Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

b. În acest ultim caz.altfel spus. adevãrul obiectiv absolut. Modurile: 1 a. adevãr subiectiv (v. Aici.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. ad hominem2 sau ex concessis . demonstrãm fie cã: a. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor. ad rem b. obiectiv. prea puþin conteazã). Pentru a o respinge. esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine. nota din infra). adicã adevãrul subiectiv relativ. . fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. existã astfel douã cãi posibile: 1.

ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. respingerea directã b. cã ea nu poate fi adevãratã. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. b. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. a. ºi cea indirectã a. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. cea indirectã. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. Metodele: a. . Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. Iatã baza oricãrei controverse. în orice controversã sau argumentaþie. e nevoie sã te sprijini pe ceva. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei.2. În rest. b. cea indirectã. în consecinþe. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã.

nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce.Stratageme 1.: Chinezii… Femeile…. în afara cuvântului ca atare. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante. 2. Ex. bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare.

Ex. . apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi. . 4. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. cât priveºte misterele. sunt lucruri care nu mã intereseazã. Ex. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã. 3.: .A.: . .cu obiectul dezbaterii. pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. risipindu-le neglijent în conversaþie. Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene.Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens.Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse.

Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. 6. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. pentru a-l pune pe piste false. Pentru a elabora o tezã. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. . interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. Ex. postulând ce anume am demonstra cu el. 5. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte.

Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. în general. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis. Ex. dând .: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. provocându-l ºi. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. 7. 8. Ex. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul. În schimb. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane.

ci prin tot felul de permutãri. putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea. în mãsura în care se disimuleazã procedeul.: Inspectorul de poliþie. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. 9. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. în felul acesta. Ex. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. în interogatoriul sãu. chiar opuse. în funcþie de natura lor. Dacã îl cunoaºtem personal. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. Ex. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. îi putem exhiba punctul slab.dovadã de sfidare. pentru ca la sfârºit sã poatã .

Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza. 10. Ex. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. . fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe.: Important este sã dominãm adversarul. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. 11.

: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. Sau. se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. funcþia noastrã. titlul nostru. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. Deci. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm. Ex. invers. având grijã sã subliniem aspectul . 12. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã. bronzul etc. 13.Ex. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. La fel precum aluminiul. pentru a le discredita funcþia socialã.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”.

negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi. fãrã ca ea sã rezulte. Ex. iar lângã alb pare negru. . pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. 14. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului.: Este ca atunci când griul.peiorativ al acestei antiteze. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat. Lucrul trebuie proclamat triumfal. de nicãieri. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. Ex. de fapt. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem. aºezat lângã negru. pare alb. Adversarul.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã.

Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. 14. fie ºi în aparenþã. dar dacã o acceptã. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. însã de o exactitate nu foarte evidentã. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. o declarãm absurdã ºi triumfãm. sau cu actele adepþilor acestei secte. 16. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. o respinge. sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. într-un mod instinctiv. din neîncredere. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã.15. fie cã . Dacã. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte.

trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. 17. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. îl întrebãm pe loc: „Atunci. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece. de ce nu te sinucizi?”.sunt sincere sau nu. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. Ex. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. . 18.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii.

Ex. ci sã o desprindem noi înºine. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. Ex. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. 20. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. . 19.: Când adversarul vã spune cã greºiþi.

3 . Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. Ex. La o întrebare stupidã. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. 22. în general.21. în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor. putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . ºi. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia. ci victoria. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine.

eventual exactã în limitele date. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . odatã ce am respins aceastã exagerare.ar fi vorba de un petitio principii . îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. De asemenea. petitio principii: raþionament circular. Contrazicându-l. 4 23. situatã în afara adevãrului: numai cã. adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. Invers. trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia.

Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele.: „Iatã ce-am spus. 25. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei.” 24.Ex. Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. fie contrazic adevãrurile recunoscute. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie. o apagogie (demonstraþie prin absurd). . obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului. ºi nimic în plus. pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase.

27.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei. trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. Ex. 8). atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui. pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte. 26.E un copil. . trebuie sã fim indulgenþi cu el. Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte.Ex.: . .

deci topitã. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. Specialistul ne este adversar. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat. nu auditorii. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. deci. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. În ochii lor. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. marea de multã . Ex.28. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. ºi chiar cu mult înainte. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. încã de la 80 de grade. el va putea pãrea învins. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi.

trebuie sã facem o diversiune. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. Pentru a ne învinge. el se va face fãrã nici o prudenþã. 29. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. .vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. Dar nu va face acest lucru. printre non-fizicieni. însã. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. fiindcã. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii.

Mistificarea . Într-adevãr. o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite. În certuri.ªi tu! .Nu aºa de mare ca al tãu! .Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. Ex. iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente. lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit. când cineva îi face reproºuri altuia. o putem utiliza în controverse.: . ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu.Puþi! . pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. În lipsã de altceva. acesta nu rãspunde respingându-le.Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã.Ai un nas mare! .Eºti nebun! .

Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. Pentru profan. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. a spus Seneca. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. existã multe autoritãþi demne de respect. Autoritãþile din care . cãci. La rigoare. dacã nu gãsim una adecvatã. ci veniturile pe care ni le aduce. studiindu-l pânã în esenþã. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa. Prin urmare. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. ºi încã aici cu multã ferealã. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. însã.În loc sã facem apel la raþiune. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. În schimb. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. Dacã acestea sunt de prim ordin.

într-adevãr. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. în caz de necesitate. Putem. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. eu nu voi tremura”). Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor.: Un preot francez care. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. ego non pavebo („Sã tremure. Ex. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu. Ceea ce va convinge consiliul municipal. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. oricât de absurdã ar fi ea. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. ca alþi cetãþeni. nici o opinie. de obicei. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite.

nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. opinia a douã sau trei persoane.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. Serios vorbind. privind cu atenþie. De pildã. viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o. o mulþime de idei îi par juste. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. [Ca ºi în cazul bârfei]. Doar elita spune. cãci profanul nu are decât prostie în cap. prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”.) Ceea ce numim opinie comunã este. au adoptat ºi alþii . ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine.

cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. Ei sunt. cu toate astea. A adera a devenit astfel o datorie. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. la rândul lor. Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. aflaþi în numãr restrâns. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã.aceastã opinie. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. De-atunci încolo. cei care. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora.

dar toþi vor sã aibã opinii. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. comparând arma cu argumentele. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. În general. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. . foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. Totuºi.niciodatã. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. Pe scurt. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. Cãci. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane.

nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev. Ex. Ex. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. Însã. cã sunt inepþii. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie.În tribunal. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. le-au stricat buna dispoziþie. 31. . e probabil foarte exact. trebuie sã te declari cu ironie incompetent. în faþa unui auditoriu care te stimeazã. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. În acest mod. insinuezi subtil.

aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. Ex.La drept vorbind. e ateism. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. îngãduiþi-mi. . Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. e banditism etc. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. e tiranie. În felul acesta i-am întors replica. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag. pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult. 32. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”.: Ãsta e comunism. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. rânduind-o într-o categorie execrabilã. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi.

Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument. dacã nu e cazul. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . în consecinþã. Opunerea teoriei. dar în practicã e fals. sau mãcar e conþinutã în ea. 34. dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. 2. 33. ea este la fel de falsã în teorie. înseamnã cã existã o eroare în teorie. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem.

chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale.slãbim adversarul. l-ar dezavantaja considerabil. .: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã. zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”. Ex. 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament. Nãucirea cu vorbe Nãucirea. în cazul în care ar fi valabilã. În general. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. 36.

demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. 38. În contrapartidã. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele. Ultima stratagemã: injuria . Ex. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund.Ex.) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu.: Contestarea cuiva care. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. pretinzând astfel cã respingem întregul. invocã argumentul ontologic. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte. 37. când cea potrivitã nu le vine în minte. care este perfect refutabil. am câºtigat.

Cãci. Însã atunci când treci la atacuri personale. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. se ajunge la o încãierare. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. Deoarece. la un duel sau la un proces de defãimare. Devii astfel supãrãtor. De ce? Pentru cã.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. . Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. aºa cum spune Hobbes. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. deci. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. vulgar. rãutãcios. jignitor. apreciazã ºi gândeºte strâmb. frecvent folositã. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. jignitoare ºi vulgare. pe cale de consecinþã. cum e cazul în orice victorie dialecticã. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare.

Nimic nu se comparã. . într-un anumit sens. De aici furia învinsului. dar ascultã”.„Oricare bucurie sufleteascã. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. cu satisfacerea vanitãþii. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. pentru om. ªi totuºi. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. deci. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. atunci când adversarul trece la atacuri personale. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. din toate punctele de vedere. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor.

chiar din gura adversarului lor. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. competiþie între douã spirite.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. Rezultã din aceasta cã. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. . ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. din o sutã de persoane. sã le lãsãm sã spunã ce vor. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. oameni despre care ºtii. în fine. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. Cu toate acestea. controversa. cã le place sã asculte argumente întemeiate. cã þin la mare preþ adevãrul. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi. Cât despre celelalte.

http://www.%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison. Recht zu behalten. Eristische Dialektik oder Die Kunst.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits. Arthur Schopenhauer. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime.com/Mes%20lectures/Schopenhauer.philo5. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã. Dacã îi lipseºte inteligenþa. la viclenie ºi la vulgaritate.htm . mic îndreptar apãrut postum în 1864.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful