Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

adevãrul obiectiv absolut.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. În acest ultim caz. Aici. Modurile: 1 a. aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. adevãr subiectiv (v. existã astfel douã cãi posibile: 1. ad rem b.altfel spus. . adicã adevãrul subiectiv relativ. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. nota din infra). demonstrãm fie cã: a. b. Pentru a o respinge. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. obiectiv. prea puþin conteazã). ad hominem2 sau ex concessis . esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine.

cã ea nu poate fi adevãratã. Metodele: a. în consecinþe. ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. b. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. e nevoie sã te sprijini pe ceva. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. a. ºi cea indirectã a. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. cea indirectã. în orice controversã sau argumentaþie. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. În rest.2. Iatã baza oricãrei controverse. b. Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. respingerea directã b. . Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. cea indirectã. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate.

Ex.: Chinezii… Femeile…. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers.Stratageme 1. 2. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante. pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. în afara cuvântului ca atare. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil.

Ex. apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi.Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi. Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã.: . 3. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma. pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. . risipindu-le neglijent în conversaþie. 4.cu obiectul dezbaterii.A.: . ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei. . Ex. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie.Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse. sunt lucruri care nu mã intereseazã. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene. cât priveºte misterele. . sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens.

Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. Ex. pentru a-l pune pe piste false. . 5. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. postulând ce anume am demonstra cu el. Pentru a elabora o tezã. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre. 6. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”.

8. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. provocându-l ºi. Ex. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. în general. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane. În schimb. Ex. dând . 7. Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute.

Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. în mãsura în care se disimuleazã procedeul.: Inspectorul de poliþie. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. Ex. în interogatoriul sãu. Dacã îl cunoaºtem personal. 9. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. Ex. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. pentru ca la sfârºit sã poatã .dovadã de sfidare. chiar opuse. putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea. îi putem exhiba punctul slab. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. ci prin tot felul de permutãri. în funcþie de natura lor. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. în felul acesta.

: Important este sã dominãm adversarul. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate. 11. . ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe. 10. sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. Ex.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza.

invers. având grijã sã subliniem aspectul . trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. 13. funcþia noastrã.Ex. Sau.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm. pentru a le discredita funcþia socialã. bronzul etc.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. 12. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã. Ex. Deci. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. La fel precum aluminiul. titlul nostru. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”.

: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã. de fapt. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului. iar lângã alb pare negru. . nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi. de nicãieri. pare alb. Ex. Lucrul trebuie proclamat triumfal. pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat.: Este ca atunci când griul. Adversarul. aºezat lângã negru. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. 14. Ex.peiorativ al acestei antiteze. fãrã ca ea sã rezulte. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem.

15. sau cu actele adepþilor acestei secte. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. dar dacã o acceptã. într-un mod instinctiv. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. însã de o exactitate nu foarte evidentã. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. Dacã. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. fie ºi în aparenþã. sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. din neîncredere. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. o respinge. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. fie cã . 14. 16. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. o declarãm absurdã ºi triumfãm. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte.

18. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece.sunt sincere sau nu. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. Ex.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. îl întrebãm pe loc: „Atunci. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. . Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. de ce nu te sinucizi?”. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. 17.

Ex. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. ci sã o desprindem noi înºine. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple. 19. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus. .: Când adversarul vã spune cã greºiþi. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. 20.Ex.

în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine. La o întrebare stupidã. Ex. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. ci victoria. 3 . un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el. Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul. în general.21. ºi. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. 22. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia.

adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. 4 23. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . odatã ce am respins aceastã exagerare. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia. situatã în afara adevãrului: numai cã. Contrazicându-l. eventual exactã în limitele date. Invers. petitio principii: raþionament circular. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. De asemenea.ar fi vorba de un petitio principii .

aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã.Ex.” 24. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase. fie contrazic adevãrurile recunoscute. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei. ºi nimic în plus. obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului.: „Iatã ce-am spus. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. 25. o apagogie (demonstraþie prin absurd). Dacã adversarul procedeazã prin inducþie. Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele. . Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã.

E un copil. . dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei. trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr. 8). Ex. 26. .: . atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui. trebuie sã fim indulgenþi cu el. pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. 27.Ex.

Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. încã de la 80 de grade. Specialistul ne este adversar.28. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. deci. deci topitã. el va putea pãrea învins. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. nu auditorii. ºi chiar cu mult înainte. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. marea de multã . Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. Ex. În ochii lor.

îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. trebuie sã facem o diversiune. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. însã. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. . dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. Pentru a ne învinge. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. fiindcã. printre non-fizicieni. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã. 29. Dar nu va face acest lucru. el se va face fãrã nici o prudenþã.

