Tehnici de argumentare
Curs 1-2. Regulile discuţiei critice. Erori în argumentare. Abordarea pragma-dialectică
Din punct de vedere al abordării pragma-dialectice, argumentele trebuie analizate în contextul
discuţiilor argumentative sau al dezbaterilor, şi deci al exprimării unor opinii diferite. Scopul unei
discuţii sau al unui dialog este consensul sau rezolvarea divergenţelor de opinii. Din punct de
vedere al acestei abordări, erorile sunt încălcări ale regulilor care guvernează în general o discuţie.
Întrucât astfel de încălcări sunt de regulă greu de identificat, analiza argumentării se bazează pe
analiza erorilor care pot apărea într-o discuţie argumentativă.
Regulile care guvernează discuţiile critice sunt, potrivit abordării pragma-dialectice, următoarele:
1. Regula libertăţii de exprimare: Participanţii la discuţie nu trebuie să împiedice partenerii
de discuţie să-şi formuleze punctele de vedere şi nici să-şi exprime îndoială cu privire la
punctele de vedere discutate;
2. Regula obligativităţii justificării: Expunerea unui punct de vedere trebuie, în cazul în care
se solicită, să fie urmată de apărarea sa;
3. Regula respectării poziţiei sau punctelor de vedere: Atacul la adresa unui punct de
vedere formulat de unul dintre participanţii la discuţie trebuie să aibă legătură cu punctul
de vedere formulat;
4. Regula relevanţei: Apărarea unui punct de vedere se face numai prin formularea unui
argument care să aibă legătură cu punctul de vedere formulat;
5. Regula premisei implicite sau neformulate: Participanţii la o discuţie nu pot prezenta, în
locul premiselor neexprimate în cadrul discuţiei, premise false şi nu pot respinge o
premisă pe care o consideră implicită;
6. Regula debutului unei discuţii: Participanţii nu trebuie să prezinte ca punct de plecare
acceptat al discuţiei o premisă care nu este acceptată şi nici să respingă o premisă care
poate fi considerată un punct de pornire acceptat al discuţiei;
7. Regula schemei argumentului: Un punct de vedere nu poate fi considerat în mod
concludent apărat dacă apărarea nu foloseşte o schemă de argument în mod corect;
8. Regula validităţii: Argumentarea trebuie să fie logic validă sau să poată fi făcută validă
prin explicitarea uneia sau mai multor premise neexprimate;
9. Regula încheierii: Eşecul apărării unui punct de vedere trebuie să fie urmat de retractarea
punctului de vedere de către cel care l-a formulat, iar o apărare reuşită a unui punct de
vedere trebuie să fie urmată de retractarea îndoielilor de către cel care le-a formulat;
10. Regula clarităţii: Exprimarea punctelor de vedere şi a criticilor trebuie să fie clară, iar
intrepretarea punctelor de vedere trebuie, pe cât posibil îngrijită şi atentă;
Tipuri de erori
I. Erori rezultate din încălcarea regulii libertăţii de exprimare :
Regula libertăţii de exprimare : Participanţii la discuţie nu trebuie să împiedice partenerii de
discuţie să-şi formuleze punctele de vedere şi nici să-şi exprime îndoială cu privire la punctele de
vedere discutate
1
i) Declararea sau considerarea tabu a anumitor puncte de vedere;
Exemplu: Nu ar trebui să se spună că Ceauşescu a fost un dictator. Nu e bine să vorbim morţii de
rău.
ii) Declararea sau considerarea anumitor puncte de vedere ca fiind sacre;
Exemplu: Aş vrea să discutăm despre Nietzsche, dar numai dacă suntem de acord că ideea lui a
eternei reîntoarceri este absolut corectă.
iii) Folosirea unor presiuni, în locul formulării unei obiecţii sau a unui punct de vedere, prin:
a. Argumentum ad baculum (argumentul apelului la forţă);
Exemple:
Dacă nu veţi reuşi să convingeţi sindicatele să nu facă grevă, voi trimite toată presa peste voi.
Ar trebui să iei singur această decizie, dar nu uita că în toamnă ne vei cere voturile.
b. Argumentum ad misericordiam (argumentul apelului la milă);
Exemplu: Cum îmi puteţi da o notă atât de mică? Am învăţat zi şi noapte pentru acest examen.
iv) Discreditarea oponentului prin sugerarea unor îndoieli cu privire la experienţa,
integritatea sau credibilitatea sa; această strategie ia forma erorii Argumentum ad
hominem (argumentul atacului la persoană) care poate avea următoarele variante:
a. Atacul direct sau abuziv la persoană prin insultare
Exemplu : Nu pot să-i răspund acestei persoane. Este o persoană stupidă şi cam naivă.
b. Atacul indirect sau circumstanţial la persoană prin discreditarea motivelor
formulate de o persoană invocând, spre exemplu, interesul personal;
Exemplu: Alexandra Larionescu crede că bărbaţii sunt principalii vinovaţi de situaţia
dezavantajoasă în care se află astăzi femeile în societate. Cred că doamna Larionescu a trebui să
spele cândva rufele unui bărbat pe care nu l-a prea iubit şi asta i-a cam întunecat mintea.
c. Atacul la persoană de tip tu quoque (argumentul de tipul “şi tu de asemenea”), prin
subminarea credibilităţii unei persoane prin sugerarea existenţei unei contradicţii în ceea ce
spune ea, între ceea ce face şi ce spune, sau între ceea ce a spus la momente diferite de timp ;
Exemplu : Doamna Palade sfătuieşte femeile însărcinate să nu facă testul pentru sindromul Down.
Ea ştie totul despre consecinţele pe care le-ar avea acest test. Dar atunci de ce ea însăşi a făcut
acest test ? Pentru că a preferat să nu dea naştere unui copil cu deficienţe.
II. Erori rezultate din încălcarea regulii obligaţiei de a oferi o justificare a punctului de
vedere exprimat:
Regula obligaţiei de a oferi o justificare : Expunerea unui punct de vedere trebuie, în cazul în
care se solicită, să fie urmată de apărarea sa
(i) Transferarea obligaţiei de a oferi o justificare:
a. Atunci când una din părţi nu are ocazia să îşi formuleze punctul de vedere;
Exemplu:
Tehnici de argumentare
Ministerul Culturii anunţă “eficienta vânătoare a celor care nu plătesc taxa TV.” Iată cum decurge Profesorii cred că …
vânătoarea: primeşti o scrisoare din partea oficiului de taxe al TVR în care scrie că numele şi adresa Toată lumea spune în ultima vreme că …
ta nu se află în baza lor de date, cu toate că “este clar că în fiecare casă există un televizor.” Ca d. Intrepretarea eronată a punctului de vedere al oponentului prin scoaterea acestuia din context;
urmare, eşti invitat să plăteşti taxa TV. Să presupunem că eşti o persoană care nu are nici timpul Exemplu: Rezultatul este foarte descurajator datorită modului său de lucru: foloseşte citate scoase
nici cheful să urmărească programele TV. Că de fapt nici nu ai un televizor în casă. Ai vrea să complet din context, sugerează interpretări eronate şi exagerări evidente, încercând să-şi
arunci scrisoarea, dar nu poţi, pentru că ea conţine un formular în care trebuie să declari că nu ai demonstreze omniscienţa. Consider o astfel de practică un mod superficial de a trata munca
televizor. academică.
b. În loc să ofere o justificare a propriului punct de vedere, vorbitorul forţează oponentul să
demonstreze că poziţia vorbitorului este incorectă ; e. Suprasimplificarea unui punct de vedere, prin :
c. În loc să ofere o justificare a proporiului punct de vedere, vorbitorul forţează oponentul să-şi - Evitarea folosirii cuantificatorilor de tipul ”unii“, ”câţiva“, ”puţini“, şi înlocuirea lor cu
demonstreze corectitudinea punctului său de vedere ; ”toţi“ sau ”toate“.
(ii) Evitarea obligaţiei de a oferi o justificare: f. Exagerarea unui punct de vedere, prin evitarea nuanţelor şi limitărilor;
a. Prezentarea propriului punct de vedere ca fiind evident, prin formule de genul : Exemplu:
Este evident că … Acuzaţia adresată unei persoane că a scris despre homeopaţi că sunt nişte şarlatani, când în
Este dincolo de orice îndoială că … realitate ea scrisese că homeopaţii formează un grup în care e greu să trasezi o linie clară între
Nici un om cu mintea întreagă nu ar nega că … profesionişti şi şarlatani.
b. Oferirea unei garanţii verbale a corectitudinii punctului de vedere formulat
Ai încredere în ceea ce îţi spun … IV. Erori ale încălcării regulii relevanţei:
c. Afirmarea imunităţii la critică a propriului punct de vedere (pentru că « a fost testat » !), prin Regula relevanţei: Apărarea unui punct de vedere se face numai prin formularea unui argument
formule de genul : care să aibă legătură cu punctul de vedere formulat;
Femeile sunt prin natura lor posesive (i) Eroarea apelului la sentimentele audienţei:
Bărbaţii sunt vânători înnăscuţi a. Apelul la sentimente pozitive: loialitate, siguranţă, patriotism, etc.
Francezii sunt în mod esenţial intoleranţi b. Apelul la sentimente negative: frică, ruşine, etc.
Tineretul de astăzi este leneş.
Exemplu:
III. Erori rezultate din încălcărea regulii care se referă la respectarea punctelor de
Când domnul Carter vorbeşte despre femeile şi copiii care au fost victime ale terorismului, el se
vedere:
joacă cu sentimentele membrilor juriului. Pentu că de fapt este la fel de îngrozitor când victimele
Regula respectării poziţiei sau punctelor de vedere: Atacul la adresa unui punct de vedere
sunt bărbaţi, fie ei oameni obişnuiţi, poliţişti sau soldaţi.
formulat de unul dintre participanţii la discuţie trebuie să aibă legătură cu punctul de vedere
(ii) Eroarea apelului la caracterul sau experienţa unei persoane;
formulat
Exemple:
(i) Eroarea “om de paie” – atribuirea unui punct de vedere fictiv oponentului - Vehicularea unor informaţii tehnice pe care audienţa nu le poate verifica
a. Formularea emfatică a punctului de vedere opus; - Când cel care oferă informaţii despre anumite evenimente este singurul martor al acelor
Exemplu: evenimente
Luiza : Personal cred că apărarea democraţiei noastre este de mare importanţă (se sugerează că - Când cel care aferă informaţii este singurul care le poate verifica.
punctul de vedere al celorlalţi este opus).
b. Referirea la punctul sau punctele de vedere ale grupului din care face parte oponentul ; (iii) Eroarea etică/eroarea abuzului de autoritate;
Exemplu : Exemple:
Andrei : Eliza spune că această cercetare este utilă, dar ca om de afaceri o consideră în mod - Atunci când o persoană care face apel la experienţa sa, de fapt nu are acea experienţă
natural o risipă de bani. - O persoană care face evaluări în probleme de fizică sau economie, şi el este profesor de
c. Crearea unui oponent fictiv, prin folosirea unor formule ca: literatură.
Aproape toată lumea crede că …
2
Tehnici de argumentare
V. Erori ale încălcării regulii premisei implicite sau neexprimate:
Regula premisei implicite sau neformulate: Participanţii la o discuţie nu pot prezenta, în locul
premiselor neexprimate în cadrul discuţiei, premise false şi nu pot respinge o premisă pe care o
consideră implicită;
(i) Eroarea exagerării sau a amplificării unei premise implicite:
- Adăugarea unei premise implicite sau neexprimate care depăşeşte ceea ce este justificat în
argument;
Exemplu:
Mirela: Este posibil ca lui Mircea să nu-i placă ideile lui Nietzsche, pentru că e înnebunit după
J.St.Mill
Ionuţ: Aşadar, crezi că oricine este înnebunit după Mill, nu-l va citi pe Nietzsche?
Mirela: Nu, nu am spus asta. Am vrut să spun doar că o persoană căreia îi plac ideile lui Mill este
putin probabil sa fie atrasă de ideile lui Nietzsche.
(ii) Eroarea respingerii premisei implicite:
- Poate fi comisă atunci când vorbitorii nu îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce este
implicit în argumentarea lor; această atitudine se manifestă, de regulă prin „Nu am
spus eu asta” ca replică la explicitarea de către partenerul discuţiei a ceea ce era clar
presupus în argumentarea vorbitorului.
Exemplu: Alexandru: Nu am nimic împotriva existenţialiştilor. Dar cred că ideile lor nu ar trebui
să figureze în manualele de filosofie de liceu. Copiii vor fi forţaţi să renunţe la credinţele lor
religioase.
Premisa neexprimată în această discuţie este că ideile existenţialiste ar trebui interzise sau cenzurate
datorită ateismului lor. Dar expresia „vor fi forţaţi” arată că vorbitorul este puţin tolerant faţă de
existenţialişti.
VI. Erori ale încălcării regulii debutului discuţiei
Regula debutului unei discuţii: Participanţii nu trebuie să prezinte ca punct de plecare acceptat al
discuţiei o premisă care nu este acceptată şi nici să respingă o premisă care poate fi considerată un
punct de pornire acceptat al discuţiei;
Orice discuţie începe prin asumarea de către participanţi a unuia sau mai multe puncte de vedere
sau opinii – premise iniţiale -, şi prin respingerea sau excluderea, implictă sau explicită, a altora.
Dacă nu există un motiv întemeiat pentru care primele să fie respinse, iar ultimele acceptate, atunci
astfel de încercări pot fi considerate erori pentru că discuţia va întreţine diferenţele de opinii şi nu
va încerca să le rezolve prin căutarea obţinerii unui consens.
(i) Eroarea respingerii nejustificate a unui punct de vedere iniţial acceptat; poate lua forma
unei întrebări care pune în dicuţie un punct de vedere deja acceptat:
Exemplu:
3
Ionuţ (La începutul discuţiei): Majoritatea societăţilor comuniste fondate ostentativ pe principii
marxiste au sfârşit într-un adevărat dezastru economic şi moral
Diana: Sunt de acord.
:
Ionuţ (La mijlocul dicuţiei): Dar care este problema cu principiile marxiste?
(ii) Eroarea apelului la presupoziţii incorecte sau nejustificate în construirea
aserţiunilor sau argumentelor; de exemplu, atunci când unul dintre participanţii la discuţie prezintă
un punct de vedere ca şi cum ar fi fost acceptat, dar de fapt nu a fost. Intenţia vorbitorului fiind
aceea de a introduce în discuţie o premisă fără a o supune examenului critic al participanţilor. De
multe ori, ea poate lua forma unei prezentări subtile a unei opinii controversate ca premisă sau
presupoziţie.
Exemplu: Adrian: Nu pot să înţeleg de ce Nietszche se opunea atât de mult libertăţii individuale.
(Ideea că Nietzsche se opune libertăţii individuale este o idee controversată, dar Adrian o prezintă
ca şi cum ar fi general admis adevărul acestei idei).
(iii) Eroarea întrebărilor multiple constă în prezentarea unei premise controversate în forma
unei întrebări.
Exemplu:Adrian: Cu ce scop se opune Nietzsche libertăţii individuale? (Întrebarea asumă faptul că
Nietzsche se opune libertăţii individuale. Ea ar trebui împărţită în două întrebări: Se opune
Nietzsche libertăţii individuale? Şi În ce scop se opune?
(iv) Eroarea argumentării circulare/petitio principii.
- Este folosită atunci când este apărat un punct de vedere printr-un argument
circular, adică se justifică opinia prin reafirmarea ei într-o formă puţin schimbată;
Exemplu: Ionuţ: Pentru că limbajul este vorbit întotdeauna numai de indivizi, el are un cracter
individual.
VII. Erori ale încălcării regulii schemei argumentative
Regula schemei argumentului: Un punct de vedere nu poate fi considerat în mod concludent apărat
dacă apărarea nu foloseşte o schemă de argument în mod corect;
Constau în folosirea unei scheme argumentative incorecte sau nevalide în locul uneia corecte sau
valide. Cele mai dese scheme nevalide sau incorecte utilizate în practică sunt: argumentul ad
populum, argumentum ad consequentiam, argumentul ad verecundiam, generalizarea pripită
(secundum quid), falsa analogie, post hoc ergo propter hoc, argumentul pantei alunecoase.
(i) Eroarea populistă (argumentum ad populum): punctul de vedere este susţinut prin
invocarea opiniei mai multor persoane
Exemplu: Diana: Cei mai mulţi oameni cred că ştiinţa adevărată nu are nicio
legătură cu puterea politică. Deci nu văd, de ce chestiunile ştiinţifice nu ar trebui
discutate separat de cele politice.
Tehnici de argumentare
(ii) Eroarea confuziei între judecăţi de fapt şi judecăţi de valoare sau a folosirii incorecte a
unei relaţii cauzale (argumentum ad consequentiam):
Exemple: Ionuţ: Este interesant ce spune Seneca (fapt), pentru că îmi plac foarte mult ideile sale
(valoare).
Andrei: Nu se poate să plouă, pentru că asta ar însemna că nu vom mai organiza întîlnirea.
(iii) Eroarea apelului la autoritate (argumentum ad verecundiam) este comisă atunci când un
punct de vedere este justificat sau prezentat ca acceptabil prin faptul că provine
dintr-o anumită sursă prezentată incorect ca având autoritate.
Exemplu: Dănuţ: Evident că istoria are o finalitate, doar a spus-o Hegel.
(iv) Eroarea generalizării pripite (secundum quid): se bazează pe generalizarea plecând de la
un număr evident mic de cazuri.
Exemplu:Ionuţ: Am consumat două luni citindu-i pe Kant şi pe Hegel... aşa că este în întregime
adevărat că filosofii sunt inaccesibili.
(v) Eroarea falsei analogii: apare atunci când comparaţia a două entităţi (persoane, lucruri)
poate fi uşor respinsă.
Exemplu: Dan: Evident că Immanuel Kant era un tip excentric. El a fost un filosof ca şi Jeremy
Bentham, care era recunoscut pentru excentricitatea sa.
(vi) Eroarea „după aceasta, prin urmare din cauza aceasta” (post hoc ergo propter hoc) este
comisă atunci când este interpretat ca efect un eveniment care urmează după un
altul, considerat cauză.
Exemplu: Andrei: Am început sa învăţ pentru examenul de logică vineri – zi cu ghinion, aşa că era
de aşteptat că luni voi pica examenul, ceea ce s-a şi întâmplat.
(vii) Eroarea pantei alunecoase constă în presupunerea, nejustificată, că un anumit curs al
acţiunii al cărui început este rezonabil va duce inevitabil la un rezultat nedorit.
Exemplu:
Ionel: Dacă vei începe prin a-l citi pe Nietzsche, vei deveni inevitabil un adept al tiraniilor de orice
fel.
VIII. Erori ale încălcării regulii validităţii
Regula validităţii: Argumentarea trebuie să fie logic validă sau să poată fi făcută validă prin
explicitarea uneia sau mai multor premise neexprimate;
Cele mai des întâlnite încălcări ale regulii validităţii (potrivit căreia un argument este valid dacă, dat
fiind adevărul premiselor, concluzia trebuie să fie adevărată cu necesitate) sunt:
(i) Eroarea negării antecedentului
Modelul de argumentare nevalid:
Dacă p, atunci q;
Non-p,
Prin urmare, non-q,
4
în care p se numeşte antecedent (al condiţionalului dacă p, atunci q), iar q, consecventul aceluiaşi
condiţional, se numeşte eroarea negării antecedentului.
Cel mai adesea, condiţionalii sunt înterpretaţi în termeni ai condiţiilor necesare şi/sau
suficiente. Iar eroarea constă în confundarea unei condiţii suficiente cu una necesară.
Dacă vei aprinde un chibrit în apropierea acestui vas cu benzină, atunci benzina va lua foc
Nu ai aprins niciun chibrit în apropierea acestui vas
Prin urmare, benzina nu va lua foc.
Una din condiţiile necesare pentru ca benzina să ia foc este ca în apropierea ei să fie aprins un
chibrit. Dar nu singura. Orice sursă de foc sau scântei poate produce acelaşi efect. Aprinderea unui
chibrit în apropierea benzinei nu este astfel o condiţie necesară şi suficientă pentru ca benzina să ia
foc, ci doar necesară. Cu alte cuvinte deşi lângă vasul cu benzină nu se află nimeni cu un chibrit
aprins, este totuşi posibil ca benzina să fie aprinsă, spre exemplu, de către o persoană cu ajutorul
unui aprinzător de aragaz. Argumentul este incorect pentru că tratează o condiţie necesară ca şi cum
ar fi una suficientă.
Dacă condiţionalul exprimă o condiţie necesară şi suficientă, atunci această formă argumentativă nu
mai este incorect utilizată. Spre exemplu, dacă condiţionalul este:
Dacă această ţară respectă drepturile fundamentale ale omului, atunci ea
este o democraţie,
antecedentul
Această ţară respectă drepturile individuale ale omului
este o condiţie necesară şi suficientă pentru ca acea ţară să fie considerată o democraţie. Ea este o
condiţie necesară pentru că dacă într-o ţară nu sunt respectate drepturile omului, atunci ea nu este o
democraţie. Pe de altă parte, ea este o condiţie suficientă pentru că respectarea drepturilor omului
este ceea ce face ca o ţară să fie o democraţie. În acest caz, argumentul
Dacă această ţară respectă drepturile fundamentale ale omului, atunci ea este o democraţie,
Această ţară nu respectă drepturile individuale ale omului
Prin urmare, această ţară nu este o democraţie,
deşi are aceeaşi formă, este corect.
(ii) Eroarea afirmării consecventului se datorează tot confuziei între condiţiile necesare şi
suficiente. Ea are forma, nevalidă:
Dacă p, atunci q
q
Prin urmare, p.
Exemplu:
Tehnici de argumentare
Dacă vei aprinde un chibrit în apropierea acestui vas cu benzină, atunci benzina va lua foc Exemplu:
Benzina nu a luat foc Delia: William Pettit este un filosof terapeut.
Prin urmare, ai aprins un chibrit în apropierea vasului cu benzină. Adrian: Mă avertizezi sau mă informezi? (Andrei încearcă să stabilească contextul afirmaţiei sau a
exprimării Deliei)
(iii) Eroarea diviziunii constă în confundarea unui întreg cu părţile sale. Mai exact, atribuirea Adrian: William Pettit? Care William Pettit? (Adrian încearcă să stabilească la cine se referă Delia)
proprietăţilor unui întreg părţilor sale. Adrian: Un terapeut? Ce este un filosof terapeut? (Adrian încearcă să clarifice o proprietate sau
Exemplu: caracteristică a persoanei la care se referă Delia)
Partidul aflat la guvernare este incoerent Adrian: Ce înţelegi prin „filosof terapeut”? Un filosof care prescrie un tratament cuiva? Sau un
Prin urmare, toţi miniştrii săi sunt incoerenţi filosof care vrea să elimine erorile noastre de gândire? (Adrian încearcă să reducă vaguitatea
Argumentul este incorect pentru că deşi partidul ar putea fi incoerent în deciziile şi declaraţiile pe iniţială a expresiei „filosof terapeut”).
care le fac reprezentanţii săi din guvern luaţi împreună, este posibil ca declaraţiile şi deciziile
miniştrilor să fie perfect coerente în raport cu politica proporiului minister. (ii) Eroarea ambiguităţii se datorează posibilităţii ca expresiile să aibă mai mult de un singur
(iv) Eroarea compoziţiei se bazează tot pe confundarea părţilor cu întregul, dar, dacă putem înţeles.
spune aşa, în sens opus erorii diviziunii. Argumentarea porneşte acum de la părţi
Exemplu: Afirmaţia Acesta este tabloul lui Herman poate interpretat în trei moduri:
spre întreg.
Exemplu: (i) Portretul a fost pictat de Herman
Toţi membrii partidului aflaţi la putere sunt bogaţi (ii) Portretul îi aparţine, este proprietatea lui Herman
Prin urmare, partidul este bogat. (iii) Herman este cel care este pictat.
Pentru că este posibil ca membrii partidului să fie bogaţi, în timp ce fondurile partidului să fie
relativ modeste în raport cu fondurile altor partide, argumentul este evident eronat.

IX. Erori ale încălcării regulii încheierii:

Regula încheierii: Eşecul apărării unui punct de vedere trebuie să fie urmat de retractarea punctului
de vedere de către cel care l-a formulat, iar o apărare reuşită a unui punct de vedere trebuie să fie
urmată de retractarea îndoielilor de către cel care le-a formulat;
(i) Eroarea refuzului de a retrage un punct de vedere care nu a fost apărat cu succes;
(ii) Eroarea de a conchide că un punct de vedere este adevărat pentru că a fost apărat cu succes;
(iii) Eroarea refuzului de a retrage critica unui punct de vedere care a fost apărat cu succes;
(iv) Eroarea de a conchide că un punct de vedere este adevărat pentru că punctul de vedere opus
nu a fost apărat cu succes (argumentum ad ignorantiam).

X. Erori ale încălcării regulii clarităţii:

Regula clarităţii: Exprimarea punctelor de vedere şi a criticilor trebuie să fie clară, iar
intrepretarea punctelor de vedere trebuie, pe cât posibil îngrijită şi atentă;
(i) Eroarea neclarităţii se poate datora:
- Caracterului implicit al exprimării folosite, contextul sau situaţia lăsând posibilitatea unor
interpretări diferite
- Caracterului idefinit al exprimării
- Nefamiliarităţii expresiilor
- Vaguităţii expresiilor

5
Tehnici de argumentare
Curs 3. Vizualizarea şi analiza pasajelor argumentative – metoda lui Hurley
Analiza logică a pasajelor argumentative, cum sunt cele din editoriale şi eseuri
implică multe dificultăţi. Astfel de argumente sunt adesea amestecate cu
fragmente de relatări, pasaje expozitorii, ilustrări, explicaţii, opinii. Analiza se
bazează pe eliminarea materialului inutil din acestea, şi izolarea premiselor şi
concluziilor. O problemă apare atunci când argumentele lungi presupun
aranjamente şi combinaţii complexe de subargumente care pot ocupa diferite
poziţii în argumentul principal. Distingerea subargumentelor se face adesea
foarte greu. Apoi, există pasaje argumentative care conţin linii diferite de
argumentare care conduc la concluzii distincte. Identificarea acestor linii de
argumentare şi a concluziilor create este dificilă, şi ea presupune uneori
creativitate din partea analistului.
Pentru a uşura analiza argumentelor vom atribui numere enunţurilor
pasajului analizat, şi vom folosi săgeţi pentru a reprezenta relaţiile inferenţiale.
Exemplu 1: (1) Contaminarea apelor subterane constituie o problema de proporţii. (2)
Jumatate din apa potabilă folosită pe teritoriul ţării noastre, care provine din surse
subterane este contaminată cu reziduuri chimice care au fost deversate în sol de mai
multe zeci de ani.
Acest argument poate fi reprezentat astfel:
(2)
(1)
Diagrama ne spune ca enunţul (2), premisa, specifică enunţul (1), adică concluzia.
6
În pasajele argumentative putem identifica două modele de argumentare,
modelul orizontal şi modelul vertical. Modelul vertical constă dintr-o serie de
argumente în care o concluzie a unui argument anterior logic devine o premisă
într-un alt argument.
Exemplul 2: (1) Vânzarea de organe umane, cum ar fi inima, rinichii sau corneea ar
trebui scoasă în afara legii. (2) Tolerarea vânzării de organe umane va conduce inevitabil
la situaţia în care doar cei bogaţi îşi vor permite să facă transplanturi. Aceasta deoarece
(3) ceea ce este rar şi este vândut ca marfă, are un preţ ridicat. (4) Aceasta este ceea ce
face legea cererii şi ofertei.
Acest argument se reprezintă printr-un model argumentativ vertical.
(4)
(3)
(2)
(1)
Diagrama ne arată că enunţul (1), care este concluzia principală, este sprijinită de
(2). Enunţul (2) este la rândul lui sprijinit de (3), care la rândul lui este sprijinit de
(4).
Modelul orizontal constă dintr-un singur argument în care două sau mai
multe premise sprijină, independent, o singură concluzie. Dacă una dintre premise
ar fi omisă, cealaltă, sau celelalte, vor continua să sprijine acea concluzie în
acelaşi fel.
Tehnici de argumentare
Exemplul 3: (1) Vânzarea de organe umane ar trebui scoasă în afara legii. (2) Dacă
această practică este tolerată, atunci oamenii săraci îşi vor vinde organele pentru a-şi
plăti facturile. De asemenea, (3) criminalii vor ucide persoane tinere şi le vor vinde
organele pe piaţa neagră. (4) La urma urmei, cumpărarea şi vânzarea de organe umane
devine echivalentă cu vânzarea şi cumpararea de vieţi omeneşti.
Diagrama acestui argument este:
Enunţul (1) este concluzia argumentului. Luate separat, enunţurile (2) şi (3) nu
oferă un sprijin mult prea consistent pentru (1). Dar, împreună, ele constituie un
astfel de sprijin. Adică, (2) si (3) sprijină împreună pe (1). Relaţia dintre premise
este reprezentată folosind o acoladă orizontală ca în diagrama următoare.
(2) (3)

(1)
(2) (3) (4)

Următorul exemplu ilustrează situaţia în care avem o concluzie multiplă.

(1)
Această diagramă ne spune că enunţurile (2), (3) şi (4) sprijină independent
enunţul (1).
Uneori putem intalni combinaţii ale modelelor vertical si orizontal. De
exemplu, acest lucru se întamplă atunci când două sau mai multe premise
sprijină împreună o concluzie. Şi când una sau mai multe premise sprijină
concluzii multiple.
O variantă este aceea când premisele depind una de alta astfel încât dacă
una ar fi premisa, suportul pe care celelalte premise îl constituie ar fi afectat sau
chiar distrus. Argumentul următor ilustrează situaţia în care două premise
sprijină împreună o concluzie.
Exemplul 5: (1) Abandonul şcolar şi creşterea copiilor în afara căsniciei sunt două cauze
importante ale sărăciei. Prin urmare, (2) pentru a elimina săracia este necesară
sprijinirea oamenilor în vederea dobândirii diplomei de bacalaureat. Şi de asemenea, (3)
ar trebui găsită o modalitate prin care oamenii să fie convinşi că ar trebui mai întâi să se
căsătorească şi apoi să facă copii.
În acest pasaj enunţul (1) sprijină atât pe (2) cât şi pe (3). Pentru că niciun
argument simplu nu poate avea mai multe concluzii, pasajul ar trebui interpretat
corect ca fiind alcătuit din două argumente. Totuşi, îl vom trata ca şi cum ar fi un
singur argument aşezând cele două concluzii sub o acoladă.
(1)

Exemplul 4: (1) Ajutorul social acordat persoanelor sărace contribuie la modificarea

comportamentului acestora. (2) Marea majoritate a celor asistaţi sunt persoane care (2) (3)
abandonează şcoala sau persoane care au devenit dependente de alcool sau droguri. (3)
Aceste comportamente limitează, şi de fapt distrug dorinţa oamenilor săraci de a-şi
îmbunătăţi situaţia.

7
Tehnici de argumentare
Simbolismul utilizat este suficient pentru a analiza cele mai multe argumente pe Astfel, observăm că (2) sprijină pe (1) şi (3) sprijină pe (4). Apoi, observăm că
care le întâlnim, inclusiv în ziare sau reviste. Fie următorul argument: (1), (4) şi (6) sprijină pe (5). În acelaşi timp, (1), (4) si (6) sprijină pe (5) împreună.
Diagrama textului va fi:
Exemplul 6: (1) Impunerea de către guvern a condiţiei de fabricare numai a vehiculelor
fără emisie de gaze nu va da rezultate, pentru că (2) numai vehiculele electrice nu emit (2) (3)
gaze, iar (3) vehiculele electrice nu se vând. (4) Ele sunt prea scumpe, (5) domeniul lor de
utilizare este prea limitat, iar (6) alimentarea lor este foarte dificilă.

Putem observa că (1) este concluzia principală, iar (2) si (3) sprijină împreună pe (1) (4) (6)
(1). De asemenea, (4), (5) si (6) sprijină pe (3) în mod independent. Astfel,
diagrama textului va fi:

(4) (5) (6)

(5)

(2) (3)
(1)
Exemplul 7: (1) Rinocerii din Kenya sunt pe cale de dispariţie pentru că (2) braconierii îi
ucid pentru cornul lor. Pentru că (3) rinocerii nu au prădători naturali, (4) ei nu au
nevoie de acel corn pentru a supravieţui. Astfel, (5) ar trebui organizat un program de
prindere a rinocerilor şi extirpare a cornului. (6) Un astfel de program ar anula interesul
braconierilor faţă de rinoceri.
Exemplul 8: (1) Practicarea patinajului cu rotile este un exerciţiu plăcut şi relaxant, dar
(2) practicarea lui a devenit un pericol şi (3) ar trebui ca această activitate să fie
controlată. (4) Patinatorii nu prea respectă în general regulile de circulaţie pentru că (5)
ei trec pe culoare roşie a semaforului şi (6) schimbă benzile de circulaţie cum vor ei. (7) Ei
sunt un pericol pentru pietoni pentru că (8) coliziunea cu aceştia poate duce la accidente
grave. (9) Patinatorii cu rotile sunt o ameninţare şi pentru patronii de magazine pentru
că (10) ei se deplaseaza prin magazine şi (11) distrug produsele expuse.
Să observăm că (1) este doar un enunţ introductiv iar (2) şi (3) formează
împreună concluzia principală. De asemenea, (4), (7) şi (9) sprijină concluzia
principală în mod independent, (8) sprijină pe (7), iar (10) si (11) sprijină pe (9)
independent. Diagrama va fi:

Mai întâi, încercăm să identificăm concluzia finală. Aceasta este enunţul (5)
pentru că el se referă la ultimul lucru pe care textul încearcă să-l stabilească. Apoi
încercăm să identificăm indicatorii de premise şi concluzie.

8
Tehnici de argumentare
(5) (6) (8) (10) (11) Exemplul 10: (1) Facultăţile ar economisi mulţi bani dacă ar angaja profesori asociaţi,
dar (2) angajarea acestora ar fi un dezavantaj pentru studenţi. (3) Cei mai mulţi asistenţi
sunt platiţi cu doar 60% dintr-o normă întreagă, şi prin urmare (4) ei vor fi obligaţi să
predea cinci sau şase cursuri pentru a supravieţui. (5) Acest lucru îi face să nu mai
(4) (7) (9)
acorde importanţă consultaţiilor în afara programului. Mai mult, (6) aceşti profesori nu
au birouri. De asemenea, (7) câştigul mic îi demoralizează, iar (8) nesiguranţa postului
pe care îl ocupă generează o constantă insecuritate financiară. (9) Evident în aceste
condiţii profesorii sunt din ce în ce mai puţin receptivi la nevoile studenţilor. Pentru că,
(10) ei sunt din ce în ce mai epuizaţi, (11) nu-şi pot îmbunătăţi cursurile şi (12) le
lipseşte entuziasmul care i-ar putea motiva pe studenţi. Rezultatul este (13) un proces
(2) (3) educaţional de slabă calitate.
Exemplul 9: (1) Ne putem aştepta la mici schimbări în privinţa calendarului anual pentru o perioadă viitoare Observăm că concluzia principală nu este (1), ci (2). De asemenea, avem
nedefinită. (2) Acest lucru este adevărat din două motive. (3) Primul: rotaţia Pământului manifestă unele prezentate trei motive principale pentru care angajarea asistenţilor universitari
neregularităţi. (4) De ce este aşa? (5) Rotaţia oricărui corp este afectată de distribuţia masei sale, iar (6)
asociaţi constituie un dezavantaj pentru studenţi. Ei nu au posibilitatea de a
distribuţia masei Pământului este în continuă schimbare. Spre exemplu, (7) cutremurele de pământ modifică
poziţia plăcilor tectonice. De asemenea, (8) miezul lichid al Pământului îşi schimbă consistenţa odată cu rotaţia consulta studenţii, sunt mai puţin receptivi la nevoile studenţilor, iar procesul
Pământului, iar (9) ploile redistribuie apa din oceane. Al doilea motiv este că (10) mişcarea mareelor provoacă o educaţional este afectat de (11) şi (12). Indicatorul prin urmare arată că (3)
încetinire a rotaţiei Pământului. (11) Mareele produc căldură, iar (12) pierderea acestei călduri înseamnă sprijină pe (4), iar (4) şi (6) sprijină independent pe (5). Apoi, (7) şi (8) sprijină
pierdere de energie din sistem.
independent pe (9). Iar, (10) sprijină atât pe (11) cât şi pe (12) care, la rândul lor
Observăm că concluzia finală este (1). De asemenea, (2) ne spune că enunţurile care o sprijină se sprijină, independent, pe (13). Diagrama va fi:
împart în două grupuri, dar pentru că (2) nu adaugă nimic la acest sprijin, putem să nu îl (3) (10)
reprezentăm în primul grup, (5) si (6) sprijină împreună pe (3), iar (7), (8) si (9) sprijină pe (6)
independent. (4) nu va apărea în diagramă pentru că el serveşte doar ca indicator de premisă. În al
doilea grup, (11) şi (12) sprijină împreună pe (10). Astfel diagrama va fi:

(7) (8) (9) (4) (6) (7) (8) (11) (12)

(5) (6) (11) (12) (5) (9) (13)

(3) (10)

(2)

(1)

9
Tehnici de argumentare
Curs 4. Evaluarea argumentelor în cadrul dialogurilor

Evaluarea argumentelor se poate face prin formularea de întrebări critice atunci când avem îndoieli Profilul unui dialog are un caracter normativ, dat de:
în legătură cu anumite elemente ale argumentelor evaluate. În practica de fiecare zi evaluarea (i) Construirea de către respondent a unui argument prin oferirea unui motiv pentru care
argumentelor se face prin formularea de întrebări şi răspunsuri în context dialogal. Ca urmare, preopinentul ar trebui să accepte enunţul A
analiza argumentelor formulate în limbajul comun poate fi combinată cu analiza dialogului. (ii) Formularea de către respondent a unui alte argument, un argument de tip modus ponens
Clasificarea tipurilor de dialog şi a scopurilor acestora devine un obiectiv al evaluării argumentelor pentru a accepta pe C.
folosite în discursul obişnuit (Walton, D., “How to evaluate Argumentation using schemes, Jacobs şi Jackson (1982) definesc profilurile dialogale, care pot fi folosite în analiza discursurilor
diagrams, critical questions and dialogues”, 2005). În timp ce evaluarea argumentelor cu ajutorul dialogale, ca secvenţe argumentative legate, în care există perechi adiacente de acte de vorbire de
diagramelor sau schemelor argumentative tratează în general argumentele ca mulţimi de premise şi tipul întrebare-răspuns, ofertă-acord (respingere). Autorii susţin că într-un schimb conversaţional
concluzii, analiza şi evaluarea argumentelor pornind de la analiza contextelor dialogale redă mai astfel de perechi sunt extinse secvenţial luând astfel naştere modele de argumentare construite
“natural” practica argumentativă folosită în comunicarea de fiecare zi. Totuşi, reprezentarea cu social.
ajutorul diagramelor a argumentelor nu este total diferită de analiza dialogurilor, pentru că, cel
puţin în cazul anumitor tipuri de reprezentări, se pot regăsi, fie în forma unor întrebări, fie în forma Clasificarea « tipurilor dialogale de bază » (Walton)
identificării şi formulării explicite, în cadrul diagramelor, a unor puncte slabe în argumentele Walton (2006) prezintă câteva tipuri de dialog pe care le consideră utile în analiza argumentelor şi a
reprezentate, anumite elemente specifice contextelor dialogale. Astfel, într-un fel, diagramele pot fi erorilor în argumentare, în funcţie de « situaţia iniţială », « scopul participantului » şi de « scopul
văzute ca dialoguri concentrate. dialogului ». Astfel, el stabileşte şase tipuri de dialog : tipul persuasiv, tipul negociativ, tipul
deliberativ, dialog de tip « cercetare », dialog de tipul « căutare de informaţii », şi tipul eristic sau
Contextul dialogal adversativ. Clasificarea lui Walton derivă din cercetarea erorilor în contexte conversaţionale
argumentative. De asemenea, el a folosit cercetări (Reed şi Norman, 2003) ale modului în care
Un dialog presupune, în mod tipic, existenţa unui preopinent şi a unui respondent (sau, în general, a argumentele sunt folosite în anumite scopuri în cadre conversaţionale structurate dialogic.
mai multor preopinenţi şi respondenţi) între care are loc un schimb de opinii. In unele analize,
schimburile de opinii au fost tratate în termeni ai actelor de vorbire, cum sunt : formularea de Tipul
întrebări, de răspunsuri, formularea de afirmaţii, construirea de argumente, etc., şi ai regulilor Situaţia iniţială Scopul participantului Scopul dialogului
respectate de către participanţii la dialog.1 Krabbe (1999) analizează contextele dialogale de dialog
fragmentate, aşa cum pot fi identificate în cadrul conversaţiilor uzuale folosind ceea ce el numeşte
« profilul dialogului ». Acesta constă în secvenţe sau schimburi conversaţionale preopinent- Conflict
Convingerea celeilalte Rezolvarea sau clarificarea de
respondent, în care apar şi argumente. Iată un exemplu (Walton, 2006, p. 60) : Persuasiunea
părţi probleme, dificultăţi
de opinii
Preopinent Respondent Nevoia Găsirea şi verificarea de A demonstra sau a respinge o
Cercetare
de dovezi empirice ipoteză
1. De ce ar trebui să accept A ? Pentru că B. a demonstra
Conflict Obţinerea unei soluţii
Obţinerea a ceea ce se
2. Dar de ce ar trebui să accept B ? Pentru că C. Negociere rezonabile pentru toate părţile
doreşte cel mai mult
de interese implicate
3. Nu pot accepta C. Dar accepţi că « Dacă B, atunci C » ?
Căutare de Nevoia de Obţinerea sau oferirea de
Schimb de informaţii
informaţii informaţie informaţii
4. Da Accepţi B ?
Dilemă sau Acţiuni şi scopuri Decizia asupra unui curs
Deliberare
5. Da Ei bine, atunci va trebui să accepţi C alegere practică coordonate disponibil al acţiunii

Conflict Blocarea (eliminarea) Dezvăluirea unei baze mai

Eristic
1 personal verbală a adversarului profunde a conflictului
Pentru formalizarea analizei şi evaluării dialogurilor: Hamblin (1970, 1971); pentru
analiza în termeni ai actelor de vorbire: Jacobs (1989), Singh (1999).
10
Tehnici de argumentare
Dialogul persuasiv
Tipul de dialog specific discuţiei critice analizat de van Eemeren şi Grootendorst poate fi considerat
o specie a dialogului persuasiv. Analiza pragma-dialectică a lui van Eemeren şi Grootendorst este
subordonată ideii de argumentare ca « act de limbaj complex care tinde să rezolve un conflict de
opinii » (Teoria argumentării, p. 5). Autorii disting între încheierea şi rezolvarea unei dispute :
”A încheia o dispută înseamnă a lăsa pur şi simplu divergenţa de opinii la o parte. Se ajunge aici în
mod relativ civilizat prin tragere la sorţi sau încă prin solicitarea arbitrajului unui terţ neutru,
conciliator, mediator sau judecător, dar se poate de asemenea face apel la tehnici mai rudimentare,
cum ar fi, de exemplu, să sari la gâtul adversarului sau, încă şi mai rău, să recurgi la intimidare sau
la şantaj.
Pentru ca o dispută să fie rezolvată, trebuie ca una dintre părţi să renunţe la reticenţele sale, fie
pentru că ea a fost convinsă de argumentarea celeilalte părţi, fie pentru că ea renunţă la punctul său
de vedere când îşi dă seama că argumentarea sa nu face faţă criticii adverse, punctele litigioase
trebuie să fie supuse unei doscuţii critice care are ca obiectiv să se ajungă la un acord asupra
acceptabilităţii lor ; reacţiile critice şi argumentarea joacă deci un rol crucial în rezolvarea unei
dispute.” (p. 25)
Modelul ideal al discuţiei critice al lui Eemeren şi Grootendorst cuprinde patru etape,
corespunzătoare celor patru faze ale unei discuţii critice :
1. Etapa confruntării
a. Stabilirea faptului că este vorba de o dispută
b. Formularea unui punct de vedere
c. Manifestarea îndoielii faţă de el
2. Deschiderea
a. Decizia de încercare de rezolvare a disputei pe calea unei discuţii
argumentative
b. Participanţi : preopinentul şi opozantul sau adversarul; într-o dispută simplă :
i. Preopinentul încearcă să-şi apere punctul de vedere printr-un
argument
ii. Adeversarul încearcă să critice sistematic punctul de vedere al
preopinetului
iii. Cei doi sunt de acord în privinţa punctelor de plecare şi a regulilor
discuţiei.
3. Etapa argumentativă
a. Preopinentul îşi apăra punctul de vedere
b. Adversarul cere noi argumente dacă îndoielile nu au dispărut
c. « Discuţie veritabilă »
d. Intr-o dispută mixtă : pot exista mai mulţi preopinenţi
4. Etapa de concluzie
a. Disputa se rezolvă prin una din modalităţile :
i. In favoarea adversarului : abandonarea punctului de vedere
11
ii. În favoarea preopinentului: abandonarea rezervelor faţă de punctul de
vedere
Modelul lui van Eemeren şi Grootendorst este « ideal » pentru că el nu seamănă prea mult cu modul
în decurg disputele în realitate. Dar el are un rol euristic:
“Ca instrument euristic, arată autorii, modelul nostru ne permite să precizăm funcţia
comunicativă a actelor de limbaj, atunci când această funcţie nu este clară de la bun
început. În fucnţie de etapa atinsă în discuţie, modelul indică ce opţiuni sunt cele mai
relevante pentru rezolvarea disputei. Analiza dispune astfel de o bază care să-i permită să
se asigure că partenerii de discuţie sunt raţionali.”
Modelul îndeplineşte şi o funcţie critică : el poate indica, “pentru toate etapele discuţiei, actele de
limbaj care contribuie la rezolvarea disputei ; critica poate stabili ce acte de limbaj necesare au fost
omise şi ce acte de limbaj superflue sau chiar perturbatoare sunt prezente”.
Prezenţa argumentelor într-o discuţie critică poate avea şi alt scop decât acela al rezolvării disputei.
El poate avea rolul de a convinge, de a căuta obţinerea adeziunii auditoriului. Aceasta este
dimensiunea persuasivă a discuţiei critice. Analiza argumentativă se combină cu una retorică, în
sensul tradiţional al termenului. Scopul retoricii este acela de a stabili criterii pentru ceea ce este un
discurs (verbal sau vizual) corect şi eficient din punct de vedere al capacităţii de convingere, al
obţinerii adeziunii auditorului sau auditoriului. Tipologia genurilor de discurs are în vedere aceste
criterii :
i. eficacitatea discursului judiciar este dată de decizia favorabilă a judecătorului,
ii. adoptarea acţiunii sau deciziei dorite conferă eficacitate discursului politic, în timp ce
iii. eficacitatea unui discurs epidictic depinde de adaptarea laudelor şi blamului la împrejurări.
Din punct de vedere al vorbitorului, sunt importante alegerea subiectului, stabilirea ordinii şi a
modului de prezentare a discursului. In mod tipic, acesta cuprinde :
i. Exordiul (exordium) sau introducerea prin care este trezit interesul auditoriului
ii. Relatarea (narratio) sau expunerea subiectelor care urmează a fi dezbătute
iii. Argumentarea (argumentatio), care cuprinde:
a. Expunerea dovezilor (confirmatio) în favoarea punctului de vedere
susţinut
b. Respingerea (refutatio) punctului sau punctelor de vedere opuse
iv. Peroraţia (peroratio), care cuprinde:
a. Recapitularea temelor discursului
b. Formularea concluziilor
v. Uneori, începutul sau sfârşitul discursului se realizează printr-o digresiune
(digressio).
Rezolvarea disputei şi actele de limbaj
Modelul ideal al discuţiei critice al lui van Eemeren şi Grootendorst ţinea seama de actele de limbaj
care pot contribui la rezolvarea unei dispute. Clasificarea folosită de autori a actelor de vorbire care
Tehnici de argumentare
pot îndeplini o funcţie în discuţiile critice, este cea dată de filosoful american John Searle în Speech înţelegerea altor acte de limbaj, sugerând un mod de interpretare a acestora,
acts (1979), care, la rândul ei urmăreşte principiile taxonomice formulate de John Austin în How to care nu presupun un cadru instituţional
do things with words (1962). Aceasta conţine următoarele acte comunicative: o Funcţii :
 Etapa confruntării : identificarea falselor dispute
1) Asertivele, de tipul aserţiunilor, declaraţiilor, revendicărilor, afirmaţiilor şi supoziţiilor:  Etapa deschiderii : evidenţierea unor confuzii cu privire la premise şi
o formularea lor presupune că vorbitorul garantează conţinutul lor propoziţional, la regulile discuţiei
ceea ce sugerează implicarea (condiţie de responabilitate) a acestuia în  Etapa argumentării : prevenirea unei acceptări sau respingeri
determinarea acceptabilităţii propoziţiilor prematura
o funcţiile lor în cadrul discuţiei critice sunt:  Etapa concluziei : eliminarea unei soluţii ambigue.
 în etapa confruntării: exprimă punctul de vedere dezbătut
 în etapa argumentării : argumentarea folosită pentru a susţine punctul
de vedere
 în etapa concluziei : rezultatul discuţiei
2) Directivele, de tipul cererilor, întrebărilor, ordinelor Întrebări
o Intenţia vorbitorului este de a convinge auditorul să dea curs sau să renunţe la a
da curs unei acţiuni 1.În ce constă caracterul normativ al unui dialog ?
o Funcţiile lor în cadrul discuţiei critice sunt :
 Etapa confruntării : apărarea punctului de vedere susţinut 2.Care sunt, potrivit clasificării lui D. Walton, tipurile dialogale de bază ?
 Etapa argumentativă : folosirea argumentelor în susţinerea punctului
de vedere ; 3. Care sunt etapele modelului discuţiei critice al lui Eemeren şi Grootendorst ?
3) Comisivele, cum sunt promisiunile, acceptările şi acordurile:
o Presupun sau sugerează angajarea vorbitorului în realizarea acţiunii exprimate
de acte
o Funcţii îndeplinite:
 Etapa confruntării: acceptarea sau neacceptarea unui punct de vedere
 Etapa deschiderii : decizia de începere a discuţiei, negocierea
distribuirii rolurilor şi regulilor discuţiei, modul ăn care se închide
discuţia
 Etapa concluziei : acceptarea sau neacceptarea unui punct de vedere
4) Expresivele, de tipul felicitărilor, manifestărilor de fericire sau tristeţe, de aprobare sau
dezaprobare, de mânie sau regret:
o Vorbitorul îşi face cunoscute sentimentele faţă de o animită situaşie sau un
anumit eveniment
o nu joacă, în mod explicit, nici un rol în discuţia critică, dar pot avea efecte
asupra procesului de rezolvare a disputei ; pot constitui « comentarii
emoţionale » asupra argumentelor vorbitorului ; « pot să încurajeze şi să
stimuleze un schimb de idei semnificativ » (27)
5) Declarativele, de tipul actelor de limbaj folosite la deschiderea unei reuniuni, la căsătorii,
concedierea unui salariat
o Crearea situaţiei pe care le exprimă conţinutul lor propoziţional
o Sunt realizate mai ales în contexte instituţionale (săli de judecată, ceremonii,
adunări) în care există o persoană autorizată care foloseşte declarativele
(declarative instituţionale)
o Nu joacă nici un rol în rezolvarea disputelor
o O excepţie o constituie : declarativele de întrebuinţare, cum sunt explicaţiile,
elucidările, amplificările şi definiţiile, al căror rol este acela de a facilita

12
Tehnici de argumentare
Curs 5. Trei tipuri de argumente
Există trei tipuri de argumente, fiecare fiind caracterizate de standarde diferite de stricteţe. Într-un
argument valid, dacă premisele sunt adevărate, concluzia trebuie să fie adevărată (prin necesitate
logică). Astfel, într-o inferenţă logică, legătura dintre premisă şi concluzie este strictă. Spre
exemplu, fie următorul argument, unde prima premisă este o generalizare universală care nu admite
excepţii:
Premisă: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.
Premisă: Ionel este un şef de poliţie.
Concluzie: Ionel este cinstit.
În acest argument nu ne putem îndoi de adevărul concluzie, dat fiind adevărul premiselor. Motivul
este cuvântul „toţi” din prima premisă a inferenţei. „Toţi” înseamnă „toţi fără excepţie”. În acest
caz, enunţul din prima premisă este o generalizare universală absolută. Astfel, concluzia urmează
din premise pe cale de necesitate logică. Dacă ambele premise sunt adevărate, atunci concluzia
trebuie să fie adevărată.
Validitatea deductivă poate fi definită şi într-un alt mod care să fie util pentru recunoaşterea
ei într-un argument. A spune că un argument este deductiv valid înseamnă că este imposibil logic
ca toate premisele sale să fie adevărate iar concluzia falsă. Cu alte cuvinte, într-un argument
deductiv valid, afirmaţia că premisele sunt adevărate iar concluzia falsă este inconsistentă. Spre
exemplu, să considerăm trei enunţuri comparabile cu argumentul anterior, cu primele două identice
ca premise, dar cu cea de-a treia opusă concluziei argumentului.
Primul enunţ: Toţi şefii de poliţie sunt cinstiţi.
Al doilea enunţ: Ionel este un şef de poliţie.
Al treilea enunţ: Ionel nu este cinstit.
Această mulţime de enunţuri este inconsistentă. Nu le putem susţine pe toate fără a fi inconsistenţi.
Această observaţie ne conduce la cel mai bun test pentru identificarea validităţii deductive într-un
argument. Dacă premisele, luate împreună, sunt inconsistente cu negaţia concluziei, atunci
argumentul este deductiv valid.
Într-un argument inductiv, legătura dintre premise şi concluzie nu este atât de puternică.
Dacă premisele sunt adevărate, concluzia este probabil adevărată, dar ar putea fi posibil ca ea să fie
falsă. În unele cazuri determinarea faptului dacă un argument poate fi considerat inductiv sau
deductiv, aşa cum este folosit într-un anumit caz, poate fi dificil şi presupune considerarea mai
multor criterii şi tipuri de evidenţă. Unul dintre cele mai importante criterii este natura relaţiei
inferenţiale dintre premise şi concluzie. Această relaţie este cea care ne spune dacă un argument
este un argument deductiv reuşit sau un argument inductiv reuşit. Pentru a avea o imagine bună
13
despre distincţia dintre tipurile deductive şi cele inductive de argument, natura acestei relaţii este
importantă. Argumentele inductive se bazează pe probabilitate. Iată un exemplu:
Cele mai multe lebede sunt albe.
Această pasăre este o lebădă.
Prin urmare, această pasăre este albă.
În acest argument, prima premisă este o generalizare inductivă. Nu se spune că este adevărat că
toate lebedele sunt albe ci doar că cele mai multe sunt albe. În acest caz, dacă premisele sunt
acceptate ca adevărate, atunci concluzia este probabil (nu necesar) adevărată. Este posibil ca o
lebădă să fie una neagră. Ceea ce face un astfel de argument inductiv mai curând decât deductiv
este relaţia (legătura) dintre premise şi concluzie. Dar faptul că o premisă este o generalizare
inductivă mai curând decât una universală este un bun indicator că argumentul este inductiv. O
astfel de premisă inductivă limitează puterea argumentului. Ea nu poate fi folosită pentru a arăta că
concluzia rezultă în mod necesar din premise, ci doar inductiv, cu o anumită probabilitate.
Argumentele inductive se bazează pe probabilitate şi statistică. Suportul pentru un argument
inductiv este în mod tipic dat de culegerea datelor empirice. În cazurile obişnuite, evidenţa ia forma
enumerării sau a exprimării numerice sau statistice a cazurilor individuale. Rezultatele sunt
exprimate în numere care sunt procesate prin metode statistice uzuale pentru a genera inferenţa
evaluată cu o anumită probabilitate.
Următorul argument este un caz tipic de argument inductiv:
70% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii.
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii.
În acest argument, concluzia are un anumit grad de probabilitate în raport cu premisele. Un
argument deductiv se bazează în totalitate (absolut) pe premisele sale. În exemplul următor de
argument deductiv cuvântul „toţi” înseamnă „absolut toţi, fără nici o excepţie”:
Toţi locuitorii cartierului Brazda lui Novac locuiesc în Craiova.
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
Prin urmare, Alexandru locuieşte în Craiova.
În acest argument deductiv valid, este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia falsă.
Generalizarea absolută din prima premisă exclude orice posibilitate a unor situaţii contrare. În timp
ce în argumentul inductiv anterior, există posibilitatea ca premisele să fie adevărate iar concluzia
falsă. Este posibil ca Alexandru să locuiască în Brazda lui Novac şi totuşi să nu voteze cu liberalii.
Argumentele deductive sunt o chestiune de „da” sau „nu”; fie sunt argumente deductive
valide fie nu sunt. Folosind metoda inductivă de evaluare, o inferenţă este evaluată ca fiind inductiv
mai puternică sau mai slabă în măsura în care premisele sprijină adevărul concluziei. Probabilitatea
(gradul de probabilitate) folosită într-o evaluare inductivă face ca forţa cu care premisele sprijină
concluzia să fie o chestiune de grad. Relaţia inferenţială ar putea fi foarte puternică, dacă premisele
sprijină concluzia cu un grad mare de probabilitate. Sau relaţia inferenţială ar putea fi slabă dacă
premisele sprijină concluzia doar cu un grad scăzut de probabilitate, ca în argumentul:
Tehnici de argumentare
20% din locuitorii cartierului Brazda lui Novac votează cu liberalii. motive practice, în anumite condiţii de incertitudine şi cunoaştere incompletă, trebuie formulată o
concluzie provizorie în scopul continuării unei linii de raţionare sau în scopul adoptării unei politici
Alexandru locuieşte în Brazda lui Novac.
de acţiune.
Prin urmare, (probabil) Alexandru va vota cu liberalii. Aceste trei tipuri de argumentare sunt relativ independente unul de altul. Dacă un argument
este deductiv valid, probabilitatea (condiţională) ca concluzia să fie adevărată, dat fiind adevărul
Sau gradul de susţinere inductivă ar putea fi undeva între aceste două situaţii. În multe cazuri acest
premiselor este 1 (cel mai înalt grad posibil de probabilitate pe care o poate avea o propoziţie).
grad de sprijin poate fi măsurat exact prin metode folosite în mod curent în statistică. Atât
Astfel am putea spune că argumentul este inductiv puternic. Dar evaluând un astfel de argument
argumentele deductive cât şi cele inductive pot fi evaluate prin metode exacte de calcul.
folosind standarde şi metode inductive ar putea să nu fie util. Ar fi mult mai util să spunem că
Al treilea tip de argumente este mai puţin precis şi de încredere decât celelalte două, dar este
argumentul este deductiv valid. Dacă inferarea unei concluzii poate fi sprijinită sau respinsă eficient
adesea mult mai util şi chiar mai necesar, în multe cazuri uzuale, de fiecare zi. Acestip de argument
prin metode inductive, atunci nevoia sau utilitatea evaluării ei ca fiind plauzibilă sau nu ca o
conduce la o concluzie care este plauzibilă şi poate fi acceptată provizoriu ca o prezumţie. A spune
inferenţă prezumtivă este scoasă din calcul. În general dacă un argument poate fi evaluat pe bază de
că este plauzibilă înseamnă a spune că pare adevărată, într-un anumit context. Astfel de inferenţe
probabilitate, atunci evaluarea lui ca plauzibil sau implauzibil, devine mai puţin utilă. Metodele de
pot fi supuse retractării. Ele sunt anulabile, adică ele îşi pot pierde valoarea atunci când apar noi
raţionare plauzibilă permit evidenţa inductivă, dacă aceasta este disponibilă. În mod asemănător
dovezi în discuţie. Concluzia este considerată prezumabil adevărată pe baza plauzibilităţii, şi astfel
evaluarea inductivă permite logica deductivă dacă aceasta poate fi aplicată în mod util într-un
acceptabilă în condiţiile în care premisele sunt adevărate.
anumit caz.
Fie următorul argument:
Unde este fum este şi foc. Exerciţii
Identificaţi premisele şi concluzia pentru fiecare inferenţă. Identificaţi generalizarea în fiecare
În curtea blocului este fum.
inferenţă, şi stabiliţi dacă inferenţa este deductivă, inductivă sau prezumtivă.
Prin urmare, în curtea blocului este un foc (arde ceva). a. Toate lebedele sunt păsări. Beverly este o lebădă. Prin urmare, Beverly este o pasăre.
b. Cine nu va răspunde la acest memoriu se consideră că este de acord cu el. Bogdan nu a
În acest caz, premisa „unde este fum este şi foc” nu este considerată o generalizare universală
răspuns la acest memoriu. Prin urmare, Bogdan este de acord cu el.
absolută. Nu înseamnă că în toate locurile în care există fum trebuie să existe şi foc. Ea ar fi mai
c. Persoanele cu venit mediu nu îşi permit să zboare cu un Concorde. Alexandru este o
bine considerată un enunţ anulabil, adică un enunţ care spune că, în general, dar pot exista excepţii,
persoană cu venit mediu. Prin urmare, Alexandru nu îşi poate permite să zboare cu un
dacă vezi fum într-un loc, poţi presupune că ceva arde sau că este un foc în zonă. Chiar dacă
Concorde.
premisele sunt adevărate, este posibil ca concluzia să fie falsă. Este posibil să existe fum fără a
d. Cinabrul conţine întotdeauna mercur. Acest material este cinabru. Prin urmare, acest
exista foc, ci doar o substanţă care produce fum. În acest caz nu este practic să încercăm să evaluăm
obiect conţine mercur.
forţa argumentului prin indicarea unor informaţii numerice despre situaţii în care fumul este
e. Avocaţilor nu le este uşor să compromită interesele celor pe care îi reprezintă. Elena este
provocat de foc, pentru că acesta este un caz individual în care sunt importanţi şi relevanţi factorii
avocat. Elenei nu îi este uşor să compromită interesele grupului pe care îl reprezintă.
contextuali.
f. 70% din păsările din această grădină zoologică sunt zburătoare. Tweety este una din
Într-un astfel de caz este bine să operăm prezumtiv. Ar putea fi corect să tragem o concluzie
păsările din această grădină zoologică. Prin urmare, Tweety zboară.
printr-o inferenţă prezumtivă că există un foc în curtea blocului. Este posibil ca această concluzie să
g. De regulă, Petrică ia maşina de teren atunci când pleacă de acasă. Maşina de teren a lui
fie corectă deşi nu avem nici o informaţie în termeni de probabilităţi sau vreun indiciu sau evidenţă
Petrică este în garajul casei sale. Prin urmare, Petrică nu este acasă.
sau nu vedem că există vreun foc în curtea blocului. În scopuri practice obţinerea unei concluzii că
h. Conservatorii se opun creşterii taxelor. Ion este conservator. Prin urmare, Ion este
există sau ar putea exista un foc este o opţiune sensibilă, dat fiind că nu avem nicio evidenţă care să
împotriva creşterii taxelor.
ne arate contrariul, de exemplu că cineva foloseşte un tub fumigen. Fumul observat ar putea fi o
i. Adriana este o persoană de încredere. Orice spune o persoană de încredere ar trebui
evidenţă sau un indiciu evidenţial suficient pentru a justifica un apel de urgenţă pentru a veni
considerat adevărat. Adriana a spus că lui Petre nu îi place de Denisa. Prin urmare, lui
pompierii, dacă fumul este foarte consistent. Dar aşa cum am observat, raţionarea prezumtivă este
Petre nu îi place de Denisa.
în mod esenţial provizorie şi trebuie folosită cu precauţie. Ea este aplicabilă acolo unde o concluzie
trebuie formulată, în condiţiile în care nu se ştie prea mult în legătură cu o anumită situaţie pentru a
putea fi folosită o metodă mai exactă pentru a trage concluzia. Ea este potrivită acolo unde, din
14
Tehnici de argumentare
Curs 5 Schema argumentativă pentru argumentul credibilităţii
SCHEME ARGUMENTATIVE. ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII ŞI APELUL LA OPINIA Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată (sau falsă).
EXPERTULUI Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsa).
Aşa cum am văzut argumentele anulabile şi prezumtive sunt diferite de cele deductive şi inductive.
Forma argumentativă poate fi plauzibilă, dar este de asemenea anulabilă. Ea poate fi chestionată
Fiecare formă de argumentare descrisă în continuare este folosită ca argument prezumtiv care are
critic într-un dialog (dar nu numai) prin formularea unor îndoieli în legătură cu adevărul fiecărei
un anumit grad de plauzibilitate. Aceste argumente pot fi folosite în cadrul dialogurilor, dar ele pot
premise sau prin chestionarea faptului dacă a este o sursă de încredere. Pot fi formulate următoarele
fi folosite şi în contexte nedialogale. În cadrul unui dialog, dacă respondentul acceptă premisele,
întrebări critice:
atunci acestea constituie un motiv bun pentru a accepta concluzia. Dar aceasta nu înseamnă că
1) Este a în măsură să ştie dacă A este adevărată (falsă)?
respondentul trebuie să accepte concluzia necritic. Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un
2) Este a o sursă onestă sau de încredere?
set de întrebări critice. Într-un caz dat, evaluarea ar putea fi o problemă de echilibru între
3) A asertat a că A este adevărată (falsă)?
argumentele în favoarea concluziei şi cele opuse. Aceste forme de inferenţe se numesc scheme
A doua întrebare întrebare critică se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când se
argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite de argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile
examinează un martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări despre
obişnuite.
caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit într-unul sau mai multe cazuri
Într-o discuţie critică, multe fapte diferite pot fi relevante pentru problema discutată. Spre
anterioare sau că capacitatea sa de a judeca este alterată sau că are un caracter îndoielnic, avocatul
exemplu, într-o discuţie despre practica oferirii de bacşiş, datele economice despre cum afectează
poate invoca aceste fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste întrebări, avocatul ar putea
această practică economia sau datele sociologice despre cum practica bacşişului afectează
pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul făcându-l să aibă îndoieli în privinţa
satisfacţia la locul de muncă pot fi informaţii foarte utile, în scopul sprijinirii sau respingerii
încrederii în mărturiile sale.
argumentelor de o parte sau alta a celor implicaţi în discuţie. Dar referirea la astfel de informaţii se
Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice proceselor
bazează întotdeauna pe surse bibliografice, cum sunt cărţile sau articolele, adică pe o formă de
judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod tipic în dialogurile centrate pe
argument numită „apelul la opinia expertului”. În mod tipic în deliberările personale, sociale şi
căutarea de informaţii şi în dialogurile şi cercetările care depind de sau se bazează pe informaţii
politice nu sunt cunoscuţi toţi factorii relevanţi, şi cu toate astea din considerente de timp, bani sau
dobândite anterior.
circumstanţe presante, persoanele implicate trebuie să aleagă între variante de acţiune alternative. O
Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul bazat pe opinia expertului” este o
posibilitate ar fi aceea de a amâna luarea unei decizii până când sunt obţinute mai multe informaţii.
subspecie a argumentului credibilităţii. El se bazează pe presupoziţia că sursa este în măsură să ştie
De obicei, o astfel de decizie este prudentă, dar uneori, a nu lua nici o decizie sau a întârzia luarea
sau să cunoască un anumit subiect pentru că este expert în domeniul acelui subiect.
unei decizii poate avea consecinţe negative. De asemenea, culegerea de informaţii este importantă
Să presupunem că în contextul dialogului despre practica bacşişului, Elena formulează
cu cât există mai multe informaţii în legătură cu o anumită alternativă şi consecinţele unei situaţii,
următorul argument:
cu atât concluzia referitoare la modul în care se poate acţiona este mai valoroasă. Dar uneori
Dr. Filip spune că practica bacşişului scade stima de sine.
culegerea de informaţii presupune folosirea unor surse.
Dr. Filip este un psiholog expert, deci argumentul Elenei se bazează pe apelul la opinia expertului
Există foarte multe tipuri de surse de informaţii relevante care ar fi utile în scopul deliberării.
care ar putea fi formulat astfel:
O enciclopedie, un dicţionar, un manual, o bază de date pot fi foarte utile. Ca şi informaţia obţinută
Premisă: Dr. Filip spunea că practica bacşişului diminuează stima de sine.
de la o altă persoană. Spre exemplu, dacă o persoană vrea să găsească cea mai bună modalitate de a
Premisă: Dr. Filip este un expert în psihologie, un domeniu care studiază stima sau
ajunge la primăria unui oraş pe care nu îl cunoaşte, ar putea fi foarte util să întrebe un trecător care
respectul de sine.
s-ar putea să aibă această informaţie. Dar şansele obţinerii unor informaţii corecte pot creşte dacă
Concluzie: Practica bacşişului reduce stima de sine.
avem motive să credem că sursa este de încredere. Dar într-o oarecare măsură, persoana va trebui să
Argumentul Elenei este unul plauzibil care oferă un oarecare sprijin afirmaţiilor sale în cadrul
se bazeze pe presupoziţia sau încrederea că sursa este onestă şi nu o dezinformează. Astfel,
dialogului. Este un argument care poate fi atacat de Bogdan. Spre exemplu, el ar putea cita un alt
persoana ar putea să se gândească „Se pare că acest trecător cunoaşte străzile, şi spune că primăria
expert în psihologie care nu este de acord cu ceea ce spune dr. Filip despre practica bacşişului.
se află în această direcţie; prin urmare ar fi bine să merg înainte şi să accept că primăria se află în
Chiar şi aşa, dacă Bogdan nu critică argumentul, el oferă un motiv în sprijinul concluziei. Astfel de
această direcţie”. Folosind acest argument, persoana porneşte în direcţia indicată. În acest tip de
argumente ale opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă deosebită ca surse de evidenţă în
caz, persoana acţionează pe baza unui argument de tipul argumentului credibilităţii.

15
Tehnici de argumentare
procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi experţii în ADN sunt adesea folosiţi ca surse
de informaţii în procese.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU APELUL LA OPINIA EXPERTULUI:
Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniu D de care aparţine propoziţia A.
Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).
Apelul la opinia expertului ar trebui considerat în cele mai multe cazuri ca fiind plauzibil, dar
anulabil ca formă de argumentare. Este rareori înţelept să considerăm un expert ca fiind infailibil şi
într-adevăr, în general, este o tendinţă periculoasă să respectăm experţii în mod necritic, aşa cum
susţin mulţi psihologi.
Cele şase întrebări critice care însoţesc apelul la opinia expertului sunt:
1) Întrebarea referitoare la expertiză: Cât de credibil este E ca o sursă expertă?
2) Întrebarea referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine A?
3) Întrebarea referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?
4) Întrebarea referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?
5) Întrebarea referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi
experţi?
6) Întrebarea referitoare la evidenţă: Este aserţiunea lui E bazată pe dovezi?
Ideea care se află în spatele întrebărilor critice ca mijloace de evaluare a apelurilor la opinia
expertului este dialectică. Să presupunem că problema care trebuie evaluată depinde de un echilibru
al consideraţiilor în cadrul unui dialog. Un apel la opinia expertului poate fi evaluat critic prin
chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă recomandări şi experienţă
atestată. Nu este suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate. În legătură cu cea de a doua
întrebare, este important să fim atenţi la ceea ce spune în mod precis un expert (să fie citat, dacă se
poate). În ceea ce priveşte a treia întrebare, trebuie să fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă
expertul este o autoritate într-un domeniu, iar afirmaţia sau punctul său de vedere ţine cumva de un
alt domeniu. A şasea întrebare se referă la cerinţa ca expertul să-şi justifice afirmaţiile prin
indicarea de fapte, evidente cu caracter obiectiv. Celelalte două întrebări au legătură cu două
presupoziţii implicite. A cincea întrebare are legătură cu opiniile neconformiste, în special cu cele
în privinţa cărora specialiştii nu sunt de acord. Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă
prin compararea lui A cu alte fapte cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D,
alţii decât E, spun). Întrebarea referitoare la încredere poate fi pusă prin exprimarea unor îndoieli cu
privire la faptul dacă expertul ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere. Spre exemplu,
ne-am putea întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva de câştigat din
punctul de vedere formulat.
Folosirea apelului la opinia expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de evidenţe
factuale prin metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă care poate fi
folosită în mod abuziv. Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de dialog acest tip de
16
argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare de informaţii şi sugestii
utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie. Un exemplu este acela în care o adunare
legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre argumentele relevante în dezbatere
ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un argument puternic împotriva legalizării ar fi un argument
de tipul pantei alunecoase care leagă consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri
mult mai puternice – o consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru
care se poate întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii dintre consumul de
marihuana şi folosirea unor droguri mai puternice. Ambele părţi implicate în discuţie vor folosi
opinii ale experţilor care ar putea intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar
dialogul ar putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte important modul
în care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt chestionate critic acestea de către
participanţii la adunarea legislativă.
Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul juridic,
unde acestea sunt foarte importante, în special în procesele penale. Un tip comun de probe este cel
balistic sau de medicină legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un altul este cel oferit de
psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii” acuzatului în cazul în care este
invocată în proces o alterare a sănătăţii mintale a acestuia. De regulă, în astfel de cazuri, se ajunge
la o „luptă a experţilor”, pentru că ambele părţi vor încerca să-şi susţină punctele de vedere cu
ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale experţilor ne amintesc că argumentele bazate pe opinia
experţilor sunt în mod esenţial subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent.
Chiar şi în astfel de cazuri, ele pot fi utile în scopul unei informări de calitate şi al luării unor
decizii importante în cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite în
mod eronat cu scopul de a intimida sau reduce la tăcere interlocutorul spunând ceva de genul, „Ei
bine, nu eşti un expert, nu e aşa?”. Această tactică poate fi o eroare atunci când este folosită pentru
a suprima sau bloca o eventuală încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.
În rezumat, apelul la opinia expertului este un tip anulabil de argument care depinde de
încrederea în onestitatea şi competenţa sursei care este consultată. Dacă va trebui să alegem între
dovezi bazate pe opinia unei surse pe care o considerăm credibilă şi date obiective bazate pe
metode ştiinţifice de tipul observaţiei, cercetării şi culegerii de date, atunci este cel mai bine să
optăm pentru această din urmă variantă. Dar dacă trebuie să acţionăm rapid, din motive practice, şi
nu putem să culegem date ştiinţifice şi informaţii obiective, atunci ar fi bine să facem apel la
cunoştinţele şi opiniile unei persoane pe care avem motive să o considerăm credibilă, decât pe
simpla noastră intuiţie sau pe simpla încercare de a ghici. Este o chestiune de a găsi un echilibru
între încrederea justificată sau prezumţia de onestitate şi competenţă, pe de o parte, şi o atitudine
sceptică de îndoială şi chestionare critică, pe de altă parte. Echilibrul optim ar trebui stabilit prin
analiza şi cântărirea fiecărui caz în parte bazându-ne evaluarea pe scopuri echilibrate cum ar fi
siguranţa mai curând decât acţiunea propriu-zisă.
Tehnici de argumentare

Exerciţii

Analizaţi următoarele argumente identificând schema de argumentare corespunzătoare. Identificaţi

premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar
trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:

1. Bogdan s-a pierdut în junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan este
foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este cel mai scurt drum spre
muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu traversa râul din faţă. Este plin de crocodili
înfometaţi şi rinoceri periculoşi”

2. Într-un dialog despre hrana modificată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă
pentru a-şi susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat următorul argument:
“Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură, iar ştiinţa, care este
lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie folosită pentru a schimba natura.” Ea a spus, “El
ştie totul despre agricultura organică. El are chiar şi o grădină organică în Highgrove.”

3. „În ultimele două săptămâni, fanii echipei Sox au avut încredere în mine când mi-a venit rândul
la prindere. Acum puteţi să aveţi şi voi încredere în mine când vă spun că preşedintele Bush este
conducătorul potrivit pentru această ţară” (Curt Schilling, jucător al echipei Boston Red Sox)

4. În 1948 cititorii revistei Sceince News erau invitaţi să cumpere un prosop din 80% bumbac şi
20% astbest de la „Things of Science”, un program experimental oferit de Science Service.

5. "Dar ne putem îndoi că aerul are greutate dacă avem mărturia clară a lui Aristotel potrivit căreia
toate elementele au greutate, inclusive aerul, cu excepţia focului?" (Galileo Galilei, Dialoguri
despre două ştiinţe noi)

6. "În acea carte a melancoliei Viitorul unei iluzii, Dr. Freud, el însuşi unul dintre cei mai mari
teoreticieni ai clasei capitaliste europene, a afirmat cu claritate că este imposibil ca oamenii educaţi
de astăzi să mai fie religioşi." (John Strachey, The Coming Struggle for Power)

17
Tehnici de argumentare
Curs 6
ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE ŞI ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ
ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE
Argumentul bazat pe analogie este un tip de raţionare centrat pe cazuri particulare, în care un caz
este considerat asemănător cu un altul dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că se consideră că
un caz are o anumită proprietate, atunci celălalt caz, se trage concluzia, are aceeaşi proprietate
(datorită faptului că un caz seamănă cu celălalt). Argumentul are următoarea formă:
SCHEMA DE ARGUMENTARE A ARGUMENTULUI BAZAT PE ANALOGIE
Premisa care afirmă asemănarea: În general, cazul C1 este asemănător cu cazul C2.
Premisa de bază: A este adevărat (fals) în cazul C1.
Concluzie: A este adevărat (fals) în cazul C2.
Această formă argumentativă este anulabilă, pentru că oricare ar fi două cazuri considerate, este
posibil ca ele să fie asemănătoare din anumite puncte de vedere, şi diferite din alte puncte de
vedere. Astfel, din faptul că două cazuri sunt în general asemănătoare, nu rezultă că trebuie să fie
asemănătoare în orice privinţă. Dacă ar fi aşa, atunci cele două cazuri ar fi de fapt unul singur.
Două cazuri pot fi în general asemănătoare, chiar dacă există diferenţe importante între ele.
În disputa despre practica bacşişului, Bogdan ar fi putut folosi următorul argument bazat pe
analogie:
A pune capăt practicii bacşişului este acelaşi lucru cu a lua unui animal principala sursă de hrană
prin distrugerea habitatului său natural. Îndepărtarea sursei principale de hrană a unui anmal prin
distrugerea habitatului său natural are drept principală consecinţă moartea dureroasă a animalului
datorată înfometării şi bolii. Prin urmare, oprirea practicii bacşişului va însemna distrugerea unei
surse de venit pentru oameni care se luptă să supravieţuiască într-o economie aflată în declin.
În acest argument, Bogdan compară două cazuri: cazul unui animal care luptă să supravieţuiască
într-un mediu ostil şi cazul unei persoane care luptă să supravieţuiască într-o economie în declin. El
oferă exemple de consecinţe negative ale distrugerii habitatului într-un caz, şi apoi postulează
consecinţe comparabile în celălalt caz. Bogdan foloseşte un argument bazat pe consecinţe, dar acest
argument este construit pe un argument bazat pe analogie, care foloseşte o comparaţie între două
cazuri. Cele două cazuri sunt diferite din anumite puncte de vedere, dar prin compararea lor,
Bogdan formulează un argument plauzibil.
Se pot formula trei întrebări critice care corespund folosirii argumentului bazat pe
analogie:
1. Există diferenţe între C1 şi C2 care ar tinde să submineze forţa asemănării specificate?
2. Este A adevărat (fals) în C1?
3. Există un alt caz C3 care este, de asemenea, asemănător lui C1, dar în care A este fals
(adevărat)?
În exemplul anterior, este uşor de răspuns la a doua întrebare critică, pentru că premisa de bază a
argumentului – aceea că distrugerea habitatului unui animal are consecinţe negative – este într-
adevăr plauzibilă. Dar răspunsul la prima întrebare deschide calea unei critici la adresa
argumentului bazat pe analogie în acest caz. Se poate argumenta că este o diferenţă între cele două
cazuri. Dacă un animal îşi pierde habitatul, este posibil să nu existe un alt loc în care să se mute sau
unde să fie mutat şi unde să există surse de hrană. Dar în cazul unei persoane care este împiedicată
18
să mai primească bacşiş, banii suplimentari care ar putea fi colectaţi prin creşterea preţurilor, odată
ce bacşişul este interzis, ar putea fi folosiţi la creşterea salariilor sau beneficiilor angajaţilor.
Oricum, orice diferenţă de acest gen poate fi folosită pentru a ridica îndoieli asupra argumentului
bazat pe analogie folosit în exemplul anterior.
În unele cazuri, punerea celei de a treia întrebări poate fi eficientă, dar în altele, nu. Motivul
este acela că este necesar un anumit grad de inteligenţă şi pricepere pentru a construi o
contraanalogie. În unele cazuri, folosirea unei contranalogii poate fi foarte eficientă. Următorul caz
este clasic în această privinţă.
Într-un discurs pentru strângerea de fonduri pentru ajutorarea rebelilor din Nicaragua, preşedintele
Ronald Reagan a comparat rebelii cu patrioţii americanicare au luptat în Războiul de Independenţă.
Un vorbitor care se opunea trimiterii de fonduri rebelilor a comparat situaţia din Nicaragua cu
razboiul din Vietnam.
Folosind argumentul bazat pe analogie, Reagan a comparat cazul rebelilor din Nicaragua cu cazul
patrioţilor americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Pentru că audienţa ar fi crezut că o
situaţie de acest din urmă gen merită luată în considerare, că este bine de sprijinit şi că are
consecinţe pozitive, este uşor de presupus că ea ar susţine acea acţiune. Folosind argumentul bazat
pe o analogie, Reagan a sperat să transfere această atitudine pozitivă asupra cazului prezentat. Dar
oponentul său a construit un contraargument folosind o altă analogie care are de asemenea un
impact puternic asupra audienţei. Intervenţia în Vietnam a avut foarte multe consecinţe negative
pentru Statele Unite şi a fost o experienţă neplăcută. Nimeni nu ar vrea ca ea să se repete vreodată.
Acest caz are semnificaţia unei lecţii care arată că intervenţia într-o ţară străină poate avea efecte
nedorite şi chiar dezastruoase, chiar de la primii paşi făcuţi în această direcţie. Astfel, aici avem un
al treilea caz care este asemănător cu cazul Nicaragua, şi în care intervenţia a avut consecinţe
nedorite.
În unele cazuri, argumentul bazat pe analogie este folosit într-un mod mai agresiv care
poate să conţină multe asumpţii implicite sau neformulate. Următorul exemplu este luat dintr-un
magazin Chatelaine, din luna mai 1982. Odată ce sunt identificate diferitele presupoziţii ale
argumentului, se poate arăta relativ uşor că ele sunt cel puţin discutabile şi astfel că argumentul care
se bazează pe ele este nejustificat.
Când un criminal este găsit vinovat, el este pedepsit indiferent de motivele pentru care a săvârşit
crima. În acelaşi fel, oricine face un avort este vinovat de încălcarea dreptului la viaţă al unei
persoane.
Concluzia implictă a acestui argument este afirmaţia că oricine face un avort ar trebui pedepsit. De
ce? Argumentul este susţinut de analogia dintre două cazuri considerate asemănătoare. Unul este
cel al unei persoane care omoară pe cineva, o crimă pedepsită de legea penală. Celălalt este cazul
cuiva care face un avort. Argumentul este acela că întrucît un caz este asemănător cu celălalt, ceva
care este adevărat sau valabil în privinţa unui caz ar trebui să fie valabil sau adevărat şi în privinţa
celuilalt caz. Argumentul este bazat astfel pe schema de argumentare a argumentului bazat pe
analogie. Argumentul se bazează pe presupoziţia că întrucât criminalii sunt pedepsiţi, indiferent
care este motivul pentru care au săvârşit crima, prin analogie, şi persoanele care fac avort ar trebui
pedepsite. Acest argument se bazează pe premisa implicită că cele două cazuri, de crimă şi avort,
sunt asemănătoare. Dar o astfel de presupoziţie este foarte discutabilă. În dreptul penal, un fetus nu
este o persoană şi nu are drept la viaţă în acelaşi fel în care are o persoană. Desigur, această
Tehnici de argumentare
distincţie este una juridică, şi există o diferenţă între drept şi moralitate. Dar chiar şi aşa,
presupoziţia că oricine face un avort privează o perosană de dreptul la viaţă se bazează la rândul ei
pe presupoziţia că un fetus este o persoană. În timp ce apărătorii interdicţiei avortului ar putea
accepta această presupoziţie, apărătorii liertăţii de alegere ar putea să o respingă. Ei ar argumenta că
cele două cazuri, de crimă şi de avort, diferă în această privinţă.
În general, prima întrebare critică a argumentului bazat pe analogie tinde să fie cea mai
importantă în evaluarea argumentelor bazate pe analogie. Dacă un caz este asemănător cu un altul
într-o anumită privinţă, atunci asemănarea dă o oarecare greutate plauzibilă argumentului bazat pe
analogie. Dar dacă cele două cazuri sunt diferite într-o altă privinţă, atunci specificarea acestei
diferenţe tinde să submineze plauzibilitatea argumentului. Ca urmare, argumentele bazate pe
analogie pot fi mai slabe sau mai puternice, de la caz la caz.
Exerciţii:
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar
trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:
(a) După ce au ingerarea unui miligram de substanţă alpha pe zi timp de nouă zile, cobaii au
dezvoltat anomalii genetice. Datorită asemănării dintre cobai şi oameni, este probabil ca substanţa
alpha să producă la oameni acelaşi gen de anomalii genetice.
(b) Atunci când o persoană este diagnosticată cu cancer, se fac eforturi pentru împiedicarea
dezvoltării formaţiunii canceroase prin chirurgie, chimioterapie, sau radioterapie. Dar criminalii şi
rpufăcătorii sunt formaţiuni canceroase ale cosietăţii. Prin urmare, atunci când aceşti criminali sunt
prinşi şi condamnaţi, ei ar trebui trataţi ca orice altă fromă de cancer şi eliminaţi prin pedeapsa
capitală.
ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ
Deşi oamenii de ştiinţă, în special cei din domenii practice cum sunt ingineria şi medicina, fac
uneori aprecieri referitoare la relaţii cauzale, nu există totuşi nicio teorie ştiinţifică sau filosofică
despre cauzalitate. Se pare că relaţia de cauzalitate are un caracter practic şi contextual. Ceea ce
înseamnă că a spune că o stare de lucruri A cauzează o altă stare de lucruri B este acelaşi lucru cu a
spune că A este ceva care poate avea loc, şi atunci când are loc (sau este împiedicat să aibă loc), B
are loc, de asemenea. În orice caz, orice ar însemna cauzalitatea, cel mai important tip de evidenţă
că A cauzează B într-un caz particular este că există o corelaţie statistică între A şi B. Spre
exemplu, dacă se stabileşte o corelaţie statistică semnificativă între incidenţa redusă a infarctului
miocardic şi consumul de vin roşu, atunci se poate trage concluzia provizorie, cu caracter ipotetic
că consumul de vin roşu este cauza numărului redus de infarcturi. De fapt, recent a fost formulată o
astfel de concluzie bazată pe date statistice, potrivit căreia consumul de vin roşu în timpul mesei,
aşa cum fac francezii, contribuie la prevenirea atacurilor cardiace.
Ca formă de raţionare prezumtivă, argumentul de tip corelaţie-cauză are următoarea
formă:
19
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ
Premisă: Există o corelaţie pozitivă între A şi B
Concluzie: A cauzează (sau este cauza lui) B.
O corelaţie este o relaţie pur statistică, determinată pe baza unor date numerice referitoare la un
eveniment care are loc într-un anumit caz, atunci când are loc şi un alt eveniment. Totuşi,
cauzalitatea nu este o relaţie pur statistică (sau, dacă este, este unul foarte complicat), prin urmare,
inferarea referitoare la cauzare pornind de la o corelaţie nu poate fi evaluată doar statistic sau
numeric. Acest tip de inferenţă este unul prezumtiv şi anulabil, care poate criticat sau slabit pe
măsură ce dispunem de noi date.
O problemă cu argumentele corelaţie-cauză este aceea că uneori corelaţia nu este în realitate între
două evenimente, ci doar pare că este astfel. Iată un exemplu:
Cercetătorii de la Wellesley Central Hospital au cercetat 18 pacienţi cu artrită reumatoidă timp de
un an, testând modul în care se modifică simptomele lor odată cu schimbarea climatică, dar nu au
stabilit nicio corelaţie între cele două. „Concluzia noastră este aceea că această credinţă este, cel
puţin parţial, rezultatul unei tendinţe a oamenilor de a percepe modele acolo unde nu există”, a scris
Dr. Ronald Redelmeier într-un rezumat al studiului publicat în Proceedings of the National
Academy of Science. În timpul investigării celor 18 pacienţi cercetătorii au cules date despre
simptome timp de 15 luni. Pacienţii îşi evaluau singuri severitatea durerilor, iar doctorii evaluau
starea medicală (funcţionare, mobilitate) a încheieturilor fiecărui pacient. Cercetătorii au obţinut de
asemenea rapoarte meteorologice pentru zilele din perioada în care erau evaluaţi pacienţii. Ei au
intervievat pacienţii în legătură cu durerile artritice, şi toţi pacienţii, mai puţin doi, au afirmat că
există o legătură puternică între durerile lor şi schimbarea vremii. Totuşi, atunci când cercetătorii au
prelucrat corelaţiile dintre dureri şi particularităţile climatice menţionate de pacienţi, ei nu au găsit
niciun model.
În acest caz, pacienţii afectaţi de artrită susţin că există o corelaţie între simptomele artritei şi
schimbările climatice. Dar studiul Dr. Redelmeier indică unele îndoieli referitoare la existenţa unei
astfel de corelaţii.
O altă problemă este aceea că o corelaţie statistică între două evenimente poate fi o coincidenţă.
Un studiu statistic complicat realizat de Steffie Woolhandler şi David U. Mimmelstein care citează
cifre din 141 de ţări a stabilit că cu cât procentul din produsul intern brut cheltuit pentru înarmare
este mai mare, cu atât este mai mare rata deceselor în rândul copiilor. Autorii studiului au tras
concluzia că există o legătură plauzibilă între cheltuielile militare şi rata deceselor în rândul
copiilor: „Rezultatele noastre confirmă ceea ce mulţi au intuit – că militarismul afectează starea de
sănătate a populaţiei chiar şi în absenţa unor conflicte sau ostilităţi manifeste”. Totuşi, criticii s-au
întrebat dacă rezultatele studiului nu sunt cumva doar o coincidenţă”. Dr. John Bailar, un
statistician de la Harvard School of Public Health a afirmat că aceeaşi abordare statistică poate fi
folosită pentru a arăta legătura dintre mortalitatea infantilă şi consumul de banane. El s-a întrebat
dacă corelaţia statistică dintre două lucuri sau evenimente de acest tip constituie un motiv pentru a
trage concluzia că un lucru este cauza celuilalt.
Tehnici de argumentare
O altă problemă importantă este dacă lucrurile sau evenimentele corelate au ele însele o cauză
comună. Următorul exemplu este clasic:
La o conferinţă despre legătura dintre oameni şi animalele de casă ţinută în Boston în 1986,
cercetătorii au raportat că animalele de casă pot contribui la scăderea presiunii sângelui, la
creşterea şanselor de supravieţuire a bolnavilor de inimă, şi pot reduce starea de izolare resimţită de
copiii afectaţi de autism. Potrivit unui raport publicat în Newsweek cercetătorii au făcut cunoscute
efectele benefice ale companiei animalelor de casă. Studiile au arătat că femeile care au câini au o
mai mare încredere de sine, sunt mai sociabile, şi mai tolerante decât cele care nu au. Bărbaţii care
au câini au sentimente de încredere în sine, ale propriei valori şi ale apartenenţei mai dezvoltate şi
au abilităţi de comunicare mai dezvoltate. Copiii care cresc alături de animale de casă dau în
general dovadă de o capacitate de a empatiza mai mare decât ceilalţi copii.
Exerciţii
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar
trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:
(a) Un raport publicat în Journal of the American Medical Association a identificat o relaţie
statistică între „modelul masculin” al pierderii părului (chelie) şi atacurile cardiace. Bărbaţii cu
acest tip de chelie, afirmă studiul, sunt cu 30%-300% mai expuşi la atacurile cardiace decât bărbaţii
care au pierdut puţin păr sau nu au pierdut deloc. Cercetătorii au ezitat să tragă concluzia că lipsa
părului este o cauză a atacurilor cardiace, şi unii au speculat dacă stresul sau un factor hormonal
comun ar putea fi implicaţi.

