P. 1
Uzante Diplomatice Si de Protocol

Uzante Diplomatice Si de Protocol

|Views: 423|Likes:
Published by estela_postolache

More info:

Published by: estela_postolache on Jan 09, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/29/2015

pdf

text

original

UZANŢE DIPLOMATICE ŞI DE PROTOCOL

1

Cuprins
Cuvânt înainte.......................................................................................................................................3 CAPITOLUL I Notiuni fundamentale ale diplomatiei 1.1.Definiţia si conţinutul diplomaţiei......................................................................................4 1.2.Obiectul de studiu al diplomaţiei...........................................................................................5 1.3.Evoluţia istorică a diplomaţiei...............................................................................................6 1.4.Formele actuale ale diplomaţiei...........................................................................................11 1.5.Rolul, esenţa şi diplomaţia...................................................................................................12 CAPITOLUL II Relatiile diplomatice 2.1.Relaţiile si misiunile diplomatice.....................................................................................15 2.2.Relaţiile diplomatice în viaţa internaţională ....................................................................16 2.3.Forme de reprezentare externă a statelor..............................................................................17 2.4.Dezvoltarea relaţiilor diplomatice........................................................................................19 2.5.Încetarea relatiilor diplomatice.........................................................................................20 CAPITOLUL III Diplomatia economică 3.1.Rolul diplomaţiei economice in economia externă.........................................................21 3.2.Funcţiile diplomaţiei economice......................................................................................22 3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice..........................................................27 CAPITOLUL IV Misiunile diplomatice 4.1.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente.............................................................32 4.2.Tipuri de misiuni diplomatice permanente.......................................................................33 4.3.Funcţiile unei misiuni diplomatice...................................................................................35 4.4.Structura unei misiuni diplomatice...................................................................................37 4.5.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni..................................................38 CAPITOLUL V Structurile diplomatice traditionale 5.1.Diplomaţia preventivă......................................................................................................39 5.2.Diplomaţia de criză...........................................................................................................44 5.3.Diplomaţia tradiţională.....................................................................................................44 CAPITOLUL VI Studiu de caz 6.1. Războiul rece...................................................................................................................54 6.2. Concluzii..........................................................................................................................93 Bibliografie......................................................................................................................................98
2

Cuvânt înainte
Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu începutul istoriei civilizaţiei , dar despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Definită sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”, sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”, cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state. Diplomaţia simbolizează existenţa şi respectarea unui sistem internaţional de state suverane, bazat pe reguli comune, convenţii, imunităţi şi privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, continuarea funcţionării diplomaţiei internaţionale este o confirmare a disponibilităţii statelor, indiferent de politicile promovate şi interesele urmărite, de a interacţiona într-un cadru oficial, universal acceptat. În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial. Diplomaţilor li s-a încredinţat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri în probleme de insemnătate majoră pentru statele respective, convenţii mutilaterale, în care interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate. Diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi implicit al convergenţei intereselor reprezentate. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă. Diplomaţia este arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse. Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă, şi ale statului unde sunt trimişi, necesita o informare atentă şi permanentă pentru a acţiona în conformitate cu acestea. Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare diversificată. Ea nu se desfăsoară doar la masa tratativelor. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanţi săi, pe teritoriul altui stat. În zilele noastre diplomaţia are un caracter deschis, discuţiile sunt directe, iar diplomaţia economică a trecut pe primul plan. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperării si a confruntării economice.

3

necesită o informare atentă şi permanentă pentru a acţiona în conformitate cu acestea. au decât politici guvernate de interese. orice strădanie este in zadar. prin mijloace sau căi oficiale. distrugând bunul cel mai de preţ al oricarei naţiuni. se referă la activităţile agenţilor diplomatici. Ea nu se desfăşoară doar la masa tratativelor.lea. un scop o direcţie şi nici vorba de odihnă şi delasare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat.CAPITOLUL I Notiuni fundamentale ale diplomatiei 1. ale ministerelor afacerilor externe.1. Noţiunea de diplomaţie derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo” in traducere “dublez”. aşa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce. Potrivit lui Hernry Kissinger care defineşte diplomaţia ca fiind “o ajustare a diferenţelor prin negociere“ acest process este posibil numai in cadru sistemului internaţional care prevaleaza legitimitatea. şefilor de stat şi de guvern. Un diplomat trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă doar insistenţa. Din punct de vedere al conţinutului diplomaţia ca activitate reprezintă conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state. a politicilor unui stat intr-un alt stat. iar activitatea desfaşurată de acesta este denumita diplomaţie. numit stat acreditar. Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă. fară de care misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenta. Noţiunea de diplomaţie înseamnă acţiunea de a redacta acte oficiale sau diplome în două exemplare. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime. o promovare. celălalt fiind păstrat la arhivă. Diplomaţia este acea artă ce aduce o expunere. Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare diversificată. Căci statele nu au legături dezinteresate. Charles Calvo scria despre diplomaţie “Diplomaţia este ştiinţa relaţiilor care au existat între diferiţele state.Definiţia si conţinutul diplomaţiei Diplomaţia a apărut încă din antichitate. deveninând o formă a relaţiilor economice intenaţionale. 4 . “Pacea este un fenomen viu de mişcare. Când mijloacele diplomatice înceteaza a fi utilizate în rezolvarea diferendelor. pentru a normaliza relaţiile dintre state. şi căruia îi este răspunzator pentru tot ce înteprinde în numele acestuia. El ştie că dacă interesele nu converg. unul ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimişilor. Cel care poartă un asemenea document este denumit diplomat. termenul de diplomaţie a fost utilizat prima oara în secolul al – XVII. prin reprezentanţi săi. Diplomatia îşi are originea în trecutul îndepărtat în convenţiile teritoriale şi de bună-credinţă ce existau uneori chiar şi în rândul animalelor. Diplomaţia potrivit acestei definiţii. înfăptuit treptat. Termenul de diplomaţie este întalnit în limba engleză încă din anul 1645. din principiile dreptului internaţional şi al tratatelor şi convenţiilor” Diplomatul este chemat să reprezinte statul sau. stările conflictuale. şi ale statului unde sunt trimişi. stabilirea unei colaborări de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă. expunerea forţei nu va întârzia sa apară. iar în limba română apare în secolul al-XIX-lea fiind preluat din limba franceză. pe teritoriul altui stat. Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomaţie pentru a aplana stările de tensiune. Definirea diplomaţiei a fost o mare preucupare încă din secolul al-XIX-lea pentru marea majoritate a oamenilor de ştiinţă.

Relaţiile diplomatice au identitate proprie. sau intr-un sens mai restrâs ştiinţa sau arta negocierelor. să ducă la îndeplinire politicii lor externe. sau mai pe scurt. ea fiind totodata şi o formă de relaţii.. Ca artă diplomaţia poate fi definită ca fiind ’’folosirea tactului. agent consular. subtilităţii. metodă prin care aceste relaţii se reglementează şi se desfăşoară şi/sau trimişi’’.2. Relaţiile internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale şi neoficiale. ştiinţifice. în orice negociere. oficiu consular. de a reprezenta guvernul şi interesele ţării. deosebită de celelalte forme a relaţiilor internaţionale. Ca ştiinţă. ca activitate diplomaţia acţionează prin mijloace specifice indeosebi de negocieri. miltare. culturale.Obiectul de studiu al diplomaţiei Diplomaţia are ca obiect de studiu modul de promovare şi transpunere în practică a politicii externe a statelor a strategiilor persoanelor juridice sau fizice pe plan internaţional. şi abilitaţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orintările de politică externă. Diplomaţia ca ştiinţă poate fi definită ca fiind ’’ştiinţa relaţiilor dintre state aşa cum rezultă din interesele lor reciproce’’ sau ’’ştiinţa care învaţă a cunoaşte administrarea afacerilor internaţionale’’ sau ’’totalitatea cunostinţelor sau principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice intre state’’. Dicţionarul Oxford defineşte diplomaţia ca fiind ’’activitatea de conducere a relaţiilor internaţionale prin negociere. economice si de altă natură. diplomaţia.altfel spus arta de a negocia. de aplicare a tactului şi inteligenţei în întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor. Diplomaţia ca ştiinţă şi artă in acelaşi timp reprezintă ştiinţa raporturilor şi intereseselor popoarelor intre ele. demers diplomatic. În raport cu relaţiile internaţionale. Politica externă este reprezentată de totalitatea obiectelor şi mijloacelor urmărite şi folosite de către un stat în relaţiile cu alte state. În sfera relaţiilor internaţionale alături de relaţiile diplomatice regăsim şi relaţiile politice. pentru punerea în practică a politicii statului. agent diplomatic. persoană non-grată. principii. arta şi activitate menite sa reprezinte statele.. Diplomaţia este ştiinţa. Diplomaţia ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune diplomatică. Diplomaţia serveşte obiectivelor externe. Dicţionarul Collins defineşte diplomaţia ca fiind conducerea relaţiilor unui stat cu celelalte prin mijloace paşnice şi abilitate în managerul relaţiilor internaţionale. politice. 5 . emite idei. întreţinerea afacerilor afacerilor intre state prin mijloace paşnice. economice. 1. îndemânării. reprezentanţă economică.Diplomaţia ca formă de relaţii adica formă distinctă a raporturilor bilaterale sau multilaterale dintre state. să le apere şi să le promoveze interesele. agreat. arta şi activitatea depusă în slujba promovării acestei politici. pe care le intreţine un stat cu alte obiecte de drept internaţional (organizaţii şi organisme internaţionale). diplomaţia este parte dintr-un întreg.. Diplomaţia ca artă reprezintă abilitea de a folosi procedee şi metode adecvate de a promova interesele statelor şi pentru a dezvolta colaborarea dintre acestea. de a rezolva paşnic conflictele internaţionale. Diplomaţia nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relaţiile internaţionale. concepţii. fiind ştiinţa.

Începutul facut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Veneţia. care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei pentru aproape o jumatate de secol. cea a ambasadelor permanente în statele străine.cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni scopul său direct. ci ea analizează cauzele psihologice. În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de “istoria diplomaţiei” sau “Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia raporturilor dintre state.1. Milano şi Veneţia. Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute de timpuriu de reprezentanţi sau agenţi. de la care a împrumutat structura şi modelele 6 . Istoria relaţiilor internaţionale nu se limiteaza numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii.Evoluţia istorică a diplomaţiei Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu inceputul istoriei civilizaţiei . a congreselor şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii moderne şi este considerată ca cea mai proprie modalitate de înlaturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state. Sub influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul Bizantin . Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria relaţiilor internaţionale.3. alcatuită din ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe. Anglia. De aici necesitatea ambasadelor permanente . pune în lumină interesele multiple şi interacţiunilor ascunse. Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale. Spania. dar şi din cauza fărămiţării politice au simţit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor divergente şi convergente şi acordarea de concesii reciproce. la mijlocul secolului XV ). Neapole. statele italiene. datorită gradului mai inalt de dezvoltare al forţelor de producţie. Faza a doua. Roma. Definiţia sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”. cu alte cuvinte organizarea Europei în mare . ofensiva turcilor în Orient. războaiele italiene). fiind mentinerea păcii si bunei armonii între state. Consecinţa politică a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 ) semnată de către Florenţa. sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”. Aceşti factori au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut instituţii şi modele noi în sensul modern al cuvântului. sau aşa cum spune istoricul francez Jacques Droz. Faza a treia . tot mai consolidate şi centralizate işi atintiseră privirile asupra lor. marile războaie ale Occidentului ( războiul de o suta de ani. Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a devenit o forţă politică în Europa . Prima şi cea mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitătii şi evului mediu. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care sa le asigure integritatea şi independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine . Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg. problema externă a marilor puteri. a apărut la sfârşitul evului mediu şi caracterizează epoca modernă şi contemporană. Mai repede decât marile monarhii europene . războiul “celor doua roze”. Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze. cum era Italia organizata în mic. nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Instrumentul principal de infăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia . care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa paralizeze pe cale diplomatică tendinţele de supremaţie ale statelor puternice şi ambiţioase. Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele: înlocuirea statului dezagraea şi a acţiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puterii ( alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa. conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central. dar despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului.

Karl W.5 7 1 2 .lumeam. diplomatia parlamentară. diplomatia – în formele ei clasice. împăraţii. Concomitent cu diplomatia economică se extinde continuu si diplomatia culturală. Prof. Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia. în scopul apărării intereselor proprii cu o eficientă sporită în concertul continental si mondial”1. ca un atribut al diplomaţiei”3. Dumitru Mazilu 3 Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”. Preluare din : http://www. nici astazi nu există hotare bine demarcate între ceea ce ţine de diplomaţia oficială si ceea ce tine de diplomatia secretă. se regăseste de fapt. unele tări au pozitii privilegiate. Granita dintre cele două tipuri de diplomatie. O diplomatie trebuie să fie deschisă popoarelor.diplomaţiei. a cooperarii si a confruntării economice. Mentionez ca diplomatia secretă. Dr.html. însă există si state care doresc să isi menţină poziţia de lider în anumite domenii si recurg la mijloace care nu corespund declaratiilor de prietenie. care nu vor putea fi niciodata acoperite de calitatea actului diplomatic 4. sǎ promoveze relatii pasnice si de bună vecinătate. tuturor fortelor politice. Heliogabal si Caracalla – regii Angliei si Frantei. Fără să fie confundate. Dr. Nero. Commodus. Prof. Vitelius. Dumitru Mazilu Preluare din : http://www. „Cu toate progresele pe care le-a inregistrat stiinta. pag. ca si Claudius. în defavoarea altora. pag. evolutia relatiilor diplomatice.lumeam. Marile interese comerciale a obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine . relatiile dintre tări fiind in continuă expansiune. Deutsch observa că „ dintotdeauna diplomatia deschisǎ s-a imbinat cu diplomaţia secretǎ” si se pare că „trimisii diplomatici având adesea de transmis: atat un mesaj public. Pentru a-şi atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter permanent. Othon. ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă . toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă. fete ale aceleiasi politici.Univ. Partea I-a. multe state practică atât diplomatia deschisă. la liziera elementului confidential. iar argumentele lor au un caracter specific pentru a asigura soluţii adecvate. iar diplomaţia economică a trecut pe primul plan. Marcus Aurelius si Pertinax. cât si unul confidenţial”2.5 4 Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”. "deschisă " si "secretă". mijloace precum: interceptări de convorbiri guvernamentale.ro/nr10_2000/diplomație. În zilele noastre diplomaţia are un caracter deschis. pentru asigurarea infăptuirii unor interese majore ale statelor. Vespasianus. diplomatia oficială si cea secretă au constituit. incercări de a obţine informaţii economice si politice confidentiale etc.html. cât si transparenta. În acelasi timp. recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea scopurilor.a fost si continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor.ro/nr10_2000/diplomație. care este astazi recunoscut de toti cercetătorii si oamenii politici. „Din cele mai vechi timpuri.Univ. însă metodele folosite au fost diferite în functie de scopurile tărilor. Antonius Pius. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export. a schimburilor comerciale. Marii imparaţi ai Romei – Augustus. este un ansamblu de practici care ascund adevărul. ţării Rusiei. discuţiile sunt directe. Există practici care demonstrează inegalitatea . Diplomaţii au un rol important in convorbirile diplomatice. Partea I-a.

regăsesc si urmatoarea apreciere: „ diplomatia se găseste intotdeauna în raport invers proportional cu politica de forta. in deplină concordantă cu interesele si aspiratiile nationale. prin formele sale. pag. Pentru viitor.6 Mircea Malita – „Diplomatia. Partea I-a. Aceştia sunt prezenţi la curtea faraonilor din Egiptul Antic. care „să ridice la rangul de imperativ fundamental respectul aspiratiilor de pace si dreptate. Misiunile soliilor române erau legate de acţiuni de : declarare a războiului sau de încheiere a păcii.5 8 . Relaţiile dintre diplomaţia oficială si diplomaţia secretă a fost marcată de personalitaţile unor oameni politici. activitatea legală de rapoartele împuterniciţilor. se regăseau sub denumirea de proxenie (proxen. orientând diplomaţia spre îndeplinirea sarcinii sale reale. modul de derulare a corespondenţei diplomatice. diplomatia trebuie să fie o diplomatie publică. Partea I-a. Scoli si Institutii. În general. Între afirmaţiile de mare valoare în ceea ce priveste diplomatia. Orice triumf al conceptului de forţă a adus zambete la adresa diplomatiei. condamnate de istorie. Sparta. Soliile funcţionau ca o adevarată instituţie în antichitate.Concluzia este că. de anumite grupări politice sau de grupurile de interese. atât de puternice in epoca noastră”5. trebuie să promoveze spiritul negocierilor. Formele de activitate diplomatică cele mai răspândite în antichitate au fost : soliile. in cel mai rău caz. să elimine orice forme ale diplomaţiei secrete.6 7 Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”.locuitor al unui oraş care aducea servicii altui oraş) în Grecia antică în oraşe ca Atena. Tot în Grecia antică apare pentru prima dată noţiunea de etichetă internaţională. aceasta este prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe. de ambiţia si inteligenţa sau chiar naivitatea lor. În antichitate (din cele mai vechi timpuri pâna în anul 476) activitatea diplomatică. Îmbinarea diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă reprezintă o problemă care ţine de momente istorice. Solii români purtau un inel din aur care le dădea dreptul să călătorească fără plată şi să obţină tot ceea ce era necesar pe parcursul călătoriei. reflectau specificul acestei perioade de dezvoltare a umanităţii. Deasemenea în Roma antică există dreptul de ospitalitate regăsit şi la proxenii greci. ea nu s-ar putea concretiza în dominatia unor state asupra celorlalte.Dacă diplomatia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare intre state. care adoptă optiuni independente de dezvoltare economică si socială. de tipul de guvernare. inutilitatea si caracterul decorativ al diplomatului”6. În statele conduse de suverani legăturile diplomatice se desfăşurau in numele acestora. 5 6 Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”.”. Corint. acestea deţinând si o poziţiei dominantă in stat. cum ar fi războaiele. desfăşurarea conferinţelor interstatale. în lucrările referitoare la diplomatie. Din toate aceste motive „ diplomaţia oficială si diplomaţia secretă sunt. negocierile. astfel că de multe ori informaţiile furnizate de serviciile de informaţii au fost lasate nevalorificate. pag. iar alteori ambiţia unor state a avut efecte dezastruase. popoarele trebuie sa lupte pentru eliminarea vechilor practici si a vechilor metode politice. activitatea de incheiere a tratatelor de alianţă (ofensivă sau defensivă). pag. caricaturizată în neputinţa. însă diplomaţia viitorului trebuie să ţină cont de egalitatea între popoare. din punct de vedere juridic. concepte antagoniste”7.

Este de asemenea bine cunoscută cualiţia anti-romană dintre Filip al-II-lea regele Macedoniei şi Hanibal în 215 î. Unul dintre cele mai interesante documente în acest sens este ccea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de Legile lui Manu.n. există practica prezentării de către solii. în 412 î. Diplomaţia alianţelor îşi are începuturile în perioada antică. cu deosebire la romani. comerţul internaţional şi arta militară. Aceasta conţine un cod alcătuit din diferite decizii în legătură cu politica. o gândire asupra normelor şi regulilor diplomaţiei. Un rol aparte a devenit în diplomaţia evului mediu bisericii catolice. În China şi India relaţiile diplomatice datează din perioada apariţiei celor mai vechi formaţiuni statale. Spania. Bilanţul care părăsise tradiţiile diplomatice ale Imperiului Roman. deasemenea soliilor şi misiunilor lor. cu dreptul.XIII-lea ele nu durau mai mult de trei-patru 9 . de rezolvare a unor litigii religioase. de reglementare prin arbitraj a unor conflicte. La romani s-a înstituit de exemplu dreptul popoarelor. În Grecia corespondenţa diplomatică îşi are începuturile deasemeni în antichiate. În unele state antice. În antichitate apar şi primii germeni ai dreptului internaţional. Filip al-II-lea.de semnare a unor tratate. existau norme şi reglementări bine stabilite cu privire la activităţile diplomatice. Practicarea negocierilor. răspunderea acestora faţă de Senat. cuprinzând o serie de principii referitoare la relaţii internaţionale. la întoarcerea din misiune a unor rapoarte către suveran.n încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al-III-lea. În evul mediu (476-1456) diplomaţia a fost instrument realizării politicilor statelor fudale. Prin activitatea diplomatică a evului mediu se urmărea în special reglementarea litigiilor şi conflictelor dintre suveranii statelor şi principatelor medievale. ci erau determinate de diferite evenimente sau imprejurări speciale. În evul mediu. În secolul al. la care au fost prezentate toate statele greceşti în afară de Sparta. Alianţele se consfinţeau prin tratate (tratatul din anul 1296 i. O etapă nouă apare în istoria diplomaţiei odată cu formarea marilor monarhii absoluteFranţa. Diplomaţia prin progrese s-a practicat în Grecia antică.n. Rusia.e. Sunt nenumărate alianţele încheiate de Egipt. care este cel mai vechit document de dret internaţional. Persia sau de alte state din Orient. care reglementa relaţiile dintre romani şi străini. O astfel de corespondenţă este acea purtată de Filip al-II-lea al Macedoniei către poporul atenian. este cunoscută încă din antichitate. Grecia.n s-a incheiat între Persia şi Sparta.e. La adunare s-a proclamat încetarea războiului unei păci generale.e. o adunare pan-elenică. soliile nu erau înstituţii permanente. regele Macedoniei. Se purtau tratative diplomatice înainte de începerea oricărei operaţiuni militare. ca formă de manifestare în practică a diplomaţiei. Actele diplomatice de o deosebită importanţă sunt şi rapoartele secrete ale împuternicirilor. În antichitate s-a format nu numai o practică ci şi o concepţie diplomatică. Esenţa acestor învăţături este ca o arta diplomatică constă în priceperea de a preântâmpina razboiul şi de a întări pacea. a exercitat o influienţă considerabilă asupra diplomaţiei tinerelor "state barbare". de organizare a provinciilor nou cucerite. a convocat la Corint în 338 î. durata lor depinzând de importanţa mai mare sau mai mică a problemelor pe care urmau să le rezolve.e. care era considerat părintele arienilor. Anglia. Diplomaţia devine tot mai mult un domeniu special în activitatea statului.

Politologii secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea (Machiavelli în Italia. La rândul ei. graniţe naturale a unui stat. În această luptă au triumfat de regula ţările care au pornit mai devreme pe calea dezvoltării economice şi progresului social. durata acestora a început să se prelungească. Acum se pun şi bazele dreptului întenaţional. libertatea mărilor. urcarea pe tron a unui nou suveran etc. s-a conturat şi stilul diplomatic. Conţinutul principal al activităţii diplomatice desfăşurate de statele europene în această perioadă a fost lupta pentru supremaţia comercială şi politică. Unii cercetători împart istoria relaţiilor înternaţionale şi a diplomatiei în secolele XVI-XVII în trei perioade : . (Ex. Ei au început să-i denumească pe aceştia ambasadori extraordinari. Statele mai puternice şi suveranii lor au încercat sa-şi marcheze prestigiul prin rangul ambasadorilor acreditaţi. Nu toţi suveranii aveau dreptul să trimită ambasadori. Slujirea întereselor statului a fost proclamată ca obiectiv principal al politicii şi diplomaţiei. Apar totodată noi noţiuni politico-diplomatice ca: echilibru politic. Din secolul al-XVII-lea acest obicei a luat o largă raspândire. care a împrumutat multe trasături din orient. In secolele al-XV-lea şi al-XVI-lea.luni. oraşele Veneţia. Bodin în Franţa. Odată cu consolidarea relaţiilor diplomatice. În ceremonialul diplomatic se stabilesc reguli precise încă din secolul al-XVI-lea se fac deosebire între: trimişi. ci şi permanente pe perioade de luni. în special din Bizant. Epoca modernă (1453-1789) apar şi se dezvoltă forme de diplomaţie specifice statelor naţionale centralizate şi a monarhiilor absolute. Spre sfârşitul evului mediu existau nu numai solii cu misiuni temporare. ambasadorul fratelui lui Ferdinand (regele Romei) şi ambasadorul Veneţiei. Printre acestea. Se poate spune ca secolul al-XVI-lea a fost perioada constituirii organelor diplomatice care deserveau politica externă a statelor. şi chiar ani. Limba franceză devine limba oficială. Este de asemeni perioada în care reprezentanţele diplomatice permanente au luat o extindere globală. un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au avut oraşele italiene. Instituţia reprezentantelor diplomatice permanente capată bază tot mai trainică. Grotius în Olanda. Ceremonialul diplomatic devine mai riguros reglementat. În ulima parte a evului mediu. ca ducerea de tratative între guverne. la curtea lui Carol al -V-lea. Genova Florenţa şi Pisa au fost cele mai reprezentative. dar şi între Spania şi Anglia. ea luând locul limbii latine. Paralel cu reprezentanţele diplomatice permanente. trimise în cazuri deosebit de importante.cea a preponderentei spaniole (secolul al-XVI-lea).. înviolabilitatea acordurilor înternaţionale etc. în epoca modernă au continuat să fie folosite şi misiunile speciale. şi Hobbes în Anglia). Necesitatea reglementării relaţiilor lor externe (având în vedere rolul lor în comerţul înternaţional) a dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate. agent obişnuit sau ambasator. diplomaţia oraşelor italiene au înfluenţat foarte mult practica diplomatică a monarhiilor absolute ce se formau în Europa. unanim acceptată în relaţiile diplomatice între toate statele lumii. 10 . împăratul sfântului imperiu Roman existau doar: nunţiu papal. ambasadorul regelui Franţei . caracterizată prin rivalităţi între Spania şi Franţa. dreptul declarării razboiului şi încheierii păcii. au dezvoltat ideia de stat ca principiu suprem.

finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice. Mai există şi parlamentari interneţionali care pot acţiona fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare). Diplomaţia orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizaţii). 1. ştiinţific. America Latină.adică aceea desfăşurată de către parlamentari. O caracteristică esenţială a acestei perioade este proclamarea în relaţiile înternaţionale a principiului suveranităţii naţiunilor. Odată cu creierea unor înstituţii înternaţionale cum ar fi Liga Naţunilor a aparut o noua diplomaţie şi anume diplomaţia oganizaţiilor înternaţionale. diplomaţia mediului etc.cea a preponderenţei franceze. Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice. pot acţiona pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei.cea a rivalităţilor dintre Franţa şi Anglia care au durat aproape întreg secolul al-XVIIIlea. şi eliberarea naţională a popoarelor din Europa. Diplomaţia se desfăşoară nu numai în domenii diferite dar şi în dicerse forme. a carei punct culminant este pacea de la Westfalia 1648. militar etc. economic. cuprinde practic toate domeniile relaţiilor internaţionale: politic. cultural. În perioada contemporană (din 1789 şi până în prezent) diplomaţia se afirmă ca un puternic mijloc de reglementare şi promovare a relaţiilor înternaţionale. 11 . Ei pot participa la analizarea situaţiei de fapt dintr-o anumită ţară. Africa. În practica internaţională regăsim o diplomaţie parlamentară internă (ex. în scopul garantării securităţii lui şi apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor etc. ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaţionale. şi o diplonaţie parlamentară externă (diplomaţie orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizaţii).4. Diplomaţia economică câştigă o pondere crescândă în cadrul activităţilor diplomatice. diplomaţia resurselor. în care au predominat rivalităţile dintre Franţa şi Olanda. Asia etc. Această diplomaţie îmbracă diferite forme: diplomaţia dezvoltării. social. care a atins apogeul în secolul XX. în diversele ei forme. Totadată diplomaţia secolului XX este pentru marile puteri un înstrument de împărţire şi reîmpărţire a sferelor de înfluenţă. la acesta participând în prezent toate statele lumii. Ucest uriaş proces de transformări istorice a necesitat o diplomaţie esfervescentă. În domeniul politic s-a detaşat diplomaţia parlamentă. Ei pot acţiona în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Diplomaţie economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat dar şi ale agenţilor economic din ţara respectivă în strainătate.Formele actuale ale diplomaţiei Acţiunea diplomatică. ceea ce face posibilă casificarea diplomaţiei după mai multe criterii: După domeniul de activitate: Diplomaţia politică prin care se urmăreşte promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state). In secolul al-XIX-lea a luat amploare diplomaţia derulată prin congrese şi conferinte înternaţionale. . Plecând de la acest principiu o direcţie fundamentală a activităţii diplomatice de-a lungul secolelor XIX-XX fost unificarea naţională a statelor divizate în evul mediu. diplomaţia integrării mediului.

Diplomaţia culturală prin care se urmăreşte intărirea cooperării bi şi multilaterale în domeniul culturii. Diplomaţia ştiinţifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituţiilor de cercetare din diferite zone ale lumii. Diplomaţia militară ansamblul acţiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomaţia atomică) etc. Diplomaţia socială care urmăreşte stabilirea de relaţii, dialog şi negociere între entităţile vieţii internaţionale. După forma de reprezentare Diplomaţie guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă, Diplomaţie integrată atunci când unele organisme şi instituţii internaţionale, prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituţia respectivă, cât şi tările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene). Diplomaţia neguvernamentală se desfăşoare fără a angaja guvernele de anumiri reprezentanţi ai unor instituţii neguvernamentale (ex.ONU) Diplomaţia personală desfăşutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi acţiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomaţie este atribuită lui Stalin şi Roosevelt). După spaţiul de desfăşurare Diplomaţie bilaterală care se desfăşoară numai între două părţi (ţări). Diplomaţie multilaterală cea desfăşurată cu participarea unui numări mare de ţări, în special prin conferinţe, organisme organizaţii şi progreme internaţionale. La rândul ei acesta poate fi: o diploamţie triunghiulară (SUA, URSS şi China în anii 60), sau diplomaţie trilaterală care poate desemna acţiuni întreprinse de state din aceeaşi zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex triada România-Polonia-Ucraina). După timpul de desfăşurare Diplomaţie permanentă desfăşurată prin instituţii cu caracter permanent (ex. Prin misiuni diplomaţice, oficii consulare, organizaţii internaţionale etc) Diplomaţie ad-hoc care cuprinde activităţile diplomatice desfăşurate temporar, prin trimişi speciali delegaţi la conferinţele internaţionale, misiuni speciale etc. Din punct de vedere al transparenţei Diplomaţie deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conţinutul şi modalităţile de desfăşurare ale acţiunilor diplomatice. Diplomaţia secretă sau confidenţială în care negocierile şi acţiunile diplomatice sunt desfăşurate fără informarea opiniei publice

12

1.5.Rolul, esenţa si diplomaţia
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţa sporită în mediul continental şi mondial. Diplomaţia definită ca „ştiinţă şi artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor mai multe concepte elaborate de ştiinţele sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiilor internaţionale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale. Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe“, prin care „arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi“. Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredinţat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaţilor li s-a incredinţat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianţă, înţelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate. Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii militare şi relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Rolul avut de diplomaţie şi diplomaţii în aceste evoluţii a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistiţiilor şi pentru încetarea ostilităţilor; pentru încheierea păcii şi convenirea condiţiilor menţinerii şi consolidării unor relaţii paşnice, după semnarea tratatelor de pace. Complexitatea mandatului diplomatic şi dificultăţile - nu de puţine ori greu de depăşit - în finalizarea sa conferă diplomaţiei „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenţia cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referinţă Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968). Printre aspectele politice care au suscindat interesul faţă de această zonă se numără şi rolul jucat de diplomaţie în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte şi principii ferme ale politici interne şi externe constând în preluarea iniţiativelor şi angajarea totală în abordarea intereselor externe precum şi efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea faţă de prevederile legale internaţonale, nerecurgerea la forţa în reglementarea conflictelor,contribuţia exprimată pentru înlăturarea divergenţelor pe plan zonal şi internaţional. În baza acestor concepte s-a format treptat nuanţe specifice ale desfăşurării şi derulării actelor diplomatice, existenţa sa fiind ca o garanţie de natură socială de exprimare la nivel internaţional al formelor şi intereselor entitaţilor statale. Amatorismul şi improvizaţia în sistemul diplomatic implică riscuri imense şi pot avea consecinţe de o gravitate deosebita. Denumirea în funcţii diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existenţa în relaţiile internaţionale şi nici o bună instruire va fi pus în situaţia să semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecinţe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat şi se vor produce schimbări
13

în multe privinţe prin încheierea şi desfacerea alianţelor, prin întocmirea şi semnarea de noi acorduri şi tratate, prin noi înţelegeri şi noi forme de cooperare instituite, care nu de puţine ori au fost încalcate sau modificate. Prin respectarea fermă a regulilor şi principiilor stabilităţii diplomaţia şi actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă. Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomaţi ai Franţei şi ai lumii, a jucat un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (8141815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile şi a unor reguli ce caracteriză diplomaţia cu privire la autonomia, caracterul şi relaţiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă şi secretă. Diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi implicit al convergenţei intereselor reprezentate. Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaţilor şi protecţia acestora factor ce crează un mediu de desfăşurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezintă. Deplina protecţie şi inviolabilitatea diplomaţiilor serveşte încrederii reciproce şi bunei convieţuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ). Rolul diplomaţiei pe aria politică este o adaptare continuă la climatul şi dezvoltarea societaţii umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluţia relaţiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacţii se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

14

Alte subiecte de drept internaţional cum sunt organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele. Regulili privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la Viena. Ele au fost stabilite la Veneţia la Constantinopol şi la Roma. prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta şi intreţine dialogul politic permanent. pot stabili relaţii consulare. fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. care guvernează relaţiile dintre state. Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele dreptului internaţional. din 1648. Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. normele juritice.CAPITOLUL II Relatiile diplomatice 2. în Europa până în secolul al. dar s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri. sunt bine conturate pentru diferenţierea procedurii stabiliri relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice. În cadrul relaţiilor internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii. Totuşi practica statelor. adaptându-se la sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale.XV-lea. determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice. fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Ludovic al -XIV-lea a folosit. Aceste caractere ale diplomaţiei s-au menţinut.1. Părerea dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de trimiterea de misiuni diplomatice.Relaţiile şi misiunile diplomatice La începuturile sale. Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor diplomatice permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 – stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimţământul mutual al statelor. diplomaţia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) şi intinerant. Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente. pot încheia tratate. organizaţii economice sau militare. deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor. a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa. Pacea din Westfalia. 15 . Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au devenit practice generale. Astfel statele pot încheia alianţe politice. relaţiile internaţional diplomatice au o caracteristica aparte. când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor.

pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă generală. care au capcitatea de a de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale.Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor între ele “ şi deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relaţii juridice permanente în diverse domeni. . Astfel doctrina a facut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept internaţional. întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice internaţionale. Pe altă parte denumită teoria declarativă. care.Consimţământul mutual al statelor: Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relaţiilor internaţionale. în mod expres. Dar nu numai statul poate fi persoană internaţionala. În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale. Exemplu Statul Papal. care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. care susţin caracterul constitutiv. exercita funcţii de putere public şi controlează un teritoriu determinat. recunoscuţi internaţional. daca şi-au creat organe proprii. încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relaţiilor misiunilor permanente. pot deveni subiecte ale relaţiilor internaţionale. Motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul suveranităţii statelor. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stării relaţiilor între state. Exista teorii cu privire la consecinţele recunoaşterii internaţionale.al Convenţiei de la Viena – Nu se antrenează prin ea însăşi. un guvern. În această categorie intră insurgentii. că obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui stat. 8 Stan P.6 16 .Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc. al cunoaşterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritică. Convenţia de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii: Are o populaţie permanent. existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale8. Asa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care işi exercita funcţii politice în numele poporului pe care îl reprezintă şi care intreţine relaţii diplomatice cu mai multe state. Articolul 7 al convenţiei specifică cu referire la misiunile speciale. Pot avea drept de legistlaţie active şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru independenţă. Statul de drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor de a beneficia de toate drepturile. Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie. un teritoriu determinat. Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de drepturi restrâns şi obligaţii. . Ordinul de la Malta şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc.Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate juridică internaţională. prin care părţile convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaştere reciprocă. . Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. considera. Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 . Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale.

legaţiile.Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral. Statele pot intreţine relaţii diplomatice şi cu organizatiile internaţionale. sediul. Relaţiile diplomatice pot fi definite ca fiind “o calitate specială de raporturi între state de o calitate superioară şi de o importanţă deosebită. Lipsa de relaţii diplomatice poate fi interpretată ca incapacitatea a unui stat de a-şi îndeplini obligaţiile de subiect de drept internaţional. cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Pe de altă parte. ca subiect de drept internaţional. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state: ambasadele.U. 17 . Instituţiile care asigură permanenta relaţiilor dintre state. după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O. Existenţa relaţiilor diplomatice dintre ţări este reprezentativă în a exprima calitatea raporturilor dintre acestea. nuntiaturile. deschisă pentru semnare la 16. 2. rangul. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale. caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente. sa nu se dorească dezvoltarea relaţiilor cu acesta.. exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut. Tipul. funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de resedinţă. Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor internaţionale. organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor respective.E. Aceste relaţii interstatale au o notă distinctă dată de subiecţi. Reprezentantele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale sunt numite misiuni permanente. iar regimul acestora este stabilit de Convenţia relativă a relaţiilor statelor cu organizaţiile Internaţionale din 1975. dar datorită poziţiei guvernului acestuia. înaltele comisariate şi înalti reprezentanţi. caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare. 1969 la New York. Relaţiile diplomatice presupun: recunoaşterea reciprocă a statelor care au stabilit astfel de relaţii. sunt misiunile diplomatice permanente. 2. La rândul lor. care are misiuni la Washington şi Tokyo.12. obiectul şi finalitatea pe care acestea o au”. daca acestea sunt organizaţii interguvernamentale. fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc. Cu cât un stat are relaţii diplomatice cu mai multe state. Este cazul U. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii şi stabilirea sau încetarea relaţiilor diplomatice.Forme de reprezentare externă a statelor Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către state ca subiecte drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanentă relaţiilor diplomatice.N.3.Relaţiile diplomatice in viaţa internaţională Relaţiile diplomatice constituie cadrul optim de desfăşurare a raporturilor de cooperare dintre ţări independente şi suverane. ea nu poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. internuntiaturile apostolice. ca subiecte derivate de drept internaţional. cu atât se bucură de o recunoştere internaţională mai largă. Acestea au regimul stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961.2.

N. sau din însărcinarea acestuia. de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate. Consiliul de Securitate a încredinţat. în anul 1954.U. specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. cum ar fi. câteva reguli comune se pot reţine: Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sä aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţä între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.U..N. la sesiunile Adunării Generale a O. acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplomaţilor americani. a încredinţat misiunea Secretarului General al O. dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O. Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor. Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958).U.N. Misiunile acestea. sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia. de asemenea. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. Misiunile speciale ale statelor. pe care contractanţii o recunosc.de a rezolva o sarcinä specială. dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously Affected Countries).. cele mai cunoscute misiuni sunt câteva: 9 Stan P. contribuţiíle statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt inegale. cum ar spune Adolfo Maresca. aşa cum au fost convenite de statul trimiţător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a O. ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic. De regulă. sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat. se numesc delegaţii. în Timorul de Est (1976). întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recenta. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii. Adunarea Generala a O.12 18 . iar cutuma este în curs de formare. misiunea Secretarului General al O.N. organizate într-un stat terţ. Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice.U. la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale. deşi au ca scop de a rezolva un interes comun. Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz.U. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp. cel puţin economică. de exemplu. reţinuţi ostatici în anul 1980.N.N. Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei preventive. fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.U. din Republica Dominicană (1965). în Guineea Ecuatorială (1969). Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept international .U.N.deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale . trebuie să aibă consimţământul statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. Astfel. La randul sau. Teoretic. întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură. în conflictul indo-pakistanez (1966). cultural sau chiar militar.Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar. Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia el se bucură de un regim special evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de stat. în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967). ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor internaţionale regimului reciprocităţii9.

În baza unui acord cadru. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul rezident. la Lorné (Togo). Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări. care poate fi şi în alte domenii. prin Convenţia denuniită Lomé III. Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre. Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă. Rind plasaţi sub o dublă autoritate. s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentatä în fiecare ţară a ACP sau regional. 19 . mai multe convenţii cu 46 ţäri in curs de dezvoltare din Africa.N.Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä (US-AID). sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar International. asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională. Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie. În România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD. pe 14 aprilie 1990.Misiunile franceze de cooperare. la ajutor economic şi ąsistenţă tehnicä.A. s-a creat Fondul PHARE de asistenţă. cum o să examinăm mai departe. Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975.E. Când relaţiile diplomatice iau amploare. cu România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei reprezentanţe permanente la Bruxelles. în sensul că este determinată de însăşi competenţa limitată a organizaţiei Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965). U.4. conduse de un reprezentant rezident. iar delegaţii perrnanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea administrativă a U.. Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S. a deschis o delegaţie permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993. în principal. felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare. care a încheiat. Dezvoltarea relaţiilor diplomatice Relaţiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar începutul. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul şi legätura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze programul de asistenţă. parte la Convenţie. 2.E. nerambursabil. PNUD poate trimite misiuni permanente. în baza căruia procesul se dezvoltă în continuare. prin delegaţi acceptaţi de statele respective. care face parte din agenţiile specializate ale O.U. renuvelate de mai multe or În anul 1984.. În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. . decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. denumit Standard Basic Agreement with Governments. şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). De asemenea cele două ţări îşi pot acorda reciproc mai multe imunităţi şi privilegii decât cele stipulate prin Convenţia de la Viena. spre deosebire de asistenţa acordată de state. care este Comisia Europeană şi să supravegheze utilizarea fondurilor.Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă. care.U. Concomitent sau ulterior stabilirii relaţiilor diplomatice statele pot începe să-şi deschidă misiuni diplomatice. de regulă. cele două state pot veni în înfinţarea de birouri şi în alte localităţi. . Banca Europeană pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi. în fiecare ţară din ACP. deschis şi pentru România în anul 1991. prima dată de fosta Piaţa Comună (CEE). care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv şi Program.. Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice este un acord cadru.

Spre deosebire de stabilirea relaţiilor diplomatice . se amplifică negocierile. de asemenea consecinţe ale acestui act. un act unilateral unilateral cu efecte bilaterale.Cea mai profundă dezvoltare a relaţiilor diplomatice se realizează prin înmulţirea şi lărgirea funcţiilor diplomaţiei. când avem situaţia de rupere a relaţiilor diplomatice. practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoaşterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente.încetarea definitivă. Ruperea relaţiilor diplomatice este. Suspendarea relaţiilor diplomatice este o procedură provizorie având la bază o lipsă a motivaţiei politice de a întreţine un dialog. Carta ONU la articolul 41. 63. care este rezultatul a două voinţe politice puse de acord. Se extind acţiunile de reprezentare. Ruperea relaţiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate. dar se realizează prin intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele commune. Se dezvoltă relaţiile diplomatice în cadrul OSCE şi se extinde diplomaţia prin organisme de cooperare regională. ea nu se realizează prin acord între state. pentru raţiuni de securitate. Procedura ruperii relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină . dat de dreptul internaţional prin recunoaşterea dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru. . este norma juritică care prevede însă o sancţiune. De aceea. Se consideră în perioada dintre apariţia noilor forme de regimuri politice sau guvernare şi până la recunoaşterea acestora o suspendare formală (temporară) a relaţiilor diplomatice. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961. ONU şi instituţiile specializate capătă noi membri. interesele cetăţenilor şi ale statului se protejează tot mai bine. prin afirmarea independenţei şi suveranităţii popoarelor. 20 . Acest interes poate să dispară unilateral în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoaştere. Dreptul internaţional nu stabileşte nici condiţiile şi nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. 2. în art. Încetarea relatiilor diplomatice Odată începute relaţiile diplomatice au o existenţă continuă în perspectiva procesului de dezvoltare. Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi : . Relaţiile diplomatice se stabilesc între state. încetarea relaţiilor diplomatice este rezultatul voinţei politice unilaterale. care prevede numai coconsecinţele care urmează în cazul ruperi relaţiilor diplomatice definitive sau temporare.5. pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relaţiilor diplomatice cu un stat. de regulă. guvernele se informează reciproc mai mult. Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileşte. în sensul că dacă un subiect al relaţiilor internaţionale decide ruperea relaţiilor. se adânceşte colaborarea.încetarea temporară / suspendarea. La fel de importantă este şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice prin intermediul organismelor şi organizaţiilor internaţionale. În practică însă relaţiile diplomatice pot şi să inceteze. Relaţiile diplomatice cunosc de asemeni o largă dezvoltare şi prin inmulţirea subiecţilor de drept internaţional. cooperarea pe plan internaţional se întăreşte. dar nu este exclusă nici varianta bilaterala în care statele convin bilateral ruperea relaţiilor. În acest caz ambasadori deja numiţi anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare şi să primească agrementul de la noul guvern. ambele state trebuie să-şi retragă misiunile diplomatice. institutia este doar menţionată în art.

deşi starea de război continuă. Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de război.“Războilul este în afara legii“ considera Philipe Charer şi se considera că acestea intrerup relaţiile diplomatice. Voinţa de rupere a relaţiilor diplomatice nu este considerată suficient experimentată dacă sunt declanşate ostiliăţi militare. dacă întreţin raporturi diplomatice. Armistiţiu poate fi considerat o restabilire a relaţiilor diplomatice. Istoria ne arată prin ruperea relaţiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca această declaraţie de război nu este necesară. fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile şi care în unele situaţii poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume. Războiul nu are influenţe nici asupra relaţiilor diplomatice în cazul în care părţile negociază un armistitiu. căci statele trebuie să fie intotdeauna paşnice. Însă în practică statele au o atitudine mai flexibilă. fără ca ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. Razboiul fără declaraţie nu duce automat la ruperea relaţiilor diplomatice menţinând relaţiile. 21 . Declaraţia de război este dimpotrivă socotit ca un mod de exprimare a voinţei unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice.

php?unde=doc&id=26644&idlnk=1&cat=3 22 .CAPITOLUL III Diplomatia economică 3.mae. organizarea de intâlniri cu reprezentanţi ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar. precum şi a unui plan de acţiune în scopul promovării intereselor economice ale României şi distribuirea de informaţii cu caracter economic pentru mediul de afaceri”10.Rolul diplomaţiei economice in economia externă Diplomaţia economică reprezintă funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei tări. Grupul Băncii Mondiale. în vederea realizării demersurilor legate de promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate. specific între principalele acţiuni: perfectarea sistemului informaţional economic între Direcţia Diplomaţie Economică şi mediul de afaceri. cooperarea cu organizaţii economice internaţionale. O altă linie de acţiune a Direcţiei de Diplomaţie Economică este reprezentată de cooperarea cu organizaţii economice internaţionale. consolidarea relaţiei interministeriale în vederea sprijinirii componenţei de reprezentare economică externă. Despre cooperarea interinstituţională pe linie economică. vreau să specific urmatoarele acţiuni: “lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românesti în străinătate. În cadrul acesteia. activitatea personalului cu atribuţii economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al consilierului economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate. promovarea intereselor românesti pe lângă organizaţii economice internaţionale ( FMI. Diplomaţia economică presupune sprijinirea reprezentanţilor economici externi. organizarea de seminarii. elaborarea unei strategii. conferinţe şi alte reuniuni. are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale tuturor întreprinzatorilor români şi în aceaşi măsură a statului român. care este interfaţa între reprezentăntele diplomatice ale României în străinătate. Banca Europeană pentru Reconstruc ie şi Dezvoltare). cooperarea interinstituţională pe linie economică şi oferirea unor expertize economice în cadrul MAE. mediul de afaceri şi alte instituţii cu atribuţii pe plan economic. Astfel. monitorizarea rapoartelor elaborate de diferite organizaţii economice internaţionale. Menţionez în această direcţie: coordonarea ansamblului activităţilor desfăşurate de România pe lângă Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. a calificativelor de ţară şi o latură activă cu rezultate eficiente a prezenţei reprezentanţilor României pe lângă organizaţiile cu caracter economic.1.ro/index. facilitarea dialoguilui între oamenii de afaceri români şi misiunile diplomatice străine la Bucureşti. Prin promovarea intereselor economice românesti. Diplomaţia economică reprezintă cadrul eficient de cooperare institutională. Aceasta. precum şi participarea în cadrul comisiilor şi grupurilor de lucru interministeriale pe probleme economice. pentru a face faţă mediului de afaceri şi competitivităţii la nivel internaţional. principalele obiective: promovarea intereselor economice româneşti în străinătate. sau Birouri Comerciale 10 Preluare de pe : http://www. În cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcţioneaza Direcţia de Diplomaţie Economică. medierea informaţiilor şi a contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români.

România figura începând cu 1998 doar cu SNP Petrom.neogen. conform careia nivelul unei ţări şi al economiei acesteia se măsoara pe plan internaţional şi prin talia companiilor multinaţionale cu capital autohton care işi desfăşoara activitatea în alte ţări. împreună cu celelalte prerogative ale acestuia. Un aspect important a fost total neglijat.regii care au fost însă biruiţi într-un război solemn. dacă România doreşte să devină importantă pe plan internaţional. caracterizată prin creşterea ponderii exportului şi importului în produsul intern brut. Vechiul concept după care agenţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai suveranului a fost în mare măsură depăşit astăzi.2003. O ţară se poate integra în circuitele economice prin doi paşi: statul respectiv se poate implica mai mult pe piaţa mondială şi prin lupta pentru caştigarea unor segmente mai consistente de piaţă pentru produsele în exces. deschiderea unei economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital financiar. a fluxurilor bilaterale cu restul lumii de bunuri şi servicii. Un exemplu important este acela ca în top 25 al companiilor multinaţionale din Europa Centrala şi de Sud-Est. prin mijloace sau căi oficiale. privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Comerţului şi privesc activităţile specifice de diplomaţie economică. care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV. investiţii şi de integrare economică europeană. Prin acest exemplu sustin ipoteza enuntata mai sus. Pot preciza că. De altfel. cooperare economică. Abordez ca aspect important al diplomaţiei economice problema extinderii companiilor româneşti în regiune şi menţionez că o ţară nu este competitivă atâta timp cât nu este caracterizată de o economie deschisă. de capital fix. 3.2. şi dreptul de a trimite soli". putem cunoaşte performanţa unei ţări şi rezultatele obţinute în anumite domenii. adică să se facă reprezentaţi. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituţii cu personalitate juridică internaţională.07.. diplomaţia indeplineşte o multitudine de funcţiuni. ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii autohtone să fie prezente cu filiale şi în alte ţări.ro/desprenoi/?1=1&desprenoi_p=press&wtd=detail&idpr=645 23 . De asemenea. bazată pe resurse interne fără apelarea la oportunităţile oferite de restul lumii. politicile guvernamentale ale Romaniei s-au axat doar pe cresterea atractivitatii prin crearea conditiilor de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi pe promovarea exporturilor. Pierderea suveranităţii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranităţii pot trimite soli. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecţioniste. care ar putea fi sintetizate după cum urmează: Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranităţii.proprii în tări sau centre comerciale care prezintă interes pentru Romania. şi li s-a răpit domnia. acesta presupunând crearea condiţiilor pentru dezvoltarea investiţiilor româneşti în străinătate. iar marile nereusite au avut la baza dezvoltarea de sine.738/03. odată cu promovarea schimburilor informaţionale cu alte ţări”11. În concluzie. pe aspectele comerţului exterior. Doar pe plan internaţional. cât şi de 11 Preluare de pe: http://www. în ultimii ani . şi ca . au pierdut. o liberalizare a întregii economii pentru a permite concurenţa internă şi internaţională. atât de practica relaţiilor intenaţionale contemporane. Specific faptul că atribuţiile şi competentele personalului MEC din reţeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr.Funcţiile diplomaţiei economice În accepţiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state.

ea trebuie exercitată în termeni generali. respectarea unor reguli de ceremonial. la articolul 3. alte funcţii notariale. De aceea. a demnităţii şi onoarei statului acreditant în statul acreditar. Dat fiind ca reprezentarea înseamna în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare. Reprezentarea impune.evoluţia ştiinţei politice. agenţii diplomatici nu mai sunt identificaţi cu persoana fizică a guvernanţilor. norme de curtoazie şi politeţe. Astăzi. 24 . ei reprezintă statele care i-au acreditat.a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. cu simţ de responsabilitate şi dăruire totală îndeplinirii instrucţiunilor primite. Protecţia cetăţenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradiţional considerată ca fiind o funcţie a consulilor. folosind instrumentele şi specificul activităţii diplomatice. inclusiv atitudinea faţă de problemele internaţionale. căsătorii şi decese. de asemenea. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stabileşte în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini şi funcţii consulare. care. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice plasează pe primul loc între funcţiile unei misiuni diplomatice pe aceea de . să realizeze şi să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă. prevede funcţia misiunii diplomatice de . aceasta este încredinţată în primul rând şefului de misiune. În ceea ce priveşte protecţia pe care diplomaţia este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar.ministerul de externe. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice. înregistrări de naşteri. deşi şi alţi agenţi diplomatici pot îndeplini funcţii de reprezentare. Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor săi Şi această funcţie este expres definită în Convenţia de la Viena din 1961. Diplomaţia are funcţia de a servi aceste scopuri. ca şi respectarea egalităţii în drepturi dintre state. Diplomaţia nu elaborează politica externă. O consecinţă a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat . atunci când statele întră în legături reciproce. ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici. care includ eliberarea de paşapoarte. asigurarea menţinerii acestor legături. metode şi mijioace. alinatul a). El este chemat ca. în limitele admise de Dreptul Internaţional". Acest lucru este firesc deoarece. această distincţie rigidă se estompeaza din ce în ce mai mult.a reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3. • urmărirea îndeplinirii întocmai. misiunile diplomatice . de colaborare. presupune în primul rând existenţa unor reprezentanţi ai lor care trebuie să intre în interacţiune. menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanţii statelor..nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. urmărindu-se în principal aspecte privind: • păstrarea bunului renume. dezvoltarea unor relaţii normale. în limitele permise de legislaţia şi practica statului acreditar. a înţelegerilor încheiate între statul acreditant şi cel acreditar. este evident că diplomaţia reclama oameni bine pregătiţi. cu buna credinţă. aliniatul b. prin întreaga sa activitate. Ca principala funcţie a misiunii. Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor şi metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relaţiile cu alte state..

daune care nu au primit reparaţiile cuvenite s. Uneori. De asemenea. din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat. şi care prin tonul lor violent. comerciale. cum ar fi violarea drepturilor lor. Acest regim de tratament este acceptat astăzi. stiinţifice. sau Pactul de la Bogota. între care şi acela de a pretinde protecţia persoanei.În această categorie de îndatoriri intră. dând posibilitatea statului de origine să acţioneze pentru restabilirea legalităţii. protecţia diplomatică porneşte de la temeiul că cetăţenia este legătura care uneşte o persoană cu un stat anume. a fost consacrat într-una din şentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie. În general. cu excepţia drepturilor politice. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecţiei pot fi oficiale sau oficioase. privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne. negarea accesului în justiţie. Indiferent de motiv. Principalele condiţii ca această protecţie să se poată executa sunt: • actul impotriva căruia cetăţeanul solicita protecţie să aibă un caracter internaţional ilicit. pentru a deosebi un act tendenţios de actele de libera expresie a persoanelor. însă. Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. • cetăţeanul să nu aibă şi cetăţenia statului acreditar. efectuarea de demersuri şi proteste. Desigur. sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialităţi. în condiţiile libertăţii presei şi a separării puterilor în statele democratice. ceea ce a determinat consacrarea regulii.a. turistice. dacă este cazul. agresiv sau tendenţios pot aduce prejudicii statului acreditant şi relaţiilor sale cu statul acreditar. Daca pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluţionare satisfăcătoare. evocate mai sus. practic. din 30 aprilie 1948. spaţiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar. care se cere soluţionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnică a diferendelor dintre state. care ar ameninţa sau viola dreptul acelui cetăţean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-şi valorifica singur drepturile. la scara universală. ţările latinoamericane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea paşnică a diferendelor. înceteaza de a ţine de jurisdicţia internă a statului vizitat şi intră în domeniul Dreptului Internaţional. ieşind de sub jurisdicţia sa naţională. ne aflăm în prezenţa unui diferend internaţional între statul acreditar şi cel acreditant. Principiul. atunci când se produc violări ale frontierei. industriale. aceasta se datoreşte desfăşurarii unor activităţi economice. emisiuni de radio sau televiziune. beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaşte propriilor cetăţeni. spre exemplu. Protecţia diplomatică este acţiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetăţean al său şi o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat. juridice şi administrative. • cetăţeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilităţile oferite de legislaţia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge. pronunţarea de discursuri de către oficialităţi ori publicarea de cărţi. un cetăţean se supune jurisdicţiei acestui stat. de origine cutumiara. legături familiale etc. adică neoficiale. Declaraţia Adunării Generale a ONU din 25 . eventualele discriminări în prejudiciul străinilor. aici intervine puterea de discernământ a şefului misiunii diplomatice sau a agenţilor diplomatici. protecţia diplomatică a drepturilor cetăţenilor a dat naştere la complicaţii internaţionale. De aceea. Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internaţional. atunci când aceasta se află în afara teritoriului tării sale. În ceea ce priveşte persoanele şi bunurile lor. ceea ce generează obligaţii şi drepturi reciproce. pe care legislaţia statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziţia persoanelor fizice.

negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomaţia. datorită perfecţionării legislaţiei şi avansului pe care statul de drept îl cunoaşte în tot mai multe ţări ale lumii. un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relaţiile internaţionale. oameni cu două feţe s. data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere. este faza în care . în raport cu cel enunţat de Machiavelli. astfel încât părţile să ajungă să-şi cunoască reciproc poziţiile. între care: • stăpânirea temeinica a subiectului negocierii. Unul din marii jurişti români care s-au ocupat de teoria şi metodologia negocierilor.a. Ori. cu scopul de a se obţine rezultate durabile. în această fază între reprezentanţii părţilor au loc întâlniri.. schimburi de păreri. Desigur. recurgerea la protecţia diplomatică a co-naţionalilor devine din ce în ce mai puţin frecventă. pentru a putea distinge între pretexte şi dificultăţi reale ale acestuia. în aşa măsură încât. Negocierea este poate una din cele mai importante funcţii ale diplomaţiei. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator.a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3. distinge trei faze: • prima fază a pre-negocierilor. aliniatui c). De aici şi faima proastă a diploma ilor. partea lezată să repună în discuţie rezultatele negocierii. • cunoaşterea intenţiilor profunde ale partenerului de negociere. Este o certa evoluţie în conceptul de negociere. Convenţia de la Viena o prevede pe aceea de . de acomodare şi salvgardare a intereselor ambelor părţi.bun diplomat". ca experţi în arta inducerii în eroare. ca şi a părţilor care ntra în negociere.. discuţii. Negocierea Printre funcţiile misiunii diplomatice.o fază extrem de importantă în special în situaţiile de tensiune n care părţile au suspendat orice raporturi între ele. Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacţie. care a fost precis stabilit. Cu toate acestea. Dintre toate procedeele. fără a ţine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. • faza a doua a negocierilor propriu-zise . • faza a treia a post-negocierilor .. nu pot fi decşt precare. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziţie momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi.în care părţile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii.în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul sau înţelegerea intervenită între părţi în problema negociată. un . un negociator trebuie să întrunească un număr de condiţii esenţiale pentru a încheia cu succes o negociere. prin studierea amanunţită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate. care mai are şi astăzi reverberatii. nu există o formulă pentru succesul negocierii.o acţiune politică se transformă într-un act de drept internaţional. inclusiv a istoricului fiecărei probleme. ca şi informarea cât mai completă asupra personalităţii celui 26 . pe cale paşnică şi pe calea compromisurilor de o parte şi de alta.1982 privind reglementarea pe cale paşnică a diferendelor cuprinde şi ea clauza epuizării căilor de recurs interne. în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general. ea este eminamente personală şi subiectivă. În condiţiile de astăzi. în ascunderea adevărului în fraze mesteşugite. care începe prin stabilirea contactului între părţi . În esenţă. nesocotindu-i interese fundamentale.. pentru a impune acceptarea de către cealalta parte a unei anumite rezolvări. negocierea este confruntarea dintre voinţele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun. adesea. pentru care obiectul negocierii era obţinerea pe toate căile a avantajului maxim.bun negociator" este sinonim cu un .

. Pentru o 27 . pentru a veni în întâmpinarea aspiraţiilor legitime ale celeilalte părţi. activitatea începe să semene cu spionajul. pentru schimburi de informaţii. În statele democratice. precum şi cu obiectivele şi metodele sale de politică externa si. atunci când sunt în joc interese majore. o confruntare de idei sau un schimb de păreri. sunt fireşti contactele agenţilor diplomatici şi cu reprezentanţii formaţiunilor politice de opoziţie. • întâlniri cu colegii din corpul diplomatic. • asigurarea serviciilor unor consilieri şi experţi pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere. Rezultatele negocierii se consemnează. Dacă nu au asemenea împuterniciri. este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică. Ar mai trebui facuă distincţia între negocieri şi discuţii. adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne. relaţiile cu statul acreditant. apărarea lor cu fermitate. şi capacitatea de a discerne poziţiile susceptibile de compromis şi concesii. negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului. de regula. în consecinţă. îndeosebi pentru date sensibile. în bine sau în rău. Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanţiate între statul acreditant şi cel acreditar. Observarea şi informarea Această funcţie a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenţia de la Viena din 1961 în următorii termeni: . astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale.a. să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar.temperament. Dacă procedeele folosite pentru obţinerea de informaţii sunt anormale. • vizite speciale în scopuri de informare. televiziune. chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autorităţile statului acreditant. centrale şi locale. şi. reviste. fie pot venii oricând la guvenare. care nu urmăresc neaparat realizarea unui acord. asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii. O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcţiei de observare şi informare este aceea de a raporta informaţiile obţinute cu maximă obiectivitate. sursele de informare ale agen ilor diplomatici sunt în principal: • convorbiri cu oficialităţile statului acreditar. in general. socială şi economică locală. la încheierea negocierii. • urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care participă oficialităţi ale statului acreditar. ziare. sunt interesate în relaţiile internaţionale ale statului acreditar. Negocierile presupun un acord prealabil între părţi de a căuta împreună soluţia unei probleme date. într-un document. • prezentarea cu claritate a poziţiilor propriului guvern. radio. În lumina celor de mai sus. dat fiind ca acestea fie că au fost. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare. orizont cultural.cu care se poartă negocierea . sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenţa.a se informa prin toate mijioacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3. la Ministerul de Externe. în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări. cum ar fi cele cu caracter militar. aliniatuild).. • asigurarea unei documentări corespunzătoare. reacţii previzibile. • ştirile şi comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar – agen ii de presa. argumente la care este sensibil s. Discuţiile diplomatice sunt doar un contact verbal. el poate fi semnat pe loc.

misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală şi ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaţionale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenţii lor secreţi, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenţii prinşi este doar acela de a fi expulzaţi din statul acreditar. Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcţiilor diplomatice este culegerea clandestină de informaţii, inclusiv obţinerea de informaţii de la agenţi plătiţi. Protejarea relaţiilor dintre state Având ca obiectiv statornicirea unor relaţii prieteneşti între state, diplomaţia are, de asemenea, funcţia de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar şi de a înlătura dificultăţile şi obstacolele care survin în relaţiile dintre două sau mai multe state. Această funcţie se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice şi avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenţilor diplomatici, care trebuie să colaboreze şi să caute soluţii chiar şi atunci când statele lor se află pe poziţii diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decât atât, diplomaţia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state şi caut nd soluţii care să aplaneze divergenţele şi neânţelegerile încă din faza lor incipientă. Diplomaţia preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Ea îşi propune ca, prin măsuri practice de bune oficii şi mediere, că şi prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluţii care ar putea putea genera în confruntări militare.

3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice
Primirea sefilor de misiune Misiunea diplomatică este rugată să comunice Ministerului Afacerilor Externe, în timp util, data sosirii, mijlocul de transport si punctul de intrare în România a noului sef de misiune pentru a fi întâmpinat conform uzantelor diplomatice. La sosirea la post, sefii de misiune sunt salutati în Bucuresti, la gara sau aeroport, în numele ministrului afacerilor externe, de directorul Protocolului sau de adjunctul acestuia. Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sambătă sau duminică, sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau inainte de orele 08.00, acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol. Vizitele protocolare ale sefilor de misiune la sosirea la post După sosirea sa la Bucuresti, seful de misiune face o vizită directorului Protocolului Ministerului Afacerilor Externe, care îl informează asupra uzantelor locale privind ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare si asupra regulilor de protocol care trebuie respectate de sefii misiunilor diplomatice în România. Cu ocazia acestei vizite, seful de misiune solicita o audientă, în legătura cu prezentarea copiilor scrisorilor de acreditare, la ministrul afacerilor externe sau, în lipsa acestuia, la un secretar de stat. Ulterior, directorul Protocolului informează pe seful de misiune despre ziua si ora când va fi
28

primit de ministrul afacerilor externe sau de secretarul de stat în vederea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare. Însărcinatul cu afaceri titular înmânează directorului Protocolului copia scrisorii de cabinet prin care este numit în aceasta functie si a celei de rechemare a predecesorului, în cazul că acesta nu a depus-o la plecare. În ziua si ora fixate pentru audientă la ministrul afacerilor externe sau la secretarul de stat, seful de misiune este asteptat si prezentat ministrului de directorul Protocolului. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat are o convorbire cu seful de misiune. Șeful de misiune înmânează ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat copiile scrisorilor de acreditare si ale scrisorilor de rechemare a predecesorului său, în cazul în care acesta nu le-a depus la plecare. Directorul Protocolului informează pe seful de misiune de data si ora fixate pentru audienta la presedintele României în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. Șeful de misiune comunică în prealabil directorului Protocolului numele colaboratorilor săi cu grad diplomatic care urmează să-l însotească la ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare; numărul acestora poate fi de 1-3 persoane. Numirea unui însărcinat cu afaceri a.î., va fi comunicată ministrului afacerilor externe al tării acreditare printr-o scrisoare sau telegramă, de către ministrul afacerilor externe al tării acreditante. Ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare În ziua fixată pentru depunerea scrisorilor de acreditare, directorul Direcţiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador de la resedinta/ ambasada la Palatul Cotroceni. Deplasarea ambasadorului la Palatul Cotroceni se va face cu un autoturism pus la dispoziţie de Protocolul Presedinţiei. Colaboratorii care îl însotesc (1-3) se deplasează cu masini ale ambasadei. La intrarea în curtea Palatului Cotroceni, ambasadorul coboară din masina si este salutat de seful Protocolului Presedinţiei, care îl invita să treacă în revista garda militara de onoare. Această ceremonie se desfăsoară în acordurile Marsului de întâmpinare. Ambasadorul se opreste în dreptul drapelului României si salută printr-o usoară înclinare a capului, după care continua trecerea în revista a gărzii. După trecerea în revista a gărzii militare de onoare, ambasadorul este invitat în masină, unde îl asteaptă directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe. Odată ajunsi la Palat, ambasadorul si colaboratorii săi sunt condusi într-un salon de asteptare în care sunt arborate steagurile respectivei tări si al României. Ambasadorul, însotit de directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe, urmati de colaboratorii ambasadorului, intră în Sala Unirii si se opresc la 4-5 pasi in fata prşedintelui României. Sunt prezenti ministrul afacerilor externe sau un secretar de stat si un consilier prezidential sau de stat.Directorul Protocolului din Ministerul Afacerilor Externe se adresează presedintelui României cu formula "Domnule presedinte, am onoarea să vă prezint pe Excelenta Sa, domnul ….., ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al ….. în România". Ambasadorul îl saluta pe presedintele României printr-o usoară înclinare a capului si se adresează cu urmatoarele cuvinte: "Domnule presedinte, permiteti-mi să vă înmânez scrisorile prin care presedintele ….., Domnul ….. mă acreditează în calitate de ambasador extraordinar si plenipotentiar al ….. în România, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului meu". Ambasadorul se apropie de presedinte pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului său, dacă este cazul. Înmânarea se face cu ambele mâini de la o distanta de circa un metru. După primirea scrisorilor, presedintele îi strânge mâna ambasadorului. Presedintele prezintă ambasadorului persoanele oficiale romane care asista la ceremonie. La rândul său, ambasadorul prezintă presedintelui pe colaboratorii săi.
29

Presedintele îl invită pe ambasador pentru o fotografie oficiala lângă steagul României. Presedintele are apoi o intrevedere, într-un salon contiguu – Biblioteca – cu noul ambasador. La intrevedere asista ministrul afacerilor externe/secretarul de stat, consilierul prezidential/de stat, seful Protocolului Presedintiei si colaboratorii ambasadorului. Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe se retrage într-un salon alăturat în asteptarea încheierii ceremoniei care dureazs circa 15 minute. După terminarea convorbirii, marcata de oferirea unei cupe de sampanie, presedintele îsi ia ramas bun de la ambasador. Ambasadorul si colaboratorii săi ies din palat si se indreapta spre masini. De aceasta dată, autoturismul oficial în care se află ambasadorul are arborat fanionul national al tării respective (pe aripa din fata dreapta). Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador până la resedinta/cancelaria acestuia, unde se poate oferi o cupă de sampanie/cocktail restrans. Ţinuta la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare este costum de culoare închisă, uniforma diplomatica sau costum national. Ordinea de precădere a sefilor de misiune Ordinea de precădere a sefilor de misiuni diplomatice va fi determinată, pentru ambasadori, de ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare presedintelui României, iar pentru însărcinatii cu afaceri a.i. de data notificării la MAE a asumării conducerii misiunii diplomatice; Ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare de către ambasadori sunt stabilite în functie de ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare la ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat; Ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare se stabilesc în functie de ziua si ora sosirii la Bucuresti; Dacă în aceeasi zi si la aceeasi oră sosesc doi sau mai multi ambasadori - în acelasi avion sau navă maritimă - ordinea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare va fi stabilită pe criterii alfabetice (denumirea tării) sau prin tragere la sorti. Absenta sefului de misiune În caz de plecare temporară din România, seful misiunii trimite o Notă Verbală Ministerului Afacerilor Externe - Directia Protocol - indicând numele colaboratorului care îl înlocuieste pe timpul absentei sale, în calitate de insărcinat cu afaceri . De asemenea, seful misiunii notifica în scris Ministerului Afacerilor Externe - Directia Protocol întoarcerea si reluarea functiilor sale; În caz de plecare definitivă sau temporară din Romania a unui însărcinat cu afaceri, notificarea înlocuirii acestuia cu un alt însărcinat cu afaceri se face printr-o scrisoare sau telegramă adresată ministrului afacerilor externe al României de către ministrul afacerilor externe al ţării respective. Plecarea definitivă din Romania a sefilor de misiune La plecarea definitivă din Romania, scrisorile de rechemare pot fi depuse la Presedintele României fie personal de către sefii de misiune, fie de succesorii acestora, odată cu depunerea scrisorilor lor de acreditare; Scrisorile de rechemare ale însărcinatilor cu afaceri titulari se depun ministrului afacerilor externe, fie de ei personal, fie de succesori, odată cu scrisorile lor de cabinet.
30

la sosirea la post. Plecarea definitivă a sefului de misiune se notifica de către respectiva misiune prin Nota Verbală în care se mentionează data plecării definitive.Directia Protocol. Prezentarea colaboratorilor sefului de misiune Seful de misiune prezinta pe primul sau colaborator. într-o scurtă întrevedere. cu cea mai mare vechime la post. respectiv. un membru al conducerii Ministerului Afacerilor Externe (ministrul de externe sau un secretar de stat) oferă un dejun/dineu în onoarea respectivului sef de misiune. este costum de culoare închisă. Cu aceasta ocazie are loc o scurtă convorbire. reprezentantul Vaticanului . La plecarea definitivă a unui ambasador/sef de misiune. la Ministerul Industriei si Comertului.00. directorului adjunct al Protocolului din MAE sau altor colaboratori ai acestei Directii. decan al Corpului Diplomatic devine ambasadorul aflat imediat după 31 . Imediat după aceasta întrevedere. directorul Protocolului îl conduce la cabinetul ministrului/secretarului de stat. Ceilalti membri ai misiunii. Însărcinatul cu afaceri titular înmânează ministrului afacerilor externe/secretarului de stat scrisoarea de cabinet pentru numirea sa si pe aceea de rechemare a predecesorului său. decan al Corpului Diplomatic este. sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22. sosit la post. primul ministru si ministrul afacerilor externe) de a căror perfectare se ocupa Ministerul Afacerilor Externe . din oficiu. Atasatii militari si atasatii comerciali fac vizite de prezentare la Ministerul Apărării Nationale si. Ținuta pentru audienta la ministrul afacerilor externe/secretarul de stat a însărcinatului cu afaceri titular.respectiv Nuntiul Apostolic. copia scrisorii de cabinet. la gară sau la aeroport. însărcinatul cu afaceri titular vine la Ministerul Afacerilor Externe unde este primit de directorul Protocolului caruia îi inmânează. fără nicio ceremonie. cu grad diplomatic. în cazul că acesta nu a depus-o înainte de plecare. Sotiile sefilor de misiune trimit cărti de vizită sotiilor personalitătilor române cărora sotii lor le-au făcut vizite protocolare de prezentare sau le-au trimis cărti de vizită. În Romania. Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sâmbătă sau duminica. sunt prezentati. de directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau de adjunctul acestuia.00 sau înainte de orele 08. sotia acestuia poate solicita o vizită protocolară de prezentare la sotia ministrului afacerilor externe. Decanul Corpului Diplomatic Decan al Corpului Diplomatic este seful de misiune cu grad de ambasador extraordinar si plenipotentiar. printr-o vizită pe care o face directorului Protocolului si directorului de relatii din Ministerul Afacerilor Externe. Prezentarea scrisorilor de cabinet de către însărcinaţii cu afaceri titulari la ministrul afacerilor externe În ziua si la ora fixate pentru depunerea scrisorii de cabinet. conform uzantelor respectate în aceste ministere. Obligaţiile protocolare ale soţiilor sefilor de misiune După prezentarea scrisorilor de acreditare de către seful de misiune. În absenta acestuia. pentru depunerea scrisorilor de cabinet. acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol. Intrarea si iesirea din functie a decanului Corpului Diplomatic se face în mod automat.Şefii de misiune care părăsesc definitiv România sunt salutati la plecare. dorinta efectuării unor vizite de rămas bun (la presedintele tării.