: . acesta nu rãspunde respingându-le.ªi tu! .Nu aºa de mare ca al tãu! .Ai un nas mare! . Ex.Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. o putem utiliza în controverse. pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. Într-adevãr. În certuri.Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã. Mistificarea . o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite. În lipsã de altceva. iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente. ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu.Eºti nebun! . când cineva îi face reproºuri altuia.Puþi! . lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit.

„Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. Pentru profan. dacã nu gãsim una adecvatã. existã multe autoritãþi demne de respect. Autoritãþile din care . cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. ºi încã aici cu multã ferealã. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. a spus Seneca. Prin urmare. însã. La rigoare. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa. Dacã acestea sunt de prim ordin. Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. studiindu-l pânã în esenþã. În schimb.În loc sã facem apel la raþiune. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. ci veniturile pe care ni le aduce. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. cãci. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea.

eu nu voi tremura”). adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. nici o opinie. Putem. într-adevãr. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . de obicei. Ceea ce va convinge consiliul municipal. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. în caz de necesitate. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi.: Un preot francez care. oricât de absurdã ar fi ea. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. ca alþi cetãþeni. ego non pavebo („Sã tremure. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. Ex.

ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. Serios vorbind. o mulþime de idei îi par juste. Doar elita spune. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. privind cu atenþie.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei.) Ceea ce numim opinie comunã este. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. De pildã. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”. viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. [Ca ºi în cazul bârfei]. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. cãci profanul nu are decât prostie în cap. au adoptat ºi alþii . opinia a douã sau trei persoane.

De-atunci încolo. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. aflaþi în numãr restrâns. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã. Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. cu toate astea.aceastã opinie. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. cei care. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. la rândul lor. Ei sunt. A adera a devenit astfel o datorie.

când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. dar toþi vor sã aibã opinii. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. Totuºi. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu.niciodatã. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. Pe scurt. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã. . Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva. comparând arma cu argumentele. Cãci. În general. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior.

Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei.În tribunal. nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. cã sunt inepþii.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie. le-au stricat buna dispoziþie. Ex. în faþa unui auditoriu care te stimeazã. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. insinuezi subtil.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. Ex. trebuie sã te declari cu ironie incompetent. e probabil foarte exact. Însã. . dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec. 31. În acest mod.

chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag. e tiranie.La drept vorbind. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. . pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult. îngãduiþi-mi. Ex. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. În felul acesta i-am întors replica. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. e ateism. e banditism etc. rânduind-o într-o categorie execrabilã. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”.: Ãsta e comunism. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. 32.

dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. dar în practicã e fals. 33. ea este la fel de falsã în teorie. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii. 2. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. 34. înseamnã cã existã o eroare în teorie. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. în consecinþã. Opunerea teoriei.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. dacã nu e cazul. sau mãcar e conþinutã în ea.

Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament. în cazul în care ar fi valabilã. l-ar dezavantaja considerabil. În general. 35. 36. chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o.slãbim adversarul. Ex. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. Nãucirea cu vorbe Nãucirea.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. .

Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte. 38. Ex. când cea potrivitã nu le vine în minte.) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu. pretinzând astfel cã respingem întregul. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund. În contrapartidã. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã.Ex. 37. care este perfect refutabil. invocã argumentul ontologic.: Contestarea cuiva care. am câºtigat. Ultima stratagemã: injuria .

dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. rãutãcios. Deoarece. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. . abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. jignitoare ºi vulgare. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. pe cale de consecinþã. vulgar. jignitor. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. cum e cazul în orice victorie dialecticã. frecvent folositã. Însã atunci când treci la atacuri personale. apreciazã ºi gândeºte strâmb. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare. Cãci. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. Devii astfel supãrãtor. se ajunge la o încãierare. deci. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. la un duel sau la un proces de defãimare.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. De ce? Pentru cã. aºa cum spune Hobbes.

a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. Nimic nu se comparã. dar ascultã”. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. într-un anumit sens. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. din toate punctele de vedere. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. . sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. ªi totuºi. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor. cu satisfacerea vanitãþii. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime.„Oricare bucurie sufleteascã. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. De aici furia învinsului. atunci când adversarul trece la atacuri personale. deci. pentru om.

în fine. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. competiþie între douã spirite. din o sutã de persoane. controversa. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. Cât despre celelalte. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. chiar din gura adversarului lor. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. . oameni despre care ºtii. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. Rezultã din aceasta cã. sã le lãsãm sã spunã ce vor. Cu toate acestea. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. cã le place sã asculte argumente întemeiate. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã. cã þin la mare preþ adevãrul.

nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits. http://www. Recht zu behalten. Eristische Dialektik oder Die Kunst.philo5. mic îndreptar apãrut postum în 1864. Dacã îi lipseºte inteligenþa. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã.%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia. Arthur Schopenhauer.htm .com/Mes%20lectures/Schopenhauer. la viclenie ºi la vulgaritate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful