Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

În acest ultim caz. prea puþin conteazã). ad rem b. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. ad hominem2 sau ex concessis . aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor. Pentru a o respinge. Aici. nota din infra). b. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. demonstrãm fie cã: a. adevãr subiectiv (v. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. . adevãrul obiectiv absolut.altfel spus. adicã adevãrul subiectiv relativ.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. existã astfel douã cãi posibile: 1. Modurile: 1 a. esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine. obiectiv.

Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. e nevoie sã te sprijini pe ceva. ºi cea indirectã a. b. ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. cea indirectã. a. . respingerea directã b. în orice controversã sau argumentaþie. cã ea nu poate fi adevãratã. în consecinþe. b. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. cea indirectã. Iatã baza oricãrei controverse. În rest. Metodele: a.2. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã.

Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale.: Chinezii… Femeile….Stratageme 1. pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. în afara cuvântului ca atare. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. Ex. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . 2. bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante.

nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã. sunt lucruri care nu mã intereseazã.: . pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza.Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi.: .cu obiectul dezbaterii. .Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene. risipindu-le neglijent în conversaþie.A. 3. Ex. . Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã. Ex. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. . apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens.Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei. cât priveºte misterele. 4. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma.

iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. . Pentru a elabora o tezã. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte. 5. Ex. pentru a-l pune pe piste false. postulând ce anume am demonstra cu el.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. 6. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii.

Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. Ex.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul. provocându-l ºi. în general. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. 7. Ex. 8. În schimb.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute. dând . pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis.

putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. în mãsura în care se disimuleazã procedeul. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine.: Inspectorul de poliþie. în felul acesta. 9. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. Ex. Dacã îl cunoaºtem personal. îi putem exhiba punctul slab. ci prin tot felul de permutãri. în interogatoriul sãu. chiar opuse. în funcþie de natura lor. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. Ex. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii.dovadã de sfidare. pentru ca la sfârºit sã poatã .

ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate.: Important este sã dominãm adversarul. Ex. 11. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã. sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. . în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. 10. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama.

se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. 13. Sau. bronzul etc. Ex. titlul nostru.Ex. având grijã sã subliniem aspectul .: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm. pentru a le discredita funcþia socialã. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. Deci. La fel precum aluminiul. funcþia noastrã. 12. invers.

pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. Lucrul trebuie proclamat triumfal. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã.: Este ca atunci când griul. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem. . de fapt. fãrã ca ea sã rezulte.peiorativ al acestei antiteze. Ex. Ex.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului. pare alb. iar lângã alb pare negru. aºezat lângã negru. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem. Adversarul. de nicãieri. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi. 14. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie.

înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. fie ºi în aparenþã. din neîncredere. 14. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. sau cu actele adepþilor acestei secte. Dacã. fie cã .15. o respinge. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. 16. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. însã de o exactitate nu foarte evidentã. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. o declarãm absurdã ºi triumfãm. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. într-un mod instinctiv. dar dacã o acceptã.

Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. 17. Ex. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. . îl întrebãm pe loc: „Atunci. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece. 18. Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã.sunt sincere sau nu.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii. de ce nu te sinucizi?”. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei.

19. ci sã o desprindem noi înºine. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem.: Când adversarul vã spune cã greºiþi. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. Ex. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus.Ex. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. . Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. 20. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã.

în general. 3 . Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. La o întrebare stupidã. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. ºi. un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. ci victoria. 22. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el. în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor. Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul. Ex. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine.21.

4 23. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. Contrazicându-l. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. odatã ce am respins aceastã exagerare. adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. petitio principii: raþionament circular. situatã în afara adevãrului: numai cã. eventual exactã în limitele date.ar fi vorba de un petitio principii . De asemenea. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia. Invers. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme.

Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei. . pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã. fie contrazic adevãrurile recunoscute. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. ºi nimic în plus. aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã. 25. o apagogie (demonstraþie prin absurd).: „Iatã ce-am spus.” 24. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase. Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia.Ex. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie. obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului.

.Ex. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui. trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei. 27. trebuie sã fim indulgenþi cu el. Ex.E un copil. . Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. 26. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte. 8). pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte.: .

mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. deci. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. Specialistul ne este adversar.28. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. Ex. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. marea de multã . adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. deci topitã. încã de la 80 de grade. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat. În ochii lor. el va putea pãrea învins. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. nu auditorii. ºi chiar cu mult înainte.

nici mãcar la 200 de grade Réaumur. trebuie sã facem o diversiune. printre non-fizicieni. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã. Dar nu va face acest lucru. . Pentru a ne învinge. fiindcã. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. 29.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. însã. el se va face fãrã nici o prudenþã. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã.