a cooperării si confruntării economice.absolut necesare oricărui diplomat de profesie .trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putinţă“.în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-si ocupe locul pe care îl merita. Notificarea acestei situatii la Ministerul Afacerilor Externe . Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze si promoveze cât mai bine interesele. 32 . În circumstanţele actuale. factorii politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia cuvenită negocierilor diplomatice. Factorii de decizie politica care au înţeles că „diplomaţia este o siinţă“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinică a diplomaţilor. n ordinea de precadere. în condiţiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganţa limbii“ se impune în faţa partenerilor. R.Nuntiul Apostolic. Iar investiţia facută pentru instrucţia unor oameni de elita în acest domeniu si-a arătat efectul. Având în vedere dificultăţile cu care se confrunta fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc. Bryant Wedge atrage atenţia asupra faptului că. În lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy.intra în practica diplomatică.Directia Protocol . Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy ca „exigenţele sau accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. diplomaţii trebuie „să aibă talentul de a-si valorifica cunostinţele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“. diplomaţia economică ocupă un loc tot mai important în relaţiile internaţionale. Diplomaţia economică a trecut pe primul plan. a schimburilor comerciale în general si a deplasării centrului de greutate din zona politică „în sfera afacerilor“. Un diplomat instruit si talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste asupra soluţiei pentru care are mandat“ atunci când intuieste ca sunt sanse de reusită. Cunostinţele de specialitate . „în afara unor cunostinte temeinice în domeniul dreptului si relaţiilor internaţionale“ si „în domeniile conexe“. ca urmare a preponderenţei relaţiilor de importexport. Tactul diplomatic trebuie să însoţească toate actele si acţiunile intreprinse de corpul diplomatic. folosind în derularea lor cei mai pregăţiti diplomaţi. astfel încât .

este o decizie politică. că acestea se fac prin consimţământul mutual. cum am väzut Prin implicaţie. prin acreditarea multiplă. după caz. pe de altă parte. afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta12. sau deschiderea unei misiuni permanente.1. conform art. în mai multe state. aşadar. 5 din Convenţia de la Viena din anul 1961. desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni 12 Stan P. Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate. care sunt variate de la stat la stat. statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe. când activitatea acestein încetează. misiunile diplomatice permanente. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special. cum am văzut. art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente. la art. nu al normelor dreptului intern. care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce. pe de o parte. O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice. 37 din Legea nr.CAPITOLUL IV Misiunile diplomatice 4. deci prin suspendare. acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. stabilind. care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961. . Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare. cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional. pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic. nici definitiv. Aşadar. iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia. 2 din Constituţie şi art. poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic. nici temporar. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. în scris sau pe alte căi de legătură.în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. temporar sau definitiv. Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”. 37/1991 se referă la înfiinţarea. numit raportul de misiune diplomatică. respectiv de apreciere a unui interes actual.18 33 . 91 al.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente Din categoria misiunilor diplomatice se desprind. Aceste două momente pot să nu coincidă. care priveşte o atitudine faţă de un stat. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente. 2. cu un statut aparte şi un regim juridic complex. Stabilirea relaţiilor diplornatice.. situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant.

atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia. in anul 1950. care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei. în 1964. s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. de regulă. forma tratatului poate fi diferita: o conventie. misiunea diplomatică. care va reprezenta. a recunoscut R. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961. Preşedintele României aprobă. o misiune temporară într-una permanentă etc. în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze. iar la Viena. şi. deşi Israelul a stabilit capitala sa. Structura misiunii. De reglementare bilaterală (art. a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. . 91 din Constituţia României. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961).birouri făcând parte din misiune”. acreditarea şefului de misiune. înfiinţarea. România are sediul ambasade sale la Tel Aviv. România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica. Este necesar. deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi. ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă. oficial. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut. Ia Ierusalim.al statului acreditar. în principal. chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul . în sfârşit. c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris. spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională. se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa. Dacă acordul este realizat. desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice. un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială. România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general. Potrivit art. pe principiul reciprocitaţii. Şi. statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant.P. prin decret. sediul poate fi transferat. o declaraţie. Astfel. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează. capitala la Brasilia. menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Astfel. b) Sediul misiunii. conform art. Brazilia. cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei. Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării primitoare. O misiune poate să-şi schimbe rangul. obligatoriu. Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii. De asemenea. un schimb de note etc.diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere. în Art.in personam . asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente: a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie). Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente. de fiecare dată. acest drept îi este conferit şi de Legea nr. Părţile convin. cand a mutat. care poate avea. care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar. în anul 1972. Chineză. România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Köln. poate avea sediul în alt oraş decât capitala. un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. Acest acord poate interveni şi ulterior. In lipsa acesteia. în capitala 34 . data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii. fără ca Republica Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris. ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO.

nu o transformare a misiunii. misiunea sa încetează.2. şeful misiunii titular de post. De regulă. şi China (Taiwanul). pe acest temei. 13 Stan P.24 35 . România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA. Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. şeful ei. întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat. P. Tipuri de misiuni diplomatice permanente Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante. Franţa. în septembrie 1979. Ulterior. de precădere. Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate. cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi. Londra. ea are şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală. când este numit cardinal. 4. deşi ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituţie laică. cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel. Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior. condusă de un ministru sau un ministru rezident. aşa cum se prevede înregulamentul de la Viena. nefiind un agent diplomatic propriu-zis. Roma şi Washington. face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici. Nigeria. Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală. XVI. Niger. Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii strânse. Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii internaţionale şi. drept urmare. s-au transformat în. Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic. majoritatea statelor nu au reacţionat. face parte din prima categorie. guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop. Până în sec. Chineze şi. iar misiunile permanente au alt regim. întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore. formate din 5 membri. Paris. Mali şi Volta Superioară . pe baza celor convenite de părţi. Bonn. Darius George – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor pag. poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei.Senegal. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiaturä. în absenţa acestora. întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal. În practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura13. afară de câteva state africane . Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică.birouri populare”. înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa. face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici. misiunile diplomatice din Atena. nunţiul. . potrivit dreptului canonic. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815. Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul respectiv. ambasadorul. în lipsa unui răspuns. Madrid.statului acreditar. conduse de un secretar. din 1815. cu rangul cel mai ridicat. rnisiunea papală se numea legaţie. colonelul Gadaffi a apelat la studenţi. a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata. care nu beneficiază de dreptul de precădere.

trebuie să aibă un maximum de secret. în numele statului. A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă. Totuşi ea începe să piardă din importanta. acestui stat. Termenul de negociere nu se referă la un tratat. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. pentru a fi cu rezultate trainice. 36 .3 Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului. prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii. negocierea. care nu angajează cele două state. Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat.. aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor. în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu rninistrul afacerilor externe este deja o negocicre. Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii.a” a articolului 3. care declară: 1. al cărui reprezentant este. întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:. a intenţiilor. În al doilea rând. care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Trebuie menţionat că negocienile. a duce tratative cu guvernul statului acreditar. să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului. Negocierile pot fi oficiale sau oficioase.a. înalti reprezentanţi. acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris. oricât ar fi de deschise. specialişti în diferite domenii. ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală. interesul acestuia. . în primul rând. Negocierile oficiale sunt purtąte. regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă. dar ea cere. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963. pe care îl angajează. în limitele admise de dreptul internaţional. căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţător. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului. participă tehnicieni ai admínistraţiei. Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant. A reprezenta statul acreditant în statul acreditar. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică. un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale. care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. la recepţii ş. A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor. aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplomatică de a exprima voinţa. Aşa cum rezulta din prevederea de la lit. misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul. in principal. însă. Reprezentarea este.Franţa are. ea are la bază. dorinţele. 4. el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv. fără acordul partenerului. participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale. preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant. o întrevedere politică. Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. care interesează cele două state.

politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. pe acelaşi plan. Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară. Funcţia de informare şi observare are în vedere. cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament. discutii cu colegii diplomaţi. Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant. De aceea. statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ. rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. ale personalităţilor politice etc. astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. după cucerirea independenţei. apare legitim faptul că Indonezia a cerut. cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi. care dispune: . urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice. Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. . acceptat de statul acreditar” 14. personae fizice sau juridice. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase. în caz de război. dacă statul acreditar nu se opune. cunoaşterea atentă a vieţii sociale. relaţiile acestuia. comerciale. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi. mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. pretenţiile şi aversiunile lui etc. Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit. Potrivit acestui articol. poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor. dacă statul acreditar aprobă aceasta. care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar.În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state. Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională. când aceasta are la bază o legătura specială. Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară. O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar. culturale. Rusia a 14 Stan P. în special. Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul. legalizarea de documente. sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar. Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda. dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică. relaţii de prietenie. Acestea se referă în special. părerile opoziţiei. la protecţia şi asistenţa consulară.. Cu toate acestea.c” al art. eliberarea de paşapoarte etc.Funcţia de observare şi informare priveşte. comunicatele de presă. putând transmite. poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale. despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc.26 37 . informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare. În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961. în anul 1961. care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la colaborarea internaţională. la acordarea vizelor. în acest context. cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala şi. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “pag. Spania a susţinut că misiunea diplomatic poate exercita funcţii consulare.

creează cadrul învăţării limbii naţionale etc. Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia dar. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. nevoile sale. contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. în primul rând.susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite funcţii consulare.Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”. Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă. Biroul de presă este. oferă burse de studii. îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitond şefului de misiune. 15 Stan P. să corecteze anumite informaţii din presa locală. care redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar. Drept urmare. Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. la armamentul din dotarea forţelor armate. resursele. întrucât misiunea lui este de informare legală. Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare. o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională. organizează conferinţe şi expoziţii’ artistice. care corespund unei specializări a diplomaţilor. Biroul ataşaţilor militari. Cancelaria este condusă de un consilier. Pentru a conduce cu profit o politică economică. prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date. dacă informaţiiłe transmise au caracter de secret militar. Consilierul ajută pe şeful de misiune. care declară: . ea are următoarele secţiuni sau birouri: Cancelaria este organul principal al misiunii. Conferinţa de la Viena a adoptat art. El editează un buletin de presa. şi de un prim-secretar. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice15. politica valutară şi de contingentare. aici se primesc. în cadrul ambasadelor. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant.. care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici. statele au nevoie de a cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar. dar este subordonat şefului de misiune. 3.4 Structura unei misiuni diplomatice O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni. Poziţia ataşatului militar este delicată. El poate comunica direct cu ministerul apărării. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere. în cadrul legaţiilor. se elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de misiune. În această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale. piaţa de importuri şi exporturi. pornind de la influenţa culturii unui stat în viaţa internaţională. el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu consulul. ori această se poate face prin publicaţii oficiale. sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente. Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din statul acreditant.30 38 . 4. care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali. paragraful 2. Ataşatul militar are rolul de observator militar. la politica militară etc. astfel cum este reflectată în presă. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale. fără a avea grade diplomatice. de regulă. sau cu personal care foloseşte limba statului acreditar.

F. În toate cazurile.4. exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. lordul Sackville. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “ pag. . a scris în anul 888 unei cunoştinţe. fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar. toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar..G. Regula art. misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa. Această obligaţie se fondează pe principiul egalităţii statelor.A.. ministrtil Angliei în S. intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Ele au. însă.5. Astfel. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. 16 Stan P. de asemenea. încredinţate misiunii statului acreditant.Statul acreditant nu poate. conferinţe de presă. ce a divulgate scrisoarea. preferat în Anglia. Un şef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală. care interzice militarilor de a avea asemenea legături.Fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor.F. 12 al Convenţiei prevede:. datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. să subvenţioneze un partid politic. faptul s-a corisiderat inacceptabil. deşi este o intervenţie în treburile interne ale R. MulţLautori consideră că acest demers este legitim. 41 al. Totuşi. întrucât se invoca o discriminare.. . poate face Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice. Pentru a evita asemenea abuzuri. art. în măsură în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar. care ar fi candidatul american la preşedinţie. 41 al. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:. Art. Principiul trebuie înţeles în sens larg. susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital. 32 39 . Astfel. art. să stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii însăşi” 16.U. trebuie să fie negociate cu M. lordul devenind persona non grata.A. ambasada Suediei a intervenit la guvernul R. 2 al Conventiei de la Viena din anul 1961 prevede că. toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar.E. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit” Totuşi.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar. este cazul Elveţiei.G.

Noi trebuie să avem o diplomaţie nouă. întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de state şi guverne.1. În ianuarie 1992.În manifestul său preelectoral. care poate anticipa şi preveni crizele. De atunci Naţiunile Unite tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizaţiei. a cerut recomandaţii în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii.CAPITOLUL V Structurile diplomatice traditionale 5. În acest raport diplomaţia preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu aşa concepte ca menţinerea păcii (peace Keeping). În 1993. Tematica diplomaţiei preventive este şi în atenţia liderilor marilor state din lume în special a celor americani. odată cu sfârşitul războiului rece. consolidarea păcii (peace making). În adresarea sa către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în septembrie 1992. Bush menţiona: „Monitorizarea şi menţinerea păcii în mod preventiv. Iar la mijlocul anului 1994. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. mai degrabă decât să le administreze“. Acest fapt şi-a găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993. la ordinea de zi a celor mai prestigioase instituţii internaţionale şi-a găsit înaintare tematica diplomaţiei preventive. fostul Preşedinte al SUA J. Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susţinea: „Noi nu putem să mergem de la o criză la alta. Preşedintele Bill Clinton urgenta necesitatea de a trece de la aspectul militar la o înţelegere mai deplină a condiţiilor economice şi culturale care pot să aducă la conflict. Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU. În raportul său „O agendă pentru pace“.întărirea păcii (peace enforcement). a menţionat că administraţia sa va dezvolta programe care vor ajuta naţiunile africane să identifice şi 40 . prin dislocarea efectivului înainte de începerea luptei.Diplomaţia preventivă La începutul anilor 90. Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol aparte diplomaţiei preventive. în una din cuvîntările sale. poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“.

care a publicat informaţia că Pentagonul a unit unele agenţii din perioada războiului rece în una nouă DTRA — Agenţia de apărare şi reducere a ameninţării. de a găsi căi de reţinere a proliferării armelor în alte ţări. Susţinând măsurile îndreptate la creşterea şi modernizarea potenţialului de reacţie rapidă a ONU 41 . Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Naţiunilor Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul mortal. de a găsi căi de diminuare a ameninţării SUA şi a aliaţilor săi. a menţionat Jane Holl. Această idee este susţinută în Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse. Destinaţia ei în Departamentul apărării este de a găsi căi pentru a micşora răspîndirea tehnologiilor periculoase. Secretarul General al ONU K. inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii şi unirea naţiunilor dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare. prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Şi mai recent. Această propunere a fost în unison cu comunicarea expusă de ziarul The Washington Post din 2 octombrie 1998. ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele. prin adoptarea de către Administraţia de Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“. a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului. cu un buget anual de 1. că întărirea rolului de consolidare al ONU în lume presupune: -reformarea a ONU în scopul dezvoltării mecanismului ei de reacţie rapidă la evenimentele care au loc în lume inclusiv mărirea capacităţii ei de preântâmpinare şi rezolvare a conflictelor. dolari. Printre mijloacele care ar răspunde acestei cerinţe. Lansînd raportul Naţiunilor Unite. Accentul spre prevenţie îşi găseşte reflectare şi în structura administraţiei de stat a SUA cu destinaţie de asigurare a securităţii naţionale. în care se prevede. este necesar de a forma un organ mondial cu o capacitate de reacţie rapidă care ar include un contingent de 5000 — 10 000 persoane capabil să fie dislocat în situaţiile de conflict înainte ca ele să erupă. Comisia Carnegie intenţionează să insiste la o creştere a capacităţii de reacţie a Naţiunilor Unite în caz de necesitate.9 md. directorul executiv al Comisiei. În acest raport. Annan a urgentat guvernele să ajute la formarea unor astfel de forţe care ar putea să evite repetarea inacţiunii internaţionale cum a fost în perioada primelor luni de genocid din 1994 în Ruanda. 16 membri ai Comisiei au urgentat Naţiunile Unite de a lua unele măsuri specifice pentru prevenirea conflictelor. fapt care confirmă recunoaşterea actualităţii tematicii diplomaţiei preventive.să rezolve problemele înainte de eruperea lor.

metodele. Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism. aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 8 februarie 1995. În ceea ce priveşte concepţia diplomaţiei preventive care cuprinde definiţia. În ea se spune. b) mai tîrzie. de către organizaţii regionale şi subregionale. Lund. În acest sens. mijloacele şi instrumentele ei. O viziune similară este expusă şi în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. putem constata că aceasta este în proces de formare. Scopul principal este creşterea activităţii sale în structurile de menţinere a păcii şi ordinii în lume.Federaţia Rusă intenţionează să continuie participarea activă la operaţiile pentru menţinerea păcii petrecute atît sub egida ONU. spectrul lor larg şi multiplu. formele. care are drept obiectiv primar anticiparea şi prevenirea conflictelor. Boutros Boutros Ghali vede diplomaţia preventivă acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de dezvoltare a lor: a) foarte timpurie. Astfel. cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale diferendelor. Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt punct de vedere. Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomaţiei preventive ca formă de activitate politică. chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. după cum menţionează autorul american Michael S. cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente. La rîndul său. asigurării securităţii internaţionale şi regionale. că direcţia prioritară a activităţii Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale este sporirea eficienţei participării în cadrul ONU şi instituţiile sale specializate. cât şi în cazuri concrete. fapt despre care ne vorbeşte varietatea de opinii în domeniul respectiv. diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu. Aşa de exemplu unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. 42 .

prevenţia conflictelor. a drepturilor minorităţilor şi a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele populaţiei.a. necesită o definiţie mai precisă. dar şi uneori prevenţia crizelor.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului. comerţul. Annan la Assambleia milenimului conflictele de cele mai desseori au loc în ţările sărace mai ales în cele din ele. Există însă şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea conflictelor propriu-zise. administrarea conflictelor. Actuala temă referitoare la prevenţie este în corelaţie nu numai cu aşa termeni ca diplomaţia preventivă. în mod evident. cum ar fi programe de dezvoltare economică. să includă sisteme de măsuri şi programe cu caracter social-economic. cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei declanşate.. După cum se menţionează şi în Raportul Secretarului General al ONU K. migraţia ş. În această ordine de idei una din definiţiile diplomaţiei preventive este propusă de către autorul rus K.Бекяшев. Realizarea lor aplanează condiţiile ce creează conflicte precum sărăcia. Termenul diplomaţie preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. Astfel definiţia cea mai completă a diplomaţiei preventive ar trebui să includă întregul şir de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-şi configureze relaţiile şi care afectează bunăstarea umană. inclusiv relaţiile diplomatice. În aceeaşi ordine de idei. călătoriile. a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi antagoniste. Diplomaţia preventivă sunt acţiunile îndreptate spre preîntîmpinarea apariţiei diferendelor între părţi neadmiterea evaluării în conflicte a diferendelor existente şi limitarea dimensiunilor conflictelor după apariţia lor. Nu-i definiţie care ar încadra pe deplin scopul propus dar fără un concept relativ clar cu care s-ar lucra în mod practic interesul înalt faţă de diplomaţia preventivă nu poate să producă o orientare politică utilă sau să desemneze priorităţile. educativ. administrate şi în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau religioase. Dar o definiţie atît de amplă nu ar evedenţia semnele particulare ale diplomaţiei preventive. suprapopulaţia. planificare a familiei. din timp ce toate aceste politici şi activităţi ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului. drepturile omului etc.care sînt rău. cultural. diplomaţia preventivă ar putea include toate programele naţionale interne de dezvoltare economică şi socială. intreprinse în plan internaţional şi naţional. Astfel noţiunea de prevenţie poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului. ignoranţa etc. folosiţi 43 .c) şi mult mai tîrzie. juridic. Deacea suntem de acord cu acei autori care susţin că diplomaţia preventivă.

fără schimbări.Trei părţi ale acestei definiţii conţin orientarea la acţiunea timpurie. • să vorbească ce fel de probleme intenţionează să desemneze. În viziunea acestui autor diplomaţia preventivă include activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale.Iată de ce o definiţie mai riguroasă a diplomaţiei preventive este necesară şi ar trebui: • să indice ce este diplomaţia preventivă în esenţă şi cum s-o distingem de alte forme de diplomaţie şi alte intervenţii în conflict. administrare şi rezolvare nu au o justificare solidă. crise ce necesită să fie administrate. Diplomaţia preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilităţile iar în cazul cînd conflictul a evaluat pînă la confruntări armate. ca bază a diplomaţiei preventive. Lund argumentează existenţa următoarelor forme de diplomaţie. Noţiunea de conflict şi cea de diferend se intersectează substanţial. politice. aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naţionale sau internaţionale. O definiţie utilă pentru scopurile numite este propusă de către Michel S Lund în proiectul lucrării sale Prevenind conflictele violente. În viziunea autorului englez Victor Ives Ghebali destincţia între prevenţie. metodele diplomaţiei preventive. Luând ca bază această definiţie propusă. să reducă tensiunile. “administrarea crizelor” şi “rezolvarea paşnică a diferendelor”. Cei drept Capitolul 3 al Documentului de la Helsinki din 1992 face deosebirea între “prevenirea conflictului”. Aceasta tinde să-şi asume existenţa a trei situaţii diferite cerînd trei tratări diferite: conflicte care trebuie preîntîmpinate. să creeze canale pentru soluţii şi să uşureze insecurităţile şi condiţiile materiale care pot provoca violenţa.În afară de aceasta noţiunile de “criză” şi “conflict” sînt dialectic interdependente după cum pot fi două faze succesive a unei singure situaţii. unica diferenţă posibilă fiind că cea din urmă aparţine vocabularului tehnic curent al dreptului internaţional. diferende ce urmează să fie rezolvate. Michael S. 44 . • să arate prin ce tehnici şi instrumente se realizează şi cine este antrenat în activitate. să ajusteze diferenţele. nerecurgerea la forţă sau constrîngerea în rezolvarea diferendelor politice. chiar dacă diferenţele conceptuale pot avea implicaţii importante pentru deciziile politice. militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe sociale de la ameninţarea cu forţa. economice.

Existenţa a aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia tradiţională. Aşa “prevenţia” şi rezolvarea practic sînt comparabile a „administrării” care au loc doar la etape diferite.marginalizarea comunităţilor.Diplomaţia tradiţională Diplomaţia tradiţională cuprinde relaţii între state sau între grupe în limitele statelor care sunt puţin probabile de a deveni violente.a. Pentru a elucide însă conceptul diplomaţiei preventive în plan comparariv ne vom oferi la primele trei tipuri. în sensul. 5. Aici s-ar putea adăuga că mai sînt cunoscute şi aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia secretă.Aplicarea forţei de către una sau mai multe părţi pentru rezolvarea diferendului este înalt probabilă şi iminentă. Există primejdia reală a confruntării între forţele armate ale părţilor. Timpul de care dispun actorii în perioada aplicării diplomaţiei de criză este limitat.În general criza este o situaţie marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puţin acut dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forţei armate. Această stare deseori se caracterizează prin regim de represii.Diplomaţia de criză Diplomaţia de criză /război/-Care cuprinde eforturi de administrare şi rezolvare a tensiunilor sau a conflictului care este deja foarte intens. tulburări.3. Administrarea unei situaţii de conflict poate fi întreprinsă atît în absenţa aplicării sistematice şi masive a forţei de către părţi (administrarea preventiva a unui potenţial conflict) cît şi în cadrul unui astfel de scenariu (administrarea posterioară a unui conflict actual).Cu alte cuvinte. război şi diplomaţie preventivă.diplomaţia multilaterală ş. rezolvării lui. încălcarea sistematică a drepturilor omului. 45 . poate să intre în joc dacă diplomaţia de criză dă faliment şi ostilităţile majore susţinute izbucnesc. . criza poate fi spus că a generat în conflict armat(război). lipsa de comunicare între părţi. următoarea gradaţie. minoritare. 5.Cînd aplicarea este generalizată sau masivă. o probabilitate înaltă a începerii războiului.2. diplomaţia economică. Ca exemplu poate fi adusă criza din 1963 din Cuba. diplomaţia de criză. Diplomaţia de război. diplomaţia ad-hoc. criza(a cărei dezvoltare nua fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat -doar că un conflict armat este o escalare a crizei neaplanate. Diplomaţia tradiţională se aplică în cadrul relaţiilor internaţionale ordinare mai mult sau mai puţin stabile sau la nivel naţional ca proces politic intern.Orice administrare reuşită a conflictului evaluiază.

Din punct de vedere semantic. între diplomaţia de criză şi diplomaţia tradiţională. acorduri economice regionale privitor la distribuirea echitabilă a resurselor. Cu timpul sebsul frazei s-a dezvoltat să însemne (şi cuprinde) administrarea conflictelor potenţiale după cum e demonstrat de exemplu. ideea păstrării vigilente a securităţii este acceptată. fraza “ diplomaţie preventivă” a apărut în cadrul Naţiunilor Unite în perioada Războiului Rece.Obiectivele diplomaţiei tradiţionale sunt menţinerea de relaţii prieteneşti între state. În astfel de situaţii se practică măsuri de încredere reciprocă.Aceste sarcini îşi găsesc realizare prin folosirea unor aşa instrumente ca dialoguri şi consultaţii regulare. promovarea integrării paşnice între entităţile prezentate. promovarea creşterii economiei durabile. deoarece uneori pot să apară puternice. proiecte comune de dezvoltare. ajutor economic preventiv pentru dezvoltarea. Desigur. de Declaraţia specială a Asambleiei Generale din 1988 cu privire la prevenirea şi eliminarea conflictelor. confruntări legale. 46 . conceptual. lipsa de resurse. reducerea inegalităţii. pregătirea şi petrecerea de negocieri. dar nu aşa de înaltă ca în caz de criză sau război. avînd de afacere cu diferende de o intensitate mai mare decît în condiţiile diplomaţiei tradiţionale. declinul economic şi presiunea populaţiei de rînd. La mijloc. chiar stringente diferende politice şi discursuri. În această perspectivă „ diplomaţia preventivă” nu era considerată ca o anponuere pentru prevenirea conflictelor potenţiale. Condiţiile care pot să ducă la violenţă. stabilirea şi întărirea principiilor şi a normelor internaţionale care reglementează folosirea mediului. dezvoltarea instituţiilor democratice. dezarmare şi acorduri cu privire la controlul de arme. cum ar fi schimbările sociale internaţionale şi naţionale rapide.Interesul faţă de diplomaţia şi politica tradiţională se exprimă în protecţia propriei economii şi a altor interese materiale prin negocieri. se află diplomaţia preventivă. stimularea investiţiilor private. diplomaţia tradiţională nu totdeauna este o împărăţie a armoniei şi a liniştii totale. afaceri politice. conform lui s-ar fi putut spera că ONU ar o va juca în sistema internaţională bipolară. promovarea standartelor internaţionale în domeniul drepturilor omului. dar mai mult pentru a feri (a conserva) conflictele apărute de la atracţia magnetică al confrontării Est-Vest. influenţarea opiniei publice pînă la manevrarea grupelor interesate pentru menţinerea propriei bunăstări prin beneficierea de avantaje. în relaţiile interstatale sau politica internă. La sfîrşitul anilor 50 începutul anilor 60 Secretarul General Дад Наташвильд l-a creat numai pentru a descrie funcţia residuală ( cea din urmă) care. pot să genereze tensiuni şi dezacorduri politice şi diferende înalt contencioase care pot duce chiar la limitarea cooperării. Dar în aceste circumstanţe se admite o mică probabilitate a violenţei.

cum ar fi protecţia mediului. tensiunile. unde potenţialul folosirii forţei sau constrîngerii pentru „rezolvarea“ diferendelor şi intereselor este posibilă sau probabilă. ci întrun mediu instabil. diferendele. În termeni specifici. interes sau necesitate umană potenţială. Se întreprind eforturi preventive speciale necesare în spaţiul vulnerabil aşa cum ar fi asistenţa economică. Deci o puternică posibilitate există că violenţa poate să fie exalată ca mijloc prin intermediul căruia părţile să se isprăvească cu diferenţele. se ridică de la neînţelegerile care se amplifică. dislocarea forţelor de menţinere a păcii. diplomaţia preventivă nu ia în considerare orice diferend. cea preventivă propriu-zisă nu încadrează toate politicile. actele şi relaţiile între state sau comunităţi mai mult sau mai puţin paşnice. chiar dacă aceste măsuri au un oarecare grad de efect indirect asupra posibilităţii apariţiei unui conflict într-un viitor mai îndepărtat. deoarece dezacordul. Respectiv. neliniştit. Dar spre deosebire de diplomaţia tradiţională. În acest caz insecuritatea şi incertitudinea pot fi tratate prin folosirea armelor de una sau mai multe părţi iar părţile poate că deja au început s-o facă. Diplomaţia preventivă intră în joc atunci şi acolo unde este probabil ca aceste materii să fie administrate prin forţă şi constrîngere iar instituţii locale. regimul controlului de arme. diplomaţia preventivă include: Prevenirea crizei înseamnă eforturile ce intenţionează să reţină escalarea ostilităţilor sau răspîndirea lor în scopul supravegherii lor de a se transforma în criză sau război. precum şi proceduri pentru administrarea lor nu există sau sunt inapte de a rezolva aceste conflicte în mod paşnic. Aceste măsuri 47 . sancţiuni economice ş. Posibilităţile sunt semnificative. în ceea ce priveşte folosirea imediată sau aplanarea aplicării violenţei sau constrîngerii. perfecţionarea procesului de educare şi instruire a copiilor şi a manualelor. suspiciunile şi neliniştile lor. Astfel.a.a. programele. Lund distinje trei faze ale diplomaţiei preventive. Aici din nou criteriul de bază este intensitatea conflictului sau constrîngerii.Diplomaţia preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin. monitorizarea lui. ş. Părţile potenţialului conflict sunt destul de înrăite iar mijloacele disponibile care exercită puterea şi alte mijloace de influenţă ca să păstreze situaţia neviolentă sunt slabe. M. diplomaţia preventivă propriu-zisă apare la mijlocul spectrului între „dezvoltare“ şi „ajutor“. Astfel. care afectează sau îmbunătăţesc bunăstarea umană. conflict. naţionale sau regionale. nutriţiei. în diplomaţia preventivă perspectiva participanţilor încadraţi urmează a fi pe un termen mediu şi îşi încep activitatea înainte ca conflictele să atingă nivelul de confruntare caracteristic crizei sau războiului. cărora le corespund eforturile preventive şi limitele de timp..

Un mediu material minimal asigurat poate fi cerut drept condiţie pentru începerea sau menţinerea negocierilor şi stoparea elementelor extremiste de la utilizarea neajunsurilor ca pretext pentru provocarea violenţei. Apreciind viziunea expusă de către savantul american M. Anticiparea conflictului încadrează eforturi generale întreprinse în mediul conflictului. forţele preventive de menţinere a păcii. Realităţile lumii contemporane ne impun şi cer cu imperativitate să privim lucrurile în perspectivă şi în toată complexitatea lor. misiunile pe teren) tind să fie adresate direct către comportarea deschisă a părţilor specifice. negocierea şi judecarea. Prin astfel de metode ca bunele oficii. drepturile minorităţilor. Este obiectiv şi raţional să recunoaştem că există diplomaţia preventivă de termen lung şi diplomaţia preventivă propriu-zisă. Menţinerea păcii în cazul necesităţii anticipării conflictului poate să includă ameliorarea condiţiilor social-economice care de altfel stimulează conflictul violent. a forma proceduri şi instituţii de cooperare acolo unde ele nu există sau pentru a le întări acolo unde sunt fragile. a atmosferei politico-psihologice în care domină neîncrederea. 48 . instituţionalizarea anumitor valori precum democraţia.S Lund referitor la conceptul diplomaţiei şi varietăţile ei. ca să prevadă o alternativă a violenţei în rezolvarea conflictului. a lipsi părţile de folosirea metodelor armate de acţiune. pentru a crea un climat de încredere. Iniţiativele preliminare constituie acţiuni care se concentrează asupra diferendelor particulare principale şi a problemelor lor înainte ca ele să devină deosebit de intense. neproliferarea armelor.(sancţiunile. adoptarea normelor de drept. văzînd în aceasta doar sistemul de măsuri urgente întreprinse în vederea preîntîmpinării unui potenţial conflict violent. menţionăm că noţiunea de diplomaţie preventivă poate fi tratată şi în alt mod. În prezent nu ne putem permite şi nu este suficient să reflectăm conceptul diplomaţiei preventive numai în sens îngust. adică ca diplomaţie preventivă de ultimă oră. medierea. care sunt îndreptate spre crearea sau susţinerea dialogului şi comunicărilor între părţile ostile. care devine perpetuantă chiar dacă divergenţele politice particulare încă nu sunt cristalizate sau instituţionalizate. în aria turbulentă. Distincţia între iniţiativele preliminare ca fază a diplomaţiei preventive şi menţinerea păcii în condiţiile anticipării conflictului se plasează în luarea în cauză a problemelor în discuţie între părţile care deja oral litighează pe de o parte şi pe de altă parte concentrarea asupra instituţiilor şi condiţiilor sociale. Astfel de măsuri includ crearea încrederii.

Înlăturarea rădăcinilor conflictelor nu se limiteză doar la aceia. suprapopulaţia. naţional-etnice. zonele comune de antreprenoriat economic. ca să fie satisfăcute cele mai arzătoare necesităţii postconflictuale şi restabilirea societăţii distrusă de război.“ 49 .Însuşi conceptul prevenţiei este introdus pentru a semnifica măsuri luate în vederea înlăturării surselor conflictului. a conflictului va da posibilitatea să fie luate atitudini adecvate şi efective în vederea diminuării contradicţiilor la stadiul timpuriu al conflictului sau rezolvarea lui şi aducerea situaţiei în albia făuritoare posibilă. diferite trebuie să fie şi mijloacele de înlăturare a lor. „Acest concept este chemat să contribuie la crearea condiţiilor în care relaţiile colaborative de valoare controlează comportarea“. E necesar de înlăturat acele condiţii care au dus la conflict. a rădăcinilor lor adînci şi a ameninţărilor care afectează societatea mondială. că politologii şi autorii jurişti afirmă că diferendele nu sînt toate de acelaş tip. planurile de folosire în comun a resurselor de apă. Deosebit de multiple sînt izvoarele apariţiei conflictelor militare. Acestea pot fi contradicţiile politice. sociale. Reforma agrară.de la profesii legate de război. economice. întreprinse la momentul potrivit. dar mai mult la interesele divergente între forţele armate sau alte forme de constrîngere. În acest sens nu este acceptabilă părerea acelor autori care neagă legătura cauzală între sursele profunde ale conflictelor şi izbucnirea lor. Teoria şi practica demonstrează complexitatea şi diversitatea părerilor referitor la sursele conflictelor şi difilcultatea de a oferi prioritate cauzală la vreo sursă particulară sau a unei singure opinii. Numai determinarea corectă a forţelor motorice. contradicţiile interne şi conflictele regionale. Extinderea conceptului diplomaţiei preventive ne permite să includem în diplomaţia preventivă de termen lung măsuri în vederea înlăturării cauzelor de bază a conflictelor. deaceia proceduri diferite trebuie să fie dezvoltate ca să se lucreze efectiv cu tipul de problemă dată. O atare viziune limitează noţiunea diplomaţiei preventive la un sens îngust şi nu încurajează aplicarea de măsuri preventive foarte timpurii… „cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale conflictelor“.şi cînd „…chiar acţiuni mici. contribuie şi cauzează tulburările sociale. proiecte comune în domeniul turismului şi schimburilor culturale pot avea în înlăturarea cauzelor conflictelor un rol deosebit de mare. Deoarece cauzele conflictului sînt diferite. Este cunoscut deasemenea. religioase . care afirmă că conflictele violente au doar o natură politică sau culturală şi ceea ce trebuie de prevenit se atribuie nu la sursele primare ale conflictelor care apar natural. distribuirea inechitabilă a resurselor. pot să reîntoarcă şi să întărească speranţa în rîndurile poporului. Restabilirea creşterii numărului angajaţilor va fi un stimul puternic pentru ca tineretul să refuze. Şi invers astfel de realităţi ca degradarea ecologică. Făurirea păcii înseamnă “promovarea”culturii păcii.

Conţinutul raportului prevedea următoarele: „Printre ameninţările care afectează societatea mondială cinci pot fi evidenţiate ca globale: micşorarea biodiversităţii. Pe de altă parte. Este recunoscut că diplomaţia preventivă are de înfruntat şi unele obstacole. acest argument a fost formulat în Raportul secţiei Dezvoltarea consistentă şi diplomaţia preventivă. punerea în aplicare a mecanismului de menţinere a păcii a ONU şi organizaţiilor regionale. suprapopulaţia şi tulburările politice şi consecinţele lor. organizarea de negocieri directe între părţi. de un ţesut complex de relaţii economice şi sociale care acoperă globul. Un rol important in funcţionarea diplomaţiei preventive o poate avea respectarea următoarelor recomandări: 1. dar şi pentru că ele sunt în creştere costisitoare pentru ţările vecine şi multe ţări îndepărtate. degradarea ecologică. Diplomaţia preventivă propriu-zisă la rîndul său include acele acţiuni operative care se întreprind pentru aplanarea evaluării unui conflict concret. Statele ar trebui să reziste la tradiţionala practică de suspendare a relaţiilor diplomatice şi în loc de aceasta să menţină deschise liniile de comunicare de înaltă încredere cu liderii şi grupele în 50 . probabil.“ Aceste indicaţii nu pot fi neglijate şi pot servi ca punct de reper în elaborarea şi realizarea de programe globale cu destinaţie preventivă care nu este altceva decît esenţa şi conţinutul de bază al concepţiei diplomaţiei preventive de termen lung. Unul dintre ele constă în suspiciunea motivelor celor care ar practicao. ca niciodată în trecut. nu numai pentru că aceste crize sunt tragice în ele însele. un altul ar fi faptul că diplomaţia preventivă prezintă ceva mai mult decît diplomaţia tradiţională. presupunind dibăcia statului în politica sa externă. În prezent diplomaţia este legată. Ca rezultat în prezent este practic imposibil să izolezi statul de sistemul internaţional şi în circumstanţe deteriorante.La Forumul despre rolul ştiinţei şi tehnologiei în promovarea securităţii naţionale şi stabilităţii globale din 29 martie 1995. Statele şi popoarele au relaţii în multiple dimensiuni la toate nivelele societăţii şi fluxul de contacte poate să mărească înţelegerea reciprocă şi să ajute la stabilirea unei baze largi pentru cooperare. Acestea pot fi misiuni de stabilire a faptelor. un număr de măsuri diplomatice pot să ajute la administrarea cu succes a crizei şi previn apariţia violenţei. bolile. Aceasta înseamnă că in procesul aplicării diplomaţiei preventive diplomaţii şi politicienii necesită să găsească căi şi mijloace pentru a se isprăvi cu crizele oriunde în lume atît în limitele statului precum şi între state. subiecţii neoficiali sunt ascendent importanţi în relaţiile internaţionale şi deseori operează de asupra nivelului atins de diplomaţi. deja conturat.

Expunând decurgerea crizei în aşa mod. directă este esenţială. 2. Este esenţial să se articuleze clar. se favorizează ilustrarea largă a contextului şi. strategiile. Acest pas este esenţial să ajute la mobilizarea suportului pentru acţiunile preventive şi este. trebuie să fie stabilite mijloace pentru a urmări dezvoltarea crizei şi a prevedea ajustări regulare. dezvoltînd o strategie decisivă pentru administrarea situaţiei. un mijloc important de administrare a problemei exact în timpul cînd informaţia sigură. Criza trebuie să fie pusă în agenda Consiliului de Securitate al ONU sau al organizaţiei internaţionale relevante sau a ambelor. 3. important de a folosi măsuri concrete pentru a contura linii clare împotriva comportării inacceptibile. 51 . Aceste strategii pot include discuţii serioase ale ajustării paşnice a graniţelor sau revederii lor. Chiar şi în contextul multilateral al conflictului guvernele trebuie să fie atente la oportunităţile de a susţine diplomaţia liniştită şi dialogul cu şi între liderii moderatori în criză. În acelaşi timp. în special. din timp.criză. Circumstanţele fluide ale perioadei de după războiul rece. forme ale autonomiei regionale sau culturale ş. după cum a fost menţiont mai sus. interesele naţionale în încadrarea constructivă pentru a preveni înrăutăţirea crizei. Pe lîngă aceasta. a. cel mai înalt preţ al crizei. destul de timpuriu pentru a permite acţiuni preventive. în mod repetat. Aceasta demonstrează publicului respectiv ce eforturi serioase sunt necesare pentru a rezolva problemele. probabil. procedeele şi mijloacele diplomatice de a avertiza crizele cer noi căi creative pentru a difuza tensiunile şi a facilita acomodarea reciprocă între potenţialii beligeranţi. noi aranjamente constituţionale. Aceasta se poate face oferind explicaţii sistematice cum interesele naţionale sunt deservite prin obligaţii preventive. deoarece nu s-a făcut lucrul de pregătire al parlamentului sau a altor organe de stat precum şi a publicului pentru astfel de paşi. 4. iniţiind şi suportînd dialogul public pe marginea opţiunilor accesibile pentru rezolvarea crizei. Guvernele şi organizaţiile internaţionale trebuie să exprime în mod clar şi impunător interesele sale în situaţia de risc. trebuie să fie stabilit un mecanism pentru a incorpora informaţia de la Organizaţiile Neguvernamentale şi alţi subiecţi neguvernamentali pentru a asigura discutarea în Consiliul de Securitate a evenimentelor ce au loc. Persoanele de resort deseori întîlnesc dificultăţi interne cînd propun aprobarea de măsuri mai reale pentru rezolvarea conflictului. Poate să fie contraproductivă negarea guvernelor. Trimişii speciali şi reprezentanţii statelor sau ai organizaţiilor internaţionale sau din numele ONU din nou demonstrează valoarea lor la etapele timpurii ale crizei.

Astăzi. expunerea şi convingerea. de la medierea motivelor care cauzează conflicte pînă la strategiile de promovare a dezvoltării economice şi sociale la probleme zilnice de monitorizare a alegerilor.Pe lîngă aceasta ONG-urile au funcţia unică de a avertiza despre apariţia vreunui conflict sau a unei suferinţe masive.000 de ONG-uri din toată lumea au intrat în diverse relaţii cu ONU şi oferă singure mai mult de 3 mlrd dolari SUA în termeni de asistenţă pentru dezvoltare. După cum constată autorul italian Antonio Cassese unele organizaţii neguvernamentale au îndeplinit şi îndeplinesc sarcini importante în ambele maniere. Metodele utilizate de ONG-uri pentru a-şi atinge obiectivele propuse diferă de la un grup la altul. promovarea legislaţiei internaţionale. sînt cunoscute pentru rezultatele lor. asistenţă umanitară şi consolidarea păcii şi sunt acum parte a efortului de prevenire şi soluţionare a conflictelor. Unele guverne au găsit Organizaţiile Neguvernamentale şi alte instituţii nestatale foarte utile în mijlocirea acordurilor politice şi în completarea rolului organelor oficiale. Societatea contra sclaviei. principii de operare şi experienţă. În ultimul timp mai mult de 1000 de ONG-uri li s-a oferit statutul consultativ la ONU şi aproape 20. Comisia internaţională a juriştilor. prin presiunea asupra statului. să adere la standarte internaţionale şi prin efectuarea de anchete şi cercetări care sînt mai dificile de efectuat de către state sau organe interguvernamentale.Capacitatea de alegere a diplomaţiei oficiale poate fi întărită de către activitatea în sectorul privat. resurse. ridicînd nivelul eforturilor oficiale. înaintarea plîngerilor către organizaţii internaţionale. Unele recurg la un număr restrîns de tehnici sau activităţi cum ar fi: pregătirea rapoartelor. ONG-urile joacă un rol semnificativ în mediere.a. În acest sens este recomandată aşa-numita „a doua cale a diplomaţiei“. Organizaţii. un produs principal neformal în negocierile diplomatice. remarcabile în acţiuni şi scopuri atinse. ONG-urile pot fi distinse în dependenţă de statutul lor juridic. restabilire a refugiaţilor monitorizare a drepturilor omului. folosit de către liderii care vreau să primească date neformale despre intenţiile adversarilor. multipolaritatea noii ordini mondiale stimulează influenţa factorilor mai mici în sistemul internaţional. aşa. de persoană terţă al ONG-urilor le conferă abilitatea unică de a ajuta la procesul de consolidare a naţiunii. ca Amnistia internaţională. dar şi acţionează direct la nivel transnaţional în 52 . Statutul independent neutru. activitatea de lobby pe lîngă organisme naţionale şi internaţionale ş. Mijloacele lor de activitate sînt: investigarea. funcţii. Alte organizaţii aşa ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii operează la diferite nivele: nu numai incurajează Guvernele să facă ceva.

aducînd un aport de nepreţuit în acordarea ajutorului urgent populaţiei care a suferit şi punînd temelia restabilirii păcii. În prezent ICS îşi desfăşoară activitatea în republicile din ex-URSS. unde trăiau peste 5000 de refugiaţi în diferite localităţi ale Albaniei. În timpul crizei umanitare în Kosovo. întruneşte astăzi peste 100 de organizaţii de acelaş gen. administrarea taberelor de refugiaţi. suport psihologic. În timpul punctului culminant al conflictului din Bosnia. distribuirea echipamentului necesar. coordonarea ajutorului medical. Institutul de cercetări din Norvegia.beneficiul răniţilor. organizaţiile bisericeşti norvegiene erau instrumentele în facilitarea dialogului între părţile la conflict. cu rădăcinile sale în mişcarea sindicală. transportînd peste 1. ONG. bolnavilor. Grupe de persoane într’adevăr au simţit că este obligaţia lor morală să vorbească atunci cînd statele păstrează tăcerea. asistenţă jurudică şi educaţională. Cînd apar conflicte. În Guatemala.100. SUA. Alte organe private au ca scop desemnarea idealurilor pentru eliberarea indivizilor sau grupelor de persoane din condiţiile de miserie şi exploatare.nu numai Guvernele direct implicate dar şi alte state care preferă să stea în tăcere să se plaseze în afara consideraţiilor politicii reale. au întrunit 53 . ICS lucrează în mai multe domenii: -în condiţiile stării de urgenţă în caz de război: livrarea ajutorului umanitar. În procesul din Orientul Apropiat. care deja demult joacă un rol activ în căutarea păcii. nu rareori. organizaţie neguvernamentală care a luat naştere în 1992 ca un proiect umanitar cu ţelul de a răspunde provocărilor războiului din fosta Iugoslavie. de exemplu.000 tone avînd costul în jurul la 75 mln dolari SUA. Ei vorbesc direct persoanelor şi popoarelor ca să le mărească nivelul de cunoaştere referitor la drepturile lor. ICS conducea 6 centre. naufragiaţilor şi tuturor acelora care au nevoie de ajutor în rezultatul calamităţilor naturale sau a conflictelor armate. sponsorizată de către Fundaţia Kettering din Dayton. În prezent Organizaţiile Neguvernamentale îndeplinesc proiecte la care se cheltuie annual mai mult de 7 mlrd dol. a fost de neînlocuit în spargerea gheţei şi punerea temeliei pentru acordul de la Oslo în 1993.zona Mediteraniană şi Orientul Mijlociu. În Tadjikistan forţele unite ale cetăţenilor din SUA şi Russia cu experienţă profundă în rezolvarea şi medierea conflictelor. Această formă de activitate a ONG-urilor poate servi în scopul diplomaţiei preventive. 1994-1995 peste 300 de maşini cu ajutor umanitar au fost trimise de către ICS în Anaconda. Spre exemplu Consorţiul Italian al Solidarităţii(ICS). printre primii se află la locul conflictului.

sunt necesare măsuri mai stringente. Uneori. este şi lista impresionantă de participanţi. pentru a ajuta la dizolvarea unei crize potenţiale sau in creştere. 54 . o largă reţea de măsuri politice şi diplomatice sunt posibile. însă. care sunt încadrate în diplomaţia preventivă neoficială. În adaos la progresul substanţial pe care aceste eforturi îl fac în legarea diferenţelor care deseori divizează vecinii ostili. care duc experienţa în comunităţile lor şi influenţează atunci când mulţi dintre aceştea îşi asumă poziţii de conducere. Strategiile. studierea diplomaţiei şi rezolvarea conflictelor.fracţiile tadjice în mijlocul anului 1997 aproape de 20 de ori pentru a stabili o bază pentru negocieri formale. oferirea bunelor oficii părţilor care sunt antrenate în rezolvarea paşnică a conflictelor. Alte grupe în SUA şi Europa. inclusiv trimiterea de mesaje bine definite liderilor care au ales o cale inacceptabilă în atingerea scopurilor lor. International Alert. din timp. include Institutul pentru Multi-Track Diplomacy. Aceste organizaţii au jucat un rol activ în stabilirea relaţiilor între părţile în conflict şi guvernele interesate. Grupa de criză Internaţională. În sumar. The Carter Center’s International Negotation Network. mijloacele şi instrumentele folosite în diplomaţia preventivă sunt o parte integrantă a acestui concept.

207 55 . la Summi-tul de la Praga. adică blocuri de putere. privită în perspectivă istorică. Luxemburg. adică de puteri având interese globale şi dispunând de capacităţi. Astfel. Polonia şi Ungaria. în primul deceniu al secolului XXI. 17 Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag. în postura de supraputeri. de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. Canada. Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre. în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG). Cehoslovacia. încetarea existenţei acestei Organizaţii. pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaţei Tratatului de la Varşovia. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia. După transformările revoluţionare din anii 19891990. După depăşirea acestuia. după această dată Alianţa Nord-Atlantică numărând. În 1997. apoi în 1999. Estonia. De aceea. iar pe 1 iulie. de către statele membre. constituită pe 5 mai 1955. Ungaria şi Uniunea Sovietică. La începutul anilor ’60. Republica Democrată Germană (RFG). România. primite ca membre ale Alianţei Cehia. Slovacia şi Slovenia. Portugalia şi Statele Unite. acelaşi an. anume Organizaţia Tratatului de la Varşovia. victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. În 2002. care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia. Războiul singularizase două ţări. Albania îşi suspenda participarea la Tratatul de la Varşovia. erau invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX. în care intrau Albania. Letonia. pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO). Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri până la încheierea Războiului Rece. Islanda. Franţa. Norvegia. Ultimul era astfel denumit pentru că. Marea Britanie. parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Polonia. deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război. Italia. anume Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.1.Spania. URSS îşi crea o grupare proprie. România. Ca rezultat. Danemarca. era semnată. NATO se menţinea ca alianţă politico-militară. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state. inclusiv militare. Olanda. 19 state membre. nu a presupus lupta armată. iar în 1981 . Războiul rece În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. Bulgaria. De cealaltă parte. Lituania. Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. care au format alianţe politico-militare. erau invitate. în întregul ei17.CAPITOLUL VI Studiu de caz 6. deci.

În deceniile Războiului Rece. când URSS detona primul său dispozitiv atomic. 5). radarul. militar. prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relaţiile dintre blocuri. în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. începând cu cele cu rază scurtă de acţiune si terminând cu cele intercontinentale. bazate pe fuziunea atomilor). două bombe aparţinând acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). confruntarea Est-Vest însemna o competiţie între două sisteme economicosociale. Blocul vestic întruchipa o orânduire democratică. între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie. au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiţionale. Ambele aceste tipuri de arme. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare. În terminologia economiei politice ca stiinţă. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste obţinerea armelor cu hidrogen. întrucât conţineau prevederi conform cărora un atac împotriva oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianţei în ansamblu. autoritare. individual si colectiv. anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză). confruntarea Est-Vest reprezenta o competiţie între două societăţi. Câţiva ani. ci chiar si vieţii pe pământ. iar pe cea cu hidrogen în 1957. În deceniile Războiului Rece. Pe plan militar. în 1967. bani. anume între socialism si capitalism. cum sunt cele chimice si biologice. În sfârsit.nuclear între cele două blocuri militare. confruntarea Est-Vest în condiţiile Războiului Rece a avut un pronunţat caracter ideologic. ele deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri. adică între două tipuri de orânduire socială. capabil să pună capăt nu numai civilizaţiei umane. Acesta înceta în 1949. Atât Tratatul de la Washington (art. transformau diferitele tipuri de armament convenţional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece. respectiv. bazată pe pluralism politic si pe o economie de piaţă. între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare. cât si Tratatul de la Varsovia (art. totodată. cu alte cuvinte. pe osatura celor două alianţe. avioanele cu reacţie. a unor mecanisme militare — structuri de comandă unice. confruntarea Est-Vest a dus la constituirea. China reusea aceleasi lucruri în 1964 si. se evidenţiază războiul din Coreea si cel din Vietnam. S-a reusit evitarea unui astfel de război. o adevărată revoluţie se petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la ţintă a diferitelor categorii de armament. unităţi din armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor. în 1953. respectiv. izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului. în ultimă instanţă. adică din două state dezmembrate. toate statele member având obligaţia de a acţiona. s-a aflat confruntarea Est-Vest. iar URSS câteva luni mai târziu. Războiul din 56 . Statele Unite produceau arma atomică în 1945. definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“. sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părţi. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masă. cea dintre URSS si SUA. mijloacele ultramoderne de comunicaţii făceau vulnerabil faţă de armamentul nuclear orice punct de pe glob si. Cel mai adesea. care se întreceau în furnizarea de arme. în anumite etape. Rachetele. iar în 1968 pe cea cu hidrogen. potrivit distincţiei subtile a lui Ralf Dahrendorf. totalitare. economic. 4) instituiau ceea ce se numesc garanţii de securitate pentru statele membre. SUA deţineau monopolul armei atomice. desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenţionale. Pe plan politic. ea concretiza o competiţie între două ideologii opuse. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952. Între aceste conflicte. cu deosebire cele nucleare. Pe de altă parte. De aceea. Franţa obţinea bomba atomic în 1960. care cuprindea toate domeniile: politic. o strânsă împletire a apărării naţionale cu cea aliată etc. Statele Unite reusind acest lucru în 1952. omenirea a stat sub semnul primejdiei unui război racheto. dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense distrugeri materiale. în spatele acestor conflicte. pentru respingerea agresorului. Cel estic era format din state totalitare — mai precis. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale. laserul.

Decizia devenea posibilă întrucât tocmai atunci URSS nu participa la lucrările acestui forum. După ani îndelungaţi de lupte. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic si militar al URSS si Chinei. echipate militar de către Moscova si Beijing. după cum se pare. în fruntea căruia se afla un lider comunist. comandantul forţelor americane în Extremul Orient. contingente de trupe chineze intrau în luptă de partea nord-coreenilor. În final. ceea ce începea ca un război civil între două părţi ale Vietnamului. pe de o parte. La solicitarea regimului de la Saigon. si Vietnamul de Nord (Republica Populară Democratică Vietnam). Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. si Republica Populară Democratică Coreeană în nord. generalul MacArthur. care se diviza în două state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam). Chineze. trupele americane înaintaseră în partea de sud a peninsulei. Coreea de Nord îsi întărea forflele armate. pe 26 iulie 1953. cu capitala la Hanoi. Atunci. cu capitala la Phenian. ceea ce avea să devină Vietnamul de mai târziu era colonie franceză. al căror număr ajungea la 135 000 în iunie 1950. a unui regim totalitar. Trupele americane se alăturau celor sud-coreene. Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea să încurajeze atât Seulul. Kim Ir Sen. Ostilităţile începeau prin trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38. În Nord. Statele Unite pierdeau în lupte 50 000 militari. Se ajungea astfel la un război de proporţii si la o criză profundă în relaţiile Est-Vest. si Vietnamul de Nord. o dată cu capitularea Japoniei. O răscoală antijaponeză se transforma într-o miscare de eliberare naţională după ce. contându-se ca acest lucru să ducă la unificarea Coreii sub autoritatea Phenianului. în Nord. urmărea ocuparea Seulului si doborârea regimului Rhee. Harry Truman. în 1954 se încheia un accord la Paris în baza căruia trupele franceze părăseau teritoriul Vietnamului. Pe de altă parte. până la paralela 38. Prezenţa trupelor de ocupaţie facilitase instaurarea a două regimuri în cele două părţi ale peninsulei: în Sud. cu capitala la Seul. frontul se stabiliza si. După capitularea necondiţonată a Germaniei. O miscare diplomatică neinspirată a Statelor Unite avea să precipite evoluţiile în peninsulă: Washingtonul declara că teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA.peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950. legat de URSS si China. după trei ani de ostilităţi. cât si Phenianul să se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forţă. La rândul lor. în semn de protest pentru că locul Chinei în Consiliul de Securitate nu revenise încă R. într-o operaţiune care. propunerea lui în acest sens era respinsă de presedintele SUA. proclamate pe 1 octombrie 1949. Statele Unite aveau să se implice din ce în ce mai mult în conflict. cu paralela 38 devenită linie de demarcaţie între cele două state coreene. Astfel. Armata sud-coreană sporea de la 60 000 militari la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950. atunci când se contura înfrângerea Seulului. Războiul se încheia prin retragerea trupelor americane si unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. 57 . Vietnamul în întregul său — peste 3 milioane. Johnson si Nixon. cu capitala la Saigon. era ocupat de japonezi. În 1941. ci era ocupat în continuare de către regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai-si. apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee. Statele Unite obţineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru o intervenţie militară sub stindardul ONU. ca si întreaga Indochină. Existenţa a două state coreene: Republica Coreea în sud. Statele Unite aveau să rămână angajate în acest război de-a lungul mandatelor a patru presedinţi: Eisenhower. baze situate pe teritoriul Chinei. pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la Statele Unite. Între Nord si Sud se declansa în curând un adevărat război. intraseră trupele sovietice.P. Alte momente de criză în relaţiile Est-Vest se petreceau în inima Europei si în apropierea coastelor estice americane. administraţia colonial franceză se reinstala în Peninsulă. de partea Saigonului. atunci când devenea iminentă victoria trupelor americane si sud-coreene. Criza legată de Vietnam a fost mai îndelungată si mai complicată. Kennedy. devenea un război în care se înfruntau Vietnamul de Sud si Statele Unite. se ajungea la încheierea armistiţiului. Într-una din fazele de maximă încordare. Primele erau legate de Berlin. va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de susţinere a trupelor chineze angajate în război. a unui regim autoritar si corupt. pe de altă parte. era rezultatul direct al ultimei faze a războiului din Pacific. Statele Unite preluau rolul de până atunci al Franţei.

A doua criză a Berlinului începea în noiembrie 1958. Conferinţa elabora Carta unei organizaţii internaţionale a comerţului si proiectul unui acord general de tarife si comerţ. Asa cum am arătat mai sus. Tentativa URSS esua. a cărei economie era etatizată si de comandă. Rachetele erau descoperite de către sateliţi de supravehere. cea britanică si cea franceză — toate situate în partea de vest. parte componentă a Cartei. în care un rol de prim rang revenea Statelor Unite. Într-un mod asemănător era divizat si Berlinul. în zona rusească se constituia Republica Democrată Germană. în caz de conflict. Pe plan economic. URSS. Blocada tăia legăturile terestre dintre acesta si cele trei zone aflate sub ocupaţia puterilor occidentale si urmărea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est. Sub acel regim. Statele Unite. Se lua cursul unei destinderi a încordării si a unor măsuri de ţinere sub control a înarmărilor. formulată în termenii unui veritabil ultimatum. Dimpotrivă. precum si cele ale aliaţilor celor două supraputeri erau puse în stare de alertă.aceasta era împărţită în patru zone de ocupaţie: zona americană. cu capitala în sectorul sovietic din Berlin. Se depăsa astfel faza potenţial cea mai periculoasă a Războiului Rece. Omenirea fusese însă la un pas de un cataclism nuclear. fiecare dintre acestea aflându-se sub administraţia uneia dintre cele patru mari puteri. Cele trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau. între partea occidentală si cea orientală a orasului. La puţină vreme după începerea activităţii ONU. De partea cealaltă a Atlanticului. realizau un pod aerian. puteau lovi o parte importantă a teritoriului american. Prima criză se declansa în 24 iunie 1948. atât în economiile acestor ţări. În octombrie acelasi an. Cuba se apropia de URSS si aliaţii acesteia. prin care Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. În final. Cea mai importantă dintre aceste tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961). sub autoritatea RDG si a forţelor de ocupaţie sovietice. în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim revoluţionar. a impus un tip similar de economie ţărilor pe care le inclusese în orbita sa. Lecţia va fi învăţată de ambele părţi. condus de Fidel Castro. aveau să acţioneze energic pentru refacerea postbelică a ţărilor din propria zonă. flota navală si aeriană americană se pregăteau să le oblige să facă cale întoarsă. în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. Mai ales în primele faze ale Războiului Rece. anume în patru sectoare. Forflele armate americane si sovietice. aflat în zona sovietică de ocupaţie. pentru consolidarea si extinderea principiilor liberale ale economiei de piaţă. pe care se aflau noi rachete. confruntarea Est-Vest avea să fie mai puţin dramatică. URSS instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu rază medie de acţiune care. se părea că orientările celor două tabere vor duce la destrămarea pieţii mondiale unice si formarea unor pieţe paralele si opuse. cu capitala la Bonn. Puterile occidentale respingeau propunerea sovietică. politice si chiar militare. ceea ce determina limite severe în afirmarea principiilor de piaţă. implicaţiile ei economice. 58 . dar la fel de profundă. Statele Unite vor fi ostile faţă de noua putere de la Havana si vor sprijini tentativele întreprinse de refugiaţi cubanezi aflaţi pe teritoriul american de a o înlătura. în primul rând a celor nucleare. Criza lua proporţii si devenea cea mai gravă confruntare Est-Vest. care devenea un adevărat simbol al divizării continentului. prin ridicarea pe 13 august 1961. Criza se încheia abia după aproape trei ani. prin instituirea de către URSS a unei blocade a Berlinului de Vest. blocada Berlinului era ridicată pe 9 mai 1949. afectând întreaga Ordine Mondială. la nevoie prin folosirea forţei. înfrântă însă de forţele cubaneze. Nave sovietice. În 1962. cu sprijinul Marii Britanii. navigau spre Cuba. Consiliul Economic si Social lua măsura convocării Conferinţei de la Havana asupra Comerţului. si zona sovietică — în partea de est a Germaniei. când Moscova anunţa că intenţioneaază să pună capăt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. a Zidului Berlinului. Puterile occidentale. pe teritoriul lor formându-se Republica Federală Germania (mai 1949). cât si în relaţiile economice internaţionale. criza era dezamorsată: Moscova accepta să-si demonteze si să retragă rachetele. Statele Unite instituind o blocadă navală si aeriană împotriva Cubei.

Molotov era în favoarea unei organizări care să lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. partidele comuniste din ţările est-europene .Întrucât Carta nu intra în vigoare. În aceste condiţii. lansau un amplu program de ajutorare a ţărilor continentului european. cu temei. Bulgaria. Belgia. despre care voi vorbi mai târziu. România. Cehoslovacia. acţiuni rămase însă fără succes. menite să împiedice aplicarea Planului Marshall în ţările lor. Iugoslavia. mai ales datorită opoziţiei României. V. cu tot ceea ce implica aceasta. nu lua fiinţă. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea unei organizaţii menite să dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Portugalia. forţând transformarea regimurilor politice si a sistemelor economice din aceste ţări conform cu modelul sovietic. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizaţie supranaţională prin impunerea unui plan unic de dezvoltare si a altor măsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER aveau să esueze. Totodată. politic si politico-militar. în aceste condiţii. cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. iniţiativa Planului Marshall venea după lansarea a ceea ce avea să devină Doctrina Truman. Îsi dădeau acceptul faţă de Planul Marshall 16 state: Austria. Belgia. o numeroasă delegaţie condusă de ministrul sovietic de Externe. Elveţia. Suedia si Turcia. Acesta va negocia cu ministrul de Externe francez. Franţa. organizaţje cerută de puterile occidentale si respinsă de Moscova. adresându-se tuturor satatelor. Islanda. Germania (1949) si Spania (1959). G. Olanda. îndeplinindu-si fiecare în parte menirea pentru care fuseseră create.partide de guvernământ în aceste ţări .si unele partide comuniste din ţările occidentale (Franţa si Italia) constituiau un Birou informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform). care ar fi avut o deschidere universală. Principalele instituţii financiare: Banca Mondială si Fondul Monetar Internaţional. La presiunea sa. devastat de război. Italia. Finlanda. În plus. Planul Marshall făcea din divizarea Europei un proces ireversibil si constituia un moment de seamă al Războiului Rece. 59 . sociale si culturale. Statele Unite. va funcţiona ca o uniune de state ce-si păstrau independenţa. RDG. E. De cealaltă parte. Franţa. Polonia. Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupări de state. pe plan economic. Cehoslovacia. România si Ungaria adoptau o poziţie similară. Urmând linia Moscovei. în care intrau Albania. generalul Marshall. aveau să întărească. Moscova replica la Plan prin întărirea controlului său în ţările din estul si centrul Europei. tendinţele de afirmare a principiilor liberale si economiei de piaţă. Marea Britanie si Olanda semnau un pact asupra colaborării economice. totodată. Marea Britanie. metoda sa principală de activitate fiind coordonarea planurilor naţionale de dezvoltare. În martie 1948.F. si cu cel britanic. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Moscova respingea propunerea de participare la Planul Marshall. organizaţia internaţională pentru comerţ. CAER. Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s-a ridicat la 13 miliarde dolari. 23 de state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a Acordului General pentru Comerţ si Tarife. prin secretarul de stat. Grecia. Molotov. Bevin. În 1947. Danemarca. El exprima prin aceasta teama că o administrare centralizată a Planului Marshall ar fi subminat bazele economiei sovietice si ar fi slăbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa de influenţă. Norvegia. Luxemburg. Irlanda. Bidault. aderau la OECE R. Din iulie 1947. Moscova avea să ezite. era destinat si flărilor din Est. se poate vorbi. care-si avea sediul la Moscova. ca o organizaţie economică occidentală. Aceste ţări constituiau în 1948 Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Albania. Acest program. GATT se năstea. Polonia. când Planul era adoptat. ţările occidentale beneficiare atingeau nivelul producţiei antebelice. prin care partidul sovietic acţiona spre a-si subordona miscarea comunistă internaţională. Ea trimitea la Paris. care lua numele iniţiatorului său. partidele comuniste din vestul European organizau greve si alte manifestări. devenind Planul Marshall. unde urma să aibă loc o reuniune a ţărilor potenţial beneficiare ale Planului. de divizarea Europei între Est si Vest. Ulterior. Ungaria si URSS. în 1952. La sfârsitul anului 1947.

era menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. un acord de asociere era semnat de Turcia. 60 . Luxemburg. Islanda si Turcia. dar această ţară avea să străbată un drum lung până la îndeplinirea condiţiilor de admitere în Comunitate. Robert Schuman. În 1967. 3. Se năstea NATO. Paralel cu această adâncire a integrării. Comunitatea Economică Europeană — Piaţa Comună (CEE) si Comunitatea Europeană a energiei atomice (Euratomul). Urma Tratatul de la Roma (1957). Organizaţia Tratatului de la Varsovia. Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei. Olanda. În 1954. Libera circulaţie a bunurilor. CECO.precum si pentru autoapărarea colectivă (Pactul de la Bruxelles). iar în 1987 intra în vigoare Actul Unic vest-european. Pe plan economic. Ca si CECO. Franţa. prin Tratatul de la Paris. URSS cerea să se alăture Tratatului NordAtlantic. CEE si Euratomul s-au născut ca organisme supranaţionale. Franţei. 4. Libera circulaţie a persoanelor. prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949). el era total insuficient pentru cazul unui potenţial mars spre vest al URSS. prin admiterea de noi membri în cadrul acestora. Statele Unite si Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles pentru un pact nord-atlantic. Consiliul Europei era o organizaţie cu atribuţii supranaţionale. ministrul de Externe francez. Planul Marshall si Tratatul Nord-Atlantic consacrau prezenţa permanentă si poziţia dominant a Statelor Unite în Europa. având ca state fondatoare Belgia. adică în 1981. Prin statutul său. a Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO). Consiliul Europei devenea un important organism al afirmării valorilor occidentale în confruntarea Est-Vest. cerere respinsă de SUA si Marea Britanie. În consecinţă. Libera circulaţie a capitalurilor. caresi stabilea sediul la Paris. Danemarca. Dacă el putea fi considerat eficient împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german. nu agrea ideea de supranaţionalitate. Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei. în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu Comunităţile Europene.F. deschisă si altor state din Europa occidentală. Europa occidental îsi putea continua căutările pentru găsirea propriilor forme de grupare. În acest cadru creat de raporturile transatlantice. Luxemburgului. alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului. CEE urma să realizeze „cele 4 libertăţi“: 1. unde „cei 6“ constituiau. cu participarea Belgiei. Libera circulaţie a serviciilor. propunea constituirea unei autorităţi franco-germane în domeniul cărbunelui si oţelului. Potrivit Tratatului de la Roma. blocul occidental dobândea dimensiunile si structurile corespunzătoare între flările care i se alăturau. Pactul. ceea ce va îndepărta Marea Britanie care. devenea membră a CE atunci când îndeplinea condiţiile de aderare. totodată. în acele condiţii. În condiţiile opoziţiei tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora dintre statele occidentale si cele totalitare. cărora li se alăturau Grecia. apărea ca o organizaţie eminamente politică. În 1964. care-si propunea ca prioritate absolută promovarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale. Astfel. cu sediul la Strasbourg. începea si un proces de lărgire a Comunităţilor Europene. condus de un Consiliu al Ministrilor (format din ministrii de Externe ai ţărilor membre) si dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. seama de ponderea pe care Statele Unite o dobândiseră în Europa si în treburile continentului. Olandei si a R. Marea Britanie. Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951. O asemenea autoritate era concepută ca o structură supranaţională. Germania. apoi la Bruxelles. Irlanda. Italiei. 2. El nu ţinea. care adăuga cooperării economice pe cea politică. după 20 de ani. cu durată de 50 de ani. CEE si Euratomul formau Comunităţile Europene (CE) ). drum care continuă si în primul deceniu al secolului XXI. Consiliul Europei. ducând mai departe procesul integrării europene. Italia. în mai 1950. Prin crearea NATO si prin Planul Marshall. primul pas către integrarea europeană. Norvegia si Suedia. Urma „replica“ răsăriteană a NATO.

Forţa economică a statelor occidentale. alături de America de Nord (Statele Unite si Canada) si Japonia. ponderea ţărilor subdezvoltate în totalul produsului mondial brut a scăzut continuu. O dată cu acesta. Nu 61 .4 1988 5. totusi. spre usurinţa lecturii. Astfel. de menţionat că această crestere s-a realizat pe seama ponderii ţărilor puternic dezvoltate.3 79. statisticile Băncii Mondiale se bucură de o largă recunoastere în lume pentru temeinicie si acurateţe. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul mondial de valori.Irlandei si Marii Britanii. 22. Pe de altă parte. iar PIB este doar unul dintre indicatorii prin care se măsoară gradul de dezvoltare a unei ţări. prin admiterea Greciei. Pe de altă parte. ţări cu dezvoltare medie si ţări puternic dezvoltate.8 22. ponderea ţărilor mediu dezvoltate a scăzut doar puţin.5% din populaţie îsi ducea viaţa în ţări mediu dezvoltate. respectiv II si III. bucurându-se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru si Malta. evoluţia acestor ţări integrându-se în tendinţele generale. decenii care au coincis cu procesul destinderii între Est si Vest si cu o anumită liberalizare a comerţului internaţional. este. mai bine zis privilegiată a planetei. căreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor. în perioada menţionată ţările puternic dezvoltate si-au consolidat poziţia fruntasă. care. În intervalul dat. categorii de ţări pe care.8% din populaţia globului. anume Japonia si Germania. Desigur. principii care aveau să se impună treptat si în economiile de comandă. chiar dacă în cifre absolute PIB al acestor flări a cunoscut cresteri. după a crestere spectaculoasă între 1965-1980. influenţa pe care acestea o exercitau în cadrul marilor instituţii internaţionale financiare si comerciale determinau ca ordinea economică a Războiului Rece să evolueze în direcţia afirmării tot mai puternice a princpiilor de piaţă. devenind dominantă pe plan mondial. într-o diviziune internaţională care va evidenţia nevoia presantă a reformelor economice si politice în statele estice. folosită de Banca Mondială. Pivotul dezvoltărilor ce aveau loc în acest sens erau Statele Unite. cărora li se alăturau încă din anii ’50 „marii învinsi“ în război. în 1988 în ţările slab dezvoltate trăia 60. în perioada Războiului Rece. în care se produceau anual 1930 dolari pe locuitor.2 1980 6. Astfel.9 23.4 Populaţia (% din mondial) 1988 60. este de remarcat că această crestere s-a petrecut tocmai în perioada primelor decenii ale dezvoltării. sfera economiilor de piaţă se extindea. pentru ca în 1986 să se ajungă la Europa „celor 12“ prin aderarea Spaniei si Portugaliei. Tot în 1986.0 75. orice statistică poate prezenta deficienţe.2 12. refacerea postbelică si procesul integrării făceau din Europa de Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentală. deasemenea. în final.1 13. nivelul lor de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situaţia altor ţări în aceeasi perioadă. era locuită de doar 16. în deceniile Războiului Rece. impuse mai ales de ţările „Lumii a Treia“.5% din populaţia globului. ceea ce avea să ducă în mod necesar la răsturnările revoluţionare din anii ’90. Nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări Categorii PIB de ţări (% din totalul mondial) 1965 9. CE numărau 10 state. Partea dezvoltată. Asadar. astfel că Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“.8 81. dar boom-ul ţărilor mediu dezvoltate s-a terminat repede. puneau capăt Războiului Rece. le numerotez cu cifrele I.5 16. Tabloul se întregeste prin luarea în considerare a celorlalţi indicatori privind nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări. anume ţări slab dezvoltate. În 1981.5 PIB totalul (dolari) pe locuitor 1988 (medie) 320 1 930 17 080 I II III Pentru PIB reproduc clasificarea statelor.

„Nimeni nu mi-a vorbit încă pe acest ton“. care apoi să organizeze alegeri libere. reiese din următoarea comparaţie: la 309 dolari pe locuitor alocaţi pentru cheltuieli militare în ţările dezvoltate. prin care prevenea guvernul sovietic că. Truman. în zonele neangajate si în curs de dezvoltare s-au acumulat tensiuni si stări conflictuale. pentru a caracteriza condiţia umană în aceste ţări trebuie avută în vedere împrejurarea dacă ele s-au situat în zone de liniste si siguranţă ori. V. în orice caz. „Nu era vorba încă de războiul rece. de conflicte deschise ori latente. „onoraţi-vă angajamentele şi nimeni nu vă va mai vorbi astfel“. Ori. adică a condiţiei umane proprii multor sute de milioane de oameni. din diverse cauze. înainte de toate pe plan economic si social. cu alte cuvinte. încrederea în alianţa celor trei puteri va primi o lovitură dură. mai mult. va răspunde Molotov. asa cum am arătat deja. la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru achiziţii de arme. În plus. anume 16.1%. în zone bântuite de insecuritate. dimpotrivă. potrivit propriilor mărturisiri. cu tributul lor plătit în milioane de vieţi omenesti si mari distrugeri materiale. guvernul sovietic semna un tratat ruso-polon cu guvernul polonez provizoriu. după ce pe 18 Henry Kissinger. pe de o parte.sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amănunflite pentru a înţelege diferenţele fundamentale existente în ceea ce priveste asigurarea drepturilor omului. în 1981 ele ajunseseră la 29. dacă se dovedea imposibil să se pună în aplicare hotărârea de la Ialta privind Polonia. Astfel. Dincolo de aceste raporturi însă. între care la loc de frunte se înscria confruntarea Est-Vest. în cazul ţărilor în curs de dezvoltate însă. insecuritatea — ca percepţie si dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare număr de ţări slab dezvoltate într-o aberantă cursă a înamărilor. după cum voi arăta ulterior — un ideal de neatins. diferenţe în defavoarea marii majorităţi a populaţiei lumii. pentru că Declaraţia proclamase prin art. iar cea pentru sănătate de 284 dolari. este limpede că proclamaţia înaripată din Declaraţia Universală: „Toate fiinţele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi“ a rămas în mod fatal în perioada Războiului Rece — si. La 22 aprilie 1945. si cele în curs de dezvoltare. Incertitudinile. Și este de subliniat că mai mult de jumătate din aceste procente. iar pentru sănătate rămâneau numai 10 dolari. Molotov se oprea la Washington şi era primit de preşedintele SUA. Dar această imagine despre condiţia umană a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregită cu aspecte privind situaţia acestor ţări în ceea ce priveste securitatea lor ca state. aceasta. Este limpede că angajarea unui mare număr de ţări din Lumea a Treia în cursa înarmărilor înrăutăţea si mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condiţiilor de trai.6% din respectivele cheltuieli. acesta nu mai era cel folosit de Roosevelt“18. învăţământului îi erau destinaţi doar 24 dolari. era însă deja limbajul său. Astfel. Este un lucru constatat în această privinţă că bipolarismul caracteristic Războiului Rece a asigurat stabilitatea si securitatea în raporturile dintre cele două blocuri. unde urma să se deschidă Conferinţa pentru crearea ONU. avea astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul şef al administraţiei americane. la Ialta se hotărâse ca. Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplătoare: într-adevăr. îi va vorbi brutal lui Molotov şi va remite un mesaj pentru Stalin. dacă în 1972 ţările neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria înarmare 20. situaţia era total diferită. Harry Truman. replica Truman. puterile Coaliţiei să acorde acestora asistenţă în constituirea unor guverne democratice. 3 dreptul la viaţă si securitate al oricărei fiinţe umane. De aceea. si după încetarea acestuia. de educaţie si sănătate. Cât de mare era disproporţia resurselor alocate pentru înarmări de către ţările dezvoltate. reveneau ţărilor în curs de dezvoltare. pe 21 aprilie 1945. care au trecut adesea în conflicte deschise. cifra pentru învăţământ era în acele ţări de 382 dolari. Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate.9% din totalul cheltuielor militare mondiale. de fapt. în condiţii când negocierile ruso-americano-britanice privind guvernul Poloniei încă nu fuseseră încheiate. pe de altă parte. în cazul statelor din Est. în drum spre San Francisco.“Diplomația “ 62 .

Roosevelt manifestase o grijă aparte faţă de relaţiile cu Uniunea Sovietică. în care denunţa căderea Cortinei de fier în mijlocul Europei. la ameninţarea reciprocă a securităţii şi la starea de asediu în politica internă“. cei doi giganţi de la periferie. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice şi suferinţele eroice ale poporului rus. Până la sfărşitul primului său mandat însă. Obiectivele Aliaţilor erau pur şi simplu prea divergente. niciodată!“.): Ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spaţiu atât de mare să fie roşu: niciodată. „Contradicţia structurală a celor două puteri mondiale explică doar faptul că trebuia să se ajungă la concurenţa şi contradicţiile celor două sisteme. Statele Unite şi Uniunea Sovietică. bazată pe Carta Naţiunilor Unite. Înainte ca Churchill să-şi rostească faimosul discurs de la Fulton. Fără să-şi propună o analiză istorică propriu-zisă a marilor procese care au dat conţinut acestui război. acumulările care au dus la instalarea lui şi apoi i-au punctat evoluţiile de-a lungul a peste patru decenii. refacerea economică postbelică reclamând atât imense cantităţi de bunuri. precum şi credite şi investiţii de capital substanţiale. Venirea la Casa Albă a lui Truman. Stalin exprima în faţa liderului iugoslav Milovan Djilas. aveau mari interese comune în menţinerea cooperării lor după înfrângerea Germaniei şi a Japoniei. cu motivaţiile lor politice. După convorbiri oficiale „Stalin ne-a invitat la cină. Iată în relatarea lui Djilas momentul respectiv. Stalin şi-a petrecut mâna peste Uniunea Sovietică şi a exclamat (în legătură cu britanicii şi americanii — C. Pe plan politic general. în lipsa cărora se conturau perspectivele unei crize de supraproducţie şi ale unui şomaj ridicat.14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându-i să invite la Moscova un număr de personalităţi poloneze — a căror listă o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ. învingătoare în război. militare şi. Pe plan economic. Truman. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeaşi cooperare. inclusiv a acţiunilor diplomatice. cu un uriaş surplus de produse. nu în ultimul rând. se aflau acum unul în faţa celuilalt în inima Europei“. Harry S. prin natura lor. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Cele două mari state. o ordine internaţională de pace şi securitate. pas cu pas. În tot timpul războiului. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori nu cred acest lucru. Coaliţia Naţiunilor Unite avea să se destrame în curând şi lumea postbelică intra sub zodia Războiului Rece. la împărţirea lumii în două. în linii mari. iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Echilibrul puterii fusese distrus. existau puternici stimulenţi care. arată însă că drumul către Războiul Rece n-a fost deloc întâmplător. însă în hol ne-am oprit în faţa hărţii mondiale. acţiunile diplomatice care marcau. ultima rămăşiţă a înţelegerii existente pe durata războiului dispăruse. pe care Uniunea Sovietică era colorată în roşu şi din cauza aceasta era mai evidentă şi părea mai mare decât în realitate. aducea o schimbare notabilă a atitudinii Statelor Unite faţă de URSS. înainte de toate de echipamente industriale. suferise însă mari distrugeri. opinia privind inevitabilitatea rupturii dintre Est şi Vest din raţiuni politico-ideologice.V. războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. „Oricum inevitabil. cele ce urmează urmăresc să prezinte. ar fi trebuit să acţioneze în acelaşi sens: Statele Unite ieşiseră din război cu capacităţi productive mult sporite. Dimpotrivă. pentru care trebuiau găsite noi debuşee. URSS. cronologic. s-a străduit iniţial să continuie moştenirea lăsată de Roosevelt. dar nu şi la formarea celor două blocuri. Noul preşedinte american. economice. de a ţine alianţa unită. nu putea fi concepută în absenţa unei cooperări postbelice sovieto-americane. Analiza evenimentelor. aflat în vizită la Moscova în iunie 1944. atenţie faţă de 63 . În ciuda existenţei unor astfel de interese comune. arătase în repetate rânduri înţelegere pentru interesele sovietice. ideologice. Semnele apropierii Războiului Rece se vor înmulţi. tematic şi. devenite la sfârşitul războiului supraputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Churchill urmărea să prevină dominaţia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale.

reflectau neîncrederea crescândă a Moscovei că problemele securităţii URSS erau luate în serios de către aliaţi occidentali. altele noi. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de după 1945. „Pe baza superiorităţii lor structurale. Alţi autori. deşi asemenea înclinaţii pot conta mult în politică. în faţa trupelor americane şi britanice din Franţa şi Italia se aflau mai puţin de 90 divizii inamice. Loth. care provenea din caracterul de cruciadă împotriva comunismului ca dominantă a politicii externe a Statelor Unite. pe atunci senator. împotriva a peste 250 divizii. În fapt. Roosevelt acorda un rol deosebit obţinerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelică pentru înfăptuirea marelui său proiect (Grand design) al formării unei „lumi unice“. Privită în perspectivă istorică. Sunt ca nişte tauri într-un magazin de porţelanuri. toate acestea indicau o criză a Coaliţiei Naţiunilor Unite: premizele ei din timpul războiului încetau să existe. afirma el. înainte de toate. măsuri care. scrie în acest sens Eric Hobsbawm: 64 . guvernul american a iniţiat în 1945 un mecanism de percepere reciprocă greşită şi de escaladare a conflictului. să nu apară niciodată.susceptibilităţile lui Stalin. de obiectivele pe care acestea şi le propuneau. o reacţie la măsurile luate de Moscova în ţările ocupate de forţele armate sovietice. scrie în acest sens W. printr-un adevărat control internaţional al armei atomice sau printr-un ajutor economic. din punct de vedere sovietic. „Nu ştiu să se poarte. în vreme de pace. declara: „Dacă vedem că Germania e pe cale să câştige războiul. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de securitate a URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat şi au reacţionat prin a refuza orice altă cooperare. nu erau încă formate. eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esenţial în răspunderea celor două supraputeri. potrivit calculelor făcute în anii de dinaintea războiului propriuzis. după trei ani de război. va trebui ca noi să ajutăm Germania şi astfel să le lăsăm să se ucidă între ele cât mai mult posibil“ . Aşadar. În 1941. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovietică prin încercarea inutilă ca prin superioritate economică şi atomică să revizuiască situaţia creată în Europa de est. de concepţiile care patronau căile şi modalităţile de înfăptuire a acestor obiective ca astfel de premize să se constituie sau.Dar ideea unei atitudini dure faţă de URSS nu izvora doar din înclinaţii personale ale noului preşedinte american. în timp ce armata rusă continua să lupte pe frontul de est. Atitudinea lui faţă de ruşi nu era nouă. Truman. Conducerea sovietică a interpretat la rândul ei greşit acest refuz de cooperare ca fiind o dovadă a caracterului agresiv al capitalismului american şi a reacţionat printr-o mai dură politică de securitate. după conferinţa de la Ialta. El ţinea seama de un memorandum al Comitetului reunit al şefilor de stat major (JCS 506 din 18 septembrie 1943). La deschiderea celui de-al doilea front în iunie 1944. favorabil ambelor părţi. care susţinea că SUA nu puteau câştiga războiul împotriva Germaniei şi nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. cu menţiunea că Statele Unite erau mai bine situate în determinarea cursului general al politicii postbelice. pun pe seama diplomaţiei americane încrâncenarea deosebită a confuntării Est-Vest. Dacă vedem că Rusia este pe cale să câştige. va trebui ca noi să sprijinim Rusia. după declanşarea războiului germano-rus. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsiderări generale a politicii americane postbelice. Succesele militare de pe frontul de Est făceau ca armata americană să poată învinge Germania şi Japonia cu mai puţin de jumătate din diviziile considerate necesare. Depindea de interesele marilor puteri. Truman nu va continua o astfel de linie. dimpotrivă. Stătea în puterea lor să demoleze asimetria din cadrul stării de siguranţă a celor două puteri prin recunoaşterea intereselor sovietice de securitate în Europa de est. În plus. de cele ale Statelor Unite şi URSS. în scopul menţinerii Coaliţiei şi asigurării participării ruseşti la înfrângerea Japoniei. „Trebuie să fim duri cu ruşii“. iar formarea blocurilor a devenit definitivă“ . recunoscând inevitabilitatea Războiului Rece. SUA aveau posibilităţi mai mari să determine viitoarele relaţii sovieto-americane. Trebuie să-i învăţăm cum să se poarte“.

ambasadorul SUA la Moscova. aşa cum fusese cazul în timpul războiului. dar nu este tot adevărul. Dar toate acestea nu explică tonul apocaliptic al Războiului Rece. premierul britanic. care a făcut cele două tabere înarmate să se mobilizeze “sub drapelele lor opuse”. Stettinius. transmitea îndemnuri în acelaşi sens. Lucrul acesta este perfect adevărat. Iar A. Îl va trimite la Moscova pe Harry Hopkins. înainte de a slăbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupaţie. Truman înţelegea să promoveze o politică mai fermă decât predecesorul său faţă de URSS. dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu circumspecţie: ele erau. considera că ruşii nu au intenţia de a rupe legăturile cu Statele Unite. impregnate de ideile sferelor de influenţă şi politicii echilibrului de putere. o atitudine de fermitate faţă de ei în toate problemele importante putea fi luată fără a exista riscuri serioase în raporturile cu Moscova. un diplomat care credea că. la care adera cu entuziasm. dacă o vor voi. pentru a uşura presiunile interne ale administraţiei americane“. secretarul de stat. în special Austria. sosea precipitat la Washington spre a-i împărtăşi opinii şi preocupări asemănătoare noului şef al administraţiei. rezolvarea problemelor ruso-americane presupunea spirit de armonie şi nu confruntare „îi va cere lui Stalin săşi modifice pretenţiile privitoare la estul Europei. adăugând că poziţiile dobândite de ruşi le vor permite „să avanseze. se va ajunge la o soluţie de compromis privind constituirea guvernului polonez şi se va conveni convocarea unei noi reuniuni între cei trei mari în iulie-august 1945. Revenind la problema elaborării poziţiilor americane în perioada post-Roosevelt. Dintre ţările democratice numai în America preşedinţii erau aleşi împotriva comunismului. Hopkins însă. ne simţim tentaţi să ne alăturăm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce faţă de escaladarea confruntării. Harriman. fiind însă animat de filozofia wilsoniană. El explică mai ales ceea ce s-a numit “îngheţarea” fronturilor între 1947 şi 1949. Ruşii. îl informa pe Truman că. Harriman. La Washington se va accepta propunerea privind o nouă întâlnire la nivel înalt. cu mesaje clare către conducătorii Kremlinului. Discuţii cu colaboratorii săi apropiaţi îl întăreau pe Truman în intenţia de a promova o politică mai hotărâtă faţă de Moscova. îşi relua argumentele către Washington. Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. acela a fost Washingtonul“ . îi va spune el lui Truman. invadează Europa şi iau dorinţa americană de cooperare drept o dovadă de slăbiciune. după ce îi sugerase lui Truman o nouă întâlnire a celor trei mari. trebuie s-o spunem. Dacă cineva a introdus elemental cruciadei în Realpolitik. Churchill. Între 27 mai -7 iunie. precum şi în privinţa caracterului temporar al ocupaţiei ruseşti a Germaniei şi a condiţiilor de stabilit în ţările rusificate sau controlate de ruşi în Valea Dunării. guvernul sovietic adoptase o poziţie rigidă şi intransingentă în aproape toate problemele majore care interveniseră în relaţiile sovieto-americane. Cehoslovacia şi Balcanii“. menţinându-l acolo. Vizita lui Hopkins era precipitată de confruntările apărute la conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite. de aceea. unde URSS insista pentru păstrarea dreptului de veto al ţărilor membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiţii când aceste ţări erau implicate în conflictul aflat în atenţia ONU. vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt. prea făţiş. Pe 12 mai. de la Londra. Este fără îndoială vital să se ajungă acum la o înţelegere cu Rusia sau să evaluăm care este stadiul relaţiilor cu ea. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliaţii să nu se retragă de pe poziţiile lor actuale din lungul liniei de ocupaţie (trupe americane şi engleze se aflau în regiuni întinse din sudul a ceea ce avea să devină zona de ocupaţie sovietică ) până când nu suntem satisfăcuţi în privinţa Poloniei. Vor fi deblocate lucrurile la San Francisco. El. până la ţărmurile Mării Nordului şi ale Atlanticului.„Cine poartă răspunderea Războiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de această problemă au fost multă vreme un fel de meci de ping-pong între cei care aruncă vina în exclusivitate asupra URSS şi dizidenţii (cei mai mulţi. adică în politica confruntării de putere pe plan internaţional. Numai o întâlnire personală ne poate permite să ajungem la aşa ceva“). după Ialta. ceea ce permitea semnarea Cartei ONU. americani) care spun că a fost în primul rând vina SUA. şi el a venit din America. dar el n-a reuşit „să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extreme de serios 65 .

233 66 . formată din cei patru comandanti şefi ai zonelor respective. la fel în ceea ce priveşte propriile trupe. aşa cum rezultaseră ele din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceeaşi soartă o aveau unele propuneri ale lui Truman. în vreme ce Stalin doar mârâe. de a prelua administraţia unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene. Grecia şi Turcia. căile realizării unei „lumi unice“. anume de partener second al Statelor Unite. anii 1946-1948 duceau la cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii. spre a sărbători împreună victoria anglo-americană în război. deşi Churchill se împotrivise până la capăt (el propusese ca retragerea să fie amânată până la Conferinţă). Truman îl refuza pe primul ministru britanic. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocinţa premierului britanic. „Churchill vorbeşte întruna. compusă din patru comandanti supremi. La 5 iunie 1945 era semnată la Berlin Declaratia guvernelor URSS. gestionarea energiei atomice. Conferinta de la Potsdam şi evolutiile imediate de după încheierea ei duceau la o reevaluare generală a politicii Statelor Unite.chestiunea autodeterminării Europei de est“. 19 Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag. înainte de toate. fată de URSS. episodul dezvăluia şi dificultăţile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu care ţara ieşea din război. soarta statelor din Europa centrală şi de est. Conferinţa de la Potsdam cerea ca Germania să fie tratată ca un întreg şi stabilea principiile după care aliatii urmau să actioneze pentru demilitarizarea şi crearea conditiilor pentru o dezvoltare democratică a ei. în drum spre Berlin. Marii Britanii şi Frantei privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme. În fapt. precum şi de recunoaştere de către puterile occidentale a regimurilor prosovietice din România şi Bulgaria. înaintea conferinţei propriu zise. motivând că el şi Stalin nu se cunoşteau. Moscova. Se constituia Comisia Interaliată de Control. de nevoie. Pentru a evita suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înţelegeri separate.. numiti fiecare în parte de către comandantul şef respectiv din Comisia Interaliată de Control. Avea să vadă în curând că Stalin rămânea la concepţiile sale. precum şi unele probleme punctuale. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere se ciocneau erau: viitorul Germaniei. a. până la sfârşitul lunii iunie trupele americane erau retrase din zona sovietică de ocupaţie. Viitorul Germaniei După 9 mai 1945. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea că a reuşit să-i transmită acestuia fără echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Regiunea Marelui Berlin era ocupată de fortele armate ale fiecăreia din cele patru mari puteri. Conferinţa de la Potsdam era precedată de unele „mişcări“ diplomatice care dădeau expresie unor repozi ionări în raporturile dintre cei trei. SUA. cum erau Iranul. de aceste ultime probleme. Conferinţa de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania. Truman va încerca să şi-l apropie pe Stalin. Churchill îl invita pe Truman ca. La rândul său. de a se institui un control comun al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului. intrarea URSS în război împotriva Japoniei ş. Germania era împărtită în patru zone de ocupatie. mă voi ocupa însă ceva mai târziu. dar ştii ce vrea să spună“. Privit în perspectivă. Mai multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bază militară în Strâmtori. mai ales aceea privind internaţionalizarea regimului Dunării. dar nu oprea cursul spre confruntare. Comisia urma să adopte hotărâri în unanimitate. graniţele de vest ale Poloniei. la rândul ei. Marea Britanie proceda. în condiţii când lumea devenea bipolară19. avea să afirme el. să se oprească la Londra. Truman lansa ideea unei întâlniri cu liderul sovietic. Churchill însă avea să răspundă iritat că el nu va participa la nicio reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferinţe Truman-Stalin. În perspective Potsdam-ului. în formula atât de dragă lui Roosevelt. avea să facă propriile reevaluări în politica sa fată de aliatii occidentali. înţelegerile puterilor învingătoare referitoare la Germania au fost limitate şi strict practice. Administarea regiunii urma să fie asigurată de o autoritate interaliată de guvernământ.

Conferinta stabilea că cele patru puteri de ocupatie aveau dreptul de a ridica din zona proprie. în fapt. inclusiv la Teheran şi Ialta. care să răspundă intereselor britanice. utilaje industriale şi alte bunuri. la Potsdam s-a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. neangajante pentru puterile învingătoare. Spre sfârşitul verii lui 1944. transformarea ei în câteva state predominant agrare. în vara anului 1944. „grupul comun al ministerului de Război şi al Foreign Office-ului. perspectiva ca potentialul Germaniei unificate să fie înglobat într-o sferă de influentă americană. Ea va fi puternic întărită atunci când devenea stringentă refacerea economică a Europei. ceea ce nu se putea concepe lăsând în afara economiei europene —potential — cea mai puternică. pentru o anumită perioadă. Statele Unite aveau să ia hotărât cursul spre unificarea celor trei zone occidentale. Finlanda. încă din timpul pregătirilor pentru Conferinta de la Ialta. Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. compus din şefii diplomatiilor Chinei. În fapt însă. în curând avea să se pună problema că Germania nu putea rămâne în afara unui asemenea proiect. proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania. nici integrarea într-o astfel de lume a întregii Germanii. Uniunea Sovietică îşi va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. Astfel. având posibilitatea de a-şi acoperi drepturile şi din celelalte zone de ocupatie. cunoscut ca “Planificatorii post-ostilităti” prevedeau că Uniunea Sovietică va deveni un adversar potential şi vorbeau deschis despre formarea unui bloc vest-european care să se contrapună sovieticilor. RFG va fi integrată în alianta statelor democratice. cum avea să arate viitorul Germaniei urma să se stabilească de-abia ulterior. ministrul de Finante din timpul războiului). Se va vedea în curând că supraputerile în devenire abia îşi formulau politicile de perspectivă în privinta Germaniei. Iar când confruntarea Est-Vest va atinge stadiul opozitiei blocurilor militaro-politice şi problema apărării Europei occidentale se va impune pe un prim-plan. În ceea ce o priveşte. paşnice. Atât şi nimic mai mult. Astfel. în replică. Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit căreia „scopul politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate. apoi a tratatelor de pace cu Germania şi Austria. ca un mijloc de a mentine resursele acesteia în interesul unei viitoare aliante occidentale“ . anume cea germană. Discutiile purtate pe această temă în timpul războiului. Atunci când divergentele cu URSS vor arăta clar că nu era posibilă nici formarea unei lumi unitare. neagresive economic —pe baza egalitătii în drepturi — într-un sistem economic mondial liberal“. 67 . Germania sau o parte a acesteia urma să fie încorporată în acest grup occidental pe considerentul că a ceda resursele Germaniei unei puteri ostile însemna a aduce prejudicii securitătii insulelor britanice. URSS urma să primească 50 la sută din întregul cuantum al reparatiilor datorate de Germania. aşa dar. care vedea viitorul în forma unei lumi unitare. se dovedeau preliminare şi. „La Ialta a apărut pentru prima oară conflictul esential care diviza cele trei mari puteri în problema germană: intersele americane de a integra potentialul german în asociatia economică a unei “lumi unitare”. Bulgaria. La rândul ei. Roosevelt fusese initial adeptul „planului Morgenthau“ (după numele autorului său. Va căuta să folosească prezenta sa militară într-o zonă întinsă a teritoriului german. Frantei. precum şi pozitiile sale în structurile aliate de control şi gestionare a treburilor germane pentru a îşi extinde influenta asupra Germaniei în ansamblu. Va urmări cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor de ocupatie proprii şi. Marii Britanii. Consiliul urma să functioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia. autoritătile britanice erau. în contul reparatiilor de război. serios interesate în împărtirea Germaniei. Totodată. interesele sovietice de a nu lăsa ca acest potential să intre pe mâna britanicilor şi americanilor“. se va pronunta pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unită. cu deosebire. pe baze liberale şi democratice. România şi Ungaria „cât mai curând posibil“. Acesta va ajunge ideea-cheie în definirea politicii americane fată de Germania postbelică. Marea Britanie se orienta relativ timpuriu către o anumită diviziune a Germaniei. astfel de idei contraveneau proiectului Grand design al lui Roosevelt. după încheierea războiului. care prevedea dezindustrializarea şi dezmembrarea Germaniei.De asemenea.

în care intraseră şi staţionau trupele ruse? Se va vedea repede că. Austria.neutră şi democratică. altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania şi Austria. Germane. eu cred. posibilităţi de a influenta semnificativ situatia tărilor din Est. ideea dezmembrării avea să devină realitate de-abia după tinerea pentru un timp a Germaniei sub ocupatia puterilor învingătoare şi în forme la care puterile aliate nu se gândiseră atâta vreme cât luptaseră alături. Unii autori chiar consideră că Stalin tindea să atribuie un asemenea rol poziţiilor cucerite de fortele armate sovietice dincolo de granitele URSS din 1941. Olanda.D. teritorial. abandonată apoi. ele erau limitate şi temporare. Astfel. Eşecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea hegemoniei sale asupra acelei părti a Germaniei aflate sub propria ocupatie. hotărâtoare pentru instalarea Războiului Rece. Astfel. Aveau. convenită în principiu la Potsdam. la Potsdam. adopta o linie net anti-occidentală. deşi aceste posibilităţi nu lipseau. Toate tentativele URSS de a dobândi pozitii care să-i permită exercitarea unei influente în Vest. Bulgaria. Astfel. Rusia sovietică ieşea din război ca o mare putere. Ungaria. Finlanda simtea din plin presiunea marelui său vecin de la răsărit. Grecia. Ele se aflau în zona sovietică de ocupatie din Germania. Danemarca. divizat. În martie 1945. Belgia. eliberată de partizani. Stalin va reactiona iritat. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizării continentului. văzând în acestă împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor întelegeri potrivit cărora. URSS nu va reuşi să obtină internationalizarea regimului regiunii Ruhr şi nici preluarea unor foste colonii italiene în Africa de nord. era împărtită în zone de ocupatie. Pe de o parte. aproape scrie în acest sens Kissinger. în schimbul unor conditii de pace îngăduitoare. Pe de altă parte. dar va decide ca acest incident să nu provoace o criză în relatiile sovieto-americane. discutii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliatilor. ale cărui teluri acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri. în timp ce se continua cu înverşunare rezistenta pe frontul de est. continentul era deja. în Polonia. Mai târziu. în răfuielile Rusiei cu ea. o componentă esentială a confruntărilor de bloc în inima Europei.într-adevăr. ca Stalin să nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut 68 . fără să uite însă că. trupele anglo-franco-americane se instalaseră în zonele apusene de ocupatie din Germania. încheierea unui tratat de pace cu Germania. Norvegia fuseseră eliberate de puterile occidentale ale Coaliţiei. într-un fel. puterile occidentale. ca şi Germania. Datele realitătilor istorice erau clare. Soarta statelor din Europa centrală şi de est confruntarea marilor puteri învingătoare în legătură cu statele din Europa centrală şi est se accentua rapid după 9 mai 1945 şi avea să fie. aveau să fie respinse de către Statele Unite şi Marea Britanie. conducerea germană ar fi deschis americanilor şi britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidă în teritoriile germane. rămânea fără obiect pentru un viitor nedefinit. Prezenta Armatei roşii pe teritorii atât de întinse şi de o importantă strategică vitală oferea Kremlinului poziţii deosebit de puternice în relaţiile sale cu aliaţii. armatele ruse înaintaseră până pe Elba. România. Dorită în anii războiului. acceptând doar prezenta rusă la discutiile referitoare la capitularea propriu-zisă a Italiei. Occidentul nu-i fusese niciodată de un sprijin credibil. în ceea ce le priveşte. atunci. Italia. dar şi posibilă. limitele exercitării influenţei ruse spre vest erau clar trasate. practic. ea se afla în fata unei optiuni iminente şi grave între statele Coalitiei. cărora li se alătura în curând Franta. ceea ce ducea inevitabil la constituirea R. Iugoslavia lui Tito. precum şi din participarea sa la negocierile tratatelor de pace. puterile Coaliţiei o considerau nu numai de dorit. „Este posibil . Washingtonul va fi împotriva participării sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea fortelor germane din Italia de nord. Cehoslovacia. Stalin putea să transforme această prezenţă într-un atu de mare forţă în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare general postbelică pe care. o urma Albania. Cu toate că suferise pierderi umane şi distrugeri materiale imense. În nord. Roosevelt va considera învinuirea în acest sens a lui Stalin „o imensă necuviintă“.

În 1945. puterile occidentale aveau să cedeze. Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adăpostul căreia el va putea practica. ştiinţifico-tehnologic. continuă Kissinger. a întregii istorii“ . Faptul că „alegeri libere conform criteriilor democratice şi instaurarea unor regimuri prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înţeles de administraţia Roosevelt. Ca rezultat. În felul acesta însă. Fără bombă. administraţia Truman decidea definitiv să păstreze monopolul asupra armelor atomice. practice inepuizabilă. raporturi în posibilitatea menţinerii cărora liderii sovietici credeau pentru un timp20. în acceptarea de către Japonia a capitulării necondiţionate. interesate în asigurarea cooperării sovietice postbelice. aşa cum se stabilise de-a latul Europei în momentul capitulării Germaniei. dimpotrivă. necunoscând condiţiile europene. desigur. pas cu pas. poate. Ele nu erau însă. Într-un discurs ţinut pe 9 august (după folosirea celor două bombe atomice). „Deoarece conducerea americană. cât a intentionat să-şi întărească mâna în vederea unei inevitabile etalări diplomatice“. militar. este dificil să-ţi 20 Henry Kissinger. Dar el putea la fel de bine să socotească pozitiile teritoriale câştigate drept oportunităti spre a extinde orânduirea de tip sovietic în tările ajunse la discretia sa. „Truman nu va fi nicio clipă tentat să urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna să utilizeze monopolul atomic american pentru a-i obliga pe ruşi să se replieze în cadrul frontierelor lor.371 69 . vroia să obţină în acelaşi timp şi autodeterminarea Europei de est şi prietenia sovietică. compatibile“.drept orbita satelitilor. un nou izvor de putere se adăuga imensului potenţial economic. făceau totodată din respectarea principiului autodeterminării popoarelor din estul Europei o condiţie indispensabilă a unor relaţii normale cu URSS. Omenirea lua cunoştinţă de extraordinara forţă ascunsă până atunci în interiorul unor particule elementare printr-o înfricoşătoare demonstraţie a capacităţii de distrugere a diviziunii atomului de uraniu. În vara anului 1945. Uniunea Sovietică a fost în stare să-şi transforme ocupaţia militară într-o reţea de regimuri satelit“ (ibidem). ori diplomaţia postbelică nu a fost capabilă să le facă. Pe de altă parte. în conditii când aliaţii URSS nu i se opuneau în mod hotărât. le-a ratat pe amândouă“. prestigiului politic fără precedent cu care SUA intrau în perioada postbelică. fără prea multe riscuri o politică de rezistenţă faţă de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier. Prin aceasta. „De fapt. Loth. un astfel de comportament din partea sovietică putea fi obţinut tocmai prin monopolul armelor atomice. care putea fi folosită în scopuri paşnice. Stalin pierdea orice şanse de a păstra după război raporturi de conlucrare cu puterile aliate. pledase pentru a se acorda URSS parteneriatul atomic. compatibile. ministrul de Război al SUA. Dilema atomului: Cutia Pandorei sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era marcat de un eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie. Statele Unite. în schimbul unui comportament sovietic cooperant. spera ca principiile Cartei Atlanticului şi interesele sovietice pentru siguranţa Europei de est să poată deveni. argumentând că. într-un fel sau altul. Poziţia americană faţă de perspectivele folosirii energiei atomice se va contura repede: în 1946. de plutoniu: aruncarea celor două bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki.“Diplomația “pag. cumva. Pe de altă parte. dar nici de Roosevelt însuşi care. Stimson. prin spargerea atomului se deschidea accesul la o sursă de energie. controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţii şi niciodată într-o manieră care ar fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. cea atomică. scrie W. politicii ruse de sovietizare a Europei centrale şi de est. Chiar aceasta avea să facă. ţara care avea privilejul de a poseda cunoştinţele şi tehnologiile necesare stăpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite. hotărâtoare. Truman declara: „Putem să spunem că ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii. naţiunea cea mai puternică. iar sferele de influenţă se statorniceau pe continent pentru o jumătate de secol. Secretarul de stat Byrnes se opunea însă. În consecinţă. respectiv.

Moscova îşi reafirma poziţiile. La 4 noiembrie 1948. Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenţia Naţiunilor Unite. activitatea Comisiei era blocată. în consecinţă. pentru o perioadă neprecizată. Planul prevedea constituirea unei Autorităţi Internaţionale pentru Dezvoltarea Atomică. Baruch.imaginezi cum ar fi rezistat ţările Europei occidentale contagiunii comuniste. După dezbateri îndelungate. acest al doilea punct al Planului Baruch urmărea instituirea unui control internaţional asupra producţiei şi folosirii energiei atomice. Era un refuz de a împărtăşi asemenea informaţii ruşilor. care încredinţa unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul Statelor Unite. punea capăt cooperării americanoengleze în domeniul energiei atomice. Adunarea Generală a ONU hotăra crearea Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Energia Atomică. în condiţii când savanţi britanici contribuiseră efectiv la producerea bombei atomice. să ia cursul producerii aceluiaşi tip de armament: vor opta curând pentru această a doua variantă. reprezentantul american Bernard M. În noiembrie 1945. La 19 iunie. potrivit Planului. În faţa acestei Comisii. să fie distruse toate armele atomice existente şi instalaţiile de producere a lor şi numai după aceea să se instituie un sistem internaţional de control asupra energiei atomice. Rezulta o declaraţie comună Truman-Attlee-King (ultimul fiind primul ministru canadian). măsură resimţită dureros la Londra. cum s-ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite să le protejeze“. A. Planul Baruch ridica o dilemă în faţa URSS: să renunţe la obţinerea propriei arme atomice în favoarea instituirii unui control internaţional. preşedintele Truman semna Legea McMahon. dimpotrivă. În iunie 1947. din punct de vedere american. Statele Unite se consultau cu Marea Britanie şi Canada în problemele privind energia atomică. Ea îşi suspenda lucrările în iulie 1949. la 14 iunie acelaşi an. El preciza că numai după ce mecanismele de control intrau în funcţiune şi se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate să renunţe la armele lor atomice. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aproba hotărârea din decembrie 1946 a Comisiei ONU pentru Energia Atomică. se opunea Planului Baruch şi făcea contrapropunerea ca. mai întâi. iar în 70 . A. La numai câteva zile după respingerea de către URSS a planului Baruch. pentru divulgarea de astfel de secrete unor puteri străine. Gromîko. prin acea că ea devenea proprietara materialelor fisionabile şi dobândea capacităţile de a administra cercetarea ştiinţifică şi celelalte activităţi în domeniul atomic şi dreptul de a face inspecţii asupra acestui domeniu. în condiţii când statele membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activităţii Agenţiei. În curând se va vedea însă că. Potrivit Planului. ambasadorul sovietic la ONU. La 24 ianuarie 1946. la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomică adopta planul american (URSS s-a abţinut de la vot). organism căruia urma să i se încredinţeze răspunderea pentru toate fazele dezvoltării şi utilizării energiei atomice. prin care cei trei condiţionau comunicarea de informaţii privind energia atomică a altor state de existenţa unor garanţii că aceste informaţii nu vor fi folosite în scopuri distructive. acestei autorităţi îi reveneau următoarele responsabilităţi: (1) să asigure deplina exploatare a potenţialităţilor paşnice a energiei atomice. propunea un ansamblu de măsuri pentru controlul internaţional al utilizărilor energiei atomice (Planul Baruch). inclusiv cea capitală. în condiţii când. În esenţă. Adoptarea acestei legi. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce ţinea de procesele de fabricare a armelor atomice şi pedepse drastice. începând cu materiile prime. să accepte interdicţia asupra producerii şi folosirii acestor arme şi să pună la dispoziţia Agenţiei toate cunoştinţele lor ştiinţifice şi tehnologice privind energia atomică. nu puteau fi obţinute. se recunoştea. SUA aveau să beneficieze de monopolul atomic sau. În condiţii când cursul spre confruntare Est-Vest se instalase definitiv. Agenţia urma să funcţioneze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU. acest refuz se referea la toate celelalte state. (2) să ofere statelor securitatea împotriva unui atac surpriză din partea celor care ar fi violat interdicţia folosirii armelor atomice. garanţii care. guvernul englez lua decizia creării propriei industrii de armament atomic.

marele proiect rooseveltian era încrezător şi în perspectiva includerii URSS în această economie mondială. avea să devină o componentă deosebit de primejdioasă a cursei generale a înarmărilor. mai ales după dispariţia lui Roosevelt. mai ales că Armata Rosie ocupase deja ţările în discuţie. trecerea de la colaborarea puterilor Coaliţiei Naţiunilor Unite în timpul războiului la confruntarea Est-Vest se petrecea treptat. Nu mă refer aici la componenta de securitate a ordinii mondiale. Mai târziu. Asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt. Iar extinderea acestui tip de economie în ţările intrate în orbita URSS era însotită. eşua. O „lume unică“? Nu mai puţin adânci se vor dovedi divergenţele de concepţii şi poziţii între cele două supraputeri în ceea ce priveşte viziunea despre lumea postbelică. dar într-un termen foarte scurt. înainte de toate asupra armamentelor atomice. rămânea refractar liberalizării raporturilor economice internaţionale. lipsit de importanţă. Cordell Hull. pe care se baza viziunea „lumii unice“. Kissinger scrie în acest sens: „Stalin. constatând neputinţa sa de a-şi îndeplini mandatul. documentele juridice. ale cărei premise se puneau prin constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite. pe care se vor grefa nu peste multă vreme structurile de bloc. ci la bazele economice ale acestei ordini. În curând. Statele Unite. reacţii si contrareacţii. Divergenţele de interese si de poziţii. prin negocieri îndelungate şi dificile. si URSS. care transformau literalmente peste noapte aliaţii de până atunci în adversari neînduplecaţi. când s-a hotărât să organizeze rezistenţa împotriva expansiunii sovietice. secretarul său de stat. cu deosebire în primele faze ale confruntării Est-Vest. în mod tradiţional. cât şi de încorsetările etatiste.iunie 1952 Adunarea Generală ONU decidea desfiinţarea ei. o manifestare de o gravitate extremă a Războiului Rece. de un curs urmărind fragmentarea pietii mondiale. s-a gândit la promisa versiune sovietică de alegeri libere. De aceea. aveau să se acumuleze rapid. Concepând „Marele proiect“. de asigurarea unui comerţ internaţional eliberat atât de barierele grupărilor economice închise. Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a principiilor liberalismului. când devenea evident că fiecare parte interpreta diferit hotărârile adoptate în Crimeea. Este greu de stabilit si. în fond. neîncrederea reciprocă între Statele Unite si Marea Britanie. apoi a celor nucleare. cursa înarmărilor atomice. ci devenea un motiv în plus de dezbinare şi confruntare. cui i-a revenit iniţiativa într-un moment sau altul în acestă cursă de acţiuni. America a făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-si ţinuse cuvântul — asa cum fusese dat la Ialta si asa cum îl înţeleseseră conducătorii si publicul american“. Pe de altă parte. Referindu-se în acest sens la concesia făcută de Stalin aliaţilor săi prin adoptarea Declaraţiei Comune asupra Europei Eliberate. evident. nemulţumirile. Astfel. pe de altă parte. Euforia Yaltei se domolea repede. pe de o parte. Prin aceasta. bazat pe proprietatea colectivă şi rolul predominant al statului în gestiunea economică. considera că rivalităţile economice din perioada interbelică avuseseră un rol substanţial în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. tentativa de a institui controlul internaţional asupra energiei atomice. desi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau. vor determina Marea Britanie să renunţe în final la Zona lirei sterline. domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile până atunci membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. Istoria diplomatică a ultimelor luni de război si a primilor ani de pace consemna evoluţii care constituiau un fel de preliminării ale politicii de îngrădire. În fapt. Tipul de economie sovietic. Această supoziţie se va dovedi în curând utopică. legate indisolubil de economia de piaţă. Suspiciunile Uniunii Sovietice că interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într-o măsură satisfăcătoare de către partenerii săi occidentali întăreau orientarea Moscovei spre 71 .

dar căuta această cooperare nu atât prin în elegere si dispoziţie de compromis.format după sinuciderea lui Hitler. ceea ce devenea evident în cursul anului 1945. luate împreună. Pe terenul acestui esec.satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. (22 februarie 1946). dar vedea în aceasta mai mult. Harriman însă. El i-a cerut lui Truman ca trupele americane să rămână pe Elba si să nu se retragă imediat din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau să intre în zona sovietică de ocupaţie — precum si o înaintare rapidă spre Viena si Praga. Averell Harriman. Congresul american se opunea însă acordării de împrumuturi către URSS încă din timpul războiului. Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic. sub o puternică presiune americană. unele livrări vor fi temporar reluate. pe 11 mai 1945. În ianuarie 1945. iar în 1945 întreaga problemă a creditelor era înghe ată. ca sub Roosevelt. înaintate Departamentului de Stat si ulterior într-un articol 72 . ci printr-o atitudine fermă si prin condiţionări în diferitele probleme aflate pe agenda raporturilor Americano sovietice. Politica de presiuni faţă de URSS se dovedea. Maresalul englez Montgomery obţinea pe 4 mai 1945 o capitulare parţială a guvernului Dönitz. Ideea acesteia era enunţată si fundamentată iniţial de George F. administraţia americană în frunte cu el urmărea în continuare să obţină cooperarea URSS (războiul din Europa nu era încă încheiat. cel din Pacific continua în forţă). atâta timp cât exista monopolul atomic american. se cristaliza „politica de stăvilire“ (îngrădire). 1945). ambasadorul SUA la Moscova. îsi schimbase între timp poziţia. adept iniţial al acordării de împrumuturi URSS. anume modalitatea de a forţa Moscova să poarte negocieri care să ducă la acorduri angajante pentru ea înainte ca poziţiile sale de putere să se fixeze în inima Europei si. ulterior. până acolo unde înaintaseră trupele ruse. un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. iar Churchill a continuat să sprijine acelasi guvern pentru o eventual folosire a trupelor germane împotriva Armatei Rosii. în ansamblu. precum si propuneri privind rambursarea creditului si dobânzile aferente. distrusă de război. Truman aproba o hotărâre prin care se stopau orice livrări către URSS în cadrul programului lend-lease. condiţionări care. În termini concreţi. Truman va replica prin politica „să fim duri cu rusii!“. Este tocmai ceea ce a încercat să facă administraţia Roosevelt. în timp ce URSS. Sovieticii vor protesta. Roosevelt va fi de acord cu ambasadorul său. Churchill va fi adeptul politicii de presiuni. oferea conducerii sovietice. va renunţa la această intenţie doar pe 23 mai. Kennan. Eisenhower s-a opus si Truman si-a însusit punctul său de vedere. în cazul unei înaintări sovietice spre Marea Nordului. dar episodul rămânea înscris în lista punctelor controversate între cele două mari puteri. un tânăr diplomat de la ambasada americană la Moscova. în ciuda faptului că interesele americane si cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite dispuneau de uriase surplusuri de produse. avea nevoie acută de astfel de produse. în decembrie 1943. chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse din drum. au rămas în istorie ca o politică de presiuni. încă aliate. dacă obţinea un credit în condiţii rezonabile. Pentru a pune în valoare asemenea oportunităţi. Partea sovietică era de acord. susţinând că amânarea oricăror credite era un mijloc de a obţine o atitudine cooperantă din partea sovietică în problemele nerezolvate dintre Moscova si aliaţii ei occidentali. Astfel. pentru că „Uniunea Sovietică are mai multă nevoie de noi decât invers“. în numele presedintelui american. ineficace. o politică de presiuni prin care Statele Unite urmăreau să obţină un comportament cooperant din partea rusilor. erau necesare credite substanţiale americane. Aceasta va fi pusă în practică imediat. cerând totodată o serie de concesii politice din partea sovieticilor. numai pe frontul de vest. mai târziu. avansa cifre mai modeste. Într-un memorandum (mai. la îndemnul lui Harriman si sub presiunile Congresului. Pe de altă parte. Anume. Molotov îl înstiinţa pe Harriman că Uniunea Sovietică era interesată să cumpere din SUA instalaţii industriale în valoare de 6 miliarde dolari. presedintele american va recunoaste că semnase decizia respectivă fără s-o citească. Această orientare se concretiza îndeosebi în consolidarea sferei sale de influenţă în Europa de răsărit si centrală. apoi în faimoasa Long Telegram (Telegrama Lungă).

ci pentru a ţine sub control întreaga masină militară rusească si pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce înseamnă retragere“21. decât de principia generale. el accentua că Statele Unite trebuie să stabilească criterii clare pentru definirea zonelor în care stăvilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital. dependenţi si marionete“ care vor profita de politica de stăvilire. toate acestea pentru a-i asigura Uniunii Sovietice securitatea“. fost vicepresedinte al SUA în timpul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt. modul nostru de viaţă tradiţional si prestigiul internaţional. Politica de stăvilire. cea de a doua a adepţilor echilibrului puterii. O politică veritabilă ar avea. inclusive prin forţe militare superioare. 21 Henry Kissinger. ulterior. din partea căreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace. potrivit principiului dominoului. perspectiva prăbusirii puterii sovietice sub greutatea propriilor carenţe congenitale. remarcă socotită profetică de către Kissinger. ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei. având ca reprezentant de seamă pe Walter Lippmann. „cu o forţă politică ce crede fanatic că nu poate exista un “modus Vivendi” durabil cu SUA. să apere statu-quo-ul cu orice preţ. sublinia el. trebuia să oprească expansiunea sovietică.“Diplomația “ 73 . căreia Kennan i-a dat denumirea de containment (stăvilire. pe plan ideologic angajat faţă de ţelul răspândirii comunismului la scară mondială. Desi. în timp. iar pe plan politic-practic expansionist prin natura sa. Churchill. Trei scoli de gândire criticau ideile sale. implica divizarea pe termen nedefinit a Europei. Politica ce se impunea. semnat X si intitulat Sursele comportamentului sovietic. Dacă nu se exercita o opoziţie fermă faţă de instalarea de regimuri prosovietice în ările unde intraseră trupele rusesti alte state aveau să cadă ulterior în orbita sovietică. „Timp de mai bine de o sută de ani. el a exprimat această opinie doar în cadru privat. continua el. automat si neselectiv. opina Lippman. Potrivit lui Kennan. spre a crea.publicat în Foreign Affairs în 1947. împărtăsind opinia că „Uniunii Sovietice nu-i pasă de revoluţia mondială“. Stăvilirea. Prima era cea a realistilor. clienţi. Kennan argumenta că divergenţele dintre URSS si SUA sunt de ordinul principiilor si îsi au originea în sistemul sovietic. Kennan a reusit să provoace o dezbatere amplă si de durată asupra politicii externe americane. prin urmare. Avem de a face. că este necesar si de dorit să fie distruse armonia internă a societăţii noastre. personalitatea proieminentă între ei fiind W. propunând viziuni alternative. secătuind resursele Americii. iar cea de a treia a criticii radicale. altfel. El respingea premisa că societatea sovietică purta în sine germenii proprie-i prăbusiri si cerea o diplomaţie americană activă si fermă spre a înfrunta URSS si nu una care astepta pasiv decăderea si descompunerea puterii sovietice. Dar numai după ce Armata Rosie a ajuns la Elba au fost în stare conducătorii Rusiei să realizeze ambiţiile imperiului rus si ţelurile ideologice ale comunismului. ceea ce excludea o înţelegere si cooperare pe termen lung. Lippman socotea că politica externă americană trebuia să fie călăuzită mai de grabă de interesele americane. Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i “stăvili” pe rusi în puncte disparate. „în esenţă. afirma Lippman. Această politică trebuia să-si propună mai puţin să înlăture sistemul comunist. îngrădire). guvernele Rusiei au căutat să se extindă asupra Europei de Est. cât să ducă la restabilirea echilibrului puterii în Europa distrusă de război. în vreme ce interesul Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei. politica sovietică este un amalgam de zel ideologic comunist si expansionism florist de modă veche“ . avea să atragă America în întinsele periferii ale imperiului sovietic. Lippman susţinea că politica de îngrădire conducea la o supraextindere psihologică si geopolitică. definite în fiecare caz în parte. Statele Unite aveau să fie nevoite să pună în picioare „o paletă eterogenă de sateliţi. Kennan a realizat că exagerase componenta ideologică a politicii externe sovietice.

El scria: „S-ar putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. afirma Stalin cu referire la cel deal Doilea Război Mondial. prin eforturi 74 . el anunta hotărârea de a pregăti tara. fie si numai ca ameninţare. linia stăvilirii a devenit repede politica oficială a Statelor Unite fată de URSS. critici de pe pozitiile lor au fost puternic prezente. expropiere industrială si suprimare a libertăţilor fundamentale supără marea majoritate a oamenilor din Statele Unite. Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomaţia. confidentă în propriile valori. pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovietică de îndată ce se va ivi o ocazie potrivită si pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa si nemăsurata superioritate atomică a Statelor Unite egalează predominanţa sovietică în toate celelalte aspecte militare”. Ideile rusesti despre dreptatea socialeconomică vor guverna aproape o treime din lume. la rândul ei. Acţiunea militară era legitimă doar cu aprobarea Naţiunilor Unite. rusii vor încerca să-si socializeze sfera de influenţă exact la fel cum noi încercăm să democratizăm sfera noastră de influenţă. dar era pregătit să coexiste în limite reduse cu puterea sovietică. pe care îsi propuneau să le apere si să le răspândească în lume. Dar fie că ne place. ci prin instituţiile internaţionale. fie că nu. Cele două idei se vor strădui să demonstreze care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacţie omului obisnuit din propria arie de dominaţie politică“. Politica de stăvilire a fost o sfidare. Conducătorii americani aveau o repulsie aproape viscerală faţă de sferele de influenţă. El nu se resemna să astepte pasiv prăbusirea comunismului. Preferau să astepte victoria totală si prăbusirea comunismului. menită să-i înfrunte pe rusi cu o contrafortă intolerabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pasnice si stabile“. considerând ideea dreptului Americii de a-si asuma responsabilităţi internaţionale o expresie a aroganţei. dar nu ca un scop în sine. politica externă si diplomatia americană de-a lungul Războiului Rece au fost pătrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. Churchill voia să restrângă aria influenţei sovietice. exact în sensul în care o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire fermă. Conducătorii americani dădeau înapoi de la a folosi monopolul atomic. dar nega dreptul ei de a interveni unilateral pe glob. Statele Unite au adoptat-o încrezătoare în superioritatea valorilor societătii americane. ca instrument al politicii externe. Chiar înainte de discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946). Pentru Churchill. „Noul radicalism“ susţinea viziunea istorică a Americii ca far al libertăţii. se opuneau ideii si politicii de stăvilire. continuă Kissinger. Și. Ei vroiau să distrugă. “Mă declar. iar asistenţa economică trebuia distribuită nu direct. Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferentiau si. desi nu a specificat-o niciodată. desi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa si întreg globul să fie împărtite în sfere de influentă pentru multe decenii. nu să restrângă sfera adversarului lor. Desi influenta „noilor radicali“ în dezbatearea publică si în politica Statelor Unite a rămas redusă. Ideile noastre despre democraţia liberei întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. pentru a aplica o soluţie wilsoniană la problema ordinii mondiale“. o provocare în raporturile dintre principalii protagonisti ai competitiei Est-Vest. mai ales în ani precum cei ai angajării SUA în războiul din Vietnam. declaraţiile sale publice sugerează cu putere faptul că el avea în vedere un fel de ultimatum diplomatic al democraţiilor occidentale. ci căuta „mai de grabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea astfel încât aceasta să facă treaba în locul lui“. Genul ei de reformă agrară. ea mai trebuia creată.Punctele de vedere ale realistilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. o poziţie de forţă era deja stabilită. oricât de îndepărtate. În ciuda unor astfel de critici. mai mult. în anumite puncte sau într-o anumită măsură. pentru conducătorii americani. s-a dovedit mai trainică decât orânduirile non-sovietice. URSS. a luat cursul confruntării. De aceea. Wallace postula o echivalenţă morală a acţiunilor americane si sovietice pe plan internaţional si schiţa perspectiva unei coexistenţe a două sisteme social-politice. si acesta a sprijint politica de îngrădire. Orânduiurea sovietică. Anume. îl citează Kissinger pe Churchill.

toate categoriile de arme convenţionale dobândeau caracteristici calitative noi. aflate în inima continentului. Ca efect al revoluţiei în stiinţă si tehnică. ceea ce provoca infestări radioactive cu consecince grave pentru locuitorii planetei. iar SUA în 1958). Kennan a înţeles si descris mecanismele prin care. superioare ca performanţă (citeste: ca forţă de distrugere). Întrucât acel sistem. Dacă asta era să se întâmple vreodată. diversi competitor ai autoritătii ar putea : „coborî în acele mase imature politic si neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar pretentiilor lor. ci urmăreste să se bucure de roadele războiului abia încheiat. 22 Henry Kissinger. în una dintre cele mai slabe si mai demne de milă societăti“… Nici un alt document. cele două blocuri. efortul general producând colapsul comunismului numai după o serie prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente“22 . cu un accent major pus pe cea a armelor nucleare si a mijloacelor de transport a acestora la ţintă. continuă Kissinger. cu aliatii de până mai ieri. În genere. Churchill sublinia în acest sens că URSS nu vrea război. în ciuda protestelor internaţionale. Dacă. ar fi putut înainta până la Canalul Mânecii si. „obiectivul politic american a fost considerat a fi păstrarea statu quo-ului. deoarece calitatea de membru obisnuit fusese exersată numai prin practica disciplinei de fier si supunerii. transcontinentale.“Diplomația “ 75 . Se desfăsurau intens producţia de rachete cu rază mică si medie de acţiune si instalarea lor pe teatrele potenţiale de luptă. Crearea de noi arme nucleare. Tot ele construiau primele rachete balistice intercontinentale: ICBM (URSS în 1957. beneficiind de superioritatea sa în domeniul fortelor terestre. nu prin arta compromisului si a adaptări. politica Moscovei va fi de păstrare a statu-quo-ului postbelic. însă. să încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste tări. Războiul Rece încheindu-se cu prăbusirea URSS si a regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. Ca stare de fapt. nu reusise niciodată un transfer legitim de putere. sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental. În aceeasi cursă intrau. nu a prezentat mai precis ce avea să se întâmple de fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. cum era Franţa si Italia. prin urmare. printr-o luptă sau alta în cadrul puterii. Statele Unite si URSS îsi creau flote de bombardire startegice. Statele Unite instalând pe acestea lansatoare de rachete balistice: SLBM.deosebite timp de 2-3 planuri cincinale. mai ales din Europa. inclusiv al unui apel solemn făcut de Adunarea Generală a ONU. În acei ani. politica de îngrădire a fost validată. Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice. de exemplu. Kennan considera probabil că. în Occident a circulat ideea că URSS. Marea Britanie si Franţa. ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei de influenţă sovietice în ţările est si central europene. care se contura ca posibilitate. în primul rând supraputerile. nereal. Într-adevăr. pe rând. arsenalele nucleare american si sovietic sporeau rapid. subliniază Kissinger. în 1960. angajându-se într-o adevărată cursă contra cronometru în dezvoltarea tuturor categoriilor de armamente. Un asemenea pericol s-a dovedit. Spre deosebire de alti experti. mai de vreme sau mai târziu. Date fiind asemenea schimbări calitative în starea armamentelor. URSS experimenta o bombă cu hidrogen având o putere de 50 megatone. unde partidele comuniste participau la guvernare. într-un anumit moment. ca număr de focoase si capacitate de distrugere. produceau cele dintâi submarine atomice. pe întreg parcursul Războiului Rece si al crizelor care l-au marcat. adaptarea lor pentru diverse modalităţi de folosire determinau un ritm febril de testări ale acestor arme în diferite medii. era să apară vreodată ceva care să sfarâme unitatea si eficacitatea partidului ca instrument politic. pentru o eventuală nouă confruntare armată. Perioada „Diplomaţiei pe marginea prăpastiei“ era martora unei accelerări fără precedent a înarmărilor. pentru partidul comunist puteau decurge consecinte stranii. dominat de un partid unic. Istoriceste. de această dată. folosind situatia economică grea din unele tări europene.

strâns legată de cea pentru câstigarea sprijinului majorităţii statelor membre ale Naţiunilor Unite. Diplomaţia nu va sta deoparte de aceste evoluţii. URSS. Astfel când. India. Iugoslavia. privitoare la componenţa organismelor de negociere a problemelor dezarmării era. Astfel. România. Marea Britanie. acelasi forum oferea o tribună de mare audienţă. diplomaţia vremii contribuia nemijlocit si substanţial la desfăsurarea cursei înarmărilor.si a grupărilor de state în problemele dezarmării. dintre cele două supraputeri. Acţiunile diplomatice în acest domeniu se desfăsurau în relaţiile dintre state. Interesul arătat ONU era determinat de faptul că forumul mondial dezbătea probleme fundamentale privind securitatea si pacea internaţională. SUA. Cehoslovacia. si Bulgaria. Brazilia. transferarea unora dintre fondurile rezultate din dezarmare în beneficiul statelor slab dezvoltate etc. între altele. era format pe bază paritară din state membre ale celor două blocuri militare: Canada. de o parte si de alta. sustrăgând astfel mijloace preţioase de la acoperirea nevoilor civile. diseminarea acestor arme. de instituirea structurilor de negociere în domeniu. totodată. a unei imagini favorabile despre politica statelor . controlul acestora si eventualele măsuri de dezarmare erau luate la Washington si la Moscova. proiecte urmărind oprirea experinţelor cu armele nucleare. îngheţarea si reducerea bugetelor militare. Desigur. totodată.mai ales a celor mari . de natură să pună sub semnul întrebării civilizaţia umană în ansamblu. ţară membră a SEATO. Birmania. un factor major în cresterea încordării situaţiei internaţionale. pe de altă parte. Egiptul. în ceea ce priveste numărul de militari aflaţi sub arme. care ar fi devenit inevitabil un cataclism nuclear. Cursa înarmărilor era un efect al confruntării Est-Vest. Italia si Norvegia. ea se va implica direct si masiv în tot ceea ce privea fenomenul militar. respectiv în cele două alianţe politico-militare: NATO si Organizaţia Tratatului de la Varsovia. ca regulă. în timp ce în blocul estic reuniunile statelor participante aveau mai ales menirea să aprobe iniţiativele URSS. 1959). Dar această împrejurare nu diminua atenţia acordată Naţiunilor Unite de către cele două părţi.reducerile operate. cu menţiunea că. desi importante în sine. anume Belgia. agrava pericolul unei conflagraţii mondiale. aceasta. Bugetele militare înghiţeau sume enorme. Aceasta reflecta necesităţile de securitate si de apărare ale statelor. în cele dintre blocuri militare si la Naţiunile Unite. Comisia de Dezarmare (1952-1957) era formată din membrii Consiliului de Securitate si Canada. Mexicul si Tunisia . Argentina. pe de o parte. precum si Australia. Polonia. Competiţia dintre cele două blocuri. În ansamblul ei. ele erau precedate de ample consultări. în Subcomitetul acesteia intrau doar SUA. precum si confruntarea acestora referitoare la problema dezarmării. Marea Britanie. din inţiativa puterilor occidentale. Motivul: alături de unele state nealiniate. devenind. Dimpotrivă. URSS. În fapt. slab dezvoltate. în noiembrie 1957. aflate în competiţie. adânc îngrijorate de pericolele grave inerente cursei înarmărilor. Comitetul celor 10 state pentru dezarmare. Ponderea principală a acţiunilor diplomatice va fi în domeniile controlului armamentelor si dezarmării.erau propuse si trei state membre NATO. în ultimă instanţă. exerciţiile diplomatice din cadrul său reprezentând oportunităţi deosebite pentru promovarea în faţa opiniei publice internaţionale. Franţa si Canada. a cărui constituire se decidea la Conferinţa Ministrilor de Externe ai celor patru puteri (Geneva. mai ales americano-anglo-franceze. Ea stimula apelul la forţă în forma războaielor locale si. Italia. la rândul ei. dar si. Mai mult decât atât. ca instrument al politicii statelor si grupărilor de state. principalele hotărâri privind înarmările. preocupările lor pentru propria imagine în faţa opiniei publice. cele mai numeroase se concentrau tocmai la ONU: planuri de dezarmare. nu aveau o semnificaţie majoră ca măsuri de dezarmare. în cazul Alianţei Nord-Atlantice. Pe de altă parte. Modul cum 76 . marile puteri vor încerca si vor reusi să aducă în cadrul sau măcar sub egida Naţiunilor Unite politica blocurilor cărora le aparţineau. Aceste lucruri vor fi reliefate cu pregnanţă. Franţa. Deosebit de negativă era împrejurarea că în cursa înarmărilor intra si un număr crescând de state recent eliberate. Adunarea Generală a ONU vota în favoarea lărgirii Comisiei de Dezarmare prin includerea unui număr de state nemembre ale Consiliului de Securitate. într-o măsură considerabilă. URSS se opunea în mod categoric.

Uniunea Sovietică va insista si va obţine în negocieri laborioase cu Statele Unte revizuirea componenţei Comitetului celor 10 prin includerea a 8 state nealiniate si neutre: Brazilia. Va conta pe îndepărtarea statelor nealiniate si în curs de dezvoltare de poziţiile occidentale. ridicând uneori glasul. India. Acest lucru se poate afirma. dar trăsătura lor distinctivă fusese o politică externă pasivă. Ele erau jucători activi. întotdeauna.statele socialiste. b) dezarmarea să fie însoţită de adoptarea unor proceduri sigure pentru reglementarea pasnică a diferendelor si a unor aranjamente eficace pentru menţinerea păcii. avea să declanseze o adevărată ofensivă de durată pentru schimbarea raportului de forţe în cadrul forumului mondial. În genere. care se constituiau în factori favorabili în dezbaterea problemelor dezarmării. 77 . Mexic. în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. vor fi momente când această miscare sau ţări care-i aparţineau vor avea iniţiative de certă însemnătate. Această orientare va fi urmată de către URSS. guvernul american si guvernul sovietic prezentau Declaraţia asupra principiilor convenite ca bază a viitoarelor negocieri multilaterale de dezarmare. Etiopia. aflată sub egida Naţiunilor Unite. Era momentul când Moscova. desigur. despre miscarea de nealiniere si în problemele dezarmării. desi. în termeni generali. Naţiuni neutre existaseră. ele au stiut cum să profite de pe urma acestora. Comitetul celor 10 devenea Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. o alianţă a nealiniaţilor. fără să simtă nevoia să aplice Uniunii Sovietice aceleasi exigenţe morale pe care le aplicau Statelor Unite“ . „În anii 1950. 11 împotrivă (statele din blocul sovietic) si 9 abţineri. Nigeria. din 1961. Suedia. Au învăţat cum să asmută supraputerile una împotriva alteia. În acest sens. devenea forumul mondial central interguvernamental pentru cooperarea stiinţifică si tehnică în scopul folosirii pasnice a energiei nucleare. Desi erau foarte vehemente în plângerile lor privitoare la tensiunile internaţionale. de fapt. tocmai având în vedere miza politică si de imagine pe care o reprezentau Naţiunile Unite. Scopul negocierilor este de a realiza acordul asupra unui program care să asigure ca: a) dezarmarea să fie general si completă. Un alt asemenea factor favorabil îl constituia faptul că. grupul asa-numitelor ţări Nealiniate a reprezentat o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. adopta Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA). în ajunul crizei Suezului si al celei ungare. Prin contrast. în octombrie 1956. Aceasta. cu adaptări la împrejurările concrete. iar războiul să nu mai constituie un instrument pentru reglementarea problemelor internaţionale. Astfel. ca agenţie autonomă. Și pentru că se temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de Statele Unite. Noua orientare a URSS era exprimată cu claritate într-o comunicare a guvernului sovietic adresată presedintelui sesiunii Adunării Generale a ONU la 22 septembrie 1961: „În cadrul tratativelor bilaterale cu SUA. Egipt. de exemplu. guvernul sovietic a subliniat că organul de lucru pentru dezarmare poate fi eficient si capabil să îndeplinească sarcinile care-i stau în faţă numai dacă în acest organ vor fi reprezentate pe bază de drepturi egale toate cele trei grupuri de state .era adoptată rezoluţia în cauză (1150/XII. 19 noiembrie 1957) indică fără dubii raportul de forţe în Adunarea Cenerală. asa cum am menţionat deja. spre a preveni deturnarea acestora către obiective militare. Birmania. ţările nealiniate din perioada Războiului Rece nu si-au înţeles neutralitatea ca neimplicare. având sediul la Viena. precum si un inspectorat internaţional pentrru aplicarea garanţiilor de securitate si de verificare a programelor nucleare civile. într-un raport comun înaintat Adunării Generale a ONU la 20 septembrie 1961. ţările membre ale blocurilor militare occidentale si ţările neutre“ . Declaraţia cuprindea următoarele prevederi: 1. Negocierile sovieto-americane care duceau la constituirea Comitetului celor 18 se finalizau prin adoptarea unui document care marca un moment de vârf în domeniu. ele s-au situat în general de partea comunistilor. desfăsurată la New York cu participarea a 81 de state. de-a lungul mai multor decenii. promovând planuri elaborate în forumuri destinate să le unească forţele si să le sporească influenţa. formând. deci în ONU: 60 de voturi pentru. Astfel. o conferinţă diplomatică internaţională.

recomandând acestui Comitet să înceapă de urgenţă negocieri în vederea ajungerii la un acord privind dezarmarea generală si completă. în etape fixate de comun acord. La 20 decembrie 1961. apoi chiar a unui număr mai mare de asemenea state în structuri succesive 78 . 4. pentru orice exerciţiu. 6. Adunarea Generală a ONU lua notă cu satisfacţie de Declaraţia sovietoamericană si recomanda ca negocierile de dezarmare să se bazeze pe principiile cuprinse în aceasta. diplomatic sau academic. care să fie dotată cu tipuri de armament asupra cărora se va cădea de acord. simplul fapt că supraputerile ajungeau la respectivul acord . dezarmarea generală si totală nu se realiza nici în timpul Războiului Rece si nici măcar după depăsirea acestuia. Toate măsurile de dezarmare generală si completă trebuie echilibrate astfel încât în nicio etapă a realizării programului vreun stat sau grup de state să nu dobândească avantaje militare si ca securitatea să fie asigurată în mod egal pentru toţi. Întradevăr. lichidarea instalaţiilor militare. până la realizarea sa deplină. În plus. fiecare măsură si etapă fiind înfăptuite într-un interval de timp determinat. negocierile si acordul cu care ele se soldau constituiau una dintre expresiile timpurii ale orientării celor două supraputeri spre abordări bilaterale ale problemelor cu adevărat fundamentale ale vremii. 7. Pentru realizarea controlului si inspectarea dezarmării trebuie să se creeaze în cadrul Naţiunilor Unite o Organizaţie Internaţională de Dezarmare. din afara blocurilor militare. încetarea producţiei de armament.2. Toate măsurile de dezarmare trebuie efectuate de la început până la sfârsit sub un strict control internaţional. mijloacele si instalaţiile apreciate de comun acord drept necesare menţinerii ordinii interne si protejării securităţii personale a cetăţenilor. între acestea. în toate locurile apreciate ca necesare. se află obligaţia statelor de a pune la dispoziţia ONU efectivele necesare pentru o forţă internaţională de pace. compoziţia si raporturile de forţe în cadrul Organizaţiei mondiale aveau să se modifice substanţial. acceptat în mare măsură de către Moscova — într-un moment de serioasă încordare internaţională. c) desfiinţarea organizaţiilor si instituţiilor destinate susţinerii efortului militar al statelor. care deveneau membre ale ONU ca urmare a decolonizării. pe plan politic si moral. împrejurare având un impact deloc de neglijat în opinia publică internaţională. care să curpindă toate statele la Tratat. de forţele armate. în concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Programul de dezarmare trebuie pus în aplicare treptat. bacteriologice si a altor arme de distrugere în masă si încetarea producţiei lor. pentru asigurarea păcii si securităţii internaţionale. Privit în perspectivă istorică. Principiile cuprinse în Declaraţie deveneau un fel de reper de vârf. când cursa înarmărilor atingea ritmuri si proporţii alarmante. În condiţiile cresterii rapide a numărului de state mici si mijlocii. inclusiv a bazelor. d) încetarea alocării de fonduri pentru nevoi militare. Prezenţa celor 8 state neutre si nealiniate în Comitetul celor 18. 5. Această Organizaţie si inspectorii săi trebuie să aibă acces complet. acordul sovieto-american din 1961 pare o sumă de deziderate utopice. Aranjamentele pentru folosirea acestor forţe trebuie să asigure ca Naţiunile Unite să poată în mod efectiv să descurajeze sau să suprime orice ameninţare sau folosire a armelor pentru violarea scopurilor si principiilor Naţiunilor Unite . neafectat de dreptul de veto. încetarea instruirii militare si închiderea scolilor militare. privind dezarmarea. în scopul unei verificări eficace. În timpul si după realizarea programului de dezarmare generală si completă trebuie luate măsurile necesare. ca si lichidarea acestuia sau transformarea lui în scopuri pasnice. Progresul obţinut în direcţia dezarmării trebuie însoţit de măsuri destinate să întărească intituţiile pentru menţinerea păcii si reglementarea conflictelor internaţionale prin mijloace pasnice. spre a se oferi asigurarea fermă că toate părţile îsi onorează obligaţiile. Totusi.de menţionat că el era negociat pornindu-se de la un proiect american. avea semnificaţia sa. 3. Programul dezarmării generale si complete va asigura ca statele să dispună numai de arme nenucleare. ea îsi însusea hotărârea privind constituirea Comitetului celor 18 state. chimice. Programul va conţine dispoziţiile referitoare la mijloacele militare ale fiecărui stat pentru: a) demobilizarea forţelor armate. b) lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare.

cu efecte benefice pentru economia mondială.C. pe de altă parte. sub un control internaţional eficient. El plasa această corelaţie în contextul interacţiunii dezarmare-dezvoltare-securitate. (b) constrângerilor economice inerente — mai ales în domeniile energiei si materiilor prime neregenerabile. dominată de o cursă a înarmărilor aparent fără limite între principalii actori ai vieţii internaţionale. va întări în mod direct securitatea. mai ales dezarmarea nucleară.Rezoluţia 1837 (XVII). Este clar însă că pregătirile pentru reconversie ar trebui să fie printre primele etape pe calea dezarmării. iar îmbunătăţirea performanţelor economice ale Sudului ar fi un factor important în cresterea economică a Nordului. Studiul făcea o serie de recomandări privind măsurile de dezarmare si reconversia mijloacelor eliberate prin asemenea măsuri către scopuri civile. pe de o parte. ţinută în octombrie 1964 care. Citez în acest sens Declaraţia Conferinţei de la Cairo a sefilor de state sau de guverne ai ţărilor nealiniate. În acelasi an.Comitetului. era publicat. cu sprijinul unui grup de experţi guvernamentali. după ce sublinia importanţa supremă a dezarmării. Suedia veneau cu propuneri proprii privind unele sau altele dintre aspectele dezarmării. ceea ce fundamenta concluzia că trebuie stabilită o corelaţie efectivă între dezarmare si dezvoltare. si depăsirea stării de subdezvoltare. Grupul recomandă ca guvernele să creeze premizele necesare. a alianţelor între marile puteri si a pactelor ce decurg din acestea au accentuat războiul rece si au mărit încordarea internaţională. Miscarea de nealiniere si lumea în curs de dezvoltare luau poziţie împotriva continuării cursei înarmărilor si acuzau blocurile militare pentru intensificarea acesteia. Prezenţa tot mai numeroasă în cadrul ONU a statelor nealiniate si în curs de dezvoltare determina cresterea preocupărilor forumului mondial pentru problemele subdezvoltării si pentru cele privind raportul dintre cursa înarmărilor si eventualele măsuri de dezarmare. Conferinţa consideră că menţinerea sau înfiinţarea în viitor a bazelor militare străine si staţionarea trupelor străine pe teritoriile altor ţări.si (c) polarizării inacceptabile din punct de vedere moral si hazardate din punct de vedere politic a bogăţiei si sărăciei si progresului insuficient în ţările în curs de dezvoltare“. va fi făcut încă un pas în această direcţie. inclusiv pregătirile 79 . Grupul (de experţi . constituie o încălcare grosolană a suveranităţii statelor si o ameninţare împotriva libertăţii si păcii internaţionale“ . dar si al solicitărilor serioase la care este supus mediul înconjurător si cresterii populaţiei planetei . India. împotriva voinţei exprimate de ţările respective. arăta: „Conferinţarea firmă convingerea sa că existenţa blocurilor militare. tot sub egida ONU. o delegaţie condusă de savantul Linus Pauling prezenta secretarului general al ONU o petiţie în numele a peste 9 000 de oameni de stiinţă din 45 de ţări prin care se cerea încheierea fără întârziere a unui acord internaţional pentru oprirea experienţelor cu armele nucleare. Iugoslavia. După ce sublinia că ţările în curs de dezvoltare sunt victimele cele mai grav afectate de către o situaţia strategică ostilă. studiu devenit Raport al secretarului general al ONU . va constitui un factor major în această evoluţie. Adunarea Generală a ONU adopta o rezoluţie privind folosirea în scopuri pasnice a resurselor eliberate ca urmare a dezarmării . La Naţiunile Unite se făceau auzite îngrijorările oamenilor de stiinţă în legătură cu pericolele cursei înamărilor: pe 13 iunie 1958.V. Ulterior. un raport privind consecinţele economice si sociale ale dezarmării. Naţiunile Unite pregătind. „Procesul reconversiunii va fi faza finală a executării oricăror măsuri negociate de dezarmare.) a demonstrat că există o gamă largă de factori nemilitari cu acţiune tot mai intensă care agravează problemele de securitate ale statelor sub forma unei: (a) reduceri ample a perspectivelor cresterii economice. ajungînd la concluzia „că însăsi cursa înarmărilor a devenit o ameninţarela adresa securităţii Naţiunilor si că dezarmarea generală si totală. studiul menţionat opinia că efectele economice ale unor măsuri de dezarmare ar consolida destinderea Est-Vest. un studiu privind relaţia dintre dezarmare si dezvoltare. Studiul demonstra că înarmările si dezvoltarea se află într-un raport de concurenţă. În decembrie 1962. În consecinţă. ţările neangajate nu sunt de acord să participe la asemenea alianţe si pacte. Pe lângă aceasta.

declaraţii cuprinse în diferite pachete de acţiuni menite să slăbească încordarea internaţională si să ducă la dezarmare. Conferinţa cu privire la încetarea experinţelor cu arme nucleare si Conferinţa experţilor privind preîntâmpinarea unui atac prin surprindere. Marea Britanie si Statele Unite propuneau la 2 iulie 1957 convocarea unui grup de experţi care să elaboreze propuneri privind un sistem de inspecţii pentru controlul încetării testelor nucleare. Proiectul preconiza instituirea unui sistem de înregistrare prealabilă la Naţiunile Unite a experienţelor cu arme nucleare. După ce. În anii la care mă refer aici. Grupul de experţi considera că trebuie creată o reţea. Anume. Raportul Grupului de experţi. Canada. Franţa. mai ales pentru a satisface necesităţile economice si sociale urgente. În plus. În a doua jumătate a deceniului 6. acustice si hidroacustice. care să garanteze că eventualele obligaţii asumate în acest domeniu nu erau încălcate în mod fraudulos. Iniţiative de acest gen. douăiniţiativesemnificative în domeniul înarmărilor si dezarmării priveau raporturile Est-Vest. URSS prezenta la 14 iunie 1957 un document privind încetarea experinţelor cu arme atomice si cu hidrogen. îndeosebi din ţările în curs de dezvoltare“ . Camera Consilierilor din Dieta japoneză adopta o rezoluţie prin care cerea puterilor nucleare interzicerea armelor atomice si cu hidrogen. să debuteze la Geneva în data de 1 iulie 1958. mărind pericolul unui război cu folosirea acestor arme teribile. împreună cu Japonia. Este semnificativ în acest sens că la 18 ianuarie 1957. ajungea la concluzia că existau deja mijloace si metode care făceau posibilă din punct de vedere tehnic detectarea exploziilor nucleare. pe de altă parte. Franţei si Statelor Unite. acolo unde este cazul. precum India. care să includă 170 de posturi de control terestre si alte 10 instalate pe nave 80 . Poloniei. se constituiau în presiuni la nivel mondial asupra puterilor nucleare în sensul măcar a limitării experienţelor cu armele menţionate. cu implicaţii globale. Orice intenţie în această privinţă se lovea însă de problema exercitării controlului. dar si state dezvoltate cereau încetarea sau măcar limitarea unor astfel de experienţe. Nu numai ţări nealiniate. precum si Naţiunilor Unite. cea a semnalelor radio. cu efecte nocive majore asupra oamenilor. în afara faptului că alimentau cursa înarmărilor. precum si inspecţiile la faţa locului. Canada si Norvegia. cât si în alte structuri internaţionale cu un instrument analitic de o certă valoare teoretică si bogat în sugestii practice. afectau direct si grav mediul înconjurător. Cu titlu de măsuri practice. crestea preocuparea la nivel internaţional faţă de continuarea experienţelor cu arme nucleare. Pe canale diplomatice. membre ale Subcomitetul Comisiei de Dezarmare.si. planificarea. Aceste experienţe. studiul citat îmbogăţea angajarea diplomaţiei în problemele dezarmării atât în forumul mondial. în cazul evenimentelor seismic neidentificate. Deschiderea diplomatică în această privinţă era operată de puterile occidentale. pe de o parte. ridicată la rang de Conferinţă. pentru a facilita reconversiunea resurselor eliberate prin măsuri de dezarmare în scopuri civile. ca un prim pas în direcţia încetării acestor experienţe. cu participarea Angliei. mai numeroase decât cele menţionate aici. aflată sub supravegherea unui organ internaţional. La 30 mai 1958. prezentau în Comitetul politic al Adunării Generale a ONU un proiect de rezoluţie intitulat „Înregistrarea la Naţiunile Unite a exprienţelor nucleare“. Canadei. ţară aliată a Statelor Unite. member ale alianţei Nord-Atlantice. Aflate sub asemenea presiuni. se convenea ca reuniunea experţilor. în faţa acestui subcomitet. României si URSS. înregistrarea undelor seismice. si a Cehoslovaciei. puterile nucleare îsi vor multiplica declaraţiile privind dorinţa lor de încetare a testelor nucleare. în care îsi declara acordul privind controlul asupra unei astfel de măsuri. Asemenea mijloace si metode includeau colectarea de esantioane de reziduuri radioactive. urmând ca acesta să fie însărcinat cu pregătirea unui studiu asupra metodelor de detectare a eventualelor încălcări ale unui tratat de încetare a experienţelor cu arme nucleare. Conferinţa îsi desfăsura lucrările între 1 iulie-31 august 1958. la 15 martie acelasi an. Însusit de către secretarul general al Naţiunilor Unite si pus la dispoziţia Adunării Generale ca Raport propriu. înaintat la 21 august guvernelor statelor cărora acestia le aparţineau. Moscova îsi dădea acordul pentru întrunirea Grupului de experţi.

R. recomandând în acest sens instituirea unui sistem de control bazat pe o reţea de sateliţi si posturi de observaţie terestre. 4 în Antarctica. criza în cauză se apropia însă cu repeziciune. Concluzia generală din Raportul Grupului de experţi era. Eisenhower. această reţea ar fi putut avea următoarea distribuţie geografică a posturilor de control: 24 în America de Nord. pe fond. tratate privind dezarmarea va ocupa un prim-plan al diplomaţiei internaţionale. se convenea întrunirea acesteia. Cehoslovacia. nu se dovedea decât o măsură limitată. Conferinţa tripartită de la Geneva avea să lucreze timp de aproape patru ani. etc. 16 în Africa. Hrusciov. în paralel cu organismele Naţiunilor Unite. La fel.P. . SUA. primul ministru sovietic. la 10 noiembrie. Marii Britanii si URSS. Conferinţa tripartită îsi înceta activitatea în ianuarie 1962. că. transferând examinarea problemei privind încetarea experienţelor nucleare unui subcomitet al Comitetului celor 18 pentru dezarmare. anume Albania. Conferinţa crea un grup de experţi în problemele detectării si identificării exploziilor nucleare la mare altitudine. însă. îsi deschidea lucrările Conferinţa cu privire la încetarea experienţelor cu arme nucleare. Comisia ONU pentru Dezarmare cu Subcomitetul său. 6 în Europa. din punct de vedere tehnic. considera posibilă o astfel de detectare. deoarece la 27 noiembrie 81 .speciale. 37 în Asia. ea apărând în mod sistematic în orice plan înaintat de cele două blocuri în această privinţă. 60 amplasate în diferite insule din Oceanul planetar. În condiţiile nivelului atins de cursa înarmărilor si de confruntarea Est-Vest. cu participarea SUA. acelasi an. Chineză va declara că orice aranjament internaţional privind armamnetul nuclear nu o angaja. care să examineze aspectele tehnice ale unui potenţial accord în această privinţă. 7 în Australia. temerară. se putea institui un sistem de control operativ si eficient pentru detectarea încălcărilor unui acord privind încetarea experinţelor cu arma nucleară. anunţând că intenţionează să efectueze testele necesare înzestării sale cu armament nuclear. Era nevoie de socul provocat de criza rachetelor din Cuba pentru ca problema încetării respectivelor experienţe să fie reluată. Progrese vor fi puţine. statele occidentale din Subcomitetul Comisiei de dezarmare propuneau un document de lucru privind instituirea unor sisteme de inspecţie pentru înlăturarea posibilităţii declansării unui atac prin surprindere. Dar. N. 16 în America de Sud. deci. în Geneva. Adunarea Generală. La 2 august 1957. într-un mesaj adresat presedintelui american. publicat la 10 iulie 1959. acorduri. Beijingul având propria politică în domeniu. în condiţii când un adevărat noian de proiecte de rezoluţii. Statele Unite îsi dădeau acordul pentru organizarea reuniunii experţilor. din punct de vedere al perioadei. D. si cinci ţări din blocul sovietic. la 31 octombrie 1958. cu participarea unor experţi din cinci ţări membre ale NATO: Canada. prost programată. decisă. Era o iniţaitivă temerară iar. precum si cu cele create sau aflate sub egida formului mondial: Consiliul de Securitate. având statut de conferinţă internaţională. întrucât subiectul propus se intersecta în puncte esenţiale cu toate aspectele de bază privind înarmările si dezarmarea. diferitele sale comitete. La 2 iulie 1958. se pronunţa în favoarea întrunirii unei reuniuni de experţi care să studieze aspectele practice ale prevenirii unui atac prin surprindere. S. de către URSS sau Statele Unite si Marea Britanie. pe rând. plus cele 10 instalate pe nave. Franţa. Franţa nu va lua parte la Conferinţă. Potrivit propunerii Grupului. Suspendarea (încetarea) unilaterală a experienţelor nucleare pentru anumite intervale de timp. problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere ocupa un loc central în orice elaborări privind eventuale măsuri de dezarmare. Conferinţa nu putea fi mai prost programată. Era un rezultat remarcabil. Polonia. În conţinutul documentului. echipate cu o aparatură electronică adecvată. destinată mai ales efectuării pregătirilor necesare următoarelor teste nucleare. Raportul Grupului. Prin contacte diplomatice. marcând un moment de seamă în căutările pentru limitarea si încetarea testelor cu arme atomice si cu hidrogen. Marea Britanie. Italia. Ca un prim rezultat. România si URSS. se propunea alcătuirea de urgenţă a unui grup de experţi. La 31 iulie. de această dată cu succes. lucrurile băteau pasul pe loc.

precum si asumarea de către statele posesoare de arme nucleare a obligaţiei de a nu amplasa asemenea arme si rachete purtătoare în cele două părţi ale Germaniei. ci si diametral opuse. obligaţiile statelor în cauză urmau să fie stipulate fie într-o convenţie internaţională. simultan. Ele nu se aflau însă întâmplător între propunerile Estului: Moscova vedea în cererile statelor occidentale. să nu permită amplasarea unor astfel de arme. rămasă în analele diplomaţiei drept Planul Rapacki. căi rutiere si aeroporturi. mijloace de exercitare a unui control asupra înarmărilor. păstreze sau importe arme nucleare de orice tip. aprobare si sprijin din partea URSS . ele nu puteau fi examinate si decise de experţi. Asemenea măsuri de dezarmare. Alte iniţiative urmărind reducerea pericolului unui conflict nuclear nu aveau o soartă mai bună. scoaterea armelor nucleare din dotarea forţelor armate occidentale din 82 . Conferinţa ţinea ultima sedinţă pe 18 decembrie 1958. Marea Britanie. considerate. cele patru puteri nucleare: Franţa. puterile nucleare se obligau să nu facă uz de arme nucleare împotriva teritoriilor statelor cu regim denuclearizat. stabilirea de echipe de observatori terestri. Asemenea acţiuni trebuiau însoţite de schimburi de date privind forţele armate si armamentele pe care statele le aveau în zonele supuse controlului. acest plan propunea: zona avută în vedere urma să cuprindă teritoriul Poloniei.1958 Moscova provoca cea de a doua criză a Berlinului. noduri de cale ferată. statele occidentale. El primea. Cehoslovaciei. În mod concret. la iniţiativa diplomaţiei americane. se propunea reducerea cu cel puţin o treime a forţelor armate străine de pe teritoriile statelor europene ce intrau în zona de control. Era primit însă cu răceală de către puterile occidentale. propuneau ca asemenea mijloace de control să fie acompaniate de unele măsuri de dezarmare. si anume stabilirea obiectivelor controlului si a mijloacelor de efectuare a acestuia pentru prevenirea unui atac prin surprindere. În plus. Planul Rapacki era prea ambiţios si mergea prea departe prin consecinţele sale spre a avea vreo sansă. propuneri care se vor dovedi repede nu numai diferite. fie sub forma unor declaraţii unilaterale solemne ale acestor state. Într-o detaliere ulterioară (Memorandumul Rapacki din 8 februarie 1958). Astfel. posturi terestre de control în principalele porturi. SUA si URSS se obligau să nu menţină arme nucleare în dotarea forţelor lor armate staţionate pe teritoriile statelor din zonă. pe care-l socotea un sistem legalizat de spionaj militar. RDG si RFG. în scopul supravegherii aplicării obligaţiilor statelor aflate în zonă si a celor străine urma să se stabilească un mecanism adecvat de control. instalaţii sau echipamente nucleare guvernelor sau altor entităţi din ţările din zonă. amânarea ei sine die consemna propriul esec. unde se aflau faţă în faţă forţele armate ale Tratatului de la Varsovia si ale NATO. Cea mai importantă în această privinţă era cea aparţinând Poloniei. avusese rolul său în iniţierea propunerii poloneze . Nota considera că propunerile erau prea limitate ca sferă de cuprindere pentru a reduce pericolul nuclear sau pentru a furniza o bază serioasă securităţii în Europa. înaintată la 2 octombrie 1957.care. statele ce intrau în zonă se obligau să nu fabrice. după numele ministrului de Externe polonez al vremii. Statele din blocul sovietic. vor considera că sarcina Conferinţei era limitată la aspectele strict tehnice. mai ales în cele privind datele despre forţele armate si armamentele din zonele asupra cărora urma să se cadă de acord. fără îndoială. si nici instalaţii de întreţinere si lansare a acestor arme. ci de plenipotenţiari diplomaţi. desigur. Răspunsul concret al acestora avea să fie dat de Washington la 3 mai 1958 printr-o notă a ambasadorului american la Varsovia. cu mandat adecvat. si acţiuni de preîntâmpinare a unui atac prin surprindere. În aceste condiţii. Mă refer aici la diferitele propuneri privind crearea unor zone lipsite de arme nucleare. după ce îsi concretizau poziţiile privind posturile de control terestre si fotografierea aeriană. evident. erau eminamente politice si. ca si a unor instalaţii de deservire si de lansare a lor.si a celorlaţi membri ai blocului sovietic. Pe masa Conferinţei se aflau propunerile celor două părţi în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere. Între aceste mijloace erau observarea aeriană. aceleasi puteri îsi asumau obligaţia să nu transfere în nici un mod si sub nici un motiv arme nucleare.

Japonia. între 15 octombrie-1 decembrie 1959. în urma unor negocieri desfăsurate. de experienţe cu arme de orice fel. Marea Britanie. Ulterior. Chiar în timpul sesiunii. constituind o oază de cooperare internaţională pasnică în diferite domenii. adresa un mesaj sefilor de guvern ai Albaniei. această întinsă zonă de la Polul Sud al Planetei a rămas în afara oricărei competiţii militare. în plus. Statele participante la negocieri si semnatare ale Tratatului erau Argentina. la propunerea Statelor Unite. Anume. prin care propunea întrunirea unei conferinţe a sefilor guvernelor statelor din Balcani pentru examinarea si convenirea unor măsuri menite să ducă la dezvoltarea colaborării pasnice multilaterale. acelasi an. Marea Britanie. O importantă componentă a cursei înarmărilor în anii la care mă refer aici decurgea din deciziile Consiliului NATO. la întărirea păcii si securităţii în această zonă. crearea unor astfel de zone putea îngrădi în viitor opţiunile politico-militare ale puterilor care se angajau să le garanteze. Chile. Astfel.Germania de vest ar fi pus aceste forţe într-o situaţie dezavantajoasă faţă de masiva prezenţă convenflională sovietică în centrul continentului. Belgia. Motivaţia poziţiei americane era temeinică: în condiţii când raza de acţiune a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare se măsura în mii de kilometri. Tratatul prevedea că în Artactica sunt permise doar activităţi pasnice si interzicea orice măsuri cu caracter militar — stabilirea de baze. România relua propunerea sa din septembrie 1957. sub comandament american. De asemenea. construirea de fortificaţii. adoptate în sesiunea acestuia desfăsurată la Paris între 16-19 decembrie 1957. Greciei. premierul român. aceasta nu se putea însă concretiza întrucât Grecia declara că problemele în suspensie pe care le avea cu unele state balcanice nu-i permiteau să participe la o astfel de conferinţă. URSS si Uniunea Sud-Africană. Alte iniţiative în acelasi domeniu: propunerea sovietică si cea finlandeză privind crearea unei zone denuclearizate în Peninsula Scandinavică sau propunerea Moscovei referitoare la denuclearizarea Orientului Apropiat rămâneau fără ecou. Tratatul asupra Antarcticii constituia un semnificativ pas înainte în abordarea si soluţionarea provocărilor pe care fisiunea si fusiunea atomului le adresa comunităţii internaţionale. De atunci. denuclerizarea unor regiuni restrânse nu era un adios de securitate. îsi dădeau un acord similar Grecia si Olanda. Noua Zeelandă. Consiliul NATO stabilea măsuri de intensificare a producţiei militare de către statele membre si de intensificare a coordonării acestei producţii la nivelul Alianţei. Belgradul. Iugoslaviei si Turciei. Statele Unite. în aceste ţări erau amplasate arme nucleare si rampe de lansare pentru rachete cu rază medie de acţiune. Franţa. Sofia si Tirana sprijineau iniţiativa românească. Tratatul interzicea în mod expres exploziile nucleare si depozitarea deseurilor nucleare în Antarctica. Bulgaria. pledând pentru dezvoltarea colaborării multilaterale si a relaţiilor de bună vecinătate între statele balcanice. care propunea (la 8 iunie 1959) crearea unei zone denuclearizate cuprinzând Albania. Italia si Turcia îsi anunţau acordul în această privinţă. la Washington. Grecia. Bulgariei. Statele Unite anunţa că nu pot accepta propunerea sovietică privind denuclearizarea regiunii Balcanilor si Mării Adriatice întrucât vecinătatea URSS de această zonă reprezenta un pericol pentru securitatea Greciei si Turciei. Italia si Iugoslavia. în urma unor acorduri semnate cu Statele Unite. Consiliul Alianţei hotăra amplasarea de arme nucleare si mijloace de transport la ţintă a acestor arme pe teritoriile statelor membre. La 11 iunie. inclusive de natură nucleară. Guvernul român adăuga acum propunerii sale o dimensiune nouă. efectuarea de manevre. Chivu Stoica. La 5 iunie 1959. În anii 1958-1959. Australia. ci putea deveni un factor de dezechilibru în raporturile de forţe. sugerând ca Balcanii să devină o zonă denuclearizată. Se hotăra cresterea personalului 83 . O idee similară exprima Belgradul. la 10 septembrie 1957. Singura excepţie în ceea ce priveste crearea de zone lipsite de arme nucleare o constitua acordul privind demilitarizarea Antarcticii. sub garanţia puterilor nucleare. Un refuz similar primea si propunerea URSS privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani si Marea Adriatică (25 iunie 1959). Această propunere sovietică acoperea si o iniţiativă românească. Tratatul asupra Antarcticii era semnat la 1 decembrie 1959.

în plus. incontestabil. ci se înrola între factorii care stimulau această cursă. progresul tehnico-stiinţific. Desi întreprindea un număr impresionant de iniţiative. Dar Hrusciov era. sub administraţia Reagan. În viziunea Moscovei. Hrusciov dobândise poziţii dominante pe plan intern si reusea. capabile să transporte încărcături grele si masive. cu efectele lor asupra cresterii puterii militare sovietice. nivelul de trai al oamenilor. se preconiza formarea unor forţe nucleare multilaterale ale Alianţei Nord-Atlantice. ca o dovadă a superiorităţii sistemului sovietic. presedinte al Consiliului de Ministri. Astfel. dinamic si imprevizibil. pornite din Vest. pitoresc. Desigur. Asemenea măsuri ale Alianţei erau întreprinse în contextul modificărilor pe care le cunosteau raporturile de forţe si situaţia strategică generală în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. din Est. la aceeasi provocare se va răspunde prin Iniţiativa de Apărare Stategică (SDI). asigurată de cele două oceane. în ţări europene aliate. realizările în domeniul zborurilor cosmice. omul forte de la Kremlin. În acelasi interval de timp. Statele Unite îsi pierdeau condiţia de invulnerabilitate. să obţină o influenţă evidentă asupra miscării comuniste internaţionale. cum aveau s-o arate consfătuirile din noiembrie 1960. la distanţe enorme. datorită dezvoltării unor rachete purtătoare de mare putere. Se vor face calcule — care se vor dovedi fanteziste. care dispunea de principalele pârghii ale puterii: era lider al partidului comunist si. se afla sub presiunea criticilor venite de la Beijing. totodată. creându-se totodată un comitet special pentru cercetare-dezvoltare al NATO. Comunist convins. coleric si impulsiv. purtând încărcături nucleare. în faţa efectelor neasteptate ale propriilor greseli de calcul si nechibzuinţe. Ideea „întrecerii cu capitalismul“ si a posibilităţii câstigării acestei întreceri devenea un adevărat slogan al zilei. Pe baza hotărârii Consiliului. ministrii apărării ai statelor membre adoptau măsuri pentru introducerea unor arme atomice tactice („de teatru“) la nivelul diviziei (Planul Norstad. inclusiv a celor intercontinentale. În acest sens. grosolan în atitudini. în primul rând de Hrusciov. URSS lansa sonde spaţiale si staţii orbitale. era interpretat de liderii de la Kremlin. si în genere prin programele de producer a armelor antirachetă sub administraţiile ce urmau. pentru prima oară în istorie. Anii lui de glorie. îndreptăţeau promovarea unei politici externe mai active si militante. ca si de pe teren neutru. vor fi unii dintre cei mai periculosi pe care-i cunostea diplomaţia mondială în perioada post-Stalin. Literalmente peste noapte. o inteligenţă nativă si o siretenie ţărănească. Progresul stiinţific si tehnic demonstat prin lansarea Sputnik-ului. În câţiva ani după plasarea pe orbită a primului satelit artificial al pământului (Sputnik. direct si colorat în modul de exprimare. el întâmpina opoziţii în formul cel mai înalt al partidului comunist . 1957 . diplomaţia vremii nu numai că nu oprea cursa înarmărilor. dar care în anii respective nu puteau fi privite de către Occident decât cu seriozitate si preocupare — privind depăsirea Statelor Unite si a celorlalte state vestice în ceea ce priveste PIB-ul. denumit astfel după numele generalului american care îndeplinea atunci funcţia de comandant supreme al forţelor aliate din Europa). el era un personaj ambiţios. dezvoltarea industriei si agriculturii. desi angaja forţe impresionante prin dimensiuni si professionalism în 84 .biroul politic. dar capabil să se replieze în ultimă instanţă. Atlantic si Pacific.pentru cercetare-dezvoltare în domeniul militar. 26 august 1957). în aprilie 1958. inclusiv prin constituirea de echipaje mixte pe nave de luptă făcând parte din dispozitivele NATO. liderii chinezi cerând Moscovei o linie mai dură faţă de Statele Unite. fără posibilitatea de a-l preveni. Personalitatea care-si va pune amprenta pe această politică externă era Hrusciov. înzestrat cu o energie debordantă. Cea mai spectaculoasă dintre aceste modificări era determinată de introducerea în arsenalul sovietic a rachetelor cu rază mare de acţiune. inclusiv arme nucleare. cu mai multe trepte. Măsurile immediate vor fi menţinerea permanentă în zbor a unor escadrile de bombardiere starategice echipate cu arme nucleare si amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune.1962. el nu se afla în poziţia de autoritate a lui Stalin . America putea fi victima unui atac lansat de la distanţă. După înfrângerea tentativei de înlăturare a sa (iunie 1957). Pe termen lung. precum si planurile de viitor. în genere faţă de Occident.

Astfel. si a apărat cu mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forţă a păcii din întreaga lume de azi“. exprima voinţa politică a principalilor protagonisti ai confruntării EstVest. convorbiri. care deveneau un fel de puncte de reglare o modului de manifestare a acestor puteri în mediul internaţional. ele nu se aflau niciodată în situaţia de a pune în practică atitudinile afirmate. De aceea. Prin contrast. ei au urmat simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până 85 . având ca vârf de lance diplomaţia la nivel înalt. Desigur. dezvoltare si securitate . este de remarcat că anii la care mă refer aici aduceau cristalizarea unor tipuri de comportament al puterilor nucleare. în prezentul paragraf.slujba dezarmării. Orientarea către ăîncheierea sa. Într-adevăr. Războiul Rece „în surdină“ părea să redevină ceea ce fusese înainte de 1963. conceptuale si practice. când problemele dezarmării aveau să fie abordate în condiţii mai favorabile. pregătirea acestui ritm istoric accelerat fusese începută mai de vreme. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor. dar si pentru pacea si securitatea internaţională. lor li se adăugau valoroase achiziţii. achiziţii care îsi vor evidenţia valenţele mai târziu. bazate nu pe confruntare si pe competiţia în domeniul armamentelor. Estimări ale serviciilor secrete americane elaborate la începutul anilor ’90 arătau că perioada 1989-1991 a reprezentat „un timp când ritmul istoric s-a accelerat atât de rapid încât evenimentele au părut a se desfăsura dincolo de controlul.la Naţiunile Unite. Tratatul asupra Antarcticii. puterile occidentale anunţau că vor folosi armele nucleare doar în scopuri de autoapărare. Reagan. pe plan regional etc. în acest cadru. întâlniri. reliefarea legăturilor dintre cursa înarmărilor. negocieri. Încă de la instalarea lui Reagan. Reagan si asociaţii săi si-au înţeles literal profesiunea. identificarea mijloacelor tehnice pentru depistarea exploziilor nucleare. În primul său mandat. Moscova avea să formuleze ideea că puterile care deţineau arme nucleare ar trebui să se angajeze că nu vor folosi primele aceste arme. ci cruciada si convertirea. cât si geostrategic. Erau poziţii pe care statele în cauză le reafirmau în repetate rânduri de-a lungul deceniilor Războiului Rece.iată sumarul acestor rezultate. ci pe dialog si cooperare. complex pe care-l identifica cu administraţia Carter. dacă nu dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor“. Războiul Rece intra în linie dreaptă în faza lui terminală. devenea principalul câmp de acţiune si instrument prin care cele peste patru decenii de competiţie se îndreptau spre final.lea al secolului trecut erau mai mult decât modeste. Am în vedere poziţia generală a respectivelor puteri în problema cardinală a apelului la armele atomice si cu hidrogen. dezarmare. — era atrasă într-un adevărat vârtej de contacte. rezultatele diplomaţiei anilor ’50 si a începutului deceniului al -7. Reagan fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a ţinut promisiunea . în câfliva ani. ale negocierilor internaţionale într-un domeniu vital ca importanţă si extrem de sensibil ca efecte si consecinţe. „Reagan a fost primul presedinte de după război care a preluat ofensiva atât ideologic. pentru ele. ceea ce implica o provocare morală fără precedent. adoptată de ambele părţi. a respins „complexul de vinovăţie“ de după Vietnam. perioada 1985-1991 cunostea o densitate si un ritm al vieţii diplomatice internaţionale fără egal. centrul confruntării mondiale într-un veritabil catalizator al instaurării unei noi ordini mondiale. Crearea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. De fapt. El a calificat URSS drept un „imperiu al răului“. Dar principalii actori pe scena diplomatică erau cele două alianţe politico-militare: Alianţa Nord-Atlantică si Organizaţia Tratatului de la Varsovia si. În plus. sub presedintele american Ronald Reagan. atenţia este îndreptată tocmai spre acţiunile diplomatice care transformau. După 1985. Lumea în ansamblu . Apoi. Din fericire. din fericire. Retorica lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de destindere. cele două supraputeri — Statele Unite si Uniunea Sovietică. URSS propunea renunţarea la armele nucleare ca instrumente de ducere a războiului. cum se exprimă Kissinger. Iar diplomaţia. Uniunea Sovietică nu mai fusese obligată să facă faţă unui asemenea fenomen din timpul lui Dulles — dar Dulles nu fusese presedinte si nici nu încercase vreodată să-si pună în practică politica de eliberare.

Reagan miza pe negocieri. s-a născut sub influenţa unei convingeri de nestrămutat: dacă nu se înceta cursa înarmărilor. încetarea programului SDI. si. pe care să-l transforme în garanţie strategică. la puţin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina. singura miscare a Moscovei în perioada dată fiind acceptarea reluării negocierilor de la Geneva asupra armelor strategice si a spaţiului cosmic.care „nu constituia obiect de negociere“. dar era hotărât să continue cercetările si pregătirile pentru realizarea Iniţiativei de Apărare Strategică . gândea Reagan. La aceasta se adăuga un puternic impuls dat înarmărilor. de astă dată cu succes“ . primul ministru britanic declara: „el este un om cu care eu am putut să tratez“. „Scopul ofensivei strategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înţeleagă că ajunseseră prea departe. strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul. mai întâi la Geneva. Urma summitul istoric de la Reykjavik. înainte ca el să acceadă la funcţia supremă. Acest imoibilism avea să fie depăsit de către noua conducere sovietică. anume amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acţiune si angajarea Americii în Iniţiativa de Apărare Strategică. Sub Brejnev. Primul lider occidental care detecta potenţialităţile de negociere cu Gorbaciov era Margaret Thatcher. în al doilea rând. odată lansată o armă nucleară. „Noua gândire. Respingând Doctrina Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceririlor comuniste. si conveneau în principiu reducerea cu 50 la sută a forţelor nucleare strategice si trasau liniile directoare ale viitorului acord privind eliminarea rachetelor nuclerae cu rază medie de acţiune din Europa (INF). reflecta Gorbaciov. Personalităţi foarte diferite. cine stie până unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare“. era decis să ia cursul negocierilor. Dar primul lider occidental care încerca să sondeze aceste potenţialităţi si să le instrumenteze era Reagan. Reagan a reusit anularea amendamentului Clarck. cât există arme nucleare. în care socialism si capitalism. umanitatea nu va mai putea evita catastrofa. atâta vreme. Acesta era cadrul în care cei doi se întâlneau.când procesul de expansiune avea să fie înfrânat si apoi sugrumat. nu numai de a-l stăvili. Lumea ajunsese la o limită primejdioasă. din 11-13 86 . Totusi. A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela că. să lanseze un program de înarmare menit să omoare în fasă aspiraţiile sovietice de superioritate strategică. a intensificat sprijinul acordat gherilelor antisovietice afgane. în ceea ce îl priveste. Reagan si Gorbaciov aveau un punct comun: înţelegerea faptului că armamentul nuclear scotea războiul dintre mijloacele politicii mondiale. Pentru a depăsi impasul. a dezvoltat un program important de rezistenţă împotriva gherilelor comuniste în America centrală si chiar a extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei. „Nimeni nu poate “câstiga” un război nuclear. pe care Reagan si consilierii săi au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic“ . Gorbaciov. precum si orice alte preferinţe si presiuni ideologice s-ar fi transformat în cenusă“ . sub Ronald Reagan. Era reluată pregătirea pentru producerea bombardierului B-1 si începea amplasarea rachetelor intercontinentale MX. Andropov si Cernenko. „Nu pot să cred că aceasta poate să meargă mai departe după generaţia noastră si generaţiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părţi le îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare să nu declaseze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toţi“ . Două decizii strategice aveau să contribuie cel mai mult la încheierea Războiului Rece. Întărirea capacităţii militare devenea. prin care America fusese împiedicată să acorde ajutor forţelor anticomuniste din Angola. această ofensivă generală a administraţiei Reagan contribuia la imobilismul sovietic. totodată. orice conflict mai serios în cadrul politicii mondiale putându-se preschimba într-un război nuclear. un presedinte era hotărât să conteste din nou expansiunea sovietică în lume. ar exista permanent si riscul ca ele să fie folosite si. între 19-21 noiembrie 1985. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era problema drepturilor omului. dacă nu înceta ostilitatea crescândă dintre puterile nucleare. în timpul unei vizite a acestuia la Londra. în decembrie 1984. dar voia. sub Mihail Gorbaciov. provocarea fundamentală adresată URSS. După convorbiri.

Baker III. Reagan a ajuns aproape să accepte oferta sovietică de a desfiinţa în totalitate armele nucleare… Înţelegerea de la Reykjavik a esuat în ultimul moment din două motive. când l-am întrebat pe un consilier superior al lui Gorbaciov. anume propuneri impresionante referitoare la dezarmare. El a încercat să lege desfiinţarea rachetelor strategice de interzicerea testelor SDI pe o perioadă de zece ani. Pentru prima oară în relaţiile noastre. ce avea să fie operată de George Bush si Mihail Gorbaciov. În acea etapă de început a mandatului său. Gorbaciov pur si simplu si-a supraestimat puterea. fără succes însă. înainte ca acestia să părăsească capitala Islandei. Făcând presiuni pentru a obţine mai mult. O tactică înţeleaptă pentru Gorbaciov ar fi fost aceea de a propune publicarea celor convenite . Tot Dobrînin relatează o scurtă convorbire între cei doi lideri. care a pavat drumul către dezarmarea nucleară“. ceea ce ar fi împiedicat Statele Unite să desfăsoare proiectul lui privind Războiul Stelelor. dacă n-ar fi fost la fel de încăpăţânat ca Reagan în legătură cu SDI. Iată în descrierea lui Kissinger acest moment premergător marii cotituri în raporturile sovieto-americane. Reagan a răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici un profesionist în politica externă: pur si simplu s-a ridicat si a părăsit încăperea. iată părerea despre summit-ul de la Reykjavik a unui veteran al diplomaţiei sovietice. pe care le-ar fi putut juca cu succes. „Acest lucru se aplică amândurora dintre noi“. Anatoli Dobrînin: „Gorbaciov la întâlnit pe Reagan la Reykjavik între 11-12 octombrie 1986. cât si în relaţiile chino-americane. În mod surprinzător. La un moment dat. primul an al presedinţiei lui George Bush trecea sub semnul rezervei faţă de liderul de la Kremlin si al asteptării. Poate si sub influenţa acestei experienţe a predecesorului său. începând cu 1989: „Într-o tumultuoasă si plină de emoţii cursă cu obstacole care a durat patruzeci si opt de ore. dar a evaluat gresit poziţia interlocurotului său. Gorbaciov a ajuns să se împotrivească promisiunii pe care Reagan o făcuse înaintea summitului — anume aceea de a nu folosi SDI ca pârghie de negocieri. După ani de zile. Gorbaciov a urmat o astfel de strategie de negociere în ultima parte a administraiţiei Reagan . aţi pierdut o sansă unică de a intra în istorie ca un mare presedinte. noul sef de la Casa Albă ordona efectuarea unei analize cuprinzătoare a stadiului si perspectivelor relaţiilor dintre Statele Unite si URSS.octombrie 1986. îi spunea Gorbaciov lui Regan. dar amândoi au fost profund dezamăgiţi. Gorbaciov a încercat din greu să-l convingă să-si modereze poziţia în această problemă. Aceasta ar fi îngheţat ceea ce fusese deja convenit si ar fi produs cu siguranţă o criză majoră în cadrul Alianţei Atlantice. Baker considera că strategia lui Gorbaciov avea la bază divizarea Alianţei Atlantice si ruperea Americii de 87 . Reagan a fost de acord cu ideea unor reduceri substanţiale si chiar a eliminării complete a acestor arme în decurs de un deceniu. a apărut posibilitatea unui acord pentru o reducere substanţială a armelor nucleare. Ca martor ocular la Reykjavik. cum erau James A. Dar el a refuzat să-si asume obligaţii sub tratatul rachetelor antibalistice. în afară de posibilitatea ca Reagan să părăsească sala“ . Atunci când Gorbaciov a insistat. consilierul pentru securitatea naţională. El a avut în mână cărţi bune. Pe de altă parte.anume desfiinţarea unităţilor de rachete — si de a transfera problema testelor SDI în cadrul negocierilor asupra controlului armamentului de la Geneva. dacă ei ar fi ajuns la un acord asupra unei reduceri ample a armelor nucleare — de fapt. „Domnule presedinete. el a răspuns: “Ne gândisem la toate. Astfel. cât si propria-i poziţie de negociere. întrucât el a ţinut SDI ca ostatec pentru succesul reuniunii. Întâlnirea în sine a fost foarte dramatică. eu consider că Gorbaciov n-a fost mai puţin răspunzător decât Reagan pentru esecul întânirii. îi răspundea presedintele American . Reagan si Gorbaciov au căzut de acord în principiu să reducă toate forţele strategice cu 50 la sută într-un interval de cinci ani si să distrugă toate rachetele balistice pe parcursul a zece ani. Între scepticii cu privire la aceste relaţii se aflau oficiali de rang înalt si colaboratori apropiaţi ai presedintelui. La începutul mandatului său. Secretarul de stat. si Brent Scowcroft. Acest subiect ar fi putut fi amânat pentru o considerare ulterioară. de ce nu s-au mulflumit cu ceea ce Statele Unite deja acceptaseră.

noua administraţie de la Washington de sinceritatea sa. Administraţia Bush ajungea la un consens în ceea ce-l priveste pe Gorbaciov si scopurile politicii americane: cu Gorbaciov „se putea face treabă“. această activitate diplomatică deosebit de intensă era cea care a produs numeroasele acorduri formale si înţelegerile informale care. În acest sens. Gorbaciov mi-a apărut mai periculos decât predecesorii săi care. SUA ar trebui să urmărească două agende: una. Liderul sovietic era văzut ca unul care oferă concesii (se miscă în direcţia noastră. Totusi. au condus la sfârsitul Războiului Rece. prin unele miscări agresive. a retras trupele sovietice din Afghanistan. În acelasi timp. declara în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului că Uniunea Sovietică nu mai reprezenta o ameninţaremilitară pentru Statele Unite. ei au stabilit un preţ ridicat pentru cooperare si au fost surprinsi să descopere că sovieticii erau dispusi să-l plătească“ .Europa Occidentală.anume colapsul comunismului în Uninea Sovietică si Europa de răsărit si sfârsitul conflictului de patru decenii între Est si Vest . Pentru de convinge Vestul si. probabil. Unii au atribuit sfârsitul Războiului Rece forţelor impersonale 88 . care să dureze chiar dacă conducerea era schimbată. înainte de a fi prea târziu“. frecvente. liderul sovietic Mihail Gorbaciov a realizat cea mai largă deschidere către lumea din afară din istoria rusă. bilaterală. Cel mai important. conflictele regionale si asistenţa economică. El îsi exprima sprijinul pentru politica internă de reforme a lui Gorbaciov si îi cerea acestuia să întărească declaraţiile sale de politică externă cu fapte concrete. a fost parteneriatul tacit SUA-URSS care i-a ajutat pe Gorbaciov si Șevardnadze în reducerea caracterului supra-militarizat al statului sovietic. continuând acelasi gen de contacte cu succesorii acestuia. urmărind reducerea prezenţei sovietice în Europa de răsărit si unificarea Germaniei în sistemul NATO. dar acesta era un motiv să se acţioneze repede si nu să se astepte. În mai acelasi an. În ceea ce îl priveste. au salvat Vestul de pericolele unei gândiri care ia dorinţa drept realiatate. În aprilie 1989. eu am crezut că scopul lui Gorbaciov este să restaureze dinamismul sistemului politic si economic si să revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern si internaţional spre a putea continua competiţia cu Vestul. Era preludiul deschiderii operate la Malta. cum sunt controlul armamentelor. Dar. presedintele George Bush si echipa sa de politică externă s-au convins treptat că Gorbaciov era pregătit pentru dialog si compromis. scopul politicii americane era de a obţine cât mai multe acorduri posibile. La acestea. În viziunea Washingtonului. „Ultima mare dramă a Războiului Rece. De aceea. Bush si Gorbaciov aveau trei întâlniri bilaterale si purtau convorbiri în două rânduri la reuniuni internaţionale. estimau la timpul cuvenit serviciile secrete americane. cum se exprima Scowcroft). în decurs de mai puţin de trei ani. se adăugau contactele telefonice.s-a desfăsurat între 1989 si 1991. în decembrie acelasi an. Iniţial sceptic din cauza deziluziilor anterioare cu destinderea. Pentru a simplifica. centrată pe subiectele de natură să preocupe ambele părţi. Prin urmare. apăreau semne că în gândirea americană se schimba ceva cu privire la URSS. Administraţia avea îndoieli că Gorbaciov va rămâne la putere. corespondenţa purtată între Casa Albă si Kremlin. Astfel. înainte de toate. s-a angajat să reducă forţele de uscat sovietice cu o jumătate de milion si a respins lupta de clasă în favoarea “valorilor general-umae” ca bază a politicii externe sovietice. George Kennan. internaţională. Chiar de la început. sistemul lui Brejnev zugrăvit în culori umane . ca efect. Scowcroft declara: „Eu am fost suspicios cu privire la motivele lui Gorbaciov si sceptic în legătură cu perspectivele sale. se putea însă ca succesorul său să nu aibă aceeasi înclinaţie. Gorbaciov a făcut concesii majore în ceea ce priveste controlul armamentelor. presedintele Bush rostea un discurs în care enunţa unele din aceste idei si susţinea că Statele Unite ar trebui să meargă dincolo de îngrădire si să urmărească aducerea URSS în comunitatea internaţională. alta. Secretarul de stat Baker se întâlnea de nu mai puţin de 20 de ori cu omologul său sovietic Șevardnadze. „părintele“ teoriei îngrădirii. în special înainte de 1990. se încheia examinarea de către noua administraţie a problematicii privind relaţiile cu Moscova. La 12 mai 1989. . Acesta era fundalul pe care raporturile americano-sovietice cunosteau o intensitate fără precedent. Consilierul pentru securitatea naţională considera că perestroika este. într-un fel.

Punctul crucial în raporturile dintre presedinţii Bush si Gorbaciov îl constituia întâlnirea lor din Malta. încorporat în acordurile la care au ajuns. făcea o cotitură de 180º faţă de poziţia sa anterioară. Astfel. care împiedica Uniunea Sovietică să beneficieze de clauza naţiunii celei mai favorizate. În ceea ce îl priveste. terestre si navale. funcţionarea si dezvoltarea pieţii internaţionale si ar crea un cadru mai bun de lucru în probleme economice în relaţiile Est-Vest . El declara că Washingtonul e împotriva modernizării rachetelor sovietice SS-18 si se pronunţa pentru limitarea acestui tip de purtători de arme nucleare. Ba mai mult.modernizare ce consta în producţia de asa-numitele arme binare .mai degrabă decât diplomaţiei de înalt profesionalism. afirma Gorbaciov. El sublinia că. Iniţiativa organizării acestei întâlniri îi aparţinea lui George Bush.după intrarea în vigoare a unei convenţii privind interzicerea armelor chimice. care înconjura URSS. El anunţa o serie de măsuri menite să vină în sprijinul reformelor în curs în URSS si de natură să opereze noi deschideri în relaţiile sovieto-americane. Structura grupării de forţe din Europa centrală trecea la o postură defensivă: diviziile dispuneau de un număr mai redus de tancuri. De asemenea. Bush exprima dorinţa Statelor Unite ca discuţiile în curs să ducă la un acord care să aibă ca efect reduceri substanţiale a arsenalelor strategice. se modifica 89 . Presedintele american mărturisea că. inclusiv în domeniul militar. precum si să mărească sansele strategieide prevenire a proliferării acestor arme de distrugere în masă. a căror gestionare punea responsabilităţi majore în faţa URSS si SUA. avea loc evacuarea dispozitivelor de debarcare. declarând că astepta de mult un atare prilej. cele două state trebuiau să înceteze să se considere dusmani. liderul sovietic sublinia că ţara sa a adoptat o doctrină militară defensivă. Forţele armate sovietice se aflau în plină schimbare. atunci când a decis să-i propună lui Gorbaciov să se întâlnească. tot astfel trebuie luată în considerare necesitatea reducerii asimetriilor în ceea ce priveste armamentul nuclear transportat pe nave de război. trebuie să stie că Uniunea Sovietică nu va declansa nici un război. administraţia sa urma să întreprindă măsurile necesare pentru anularea amendamantului Jackson-Vanik. Gorbaciov exprima îngrijorarea părţii sovietice cu privire la rachetele balistice instalate pe nave si evoca centura de baze militare. Documentele istorice atestă însă că factorul principal a fost efortul gigantic al unui mănunchi de oameni de stat de ambele părţi în relaţiile SUA-URSS. Dorim ca securitatea fiecăruia dintre noi să fie garantată prin eforturile noastre comune . Șeful Casei Albe arăta că asemenea măsuri ar permite familiarizarea mai rapidă a URSS cu condiţiile. liderii american si sovietic se întreţineau într-o atmosferă destinsă si departe de ochi indiscreţi (reuniunile aveau loc pe vasul sovietic Maxim Gorki. asa cum Statele Unite si aliaţii lor sunt preocupaţi de securitatea în Europa si de înlăturarea asimetriilor de forţe existente pe continent în favoarea Estului. Cei doi sefi de stat discutau o gamă largă de probleme privind controlul armamentelor si dezarmarea. Suntem gata. Timp de 2 zile (2-3 decembrie 1989). care îngrădeau posibilităţile de acordare de credite Moscovei. Liderul sovietic aborda unele probleme de ordin general: lumea. permitea ca în 1990 să se ajungă la acorduri care să ducă la reduceri radicale a acestei categorii de arme si forţe armate. ca si a amendamentelor Stevenson si Bird. George Bush declara că Statele Unite ar putea renunţa la modernizarea armelor chimice . Uniunea Sovietică era gata să nu mai considere Statele Unite drept inamicul său si să declare acest lucru în mod public. ancorat în apropierea coastelor malteze) pe o mare varietate de probleme de interes comun. însă. să colaborăm cu America. Presedintele Statelor Unite. dar Mihail Gorbaciov accepta ideea imediat. Discuţia pe această problem evidenţia că declaraţia presedintelui american privind armele binare era de natură să deblocheze negocierile în legătură cu interzicerea armelor chimice. aflate în desfăsurare la Viena. cunostea schimbări fundamentale. sublinia Gorbaciov. Pentru aceasta. Statele Unite aveau să sprijine acordarea URSS a statutului de observator la GATT si stabilirea de legături între Uniunea Sovietică si Organizaţia pentru cooperare si dezvoltare economică (OECD). sublinia el. sau mai degrabă norocului decât judecăţii. Cei doi conveneau că mersul negocierilor referitoare la armele convenţionale în Europa. Un schimb de vederi larg si însufleţit avea loc în legătură cu armele strategice ofensive. Pe de altă parte.

În acest context. toate acestea deschid posibilităţi fără precedent pentru relaţii de tip nou. remarca presedintele american. în acelasi timp. pe zidul Berlinului si să dau declaraţii sforăitoare. ocupau un loc distinct în convorbirile de la Malta. în timpul schimbărilor din Europa de est. NATO si Tratatul de la Varsovia . care permiteau abordarea a numeroase probleme stringente. ca un mijloc de crestere a încrederii reciproce. dar această împrejurare nu afecta raporturile lor de înţelegere si conlucrare. Europa orientală să fie mai deschisă. administraţia mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri. Am apreciat mult reacţia pe care a avut-o Uniunea Sovietică si Dumneavoastră personal faţă de aceste schimbări dinamice si. administraţia mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine poziţiile. La Washington se considera că summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush să „folosească dispoziţia sa pentru prietenie“ spre a face să avanseze interesele Occidentului. arme cu character defensiv. Dar mi s-a sugerat cu insistenţă un alt lucru: să mă caţăr. El pleda pentru o Casă comună a Europei. de ordin general si bilateral. Iar Secretarul de stat Baker afirma că relaţiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale. El menţiona în acest sens CSCE. după actualul statuquo“. Bush cerea mai multă transparenţă în ceea ce priveste bugetele militare sovietice. Dreptul de a alege. Evenimentele revoluţionare din Europa de răsărit si centrală. inclusiv dreptul de a reveni asupra opţiunii sale iniţiale si s-o modifice. astfel încât procesele care se desfăsurau în Vestul si Estul continentului să aibă efecte convergente si să nu genereze noi diviziuni. când Statele Unite acţionau pentru unificarea Germaniei . Bush sublinia că Gorbaciov era catalizatorul schimbărilor constructive din Europa. Mai mult chiar. reuniunea de la Malta ducea la stabilirea unor raporturi strânse. el îsi exprima nedumerirea în legătură cu menţinerea de către NATO a strategiei ripostei flexibile. „Trebuie să spun că am fost uimifli de rapiditatea transformărilor. Șeful Casei Albe preciza în încheierea prezentării poziţiilor americane în problema dată: „Ceea ce mă interesează cel mai mult este de a sti cum aveţi de gând să acţionaţi în viitor. fără amestec din afară“ . să se apropie de valorile universale. Premierul britanic se pronunţa 90 . care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. fundamentale“. Este foare dureros. este dreptul fiecărei ţări la libera opfliune. cum s-ar spune. Doamna Thatcher era liderul occidental cu care Gorbaciov avea unele controverse ideologice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos. mai democratică. „As zice că momentul pe care îl trăim este complicat si deci răspunderea noastră este deosebit de mare. relaţii care aveau să se dovedească de o importanţă critic în primăvara anului 1990. pasnic. Întâlniri repetate Gorbaciov-Thatcher duceau la adâncirea raporturilor deschise. Gorbaciov avertiza asupra tentaţiei de a forţa ritmul evoluţiilor care aveau loc în Europa răsăriteană. în primele linii fiind împinse aparatele de vânătoare. În acelasi timp. ea încearcă să fie discretă“ . să creeze mecanismele pentru a se putea integra în economia mondială. pentru care vedea largi posibilităţi de cooperare cu Piaţa Comună. Ar fi primejdios de a forţa în mod artificial.amplasamentul forţelor aeriene în sensul că aviaţia de soc era trecută în esalonul doi. care marcaseră anul 1989 si continuau în timpul summit-ului. „nădăjduiesc că a-ţi observat că. într-un spirit real de răspundere si cu multă moderaţie în cursul unei perioade în care Europa cunostea atâtea frământări. În ansamblu. Liderul sovietic se pronunţa pentru menţinerea instrumentelor care contribuie la echilibru. să procedeze în liniste. diplomaţia la nivel înalt care se solda cu încheierea Războiului Rece cunostea extensii mai ample.care ar trebui să devină tot mai mult si instituţii politice. cu atât mai mult cu cât acesta are loc spre profitul unei singure părţi“ Gorbaciov chema la o acţiune comună. de a grăbi procesul în curs. nu numai militare . Totusi.CAER. Mihail Gorbaciov prezenta poziţia de bază a conducerii sovietice: „Principiul de bază adoptat de noi. Pe de altă parte. Statele Unite nu au făcut declaraţii arogante. Având în centrul său contactele sovieto-americane. transformate în funcţie de realităţi. care ne-a condus în cadrul noii gândiri. de lucru. de sinceritate si încredere între cei doi lideri. dar e un drept esenţial. Schimbul de idei pe asemenea teme ducea la concluzia necesităţii întăririi contactelor dintre militari.

declara Thatcher în martie 1987. la invitaţia lui Václav Havel. În 1988. În pofida îndoielilor unora dintre aliaţii nostri. diplomaţia la nivel înalt era prezentă. Nu avem intenţia să ne amestecăm în treburi interne ale societăţii si ţării Dumneavoastră. Spre „alte azimuturi“. Se întâlneau de mai multe ori. precum si principiul coexistenţei pasnice. încrederea reciprocă constituiau elementele-cheie ale stabilităţii si păcii internaţionale. apropiate. China este o putere nucleară. Gorbaciov dezvolta relaţii strânse. Trebuie să ne eliberăm de temeri. În genere. De relaţiile chino-sovietice vor depinde din ce în ce mai mult situaţia externă si întreaga atmosferă internaţională. acolo unde este posibil si realizabil. la resedinţa privată a lui Mitterrand din Latché. aflată în vizită la Moscova. O realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere. Convinsi de liderul sovietic. Gorbaciov condamna intervenţia sovietică din 1956. la Paris si la Moscova. are loc apropierea „de o sinteză esenţială. care va fi forma ei. În prezenţa premierului maghiar József Antall. Era un gest deosebit al lui Mitterrand.Gorbaciov vorbea despre o Casă comună a Europei. Într-o tentativă de mediere. o mică localitate situată în apropiere de graniţa franco-spaniolă. Dar si noi va 91 . pentru celălalt sistem. Mitterrand despre o Confederaţie europeană. Sub conducerea lui Gorbaciov. nu avea succes. la 15 octombrie 1991. O reală deschidere către Tokyo rămânea blocată din cauza contenciosului insulelor Kurile. conducătorul Croaţiei. El îl primea pe ministrul de Externe irakian. reducerea nivelului înarmărilor. si pe Franjo Tudjman.V. Încă în mai 1986. La capătul unor discuţii informale îndelungate. nu avea să dureze. în nici un caz distrugerea Uniunii. ca si a noilor nostri prieteni din Est. cei doi oameni politici erau de acord că dreptul egal la securitate. suntem cu toţii europeni.pentru relaţii între state în care fiecare dintre părţi să recunoască un drept egal la securitate celeilalte părţi. presedintele Serbiei. din păcate. URSS îsi retrăgea trupele din Afghanistan. într-o încercare de a se evita atacarea terestră a Irakului. aceasta este problema dumneavoastră. În acest sens. Mitterrand era unul dintre liderii occidentali care sprijinea participarea URSS la programul de cercetare vest-european „Eureka“. Mitterrand declara: „Puteţi fi sigur că Franţa nu va încuraja niciodată. Iată că sunt patruzeci de ani de când în Europa domneste pacea si nădăjduiesc că în următorii patruzeci de ani Occidentul si Uniunea Sovietică vor putea fi mai apropiate în toate domeniile. Ne întrebăm încotro se va îndrepta China. Până si America este o ţară de europeni“ . că graniţa dintre est si vest va fi mai puţin evidentă. franco-sovietic. Gorbaciov amâna să viziteze Cehoslovacia. care se dezvoltă rapid. aflat în vizită la Moscova. după ce acesta invadase Kuwaitul. La urma urmei. dat fiind un discurs rostit de acesta în favoarea independenţei Statelor Baltice. Un obiectiv important pentru Gorbaciov era îmbunătăţirea relaţiilor cu China. François Mitterrand. China anilor nouăzeci nu trebuie privită prin prisma anilor saizeci. respectiv de constiinţa unităţii lumii în care trăim“ . dar cu rezultate mai puţin spectaculoase. avea loc al doilea zbor cosmic al unui echipaj mixt. sub Mitterrand si Gorbaciov raporturile franco-sovietice cunosteau o dezvoltare ascendentă. cei doi acceptau o încetare a focului care.) progrese. „Nu dorim să facem nimic care v-ar putea jigni sau v-ar fi neplăcut. Pe cei doi îi apropia o viziune relativ asemănătoare despre perspectivele continentului . la fel ca si în cel al reducerii armamentelor. după mai bine de un deceniu de război istovitor. el îi invita în capitala sovietică pe Slobodan Milosevici. Presedintele francez considera că după ce s-a intrat într-o perioadă de evoluţie mai linistiră. el le spunea diplomaţilor sovietici: „Raporturile de bună vecinătate cu Republica Populară Chineză nu sunt de mai mică importanţă pentru noi decât cele cu Statele Unite sau cu alte ţări. însă — să determine Occidentul să acorde sprijin economic concret conducerii de la Moscova. Dorim în domeniul acesta (al drepturilor omului — C. Cu presedintele Franţei. căruia nu-i plăcea să invite străini la ferma sa. Thatcher sprijinea activ procesele reformatoare din URSS si încerca — în zadar. cum va trebui să acţionăm pentru ca ea s-o facă pe o direcţie care să întărească poziţiile socialismului în lume. Ultima întâlnire între ei avea loc la sfârsitul lui octombrie 1991. prilejuri potrivite pentru a examina numeroase probleme de larg interes. sunt sigur că Europa viitoare se va clădi împreună cu Rusia.

P. Statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice propuneau statelor din Tratatul de la Varsovia adoptarea unei declaraţii comune în care să afirme solemn că ele nu mai sunt adversare. Relaţiile dintre Est si Vest se schimbau radical. aceasta era situaţia URSS sub Mihail Gorbaciov.ul NATO de la Londra. era dezamăgit de lipsa de sprijin efectiv american pentru programul său de reforme. În plus. normalizarea raporturilor sovieto-chineze cerea timp. Astfel. era planul în care Gorbaciov pierdea nu numai o bătălie. Statele Unite erau gata să continue să considere că URSS este supraputere. pe care Gorbaciov nu-l avea la dispoziţie. să intre în consonanţă cu condiţia internă a acesteia. dimpotrivă. precum si destinul politic al lui Gorbaciov erau întrevăzute de conducerea de la Washington cu ani în urmă. la rândul ei. Washingtonul era însă prudent în această privinţă. „Esecul agendei politice a lui Gorbaciov. Cum se exprima Baker. Gorbaciov si Șevardnadze aveau o nevoie acută ca SUA să recunoască statutul URSS de supraputere. după Malta. vizita presedintelui sovietic în R. dar mai puţin pentru forţa sa si mai mult din preocuparea pentru implicaţiile în domeniul securităţii ce decurgeau din slăbiciunea Uniunii Sovietice.trebui să fim hotărâţi: nu vom îmbunătăţi relaţiile noastre cu China în detrimental intereselor altor ţări. Într-adevăr. Summit. după decenii de încordare. Se încheiau acorduri istorice în domeniul controlului armamantelor si dezarmării: Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie si mai scurtă de acţiune (INF). în vara anului 1991 SUA balansau între Gorbaciov si Elflîn. Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa (CFE) si Tratatul START I privind reducerea armelor nucleare strategice. nu întărea. în cazul uneia dintre părţi. Era tocmai ceea ce se realiza la reuniunea la nivel înalt a Conferinţei pentru Securitate si Cooperare în Europa. administraţia Bush considera că. arăta Baker. diplomaţia la nivel înalt în a doua jumătate a deceniului 9 ducea la rezultate remarcabile. Chineză avea loc în primăvara anului 1989. să afirme intenţia de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui alt stat. argumentele si nu oferea mjloacele materiale în favoarea politicii de reforme. pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. În atari condiţii. când manifestaţiile din piaţa Tienanmen erau în toi. Gorbaciov. beneficiară a reformelor desfăsurate prin perestroika si glasnosti. părăsit în faţa altarului“. criza 92 . liderul sovietic sublinia: China constituie o realitate istorică de prim rang. Pentru îmbunătăţirea relaţiilor chino-sovietice. Anatoli Dobrînin subliniază că. aici ele erau în cădere liberă. „Gorbaciov. care patrona politica externă si diplomaţia sovietică. În ansamblu. din iulie 1990. datorită condiţiilor interne. Dimpotrivă. Ca o ironie a soartei. în noiembrie 1990. La rândul său. Documente ale serviciilor secrete americane dezvăluie că această perspectivă a Uniunii Sovietice. potrivit afirmaţiilor secretarului de stat James Baker. diplomaţia la nivel înalt nu reusea. Și nu vom îngădui altor ţări să se opună unei misiuni atât de însemnate cum este ameliorarea relaţiilor noastre cu China. Gorbaciov nu mai dispunea de libertate de miscare în politica externă. Dar. în convorbirile Bush-Gorbaciov de la Malta. a început să vorbească ca un logodnic înselat. Autoritatea si prestigiul internaţional al acestuia nu se regăseau pe plan intern. ci războiul. Beijingul punea mai multe condiţii. Dobrînin subliniază că. cel care contribuise substanţial la iniţierea si desfăsurarea dialogului dintre Est si Vest. în ciuda declaraţiilor oficiale venite de peste ocean. la Paris. constata că „Războiul Rece aparţine de acum istoriei“. între care se aflau retragerea trupelor sovietice din Afghanistan si a celor desfăsurate de-a lungul graniţei dintre China si URSS. Dar. „sarcina politicii externe a SUA acum era să asigure o “aterizare lină” pentru un imperiu aflat în colaps“ . îl citează Dobrînin pe Baker. ea furniza forţelor conservatoare din URSS pretextul pentru a lovi în politica generală a lui Gorbaciov. De asemenea. dialogul la nivel înalt sovieto-chinez din 1989 nu ducea la deschiderile pe care raporturile dintre cele două mari puteri comuniste le reclamau. manifestanţii văzând în prezenţa la Beijing a liderului reformator de la Kremlin o încurajare în acţiunea lor împotriva regimului comunist ortodox din China. noua gândire.

Cel mai important lucru consta în aceea că încheierea Războiului Rece se dovedea ireversibilă. dintre NATO si OTV îsi menţineau valabilitatea. Dar ei n-au făcut acest lucru. si a pierdut-o rău. arată în acest sens Baker. La Madrid. scrie el. nota Baker. reunificarea germană si criza din Orientul Apropiat si au continuat să facă acelasi lucru până la spargerea Uniunii Sovietice. În schimb. Gorbaciov si Șevardnadze au fost adesea întrecuţi în isteţime si surclasaţi de partenerii lor vestici. cu referire la Conferinţa internaţională pentru Orientul Apropiat (octombrie 1991). În a doua jumătate a anului 1991. partenerii săi occidentali si-au jucat bine propria Realpolitik. Dar aceste recrudescenţe nu înlăturau adevărul fundamental: confruntarea Est-Vest. mai mult. cu scopul de a evita criticile propriilor săi colegi din biroul politic si ale corpului sovietic de diplomaţi. În plus. inclusiv Rusia. Europa de Est. Dar. 93 . cu o grabă inexplicabilă. dar autoîncrezători în mod excesiv si flataţi de mass media occidentală. diplomaţia sovietică a devenit treptat tot mai puţin eficientă. deveniseră si rămâneau istorie. rezultatele diplomaţiei la nivel înalt în ceea ce priveste relaţiile internaţionale supravieţuiau dispariţiei URSS si încheierii carierei politice a lui Mihail Gorbaciov. sub presiunea agendei politice interne si în eforturile lui Gorbaciov de a-si susţine reputaţia pe plan intern prin ceea ce putea apărea ca succese ale sale dincolo de hotare. Atunci când Războiul Rece începea să piardă teren în a doua jumătate a anilor ’80. „Lăsa impresia unui om care se îneacă cu colac de salvare. Dobrînin are o părere foarte critică despre calităţile diplomatice ale cuplului GorbaciovȘevardnadze.în crestere din ţară. Acordurile dintre SUA si URSS. „Rezultatul a fost o reducere dramatică a capacităţii noastre de a ne adapta la mediul internaţional în schimbare rapidă. Gorbaciov si Șevardnadze n-au avut o politică externă coerentă spre a-l încheia într-un mod adecvat si demn. Însă. ei au cedat poziţii geopolitice si militare vitale pe care noi le-am avut în loc să le folosească pentru a realiza o nouă eră de stabilitate si cooperare pe baze de egalitate. după încheierea Războiului Rece“ . În schimbul generoaselor concesii sovietice pe care Gorbaciov si locotenetul său Șevardnadze le-au oferit Vestului. Problema securităţii europene a rămas în mare măsură o enigmă. Visul lui Gorbaciov despre o nouă Europă cu un nou sistem de securitate.toate distrugeau potenţialul sovietic. dezordinea din politica externă si de apărare . asa cum aceasta fusese cunoscută mai multe decenii. După 1989. În acel moment critic al Războiului Rece. cu toate că unele recrudescenţe ale acestuia nu întârziau să apară. pe baza egalităţii (cu Occidentul). Ei au făcut concesii mai mult decât necesare în acordurile privind controlul armamentelor. Războiul Rece. provocată nu în mică măsură de însusi Gorbaciov“ . În genere. când Gorbaciov si Bush se întâlneau pentru ultima oară. Capabili dar neexperimentaţi. nerăbdători să ajungă la acorduri. Gorbaciov a pierdut această oportunitate. care să cuprindă toate statele. poziţia lui Gorbaciov era în declin ireversibil. gândurile presedintelui sovietic nu păreau a fi la lucrări. iar odată cu dispariţia URSS. Nu putea să nu-ţi trezească mila“. balanţa de putere cu Vestul era larg recunoscută si se putea crea o bază pentru transformarea relaţiilor internaţionale într-o eră neconfruntaţională. si diviziunea lumii. ei ar fi putut si ar fi trebuit să obflină un rol mai important pentru Uniunea Sovietică în securitatea europeană si o voce sovietică mai puternică în problemele europene. nu s-a realizat. unele erau îmbogăţite. Gorbaciov a distorsionat mecanismul diplomaţiei sovietice prin promovarea unui fel de diplomaţie personal cu oficialii americani.

cea mai delicată problemă este totuşi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Primul. în planul percepţiei. Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia. Dacă în planul dificultăţilor reale trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă se dovedeşte foarte complicată. trăieşte convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op. apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi. ca o tragedie. Cu alte cuvinte. Concluzii După încheierea războiului rece.cit. de modernizarea sa. care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. Nostalgia imperială poate fi reaprinsă. În cazul Rusiei. mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. Nicaragua. pag. Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi. fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Angola. misiunea internaţionalistă a leninismului.. prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai. etc. De aceea. 145 milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări. Vietnam.6. dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic. Yemenul de Sud şi Coreea de Nord. Al doilea este imperiul sovietic. Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială. totuşi. Rusia. dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. De aceea. 94 . pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. nu a reprezentat decât un alt înveliş pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. 211). Etiopia. “Rusia 2010 and What It Means for the World”. Prin urmare. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspândea. pag. 212).2. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existenţa acestei realităţi. chiar a securităţii personale. incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 milioane de ucrainieni. tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată în mai multe cercuri concentrice. De data aceasta. pag. Prin intermediul său. Yergin şi T. existenţa imperiului: suferim. consideră autorul american. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinând unor numeroase naţiuni ne-ruse. ghidare politică. mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului. subliniem de acum. care includea state precum Cuba. fie prin eşecul tranziţiei care ar readuce în minţi vremurile de altădată (sau o combinaţie a acestor tipuri de fenomene). după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”. realitate de care trebuie să ţinem seama. populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere. Gustafson. ne spun Yergin şi Gustafson. 48) este imperiul Marii Rusii. fie printr-o politică de “resentiment şi umilire” din partea Occidentului. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei. Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli.

Poloniei şi ţărilor scandinave. Ucraina. din punct de vedere politic. Realist este un scenariu intermediar. În ciuda diferenţelor de religie. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului. ipoteza opusă este ca toate să formeze un spaţiu economic comun. Letonia şi Lituania care s-au dezvoltat şi se află şi astăzi sub influenţa Germaniei. în care unele dintre aceste ţări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia. deci români). mentalităţile imperiale. populaţiile acestea sunt strâns conectate . past and present” în J. În tot cazul. Statele baltice: Estonia. Republicile Transcaucaziene: Georgia. Bielorusia. ea are o acută 95 . iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă. O poziţie specială ocupă Kazahstanul. Armenia şi Azerbaijan. ţară mare în care populaţia rusească deţine o pondere importantă. două tendinţe contrare în atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. dar. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul. Cauzele sunt multiple. • • • • Republicile Slave: Rusia. Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia. un tip de subordonare faţă de Moscova. care nu observă “amănuntul” că 65% din populaţia acestui stat este formată din moldoveni. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI). Williamson. în datele sale sumare. spune autorul. am spune. Ucraina îşi doreşte independenţa. Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Există. Tadjikistan şi Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu. adaugă autorul. Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia.cu Turcia. Iranul şi Orientul Mijlociu. altele nu. “Economic Consequences of Soviet Disintegration). Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu vede în mod pozitiv. În acelaşi timp. Cu anumite rezerve. De pildă. eventual cele transcaucaziene. Moldova ar putea intra în această grupă (din nou. Belarus.Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfăţişăm. Din punct de vedere politic. fără îndoială.istoric şi cultural . Ilustrativă în acest sens este poziţia Ucrainei. Ar fi. Kirghistan. un spaţiu al rublei. unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie. Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală. în acelaşi timp. peisajul politic al Rusiei şi “străinătăţii sale apropiate” (near abroad). cu excepţia Azerbaijanului. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union. riscant să se facă judecăţi sigure în privinţa evoluţiei fiecărui stat. legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia. deci. dar această Uniune a funcţionat modest. Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan.

6 milioane (Estonia). Ca suprafaţă ele sunt. Mai presus de toate. “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Şi Rusia ca atare doreşte o apropiere de Uniunea Europeană.5 milioane (Letonia). în care reforma nu a fost condusă. locuit în majoritate de ruşi. Vom insista puţin asupra Ucrainei. În plus. fiecare. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda. de pildă. dar. în urma summit-ului de la Helsinki). lucrurile stau cu totul diferit. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotriveşte tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. fără Ucraina. chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. în “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”. cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite” (Andrei Kozârev. Letonia cu celelalte ţări scandinave. ţinut rusesc. Ucraina se zbate în acest paradox. deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. 50% din Produsul Intern Brut. Fostul ministru de externe al Rusiei. Dobrescu. În ceea ce priveşte integrarea în structurile de securitate. întrucât are o poziţie geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfaţa europeană a vechiului imperiu. poate. a avut o apreciere neiertătoare: “În CSI. aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. 3. O ţară de dimensiunile Ucrainei cu poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate în nici un fel permite. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “înfundătură continentală”. 290). Faptul că Ucraina deţine Crimeea. Rusia devine automat un imperiu” (Z. obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre în spaţiul de influenţă occidental. Cum spuneam. un interes economic foarte important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. în faţa unor comentarii de tot felul şi. Din punct de vedere strategic. Lituania şi Letonia din decembrie 1999. cea mai complexă dintre toate republicile unionale. în volumul “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”). 3. foarte bine. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit. a presiunilor vestice. citat în Introducerea la “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).7 milioane (Lituania). împreună cu Ucraina mai întâi amăgită şi. aceste ţări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters în câţiva ani. Andrei Kozârev. Şi nu credem că în perioada 96 . Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este. Iar cine deţine Crimeea. potrivit specialiştilor. iar ultimele sale evoluţii se pare că o apropie de Rusia. foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. Toate cele trei ţări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998. Prin urmare. apoi. Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. “Nu este loc de utopie”. să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainiei. “The Lagging Partnership”. Rusia încetează să fie un imperiu. făcut cadou de către Hruşciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că. subordonată. În acelaşi timp. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă în încurajarea tendinţelor de desprindere. probabil. Pe fondul unei tranziţii complicate.dependenţă energetică faţă de Rusia. Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Brzezinski. Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia. “Parteneriatul prematur”. pag. întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. dar populaţia este de 1. totuşi. porturile ruseşti de la Baltică sunt îngheţate pe timpul iernii. de mărimea Austriei sau Ungariei. De aceea. Lituania cu Germania şi Polonia. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc în această ţară. Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari.

De la acest nivel. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producţie proprie cât de cât îndestulătoare. Şi ele nu au de ales. După Ucraina. Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Trei dintre cele patru ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia. În mai 1996. când Georgia aderă la CSI. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). cu inţelegere. cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt.imediat următoare ar fi şanse pentru integrarea acestor state în NATO. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp. Izbucneşte un conflict militar care ia sfârşit doar în 1993. problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată si trebuie tratată cu mare pudenţă si. şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. prilej cu care dobândeşte sprijinul Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia şi NATO. trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori).5 milioane de locuitori. am spune – mişcări de independenţă a unor provincii. În 1996. acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. De aceea. această ţară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi de aici spre Europa. pentru fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a obţine independenţa. în 1995 locuitorii capitalei . iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. ci în mai toate republicile unionale. Osetinii. Cu o pauză de câţiva ani. popor din Caucaz. Abhazia îşi declară independenţa. am spune. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. În plus. 43% gruzini şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Pe de altă parte. abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. Georgia este o ţară relativ mică. Azerbaijan şi Iran). iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din 97 . valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică. Osetia de Sud îşi proclamă independenţa. situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi. izbucneşte conflictul armat. Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. fostul ministru de externe al URSS. Tbilisi nu recunoaşte hotărârea. Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze. Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia . Georgia s-a proclamat independentă în 1991. Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei.Tbilisi . Poziţia statelor din Caucaz. Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei. imediat după primul război mondial. Acceptă medierea Moscovei. se semnează Memorandumul rusogruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi.republică autonomă a Georgiei. Pe de altă parte. are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5.

Frustrat de victoria armeană.pe care nu au practicat-o numai ruşii. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. fără îndoială. în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial.comerţul ţării. Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei. beneficiind de o conducere realistă şi hotărâtă. acest teritoriu este cedat Azerbaijanului.deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku.Azerbaijanul (8 milioane locuitori) . precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului. în acelaşi timp. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto . El se detaşează între cele patru ţări. importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. un acord semnat de părţile implicate la Moscova. De aceea traiectoria acestei ţări va fi. Azerbaijanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieini). congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. Se ajunge la conflict deschis. Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). Foarte important între aceste state este Uzbekistan. ascendentă. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare. Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creştere economică. În 1920.a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. în cazul Moldovei de peste Prut. Cea mai mare ţară caucaziană . Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a Germaniei şi mai mică decât a Franţei. La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă în favoarea unirii cu Armenia. Deci.de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. Au înalte rate de creştere a populaţiei şi. diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire. Marile puteri ale lumii. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială . sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. În toate formele de organizare ale omenirii. De aceea. Pe de altă parte. Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. La intervenţia lui Stalin. În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer.şi influenţa Chinei situată la vest. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe . a ţinutului Nagorno etc. 98 . Dar aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor musulmane situate la sud . toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă. creând mari complicaţii ulterioare. De altfel. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei.

André . vol. 9. George Marin. Editura Casa Eoropeană.Istoria Războiului Rece. Petre Constantin .Diplomaţia – Ed.Bibliografie 1. 4. 10. 2. Editura Politică. 2005. Bucuresti. 1992 Fontaine.20 de ani de tensiune diplomatică. Ed ASE. 7. vol. Polirom 1998 18.Istoria Războiului Rece. si Chirilă M. Victor – Diplomaţia Secretă.Rolul diplomaţiei în buna convetuire a statelor Constantin Vlad . Porto .Diplomaţie economică. Galaţi. Jean-François . 2. 2000 4. 19. Bucuresti. 6. 12. Editura Tribuna Economică. . 1992 Fontaine. 1967 99 .Uzanţe diplomatice si de protocol – Ed.Economia integrării europene. Darius George . – Economie Mondială – Ed. 2003 14.Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre.Diplomaţia Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex Bucuresti. 5. Editura Militară. 17.Istoria Războiului Rece. Polirom.Franco. vol. Bucuresti. Martin . Editura Militară. Independenţa economică 3. 1. 11. André .Noua diplomaţie – Ed.Diplomaţia – Ed. André . 1999 Soulet. André . Editura Politică. Duculescu. All Shaun Riordan . 13. 16.Istoria Războiului Rece. Editura Militară. vol. 15. Tabouis Geneviève . Editura Militar . Bucuresti. 8. 1949-1991. 1991 Cosa.Rusia.Documente Diplomatice. Nicolae . 1965 Titulescu. Bucuresti. Didactică si pedagogică Henry Kissinger . Bucuresti. Dumitru Mazilu . Antet XX Press Diplomaţia Stan P. 1994 Creţoiu Gh. America si Războiul Rece. Petre Tanasie si Dan Dumitriu . 1993 Fontaine. 3. Mircea . 2004 McCauley. Bucuresti.Diplomatia Secolului XX Fontaine. Mircea Malita .

ro www.org www.Dr. www. Constantin .Vlad. 2001 20. Bucuresti.nato.mapn. Prof.ro www.int www. 25. 27.org www. 22.state. 23. Editura Fundaţiei „România de Mâine“.Relaţii Internaţionale politico-diplomatice contemporane. Dumitru Mazilu Articol –Diplomaţia deschisă si secreta Revista de tiinţă si analiză politică „Lumea magazin „ 21. Univ. 24.globalsecurity.un.mae.gov 100 . 26.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->