proclamate de
MPLA a venit tot de la ajutorul extern. Amănunte despre sprijinul
primit au fost oferite chiar de preşedintele Agostinho Neto, la
„summit”-ul OUA, de la Khartoum (Sudan), din 18 iulie 1978: «În
momentul acela, forŝele [noastre] militare, de-abia ieşite din lupta de
gherilă, nu erau capabile să facă singure faŝă ofensivei celor două
armate regulate [sud-africană şi zaireză – nota ns.]. A trebuit să cer
ajutorul ŝărilor prietene. Ajutorul ne-a fost acordat de ŝările socialiste
din Europa şi America Latină»390. După care preşedintele angolez a
completat: «Iugoslavia, Uniunea Sovietică şi Cuba ne-au trimis arme,
ofiŝeri şi soldaŝi, care au constituit forŝa principală ce ne-a ajutat să
rezistăm»391. Cu acelaşi prilej, Neto a furnizat şi informaŝii, inedite,
privind asistenŝa oferită de unele state africane: Guineea, «cu un
batalion, arme şi mijloace logistice»; Guineea-Bissau, «cu soldaŝi,
ofiŝeri şi mijloace de apărare antiaeriană»; Mozambic, Nigeria şi
Algeria, «cu mijloace militare»392.
Rolul determinant în victoria MPLA l-a jucat o ŝară situată la
387
Ibidem, p. 12.
388
Ibidem.
389
Ibidem, p. 14.
390
Ibidem, p. 34.
391
Ibidem.
392
Ibidem.
10.000 kilometri distanŝă: Cuba lui Fidel Castro. Intervenŝia cubaneză a

purtat şi un nume de cod: „La Operacíon Carlota”393. Lansată la 5
noiembrie 1975, ea a constat în trimiterea a zeci de mii de soldaŝi pe
frontul din Angola. Detractorii liderului de la Havana au pus „aventura
angoleză” pe seama spiritului hazardat al lui Castro, alimentat de „un
voluntarism nestăpânit”394 şi de o voinŝă de mărire ce contrasta cu
dimensiunea şi capacitatea de efort a ŝării sale. Pe aceleaşi coordonate
se aprecia că, „în raport cu populaŝia sa, implicarea Cubei în Africa este
comparabilă cu perioada de vârf a intervenŝiei americane în
Vietnam”395. Deloc impresionat, Castro a replicat că angajamentul
cubanez a reprezentat „un răspuns la cererea liderului MPLA,
Agostinho Neto”396, în condiŝiile în care, armatele sud-africane şi
zaireze „ajunseseră la porŝile Luandei” 397. Argumentele liderului
cubanez erau în logica „Războiului Rece”, exportat şi pe sol african.
Astfel, Castro acuza că «SUA au implementat un plan secret menit să
strivească interesele legitime ale poporului angolez şi să-i impună un
guvern marionetă (...) şi să transforme independenŝa Angolei într-un
condominium între Mobutu şi Africa de Sud» 398. O explicaŝie şi mai
interesantă ne oferă Jorge Risquet Valdés, unul din conducătorii
operaŝiunilor din Angola: „Motivele acestei operaŝiuni, atât de
îndrăzneŝe, nu au fost dictate nici de propriile interese, nici de
realpolitik, ci de internaţionalism [subl.ns.]. O victorie a axei
Pretoria-Washington ar fi însemnat mult mai mult decât simpla
înfrângere a MPLA: aceasta ar fi semnificat victoria apartheidului şi
consolidarea dominaŝiei rasiste asupra popoarelor din întreaga Africă
australă”399.
Dincolo de aceste precizări, cu parfum geostrategic, realitatea se
dovedea mult mai complexă. Relaŝiile africano-cubaneze coboară mult
393
Carlota este numele unei sclave de origine africană. Ea a condus marea răscoală a
sclavilor din Cuba, izbucnită în anul 1843. Ucisă în cursul confruntărilor, Carlota a
devenit un simbol pentru istoriografia comunistă cubaneză.
394
M. Urbano Rodrigues, Fidel, Achille communiste, în Afrique-Asie, no. 14, janv.
2007, p. 32.
395
396
B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 15.
397
Ibidem.
398
Ibidem, p. 14.
399
Vezi Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38.
212 Viorel Cruceanu
în timp, fiind indisolubil legate de perioada traficului de sclavi şi de

producŝia trestiei de zahăr, „o marfă cheie a comerŝului mondial din
secolul al XIX-lea”400. Prin urmare „numărul sclavilor [din Cuba],
recenzaŝi în 1841, se ridica la 436.495 de suflete, echivalentul a 44%
din populaŝie şi a 80% din forŝa de muncă activă” 401. De altfel, istoricii
apreciază că „între 1511 şi 1886, numărul sclavilor aduşi în Cuba a
depăşit cifra de un milion de africani” 402. Iată de ce, Africa reprezintă
„continentul de origine a unei părŝi din strămoşii cubanezilor”403. Doar
aşa se poate explica de ce cubanezii au urmat, aparent fără
discernământ, „aventura” africană a lui Fidel Castro. Ambientul
caraibean a făcut ca mentalul colectiv să fie impregnat de un «vis
african»404, întreŝinut cu măiestrie de Comandante en Jefe. Orator
desăvârşit, Castro a formulat o adevărată doctrină, atunci când, în
decembrie 1975, declara: «Cuba nu este doar o ŝară latino-americană, ci
şi una latino-africană»405. Atât în epocă, dar şi după schimbările
produse în 1989-1990, Castro a fost judecat exclusiv prin prisma
prejudecăŝilor ideologice. Totuşi, trebuie să recunoaştem că el a dovedit
„o solidaritate indefectibilă cu oprimaŝii din lumea întreagă” 406 şi că, „în
a doua jumătate a secolului al XX-lea, Fidel Castro a fost conducătorul
din lumea a treia care, atât prin vorbă cât şi prin faptă, a exercitat
influenŝa cea mai mare asupra cursului evenimentelor ce au marcat
procesul decolonizării”407.
Din considerente lesne de înŝeles, SUA au condamnat şi
minimalizat rolul Cubei pe continentul negru. Astfel, fostul secretar al
Departamentului de Stat, Henry Kissinger, afirma că Uniunea Sovietică
„a trimis forŝe mandatare în Africa” 408, încercând „să reducă rolul
cubanezilor la cel de simpli pioni ai URSS” 409. O asemenea retorică s-a
impus, dovadă şi butada maliŝioasă după care „capitala Cubei se află la
400
Idem, no. 14, janv. 2007, p. 16.
401
Ibidem.
402
Ibidem.
403
Vezi Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1 er mars 2008, p. 31.
404
Ibidem.
405
Ibidem.
406
M. Urbano Rodrigues, op.cit., p. 30.
407
Ibidem.
408
H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2003, p. 698.
409
Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 37.
Moscova, iar cimitirele în Africa” 410. În realitate, nu a existat o

„antantă” sovieto-cubaneză. Mai mult, Fidel Castro i-a pus pe sovietici
chiar în faŝa faptului împlinit. Elocventă este, în acest sens, declaraŝia
ex-vicepreşedintelui cubanez, Carlos Rafael Rodriguez: «Totul a fost o
iniŝiativă pur cubaneză. La început, am trimis trupe în Angola fără
sprijin sovietic (...). Dar mai târziu ne-am coordonat acŝiunile cu
[ei]»411. Detalii suplimentare ne furnizează J. Risquet Valdés: «Când a
luat decizia trimiterii trupelor, Fidel nu informase în prealabil Moscova,
anticipând că Brejnev nu va fi partizanul unei asemenea operaŝiuni (...).
Iată de ce a trebuit să aşteptăm două luni până ce Moscova să ne
furnizeze ajutorul logistic necesar pentru transportul aerian al soldaŝilor
noştri spre Angola»412. Însuşi Castro confirmă acest lucru: «Deşi
sovieticii nu au fost consultaŝi în privinŝa deciziei Cubei de a trimite
trupe în Angola, totuşi ei au furnizat, mai apoi, arme pentru crearea
armatei angoleze şi au răspuns pozitiv cerinŝelor noastre de a ne procura
material militar, pe toată durata războiului. Fără suportul politic şi
logistic al URSS, rezultatul pozitiv din Angola nu ar fi fost posibil» 413.
Recent, chiar Kissinger a recunoscut că s-a înşelat: «Nu ne puteam
imagina că insularii [cubanezi] acŝionau de o manieră atât de
provocatoare şi atât de departe de ŝara lor, fără ca Moscova să-i
grăbească şi să le ofere ajutor. Astăzi dispunem de dovezi ce ne arată că
totul s-a petrecut exact invers»414.
În lucrarea biografică „My Life” (rezultată din seria de interviuri
luată de reputatul ziarist Ignacio Ramonet, în perioada 2003-2005),
comandantul cubanez rememorează momentele de vârf ale
„Operaţiunii Carlota”. Fidel Castro se exprimă la superlativ invocând
„bătăliile epice ale războiului pentru independenŝa Angolei” 415, dar şi
«eroica luptă a popoarelor angolez şi cubanez» 416. Operaŝiunea a
acoperit perioada noiembrie 1975-februarie 1976. În toată această
vreme, 36.000 de soldaŝi cubanezi s-au alăturat forŝelor MPLA. Pe
frontul de nord, ei au reuşit să zdrobească detaşamentele FNLA şi ale
410
Cf. Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24.
411
Ibidem.
412
Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37-38.
413
Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 16.
414
Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37.
415
B. Ankomah, op.cit., p. 15.
416
Ibidem.
214 Viorel Cruceanu
armatei zaireze. Apoi, s-a declanşat ofensiva pe frontul de sud,

împotriva armatelor sud-africane. A fost o acŝiune de mare amploare şi
extrem de bine coordonată care a permis respingerea agresorului, pe un
front lung de 1.000 de kilometri, până la baza sa de lansare, la graniŝa
cu Namibia (aflată sub controlul RSA). După aproape patru luni de
lupte s-a produs „un fapt inedit în Africa” 417: „sud-africanii au
cunoscut, pentru prima oară în istorie, o înfrângere militară din partea
unui popor african”418. Liderul cubanez, Fidel Castro, ne spune că, după
victorie, el a încercat „să oblige Pretoria să plătească un preŝ ridicat
pentru aventura sa”419: un set de condiŝii care „să includă independenŝa
Namibiei”420. Planurile conducătorului comunist de la Havana au eşuat
datorită presiunilor URSS „care se temea de eventuale reacŝii ale
americanilor”421.
Totuşi, cum se explică dezinvoltura cubanezilor şi aparenta apatie
a americanilor? Ei bine, prin faptul că trecuseră „numai câteva luni de
la căderea Saigonului [pe 30 aprilie 1975 – nota ns.]”422, iar „Statele
Unite [erau] paralizate de catastrofa din Vietnam” 423. La rândul său,
„exploatând trauma post-Vietnam a Americii”424, Uniunea Sovietică a
căpătat curaj şi detaşându-se de prudenŝa sa anterioară (precum în cazul
„arogantelor bombardamente americane asupra Vietnamului de
Nord”425), „nu a mai căutat, sub nici o formă, să-şi ascundă jocul”426.
Unii observatori occidentali au mers mai departe, suspectând o
înŝelegere de culise sovieto-americană, un fel de „nouă Yalta”, al cărei
subiect îl reprezenta Angola. Întrebat pe marginea temei, preşedintele
zairez, Mobutu Sese Seko, actor principal în evenimente, a dat un
răspuns interesant: «Nu aş vorbi chiar de o nouă Yalta, dar există un
număr de fapte tulburătoare. Tot ce am să vă spun, reprezintă opinia
mea personală. Dar, înainte de a vorbi de Angola, să vedem ce s-a
417
418
Ibidem.
419
420
Ibidem.
421
Ibidem.
422
Lumea, nr. 4/2007, p. 51.
423
H. Kissinger, op.cit., p. 697.
424
Ibidem, p. 698.
425
426
Ibidem.
întâmplat în Portugalia. La un moment dat se credea la Lisabona că

elementele de stânga sunt în avantaj şi că Partidul Comunist avea să
pună mâna pe putere. Apoi, brusc, s-a produs contrariul. Totul a intrat
în ordine, a revenit la normal. Iată o altă Portugalie, gata să intre în
CEE şi să-şi reia locul în NATO! Or, cunoscând rolul jucat de Uniunea
Sovietică în Portugalia după 25 aprilie 1974 şi mai ales ajutorul furnizat
Partidului Comunist al lui Álvaro Cunhal, nu-ŝi rămâne decât să te miri
că prezenŝa sovietică în Portugalia a încetat deodată. Şi, în timp ce
Portugalia se reintegra în NATO, în Angola, Uniunea Sovietică avea
mâinile libere»427.
„Operaţiunea Carlota” a salvat republica populară proclamată
de MPLA (noul regim a dobândit şi legitimitate internaŝională, în
ianuarie 1976, prin recunoaşterea sa oficială de către OUA). Din
nefericire, la frontiera cu Namibia s-a menŝinut statu quo-ul, ce avea să
poarte germenii unei stări conflictuale pe termen lung. Pentru a
preîntâmpina o nouă agresiune sud-africană, cubanezii şi-au stabilit „o
linie de apărare”428, la 250 kilometri nord de graniŝa cu Namibia, care se
întindea, de la est la vest, pe o lungime de 720 de kilometri. În
interiorul acestei zone tampon, dar şi în SE, la graniŝa cu Zambia, se
lucra la pregătirea unei absurde revanşe: refacerea forŝelor UNITA. S-a
ajuns chiar şi la o escaladă verbală: în timp ce preşedintele Jimmy
Carter (1977-1981) ameninŝa cu transformarea Angolei într-un „nou
Vietnam”429, preşedintele Neto riposta, declarând că „trupele cubaneze
nu vor părăsi din ordinul meu Angola cât timp va persista agresiunea
militară, politică şi diplomatică împotriva Angolei” 430. Lucrurile s-au
precipitat, din ianuarie 1981, odată cu „sosirea lui Reagan la Casa
Albă”431. Noul lider american şi-a propus să combată «imperiul răului»
şi pe fronturile din Africa. Aşa se face că, SUA şi RSA, mizând pe
Savimbi, au aruncat din nou Angola în ghearele războiului civil. În
cursul verii, ostilităŝile au fost reluate: 9.000 de soldaŝi sud-africani au
ocupat 55.000 km2 din provinciile sudice Cunene şi Cuando-Cubango,
ce reprezentau „grânarul” Angolei. Simultan, rebelii UNITA (dotaŝi cu
armament american, inclusiv cu faimoasele rachete sol-aer „Stinger”)
427
Ibidem, p. 21.
428
Cf. Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 38.
429
430
Ibidem.
431
216 Viorel Cruceanu
au reintrat în scenă. Astfel, pentru occidentali, UNITA devenea „marea

mişcare de rezistenŝă împotriva comunismului” 432. Datorită
armamentului sofisticat, rebelii au recuperat, până în aprilie 1986, toate
poziŝiile pierdute pe parcursul luptelor din 1975. În toată această
perioadă, Savimbi a beneficiat de o amplă propagandă mediatică,
devenind „o veritabilă vedetă a anilor optzeci” 433. Astfel, „tenacele lider
al gherilei”434 a fost gratulat cu epitete precum «combatantul
libertăŝii»435 sau «cel mai mare revoluŝionar al timpurilor noastre» 436. În
acelaşi registru, preşedintele portughez Mário Soares, nu ezita să-l
califice drept «unul dintre ultimii mari lideri africani»437. Însă,
„adevărata faŝă a lui Savimbi”438, ascunsă publicului de media
occidentală, a fost devoalată de revista panafricană Afrique Asie439 .
Publicaŝia fondată de Simon Malley îl caracteriza pe Savimbi drept
„omul tuturor situaŝiilor, care, mânat de un oportunism abil, nu a
pierdut niciodată din vedere scopul său primordial: puterea. O putere
absolută...”440. Pentru aceasta, nu a ezitat să procedeze frecvent la
epurări în cadrul UNITA: el şi-a eliminat „rivalii potenŝiali [şi]
militanŝii cei mai străluciŝi (...) dovedind o înverşunare fără limite. În
câteva cazuri, şeful rebel a exterminat chiar mai multe generaŝii, pentru
ca familiile acestor oameni, care-i fuseseră totuşi fideli (...), să dispară
pentru totdeauna”441. Pe bună dreptate, Savimbi era considerat „un şef
feudal, obscurantist şi nemilos”442, concluzia trasă fiind negativă: „eroul
din timpul războiului rece se dovedea, în realitate, un tiran din alte
timpuri”443.
Istoricii încadrează operaŝiunile militare din anii ’80 primului
432
C. Ockrent, Contele de Marenches, op.cit., p. 161.
433
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 8.
434
Cf. Newsweek, no. 4, January 25, 1993, p. 28; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered
States, Ordinary Miracles, New York, PublicAffairs, 2009, p. 211.
435
Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 8.
436
Ibidem.
437
Ibidem; idem, no. 114, mars 1999, p. 46.
438
Vezi idem, no. 32, mai 1992, p. 17.
439
Ibidem, p. 17-21; vezi şi idem, no. 117, juin 1999, p. 21; idem, no. 123, dec. 1999,
p. 13-14.
440
Cf. idem, no. 151/2002, p. 8.
441
Ibidem.
442
Ibidem.
443
Ibidem.
război civil angolez. De altfel, actorii au fost aceiaşi. Astfel, pe

considerentul implicării multiforme a SUA şi RSA, de partea UNITA,
URSS a reacŝionat prompt şi, în 1982, a deschis Angolei un credit de
două miliarde dolari, „cel mai important ajutor de care a beneficiat
vreodată un stat african din partea sovieticilor”444. La rândul său, Cuba
şi-a sporit „contingentul” internaŝionalist, numărul efectivelor
ridicându-se la 55.000 de oameni. Această escaladare prefigura
inevitabilul: o nouă ciocnire frontală cubanezo-sud-africană. Într-
adevăr, evenimentele şi-au urmat cursul, conducând la faimoasa bătălie
de la Cuito Cuanavale, din SV Angolei (la limita celor 250 kilometri ai
zonei tampon, dintre Angola şi Namibia), desfăşurată în perioada
noiembrie 1987-martie 1988. Tot în „My Life”, liderul de la Havana,
Fidel Castro, consideră confruntarea de la Cuito Cuanavale drept «o
campanie complexă şi de durată ce a reprezentat, neîndoielnic, cea mai
amplă operaŝiune militară la care au luat parte vreodată trupele
cubaneze»445. Analizând episodul din perspectiva duratei istorice,
Castro conchide: «a fost o operaŝiune ce a decis, cu adevărat, soarta
războiului»446. Amănunte despre înfruntare ne sunt furnizate de Jorge
Risquet Valdés, cel care a ŝinut să precizeze că, de această dată, „forŝele
cubaneze erau mult mai bine antrenate şi beneficiau de comandanŝi mai
valoroşi decât sud-africanii”447. Ostilităŝile au fost deschise, în
septembrie 1987, de „South-Africa Defence Forces” care au atacat
poziŝiile deŝinute la Cuito Cuanavale de 8.000 de militari angolezi.
Alături de cei 6.000 de soldaŝi sud-africani, la lupte participau şi 9.000
de combatanŝi ai UNITA. Imediat, cubanezii au trimis în sprijinul
aliaŝilor angolezi din MPLA, 1.500 de oameni. Elementul decisiv,
plănuit de şeful operaŝiunilor, faimosul general Arnaldo Ochoa, l-a
reprezentat superioritatea aeriană cubaneză. Disperaŝi, ne spune Risquet
Valdés, „sud-africanii au lansat un ultim asalt la 23 martie 1988, dar
ofensiva lor a eşuat lamentabil” 448. A urmat apoi o contraofensivă
generală a cubanezilor. Firul narării este preluat de Fidel Castro:
«[după] Cuito Cuanavale, un alt grup alcătuit din 40.000 de soldaŝi
cubanezi, alături de 30.000 de angolezi şi circa 3.000 luptători
444
Histoire Générale..., tome VIII, p. 535.
445
446
Ibidem.
447
Vezi interviu cu Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 39.
448
Ibidem, p. 38..
218 Viorel Cruceanu
namibieni din SWAPO, sprijiniŝi de 600 tancuri, sute de piese de

artilerie, 1.000 de rachete antiaeriene şi eficientele formaŝiuni MIG-23,
au avansat în direcŝia frontierelor Namibiei, măturând forŝele sud-
africane întâlnite în cale»449.
Starea de tensiune extremă din Africa australă contrasta cu paşii
în direcŝia destinderii, promovaŝi de proaspătul lider sovietic, Mihail
Gorbaciov (devenit secretar general al PCUS la 11 martie 1985). Noul
„deal” inaugurat de Gorbaciov („prestroika” şi „glasnost”)
„influenŝează [şi] politica externă. Gorbaciov face ca ŝara lui să intre
într-o nouă eră, iar prin aceasta relaŝiile dintre cele două supraputeri
evoluează şi ele”450. Datorită atitudinii sale, „Uniunea Sovietică
manifestă dorinŝa reală de a pune capăt Războiului Rece” 451. Într-un
discurs politic, rostit pe 7 decembrie 1988 la tribuna ONU din New
York, conducătorul sovietic declara că «lupta onestă a ideologiilor (...)
nu trebuie transferată la relaŝiile dintre state. În caz contrar, noi nu vom
putea rezolva nici una din problemele mondiale...» 452. Prin starea de
comprehensiune, stabilită cu preşedintele american Ronald Reagan,
Gorbaciov urmărea făurirea unui „plan global” de reglementare a
crizelor regionale. Bineînŝeles că acest „plan”, a cărui miză era „criza
afgană”, includea şi rezolvarea problemei angoleze. Bătălia de la Cuito
Cuanavale a reprezentat un moment de ruptură: sunetul armelor a făcut
loc negocierilor de pace. Ele au debutat în zilele de 3-4 mai 1988 la
Londra, având ca protagonişti Angola, Cuba şi RSA, iar ca mediatori
cele două superputeri, SUA şi URSS. Desfăşurate pe parcursul a „şapte
luni şi o săptămână”453, ele au necesitat 13 întrevederi desfăşurate
succesiv la Cairo, New York, Praia, Geneva şi, mai ales, Brazzaville (ce
a stabilit un record de cinci întâlniri) 454. Încă de la început, scepticii
manifestau îndoieli, considerând că „ar fi un miracol dacă s-ar ajunge la
un acord”455. Unul dintre participanŝii la negocieri, vice-ministrul
sovietic de externe, Anatoli Adamişin, evidenŝia că „era extrem de
449
450
J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., vol. II, p. 277-278.
451
Ibidem, p. 278.
452
Vezi J.F. Soulet, op.cit., p. 293-294.
453
Cf. Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 13.
454
Ibidem.
455
Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 26 déc. 1989, p. 32.
dificil de găsit un echilibru al intereselor” 456. El justifica starea de

aprehensiune: „părŝile nu manifestau nici un fel de încredere reciprocă.
Din contră, ele etalau o mare neîncredere, acumulată de-a lungul a zeci
de ani”457. Soluŝia rezida în faptul că „trebuiau făcute concesii
mutuale”458 şi, astfel, „miracolul” a fost posibil. Aceste „febrile
negocieri”459 s-au finalizat la sediul ONU din New York, pe 22
decembrie 1988, cu semnarea a două documente: Acordul tripartit
(parafat de Angola, Cuba şi RSA) şi Acordul bilateral Angola-Cuba.
Primul document invoca „principiile unei soluŝionări paşnice a
conflictului din sud-vestul Africii”460 şi deschidea „calea accesului
Namibiei la independenŝă” 461, prin angajamentul RSA de a accepta
aplicarea Rezoluŝiei 435, din 1978, a Consiliului de Securitate al ONU
(rezoluŝie ce prevedea independenŝa teritoriului). Al doilea document
stipula „retragerea totală spre Cuba a contingentului de aproximativ
50.000 de oameni, ce formează trupele cubaneze staŝionate în Republica
Populară Angola”462, menŝionând că „retragerea totală se va încheia la 1
iulie 1991”463. Acordul bilateral era însoŝit de un document-anexă ce
stabilea calendarul retragerii trupelor cubaneze:
«● până la 1 noiembrie 1989 – 25.000 (50 la sută)
● până la 1 aprilie 1990 – 33.000 (66 la sută)
● până la 14 octombrie 1990 – 38.000 (76 la sută)
● până la 1 iulie 1991 – 50.000 (100 la sută), luând drept bază o
forŝă cubaneză cu un efectiv de 50.000 de oameni» 464.
Retragerea trupelor cubaneze a debutat pe 10 ianuarie 1989; ea a
fost eşalonată pe 27 luni şi s-a încheiat chiar mai devreme, pe 25 mai
1991. Ca orice eveniment controversat, „aventura” angoleză a
cubanezilor a devenit un adevărat subiect epic. O atenŝie particulară a
fost consacrată pierderilor de pe front, „secretomania” regimului
alimentând aprecieri fanteziste. Astfel, presa moscovită vorbea de
456
Ibidem.
457
Ibidem.
458
Ibidem.
459
Lumea, nr. 2/1989, p. 13.
460
Ibidem, p. 12.
461
Ibidem.
462
Ibidem, p. 13.
463
Ibidem.
464
Vezi textul documentului în Ibidem.
220 Viorel Cruceanu
pagube cifrate la 5.000 de oameni 465, în timp ce sursele occidentale

indicau 8.000 de morŝi466; până şi prestigioasa revistă Jeune Afrique a
căzut în plasa cifrelor exagerate, vehiculând ideea unor pierderi umane
de 50.000 de oameni467. Recent, presa panafricană a intrat în posesia
datelor exacte, confirmate de la Havana. Analiza lor ne dovedeşte, fără
putinŝă de tăgadă, că nu este vorba doar de o „aventură angoleză”, ci
chiar de o „aventură africană”, inaugurată la 24 aprilie 1965, când Che
Guevara s-a alăturat, pentru câteva luni, rezistenŝei lumumbiste din
estul Republicii Congo (Kinshasa). A urmat apoi un sfert de secol de
prezenŝă activă pe întreg continentul (Guineea-Bissau, Congo-
Brazzaville, Angola, estul Congo-Kinshasa, Mozambic, Etiopia,
Somalia etc.). În acest arc de timp, un număr de „381.482 militari
cubanezi au fost prezenŝi, alături de fraŝii lor africani, la lupta comună
pentru libertate”468. Dintre aceştia, „2.077 de cubanezi şi-au dat viaŝa
cauzei libertăŝii Africii” 469. Simultan, „30.719 de tineri, proveniŝi din 32
de ŝări africane, şi-au obŝinut diplomele universitare în Cuba, ca bursieri
ai statului cubanez”470.
Aşa cum am mai spus, multă vreme prezenŝa cubaneză în Africa a
fost reflectată prin prisma intereselor ideologice, convergente sau
divergente. Scurgerea timpului şi schimbările istorice de după 1990 au
atenuat pasiunile. Iată de ce este potrivit să acordăm tot creditul nostru
percepŝiei unui mare spirit: Nelson Mandela. Referindu-se la aportul
african al compatrioŝilor lui Fidel Castro, el afirma: «cubanezii au sosit
la noi în calitate de doctori, profesori, soldaŝi, specialişti agricoli, dar
niciodată în calitate de colonişti»471. Apoi, analizând concret implicarea
lor militară, liderul populaŝiei de culoare sud-africane completa: «sute
de cubanezi şi-au pierdut viaŝa într-o luptă care a fost, în principal, a
noastră şi nu a lor (...). Noi, africanii, suntem obişnuiŝi să fim victimile
puterilor externe. În toată istoria Africii, nu există alt popor străin care
să se fi ridicat în apărarea unuia dintre popoarele noastre» 472. Om de
465
Cf. Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35.
466
Cf. J.F. Soulet, op.cit., p. 208.
467
Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1 er mars 2008, p. 31.
468
Cf. J. Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39.
469
Ibidem; vezi şi B. Ankomah, op.cit., p. 10.
470
Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39.
471
Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 12.
472
Ibidem.
înaltă conduită morală, Mandela concluziona: «nici o altă ŝară nu poate

pretinde că a fost atât de altruistă precum Cuba în relaŝiile cu Africa»473.
La rândul său, Irene Alexandra Neto, fiica primului preşedinte al Angolei,
puncta, în deplină cunoştinŝă de cauză: „nu este nici o îndoială că acŝiunea
cubanezilor în Angola a fost decisivă pentru istoria noastră”474.
*
* *
Acordul general, privind Africa australă, dintre cele două

superputeri, impunea şi o reglementare paşnică a problemei angoleze.
De voie, de nevoie MPLA şi UNITA au deschis negocieri ce s-au
încheiat cu semnarea Tratatului de pace, de la Bicesse (Portugalia), din
31 mai 1991. „Cheia de boltă” a documentului o reprezenta organizarea
de alegeri generale libere. Acestea s-au desfăşurat în zilele de 29 şi 30
septembrie 1992. Deoarece principalii competitori erau reprezentaŝi de
cele două forŝe ce s-au combătut militar timp de 16 ani, alegerile s-au
dovedit a fi de risc major. Scrutinul prezidenŝial s-a încheiat cu victoria
preşedintelui José Eduardo dos Santos, care a obŝinut 51,54% din
sufragiile exprimate, în timp ce Jonas Savimbi a beneficiat de 38, 83%
din voturi. Scrutinul legislativ a confirmat victoria MPLA care, cu
55,56 din opŝiuni, a fost creditată cu 123 din cele 220 de locuri
parlamentare. În schimb, UNITA a cules 32,90% din preferinŝele
electoratului, scor ce i-a asigurat 70 de aleşi în Parlament475.
Cum era de aşteptat, Savimbi nu a recunoscut rezultatul votului476
şi „redeschide, cu o înverşunare sporită, confruntarea armată” 477.
Începea astfel, cel de-al doilea conflict civil, datorat doar capriciilor lui
Savimbi, ce „refuza să accepte o alternativă la război” 478. Pe parcursul
desfăşurării sale (1992-1994) s-au produs două evenimente care şi-au
pus amprenta asupra desfăşurării ostilităŝilor: restructurarea armatei
guvernamentale şi schimbarea atitudinii SUA faŝă de Savimbi.
Vechea armată angoleză, organizată după modelul Tratatului de la
473
Ibidem.
474
Cf. Afrique-Asie, no. 27, févr. 2008, p. 29.
475
Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4.
476
Vezi justificările lui Savimbi, în Ibidem, p. 4-5.
477
478
A. Conchiglia, La paix, enfin!, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6.
222 Viorel Cruceanu
Varşovia, s-a dovedit ineficientă. De aceea, guvernul de la Luanda, care a

inaugurat în 1990 un proces de liberalizare, a făcut apel la specialişti
occidentali, inclusiv americani. Marile unităŝi mecanizate, dotate cu
armament greu, au fost înlocuite cu unităŝi mici, cu o mare capacitate
combativă, alcătuite din grupuri de trăgători de elită (echipaŝi cu armament
uşor şi sofisticat) şi din comandouri extrem de mobile. Tot pe criteriul
sporirii eficacităŝii a fost modernizată şi aviaŝia. Reconversia a necesitat
timp, iar acest lucru s-a reflectat în faptul că, pe parcursul anului 1993,
„UNITA ocupa aproape 70% din teritoriu”479. Aşa se face că, rebelii aveau
o solidă bază economică, ei controlând, „cu excepŝia petrolului, majoritatea
celorlalte resurse ale ŝării [în special, diamante – nota ns.]”480.
Modificarea poziŝiei SUA faŝă de Savimbi s-a produs odată cu
instalarea administraŝiei Clinton la Casa Albă (20 ianuarie 1993). Noua
echipă democrată americană şi-a formulat clar viziunea asupra Angolei:
încetarea războiului civil, promovarea democraŝiei şi a drepturilor
omului şi dezvoltarea economică durabilă. Promovând o realpolitik,
SUA au recunoscut în mod oficial Angola la 19 mai 1993. Punctul
culminant al normalizării a fost atins cu ocazia întâlnirii Clinton-dos
Santos, de la Washington, din 8 decembrie 1995. Reafirmând
obiectivele SUA, preşedintele Bill Clinton declara: «noi contăm să
întreŝinem bune relaŝii cu un stat angolez reconciliat, pacificat şi
stabilizat»481. Schimbarea era confirmată şi de faptul că, între anii 1993-
1995, SUA au furnizat Angolei ajutoare umanitare şi alimentare de
peste 200 milioane de dolari. Angajamentul în Angola reprezenta „cea
mai importantă implicare americană în Africa după cel de-al doilea
război mondial”482. Printr-o asemenea politică, practic, SUA reuşeau să
se substituie, în Angola, fostei Uniuni Sovietice. Ele dobândeau o
excelentă poziŝionare geostrategică, dar şi una economică, Angola
furnizând 7% din importurile americane de petrol şi devenind al treilea
lor partener comercial din Africa Neagră483.
Surprinzătoarea răsturnare de alianŝe l-a determinat pe Savimbi,
„răsfăŝatul” de odinioară al americanilor, să revină la masa tratativelor.
Savimbi, recunoscut pentru libertatea tonului său, nu-şi alegea cuvintele
479
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 19.
480
Ibidem.
481
Cf. idem, no. 76, janv. 1996, p. 6.
482
Ibidem.
483
Vezi idem, no. 72, sept. 1995, p. 32; idem, no. 76/1996, p. 6-7.
la adresa noii administraŝii americane: „ei au mers cu impertinenŝa până

acolo încât au calificat UNITA drept o mişcare totalitară condusă de
un tiran paranoic (subl.ns.). Cât de departe sunt vremurile în care
Ronald Reagan ne califica drept «combatanŝi ai libertăŝii»! (...). În
prezent [acei „combatanŝi”] sunt buni de aruncat la pubela istoriei (...).
Aliată de circumstanŝă a SUA, în timpul expansionismului sovietic,
UNITA a devenit un pericol pentru interesele americane, odată
ameninŝarea comunistă îndepărtată (...). Administraŝia americană se
teme că, odată cu preluarea puterii de către o UNITA prea puŝin docilă,
să nu înceteze jefuirea resurselor Angolei de către companiile străine,
inclusiv cele americane” 484. Totuşi, Savimbi nu putea face abstracŝie de
curentul general ce considera că, „după 1992, [el] a făcut un război
pentru nimic”, ce a reprezentat „un război în plus pentru angolezi”485.
Mai mult, cei trei ani de confruntări „au cauzat distrugeri de o amploare
comparabilă celor din ultimii 20 de ani de război” 486. Părăsit şi de
majoritatea foştilor săi aliaŝi africani, liderul UNITA s-a văzut nevoit să
accepte încheierea Protocolului de la Lusaka, din 20 noiembrie 1994.
Documentul prevedea: constituirea unui guvern de uniune naŝională,
retrocedarea teritoriilor ocupate de rebeli după 1992 şi inserŝia
efectivelor UNITA în cadrul Forŝelor Armate Angoleze (FAA).
Aniversarea a 20 de ani de la proclamarea independenŝei, pe 11
noiembrie 1995, i-a prilejuit preşedintelui dos Santos un bilanŝ al
tragediei ce răvăşise Angola în această perioadă:
primul război civil (1975-1991) s-a soldat cu 30.000 de morŝi,
2.000.000 de refugiaŝi şi pagube în valoare de 12 milioane de dolari
(alte surse, printre care săptămânalul Jeune Afrique, indicau, pentru
aceeaşi perioadă, un număr de 500.000 de victime);
al doilea război civil (1992-1994) a provocat peste 300.000 de
morŝi civili, în timp ce pierderile militare s-au redus la câte 2.000 de soldaŝi
de fiecare parte. De asemenea, s-a înregistrat un milion de răniŝi, iar
3.000.000 de persoane au fost nevoite să-şi părăsească aşezările. În cei trei
ani de ostilităŝi luptele au fost atât de puternice încât, la ONU, se vorbea de
1.000 de morŝi pe zi487.
484
Vezi file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4.
485
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92/1997, p. 19.
486
Idem, no. 52, janv. 1994, p. 16.
487
Idem, no. 75, déc. 1995, p. 19; idem, no. 76/1996, p. 6; vezi şi V. Cruceanu,
224 Viorel Cruceanu
Normalizarea politică a început cu instalarea celor 70 de deputaŝi

ai UNITA (aleşi în septembrie 1992) pe băncile Adunării Naŝionale. Au
urmat apoi, luni întregi de negocieri, la sfârşitul cărora, pe 11 aprilie
1997, la Luanda a intrat în funcŝiune şi „Guvernul de unitate şi
reconciliere naŝională” (GURN). În acest guvern (de 84 de membri),
UNITA avea 4 miniştri şi 7 miniştri adjuncŝi. De asemenea, gruparea
rebelă mai primea 3 posturi de guvernatori de provincie, 7 de
guvernatori adjuncŝi şi 6 nominalizări de ambasadori. Punctul nevralgic
îl reprezenta persoana lui Savimbi; el a refuzat funcŝia de
vicepreşedinte, acceptând în cele din urmă statutul de „şef al
principalului partid de opoziŝie”, calitate care-i asigura „numeroase
drepturi şi privilegii”488. Aplicarea Protocolului de la Lusaka, îl îndreptăŝea
pe preşedintele dos Santos să nutrească speranŝa unei păci definitive, care
să facă din Angola „perla Africii secolului al XXI-lea”489.
Numai că, Jonas Savimbi avea o optică total diferită. Victimă a
suspiciunii sale maladive, el vedea şi în Protocolul de la Lusaka un
complot internaŝional ce urmărea „menŝinerea, cu forŝa, a MPLA la
putere”490. Iată de ce, liderul rebel nu s-a mai întors la Luanda,
retrăgându-se în fieful său, la Bailundo. Trebuie spus că, o parte din
cadrele politice şi militare ale UNITA, au aderat la prevederile
Protocolului de la Lusaka, integrându-se deplin procesului de pace.
Dobândind demnităŝi şi obişnuinŝa comodităŝilor urbane, aceşti lideri
nu-şi mai puteau imagina o reîntoarcere la condiŝiile vieŝii de gherilă.
Dar, Savimbi era irecuperabil. Într-un discurs rostit la a 30-a aniversare
a creării UNITA, la 13 martie 1996, liderul mişcării prefigura acŝiunile
sale viitoare. Cuvintele nu făceau decât să evidenŝieze, o dată în plus,
esenŝa personajului, în care luptătorul eclipsa politicianul, iar dorinŝa de
putere absolută făcea imposibilă o percepŝie corectă a realităŝii.
Neîndoios, discursul respectiv are chiar valoarea unui testament:
«Trebuie să fac faŝă unui moment dintre cele mai critice din istoria
UNITA. Cantonarea trupelor nu este o problemă, dar dezarmarea lor
este altceva (...). Imaginaŝi-vă cât de critică şi de dificilă este misiunea
mea. După livrarea armelor nu-mi rămâne decât să mor. Viaŝa mea nu
Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, ân Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov.

1999, p. 46.
488
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 28.
489
Ibidem, p. 25.
490
Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4.
va mai avea sens după predarea armamentului (...). După dezarmare nu

voi mai fi deloc util. Niciunul din liderii istorici pe care-i cunosc, nu a
rămas la putere după ce a fost dezarmat (...). Sub nici o formă, eu nu voi
supravieŝui dezarmării trupelor UNITA»491.
Vorbele au fost urmate de fapte: prin diferite tertipuri, Savimbi s-a
sustras dezarmării şi, în primăvara lui 1998, UNITA a trecut la
„recucerirea celor 200 de comune şi municipalităŝi retrocedate
administraŝiei centrale”492. Începea, astfel, cel de-al treilea război civil
datorat, în exclusivitate, lui Savimbi. Luptele au afectat „un teritoriu
locuit de 1/3 din populaŝie”, celor „70.000 de rebeli înarmaŝi ai UNITA
fiindu-le opuşi 110.000 de militari ai forŝelor guvernamentale”493
Restructurarea FAA, de care vorbeam mai sus, şi-a arătat iarăşi roadele:
din toamna lui 1999 au căzut, pe rând, toate bastioanele UNITA din
sud: Bailundo, Andulo şi Jamba (reşedinŝa grupării din anii ’80).
Urmărit, Savimbi a reuşit să scape în desişul pădurii ecuatoriale... Deşi
oficialităŝile vorbeau, încă din vara lui 2000, doar de «pungi de
rezistenŝă»494, totuşi Savimbi se încăpăŝâna să supravieŝuiască. Până în
ziua de 22 februarie 2002 când, cu ajutorul americanilor, „care au
divulgat armatei angoleze codurile sistemului de comunicare radio al
UNITA”495, a fost reperat de unitatea condusă de generalul Simão
Carlitos Wala. Iată versiunea celui direct implicat: «Şapte soldaŝi ai mei
au deschis focul. A încercat să ne reziste, dar a murit cu arma în
mână»496. Şeful rebel „a fost lovit de cincisprezece gloanŝe, dintre care
două în cap”497; alături de Savimbi au murit şi 21 din gărzile sale de
corp498. Scena s-a petrecut în apropierea satului Lucusse, pe malul
fluviului Luvuei (în provincia Moxico), la 1.300 kilometri de Luanda şi
la doar 80 kilometri de graniŝa Zambiei. Un purtător de cuvânt al Casei
Albe comenta, lacunar: «O victimă în plus într-un război care trebuia să
se sfârşească de multă vreme»499. Astfel dispărea „un despot al
brusei”500 care, printr-o abilitate remarcabilă, şi-a găsit aliaŝi
491
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 80, mai 1996, p. 18.
492
Idem, no. 112, janv. 1999, p. 35.
493
494
Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2082, du 5 au 11 déc. 2000, p. 54.
495
R. Dowden, op.cit., p. 218.
496
Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3.
497
Ibidem.
498
499
Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3.
500
Ibidem, p. 17.
226 Viorel Cruceanu
surprinzători, de la „Portugalia lui Salazar, la China lui Mao” şi de la

„America lui Reagan, la Africa de Sud a lui Pieter Botha”501. Însă,
„nimeni nu poate ignora partea sa de responsabilitate în martiriul
Angolei”502, pe parcursul celor trei războaie civile: „un milion de civili
masacraŝi, sute de mii de schilodiŝi de război [victime ale minelor
antipersoană, estimate la 10 milioane, aproape câte una de locuitor –
nota ns.] şi patru milioane de persoane deplasate, la o populaŝie de 12
milioane de locuitori”503. Cu moartea lui Savimbi, «obstacolul major în
calea păcii a fost eliminat»504. Imediat, guvernul de la Luanda a decretat
o încetare a focului ce a permis reluarea negocierilor între MPLA şi
UNITA. Faptul a dus la încheierea, pe 4 aprilie 2002, a „unei păci a
bravilor, între învingător – guvernul angolez – şi învins, rebeliunea
UNITA”505. Dacă avem în vedere şi războiul de independenŝă, început
în 1961, Angola încheia, cu dispariŝia fizică a lui Savimbi, o perioadă
dramatică ce s-a întins pe parcursul a 41 de ani. Rănile conflictelor
armate nu s-au închis pe deplin. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu s-a
realizat o autentică împărŝire a puterii. Mai mult, decizia a fost
confiscată de o oligarhie a MPLA (ce parazitează veniturile provenite
din „mana” petrolieră) care, în ciuda unei faŝade liberale clădite pentru
exterior, a perpetuat un regim monolitic şi corupt. Pentru Angola
viitorului, mizele sunt multiple: reconciliere, democratizare şi bună
guvernare.
*
* *
Deceniile de război fratricid nu au permis o reală experienŝă

democratică şi nici alternanŝa la guvernare. Prin urmare, de la
dobândirea independenŝei, Angola a cunoscut doar doi preşedinŝi, ambii
desemnaŝi de MPLA:
dr. Agostinho Neto – 11 noiembrie 1975-10 septembrie 1979
(decedat la Moscova, la doar 57 de ani, în timpul unei intervenŝii
chirurgicale la ficat);
José Eduardo dos Santos – 21 septembrie 1979.
501
Ibidem.
502
Ibidem.
503
Ibidem.
504
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6.
505
Cf. Jeune Afrique, no. 2464-2465, du 30 mars au 12 avril 2008, p. 72.
CAPITOLUL AL IV-LEA:
NAMIBIA ŞI ERITREEA, ALTE CAZURI

PARTICULARE ALE DECOLONIZĂRII
NAMIBIA
upă cum am constatat în Capitolul al doilea, Namibia a
D fost colonie germană cu numele de Deutsche Sudwest

Afrika. La sfârşitul primului război mondial, statutul
de putere colonială al Germaniei a luat sfârşit, fapt
consfinŝit prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). La Art. 119,
documentul stipula că „Germania renunŝă în favoarea principalelor
Puteri aliate şi asociate la toate drepturile şi titlurile sale asupra
posesiunilor sale de peste mare” 1. Apoi, prin Pactul Societăŝii
Naŝiunilor (Art. 22), se prevedea repartizarea fostelor colonii germane,
ca teritorii sub mandat, „naŝiunilor mai înaintate” 2 (adică, puterilor
învingătoare). Aceste puteri exercitau „calitatea de mandatare, în
numele Societăŝii”3. Aşa s-a întâmplat şi cu Africa de Sud-Vest care a
fost încredinŝată guvernului «Majestăŝii Sale britanice». Însă, Marea
Britanie a procedat la un artificiu ce avea să inaugureze lunga serie a
evoluŝiilor particulare ale teritoriului: ea a delegat mandatul «pentru a fi
exercitat (...) de către guvernul Uniunii Sud-Africane»4 (Uniune creată,
la 31 mai 1910, sub forma unui dominion britanic). Conform
reglementărilor mandatului, Uniunea „trebuia să asigure creşterea
bunăstării materiale şi progresul social al locuitorilor teritoriului” 5
primit. Numai că, foarte repede, conducătorii albi de la Pretoria şi-au
impus propriile reguli: din 1922 „negrii vor fi constrânşi să aibă permis
1
Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 29.
2
Ibidem, p. 23.
3
Ibidem.
4
Cf. Lumea, nr. 25, 20 iun. 1985, p. 14.
5
Ibidem.
228 Viorel Cruceanu
de circulaŝie în zonele albilor”6, iar din 1925 s-a instituit „munca

forŝată”, regim ce se va perpetua până în 1972 7. Se poate constata, de la
prima vedere, că Africa de Sud „nu a făcut nimic pentru a traduce în
viaŝă principiile prevăzute în mandat” 8.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prelungind spiritul
Chartei Atlanticului (semnată în 1941 de preşedintele Roosevelt şi
premierul Churchill), Charta ONU preconiza schimbări majore în viaŝa
popoarelor coloniale. Unul din aspecte viza chiar teritoriile sub mandat
care deveneau teritorii sub tutela organizaŝiei mondiale 9. În contextul
noilor desfăşurări, guvernul sud-african a depus la sediul ONU din New
York, în 1946, o cerere de anexare a Africii de Sud-Vest. Adunarea
Generală a respins o asemenea pretenŝie, dar din acest moment se
deschidea „faza juridică” 10 a problemei namibiene, transformată într-o
continuă „confruntare între Uniunea Sud-Africană şi majoritatea
anticolonialistă din cadrul ONU” 11. Guvernul de la Pretoria căuta să-şi
justifice politica unilaterală prin false pretexte juridice. Astfel, el nega
ONU „orice filiaŝie cu Societatea Naŝiunilor” 12, refuzând plasarea
teritoriului sub regim de tutelă. Lucrurile s-au agravat odată cu accesul
la putere, în 1948, a Partidului Naŝional, partid ultraconservator şi
segregaŝionist. Imediat el a extins şi la Africa de Sud-Vest „politica sa
de apartheid”13, grăbind şi „procesul de anexare a teritoriului” 14,
transformat unilateral, în 1949, în cea „de-a cincea provincie sud-
africană”15.
Devenită „o republică dominată de afrikaneri” 16 [la 31 mai 1961 –
6
Cf. idem, nr. 13, 30 mart. 1989, p. 12.
7
Ibidem.
8
Cf. idem, nr. 26, 20 iun. 1968, p. 21.
9
Vezi Charta ONU (Art. 79-91), în Relaţii internaţionale..., vol. III (1945-1982), p.
226-232.
10
M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette
11
Ibidem.
12
Cf. Lumea, nr. 13/1989, p. 12.
13
Ibidem, p. 13.
14
Ibidem.
15
Idem, nr. 22, 25 mai 1967, p. 15; M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi Le Nouvel
Afrique-Asie, no. 54, mars 1994, p. 3.
16
abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1988, p. 192.
nota ns.], Africa de Sud şi-a accentuat presiunea asupra Africii de Sud-
Vest. Încă din 1962, regimul de la Pretoria a creat o comisie specială,
menită să realizeze un studiu privind administrarea directă a teritoriului.
A rezultat astfel „Planul Odendaal” (1964) ce iniŝia „politica de
bantustanizare”17 a Africii de Sud-Vest, după modelul sud-african. Prin
urmare, „fermele bogate, resursele naturale ale pământului, bogăŝiile
minerale, porturile şi mijloacele de comunicare” 18, reveneau, în
totalitate, minorităŝii albe (ce reprezenta doar 11,6% din populaŝie).
Conform „Planului”, oficializat prin „South West African Act” (nr.
54/1968), populaŝia era împărŝită „în 11 grupuri etnice”19: 10 compuse
din negri şi metişi (repartizate în „homelands” sau „bantustans”), iar
al unsprezecelea alcătuit numai din albi. El proceda şi la o redistribuire
a pământurilor: zonele aride, adică 40% din suprafaŝă, reveneau
populaŝiei de culoare, forŝată să supravieŝuiască „într-o economie
primitivă şi anacronică”20, în timp ce 43% din total erau repartizate
albilor. Dimensiunea contrastului se regăseşte şi în alte cifre: albii
dispuneau „de peste 87% din terenul pe care se practică agricultura” 21,
pe restul de 13% din suprafeŝele fertile africanii realizând doar „o
economie de subzistenŝă” 22. Paradoxul era aprofundat şi de faptul că
albii desemnau 6 deputaŝi în cele două camere ale Parlamentului sud-
african, comparativ cu populaŝia africană privată de „orice drept la
reprezentare”23. Aşadar, „guvernul de la Pretoria şi-a desăvârşit
sistemul dominaŝiei şi al divizării populaŝiilor africane prin
intensificarea politicii de apartheid” 24.
Marea miză a ocupaŝiei sud-africane o reprezenta imensul
potenŝial în resurse naturale al Africii de Sud-Vest. În consecinŝă,
teritoriul şi bogăŝiile sale au condus la „un formidabil interes
economic”25 pentru RSA şi aliaŝii occidentali. În multe privinŝe, Africa
17
Lumea, nr. 13/1989, p. 13.
18
Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 29.
19
Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13.
20
Cf. Medunarodna..., p. 29; vezi şi E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei
africane, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, vol. 2, p. 304.
21
Vezi Lumea, nr. 35, 26 aug. 1976, p. 12; idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi Jeune
Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32.
22
Lumea, nr. 35/1976, p. 12.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
M. Michel, op.cit., p. 241; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3.
230 Viorel Cruceanu
de Sud-Vest deŝine o succesiune de recorduri. Astfel, ea se plasa pe

„locul doi în lume la producŝia de diamante” 26. De asemenea, producŝia
de „metale rare”27 impresiona: prima poziŝie pe continent la plumb, a
doua la cadmiu şi respectiv a treia la litiu şi vanadiu 28. Subsolul său
adăpostea şi „importante zăcăminte” 29 de aur, argint, cărbune, fier,
cupru, zinc, dar şi uraniu. Aici se impune o constatare: accesul la
resursele de uraniu ar fi permis RSA „să intre în posesia armei
nucleare”30. O serie de investigaŝii efectuate după sfârşitul „Războiului
Rece” au scos la iveală faptul că, la 6 august 1977, liderul sovietic
Leonid Brejnev a adesat un mesaj preşedintelui Carter, în care avertiza
că „serviciile sale secrete au localizat un perimetru de experimente
nucleare în porŝiunea sud-africană a deşertului Kalahari” 31. Alertat,
conducătorul de la Kremlin „cerea o intervenŝie discretă a Casei Albe
pe lângă principalul său aliat din Africa australă, pentru a-i aduce la
cunoştinŝă că o participare a sa la cursa pentru producerea armelor
nucleare este inacceptabilă” 32. Demersul SUA nu a fost prea
convingător: pe 22 septembrie 1979, „un satelit american de observaŝie
(...) a înregistrat producerea unei puternice explozii nucleare, în largul
coastelor Africii de Sud din Oceanul Indian, în apropierea insulei
Prinŝul Edward”33. Deşi informaŝia „a fost bine tăinuită”34, experŝii CIA
au ajuns la o conluzie justă: „Pretoria dispune de arma nucleară” 35.
Aceiaşi specialişti au stabilit şi calea dobândirii unei asemenea
performanŝe: graŝie „unei îndelungate cooperări între Africa de Sud şi
Israel”36. Complicitatea celor două state 37 a fost de durată, ea
permiŝând, în 1983 şi 1986, lansarea experimentală a unor „rachete cu
26
Cf. Lumea, nr. 49, 27 nov. 1969, p. 21.
27
Ibidem.
28
Idem, nr. 35/1976, p. 12; vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14.
29
Idem, nr. 27, 3 iul. 1980, p. 30.
30
Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19, 8 mai 1980, p. 28.
31
Cf. P. Girard, Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers secrets de
l’Afrique contemporaine, Paris, J.A. Livres, 1991, tome 3, p. 93.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 94.
34
Ibidem.
35
Ibidem; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New
York, Public Affairs, 2009, p. 401.
36
P. Girard, op.cit., p. 94.
37
capete nucleare” 38. Totuşi, nici astăzi nu se ştie exact în ce stadiu se afla
capacitatea nucleară a RSA şi cum au dispărut acele arme, după accesul
majorităŝii africane la putere! Elocvent este în acest sens, episodul
povestit de Fidel Castro în My Life. Astfel, în timpul unei întâlniri
oficiale, Castro l-a întrebat pe Nelson Mandela: «Domnule preşedinte,
ştiŝi unde sunt armele nucleare pe care Africa de Sud le avea?».
Răspunsul a venit prompt: «Nu ştiu». După care, liderul de la Havana a
continuat: «Ce v-au spus, pe această temă, responsabilii militari sud-
africani?». Din nou, Mandela a replicat, pe un ton calm: «Nu mi-au
spus nici un cuvânt»39. De fapt, ignorarea „programului nuclear” a fost
unul din preŝurile reconcilierii albi-negri în RSA! În plus, Comisia
„Adevăr şi Reconciliere”, creată după 1994 şi care a investigat crimele
apartheid-ului, a scos la iveală că „RSA dispunea şi de arme chimice şi
biologice, dezvoltate tot cu ajutorul Israelului” 40. Pe bună dreptate,
publicistul britanic Richard Dowden evidenŝiază paradoxurile unei
asdemenea colaborări ce „a generat una dintre extraordinarele şi
amarele ironii ale istoriei” 41: „statul evreu, născut din rasismul european
şi genocidul nazist, a contribuit la înarmarea ultimului stat animat de
ideologia nazistă din secolul al douăzecelea, cu arme nucleare, chimice
şi biologice, arme ale genocidului” 42.
Revenind la aspectul economic, să spunem că resursele Namibiei
au transformat-o în „captiva Africii de Sud”43 şi că, „în mod practic,
[ea] a devenit o colonie a Republicii Sud-Africane”44. De fapt, RSA, ea
însăşi extrem de bogată, juca rolul de intermediar, întreaga economie
locală fiind subordonată capitalului occidental. Într-o ŝară în care, „un
dolar investit (...) aduce un profit de patruzeci de ori mai mare” 45, erau
prezente mari societăŝi precum „De Beers” (RSA), „Newmont Mining”
(SUA), „Rio Tinto Zinc” (Marea Britanie), „Total” (Franŝa) sau
„Urangesellschaft” (RFG) 46. Iată de ce, având în vedere aceste multiple
38
Ibidem, p. 104.
39
Cf. B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 14.
40
41
Ibidem.
42
Ibidem, p. 401-402.
43
Histoire générale..., p. 192.
44
Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22.
45
Idem, nr. 19/1980, p. 28.
46
Idem, nr. 13/1989, p. 13; vezi şi idem, nr. 35/1976, p. 12.
232 Viorel Cruceanu
interese, considerăm extrem de inspirată aserŝiunea conform căreia

„bogăŝiile Namibiei sunt prea de preŝ pentru ca guvernanŝii de la
Pretoria să renunŝe la ele” 47. Însă, accentuarea prezenŝei străine nu putea
decât să alimenteze frustrarea băştinaşilor. Treptat, în teritoriu şi-au
făcut apariŝia primele forme de organizare, tonul fiind dat de etnicii
ovambo, din nord (etnia cea mai numeroasă).
Începuturile mişcării naŝionale se leagă de numele lui Herman
Toivo Ja Toivo care, împreună cu alŝi tineri aflaŝi la lucru în Africa de
Sud, a creat, în 1957, „o organizaŝie care să le apere interesele” 48:
„Ovamboland People’s Congress” (OPC). Anul următor, OPC şi-a
schimbat denumirea în „Ovamboland People’s Organisation” (OPO).
Fondatorul structurii, Toivo Ja Toivo, îşi va păstra statutul de „şef
istoric”49 , dar conducerea va fi exercitată, de acum înainte, de un tânăr
dinamic şi promiŝător, Sam Nujoma. Aflată la debuturile sale, OPO a
elaborat un set de cerinŝe decente, printre care: „abolirea muncii forŝate,
libertatea de circulaŝie şi dispariŝia oricărei forme de discriminare
rasială”50. Principala preocupare a lui Nujoma o reprezenta extinderea
OPO şi la alte grupări etnice. Dezideratul reprezentativităŝii naŝionale a
făcut ca, la 19 aprilie 1960, OPO să-şi schimbe denumirea în „South
West Africa People’s Organization” (SWAPO). Într-adevăr, SWAPO
s-a impus foarte repede drept „cea mai importantă mişcare politică” 51
din teritoriu. Aşa cum afirma Sam Nujoma, apariŝia SWAPO
„răspundea necesităŝii de a se da o expresie politică unică luptei
anticoloniale a poporului nostru” 52. În prima fază a existenŝei sale,
SWAPO s-a dovedit o „organizaŝie politică nonviolentă” 53. Urmărind
obiective precise, ea s-a dotat cu un program de acŝiune cuprinzător, ce-şi
propunea:
«eliberarea imediată şi dobândirea independenŝei prin orice
mijloace posibile, constituirea unui guvern democrat-popular, realizarea
unei independenŝe şi autonomii depline a Namibiei [la propunerea
SWAPO, ONU a oficializat această denumire a teritoriului la 12 iunie
47
Idem, nr. 49/1969, p. 21.
48
Ibidem, p. 22.
49
50
Lumea, nr. 13/1989, p. 13.
51
Ibidem, vezi şi idem, nr. 17, 23 apr. 1981, p. 9.
52
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29.
53
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 18, 30 apr. 1970, p. 14.
1968 – nota ns.] în domeniul economic, al apărării, culturii şi relaŝiilor

sociale;
mobilizarea şi organizarea maselor populare namibiene pentru a
participa la lupta de eliberare naŝională;
formarea şi ridicarea nivelului conştiinŝei naŝionale în cadrul
luptei de eliberare;
combaterea oricăror manifestări sau tendinŝe de tribalism,
regionalism etnic şi a oricăror tendinŝe de discriminare rasială;
unirea tuturor păturilor sociale namibiene – clasa muncitoare,
ŝărănimea şi intelectualitatea progresistă – într-un partid de avangardă,
capabil să cucerească independenŝa naŝională şi să edifice o societate
fără clase, fără exploatare, bazată pe idealurile şi principiile
socialismului ştiinŝific»54.
Ŝelurile SWAPO erau foarte bine sintetizate de liderul mişcării,
Sam Nujoma: «Avem un program pentru instaurarea unui stat
democratic, în care toŝi namibienii vor avea aceleaşi drepturi, fără
deosebire de rasă sau culoare. Am întins albilor mâna noastră
prietenească. Este destul loc pentru toŝi. Nu am luptat niciodată contra
albilor, ci contra unui sistem colonial şi segregaŝionist» 55. Doar că,
spunea acelaşi Nujoma, „la apelul nostru paşnic în favoarea libertăŝii,
colonizatorii sud-africani au răspuns cu violente represalii” 56. Guvernul
rasist al lui John Vorster (prim-ministru al RSA în perioada 13
septembrie1966-20 septembrie 1978) a încercat să dea o formă „legală”
acŝiunilor sale anti-SWAPO. Astfel, Parlamentul sud-african a votat
„Actul de suprimare a comunismului”, în noiembrie 1966, şi „Legea
antiterorism”, în iulie 1967. Prin urmare, aceste legi îi defineau pe
luptătorii SWAPO fie „comunişti”, fie „terorişti”, şi prevedeau
„pedeapsa cu moartea pentru aşa-numitele «acte de terorism»” 57. În
virtutea unor asemenea clauze, pe 2 decembrie 1966, 37 de lideri ai
SWAPO au fost arestaŝi şi „supuşi o perioadă îndelungată unor torturi
inumane”58. Apoi, ei au fost traduşi în faŝa Curŝii Supreme din Pretoria
care a pronunŝat, la 7 februarie 1968, sentinŝe grele: 19 condamnări la
54
Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14-15.
55
Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 36, 7 sept. 1989, p. 20.
56
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, no. 49, 1988, p. 10.
57
Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 315.
58
Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22.
234 Viorel Cruceanu
închisoare pe viaŝă, 9 la termene de 20 de ani şi restul la privare de

libertate între 5 şi 10 ani59. Semnificative sunt cuvintele lui Toivo Ja
Toivo, una din victimele procesului de la Pretoria: «Încă de când am
fost arestat am simŝit că nu suntem judecaţi de egalii noştri ci de
stăpânii noştri [subl.ns.]. Ne aflăm aici într-o ŝară străină, condamnaŝi
în baza unor legi întocmite de oameni pe care noi i-am considerat
totdeauna străini. Suntem judecaŝi de un judecător care nu este
compatriotul nostru şi care nu are trecutul nostru. Suntem cu toŝii
profund încredinŝaŝi că nu ar trebui să fim judecaŝi aici, la Pretoria...
Noi suntem namibieni, nu sud-africani (...). Nu vom recunoaşte
niciodată dreptul guvernului de la Pretoria de a ne guverna ŝara şi nu
vom recunoaşte nici legile la a căror întocmire noi nu am avut nici un
cuvânt de spus»60. Majoritatea celor reŝinuŝi au fost expediaŝi pe
faimoasa „Robben Island”, unde se afla, din 1964, şi impresionantul lot
al prizonierilor ANC, în frunte cu Nelson Mandela.
Prin verdictul Curŝii Supreme sud-africane se dorea să se dea şi un
exemplu de intransigenŝă, mai ales că, pe parcursul anului 1966, s-au
produs două evenimente ce au marcat decisiv istoria Namibiei. Primul,
l-a constituit declanşarea luptei armate, de către SWAPO, la 26 august
1966. Iată ce declara Toivo Ja Toivo, în timpul procesului de la
Pretoria: «Este oare surprinzător că compatrioŝii mei au pus mâna pe
arme? (...) Violenŝa este într-adevăr înfricoşătoare, dar cine nu şi-ar
apăra bunurile şi viaŝa împotriva unui jefuitor? Şi suntem de părere că
Africa de Sud ne-a jefuit ŝara noastră»61. După care, liderul namibian a
ŝinut să menŝioneze un fapt inedit: «În cursul celui de-al doilea război
mondial, când a devenit evident că atât ŝara mea cât şi Africa de Sud
erau ameninŝate de nazism, mi-am riscat viaŝa pentru a le apăra pe
amândouă, purtând o uniformă cu banderole portocalii (sud-africană).
Recunosc că astăzi am hotărât să ajut pe cei care au pus mâna pe arme.
Tovarăşii mei şi cu mine am suferit. Nu considerăm însă că eforturile şi
sacrificiile noastre au fost zadarnice» 62. Tonul optimist din final, de
altfel o constantă a liderilor SWAPO, se dovedea în perfectă armonie cu
numele lui Toivo Ja Toivo care, în limba populaŝiilor ovambo, se
59
Ibidem; vezi şi Gândirea..., p. 315; Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29.
60
Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22.
61
Ibidem.
62
Ibidem.
traduce prin «Speranŝă şi Speranŝă”»63.

Aşa cum declara Sam Nujoma revistei Lumea, la început „au avut
loc acŝiuni de sabotaj împotriva autorităŝilor rasiste” 64, după care
„detaşamente de patrioŝi au angajat lupte cu trupele represive ale
guvernului RSA”65. Atunci, în acea zi de 26 august 1966, „populaŝia din
Namibia şi-a dat seama, pentru prima dată, că este capabilă să înfrunte
duşmanul cu armele în mâini”66. Pe bună dreptate, Nujoma afirma că
„independenŝa ne este prea scumpă, pentru a nu face totul ca să o
obŝinem”67. Tenta romantică a discursului său, căpăta şi nuanŝe ferme:
„Atâta vreme cât un centimetru din pământul Namibiei este ocupat de
duşman, SWAPO va continua lupta până la victoria finală” 68. Liderul
mişcării naŝionale se dovedea neclintit în convingerile sale deoarece
„lupta pentru eliberare naŝională din Namibia, sub conducerea SWAPO,
este lupta poporului, lupta tuturor patrioŝilor, o luptă dreaptă” 69. Pentru
el, victoria finală era inevitabilă, reprezentând „doar o chestiune de
timp”70.
La fel ca şi Angola, Namibia a devenit o importantă miză a
„Războiului Rece”. Şi în acest caz, cele două superputeri au intervenit
prin interpuşi. Astfel, datorită orientării sale marxiste, SWAPO „primea
sprijin financiar şi material din partea ŝărilor de pe orbita sovietică” 71.
Având în vedere colonizatorul din trecut, nu este de mirare că
detaşamentele SWAPO au fost pregătite, în special, de „consilieri est-
germani”72, cărora li s-au adăugat şi un însemnat număr de instructori
cubanezi. Deşi „ajutorul provenit din Est nu poate fi cuantificat cu
exactitate în cifre”73, totuşi „el a permis SWAPO să ameninŝe, suficient
de mult, pe sud-africani”74. La rândul lor, sud-africanii se bucurau de
asistenŝa oferită de „trupele aparŝinând bazei militare a NATO (...)
63
64
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 18/1970, p. 14.
65
Ibidem; vezi şi idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 12.
66
Cf. idem, no. 49/1969, p. 22.
67
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 27, 28 iun. 1978, p. 6.
68
Idem, nr. 11, 12 mart. 1981, p. 4.
69
Ibidem, p. 3.
70
Ibidem, p. 4; vezi şi idem, nr. 10, 1 mart. 1979, p. 27.
71
72
Cf. Jeune Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32.
73
74
Ibidem.
236 Viorel Cruceanu
situată în vecinătatea oraşului Walvis-bey”75 (al doilea centru economic

al Namibiei şi singurul port cu ape adânci al teritoriului). Acesteia i se
adăuga alianŝa strategică stabilită între RSA şi Israel, ce aveau „multe
puncte în comun”76. De altfel, o asemenea prietenie a fost încurajată
permanent de SUA care erau „obsedate de grija de a împiedica o
agravare a situaŝiei care să fie profitabilă Uniunii Sovietice” 77. Dincolo
de polarizarea doctrinară, Sam Nujoma scotea în evidenŝă şi „sprijinul
moral şi material al OUA, [al] unui mare număr de ŝări africane
independente”78, cu o menŝiune specială pentru ŝările din „prima linie”
(Tanzania, Zambia, Botswana, Angola, Mozambic, iar din 1980,
Zimbabwe). De asemenea, presa progresistă de pe continent îşi
manifesta simpatia pentru lupta patrioŝilor namibieni. Să ne oprim
asupra unui singur exemplu: o publicaŝie guineeză remarca, laudativ, că
SWAPO „duce un război popular de mare anvergură” 79. În realitate
acest „război” se limita la operaŝiuni de gherilă desfăşurate, cu
precădere, în regiunea Ovamboland. Nici nu putea fi altfel, dacă luăm în
considerare disproporŝia de forŝe: SWAPO avea circa 5.000 de
combatanŝi, în timp ce elementele de ocupaŝie sud-africane au sporit
constant, cifrele variind între 20.000-35.000 de oameni, „superechipaŝi
şi omniprezenŝi”80. Cu toate acestea, S. Nujoma prezenta un bilanŝ
încurajator: „mii de soldaŝi rasişti şi de mercenari au fost ucişi [şi] mari
cantităŝi de arme şi muniŝii au fost capturate” 81. Mai temperată, revista
Jeune Afrique vorbea de „un total de 10.000 de morŝi, civili şi militari,
dintre care 1.000 de sud-africani”82
Al doilea eveniment important al anului 1966 l-a reprezentat
Rezoluŝia numărul 2145 (XXI) a Adunării Generale a ONU, din 27
octombrie, ce anula mandatul exercitat de RSA în Namibia. Rezoluŝia
aprecia că „Africa de Sud asigură administrarea teritoriului de o
manieră contrară mandatului dat” 83 şi stipula că „Africa de Sud nu mai
75
Cf. Lumea, nr. 22/1967, p. 15.
76
P. Girard, op.cit., p. 100.
77
78
79
Vezi Horoya, no. 2853, du 18 au 24 janv. 1981, p. 41.
80
Vezi M. Michel, op.cit., p. 244; Jeune Afrique, no 1045/1981, p. 32.
81
82
83
Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14.
are dreptul să administreze teritoriul care se află acum sub răspunderea

directă a ONU” 84. Decizia Adunării Generale a fost întărită şi de o
hotărâre a Consiliului de Securitate ce preciza, fără echivoc, că «orice
măsură luată de guvernul sud-african în numele Namibiei ori în ce o
priveşte, după încetarea mandatului, este ilegală şi nulă» 85. Pentru a
instrumentaliza această decizie juridică, în 1967 Adunarea Generală a
hotărât crearea „Consiliului ONU pentru Namibia”, alcătuit din 11 state
membre, organism care „devenea, de jure, autoritatea însărcinată cu
administrarea Namibiei”86. Noua iniŝiativă ONU avea să fie validată, la
27 iunie 1971, de Curtea Internaŝională de Justiŝie de la Haga, al cărei
verdict statua că «Africa de Sud ocupă ilegal Africa de Sud-Vest şi că
este obligatoriu să-şi retragă administraŝia din teritoriu” 87. Avizul CIJ
era consultativ, dar el mai conŝinea şi alte precizări interesante: „statele
membre ale ONU au obligaţia [subl.ns.] să recunoască ilegalitatea
prezenŝei Africii de Sud în Namibia şi să respingă orice act al
guvernului sud-african care ar implica exercitarea unui mandat declarat
caduc; această obligaŝie incumbă şi statelor care nu sunt membre ale
ONU”88. Numai că, bucurându-se de complicităŝi înalte, RSA „a sfidat
comunitatea mondială”89, ignorând exigenŝele Rezoluŝiei 2145 (XXI).
Însă, ONU şi-a luat în serios rolul şi, atunci când ambientul
internaŝional o va permite, iniŝiativele sale îşi vor arăta rodul. Din
această perspectivă să evidenŝiem şi poziŝia României, devenită membră
a „Consiliului ONU pentru Namibia”, în 1972.
Sub regimul comunist, România a promovat o veritabilă politică
tiermondistă. Dintre celelalte ŝări socialiste europene, doar Iugoslavia
lui Tito s-a dovedit la fel de prezentă pe scena „lumii a treia”. În
consecinŝă, guvernul de la Bucureşti a manifestat o solidaritate activă şi
faŝă de SWAPO. Faptul este reflectat şi de cele patru vizite ale lui Sam
Nujoma în România: aprilie 1970, decembrie 1971, iunie 1979 şi
februarie 1981. Nu este de mirare că, liderul namibian a avut aprecieri
84
Cf. idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi idem, nr. 11/1974, p. 29; idem, nr. 13/1989,
p. 13.
85
Idem, nr. 25/1985, p. 15.
86
87
M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele...,
Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 133.
88
Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14.
89
238 Viorel Cruceanu
elogioase la adresa ŝării noastre şi a guvernanŝilor de atunci. Astfel, într-un

interviu acordat revistei Lumea, el afirma: „aici, în România, găsim un
prieten adevărat, un prieten de nădejde” 90. Acest „prieten” era Nicolae
Ceauşescu, pe care Nujoma îl considera „un apărător al popoarelor
oprimate din lumea întreagă” 91. El ŝinea să evidenŝieze şi că „este un
bun prieten şi sfătuitor, întotdeauna gata să dea sprijinul necesar,
material, politic, diplomatic” 92. Prin aceste cuvinte, Nujoma, recunoscut
pentru francheŝea sa, ne redă propria percepŝie asupra unui Ceauşescu
aşa cum era el la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Dincolo de
raporturile personale, Nujoma se ataşase de România. Iată o mostră în
acest sens: „De câte ori ne aflăm în ŝara dumneavoastră ne simŝim ca
acasă. România este a doua noastră casă [subl.ns.]”93. Cuvinte
frumoase, ale unui om forŝat de împrejurări să trăiască în exil! În acelaşi
registru Nujoma puncta: „Trebuie să-mi exprim , de asemenea,
aprecierea pentru rolul important şi pozitiv al României, ca membră a
Consiliului ONU pentru Namibia. România ne acordă un mare ajutor în
lupta noastră diplomatică şi politică pentru eliberarea Namibiei de sub
ocupaŝia ilegală sud-africană. Aş putea spune că, în general, ajutorul dat
de România constituie un factor de încurajare de o importanŝă
covârşitoare în lupta noastră de eliberare naŝională” 94. De altfel, liderul
SWAPO se arăta recunoscător întregii comunităŝi internaŝionale:
„Apreciez efortul ONU de a ajuta poporul namibian să obŝină adevărata
libertate şi independenŝă, să pună capăt, odată pentru totdeauna,
ocupaŝiei sud-africane ilegale, oprimării şi exploatării” 95. Trecerea
anilor, l-a făcut pe liderul SWAPO să evolueze. Dacă iniŝial declara că
„independenŝa pe care o dorim şi pentru care facem cele mai mari
sacrificii nu poate constitui obiect de negocieri” 96, la începutul anilor
’80 afirma că SWAPO este „dispusă să negocieze fie direct, fie prin
intermediul ONU, cu regimul sud-african”97. Însă, fin tactician, Nujoma
ştia că pentru a obŝine victoria, „acŝiunea politică prin intermediul
90
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
Ibidem, p. 3-4.
95
Ibidem, p. 4.
96
97
Cf. Lumea, nr. 11/1981, p. 4.
Naŝiunilor Unite”98 trebuia complinită cu „rezistenŝa militară din

interior”99, cele două posibilităŝi fiind „complementare una alteia” 100.
La 25 aprilie 1974 s-a produs „Revoluţia garoafelor” din
Portugalia, eveniment ce a reverberat şi în zona australă a continentului
negru. Schimbarea istorică de la Lisabona a permis emanciparea
coloniilor portugheze din Africa, pe parcursul anului 1975. În acest
context, accesul la independenŝă al Angolei şi Mozambicului a avut o
importantă consecinŝă: el a marcat „începutul sfârşitului ordinii albe
în sudul Africii”101. O asemenea „schimbare fundamentală a datelor
geopolitice”102 din zonă a accentuat senzaŝia de „cetate asediată” a
RSA; prin urmare, creşte importanŝa strategică a Namibiei, menită să
preia rolul de «cordon sanitar»103 pentru regimul de la Pretoria
(lucrurile se vor complica şi mai mult după independenŝa Zimbabwe, în
1980). Iată de ce, RSA va deveni unul din principalii factori
destabilizatori ai Angolei, în anii ce vor urma. După cum se ştie, în
toamna lui 1975, armata sud-africană s-a implicat în războiul civil
dintre grupările angoleze, sprijinind FNLA şi UNITA, împotriva
MPLA. La începutul lunii noiembrie, forŝele sud-africane ajunseseră
aproape la porŝile Luandei. Intervenŝia trupelor cubaneze, prin
„Operaţiunea Carlota”, a schimbat cursul evenimentelor. Pe durata a
patru luni, invadatorii sud-africani au fost respinşi, repliindu-se la
bazele lor din Namibia. Aşa cum am constatat în rândurile consacrate
Angolei, Fidel Castro a încercat să impună o soluŝie radicală:
independenŝa Namibiei. Tentativa a eşuat datorită aprehensiunilor
Uniunii Sovietice. Prin urmare, trupele cubaneze, la presiunea
Moscovei, s-au oprit la 250 kilometri nord de frontiera cu Namibia. A
rezultat astfel, în sudul Angolei, un veritabil no man’s land, ce se va
transforma într-un loc propice refacerii efectivelor UNITA. Totodată,
această arie se va metamorfoza într-o nouă rampă de invazie a Angolei,
începând din 1981 (şi care va conduce la episodul final de la Cuito
98
99
Ibidem.
100
Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 11/1981, p. 4.
101
Cf. V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a
posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press,
2010, p. 249.
102
Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19/1980, p. 28.
103
Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13.
240 Viorel Cruceanu
Cuanavale, din 1988).

Până atunci, să revenim la încercările de soluŝionare diplomatică a
problemei namibiene. Eforturile în această direcŝie sunt legate de
numele secretarului general al ONU, austriacul Kurt Waldheim. În cele
două mandate ale sale (1972-1981), el „a răspuns de acordarea de
ajutoare pentru Bangladesh, Nicaragua şi Guatemala, precum şi de
misiunile de menŝinere a păcii în Cipru, Orientul Mijlociu [şi]
Angola”104. Valorizând tradiŝia neutralistă a ŝării sale, Waldheim a
manifestat o preocupare specială pentru soarta Namibiei. În ciuda
entorselor repetate ale regimului sud-african, austriacul a elaborat, în
primăvara lui 1978, un plan special cunoscut sub numele de „Program
de acţiune pentru trecerea la independenţă a Namibiei”. Validat de
sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU, din mai 1978,
planul a fost sancŝionat şi de Consiliul de Securitate, în ziua de 29
septembrie 1978, devenind Rezoluţia 435 a Consiliului de Securitate
al ONU (ce a mai purtat şi numele de „Planul Waldheim”).
Principalele articulaŝii ale documentului precizau:
«1. [Consiliul de Securitate] aprobă raportul secretarului general
(S/12827) privind aplicarea propunerii de reglementare a situaŝiei
Namibiei (...);
2. Reafirmă că obiectivul său este retragerea administraŝiei ilegale
a Africii de Sud din Namibia şi transferul puterii poporului namibian,
cu asistenŝa ONU (...);
3. Decide să creeze sub autoritatatea sa, pentru o durată de până la
12 luni, un Grup de Asistenŝă al Naŝiunilor Unite pentru perioada de
Tranziŝie (UNTAG) (...) [care] să asigure, într-un viitor apropiat,
independenŝa Namibiei prin intermediul alegerilor libere sub
supravegherea şi controlul Organizaŝiei Naŝiunilor Unite;
4. Constată cu satisfacŝie că SWAPO este dispusă să coopereze la
punerea în aplicare a raportului secretarului general şi, în special, că
este gata să semneze şi să respecte dispoziŝiile relative la încetarea
focului (...);
5. Cere Africii de Sud să coopereze imediat cu secretarul general
în aplicarea prezentei Rezoluŝii;
6. Declară că toate măsurile unilaterale luate de administraŝia
104
Vezi Enciclopedia Universală Britannica, Bucureşti, Jurnalul Naţional şi Editura
Litera, 2010, vol. 16, p. 183.
ilegală în Namibia în legătură cu procesul electoral, inclusiv stabilirea

unilaterală de liste electorale sau transferul puterii, contravin
Rezoluŝiilor 385 (1976), 431 (1978) şi prezentei rezoluŝii a Consiliului
de Securitate, sunt nule şi neavenite (...)» 105.
Prudent, Waldheim şi-a propus termene limită elastice: procesul
trebuia să debuteze la 1 aprilie 1979 şi să se încheie la 15 iunie 1980. În
toată această perioadă „de trecere la independenŝă”106, în Namibia
trebuiau „să fie staŝionaŝi, pentru menŝinerea ordinii şi securităŝii, 7.500
militari ai ONU, iar pentru supravegherea campaniei electorale şi a
alegerilor (...) 1.200 funcŝionari ONU” 107. El şi-a însoŝit propunerile de
un discurs profetic: «trebuie să se treacă fără întârziere de la stadiul
discuŝiei la cel al aplicării deciziilor politice care se impun. Dacă
actuala ocazie a unei reglementări paşnice rapide este pierdută,
evenimentele care, după toate probabilităŝile, se vor produce, vor avea
cele mai grave consecinŝe pentru pacea în regiune» 108. Secretarul
general ONU s-a sprijint, în demersul său, pe două „instituŝii” special
înfiinŝate: comisarul special al ONU pentru Namibia (funcŝie
încredinŝată finlandezului Martti Ahtisaari) şi „Grupul de contact”
(creat încă din mai 1977 de principalele puteri occidentale – SUA,
Marea Britanie, Franŝa, Canada şi RFG), „care trebuia să acŝioneze ca
intermediar între părŝile aflate în conflict” 109. Din nefericire, politica de
«angajament constructiv»110 promovată de „grup” şi-a dovedit
parŝialitatea, ea fiind excesiv preocupată de „protejarea” RSA. Acest
fapt nu a făcut decât să alimenteze intransigenŝa sud-africană. Prin
urmare, la numai o lună de la votarea Rezoluŝiei 435, primind la
Pretoria pe cei cinci miniştri ai „Grupului de contact”, premierul Pieter
Botha (28 septembrie 1978-3 septembrie 1984) ŝinea să precizeze că
«Namibia este prea bogată pentru a fi guvernată, în viitor, de
SWAPO»111. Nu-i de mirare, deci, că Africa de Sud s-a situat, în
continuare, pe o poziŝie obstrucŝionistă; ea a ignorat apelurile repetate
105
Vezi Rezoluţia 435 (principalele prevederi) în Lumea, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 7;
vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14; Temps Nouveaux, no. 33/1988, p. 8.
106
Lumea, nr. 38, 14 sept. 1978, p. 21.
107
Ibidem.
108
Idem, nr. 27/1980, p. 31.
109
110
Lumea, nr. 25/1985, p. 15; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3.
111
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 27, 28 iun. 1979, p. 6.
242 Viorel Cruceanu
ale secretarului general ONU şi a promovat „o dublă strategie” 112:

destabilizarea vecinilor, prin susŝinerea grupărilor armate
antiguvernamentale (UNITA în cazul Angolei şi RENAMO în cazul
Mozambicului), sau prin raiduri militare de intimidare (în Zimbabwe şi
chiar în paşnica Botswana). Acŝiunile sud-africane au fost încurajate de
instalarea administraŝiei Reagan la Casa Albă (ianuarie 1981) care „nu-şi
ascunsese o anume înŝelegere şi acceptare a locului şi rolului Africii de
Sud pe eşichierul african”113;
impunerea unei „soluţii interne”, după modelul rhodesian al
lui Ian Smith şi, apoi, Abel Muzorewa. Era o politică „împotriva
spiritului şi sensului rezoluŝiilor ONU” 114 şi care „încerca să excludă
SWAPO”115 din procesul rezolvării crizei. Aici se ridică şi o problemă
de reprezentativitate: în timp ce RSA „se prevala de superioritatea sa
zdrobitoare în terenul de operaŝiuni militare”, invocând astfel
„nonreprezentativitatea SWAPO”116, organizaŝia lui Sam Nujoma
dobândise la ONU, încă din 1973, calitatea de «unic reprezentant
legitim al poporului namibian»117. De altfel, SWAPO străbătuse toate
căile recunoaşterii internaŝionale, începând cu agreement-ul OUA
(1965) şi culminând cu statutul de observator la ONU (1977), respectiv
de membru al Mişcării de Nealiniere (1979). În fapt, aşa cum spunea
Nujoma, poziŝia RSA se reducea la simple „manevre şi tactici pentru a
impune o soluŝie de tip neocolonialist în Namibia” 118. Aserŝiunea era
validată de artificiile regimului de la Pretoria. Astfel, încă din 1975, el a
iniŝiat crearea unei forŝe politice alternative „Democratic Turnhalle
Alliance” (DTA)119, condusă de fermierul alb Dirk Mudge. DTA se
dorea „multirasială” şi era o grupare heteroclită alcătuită din 15 tendinŝe
ce reuneau albi, metişi, dar şi şefi tribali. Prevalându-se de compoziŝia
„multietnică” a DTA, regimul sud-african a organizat, în decembrie
1978, „alegeri interne” ce au revenit, cum era de aşteptat, respectivei
112
113
Cf. Lumea, nr. 17/1981, p. 9.
114
Idem, nr. 27/1979, p. 6.
115
Ibidem.
116
117
Cf. Lumea, nr. 25/1985, p. 15.
118
Idem, nr. 27/1979, p. 6; vezi şi Histoire générale..., p. 193.
119
„Turnhalle” era numele liceului german din Windhoek, în incinta căruia s-a
organizat întâlnirea constitutivă a DTA.
coaliŝii. Prin acest scrutin, RSA punea în practică un plan axat pe două
coordonate. Pe de o parte, lansa în arenă pe liderii DTA, încercând „să-i
impună comunităŝii internaŝionale ca interlocutori” 120. Pe de altă parte,
ea urmărea «ca DTA să obŝină sprijinul popular care-i lipsea, pentru a
învinge SWAPO în cadrul unor eventuale alegeri desfăşurate sub
supraveghere internaŝională” 121. „Soluŝia internă” s-a dovedit „fără nici
un viitor”122 şi, din februarie 1983, RSA a reintrodus administrarea
directă a Namibiei. Tergiversând, Africa de Sud a câştigat timp, dar
ipocrizia sa nu putea dura la infinit. Frustrările s-au acumulat, iar Sam
Nujoma le dădea glas: „pentru noi rămâne calea luptei armate şi nu
există nici o îndoială că vom învinge”123. Opŝiunea militară alimenta şi
spiritul sud-africanilor, care doreau să-şi ia revanşa după înfrângerea
din 1975. Pretoria era „obsedată de pericolul comunist în Africa
australă şi de sindromul încercuirii” 124, urmărind, cu tenacitate, ca
statele vecine să fie „debarasate de mişcările revoluŝionare” 125. Victoria
lui Ronald Reagan la alegerile prezidenŝiale din SUA, în noiembrie
1980, a reprezentat un balon de oxigen pentru regimul sud-african
(considerat „regim terorist”126 de contracandidatul democrat al lui
Reagan, Michael Dukakis). După cum am văzut în rândurile de mai sus,
din 1981 RSA şi-a dat întregul concurs pentru refacerea structurilor şi
reînarmarea UNITA. Mai mult, ea a transformat zonele ocupate din
Namibia în „capete de pod pentru a lansa acŝiuni militare de anvergură
împotriva Angolei vecine” 127. Suma acestor provocări militare o va
reprezenta ofensiva de la Cuito Cuanavale, pornită la 23 martie 1988, şi
considerată drept «cea mai importantă operaŝiune declanşată de
armatele RSA după cel de-al doilea război mondial»128. Iniŝiativa s-a
dovedit hazardată, deoarece „sud-africanii au fost în totalitate
striviŝi”129. Iată cum descrie Sam Nujoma această confruntare decisivă:
120
Lumea, nr. 19/1980, p. 28.
121
Idem, nr. 27/1980, p. 30.
122
123
Vezi Lumea, nr. 27/1979, p. 6.
124
125
Ibidem.
126
127
Ibidem, p. 8.
128
Cf. Lumea, nr. 27/1980, p. 30.
129
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472, April 2008, p. 27.
244 Viorel Cruceanu
„La Cuito Cuanavale, Africa de Sud a fost zdrobită. S-au purtat mai
multe bătălii de-a lungul râului Lomba, dar şi la Calueque, unde
avioanele cubaneze MIG-23 [fabricate în URSS – nota ns.] au distrus
baza militară sud-africană din zonă”130. Acelaşi Sam Nujoma ne
înfăŝişează amploarea dezastrului sud-africanilor, amintind că
„modernele lor avioane de asalt, cumpărate în Franŝa şi Marea Britanie,
au fost scoase în totalitate din luptă”, mulŝi soldaŝi „înecându-se în
apele râului Kunene”131. Disperat, preşedintele P.W. Botha (din 3
septembrie 1984, RSA s-a dotat cu un regim prezidenŝial) a jucat ultima
carte: angajarea, pe front, a redutabilului „Regiment prezidenŝial”.
Incontestabil, Botha a făcut din strategia staff-ului său militar o
chestiune de prestigiu personal. Iată de ce, „el a încasat o puternică
lovitură”132, din care nu şi-a mai revenit, „neputând să înŝeleagă
înfrângerea Regimentului prezidenŝial”133. Totuşi, deznodământul de la
Cuito Cuanavale a avut un efect pozitiv: „din acel moment regimul de
apartheid şi-a schimbat atitudinea”134, realizând că „problemele sud-
vestului african nu puteau fi rezolvate manu militari”135. De asemenea,
aşa cum declara Sam Nujoma, „ameliorarea generală a climatului în
lume a avut o însemnată incidenŝă asupra reglementării problemei
namibiene (...). O importantă contribuŝie la deblocarea conflictelor
regionale au adus-o, fără doar şi poate, întâlnirile la nivel înalt sovieto-
americane”136. Aşa se face că „guvernul de la Pretoria s-a văzut nevoit
să se aşeze la masa negocierilor 137. Vocea raŝiunii triumfa, RSA
profitând de ocazia ce i se oferea de a ieşi din „izolarea sa
internaŝională”138. Prin contrast, organizaŝia SWAPO a acceptat ideea
negocierilor fără pic de resentimente. În acest sens, Nujoma afirma:
„vom căuta să fim realişti şi pragmatici. Nu-ŝi poŝi alege vecinii, ci doar
prietenii. Africa de Sud este o realitate...” 139.
130
Ibidem.
131
Ibidem.
132
Ibidem, p. 28.
133
Ibidem.
134
Ibidem, p. 27.
135
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, nr. 49, 1988, p. 10.
136
Ibidem.
137
Ibidem; vezi şi New African, no. 472/2008, p. 28; vezi amănunte despre negocieri
furnizate de Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38-39.
138
Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 1989, p. 35.
139
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 36/1989, p. 20.
Aşa cum am remarcat la Angola, discuŝiile au început pe 3 mai la

Londra, au continuat în alte diferite centre din Europa şi Africa, şi s-au
încheiat prin Acordurile de la New York, din 22 decembrie 1988.
Problema namibiană a fost cuprinsă în Acordul tripartit încheiat între
Angola, Cuba şi RSA. Pornind de la „principiile unei soluŝionări
paşnice a conflictului din sud-vestul Africii” şi „a aplicării Rezoluŝiei
435/78 a Consiliului de Securitate” 140, principalele puncte ale
documentului stipulau că:
«2. Toate forŝele militare ale Republicii Africa de Sud se vor
retrage din Namibia în conformitate cu Rezoluŝia 435/78;
3. În conformitate cu dispoziŝiile rezoluŝiei, Republica Africa de
Sud şi Angola vor coopera cu secretarul general [al ONU] pentru a
asigura independenŝa Namibiei prin intermediul unor alegeri libere şi
juste (...). Părŝile vor respecta integritatea teritorială şi inviolabilitatea
frontierelor Namibiei (...);
7. Părŝile vor aplica, cu bună credinŝă, toate obligaŝiile asumate
prin prezentul acord şi vor soluŝiona, prin negocieri şi în baza spiritului
de cooperare, orice diferend privind interpretarea sau aplicarea
acestuia»141.
Acest acord tripartit a fost corelat cu Acordul bilateral Angola-
Cuba. Documentul stabilea un calendar precis al retragerii trupelor
cubaneze din Angola, fapt ce a permis trecerea la aplicarea Rezoluŝiei
435/78, începând cu 1 aprilie 1989. Din acest moment, Namibia a intrat
sub administrarea ONU, reprezentată în teritoriu de comisarul special,
Martti Ahtisaari. Rolul determinant revenea însă „Grupului de Asistenŝă
al ONU pentru Perioada de Tranziŝie” (UNTAG), alcătuit din 4.650 de
„căşti albastre” (cu efective mult diminuate faŝă de cifra iniŝială, de
7.500 oameni, prevăzută de Rezoluŝia 435). Comandantul UNTAG,
generalul-locotenent Dewan Prem Chand (India), declara că „misiunea
ONU are drept obiectiv să sprijine crearea unei noi naŝiuni” 142,
precizând că soldaŝii pe care îi comandă „sunt hotărâŝi să îndeplinească
misiunea ce le-a fost încredinŝată”143. Într-adevăr, UNTAG a depăşit
diferitele incidente de parcurs, realizând obiectivele propuse:
140
Vezi textul Acordului, în Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 12.
141
Ibidem, p. 12-13.
142
Idem, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 6.
143
Ibidem.
246 Viorel Cruceanu
supravegherea încetării focului între combatanŝii SWAPO şi trupele

sud-africane (intrată în vigoare chiar la 1 aprilie), asigurarea repatrierii
celor aproape 70.000 de refugiaŝi namibieni (din Angola, Zambia şi
Botswana, proces inaugurat pe 15 mai) şi organizarea alegerilor pentru
Adunarea Constituantă (programate iniŝial pe 1 noiembrie şi decalate
ulterior pentru 7 noiembrie).
Deşi corpul electoral cuprindea doar 701.483 persoane cu drept de
vot, ONU a decis o consultare elaborată, desfăşurată pe parcursul a
cinci zile (7-11 noiembrie 1989). Participarea la urne a depăşit chiar şi
cele mai optimiste aşteptări: 670.273 persoane, adică 92% din
electorat144. În competiŝia pentru totalul de 72 de locuri ale Adunării au
intrat 10 partide şi coaliŝii de partide. Dintre toate, se detaşau SWAPO
şi DTA. Formaŝia lui S. Nujoma era aureolată de lupta de 22 de ani, ce
a reprezentat „cel mai lung război de eliberare din istoria
contemporană”145. Având în vedere trecutul istoric dar şi programul
unificator al mişcării sale, Sam Nujoma se dovedea sigur de reuşită: noi
ştim că SWAPO va fi forŝa politică cea mai importantă” 146. Conştient de
însemnătatea exerciŝiului democratic, el adăuga: „SWAPO nu se teme
de concurenŝa reprezentată de alte partide şi organizaŝii politice. Suntem
încrezători că vom obŝine victoria în alegeri” 147. În ce priveşte campania
electorală, SWAPO a mizat pe două teme majore: independenţa şi
reconcilierea. Din nou, cuvintele lui Nujoma se dovedeau sugestive:
«Acum, când războiul s-a terminat, vă cer tuturor să vă alăturaŝi
SWAPO şi să ne îndreptăm împreună spre libertate şi independenŝă» 148;
după care a completat: «Suntem gata să uităm şi să iertăm toate
abuzurile comise împotriva noastră, dar cealaltă parte trebuie să
acŝioneze în acelaşi spirit constructiv» 149 (vocaŝia naŝională, manifestată
de SWAPO, era probată şi de faptul că din cei 72 candidaŝi ai săi, 6
proveneau din rândul albilor).
În antiteză cu SWAPO se afla DTA, ce reprezenta „interesele
cercurilor conservatoare, aproape în exclusivitate ale albilor” 150.
144
Idem, nr. 46, 16 nov. 1989, p. 14.
145
Idem, nr. 13/1989, p. 12.
146
Idem, nr. 42/1977, p. 29.
147
148
Vezi Lumea, nr. 44, 2 nov. 1989, p. 18.
149
Ibidem.
150
Ibidem.
Gruparea lui Dirk Mudge a desfăşurat o campanie în stil occidental,

arătând că dispune de „impresionante fonduri” 151, pe care nu ezita să le
„dezvăluie ostentativ”152. De altfel, chiar liderul DTA recunoştea public
donaŝiile primite: «companiile care ne susŝin sunt sud-africane sau
(vest)-europene»153. Încă din epocă se ştia că „Africa de Sud a cheltuit
aproape 50 de milioane [dolari] în sprijinul campaniei electorale a
partidelor prietene”154. În ciuda logisticii impresionante, dublate de „o
autentică strategie a tensiunii orchestrată de Pretoria” 155, victoria
SWAPO nu a putut fi împiedicată. Rezultatele finale, publicate pe 14
noiembrie, creditau SWAPO cu 384.567 de sufragii, adică 57,33% din
voturi. Cuantificate, aceste procente echivalau cu 41 de locuri în
Adunarea Constituantă. Pe locul secund se plasa DTA, cu 191.532 de
voturi (28,55%), ce-şi adjudeca 21 din locurile Adunării156. Astfel,
gruparea sprijinită de RSA devenea „a doua forŝă politică din ŝară după
SWAPO”157. Restul de 10 locuri erau repartizate unui număr de cinci
formaŝiuni mai mici: Frontul Democratic Unit (4), Acŝiunea Creştină
Naŝională (3), respectiv Frontul Patriotic Naŝional, Convenŝia Federală
din Namibia şi Frontul Naŝional din Namibia (câte un loc) 158.
Lucrările Adunării Constituante au fost deschise în ziua de 21
noiembrie; încă din prima sesiune, ea şi-a ales preşedintele în persoana lui
Hage Geingob, un fruntaş al SWAPO. Adunarea Constituantă namibiană
şi-a propus două obiective majore: dotarea ŝării cu o Constituŝie şi alegerea
preşedintelui Republicii. De asemenea, prin componenŝa sa eterogenă,
Constituanta trebuia să demonstreze faptul că reconcilierea era posibilă.
Dând dovadă de un remarcabil simŝ al responsabilităŝii, cei 72 de aleşi au
depăşit diferenŝele ideologice şi au lucrat într-o armonie desăvârşită. A
rezultat astfel o lege fundamentală considerată drept „una dintre cele mai
liberale şi mai democratice din lume”159. Grupările moderate din
151
Ibidem.
152
Ibidem.
153
Ibidem.
154
Cf. Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, janv.-févr. 1990, p. 48.
155
Vezi Lumea, nr. 44/1989, p. 18.
156
Cf. Asie et Afrique..., no. 2/1990, p. 49; vezi şi Lumea, nr. 47, 23 nov. 1989, p. 14;
157
Lumea, nr. 44/1989, p. 18.
158
Idem, nr. 47/1989, p. 14.
159
http://en.wikipedia.org/wiki/Hage-Geingob
248 Viorel Cruceanu
Adunare, în frunte cu DTA, erau liniştite deoarece constituŝia „îndepărta

tentaŝiile socialismului şi ale naŝionalizărilor”160. Ea mulŝumea şi
SWAPO, având în vedere că „promova unitatea naŝională, reconcilierea,
democraŝia, domnia legii, demnitatea umană” şi „garanta respectarea
drepturilor dobândite de-a lungul şi dureroasei noastre lupte pentru
libertate şi independenŝă”161, după cum se exprima un alt lider de seamă
al organizaŝiei, Theo-Ben Gurirab. La rândul său, ziaristul Simon Malley,
un apropiat al mişcărilor de eliberare din Africa australă, aprecia
constituŝia namibiană deoarece „ea asigură desfăşurarea de alegeri oneste
şi transparente, acordând tuturor namibienilor posibilitatea să se exprime
liber, fără a se teme de cenzura presei sau de ingerinŝa guvernamentală în
domeniul libertăŝilor politice ori ale drepturilor omului”162. Procedând la
un exerciŝiu comparativ, S. Malley considera produsul muncii primilor
deputaŝi namibieni drept „o constituŝie exemplară în comparaŝie cu actele
similare din majoritatea ŝărilor africane”163.
Starea de comprehensiune reciprocă a transformat tranziŝia
namibiană într-un model de reuşită. Noua constituŝie a fost promulgată
la 9 februarie 1990. Apoi, pe 16 februarie, Constituanta a ales ca
preşedinte al Republicii, cu unanimitatea celor 72 de voturi, pe liderul
SWAPO, Sam Nujoma. Anterior, ea stabilise şi data independenŝei: 21
martie 1990.
Ceremoniile proclamării independenŝei au avut loc la Windhoek.
Conform protocolului stabilit, Sam Nujoma a fost proclamat preşedinte
de către secretarul general al ONU, peruanul Javier Pérez de Cuéllar
(deŝinător a două mandate, în perioada 1982-1991), ce a avut şansa
ducerii la bun sfârşit a „Planului Waldheim” (de altfel, Namibia a
devenit cel de-al 160-lea membru al ONU). La rândul său, preşedintele
sud-african Frederik de Klerk (15 august 1989-10 mai 1994) a coborât
drapelul RSA, în locul căruia a fost înălŝat drapelul Namibiei
independente. Cele două superputeri mondiale, implicate atât de mult în
destinul Namibiei, au fost reprezentate de şefii diplomaŝiilor: James
Baker (SUA), respectiv Eduard Şevardnadze (URSS). Prima zi a
independenŝei Namibiei avea să anunŝe că sfârşitul „Războiului Rece”
160
161
http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab
162
Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 64, janv. 1995, p. 16.
163
Ibidem.
era aproape: ea a prilejuit numeroase întâlniri între şefii de delegaŝii,

multe în premieră absolută, precum cele dintre Nelson Mandela, liderul
istoric al ANC, şi secretarul Departamentului de Stat al SUA, James
Baker, dintre preşedintele sud-african Frederik de Klerk şi ministrul
sovietic de externe, Eduard Şevardnadze, dintre preşedintele angolez
José Eduardo dos Santos şi James Baker, precum şi dintre preşedinŝii de
Klerk (RSA) şi dos Santos (Angola). România, abia ieşită din
evenimentele produse în decembrie 1989, a fost reprezentată de noul
său ministru de externe, Sergiu Celac.
Decolonizarea Namibiei are o însemnată semnificaŝie: ea „a pus
punctul final lungii istorii a colonialismului” 164 pe continentul african.
Se încheia, astfel, un laborios proces, iniŝiat în anii ’60 şi care a devenit
caracteristica definitorie a Africii secolului al XX-lea.
*
* *
În ziua proclamării independenŝei a intrat în funcŝiune şi primul

guvern al Namibiei suverane, condus de Hage Geingob (el va exercita
funcŝia de prim-ministru timp de 12 ani). Era un guvern de uniune
naŝională, ce cuprindea „toate grupările politice, inclusiv minoritatea
albă”165, alcătuit în spiritul ireversibil al voinŝei de reconciliere
naŝională, atât de pregnant manifestat în perioada de tranziŝie. Sam
Nujoma, cel care declara că dacă s-ar fi născut într-o ŝară „normală” ar
fi fost un simplu „muncitor” 166, s-a dovedit un lider politic de foarte
bună calitate. Datorită „politicii pragmatice” promovate, el a asigurat
noului stat „pacea şi stabilitatea internă” 167. Prin urmare, la următoarea
consultare electorală (8-9 decembrie 1994), Nujoma a fost reales, prin
vot direct, cu 76,3% din voturi; de asemenea, SWAPO a obŝinut o
majoritate de două treimi (55 locuri parlamentare, din totalul de 72).
Constituŝia prevedea că o persoană nu poate exercita decât maximum
două mandate, a cinci ani fiecare. În 1999, Nujoma a atins această
limită. În mod surprinzător, dar explicabil pentru o democraŝie foarte
tânără, clasa politică a fost cuprinsă de teama de necunoscut. Iată de ce,
164
Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35.
165
166
Cf. C. Vlad, op.cit., p. 144.
167
250 Viorel Cruceanu
s-a căzut de acord asupra unui amendament constituŝional, care să

permită preşedintelui Nujoma să candideze pentru un al treilea mandat.
Agreement-ul încheiat prevedea că „excepŝia se aplică numai lui
Nujoma”168. Aşa se face că, la scrutinul din 30 noiembrie 1999, liderul
SWAPO a fost reales cu 76% din voturi 169, iar SWAPO şi-a reînnoit
zestrea celor 55 de locuri. Tot în 1999, Namibia a cunoscut un alt
moment de mare prestigiu: în luna septembrie, ministrul său de externe,
Theo-Ben Gurirab, a fost desemnat preşedinte al celei de-a LIV-a
sesiuni a Adunării Generale a ONU (până în septembrie 2000).
Amendamentul constituŝional a indus şi aprehensiunea că Nujoma
ar putea încerca să se eternizeze la putere. Numai că, liderul istoric al
SWAPO a dat din nou dovadă de înŝelepciune: la sfârşitul celui de-al
treilea mandat, în 2004, el s-a retras de pe scena politică. Cum era de
aşteptat, succesorul său, Hifikepunye Pohamba provenea tot din
SWAPO (76,4% din voturi la alegerile din 15-16 noiembrie 2004;
reales în 2009, cu acelaşi coeficient). Colaborator de primă oră al
„părintelui independenŝei”, Pohamba impresiona prin „asemănarea
frapantă” cu Nujoma: „aceeaşi statură, aceeaşi barbă grizonată [la care
între timp a renunŝat – nota ns.], aceleaşi lentile groase ale ochelarilor
şi chiar acelaşi punct de vedere în ce priveşte gestiunea politică” 170.
Totuşi, ei se şi diferenŝiau: „spre deosebire de exuberanŝa jovială a
predecesorului său, Pohamba se dovedeşte modest şi discret” 171. Marea
sa calitate rezidă în faptul că este „un om al consensului” 172. De fapt,
Pohamba asigură o nouă tranziŝie: el este privit „ca o punte de legătură
între era Nujoma, căreia îi aparŝine [fapt dovedit şi de datele de stare
civilă: Nujoma s-a născut la 12 mai 1929, iar Pohamba la 18 august
1935 – nota ns.] şi noua generaŝie ce-şi aşteaptă rândul”173.
*
* *
Am văzut mai sus că momentul Cuito Cuanavale a fost crucial

168
http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma
169
Ibidem.
170
Vezi Jeune Afrique L’intelligent, no. 2290, du 28 nov. au 4 déc. 2004, p. 43.
171
Ibidem.
172
Ibidem.
173
Ibidem.
pentru independenŝa Namibiei. Implicat în vâltoarea evenimentelor,

Sam Nujoma s-a dovedit profetic: el a intuit că înfrângerea militară sud-
africană „va fi urmată de consecinŝe similare chiar în interiorul
RSA”174. De altfel, ŝara rasismului oficializat, de la mijlocul deceniului
al nouălea, al secolului al XX-lea, nu mai semăna cu Africa de Sud din
1960 (anul brutalei represiuni de la Sharpeville, când s-au înregistrat 69
de morŝi şi 178 de răniŝi), nici cu cea din 1964, anul în care prin
„procesul Rivonia”, întreaga elită a African National Congress – ANC
(Nelson Mandela, Govan Mbeki, Walter Sisulu, Ahmed Kathadra,
Raymond Mhlaba, Elias Motsoaledi şi Andrew Mlangeni) a fost
condamnată la perpetuitate (exceptând pe Oliver Tambo, aflat în
străinătate) şi nici măcar cu RSA din 1976, anul dramei de la Soweto
(când s-au înregistrat 176 de morŝi şi 1.000 de răniŝi). La începutul
anilor ’80, RSA devenise de neguvernat. Izolarea internaŝională, criza
economică provocată de sancŝiunile dictate de ONU şi lipsa drepturilor
civile pentru populaŝia majoritară, de culoare, au aruncat ŝara pe
marginea prăpastiei. Independenŝa Angolei şi Mozambicului (în 1975),
urmată de cea a Zimbabwe (în 1980), după îndelungate războaie de
eliberare, arăta că zona australă a continentului intrase într-o eră
ireversibilă a schimbărilor.
Sub presiunea vremurilor, guvernanŝii de la Pretoria au procedat,
în septembrie 1978, la o redistribuire a responsabilităŝilor, bazată pe
continuitate: înlocuirea premierului John Vorster (compromis de eşecul
din Angola) cu Pieter Willem Botha. Numai că, noul lider era un produs
„pur şi dur” al regimului de apartheid. Mai mult, el s-a dovedit o piesă
esenŝială a acestui angrenaj: timp de 13 ani (1964-1977), Botha a
deŝinut portofoliul apărării, perioadă în care Africa de Sud s-a
transformat într-o putere militară redutabilă (dotată cu un complex
militaro-industrial propriu). Ostil oricăror concesii făcute populaŝiei
majoritare, Botha declara: «nu pot sprijini un proces de reforme care ar
duce poporul meu [în fapt populaŝia albă – nota ns.] la o curată
sinucidere»175. O asemenea prejudecată a accentuat caracterul securitar
al regimului şi, prin urmare, guvernarea Botha a coincis cu „anii cei mai
sumbri ai apartheidului”176. În „spatele tronului”177 premierului (devenit
174
Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472/2008, p. 28.
175
Cf. Time, no. 13, March 30, 1992, p. 15.
176
Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369, du 28 nov. au 4 déc. 1991, p. 15.
252 Viorel Cruceanu
în 1984 preşedinte) se afla „o forŝă tenebroasă” 178, reprezentată de

«militarocraŝia»179 regimului (armată, poliŝie, servicii secrete). Partizan
convins al «dezvoltării separate a raselor», P.W. Botha nu ezita să-şi
exprime, constant, dispreŝul faŝă de negri: «Trăim în mijlocul unor
sălbatici care vor să ne sugă sângele, care ne urăsc şi care abia aşteaptă
să ne smulgă tot ceea ce noi am dobândit» 180.
Şi totuşi, sub acest politician ultraconservator, s-au produs
primele semne ale dezgheŝului. Astfel, în martie 1982, celebrii deŝinuŝi
ai ANC au fost transferaŝi de pe sinistra „Robben Island”, la „Pollsmoor
Prison”, pe continent, în apropiere de Cape Town, fapt ce a permis şi „o
ameliorare a condiŝiilor de detenŝie” 181. În epocă s-a speculat că gestul
avea ca scop „să pună capăt influenŝei bătrânilor lideri asupra noii
generaŝii de activişti negri încarceraŝi la Robben Island, proces cunoscut
sub numele de «Universitatea Mandela»”182. Ulterior, mutarea s-a
dovedit strategică: ea a avut menirea să ofere „posibilitatea unui contact
discret între ei [deŝinuŝii ANC – nota ns.] şi guvernul sud-african”183.
Pasul următor l-a reprezentat „reforma constituŝională”, din
septembrie 1984, ce instituia sistemul prezidenŝial. Ea a fost însoŝită şi
de o deschidere spre populaŝiile metisă şi indiană (2,5 milioane de
persoane), care primeau drepturi politice. Aşa se face că, pe 25 ianuarie
1985, a început să funcŝioneze cel dintâi „parlament multirasial”,
prevăzut cu trei camere (pentru albi, metişi şi indieni). Numai că,
asocierea celor două categorii etnice s-a dovedit formală, fapt
demonstrat de „competenŝa insignifiantă a camerelor parlamentare
speciale în care erau reprezentate fiecare din aceste populaŝii” 184.
Liderul din exil al ANC, Oliver Tambo, aprecia că „aceste mici
modificări ar fi fost semnificative în urmă cu douăzeci de ani” 185. El
respingea „pseudo-reforma” deoarece „întreaga structură de stat este
177
Temps Nouveaux, no. 27/1990, p. 25.
178
Ibidem.
179
Ibidem.
180
Cf. Jeune Afrique, no. 2391, du 5 au 11 nov. 2006, p. 49.
181
M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of Independence,
London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 433.
182
http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela
183
Ibidem.
184
Cf. Lumea, nr. 37, 12 sept. 1985, p. 14.
185
Vezi interviu cu O. Tambo în Newsweek, în idem, nr. 36, 4 sept. 1980, p. 25.
neatinsă (...). Nu este acceptabilă pentru că populaŝia majoritară din

Africa de Sud nu este luată în considerare (...). [Ea] este concepută
astfel încât să menŝină starea de lucruri şi să asigure, în continuare,
puterea pentru minoritatea albă, negrii fiind total excluşi” 186. În mod
tranşant, Tambo adăuga: „Nu vrem să fim guvernaŝi. Nu mai vrem ca
deciziile care ne privesc să fie luate de alŝii şi nu mai vrem să fim
sclavi. [Noi] vrem să guvernăm” 187. Invocând «Charta Libertăţii»,
elaborată încă din 1955 la Kliptown, liderul partidului populaŝiei
majoritare devenea cât se poate de explicit. „Obiectivul nostru este de a
elimina (...) întreg sistemul reprezentat de apartheid (...). [Dorim] o
Africă de Sud lipsită de orice formă de rasism şi în care democraŝia să
guverneze, pentru ca poporul african să capete controlul deplin asupra
destinului său (...)”188.
Pieter Botha a fost un personaj al contrastelor. Politician cu
anvergură, el încerca să se situeze, în cadrul „National Party” (NP),
între stânga liberală şi dreapta ultraconservatoare. Deşi mai apropiat de
ultima, el era considerat un «luminat» 189 al acestui curent. Marele său
merit constă în faptul că a tolerat discuŝiile din partid şi din guvern vis-
à-vis de necesitatea găsirii unei soluŝii politice interne. Aşa s-a ajuns la
întocmirea unui document secret pentru uzul „Consiliului de Securitate”
al RSA, în care şeful Serviciilor speciale, Neil Barnard, propunea, nici
mai mult, nici mai puŝin decât eliberarea lui Mandela. Ei bine, «marele
crocodil» (cum i se spunea lui P.W. Botha) şi-a însuşit sugestia şi, la
începutul lui februarie 1985, a propus, public, eliberarea lui Mandela,
dar cu o condiŝie: ca liderul african să-şi asume, în numele ANC,
renunŝarea la „lupta armată”. Ajunşi în acest punct, trebuie să facem o
precizare: timp de cinci decenii, după constituirea sa (8 ianuarie 1912),
ANC şi-a fundamentat doctrina pe gandhism (rezistenţa pasivă şi
nonviolenţa)190. De altfel, Mahatma Gandhi a elaborat concepŝia ce
avea să ducă la independenŝa Indiei (1947), „pornind tocmai de la
propria experienŝă, trăită în Africa de Sud (în perioada 1893-1914),
186
Ibidem.
187
Vezi interviu cu O. Tambo în Le Nouvel Observateur, în idem, nr. 29, 14 iul. 1977,
p. 29; idem, nr. 34, 19 aug. 1976, p. 27.
188
Interviu cu Oliver Tambo, în Lumea, nr. 19, 3 mai 1973, p. 6.
189
190
Vezi V. Cruceanu, Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003,
p. 38-41.
254 Viorel Cruceanu
unde, ca tânăr jurist, a activat în slujba comunităŝii indiene stabilite

aici”191. Gandhi nu a reuşit să provoace schimbările dorite în Africa de
Sud, dar şi-a atras consideraŝia multor localnici, inclusiv a
intransigentului lider al populaŝiei albe, Jan Christiaan Smuts (viitor
prim-ministru, în perioada 1919-1924), ce declara, pe ton admirativ:
«oameni ca el ne izbăvesc de rutina lucrului comun şi a
zadarnicului»192. Perenitatea gandhismului este evidenŝiată şi de Nelson
Mandela care îl considera pe Gandhi atât „cetăŝean indian, cât şi
cetăŝean sud-african”193, deoarece „ambele ŝări au contribuit la
afirmarea geniului său intelectual şi moral” 194.
Schimbarea doctrinară a ANC a intervenit după momentul
Sharpeville (21 martie 1960). Atunci, în rândurile partidului s-au
delimitat două curente: „unul pacifist, condus de preşedintele Albert
Luthuli [conducător al ANC în perioada 1952-1967 – nota ns.], adept al
strategiei nonviolente (recompensat pentru aceasta, în toamna lui 1960,
cu Premiul Nobel pentru Pace), şi un altul, radical, animat de N.
Mandela, O. Tambo şi W. Sisulu, convins că nu mai exista o altă
variantă decât lupta armată. Partidul şi-a păstrat unitatea deoarece A.
Luthuli a admis ca adepŝii căii radicale să poată constitui o organizaŝie
paralelă în interiorul ANC” 195. Aşa a apărut „aripa militară a ANC” 196,
cunoscută sub numele de «Umkhonto we Sizwe» («Lancea naţiunii»),
coordonată de dinamicul Nelson Mandela. Referindu-se la acest
moment, Mandela declara, în martie 1961, în faŝa unor cameramani
BBC: «Mulŝi dintre adepŝii noştri simt că este inutil să vorbim de pace
şi să folosim mijloace nonviolente în faŝa unui guvern care răspunde
doar cu atacuri sălbatice împotriva unor oameni neînarmaŝi şi fără
apărare. Cred că a sosit timpul, în lumina unei asemenea experienŝe, să
ne gândim dacă metodele pe care le-am aplicat până acum sunt
adecvate»197. Reafirmându-şi crezul că «Africa de Sud este o ŝară
191
Ibidem, p. 38.
192
J. McGeary, Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999,
p. 90.
193
N. Mandela, Gandhi – The Sacred Warrior, în Ibidem, p. 94.
194
Ibidem.
195
Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela: o legendă vie, în Magazin istoric, nr. 7
(376), iul. 1998, p. 73.
196
Ibidem.
197
Vezi textul interviului în The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson
plurirasială» şi că «este destul loc pentru toate rasele în această ŝară»198,

Mandela şi-a propus ca lupta armată să „nu provoace victime
omeneşti”199. Iată de ce, ŝintele «Umkhonto we Sizwe» au fost „staŝiile
electrice, unităŝile economice şi clădirile guvernamentale, atacate cu
bombe artizanale, cu precădere în cursul nopŝii sau după orele de
program”200.
Operaŝiunile de gherilă s-au declanşat la 16 decembrie 1961 şi au
avut un profund impact asupra opiniei publice. Însă, regimul sud-
african se bizuia pe aportul unor servicii secrete redutabile. Pe baza
informaŝiilor culese acestea au reuşit, în zorii zilei de 12 iulie 1963, să
captureze, într-o locuinŝă conspirativă din cartierul Rivonia (nordul
Johannesburgului), pe cei şapte principali conducători ai ANC din
clandestinitate, în frunte cu Nelson Mandela 201. Practic, „lupta armată”
a fost înăbuşită din faşă. Ea a rămas un obiectiv esenŝial al ANC 202 dar,
în următoarele două decenii şi jumătate, „din cauza represiunii, acŝiunea
ANC-ului a fost mai ales sindicală şi diplomatică” 203. Fiind vorba de un
principiu, Mandela a refuzat, la 10 februarie 1985, „oferta de eliberare
condiŝionată făcută de Pieter W. Botha”204. Mesajul a fost citit de fiica
sa, Zindzi Mandela, care preciza că „este bine de ştiut că tatăl meu nu
va părăsi închisoarea în condiŝiile stabilite de Botha”205. În mesaj se
preciza că Mandela „respinge violenŝa, dar că îşi doreşte legalizarea
ANC pentru a putea negocia cu guvernul” 206. Mai mult, cel mai
cunoscut prizonier politic din lume afirma că nu va pune niciodată
„interesele personale” mai presus „de cauza poporului său”207. În plus,
Mandela, cunoscând situaŝia din teren, cerea imperativ ca „preşedintele
să renunŝe la violenŝă”208. Într-adevăr, societatea sud-africană devenise
Publishers and Sunday Times, 1994, p. 17.

198
Ibidem.
199
V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 73.
200
Ibidem.
201
Vezi amănunte în Ibidem, p. 74.
202
Vezi interviul cu O. Tambo din Der Spiegel, în Lumea, nr. 36, 5 sept. 1985, p. 24-25.
203
Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2006, p. 33.
204
Lumea, nr. 37/1985, p. 14.
205
The Miracle of..., p. 9.
206
Ibidem.
207
Ibidem.
208
256 Viorel Cruceanu
o societate a violenŝei, mai ales în faimoasele «oraşe dormitor»

(«townships») ale negrilor. Desigur, Mandela avea dreptate: regimul
segregaŝionist deŝinea monopolul violenţei. Poziŝia liderului ANC era
validată şi de atitudinea episcopului anglican, Desmond Tutu (devenit,
la 16 octombrie 1984, al doilea sud-african de culoare recompensat cu
Premiul Nobel pentru Pace). Exasperat de „terorismul de stat al
regimului rasist”209, episcopul avertiza: «nu ne vom mai supune legilor
injuste şi inechitabile. Va veni o vreme când vom avea de ales între
două rele: între opresiune sau răsturnarea prin violenŝă a regimului
opresiv»210.
Mandela a revenit în centrul atenŝiei, în noiembrie 1985, când a
fost internat la spitalul „Volks” din Cape Town şi supus unei operaŝii de
prostată. Modul în care decurgea convalescenŝa a reprezentat un
excelent pretext pentru ca bolnavul să primească vizita unui înalt
demnitar al regimului: Kobie Coetzee, ministrul justiŝiei. Întâlnirile s-au
reluat după întoarcerea lui Mandela la „Pollsmoor Prison”, dar şi la
„Victor Verster Prison”, unde liderul ANC a fost mutat, în 1988,
suferind de tuberculoză. Trebuie spus că negocierile au implicat doar pe
Mandela (care avea acceptul colegilor săi de detenŝie) şi că, datorită
atitudinii rigide impuse de Botha, „s-au realizat doar mici progrese” 211
(unul dintre acestea fiind eliberarea lui Govan Mbeki, pe 5 noiembrie
1987, din considerente de sănătate).
„Un moment de cotitură”212 s-a produs în anul 1986 când a avut
loc o întâlnire, la Dakar (Senegal), între „o delegaŝie alcătuită din
academicieni, politicieni şi conducători ai bisericii” 213, condusă de
liderul opoziŝiei liberale albe, Frederik van Zyl Slabbert, şi o delegaŝie
din exil a ANC, în frunte cu Thabo Mbeki, responsabilul partidului
pentru probleme externe. Au urmat şi alte contacte, la Lusaka (în
Zambia, unde se afla cartierul general al ANC) şi la Londra, cărora li s-au
alăturat şi mediul de afaceri din RSA. Procesul, cunoscut sub numele
«getting to know you»214 a avut rezultatele scontate: „albii şi negrii
sud-africani au reuşit să se cunoască unii pe alŝii şi au încercat să
209
V. Cruceanu, Gandhi şi..., p. 39.
210
Ibidem; vezi şi Time, vol. 154, no. 27/1999, p. 102.
211
212
213
Ibidem; vezi şi Newsweek, no. 22, May 31, 1999, p. 42.
214
Cf. The Miracle of..., p. 8.
înŝeleagă punctele de vedere, aspiraŝiile şi temerile unora şi ale

altora”215. Deşi nu au condus la rezultate spectaculoase, aceste întâlniri,
organizate între oameni „ce trăiau în lumi diferite” 216, au creat
premisele apariŝiei unei încrederi reciproce bazate pe „ideea unui stil de
viaŝă alternativ, care să includă, pe baze egale, pe toŝi sud-africanii”217.
Această dinamică a dialogului nu a rămas fără ecou. Prin urmare,
la 5 iulie 1989, la reşedinŝa particulară a preşedintelui a avut loc „o
întâlnire privată senzaŝională”218 (la o ceaşcă de ceai, pe durata a 45 de
minute) între P.W. Botha şi N. Mandela. Din nefericire, „marele
crocodil” nu s-a dezminŝit; el s-a dovedit „captivul dogmelor
anchilozate”219 şi, în consecinŝă, „încercarea a rămas într-un punct
mort”220. Acest nou impas a exasperat chiar şi pe unii dintre liderii NP.
Pentru aceştia nu exista decât o singură soluŝie: „ca Botha să părăsească
scena”221. Ei bine, lucrurile s-au precipitat şi, diminuat de un accident
vascular cerebral, Botha s-a retras pe 14 august 1989, după un diferend
(un simplu pretext!?) cu doi dintre miniştrii săi (printre care
competentul ministru de externe, Roelof Botha).
În locul lui Botha, Parlamentul a ales ca preşedinte pe ministrul
educaŝiei, Frederik Willem de Klerk (care, după cinci săptămâni de
interimat, a fost instalat oficial pe 20 septembrie 1989). Cu de Klerk s-a
inaugurat o nouă etapă în istoria RSA: cea a reformelor. De altfel, noul
preşedinte s-a dovedit un veritabil «Gorbaciov sud-african», iar, prin
extensie, programul său înnoitor a fost numit «Pretoriastroika».
Trecutul şi faptele trecutului nu-l recomandau pentru un asemenea rol.
El provenea din structurile establishment-ului: era „strănepot de
senator, nepotul unui fost şef de guvern şi fiul unui ministru”222.
Crescut „într-un mediu conservator, impregnat de un calvinism
riguros”223, de Klerk „venea din rândurile dreptei cele mai profunde” 224.
215
Ibidem.
216
Cf. Time, no. 27, July 6, 1992, p. 18.
217
218
219
Ibidem.
220
Ibidem.
221
222
La force tranquille de l’Afrique de Sud, în L’Express, no. 2085, 28 juin 1991,
p. 25.
223
Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 14.
224
Ibidem.
258 Viorel Cruceanu
Ca membru al Parlamentului, s-a remarcat „prin luările de poziŝie ale

unui conservatorism fără fisuri”225. Apoi, în calitate de ministru, s-a
dovedit „în totalitate, devotat cauzei apartheidului” 226, fiind etichetat
drept «fiul spiritual»227 al lui Pieter Botha. În pofida întregului său
„cursus honorum”, acest om „a fost primul care a înŝeles, printre cei
cinci milioane de descendenŝi ai coloniştilor albi, că nimic nu mai putea
fi ca înainte, în Africa de Sud de la sfârşitul anilor ’90” 228. Prin urmare,
el „a făcut exact contrariul a ceea ce preconiza în trecut” 229 şi s-a
metamorfozat, brusc, într-un „reformator luminat ce şi-a surprins
partizanii prin curajul său” 230.
De la început, de Klerk s-a impus ca „un om de echipă, echilibrat
şi meticulos, un om pe care se poate conta” 231. În plus, noul preşedinte
se dovedea seducător, cu „maniere făcute să placă” 232. Conştient de
rolul asumat, el a deschis numeroase „şantiere”. Iată, în cele ce
urmează, principalele momente ale programului de reforme:
● 15 octombrie 1989: eliberarea camarazilor lui Mandela din
„lotul Rivonia”. Gestul a fost urmat de întâlnirea de Klerk-Mandela, din
12 decembrie, în timpul căreia cei doi lideri au căzut de acord asupra
„investigării mijloacelor care să ducă la o reglementare paşnică a
conflictului rasial”233. Aceste discuŝii au avut două consecinŝe majore:
pe de o parte, ele au probat că de Klerk şi Mandela au un limbaj comun,
fiind „personalităŝile politice cele mai influente din Africa de Sud”234;
pe de altă parte, ele au marcat „legalizarea de facto a ANC”235.
● 2 februarie 1990: discurs istoric al preşedintelui de Klerk în
Parlamentul de la Cap, început cu următoarele cuvinte: «Alegerile
generale din 6 septembrie 1989 au plasat ŝara noastră, în mod
irevocabil, pe calea unei schimbări radicale» 236. Amintind că «privirile
225
Ibidem.
226
La force..., p. 25.
227
Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 15.
228
Ibidem, p. 14.
229
Ibidem, p. 15.
230
Ibidem.
231
Cf. Temps Nouveaux, nr. 27/1990, p. 24.
232
Ibidem, p. 25.
233
Idem, nr. 7/1990, p. 18.
234
Ibidem.
235
Ibidem.
236
Vezi discursul preşedintelui de Klerk, în The Miracle of..., p. 10.
guvernelor responsabile din întreaga lume sunt aŝintite asupra

noastră»237, preşedintele sublinia că «scopul nostru este o nouă şi justă
împărŝire a sarcinilor constituŝionale, în care fiecare locuitor se va
bucura de drepturi, tratament şi oportunităŝi egale, în toate sferele
strădaniilor noastre – constituŝional, social şi economic»238. Determinat
«de a continua, cu încredere şi convingere»239 pe calea reformelor,
preşedintele a transmis «un mesaj al speranŝei» 240, anunŝând legalizarea
celor trei partide ce au combătut sistemul de apartheid: African
National Congress (ANC), Pan Africanist Congress (PAC) şi South
African Comunist Party (SACP). Această oficializare reprezenta
«începutul unei noi Africi de Sud»241, bazat pe o societate pluralistă.
● 11 februarie 1990: eliberarea lui Nelson Mandela, ultimul din
„lotul Rivonia”, după 27 ani de detenŝie. Momentul a fost urmat de
ample manifestaŝii de bucurie ce au avut loc în majoritatea marilor
oraşe sud-africane. Instinctul colectiv sugera majorităŝii de culoare că
asista la începutul sfârşitului sistemului de apartheid, pe care Mandela
îl considera drept „forma cea mai structurată a dominării şi
discriminării rasiale, pe care lumea a cunoscut-o după cel de-al doilea
război mondial”242. De acum înainte, de Klerk şi Mandela vor forma un
tandem (în interiorul căruia, treptat, s-a detaşat impresia că „veritabilul
şef de stat sud-african”243 este Mandela) care, întemeiat pe voinŝă
comună şi încredere reciprocă, va conduce RSA pe calea reconcilierii
(deşi au existat numeroase momente de suspiciune, de criză chiar –
precum asasinarea lui Chris Hani, 50 ani, considerat „cel mai
charismatic lider de culoare” 244 după Mandela, şi „posibil succesor”245
al acestuia).
● 30 iunie 1991: abolirea, la capătul unui proces legislativ
laborios, ce a acoperit o perioadă de cinci luni, a tuturor legilor
237
Ibidem, p. 11.
238
Ibidem, p. 10.
239
Ibidem, p. 11.
240
Ibidem.
241
Ibidem, p. 10.
242
N. Mandela, Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique L’intelligent, no.
2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74.
243
Cf. Le Nouvel Observateur, no. 1496, du 8 au 14 juillet 1993, p. 49.
244
Newsweek, no. 16, April 19, 1993, p. 28; vezi amănunte şi în Time, nr. 16, April
19, 1993, p. 37.
245
Newsweek, no. 16/1993, p. 28.
260 Viorel Cruceanu
discriminatorii şi segregaŝioniste 246. De acum înainte, negrii deveneau

subiect de drept civil, dobândind egalitatea în drepturi cu albii.
● 17 martie 1992: Referendumul cu participarea exclusivă a
electoratului alb, chemat să aprobe („da”) sau să respingă („nu”)
politica de reforme a preşedintelui de Klerk. Prezenŝa la urne a
impresionat: 85% dintre albii cu drept de vot. De asemenea, rezultatul a
fost peste aşteptări: 68,6% din cei ce şi-au exprimat votul au optat pentru
„da”. Printr-un asemenea exerciŝiu democratic, grupul etnic privilegiat
până atunci şi-a dat asentimentul pentru crearea „unui nou sistem politic,
menit să permită şi deplina participare [la viaŝa publică – nota ns.] a
majorităŝii de culoare”247. Vizibil satisfăcut, preşedintele declara:
«Astăzi, am închis cartea apartheidului»248. La rândul său, într-un
interviu acordat revistei Time, Govan Mbeki declara că rezultatul
scrutinului „linişteşte şi dovedeşte majorităŝii de culoare că pacea este
posibilă, că reconcilierea naŝională este posibilă, că acŝiunea comună, ca
un singur popor, indiferent de culoarea pielii, este posibilă”249.
● 15 octombrie 1993: Recunoaşterea internaŝională a eforturilor
de transformare a Africii de Sud: preşedintele de Klerk şi Nelson
Mandela (ales preşedinte al ANC, la 5 iulie 1991, în locul prietenului
său, Oliver Tambo, grav bolnav) au fost recompensaŝi cu Premiul Nobel
pentru Pace. Preşedintele sublinia, la ceremonia decernării de la Oslo,
că răsplata survenea în momentul în care «speranŝa şi-a făcut locul în
inima poporului nostru»250, iar Mandela întărea că a sosit vremea «să
construim Africa de Sud a visurilor noastre» 251.
● 27-29 aprilie 1994: primele alegeri generale multirasiale şi
pluraliste („The Election Day”), bazate pe principiul ce a reprezentat
constanta istorică a cerinŝelor ANC: „One Man, One Vote”. Scrutinul
s-a desfăşurat „free and fair” şi a reprezentat „încoronarea triumfului
luptei antiapartheid”252. În competiŝie s-au înscris 27 de partide şi
coaliŝii de partide. Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a
246
Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2320, du 26 juin au 2 juillet
2005, p. 43.
247
Cf. Time, no. 13/1992, p. 14.
248
Ibidem.
249
Ibidem, p. 16.
250
251
Ibidem.
252
Newsweek, no. 18, May 2, 1994, p. 13.
încheiat cu o strălucită victorie a ANC, care a obŝinut 62,65% din voturi.

Pe locul al doilea s-a clasat NP, al preşedintelui de Klerk, cu 20,39% din
sufragii. A urmat, în poziŝia a treia, gruparea Inkatha-Freedom Party, a
şefului zulu Mangosuthu Buthelezi, cu 10,3% din preferinŝele
electoratului. Cuantificarea procentelor conferea ANC o largă majoritate
parlamentară, cu 250 de locuri din cele 400 ale Parlamentului
(bicameral). Conform Constituŝiei, forul legislativ desemna şeful statului.
Prin urmare, la 9 mai 1994, Nelson Mandela devenea primul negru ales
preşedinte al RSA. Evenimentul are simbolistica sa: el punea capăt „unui
regim exclusivist, vechi de 350 de ani”253. Mandela a fost instalat oficial,
la 10 mai 1994, în cadrul unor manifestări grandioase, transmise de toate
marile canale de televiziune (transmisie preluată inclusiv în România) şi
la care au participat delegaŝii oficiale din 150 de ŝări ale lumii, dintre care
42 reprezentate la nivel de şef de stat sau de guvern. Începea astfel ceea
ce revista Le Nouvel Afrique-Asie numea „era Mandela”254. A doua zi se
instala un guvern de uniune naŝională, alcătuit din 17 miniştri ANC, 6
miniştri NP şi 4 miniştri proveniŝi din rândurile Inkatha. Ca şef al
executivului, preşedintele era secondat de un prim-vicepreşedinte
desemnat de ANC (Thabo Mbeki) şi un vicepreşedinte propus de NP
(Frederik Willem de Klerk).
Nelson Mandela a condus Africa de Sud pe durata unui singur
mandat prezidenŝial (1994-1999). A fost perioada celor „cinci ani
fondatori”255, pe parcursul cărora înŝeleptul lider al ANC (născut la 18
iulie 1918, la Qunu, într-o zonă rurală din provincia Cap Oriental, în
familia regală Thembu, componentă a însemnatului grup etnic
Xhosa)256, s-a dovedit garantul reconcilierii şi unităţii naţionale. El
însuşi scria: „Lumea gândea că suntem meniŝi să ne autodistrugem
printr-un sângeros război civil şi rasial. Or, nu doar am evitat o
asemenea conflagraŝie, dar am creat una din societăŝile democratice
nonrasiale şi nonsexiste printre cele mai exemplare şi mai progresiste
din lumea contemporană” 257. În acelaşi registru, ziarul Sunday Times
253
V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 74.
254
Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 55, avril 1994, p. 8-12.
255
N. Mandela, Quand Histoire..., p. 75.
256
Vezi amănunte biografice despre Nelson Mandela, în Lumea Magazin, nr. 7, iul.
1998, p. 74-75; vezi şi interviul cu Nelson Mandela în Vogue, no. 742, déc. 1993/janv.
1994, p. 150-153 (vezi în plus şi p. 165-167).
257
N. Mandela, Quand Histoire..., p. 74.
262 Viorel Cruceanu
scria că, «Noi, poporul Africii de Sud, am creat un miracol [subl.ns.].

Noi am realizat ceea ce puŝine popoare din această lume gândeau că
vom reuşi: ne-am găsit noi înşine libertatea, ne-am construit o
democraŝie şi am realizat toate acestea fără război sau revoluŝie»258.
Ideea este reluată şi de scriitorul alb, André Brink, pentru care
«miracolul sud-african» consta în „coexistenŝa dintre visuri şi
realitate”259, dar şi în faptul că „viaŝa de zi cu zi a devenit posibilă între
comunităŝi care niciodată nu au cunoscut semnificaŝia normalităŝii” 260.
La rândul său, arhiepiscopul Desmond Tutu evidenŝia că «transformarea
Africii de Sud dintr-un stat care semăna dezbinarea şi ura într-un stat ce
promovează pacea şi reconcilierea este un miracol al timpurilor
moderne»261. În sfârşit, publicistul britanic Anthony Sampson, specialist
în probleme ale Africii australe, reliefa rolul istoric jucat de Mandela,
datorită căruia Africa de Sud s-a prefigurat într-un „model de
reconciliere şi colaborare rasială” 262, şi a cărui luptă a permis „triumful
justiŝiei, moralei şi a demnităŝii omului” 263.
După un leadership de cinci ani, Madiba (numele clanic al lui
Mandela) a considerat că a sosit momentul schimbului de generaŝie. El
s-a retras la 15 iunie 1999 lăsând în urma sa, conform fericitei expresii
a lui Béchir Ben Yahmed, fondatorul revistei Jeune Afrique, imaginea
de „sfinŝenie rătăcită în viaŝa publică” 264. Anii de putere nu i-au erodat
popularitatea ci, din contră, i-au sporit-o. Aşa se face că, plecarea i-a
fost omagiată de expresii precum «cel mai popular preşedinte de pe
planetă» sau «şeful de stat al secolului». Alături de el s-au aflat, din
nou, membrii „lotului Rivonia”, care au avut şansa divină să fie martorii
marilor schimbări265 (unii au participat chiar la actul decizional, în
258
259
A. Brink, The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, nr. 20, May 20, 1996,
p. 27.
260
Ibidem.
261
Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele Istoriei,
nr. 12 (52), dec. 2000, p. 45.
262
A. Sampson, Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique L’intelligent, no.
2262/2004, p. 75.
263
Cf. L’Express, no. 2273, 2 févr. 1995, p. 38; vezi şi Vogue, no. 742, déc 1993/janv.
1994, p. 139.
264
V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, p. 46.
265
Deŝinuŝii negri din „lotul Rivonia” au avut un destin extraordinar. Ei au beneficiat
de şansa unei reparaŝii divine, supravieŝuind condiŝiilor abominabile din detenŝie şi
calitate de membri ai Parlamentului). De-a lungul anilor ce au urmat,

ANC şi-a consolidat palmaresul la succesivele alegeri generale (1999,
2004, 2009), desemnând în magistratura supremă a ŝării pe cei chemaŝi
să continue opera lui Mandela:
Thabo Mbeki – 16 iunie 1999-21 septembrie 2008;
Kgalema Motlanthe – 25 septembrie 2008-6 mai 2009;
Jacob Zuma – 9 mai 2009.
ERITREEA
Istoria Eritreei este indisolubil legată de istoria Etiopiei. Cu toate

acestea, ea a reprezentat „o entitate colonială distinctă” 266, fiind
subordonată Italiei în perioada 1890-1941. Vecinătatea Mării Roşii i-a
inspirat pe stăpânii europeni când i-au dat numele, „eruthros”
însemnând „roşu”; de altfel, numele grecesc al Mării Roşii era
„Erythra thalassa”267. Bazele organizării administrative şi economice
ale coloniei au fost puse, în perioada 1897-1907, de guvernatorul
Ferdinando Martini. Prin „Ordinamento Giudiziario”, el a împărŝit
teritoriul în „comisariate generale”, ce respectau conturul regiunilor ce
alcătuiau Eritreea, dar şi factorii tradiŝionali locali 268. Martini şi-a lăsat
amprenta asupra coloniei „prin reforme (...) în agricultura tradiŝională,
trăind, cu toŝii, momentul eliberării. Ca o recompensă pentru anii risipiŝi în închisoare,

ei au fost martorii începutului de drum, pentru care şi-au sacrificat anii tinereŝii, a noii
Africi de Sud, democratice şi multirasiale. Cel dintâi care a părăsit această lume a fost
Elias Motsoaledi (70 de ani), la 9 mai 1994, cu numai o zi înainte de instalarea
oficială ca preşedinte a lui Nelson Mandela. Au urmat, pe drumul fără de întoarcere,
Govan Mbeki, pe 30 august 2001 (la 91 de ani), Walter Sisulu, pe 5 mai 2003 (la 91
de ani), Wilton Mkwayi, pe 26 iulie 2004 (la 81 de ani) şi Raymond Mhlaba, pe 20
februarie 2005 (la 85 de ani). În momentul redactării acestor rânduri se mai aflau în
viaŝă Ahmed Kathadra (născut în 1929), Andrew Mlangeni (născut în 1926) şi Nelson
Mandela (născut pe 18 iulie 1918).
266
Jeune Afrique, no. 908, 31 mai 1978, p. 74.
267
Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, Bucureşti, Editura Litera şi
„Financiarul”, 2009, vol. 9, p. 42; vezi şi Lumea Magazin, nr. 8, aug. 2000, p. 62.
268
Terre e Popoli del Mondo. Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De
Agostini, 2001, p. 366.
264 Viorel Cruceanu
crearea unei infrastructuri [şi] naşterea unor întreprinderi mici şi

mijlocii”269. Asemenea măsuri, continuate de succesorii săi, „au
antrenat [Eritreea] într-un sistem de producŝie modern, complet diferit
de cel al ŝării vecine, Etiopia” 270. La începutul secolului al XX-lea,
italienii stabiliŝi în ŝinut au ridicat o cochetă aşezare, Asmara, ce aducea
cu „un mic oraş, de provincie, sicilian” 271. Coloniştii s-au simŝit atât de
bine aici încât cele cinci decenii de prezenŝă italiană sunt considerate o
adevărată «la belle époque»272. Se pare că şi localnicii s-au simŝit
reconfortant, motiv pentru care ei „recunosc şi acum rolul italienilor în
geneza ŝării lor”273.
Aventura est-africană a lui Mussolini, din timpul celui de-al
doilea război mondial, a avut drept consecinŝă, cum am văzut în
Capitolul al doilea, disoluŝia imperiului colonial italian. Astfel, italienii
au pierdut Eritreea, de facto, încă din 1941 când a fost ocupată de
britanici (a căror administrare se va prelungi până în 1952). Apoi, prin
Rezoluŝia ONU din 15 septembrie 1952, s-a decis ca Eritreea să
formeze „o entitate autonomă federată [cu] Etiopia” 274. Documentul
stabilea fostei colonii „o largă autonomie, inclusiv în domeniile apărării
şi externelor”275. Numai că, etiopienii „nu au ŝinut cont, sub nici o
formă, de particularităŝile culturale, istorice şi politice” 276 ale
eritreenilor, iar „federaŝia a fost privită ca un pas în plus spre
unificare”277. Aşa se face că, începând din 1955, guvernul imperial
etiopian al negusului Hailé Sélassié I a urmărit, cu perseverenŝă,
anihilarea autonomiei Eritreei. Procesul a culminat cu votul
Parlamentelor de la Asmara şi Addis-Abeba, din 14 şi 15 noiembrie
1962, când cele două foruri legislative au optat pentru dizolvarea
federaŝiei şi crearea unui stat unitar. Aparenŝa votului parlamentar nu
trebuie să înşele, sub un regim poliŝienesc precum cel al negusului; în
269
Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62; vezi şi Terre e Popoli..., vol. 8, p. 366.
270
271
Cf. VSD, no. 820, du 20 au 26 mai 1993, p. 40.
272
Ibidem, p. 41.
273
274
Ibidem.
275
Idem, nr. 11, nov. 1997, p. 22; vezi şi Lumea, nr. 24, 13 iun. 1991, p. 5; vezi
amănunte în M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of
Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 209.
276
Terre e Popoli..., vol. 8, p. 367.
277
fapt, el a fost un act de anexiune, „în dispreŝul mandatului încredinŝat,

cu zece ani înainte, de către ONU” 278. În consecinŝă, din „stat federat”,
Eritreea a devenit cea de-a paisprezecea provincie a Etiopiei imperiale.
Împăratul, care a fost „artizanul anexării” 279, a gândit în termeni
geostrategici: noua provincie îi oferea o „faŝadă maritimă” 280 de 1.200
kilometri, dotată cu importante porturi precum Massawa şi Assab. Însă,
eritreenii erau oameni mândri. Ei „nu au acceptat niciodată tutela
Addis-Abebei [şi] cu atât mai puŝin anexiunea impusă de Hailé Sélassié
în 1962”281. De acum înainte, „ocupanŝii etiopieni” 282 vor deveni ŝinta
tuturor mişcărilor contestatare.
Prima organizaŝie iredentistă a reprezentat-o „Eritrean
Liberation Front” (ELF), cu vagi simpatii marxiste, constituită în
1958, la Cairo, de un grup de intelectuali şi studenŝi în frunte cu Ahmed
Mohammed Nasser, Idris Muhammad Adam şi Hiruy Tadla Bayru.
Apoi, sub impulsul lui Hamid Idris Awate, s-a constituit aripa militară a
ELF („Consiliul Revoluŝionar”) ce şi-a propus „să lupte cu armele
împotriva anexării Eritreei de către Etiopia” 283. Cele dintâi focuri de
armă s-au tras la 1 septembrie 1961, în Valea Barka, în apropierea
frontierei cu Sudanul. Se inaugura „cel mai lung război de eliberare din
istoria Africii”284, derulat pe parcursul a trei decenii. Datorită locului şi
rolului Etiopiei pe scena politică africană, lupta rebelilor eritreeni a
îmbrăcat o însemnată particularitate: ea s-a desfăşurat „fără nicio
asistenŝă externă”285. Pe toată durata „Războiului Rece”, aliaŝii
succesivi ai Etiopiei (SUA, în timpul regimului imperial, respectiv
URSS, după înlăturartea negusului) au susŝinut cu intransigenŝă
principiul integrităŝii teritoriale a marelui stat est-african. La rândul lor,
„celelalte ŝări ale Africii au păstrat o tăcere apăsătoare, urmărind cu
stricteŝe respectarea frontierelor moştenite de la colonialism” 286.
278
279
L’Express, no. 2084, 21 juin 1991, p. 31.
280
Vezi Le Point, no. 976, 3 juin 1991, p. 61.
281
Ibidem.
282
Cf. Newsweek, no. 18, May 3, 1993, p. 37.
283
Jeune Afrique, no. 1009, 7 mai 1980, p. 39.
284
Idem, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 52; vezi şi Time, no. 18, May 3, 1993, p.
51; Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62.
285
Cf. Newsweek, no. 18./1993, p. 37.
286
266 Viorel Cruceanu
În pofida aparentei fragilităŝi apriorice, gherila eritreeană a ştiut să

valorifice puŝinele atuuri de care beneficia. Este vorba, în primul rând,
de terenul „esenŝialmente muntos”287, extrem de favorabil luptei de
partizani. Aşadar, „naŝionaliştii au putut să înfrunte, cu armele lor
lejere, formidabila putere de foc a adversarului” 288. În al doilea rând,
rebelii eritreeni au reuşit să depăşească, relativ lejer, diferenŝele
confesionale (între musulmani şi creştinii ortodocşi), asigurându-şi
susŝinerea „marii majorităŝi a populaŝiei” 289. Pare incredibil, dar pe
parcursul celor 30 de ani, minuscula gherilă eritreeană „a epuizat
armata imperială, [iar] mai apoi pe cea a revoluŝiei”290. În plus, aşa cum
s-a întâmplat şi în alte zări, ELF a trecut, în 1970, printr-o însemnată
sciziune, datorată „divergenŝelor privind chestiunile ideologice şi
strategice”291. Aşa s-a ajuns la desprinderea elementelor marxist-
radicale, conduse de Issayas Afewerki (instruit în tactica de gherilă în
R.P. Chineză), care au pus bazele „Eritrean People’s Liberation
Front” (EPLF). Urmările nu au lipsit: între cele două grupări a avut loc
„un sângeros război civil”292 (1971-1974). El a dat câştig de cauză EPLF
care, bizuindu-se pe o „structură centralizată şi disciplinată”293, s-a
dovedit „mai bine structurat, mai popular şi mai combativ decât ELF”294.
Sfârşitul acestui conflict fratricid a coincis cu prăbuşirea
regimului imperial de la Addis-Abeba. Cu siguranŝă, gherila din
Eritreea a avut rolul său în subminarea puterii împăratului Hailé
Sélassié I (al 225-lea descendent al dinastiei solomoniene, veche de trei
milenii)295. În realitate, regimul imperial traversa o profundă criză
structurală. Principala cauză, se regăsea în „perpetuarea modului
anacronic de proprietate asupra pământului” 296, ce făcea din Etiopia „o
ŝară esenŝialmente feudală” 297, în miezul secolului al XX-lea. Pe de altă
287
Idem, no. 908/1978, p. 74.
288
Ibidem.
289
Ibidem.
290
Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5.
291
292
293
Cf. Terre e Popoli..., vol. 8, p. 368.
294
295
Vezi amănunte biografice despre împăratul Hailé Sélassié I, la V. Cruceanu,
Portrete africane, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46.
296
Idem, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 67.
297
Terre e Popoli..., vol. 8, p. 345; vezi amănunte în M. Meredith, op.cit., p. 207.
parte, un alt temei determinant s-a dovedit concepŝia paternalistă a

negusului, un veritabil „ascet al puterii” 298, ce reprezenta „unicul izvor
al legii”299. Refractar la „evoluŝia mentalităŝilor” 300, împăratul a rămas
prizonierul unei viziuni arhaice, dovedind că «ori nu a putut, ori nu a
vrut să «abdice» de la condiŝia sa de monarh de drept divin» 301. Prima
contestare majoră a statu quo-ului veşnicit de negus a reprezentat-o
tentativa de lovitură de stat a fraŝilor Girmame şi Mengistu Niuay
(acesta din urmă general şi şef al Gărzii imperiale), din 13-16
decembrie 1960, înăbuşită într-o baie de sânge302. Au urmat, apoi,
răscoala ŝăranilor din provincia Godjam (1968), care a avut o soartă
identică, dar şi repetatele revolte studenŝeşti, iniŝiate în decembrie 1969
şi care au atins apogeul în februarie 1974. Însă, „începutul sfârşitului
pentru regimul imperial” 303 l-a reprezentat seceta din 1973, când s-au
înregistrat între 100.000 şi 200.000 de victime. Cum bine s-a spus,
«catastrofele naturale pun întotdeauna în evidenŝă viciile
societăŝilor»304. În cazul Etiopiei, „teribila foamete din 1973 (...) a lăsat
statul inert. Mulŝimile aveau, în sfârşit, curajul să protesteze [iar] forŝele
represive să nu-şi mai îndeplinească ordinele”305. Deşi regimul se afla
într-o stare avansată de decompoziŝie, realităŝile se dovedeau atât de
înşelătoare încât, chiar pentru etiopieni, „sfârşitul dinastiei era de
neconceput la începutul anului 1974” 306. Şi totuşi, puterea lui Hailé
Sélassié agoniza, reducându-se la „splendoarea miturilor imperiale”307
de odinioară. Aşa se face că, pe parcursul anului 1974, imperiul milenar
din estul continentului a cunoscut „revoluŝia socială cea mai profundă
din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Africa” 308. Lovitura de
298
R. Kapuściński, Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991, p. 82.
299
Ibidem, p. 111.
300
Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006, p. 156.
301
V. Cruceanu, Portrete..., p. 45; vezi şi idem, Ultimul împărat..., p. 67.
302
Vezi amănunte în R. Kapuściński, op.cit., p. 79-94.
303
V. Cruceanu, Ultimul împărat..., p. 68.
304
Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41, 3 oct. 1974, p. 28.
305
Ibidem.
306
R. Damien, Mengistu détrône le roi des rois, în Dossiers secrets de l’Afrique
contemporaine, tome 3, Paris, J.A. Livres, 1991, p. 34.
307
Ibidem, p. 37.
308
Histoire Générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935, édition
abrégée, Paris, Présence Africaine/UNESCO, 1998, p. 320.
268 Viorel Cruceanu
graŝie a venit din partea armatei, cea care-l salvase pe negus în 1960,
reprimând puciul Gărzii imperiale. De această dată, ea s-a făcut ecoul
profundei nemulŝumiri populare, dând semnalul schimbării prin
rebeliunea Diviziei a II-a (26 februarie 1974), staŝionată la... Asmara, în
Eritreea. În următoarele patru săptămâni, rebeliunea militarilor s-a
extins, cuprinzând marina bazată la Massawa (tot în Eritreea),
paraşutiştii de la Debre Zeit (30 kilometri de Addis-Abeba), flota
aeriană de la Dire Dawa şi, în sfârşit, Divizia a IV-a, staŝionată în
capitală. Până în toamnă, Etiopia a înregistrat o evoluŝie sui-generis
marcată de trecerea „graduală, [dar] ireversibilă” 309 a puterii de la Hailé
Sélassié, la Forŝele Armate. În toată această perioadă a surprins
„absenŝa oricărei reacŝii” 310 din partea împăratului. Un slujitor din
anturajul său declara: „Stăpânul nostru numai cu blândeŝea mai putea
face ceva şi a dovedit o mare înŝelepciune, renunŝând la duritate şi
încercând să-i potolească pe complotişti cu metode blânde”311.
Observatorii scenei politice etiopiene au explicat pasivitatea negusului,
în fapt „o capitulare necondiŝionată în faŝa armatei” 312, prin dorinŝa sa
de a asigura „trecerea Etiopiei la o nouă formă, modernă, de societate,
şi salvarea monarhiei”313. Speranŝele bătrânului „Rege al regilor”, care
simŝea „tot mai greu povara anilor apăsându-i umerii”314, s-au dovedit
deşarte: în zorii zilei de 12 septembrie 1974 (a doua zi a Noului An
etiopian), armata a ajuns, în contestarea sa, până la picioarele tronului.
Lua sfârşit, în acest mod, „comedia loialităŝii pe care luni de zile au
jucat-o militarii”315. Împăratul a ascultat cu un calm imperturbabil
proclamaŝia prin care reprezentanŝii armatei îi anunŝau detronarea: «Cu
toate că poporul a avut încredere în tron, ca simbol al unităŝii, Hailé
Sélassié I a folosit autoritatea, demnitatea şi onoarea tronului pentru
scopurile sale personale. Ca urmare, ŝara a ajuns în stare de sărăcie şi
decădere. În afară de aceasta, monarhul, datorită vârstei înaintate de 82
de ani, nu mai este capabil să-şi îndeplinească atribuŝiile. Ŝinând seama
de toate acestea, Majestatea Sa Imperială, Hailé Sélassié I, este detronat
309
Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28.
310
311
R. Kapuściński, op.cit., p. 158.
312
313
Cf. Lumea, nr. 39/1974, p. 19.
314
R. Kapuściński, op.cit., p. 154.
315
Ibidem, p. 178.
în ziua de 12 septembrie 1974, iar puterea este preluată de Comitetul

Militar Provizoriu»316. Negusul a răspuns, apoi, cu o demnitate
imperială ce a impresionat pe cei prezenŝi: «Accept această schimbare
în Etiopia şi ştiu că astfel de schimbări se petrec în toată lumea» 317. Mai
mult, el a avut puterea să afirme că, «dacă revoluŝia este bună pentru
popor, atunci sunt şi eu pentru revoluŝie» 318. Prin actul de la 12
septembrie, se trăgea cortina istoriei peste „una dintre cele mai lungi
guvernări imperiale din lume”319 (Hailé Sélassié a guvernat 14 ani ca
regent şi alŝi 44 de ani ca împărat).
Interminabila agonie a regimului imperial şi implicarea politică a
armatei au aruncat Etiopia în haos. După confiscarea puterii, militarii au
fost exclusiv preocupaŝi de „răfuiala cu tot ce a însemnat vechiul
sistem”320 (apogeul l-a reprezentat execuŝia a 59 înalte personalităŝi ale
fostului regim, în noaptea de 23/24 noiembrie 1974, intrată în mentalul
colectiv drept „Noaptea Sfântului Clement” şi considerată de istorici
ca o variantă etiopiană a „Nopţii Sfântului Bartolomeu”321; a urmat
apoi, suprimarea împăratului, la 27 august 1975, „sufocat cu o pernă
îmbibată în eter”322). În egală măsură, ei s-au sfâşiat în competiŝia
pentru cele mai înalte poziŝii în stat, competiŝie soldată cu eliminarea
fizică a generalilor Aman Andom (23/24 noiembrie 1974) şi Tafari
Bante (3 februarie 1977) ce au exercitat atribuŝiile de şef de stat, după
detronarea negusului. Disputele din sânul DERG (abrevierea în limba
amhară a Comitetului Militar ce a preluat puterea) s-au încheiat cu
victoria elementelor radicale, în frunte cu lt.col. Mengistu Hailé
Mariam (instalat şef al statului la 11 februarie 1977). Sub conducerea
acestui mic „Stalin african”, „pe parcursul a cincisprezece ani, vechiul
imperiu abisinian nu avea să cunoască decât lacrimi, foamete şi
disperare”323.
Instabilitatea din Etiopia convenea de minune gherilei eritreene.
După cum am văzut mai sus, anul 1974 a adus o schimbare şi în
316
Ibidem, p. 185-186.
317
Lumea, nr. 39/1974, p. 18.
318
R. Kapuściński, op.cit., p. 188; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 216.
319
Lumea, nr. 39/1974, p. 18; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 207.
320
321
322
Ibidem, p. 70; vezi şi idem, Portrete..., p. 46.
323
Cf. L’Express, no. 2081, 30 mai 1991, p. 21.
270 Viorel Cruceanu
configuraŝia rebeliunii din Eritreea: victoria militară a EPLF, care „ia

locul ELF ca principală grupare combatantă” 324 (de altfel, în 1977,
EPLF a obŝinut primul succes remarcabil prin eliberarea oraşului
Keren). Treptat, situaŝia devine insolubilă, actorii crizei eritreene
situându-se pe poziŝii antagonice: de o parte rebelii lui I. Afewerki,
partizani declaraŝi ai secesiunii, iar de cealaltă parte regimul lui
Mengistu, adept determinat al păstrării integrităŝii statale. Profitând de
moralul scăzut al soldaŝilor etiopieni (căderea regimului imperial nu a
ameliorat cu nimic situaŝia trupei), rebelii eritreeni au preluat iniŝiativa.
În paralel, reuşitele militare au fost însoŝite şi de un vast program de
creare a unei noi infrastructuri: în teritoriile eliberate, „luptătorii EPLF
au construit spitale, şcoli şi farmacii” 325. Ei au implementat astfel, în
zonele controlate, o formă de organizare „comparabilă cu cea realizată
de PAIGC în Guineea-Bissau”326.
Un alt eveniment major avea să-şi pună amprenta asupra istoriei
regiunii: „războiul Ogadenului” (iulie 1977-martie 1978), provocat de
Somalia generalului Mohamed Siad Barré, cel mai fidel aliat al
Moscovei din estul Africii, până în acel moment. Pusă în faŝa unei
opŝiuni dramatice, conducerea sovietică a ales sprijinirea Etiopiei (de
confesiune ortodoxă şi de zece ori mai populată decât Somalia).
Alungarea invadatorilor somalezi a impus o implicare directă,
materializată prin prezenŝa a 1.500 consilieri sovietici, prin participarea
la lupte a 20.000 de soldaŝi cubanezi şi printr-un efort logistic cifrat la
un miliard de dolari327. După respingerea agresorului, URSS şi Cuba s-au
afundat în conflictul intern etiopian, agravat prin intrarea în rebeliune a
provinciilor nordice Wollo, Oromo şi, mai ales, Tigre, considerată
„leagănul civilizaŝiei etiopiene”328, dar şi „depozitara anticului regat
Axum, leagănul creştinismului în Abisinia” 329. Prin urmare,
angajamentul Moscovei a sporit, făcând din Etiopia „primul beneficiar
al ajutorului militar sovietic de pe continent” 330 (ce a atins suma record
de 1,5 miliarde dolari, în 1981). Atitudinea „internaŝionalistă” sovieto-
324
http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean _Liberation_Front
325
Cf. Newsweek, no. 18/1993, p. 37.
326
327
Histoire Générale..., tome VIII, p. 535.
328
Cf. Temps Nouveaux, Moscou, no. 22/1989, p. 21.
329
Le Point, no. 976/1991, p. 61.
330
Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 535.
cubaneză, care a funcŝionat şi în Angola, a permis consolidarea

vremelnică a regimului condus de Mengistu Hailé Mariam, supranumit
„Negusul roşu”. Pe parcursul perioadei critice determinate de „războiul
Ogadenului”, liderul militar de la Addis-Abeba a declanşat faimoasa
„teroare roşie”, soldată cu mii de victime (se spune că, „în medie, 100
de persoane au fost executate în fiecare noapte” 331).
A urmat, apoi, o nouă teribilă secetă (1984-1985). Suprapusă
prelungitului război civil, ea s-a transformat „într-un cataclism de o
amploare fără precedent” 332, înregistrându-se între unul şi 1,5 milioane
de victime333. Profitând cu cinism de această suferinŝă umană imensă,
Mengistu „calcă pe urmele lui Pol Pot”334 şi declanşează strămutarea a
peste 12 milioane de persoane (în special din provinciile rebele Tigre şi
Wollo). Taberele destinate celor deplasaŝi (din regiunile vestice, în
proximitatea graniŝei sudaneze) se doreau a fi un model de „socialism
cooperatist”; în realitate, ele s-au transformat într-un „univers orwellian
în care domnea teroarea şi munca forŝată” 335. Încet, dar sigur, Mengistu
crea „o Etiopiei nouă, săracă şi marŝială” 336, aliniată „modelului
autoritar al socialismului de cazarmă importat” 337.
Trebuie menŝionat că, progresiv, problema eritreeană a început să
fie tratată nuanŝat în lumea comunistă. Astfel, pentru presa din
Iugoslavia şi cea a partidelor comuniste din Franŝa şi Italia,
„legitimitatea cauzei eritreene nu ridica nici o îndoială” 338. De
asemenea, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos, o schimbare de
atitudine s-a produs şi la nivelul elitei politice din blocul răsăritean.
Interesant este rolul jucat de regimul est-german; la iniŝiativa sa, pe
parcursul anului 1978, au avut loc primele întâlniri între reprezentanŝi ai
gherilei eritreene şi membri ai guvernului etiopian. Documente
declasificate, din arhivele unor partide comuniste, şi reunite în colecŝia
The Cold War in Africa, reliefează preocuparea URSS şi RDG pentru
găsirea unei situaŝii negociate la criza eritreeano-etiopiană. Semnificativ
331
http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan
332
Cf. Jeune Afrique, no. 1306, 15 janv. 1986, p. 38.
333
Vezi Lumea, nr. 23, 6 iun. 1991, p. 6; M. Meredith, op.cit., p. 341.
334
335
Ibidem, p. 39.
336
Ibidem, p. 42.
337
Temps Nouveaux, Moscou, no. 50/1989, p. 20.
338
272 Viorel Cruceanu
este textul din 11 mai 1978, ce redă tema discuŝiilor dintre

reprezentantul PCUS, R.A. Ulyanovsky, respectiv cel al PSUG, Friedel
Trappen. Delegatul sovietic sesiza că „marea dificultate [a problemei –
nota ns.] se datorează faptului că ideile separatiste au rădăcini adânci în
Eritreea, [fiind] foarte răspândite în rândul populaŝiei...” 339. Realist, el
evidenŝia că „marea masă a populaŝiei eritreene nu vede nici o diferenŝă
între regimul imperial al lui Hailé Sélassié şi Partidul Muncitoresc
Etiopian [partid unic, marxist-leninist, oficializat la 10 septembrie
1987, odată cu proclamarea Republicii Populare Democratice Etiopia –
nota ns.]”340. De aceea, spunea Ulyanovsky, trebuie dovedit că
„politica PME nu se identifică, în nici un fel, cu regimul împăratului
Hailé Sélassié şi că interesele revoluŝiei etiopiene sunt în armonie cu
interesele forŝelor progresiste eritreene” 341. Delegatul sovietic reafirma
că politica PCUS „are ca scop menŝinerea unităŝii Etiopiei” 342; în ce
priveşte Eritreea, se urmărea „găsirea unei soluŝii corespunzătoare, în
cadrul statului etiopian” 343. Pornind de la aceste obiective,
reprezentantul sovietic propunea omologului său est-german o
platformă politică în patru puncte, ce trebuia supusă atenŝiei
negociatorilor eritreeni şi etiopieni. Era vorba de:
«● găsirea unei soluŝii politice şi încetarea vărsării de sânge;
● garantarea unei autonomii regionale pentru Eritreea, cu excluderea
unei independenŝe naŝionale separate,
● accesul necondiŝionat al Etiopiei la toate căile de comunicaŝie cu
porturile de la Marea Roşie;
● unificarea forŝelor progresiste ale ambelor părŝi» 344.
Formulările de mai sus probau că sovieticii au ajuns la concluzia
exactă: „acŝiunile militare, privite ca singura soluŝie în problema
eritreeană, sunt nepotrivite şi chiar periculoase” 345. De aceea,
Ulyanovsky propunea să se facă presiuni asupra lui Mengistu, pentru a-l
convinge „să se adreseze personal eritreenilor” 346. Dar, el atenŝiona că
339
Vezi Russian & East German Documents on Ethiopia and the Horn of Africa,
1977-’78, pe http://www.wilsoncenter.org
340
Ibidem.
341
Ibidem.
342
Ibidem.
343
Ibidem.
344
Ibidem.
345
Ibidem.
346
Ibidem.
„trebuie să procedăm cu mult tact în relaŝiile noastre cu Mengistu Hailé

Mariam”347. Analistul PCUS, ce-l percepea pe liderul etiopian drept „un
om ce reprezintă poziŝiile internaŝionaliste” 348, se dorea precaut datorită
comportării unor fideli ai lui Mengistu, precum Berhanu Bayeh sau
Fikre Sellasie, acuzaŝi că „sunt marcaŝi de naŝionalism”349. Până la o
eventuală înŝelegere, Ulyanovsky preconiza menŝinerea „presiunii
militare”350 asupra rebelilor, exprimându-şi temerea că separarea
Eritreei va duce la „izgonirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte ŝări
socialiste din această regiune strategică” 351.
Documentele menŝionate ne informează că, în zilele de 7-8 iunie
1978, s-a aflat la Moscova liderul istoric al ELF, Ahmed Nasser. La
finalul discuŝiilor, Nasser a prezentat un comunicat prin care gruparea
sa „recunoştea caracterul progresist al Revoluŝiei etiopiene”, îşi exprima
„voinŝa să negocieze fără condiŝii prealabile” şi se declara „favorabil
unităŝii, pe baze comune, democratice” 352. La rândul său, revista Jeune
Afrique anunŝa că febrilitatea acestor discuŝii a avut efect şi asupra
radicalului EPLF care, în cele din urmă, a acceptat ideea «unei federaŝii
liber consimŝite între poporul eritreean şi etiopian» 353. Însă, speranŝele
într-o soluŝie negociată au fost spulberate de intransigenŝa lui Mengistu.
Evoluŝia evenimentelor a demonstrat că sovieticul Ulyanovsky s-a
înşelat: liderul de la Addis-Abeba „era mai mult un naŝionalist, decât un
marxist convins”354. Rigiditatea sa friza absurdul: el respingea „nu doar
independenŝa, ci orice formă de federaŝie sau confederaŝie şi chiar orice
formă de autonomie eritreeană” 355. Dornici să-şi prezerve influenŝa în
Etiopia, sovieticii s-au resemnat cu perpetuarea statu quo-ului. Or, o
asemenea atitudine a generat, în continuare, mii şi mii de victime pe
câmpurile de luptă. Totul s-a modificat odată cu schimbarea vechii
gărzi, la Moscova, în 1985. Noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care
347
Ibidem.
348
Ibidem.
349
Ibidem.
350
Ibidem.
351
Ibidem.
352
Information on Talks of Ahmed Nasser (ELF-RC) in the URSS Solidarity
Committee, pe http://www.wilsoncenter.org
353
354
http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam
355
274 Viorel Cruceanu
a moştenit un „dublu faliment, economic şi politic” 356, a imprimat un

nou curs politicii externe a URSS. Pe fondul viziunii globale, sovieto-
americane, de rezolvare a conflictelor regionale, Kremlinul a decis
reducerea drastică a dispenselor pentru regimurile sale clientelare din
lumea a treia. În consecinŝă, „lovitura e mai mult decât severă pentru
aceste regimuri care, dintr-o dată, pierd deopotrivă un model (...), un
bancher şi un protector (...) cu greutate” 357 (în cazul Etiopiei, ultimele
livrări de armament sovietice au avut loc în decembrie 1989).
Dezangajarea sovietică a declanşat numărătoarea inversă pentru
Mengistu Hailé Mariam, considerat drept „ultimul dintre marii dictatori
africani”358. În egală măsură, ea a determinat şi o schimbare a centrului
de greutate al războiului civil. De acum înainte, în afară de EPLF se vor
afirma, cu impetuozitate, şi alte grupări de gherilă, federate în
„Ethiopian People’s Revolutionary Democratic Front” – EPRDF (ce
reunea mişcările de rezistenŝă din Tigre, Shoa şi Wollo), condus de
Meles Zenawi. Adepŝii acestei structuri heteroclite, al cărei «vârf de
lance»359 îl reprezenta „Tigrayan People’s Liberation Front” – TPLF
(din care provenea Zenawi), „arătau o mare admiraŝie pentru «modelul
albanez» [comunismul lui Enver Hodja – nota ns.]”360 şi erau
consideraŝi „marxişti radicali, comparaŝi adesea cu Khmerii roşii” 361.
Coordonarea gherilei eritreene cu gherila etiopiană a fost favorizată şi
de faptul că I. Afewerki avea, la rândul său, origini tigreene. Rădăcinile
etnice comune, ale lui Afewerki şi Zenawi, au permis ca, la 23 februarie
1991, EPLF şi EPRDF să declanşeze „o ofensivă puternică împotriva
trupelor guvernamentale în nordul şi vestul ŝării” 362. După numai trei
luni, obiectivul era atins: la 21 mai, rebelii EPRDF au ocupat Addis-
Abeba, iar la 24 mai, combatanŝii EPLF intrau în Asmara. Trebuie
menŝionat că rebelii tigreeni din Etiopia „voiau să evite dezmembrarea
fostului imperiu”363. Numai că, EPRDF „nu avea mijloacele să se opună
356
J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele
noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 333.
357
Ibidem.
358
Cf. L’Express, no. 2081/1991, p. 21.
359
Idem, no. 2084, 20 juin 1991, p. 30.
360
Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5.
361
Le Point, no. 976/1991, p. 61.
362
Vezi Cotidianul, nr. 10, 23 mai 1991, p. 1.
363
Le Point, no. 976/1991, p. 61.
puternicului EPLF” 364. Aşa se face că, la Asmara s-a constituit un

guvern provizoriu, sub conducerea lui Issayas Afewerki, ce marca, „de
facto”, secesiunea Eritreei. Se încheia, astfel, lunga paranteză a
războiului de eliberare, în timpul căruia 60.000 de eritreeni şi-au
sacrificat viaŝa.
Populaŝia eritreeană cu drept de vot a fost chemată să se pronunŝe
asupra viitorului ŝării prin Referendumul organizat în zilele de 23, 24 şi
25 aprilie 1993. Opŝiunea pentru independenŝă s-a dovedit ireversibilă:
„da” a obŝinut 99,8% din sufragii. Prin urmare, la 24 mai 1993, Eritreea
îşi proclama în mod oficial independenŝa, devenind al 53-lea stat
suveran al Africii. În aceeaşi zi, Issayas Afewerki, care între timp „a
renunŝat la retorica marxistă din timpul războiului, îmbrăŝişând
privatizările şi deschizând porŝile investiŝiilor externe” 365, a fost investit
ca preşedinte al tinerei republici. Apropierea de americani şi-a arătat
roadele, presa de peste Ocean făcându-i o prezentare elogioasă:
«Issayas Afewerki este un prototip [de luptător – nota ns.] al secolului
al XX-lea; conducător victorios al unei mişcări de gherilă, [el] a devenit
primul preşedinte al ŝării sale” 366. Mai mult, el era considerat şi un
exponent al „noii generaŝii”367 de conducători africani, alături de alŝi
lideri proamericani precum Meles Zenawi (Etiopia), Paul Kagamé
(Rwanda) şi Yoweri Museveni (Uganda).
*
* *
În primii ani, regimul Afewerki s-a dovedit un model de bună

guvernare. Entuziasmat, un diplomat occidental acreditat la Asmara
afirma că «Eritreea are potenŝialul să devină un Singapore al Africii» 368.
Doar că, foarte repede, răsfăŝatul americanilor s-a lăsat cuprins de beŝia
puterii. După amânarea sine die a preconizatelor alegeri libere din
1998, preşedintele eritreean n-a pregetat să-i provoace pe etiopieni. A
rezultat un conflict de frontieră (declanşat în mai 1998), transformat
într-un adevărat carnagiu: 100.000 de victime de ambele părŝi, fapt ce a
364
L’Express, no. 2084/1991, p. 31.
365
Newsweek, no. 7, Febr. 19, 1996, p. 32; vezi şi idem, no. 18/1993, p. 37.
366
Idem, no. 22, June 1, 1998, p. 62.
367
Ibidem.
368
Idem, no. 18/1993, p. 37.
276 Viorel Cruceanu
dus la „accentuarea mizeriei în două din cele mai sărace ŝări din
lume”369. Înfrângerea suferită l-a îndepărtat de SUA şi i-a accentuat
solitudinea. Din anul 2002, „parlamentul a adoptat legi menite să
blocheze plănuita introducere a sistemului pluralist (...) şi promovarea
drepturilor civile şi ale omului” 370. Asupra ŝării s-a abătut o represiune
de plumb, Eritreea lui Afewerki transformându-se într-o «Coreea de
Nord a Africii».
369
370
ÎNCHEIERE
D
ecolonizarea Africii este un subiect fascinant. Pentru
început, ne-am propus abordarea decolonizării fostelor
posesiuni engleze şi franceze din Africa Neagră, căreia
i-am consacrat un volum distinct. A urmat, apoi,
decolonizarea fostelor posesiuni germane, italiene, belgiene, spaniole şi
portugheze. Cu acest al doilea volum am finalizat ampla frescă a
marşului spre libertate al Africii de la sud de Sahara. Tonul
decolonizării Africii Negre l-a dat Ghana lui Kwame Nkrumah,
devenită independentă la 6 martie 1957. Anul 1960 a reprezentat
momentul de apogeu, 17 ŝări africane proclamându-şi, pe rând,
neatârnarea („Anul Africii”). În deceniile care au urmat, marea familie
a statelor suverane de pe continentul negru a sporit, atingând cota 53!
Deşi ultimul teritoriu emancipat îl reprezintă Eritreea, putem spune că,
în mod real, procesul eliberării depline s-a încheiat odată cu accesul
majorităŝii africane la putere, în RSA, după organizarea celor dintâi
alegeri libere (26-29 aprilie 1994), pe baza principiului „un om, un vot”.
Pe durata primelor decenii de existenŝă suverană, Africa Neagră s-a
confruntat cu mari dificultăŝi: economie de subzistenŝă, prăbuşirea
preŝurilor materiilor prime, raporturi de schimb inechitabile, fenomene
naturale severe (secetă), flagelul bolilor epidemice, dar şi o gravă
instabilitate politică, alimentată de lovituri de stat cu repetiŝie şi
interminabile războaie civile1. Dispariŝia „lumii bipolare” şi a modei
ideologiilor „de import” a generat un deceniu (1991-2000) de evoluŝii
imprevizibile. Lumea a fost martora unor drame de nedescris, precum
genocidul din Rwanda (1994), sau a unor atrocităŝi de neimaginat,
produse în vremea războaielor civile din Liberia (1989-2003) şi Sierra
Leone (1992-2000). Concomitent, demonii dezbinării au aruncat alte
ŝări, printre care Zair, Congo-Brazzaville, Ciad, Uganda, Sudan,
Burundi, Angola, Mozambic, pe marginea prăpastiei 2. A fost un deceniu
1
Vezi amănunte în capitolul 1960-2001: Lovituri de stat şi asasinate, în V.
Cruceanu, Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia asasinatului politic,
Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p. 91-115.
2
Vezi pe larg Newsweek, no. 25, June 21, 1993, p. 8-15.
278 Viorel Cruceanu
trist, de rătăciri şi căutări, reflectat în presa mondială de materiale ce

purtau titluri sugestive: „Agonia Africii” 3, „Africa martirizată”4 sau
„Lumea a treia a lumii a treia”5. Salvarea a venit de la convertirea la
liberalism a liderilor africani (un corolar al „bunei guvernări”) şi de la
primenirea, în limite variabile, a elitei politice de pe continent, urmare a
restaurării societăŝilor pluraliste şi a regulilor democraŝiei. Astfel,
Africa a făcut acumulări ca imagine şi credibilitate. Faptul a permis
creşterea fără precedent a investiŝiilor externe, devenite un adevărat
combustibil pentru redresarea economică a Africii. Deschiderea pieŝelor
a condus la diversificarea partenerilor economici. În consecinŝă, după
anul 2000 s-a înregistrat o prezenŝă susŝinută a statelor emergente,
Brazilia, India şi, mai ales, R.P. Chineză care, în abordarea raporturilor
cu ŝările africane aplică principiul „câştig-câştigi” („win-win” sau
„gagnant-gagnant”).
La rândul lor, în zorii noului mileniu, statele africane s-au
conectat la exigenŝele globalizării. Convinse că vremea naŝionalismelor
este revolută, ŝările africane au păşit pe calea integrării politice şi
economice. Primul gest s-a obiectivat prin transformarea Organizaţiei
Unităţii Africane (OUA), constituită la 25 mai 1963, la Addis-Abeba,
în Uniunea Africană (UA), oficializată în cadrul summit-ului de la
Durban, din 8-10 iulie 2002. Următorul pas l-a reprezentat apariŝia The
New Partnership for Africa’s Development (NEPAD), iniŝiat în
2001, la Lusaka, organism ce-şi propune „investigarea de noi priorităŝi
şi căi pentru transformarea politică, socială şi economică a Africii” 6 şi
al cărui obiectiv aspiră la „sporirea creşterii economice, a dezvoltării şi
a participării Africii la economia globală” 7. În sfârşit, anii 2010 şi 2011
au fost martorii deciziilor de integrare economică regională ce vizează
crearea unei pieŝe unice a celor 15 ŝări membre ale „Economic
Community of West Africa States” (ECOWAS), respectiv a unei alte
vaste pieŝe unice nord-est-sud („de la Cairo la Cap”), care să regrupeze
26 de state, repartizate în trei blocuri regionale: „Common Market for
Eastern and Southern Africa” (COMESA), „East African
3
Cf. Time, no. 36, September 7, 1992, p. 30-41.
4
Vezi amănunte în L’Express, no. 2153, du 8 au 14 oct. 1992, p. 64-80; Le Point, no.
1064, 6 févr. 1993, p. 5.
5
L’Express, no. 2153/1992, p. 65.
6
http://www.nepad.org
7
Ibidem.
Community” (EAC) şi „Southern Africa Development Community”

(SADC). Toate aceste încercări prefigurează împlinirea proiectului
Africii viitorului, sub forma „Statelor Unite ale Africii”, proiect
imaginat la începutul anilor ’60 de marele vizionar care a fost Kwame
Nkrumah.
Iată de ce, noile desfăşurări africane au menirea să sporească
interesul pentru continentul negru. Pe acest fond, rememorarea
condiŝiilor decolonizării Africii poate reprezenta o premisă pentru mai
buna înŝelegere a realităŝilor prezente. Este exact ce ne-am propus în
cele două volume din Istoria decolonizării Africii. Demersul nostru nu
se întrerupe aici. El va continua, cum este şi firesc, cu un al treilea
volum, dedicat Africii de Nord arabe. Până atunci, cu siguranŝă, Africa
nu va înceta să ne surprindă şi să ne fascineze!
BIBLIOGRAFIE
I. Colecţii de documente
ALBIN, P., Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F.

Alcan, 1932.
Collection: The Cold War in Africa, pe http://www.wilsoncenter.org
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Ire série (1871-
1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XII şi tome XIII.
Gândirea politică africană. Antologie (selecŝia textelor şi traducere
Gheorghe Dragoş), Bucureşti, Editura Politică, 1982.
NETO, A., DOS SANTOS, J.E., Scrieri alese, Bucureşti, Editura
Politică, 1988.
Relaţii internaţionale în acte şi documente, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, vol. 1 (1917-1939), 1974; vol. 2 (1939-
1945), 1976; vol. 3 (1945-1982), 1983.
II. Periodice
Actuel: 1993 (no. 31/32)

Afrique-Asie: 1982 (no. 275); devenită Le Nouvel Afrique-Asie: 1992
(no. 32); 1993 (no. 51); 1994 (no. 52, 54, 55, 56, 57, 58-59, 60,
61); 1995 (no. 64, 65, 70-71, 72, 75); 1996 (no. 76, 80, 82-83);
1997 (no. 89, 92, 93, 94-95); 1998 (no. 101, 106-107); 1999 (no.
112, 114, 117, 123); 2000 (no. 129, 133); 2002 (no. 150, 151,
159); 2004 (no. 180); redevenită Afrique-Asie: 2006 (no. 5); 2007
(no. 14, 16, 22); 2008 (no. 26, 27, 31); 2009 (no. 45-46); 2010
(no. 54, 56-57); 2011 (no. 64).
Asie et Afrique aujourd’hui: 1979 (no. 2); 1989 (no. 6); 1990 (no. 2).
Dosarele Istoriei: 1999 (nr. 11); 2000 (nr. 3, 4, 12) 2001 (nr. 11); 2003
(nr. 6), 2004 (nr. 6); 2006 (nr. 7).
FP (Foreign Policy, România): 2010 (iul-aug).

Historia: 2008 (nr. 82, 83).
Horoya: 1981 (no. 2853).
Istorie şi Civilizaţie: 2009 (nr. 2); 2010 (nr. 4).
Jeune Afrique: 1975 (no. 780); 1976 (no. 790); 1978 (no. 908); 1979
(no. 974, 979); 1980 (no. 1009); 1981 (no. 1045, 1084); 1982 (no.
1127, 1129-1130); 1986 (no. 1306); 1987 (no. 1364, 1406); 1991
(no. 1940); 1993 (no. 1677); 1996 (no. 1836, 1838, 1861, 1866,
1876-1877); 1997 (no 1900, 1914, 1918); 1998 (no. 1939, 1947);
devenită Jeune Afrique L’intelligent: 2000 (no. 2073, 2082); 2003
(no. 2204), 2004 (no. 2247, 2249, 2262, 2290); 2005 (no. 2311,
2319, 2320, 2326, 2336); redevenită Jeune Afrique: 2006 (no.
2367, 2387, 2391, 2398-2399); 2007 (no. 2404, 2412-2413,
2435); 2008 (no. 2459, 2464-2465, 2466, 2483-2484, 2485; 2010
(no. 2581, 2582); 2011 (no. 2630, 2634).
L’Événement du Jeudi: 1990 (no. 301); 1991 (no. 339, 369).
L’Express: 1979 (no. 1466); 1991 (no. 2081, 2084, 2085); 1992 (no.
2153); 1995 (no. 2273).
Le Monde-2: 2009 (3 janvier).
Le Monde diplomatique: 2002 (no. 574); 2010 (no. 679).
Le Nouvel Observateur: 1993 (no. 1496).
Le Point: 1991 (no. 968, 976, 980, 993, 1000); 1993 (no. 1064); 1994
(no. 1126).
Lumea: 1964 (nr. 13, 40); 1965 (nr. 4, 7, 20, 22); 1967 (nr. 10, 13, 22,
24, 27, 29, 50, 51); 1968 (nr. 14, 17, 26, 38, 42, 43, 45); 1969 (nr.
10, 11, 12, 29, 36, 41, 49, 50); 1970 (nr. 9, 10, 18, 36); 1971 (nr.
3); 1972 (nr. 2, 3, 20, 25, 28, 31, 33, 40, 47, 51); 1974 (nr. 5, 7,
11, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 28, 32, 35, 36, 38, 39,
41, 42, 52); 1975 (nr. 1, 3, 4, 11, 26, 27, 28, 30, 34, 39, 42, 51,
52); 1976 (nr. 15, 34, 35, 52); 1977 (nr. 7, 29, 39, 42); 1978 (nr.
27, 38, 43); 1979 (nr. 10, 27); 1980 (nr. 19, 27, 36); 1981 (nr. 11,
17); 1985 (nr. 25, 36, 37); 1989 (nr. 2, 13, 14, 20, 36, 44, 46, 47);
1991 (nr. 6, 23, 24); devenită Lumea Magazin: 1994 (nr. 5); 1997
(nr. 11); 1998 (nr. 8); 1999 (nr. 3); 2000 (nr. 8); 2002 (nr. 3);
redevenită Lumea: 2005 (nr. 8); 2007 (nr. 4).
Magazin istoric: 1968 (nr. 2); 1971 (nr. 6); 1998 (nr. 7).
New African, 2003 (no. 414); 2005 (no. 443); 2006 (no. 455); 2007 (no.
461); 2008 (no. 470, 472); 2010 (no. 492); 2011 (no. 505, 506).
282 Viorel Cruceanu
Newsweek: 1990 (no. 41); 1993 (no. 4, 9, 16, 18, 25); 1994 (no. 18);
1996 (no. 7, 20), 1997 (no. 16, 19, 21); 1998 (no. 22); 1999 (no.
22).
Paris Match: 1980 (no. 1607).
Revista de istorie: 1989 (nr. 9).
Temps Nouveaux: 1987 (no. 25); 1988 (no. 33, 49); 1989 (no. 9, 22, 28,
50, 52); 1990 (no. 7, 27).
Time: 1992 (no. 13, 27, 36, 50); 1993 (no. 16, 18); 1999 (vol. 154, no.
27).
Vogue: 1993/1994 (no. 742).
VSD: 1993 (no. 820).
III. Lucrări generale de istorie
BAUMONT, M., L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (1878-

1904), Paris, PUF, 1937.
BERTOIN, J., Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în
Jeune Afrique L’intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p.
16-23.
BUŞE, C., Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2009.
DUROSELLE, J.B., Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, vol.
I, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor Sociale şi Politice, 2006.
DUROSELLE, J.B., KASPI, A., Istoria relaţiilor internaţionale.
1948-până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor
Sociale şi Politice, 2006.
GIRAULT, R., Diplomatie européenne. Nations et impérialisme
(1871-1914), Paris, A. Colin, 1997.
GUILLAUME, P., Le monde colonial, XIXe siècle-XXe siècle, Paris,
A. Colin, 1974.
GUITARD, O., Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris,
P.U.F., 1969.
LINDE, G., BRETTSCHNEIDER, E., Înainte de venirea omului alb,
Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967.
LURAGHI, R., Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică,
1971.
MIQUEL, A., Islamul şi civilizaţia sa, vol. 1-2, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1994.
MUREŞANU, C., Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1997.
PIAULT, M.H. (dir.), La colonisation: rupture ou parenthèse?, Paris,
L’Harmattan, 1987.
POPA, M.D., MATEI, H.C., Mică Enciclopedie de istorie universală.
Statele lumii contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993.
RENOUVIN, P., Histoire des relations internationales, tome VI, Le
XIXe siècle; II. De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris,
Librairie Hachette, 1955.
RENOUVIN, P., Criza europeană şi Primul Război Mondial,
Bucureşti, Prietenii Cărŝii, 2008.
RENOUVIN, P., PRECLIN, E., HARDY, G., L’Epoque
contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-
1919), Paris, P.U.F., 1939.
SOULET, J.F., Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945
până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
SPELLMAN, W.M., Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti,
Editura Artemis, 2001.
TAYLOR, A.J.P., The struggle for mastery in Europe. 1848-1918,
London, OUP, 1971.
VASILIU, R., Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti,
Editura Politică, 1972.
WOLF, E.R., Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura
Arc, 2001.
IV. Lucrări speciale de istorie
Baudouin Ier. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin
1991, p. 82-87.
BRAECKMAN, C., La Belgique confrontée à son passé colonial, în
Le Monde diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 22-23.
CRUCEANU, V., Portugalia, presa românească şi „Revoluţia
garoafelor”, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49.
DE OLIVEIRA MARQUES, A.H., Istoria Portugaliei, Bucureşti,
284 Viorel Cruceanu
Editura Enciclopedică, 1996.

DROZ, J., Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000.
GALLO, M., Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969.
GUICHONNET, P., Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
LUPU, N.Z., Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice.
Războiul italo-etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică,
1981.
MANDELA, N., Gandhi. The Sacred Warrior, în Time, vol. 154, no.
27, December 31, 1999, p. 94-96.
MCGEARY, J., Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27,
December 31, 1999, p. 86-91.
MICHEL, M., Décolonisations et emérgence du tiers monde, Paris,
Edit. Hachette Supérieur, 2008.
PROCCACI, G., Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
VILAR, P., Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006.
VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele, Bucureşti, Editura
Politică, 1972.
V. Lucrări generale de Istoria Africii
ANGHELESCU, M., Călători români în Africa, Bucureşti, Editura

Sport-Turism, 1983.
BABA KAKÉ, I., L’Afrique coloniale, De la Conférence de Berlin
(1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977.
BELASCO, J.B., HAMMOND, H.E., The New Africa. History,
Culture, People, New York, Cambridge Book Company, 1968.
BERTAUX, P., L’Afrique de la préhistoire à l’époque
contemporaine, Paris, Bordas, 1973.
BOAHEN, A.A., African Perspectives on Colonialism, Baltimore and
London, The Johns Hopkins University Press, 1990.
BONN, G., L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966.
CORNEVIN, M., Histoire de l’Afrique contemporaine de la
deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972.
CORNEVIN, R., Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975.
CORNEVIN, R., et M., Histoire de l’Afrique des origines à la
deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974.
COQUERY-VIDROVITCH, C., MONIOT, H., L’Afrique Noire de

1800 à nos jours, Paris, P.U.F., 1974.
CRUCEANU, V., Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele Istoriei, nr.
6 (82), iunie 2003, p. 20-50.
CRUCEANU, V., Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri
politice în secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o
viaţă închinată istoriei, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000,
p. 426-445.
CRUCEANU, V., Africa şi primul război mondial, în Dosarele
Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 50-54.
CRUCEANU, V., Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică
a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău,
Editura Corgal Press, 2010.
CRUCEANU, V., Organizaţia Unităţii Africane – La peste un sfert
de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42, nr. 9, sept.
1989, p. 945-954.
CRUCEANU, V., Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”: Africa,
în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iulie 2006, p. 31-38.
DAVIDSON, B., Mama Neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti,
Editura Politică, 1967.
DESCHAMPS, H. (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de
1800 à nos jours, tome II, Paris, PUF, 1971.
DESCHAMPS H., Les institutions politiques de l’Afrique Noire,
Paris, PUF, 1970.
DOWDEN, R., Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New
York, Public Affairs, 2009.
Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002.
FILIMON, A., Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981.
FILIMON, A., Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii
„Al.I. Cuza”, 1999.
FROBENIUS, L., Cultura Africii, vol. I-2, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1982.
GANIAGE, J., DESCHAMPS, H., GUITARD, O., L’Afrique au XXe
siècle, Paris, Sirey, 1966.
GONIDEC, P.F., L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-
Auzias, 1970.
Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, (L’Afrique depuis 1935),
édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO,
286 Viorel Cruceanu
1998.
JEFFERSON MURPHY, E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2,
Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
JOOS, LOUIS C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura
Politică, 1966.
KI-ZERBO, J., Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris,
Hatier, 1972.
Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2006.
LAVROFF, D.G., Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF,
1970.
M’BOKOLO, E., Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II,
Paris, Hatier-Aupeulf, 1992.
M’BOKOLO, E., Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes
Vivantes, 1980.
MBOUGUENG, V., L’indépendence confisquée, în Afrique-Asie, no.
54, mai 2010, p. 42-43.
MEREDITH, M., The State of Africa. A History of Fifty Years of
Independance, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press,
2006.
MERLE, M. (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A.Colin,
1968.
OLIVER, R., FAGE, J.D., A Short History of Africa, Baltimore,
Penguin Books, 1963.
OPLUŠTIL, V., Évolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre
mondiale, Praha, S.P.N., 1970.
PERHAM, M., Africa Outline, London, O.U.P., 1966.
SAGAY, J.O., WILSON, D.A., Africa: A Modern History (1800-
1975), London, Evans, 1978.
SIK, ENDRE, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai
Kiado, vol. IV, 1974.
STAMM, A., Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003.
STANLEY, H.M., În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti,
Editura Minerva, 1982.
WALKER, R., When We Ruled, în New African, no. 455, October
2006, p. 8-14.
VI. Lucrări speciale de Istoria Africii
ANDRIAMIRADO, S., Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets

de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres,
1991, p. 107-135.
ANKOMAH, B., Castro of Africa, în New African, no. 472, April
2008, p. 10-17.
BOATENG, O., The Confessions of a CIA agent, în New African, no.
461, April 2007, p. 8-18.
BORODA, H., Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique-
Asie, no. 150, mars 2002, p. 24-25.
BORODA, H., Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129,
juin 2000, p. 8-11.
BOROVIČKA, V.P., Ştiţi la cât apune soarele domnule general?,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, capitolul Conspiraţia, p. 71-
99.
BRAECKMAN, C., Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32,
juillet-août 1993, p. 148-155.
BRINK, A., The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, no. 20,
May 20, 1996, p. 27.
CARON, B., Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no.
26, janv. 2008, p. 26-28.
CHRETIEN, J.P., MWAREKA, E., Mwezi Gisabo et le maintien
d’une fragile indépendance au Burundi, în Les Africains,
Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II, 1977, p. 249-276.
CONCHIGLIA, A., Angola: La paix, enfin!, în Le Nouvel Afrique-
Asie, no. 151, Avril 2002, p. 6-8.
CONCHIGLIA, A., Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-
Asie, no. 54, mai 2010, p. 44-45.
CONCHIGLIA, A., Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars
2007, p. 72-74.
CONCHIGLIA, A., Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel
Afrique-Asie, no. 101, févr. 1998, p. 31.
CRIMI, B., L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no.
780, 19 déc. 1975, p. 14-17.
CRUCEANU, V., Africa. Un continent al crizelor cu repetiţie, în
Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov. 1999, p. 43-47.
288 Viorel Cruceanu
CRUCEANU, V., Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia

asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002.
CRUCEANU, V., „Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în
Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr. 2000, p. 46-48.
CRUCEANU, V., Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în
Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 71-75.
CRUCEANU, V., Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82),
iun. 2003, p. 38-41.
CRUCEANU, V., Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în Istorie
şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76.
CRUCEANU, V., Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3
(43), mart. 2000, p. 45-47.
CRUCEANU, V., Nelson Mandela – o legendă vie, în Magazin istoric,
nr. 7 (376), iul. 1998, p. 71-74.
CRUCEANU, V., Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele
Istoriei, nr. 12 (52), dec. 2000, p. 44-46.
CRUCEANU, V., Portrete africane: Hailé Sélassié I, în Dosarele
Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46.
CRUCEANU, V., Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, nr. 11
(63), nov. 2001, p. 53-59.
CRUCEANU, V., Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov.
2008, p. 65-70.
DAMIEN, R., Mengistu détrône le Roi des rois, în Dossiers secrets
de l’Afrique contemporaine, tome 3, Edit. JA Livres, Paris,
1991, p. 29-47.
DAVIDSON, B., Complotul împotriva lui Amilcar Cabral, în
Lumea, nr. 22, 24 mai 1973, p. 20-21.
DAVIDSON, B., Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p.
24-26.
DAVIDSON, B., Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2,
febr. 1968, p. 58-62.
DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (I), în Lumea, nr.
11, 8 mart. 1973, p. 24-25.
DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr.
12, 15 mart. 1973, p. 24-25.
DAVIDSON, B., Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti,
Editura Univers, 1977, p. 6-13.
DE FIGUEIREDO, A., The price of progress, în New African, no. 443,
August/September 2005, p. 46-47.

De Klerk: La force tranquille de l’Afrique du Sud, în L’Express, no.
2085, 27 juin 1991, p. 24-27.
DE VOS, P., Vie et mort de Lumumba, Paris, Calman-Lévy, 1961.
DE WITTE, L., L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000.
DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting
symbol, în New African, no. 505, April 2011, p. 42-46.
DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting
symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 78-83.
FODOREANU, M., Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970.
FOURNARIS, O., Au commencement était la surpopulation, în
Jeune Afrique, no. 1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39-41.
GIRARD, P., Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers
secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA
Livres, 1991, p. 93-105.
GIURCĂNEANU, C., Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1965.
GRENIER, I., Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au
XIXe et au XXe siècle, Paris, ABC, 1977.
GRIGORESCU, E., Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti,
Editura Albatros, 1984.
HOLEINDRE, R., Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no.
1607, 14 mars 1980, p. 26-44.
How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32.
Inquiry into Machel’s death reopens, în New African, no. 414,
January 2003, p. 46-47.
Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier
2009, p. 61.
KAGAMÉ, A., Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972,
tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975.
KAPUŚCIŃKI, R., Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991.
KLEIN, S., Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea
Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20-23.
KLEIN, S., Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia în Africa, în
Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24.
La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de
l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981.
La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no. 1838, du 27
mars au 2 avril 1996, p. 72-73.
290 Viorel Cruceanu
La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p.

56-61.
LALOUPO, F., L’Afrique et les rivalités franco-américaines, în Le
Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18.
Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13.
Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 1989, p. 16-18.
Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 180,
sept. 2004, p. 10-18.
LOGIEST, G., Mission au Rwanda, Bruxelles, Edit. Didier Hatier,
1988.
LUŜAŞ, O., Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985.
MANDELA, N., Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique
L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74-75.
M’BOKOLO, E., L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et
au XXe siècle, Paris, ABC, 1977.
MORARU, D., Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 47-51.
Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du
16 au 26 oct. 2005, p. 47.
MPOZAGARA, G., La République du Burundi, Paris, Edit. Berger-
Levrault, 1971.
NKRUMAH, K., Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura
Politică, 1958.
OBREA, E., Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964.
OULIANOVSKI, R., Amilcar Cabral et le socialisme scientifique, în
Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45-48 şi p.
61.
Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009,
p. 62-63.
Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993,
p. 36.
PRUNIER, G., Le Somaliland, une exception africaine, în Le Monde
diplomatique, no. 679, octobre 2010, p. 6.
Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 11. R.D. Congo, în Jeune Afrique,
no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 24-35.
Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no.
2582, du 4 au 10 juillet 2010, p. 42-43.
Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, 1987, p. 27-
28.
Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel

Afrique-Asie, no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31.
SAMPSON, A., Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique
L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 75-76.
Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008,
p. 40.
SOUDAN, F., Chute de Mobutu: la vraie histoire, în Jeune Afrique,
no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18.
SOUDAN, F., Que reste-t-il de Mobutu?, în Jeune Afrique, no. 2435,
du 9 au 15 sept. 2007, p. 78-85.
STRJIJOVSKI, K., Le Mozambique: la lutte pour une vie nouvelle,
în L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984,
p. 115-133.
The magic of Kilwa Island, în New African, no. 414, January 2003, p.
42-45.
The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson Publishers and
„Sunday Times”, 1994.
Trecut şi prezent în Namibia, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 28-
29.
URBANO RODRIGUES, M., Fidel, Achille communiste, în Afrique-
Asie, no. 14, janv. 2007, p. 30-32.
URUM, V., Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric, nr.
6, iun. 1971, p. 61-68.
VASCONCELOS, T., La CIA a financé les assassins de Patrice
Lumumba, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 159, déc. 2002, p. 15-
16.
VERHAEGEN, B., Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une
Afrique nouvelle, în Les Africains, tome II, Paris, Edit. J.A.,
1977, p. 185-219.
VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura
Politică, 1972.
WITTMANN, N., Slavery reparations are a must, în New African,
no. 488, October 2009, p. 24-29.
YA KASIMBA, Y. TAMBWE, La question de la nationalité en
République Démocratique du Congo et la paix dans la région
des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur
Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 85-130.
ZELEKE, M., Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010,
292 Viorel Cruceanu
p. 40-41.
ZIEGLER, J., Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique,
no. 1009, 7 mai 1980, p. 38.
file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto
http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane
http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean_Liberation_Front
http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macias_Nguema
http://en.wikipedia.org/wiki/Hage_Geingob
http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam
http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero
http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma
http://en.wikipedia.org/wiki/Samora_Machel
http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab
http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu
http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan
http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/ARTJAJA2582p042-
043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossible-
unite.html
http://www.musabyimana.be/lire/article/des-photos-
commentees/index.html
http://www.navetur-equatour.st/history.php
http://www.nepad.org/
http://www.sacp.org.za/does/history/dadoo-19.html
http://www.wilsoncenter.org/digital-archive
VII. Au mai fost consultate:
Atlas de Istorie Mondială. De la Revoluţia Franceză până în

prezent, vol. 2, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2002.
Enciclopedia Universală Britannica, 16 vol., Bucureşti, Editura Litera

şi „Jurnalul Naŝional”, 2010.
HÂRJOABĂ, I., RUSU, E., Geografia continentelor. Africa,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
Histoire, Montreuil, Collec. A. Gauthier, ABC édit., 1989.
Histoire. Le Monde actuel, Paris, Hatier, 1989.
KISSINGER, H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2003.
Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Libraire Larousse, 1929.
Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8-9, Bucureşti, Editura Litera
şi „Financiarul”, 2009.
Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii
contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993.
OCKRENT, C., Contele de MARENCHES, Consilier de taină al
Puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura
Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1985.
Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8-9, Novara, Instituto
Geografico De Agostini, 2001.
TWAIN, M., Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică,
1961.
INDEX DE PERSONALITĂŢI
Bamina, Joseph, 131

Banda, Hastings, 85
A Bante, Tafari, 269
Baratieri, Oresto, 56, 57
Achile, 49 Barbosa, Aristides, 163
Acker, Achille van, 81 Barnard, Neil, 253
Adam, Idris Muhammad, 265 Barré, Jama, 71
Adamişin, Anatoli, 218 Barré, Mohamed Siad, 70, 71, 72, 73,
Adoula, Cyrille, 84, 85, 88, 98, 101, 74, 75, 270
107, 193, 198, 199 Baudouin I, 81, 87, 91, 92, 99, 100,
Adu Boahen, Albert, 56 105, 119, 122
Afewerki, Issayas, 266, 270, 274, 275, Baumont, Maurice, 24
276 Bayeh, Berhanu, 273
Affonso I, 9, 10, 11, 14 Bayru, Hiruy Tadla, 265
Ahmed, Abdullahi Yusuf, 75 Ben Yahmed, Béchir, 262
Ahmed, Sheikh Sharif Sheikh, 75 Bevin, Ernest, 65, 66
Ahtisaari, Martti, 241, 245 Bidault, Georges, 66
Almeida, Francesco de, 15 Biha, Léopold, 131
Almeira, Julio de, 157 Bimazubute, Gilles, 133
Alva, Leonel Mário d’, 188, 189 Bismarck, Otto von, 25, 26, 29, 124
Andom, Aman, 269 Bissel, Robert, 97
Andrade, Mário de, 149, 189, 190, Bizimungu, pastor, 125
191, 194, 198 Bolikango, Jean, 91
Andriamirado, Sennen, 97, 107, 109 Bomboko, Justin-Marie, 94, 107
Anjos Trovoada, Miguel, 186, 188, Bono, Emilio de, 59
189 Bosio Bioko, Edmundo, 139, 140
Annunzio, Gabriele d’, 58 Botha, Pieter, 208, 226, 241, 244, 251,
Antunes, Melo, 205 252, 253, 255, 256, 257, 258
Araújo, José, 162 Botha, Pieter Willem. vezi Botha,
Arriada, Kaulza de, 177, 178 Pieter
Awate, Hamid Idris, 265 Botha, Roelof, 181, 257
Braeckman, Colette, 133
Bragança, Aquino de, 182
B Brassinne, 103
Brejnev, Leonid, 213, 230
Badoglio, Pietro, 59 Brink, André, 262
Bagaza, Jean-Baptiste, 134 Buisseret, Auguste, 81
Baker, James, 248, 249 Bush, George W., 146
Buthelezi, Mangosuthu, 261 Costa Gomes, Francisco da, 50, 204,

Buyoya, Pierre, 132, 134 205
Byrnes, J.F., 66 Costa, Joaquin, 135
Crèvecoeur, Jean-Marie, 103
Crimi, Bruno, 49, 194, 195
C Crispi, Francesco, 54, 55, 56, 57
Croce, Benedetto, 56
Ca’da Mósto, Alvise, 167 Cruz, Viriato da, 149, 189, 190, 191,
Cabral, Amílcar, 45, 149, 150, 151, 197
152, 155, 156, 157, 158, 159, 160, Cunhal, Álvaro, 150, 215
161, 162, 163, 164, 165, 166, 168
Cabral, Luís, 157, 164, 165, 166, 168,
169
D
Cabral, Vasco, 162
Caetano, Marcelo, 41, 47, 48, 49, 50, d’Aspremont Lynden, familia, 100
159 d’Aspremont Lynden, Gobert, 100
Caligula, 144 d’Aspremont Lynden, Harold, 99,
Cani, Innocêncio, 163 100, 101
Cão, Diogo, 7, 8, 9, 12 Davidson, Basil, 9, 11, 20, 160, 163,
Capelo Pires Veloso, António Elísio, 164, 194
188 Debré, Bernard, 122
Carlos I, 39 Debré, Michel, 122
Carmona, Oscar, 39 Decraene, Philippe, 80
Carrero Blanco, Luis, 138 Deschamps, Hubert, 93
Carter, Jimmy, 215, 230 Devlin, Lawrence (Larry), 94, 95, 96,
Castanheira, José Pedro, 162, 163, 168 97, 98, 101, 106
Castiella, Fernando Maria de, 137, Dhlakama, Afonso, 181, 183
138 Dias, Bartolomeo, 8, 12
Castro, Fidel, 95, 97, 142, 182, 196, Disraëli, 60
211, 212, 213, 214, 217, 220, 231, Dowden, Richard, 231
239 Dukakis, Michael, 243
Cavazzi, misionar, 8, 9 Dulles, Allen, 97
Cavour, Camillo, 54 Duvalier, 73
Ceauşescu, Nicolae, 200, 238
Celac, Sergiu, 249
Chipenda, Daniel, 198 E
Chirac, Jacques, 113
Chissano, Joaquim Alberto, 176, 179, Egal, Mohammed Hadj Ibrahim, 68,
181, 182, 183 69, 76
Christos, 78 Eisenhower, 94, 95, 96, 97, 100
Churchill, Winston, 84, 228 El Masudi, scriitor, 16
Clinton, Bill, 111, 112, 222 Ela Nseng, Salvador, 144
Coetzee, Kobie, 256 Escobar, Pedro d’, 184
Cornevin, Robert, 33 Eyskens, Gaston, 99, 105
Correia Seabra, Verissimo, 167
296 Viorel Cruceanu
Hani, Chris, 259

F Hannibal, 57
Harroy, Jean-Paul, 120
Farah, Nuruddin, 74, 75 Hassan, Abdulkassim Salad, 75
Fonseca, Jorge Carlos, 170 Hatşepsut, regină, 16
Fortes, Fernando, 157 Henrique, fiul lui Affonso I, 10
Fraga Iribarne, Manuel, 141 Hodja, Enver, 274
Franco, Francisco, 52, 135, 138, 142 Hruşciov, Nikita, 95
Frobenius, Leo, 20 Hugo, Victor, 84
Hussein, Haji Mohammed, 67, 68
G
I
Gama, Vasco da, 8, 12, 14
Gandhi, Mahatma, 87, 127, 253, 254 Ibn Battuta, 12
Gat, Julien, 103 Iisus Christos, 77
Gaulle, Charles de, 46, 85, 162 Iléo, Joseph, 82, 83, 84, 85, 88, 98,
Gbenye, Christophe, 99 101
Geingob, Hage, 247, 249 Issa, Abdullahi, 67, 68
Ghalib, Omar Arteh, 71
Gitera, Joseph Habyarimana, 116,
117, 120 J
Gizenga, Antoine, 89, 90, 94, 99
Gobineau, 20 Janssen, Pierre, 110
Gorbaciov, Mihail, 218, 257, 273 Janssens, Emile, 93
Gorgulho, Carlos, 186 Jefferson Murphy, E., 31
Gottlieb, Sidney, 98 João al III-lea, 11
Gowon, Yakubu, 165 João I, 9
Grandjean, André, 103 Johnson, Janet Rae, 173
Guebuza, Armando, 183 Johnson, Robert, 97
Guevara, Che, 111, 220
Gumane, Paulo, 181
Gurirab, Theo-Ben, 248, 250 K
Gwambe, Adelino, 171, 181
Kabila, Joseph, 113
Kabila, Laurent-Désiré, 111, 112, 113,
H 124
Kagamé, Alexis, 117, 118
Habyarimana, Agathe, 122 Kagamé, Paul, 112, 121, 123, 124,
Habyarimana, Juvénal, 111, 121, 122, 125, 275
123, 125 Kageorgis, Jean, 129
Hailé Sélassié I, 56, 60, 61, 66, 71, Kahin, Dahir Riyale, 76
137, 165, 264, 265, 266, 267, 268, Kalondji, Albert, 85, 88, 90, 94
269, 272 Kanza, Thomas, 32, 34
Hammarskjöld, Dag, 95 Karibwami, Pontien, 133
Kasavubu, Joseph, 80, 81, 83, 84, 85, Luthuli, Albert, 254
86, 88, 89, 90, 91, 92, 98, 193, 198 Luz Cunha, general, 203
Kathadra, Ahmed, 251
Kaunda, Kenneth David, 85, 203
Kayibanda, Grégoire, 115, 116, 120, M
121, 125, 130
Kennedy, John F., 100, 137, 200 M’Bokolo, Elikia, 32, 78, 79
Kenyatta, Jomo, 206 Machel, Samora Moises, 174, 175,
Khama, Seretse, 126 176, 177, 178, 179, 180, 181, 182,
Khiari, Mahmoud, 96 183
Kigeli V. vezi Kigeri V Macías Nguema Biyogo, Francisco.
Kigeri V, 91, 118, 119 vezi Macías Nguema, Francisco
Kim Ir Sen, 108, 142 Macías Nguema, Francisco, 140, 141,
Kimba, Evariste, 101 142, 143, 144, 145
Kimbangu, Simon, 77, 78 Madiba. vezi Mandela, Nelson
Kinigi, Sylvie, 134 Maharero, Samuel, 26, 27
Kissinger, Henry, 212, 213 Makonnen, ras, 56
Ki-Zerbo, Joseph, 63 Malley, Simon, 163, 216, 248
Klerk, Frederik de, 183, 248, 249, Mandela, Nelson, 112, 133, 154, 183,
257, 258, 259, 260, 261 220, 221, 231, 234, 249, 251, 252,
Klerk, Frederik Willem de. vezi Klerk, 253, 254, 255, 256, 257, 258, 259,
Federik de 260, 261, 262, 263
Mandela, Zindzi, 255
Mane Ela, Acacio, 136
L Mané, Ansumane, 166
Manuel I cel Mare, 9, 10, 14, 15, 16
Lambert, Léon, 29 Marenches, Alexandre de, 207
Landu, Edouard Nzeza, 80 Mariam, Mengistu Hailé, 72, 74, 269,
Lara, Lucio, 198 270, 271, 272, 273, 274
Lee Kwan Yew, 124 Marlière, Louis, 100, 102
Léopold al II-lea, 11, 23, 24, 29, 30, Marshall, 135
31, 32, 37, 92, 99 Martini, Ferdinando, 263
Léopold al II-lea de Saxa-Coburg. vezi Mascarenhas Monteiro, Antonio, 170
Léopold al II-lea Masie. vezi Macías Nguema,
Logiest, Guy, 119, 120, 127 Francisco
Loos, Jules, 100 Massamba-Débat, Alphonse, 194
Lüderitz, Adolf, 25, 26 Matsangaissa, Andre, 181
Lumumba, Patrice, 35, 83, 84, 85, 86, Maye Ela, Florencio, 144
87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, Mbeki, Govan, 251, 256, 260
96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, Mbeki, Thabo, 256, 261, 263
104, 105, 106, 107, 127, 129, 193 Mbonyumutwa, Dominique, 120
Lumumba, Patrice Emery. vezi Mboya, Tom, 85
Lumumba, Patrice Melo e Alvim, guvernator, 157
Lumumba, Pauline, 104 Mendes, Francisco, 164
Luraghi, Raimondo, 58 Menelik al II-lea, 55, 56, 57
298 Viorel Cruceanu
Menelik, rasul din Shoa. vezi Menelik

al II-lea N
Menezes, Fradique de, 189
Meredith, Martin, 207 Na Waié, Tagmé, 167
Mhlaba, Raymond, 251 Nabonia, Koda, 163
Michel, Louis, 105 Naggar, Felix, 51
Micombero, Michel, 131, 132, 134 Nascimento, Lopo do, 198
Mitterrand, 122 Nasser, 154
Mlangeni, Andrew, 251 Nasser, Ahmed Mohammed, 265, 273
Mobe, Anicet, 104, 107 Ndadaye, Melchior, 132, 133, 134
Mobutu Sese Seko. vezi Mobutu, Ndahindurwa, Jean-Baptiste. vezi
Joseph-Désiré Kigeri V
Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Ndayizeye, Domitien, 134
Za Banga. vezi Mobutu, Joseph- Ndele, Albert, 107
Désiré Ndiaye, Mamadou, 163
Mobutu, Joseph-Désiré, 93, 98, 100, Ndizeye, Charles. vezi Ntare V
101, 102, 104, 106, 107, 108, 109, Ndong Miyone, Anastasio, 136, 138,
110, 111, 112, 113, 124, 197, 200, 140, 141
201, 206, 209, 214 Necaca, Barros, 198
Mohammed, Ali Mahdi, 75 Nehru, 154
Molière, 84 Nendaka, Victor, 107
Molotov, 66 Neto, Agostinho, 45, 47, 109, 149,
Mondlane, Eduardo, 45, 48, 149, 151, 150, 151, 154, 156, 189, 190, 191,
161, 172, 173, 174, 175, 176, 177 194, 195, 196, 197, 198, 205, 206,
Morenga, Jacob, 28 207, 208, 209, 210, 211, 215, 226
Motlanthe, Kgalema, 263 Neto, Antônio Agostinho. vezi Neto,
Motsoaledi, Elias, 251 Agostinho
Mpolo, Maurice, 101, 102, 103 Neto, Irene Alexandra, 221
Mpozagara, Gabriel, 20, 128 Neves, José Maria, 170
Mudge, Dirk, 242, 247 Ngendandumwe, Pierre, 128, 130,
Muhirwa, André, 129 131, 132
Mulele, Pierre, 99 Ngeze, François, 134
Munongo, Godefroy, 102, 103 Ngouabi, Marien, 208
Museveni, Yoweri, 112, 121, 275 Niemegeers, Marcel, 133
Mussolini, Benito, 6, 39, 40, 58, 59, Niuay, Girmame, 267
60, 61, 264 Niuay, Mengistu, 267
Mutaga, 19 Nixon, Richard, 100
Mutara III, 117, 118 Nkavandame, Lazaro, 172, 176
Muzorewa, Abel, 242 Nkrumah, Kwame, 52, 63, 85, 86, 87,
Mwambutsa, 19 195, 277, 279
Mwambutsa IV, 125, 126, 127, 129, Nkurunziza, Pierre, 134
130, 131, 134 Nogueira, Franco, 44
Mwezi, 19 Nsabimana, Déogratias, 123
Ntare, 19
Ntare I Rushatsi, 19
Ntare V, 131, 132, 134 Perreira, Raimundo, 167

Ntaryamira, Cyprien, 123, 134 Pilat din Pont, 102
Ntibantunganya, Sylvestre, 134 Pinto da Costa, Manuel, 186, 187,
Ntunguka, Barnabé, 126 188, 189
Nugu, André, 126 Pires, Pedro, 165, 168, 169, 170
Nujoma, Sam, 232, 233, 235, 236, Po, Fernão do, 51
237, 238, 242, 243, 244, 246, 248, Pohamba, Hifikepunye, 250
249, 250, 251 Pol Pot, 271
Nvo Ndongo, Enrique, 136 Pombal, 185
Nyerere, Julius K., 126, 133, 203 Prem Chand, Dewan, 245
Nyirenda, Tomo, 78, 79 Preudhomme, 117
Nzinga Mbemba. vezi Affonso I Prunier, Gérard, 21
Nzinga Nkuwu. vezi João I
Q
O
Quarshie, Tetteh, 52
Obiang Nguema Mbazogo, Teodorino,
145
Obiang Nguema Mbazogo, Teodoro, R
144, 145, 146, 147, 148
Ochaga, Lorenzo, 136 Ramonet, Ignacio, 213
Ochoa, Arnaldo, 217 Reagan, Ronald, 74, 109, 215, 218,
Okito, Joseph, 101, 102, 103 223, 226, 242, 243
Oliveira Salazar, António de, 40, 41, Ribeiro, António, 49
42, 44, 47, 48, 49, 50, 191, 193, Rice, Condoleezza, 146
226 Risquet Valdés, Jorge, 211, 213, 217
Ondó Edu, Bonifacio, 136, 138, 140, Roberto, Holden, 152, 193, 194, 196,
142 197, 198, 199, 200, 201, 202, 205,
Osman, Aden Abdullah, 67, 68, 69, 75 206, 209
Oyo Riqueza, Eulogio, 144 Rodrigues, Sarmento, 44
Rodriguez, Carlos Rafael, 213
Rolin, Henri, 87
P Rommel, Erwin, 61
Roosevelt, Franklin, 228
Paiva, Jean de, 184 Roosevelt, Theodore, 32
Palme, Olof, 156 Rosa Coutinho, António, 207
Paul al VI-lea, papa, 156 Rosa, Henrique, 167
Pereira, Aristides, 157, 162, 163, 164, Rothschild, familia, 29
168, 169, 170 Rousseau, 84
Pereira, Carmen, 168 Rudini, Antonio di, 57
Pereira de Castro, Victor Emanuel, Rukeba, François, 116
187 Rwagasore, Louis, 85, 126, 127, 128,
Pérez de Cuéllar, Javier, 248 129, 130, 131
Perraudin, Jacques, 116 Rwigyema, Fred, 121, 123
300 Viorel Cruceanu
S T
Sagatwa, Elié, 122, 123 Tambo, Oliver, 251, 252, 253, 254,
Sahure, faraon, 16 260
Salisbury, lord, 24 Thomaz, Americo, 50
Sampson, Anthony, 262 Timberlake, ambasador, 94
Sanha, Malam Bacai, 167 Tito, 154, 208, 237
Santarem, João de, 184 Titulescu, Nicolae, 60, 61
Santos Gonçalves, Vasco dos, 169, Toivo Ja Toivo, Herman, 232, 234
178 Tomas, João, 163
Santos, Almeida, 205 Tombeur, general, 35
Santos, José Eduardo dos, 112, 198, Touré, Ahmed Sékou. vezi Touré,
221, 222, 223, 224, 226, 249 Sékou
Santos, Marcelino dos, 149, 151, 153, Touré, Momu, 163
156, 175, 176, 177 Touré, Sékou, 63, 158, 161, 162, 163,
Sapwe, Pius, 103 191
Saraiva de Carvalho, Otelo, 51, 165 Trappen, Friedel, 272
Savimbi, Jonas, 152, 196, 201, 202, Trotha, Lothar von, 27, 28
203, 204, 205, 209, 215, 216, 221, Tshombé, Moïse, 88, 89, 90, 101, 102,
222, 223, 224, 225, 226 103
Savoia, Luigi de, 58 Tutu, Desmond, 256, 262
Schultz, Arnaldo, 159 Tuur, Abdurahman Ahmed Ali, 76
Sellasie, Fikre, 273 Twain, Mark, 31
Senghor, Léopold Sédar, 162
Şevardnadze, Eduard, 248, 249
Shermarke, Abdirashid Ali, 69, 70, 75 U
Sienkiewicz, Henryk, 16, 17
Silanyo, Ahmed Mohamud, 76 Ulyanovsky, R.A., 272, 273
Silva Tavarès, Alvaro da, 191 Umberto I, 55
Simango, Uria, 171, 172, 176, 177,
181
Sindikubwabo, Théodore, 125 V
Sisulu, Walter, 251, 254
Smal, René, 103 Vandewalle, Frédéric, 100, 101, 103
Smith, Ian, 242 Varlam, Aurel, 31
Smuts, Jan Christiaan, 254 Verdickt, Armand, 103
Soares, Mário, 39, 49, 50, 165, 178, Verhaegen, Benoît, 104
187, 205, 216 Verscheure, Frans, 103
Soete, Gerard, 103 Victor Emmanuel al III-lea, 60
Solomon, rege, 16 Victoria, 60
Soumialot, Gaston, 99 Vieira, João Bernardo, 164, 166, 167
Spínola, António de, 50, 159, 160, 187 Vieira, Osvaldo, 157, 158
Stalin, 269 Voltaire, 84
Stanley, Henry Morton, 23, 24 Vorster, John, 233, 251
Vyncke, Julien, 118

Y
W Yala, Kumba, 167
Youlou, Fulbert, 81, 85, 91, 194
Wala, Simão Carlitos, 225
Waldheim, Kurt, 240, 241, 248
Weber, Guy, 103 Z
Weissman, Stephen R., 98
Wigny, Pierre, 99 Zedong, Mao, 108, 142, 203, 226
Witbooi, Hendrick, 26, 28 Zenawi, Meles, 274, 275
Witte, Ludo de, 99, 102, 103, 104, Ziegler, Jean, 169
105, 106 Zuma, Jacob, 263
Zyl Slabbert, Frederik van, 256
X
Xiao-ping, Deng, 200

CUPRINS
În loc de prefaţă .................................................................................. 5

Capitolul I. De la „statul precolonial” la „statul colonial” .............. 7
Capitolul al II-lea. „Satul colonial”; politici coloniale ........................... 22
Capitolul al III-lea. Emanciparea fostelor colonii italiene,
belgiene, spaniole şi portugheze din Africa Neagră ............... 63
Cazuri generale:
III.1. Emanciparea fostelor teritorii italiene .............................. 65
Somalia .................................................................................. 65
III.2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene .......................... 77
Congo ..................................................................................... 77
Rwanda .................................................................................. 113
Burundi .................................................................................. 125
III.3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole .......................... 135
Guineea Ecuatorială ............................................................... 135
III.4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze ..................... 149
Guineea Bissau ...................................................................... 156
Insulele Capului Verde .......................................................... 167
Mozambic .............................................................................. 171
São Tomé şi Príncipe ............................................................. 184
Angola .................................................................................... 189
Capitolul al IV-lea. Namibia şi Eritreea, alte cazuri particulare
ale decolonizării ......................................................................... 227
Namibia .................................................................................. 227
Eritreea ................................................................................... 263
Încheiere .............................................................................................. 277
Bibliografie .......................................................................................... 280

Index de personalităţi .......................................................................... 294

African History of Decolonization Vol II by Viorel Cruceanu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

African History of Decolonization Vol II by Viorel Cruceanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII

(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR

- Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999;

Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina

n anul 2010 am publicat primul volum din Istoria

Î decolonizării Africii. Apariŝia sa a coincis cu aniversarea

belgian se întindea pe o suprafaŝă de 2.395.000 km 2 şi cuprindea o

frica este un continent de o mare diversitate etnică, cu

A populaŝii supuse unor dinamici sociale diferite. O

Bartolomeo Dias şi Vasco da Gama”2, şi-a aruncat ancora în estuarul

1520, dinamica schimburilor bilaterale a cunoscut o schimbare. În acest

măreŝia Kilwa, un oraş «cu numeroase case elegante de piatră şi cărămidă

făceau „cele mai bune săbii din lume”48. Principalul debuşeu al

Almeida, a ocupat Kilwa, jefuind „multe bogăŝii ce includeau aur,

francezi, portughezii s-au repliat în partea sudică a coastei est-africane,

întâlneşti în număr mare în Aden, la Massawa, în Obockul francez şi în

Acest ŝinut de vis, colinar, „cu un climat blând, îndulcit de

Constituirea regalităŝii are partea sa de mister. Majoritatea

animale părea cvasimistică, ele făcând „obiectul unui cult sentimental şi

Prunier, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al

71, juillet-aôut 1995, p. 20.

„SATUL COLONIAL”; POLITICI COLONIALE

rezenŝa europeană în Africa s-a dovedit, multă vreme,

P lipsită de coerenŝă. Lucrurile s-au schimbat, brusc, în a

intempestive, în bazinul fluviului Congo, ale regelui belgian Léopold al

bazinul fluviului Congo ar domina (...) întregul comerŝ cu vastul bazin

sterline şi a 200 de puşti 40, o suprafaŝă de teren pe coasta Africii de Sud-

încarcerărilor. Spune căpitanilor tăi că a venit vremea să ne ridicăm la

oricărui herero care se arată va fi menŝinută atâta timp mă aflu aici.

Alături de Bismarck, un alt mare câştigător al Conferinŝei de la

îmbrăŝişeze mistica colonială” 74.

coloniale”85. Asemenea orori însemnau: folosirea pe scară largă a

Theodore Roosevelt, membri ai guvernului francez etc. Supus presiunii

Katanga beneficiază de reputaŝia unui adevărat „scandal geologic”. În

ABC, 1977, p. 73.

această perspectivă, cele mai bune rezultate s-au obŝinut în educaŝie.

ridicat Patrice Lumumba). În aceste condiŝii, viaŝa întregii colonii se

răsăriteană: britanicii preluau Tanganyika, în timp ce belgienii primeau

două ŝări au reprezentat un „rezervor de forŝă de muncă” 132 pentru

Cabinda. Totuşi, grosso modo, la Berlin, Regatul iberic „ a obŝinut un

momentul de maximă criză reprezentându-l asasinarea „risipitorului

au adus ŝara în pragul falimentului” 154. Pe acest fond, în 1928, „ei au

clerului şi ale oligarhiei financiare” 160, Salazar exercitând o putere

Or, în teritoriile portugheze, la fel ca în coloniile franceze, întâlnim un

la Coimbra, al doilea centru universitar al Portugaliei. Interesant este

portugheze „erau foarte înapoiate în raport cu celelate colonii

proclamat independenŝa Ghana, fostă colonie engleză. Ea a fost urmată,

zi cât câştigă un muncitor suedez sau francez într-o oră”199. În egală

într-un interviu exclusiv pentru Lumea, de preşedintele MPLA, dr.

de a asigura continuitatea. Dar această continuitate implică o idee de

naŝional”224; în acelaşi timp, în colonii staŝiona „o armată de 180.000

atipic, surpriza avea să vină chiar de la vârful ierarhiei. Este vorba de

zorii zilei de 25 aprilie 1974, gruparea tinerilor căpitani portughezi

Pagalu. Sub portughezi, insulele au devenit „un punct intermediar de

faptul că, regimul franchist a reinvestit o parte a veniturilor în

urmă pe scena africană” 259.

semnat Tratatul de la Ucciali, cu rasul din Shoa, Menelik, ce se

a posibilităŝilor materiale şi morale [ale ŝării – nota ns.]”277. Dintr-un

pierdut „întreaga artilerie şi întregul echipament de război”286. Pentru

cunoscută sub numele Punt. Somalezii, răspândiŝi în întreg Cornul

lega estul cu vestul, îi dă dreptul şi datoria să-şi îndeplinească această

excelentă, de artilerie de toate calibrele (...) şi de tot felul de «lichide