: .Eºti nebun! .Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã. lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit. În lipsã de altceva.Nu aºa de mare ca al tãu! .Ai un nas mare! . iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente. Într-adevãr. În certuri. o putem utiliza în controverse. pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. Ex. când cineva îi face reproºuri altuia.Puþi! .ªi tu! . ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu. acesta nu rãspunde respingându-le. o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite.Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. Mistificarea .

Dacã acestea sunt de prim ordin. existã multe autoritãþi demne de respect. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. studiindu-l pânã în esenþã. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. cãci. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. dacã nu gãsim una adecvatã. Pentru profan. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. Prin urmare. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. însã. Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa.În loc sã facem apel la raþiune. ci veniturile pe care ni le aduce. La rigoare. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. ºi încã aici cu multã ferealã. În schimb. a spus Seneca. Autoritãþile din care .

Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. oricât de absurdã ar fi ea. de obicei. Ex. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. Ceea ce va convinge consiliul municipal. într-adevãr. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. în caz de necesitate. Putem. nici o opinie. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu. ca alþi cetãþeni. Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile.: Un preot francez care. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. eu nu voi tremura”). Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . ego non pavebo („Sã tremure. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã.

E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o. privind cu atenþie. o mulþime de idei îi par juste. Serios vorbind.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. De pildã. viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. au adoptat ºi alþii .) Ceea ce numim opinie comunã este. Doar elita spune. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. cãci profanul nu are decât prostie în cap. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. [Ca ºi în cazul bârfei]. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. opinia a douã sau trei persoane.

Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. De-atunci încolo. A adera a devenit astfel o datorie. aflaþi în numãr restrâns. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. Ei sunt. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles .aceastã opinie. cu toate astea. cei care. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. la rândul lor. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei.

putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. comparând arma cu argumentele. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca.niciodatã. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. dar toþi vor sã aibã opinii. În general. în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. . cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. Pe scurt. foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. Totuºi. Cãci. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva.

. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. în faþa unui auditoriu care te stimeazã. Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar.În tribunal. cã sunt inepþii. În acest mod. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec. Însã. le-au stricat buna dispoziþie. Ex. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. e probabil foarte exact. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. insinuezi subtil.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. trebuie sã te declari cu ironie incompetent.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. 31. Ex.

32. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. Ex. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. . ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. e banditism etc. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”. pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult. e ateism. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. În felul acesta i-am întors replica. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag.La drept vorbind. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. e tiranie.: Ãsta e comunism. îngãduiþi-mi. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. rânduind-o într-o categorie execrabilã. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã.

dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . sau mãcar e conþinutã în ea. dacã nu e cazul. 33. Opunerea teoriei. 2. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. ea este la fel de falsã în teorie. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. dar în practicã e fals. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii. 34. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. în consecinþã. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. înseamnã cã existã o eroare în teorie. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat.

l-ar dezavantaja considerabil. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament. În general.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã.slãbim adversarul. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”. . zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. 35. Ex. în cazul în care ar fi valabilã. 36. Nãucirea cu vorbe Nãucirea.

) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu.: Contestarea cuiva care.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund. Ultima stratagemã: injuria . invocã argumentul ontologic. pretinzând astfel cã respingem întregul. 37. demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. În contrapartidã. 38. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa.Ex. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele. care este perfect refutabil. când cea potrivitã nu le vine în minte. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. Ex. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã. am câºtigat.

Cãci. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. apreciazã ºi gândeºte strâmb. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. se ajunge la o încãierare. frecvent folositã. Deoarece. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. jignitor.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. pe cale de consecinþã. Însã atunci când treci la atacuri personale. cum e cazul în orice victorie dialecticã. rãutãcios. vulgar. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. deci. aºa cum spune Hobbes. . la un duel sau la un proces de defãimare. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. De ce? Pentru cã. Devii astfel supãrãtor. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. jignitoare ºi vulgare. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase.

dar ascultã”. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. . atunci când adversarul trece la atacuri personale. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. De aici furia învinsului. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. într-un anumit sens. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. din toate punctele de vedere. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor. deci. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. Nimic nu se comparã. pentru om. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime.„Oricare bucurie sufleteascã. cu satisfacerea vanitãþii. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. ªi totuºi.

în fine.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. chiar din gura adversarului lor. din o sutã de persoane. cã þin la mare preþ adevãrul. controversa. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. Cât despre celelalte. Rezultã din aceasta cã. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. Cu toate acestea. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. competiþie între douã spirite. . cã le place sã asculte argumente întemeiate. sã le lãsãm sã spunã ce vor. oameni despre care ºtii. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã.

Eristische Dialektik oder Die Kunst. la viclenie ºi la vulgaritate.philo5. http://www. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime.htm . Arthur Schopenhauer.com/Mes%20lectures/Schopenhauer. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits.%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison. mic îndreptar apãrut postum în 1864. Recht zu behalten. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia. Dacã îi lipseºte inteligenþa.