În acest caz, este vorba de o corelaţie între stăpânii de animale de casă şi îmbunătăţirea stării (b) Un profesor de medicină de la Universitatea din Toronto a realizat un studiu potrivit căruia
generale de sănătate, dar ambii factori ar putea fi foarte bine rezultatul unor calităţi (abilităţi de este de 2 ori mai probabil pentru copiii din familiile sărace să moară în prima parte a copilăriei sau
socializare) pe care cei care au animale de casă le au într-o măsură mai mare decât ceilalţi oameni. din accidente decât pentru copiii din familiile mai înstărite, şi de 2,5 ori mai probabil să moară
Acest factor poate fi cauza atât a creşterii animalelor de casă cât şi a stării de sănătate a celor care datorită unor oli infecţioase. El a tras concluzia că sărăcia este un ucigaş care este mult mai
cresc animale de casă. În acest caz, poate exista o corelaţie între doi factori A şi B, dar motivul periculos decât cancerul.
acestei corelaţii poate fi acela că un al treilea factor, C, este cauza atât a lui A cât şi a lui B. Într-un
caz de acest fel, nu este corect să tragem concluzia că A este cauza lui B.
Putem rezuma cele spuse, prezentând cele trei întrebări critice care pot fi puse atunci când evaluăm
un argument de tip corelaţie-cauză:
1. Există într-adevăr o corelaţie între A şi B?
2. Există vreun motiv să credem că acea corelaţie este mai mult decât o coincidenţă?
3. Ar putea exista un al treilea factor, C, care să fie cauza atât a lui A cât şi a lui B?
Un exemplu pentru a treia întrebare critică este corelaţia dintre consumul zilnic de vin roşu şi
scăderea incidenţei atacurilor cardiace în rândul bărbaţilor de peste 40 de ani. Studii recente au
arătat că consumul de alcool de orice tip (cu moderaţie) a fost asociat cu o scădere semnificativă a
atacurilor cardiace la acest segment de vârstă. Cercetările cele mai recente au arătat că alcoolul din
vinul roşu este cauza rezultatelor stabilite şi că consumul de bere sau de orice alt tip de alcool are
acelaşi efect.
Pe scurt, argumentul corelaţie-cauză este un tip de inferenţă prezumtiv şi anulabil, şi este foarte util
în scopuri practice. Dar în anumite cazuri, există o tendinţă naturală de a trage repede o concluzie
referitoare la o relaţie cauzală pornind de la o corelaţie observată. În astfel de cazuri, este mai bine
să încercăm să răspundem la întrebările critice înainte de a considera puternice astfel de argumente.
De asemenea, este important să reţinem că toate argumentele bazate pe estimări statistice referitoare
la corelaţii ar trebui analizate din punct de vedere al modului în care sunt definiţi termenii în cadrul
cercetării. Teoria referitoare la consumul de vin roşu care previne afecţiunile cardiace a fost
criticată recent de un grup de cardiologi care a arătat că, deşi în cele mai multe ţări specificarea
cauzei deceselor este obligatorie, în Franţa, multe decese cauzate de afecţiuni cardiace sunt
înregistrate oficial ca „moarte subită”. Acest mod de a raporta statisticile medicale poate presupune
un număr mai mic de infarcturi.

20
Tehnici de argumentare
Curs 7
INFERENŢA PRACTICĂ
O inferenţă practică se bazează pe o premisă care menţionează un scop şi o premisă care
menţionează un mijloc prin care se poate realiza scopul, şi are o concluzie care recomandă acţiunea.
Cea mai simplă formă de inferenţă practică poate fi reprezentată astfel:
Premisă: Eu am scopul S.
Premisă: Acţiunea A este mijlocul prin care pot realiza S.
Concluzie: Prin urmare, trebuie, practic vorbind, să dau curs acţiunii A.
Spre exemplu, să presupunem că scopul meu este de a închide uşa, iar mijlocul prin care pot
închide uşa este să împing uşa şi să răsucesc cleanţa. Prin urmare, eu trebuie, din punct de vedere
practic, să împing uşa şi să răsucesc cleanţa. Astfel, inferenţa practică are trei elemente
componente:
1. O premisă care stipulează sau descrie un scop;
2. O premisă care descrie o acţiune care este un mod de a realiza acea acţiune;
3. Concluzia, care recomandă realizarea acelei acţiuni.
Structura inferenţei poate fi formulată într-un mod mai util dacă reprezentăm rezultatele
acţiunilor ca propoziţii, astfel încât realizarea unei acţiuni poate fi descrisă ca şi cum ar face
propoziţia adevărată. Astfel, structura inferenţei practice poate fi reprezentată folosind următoarea
schemă:
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU INFERENŢA PRACTICĂ
Premisă: Scopul meu este S.
Premisă: Pentru a realiza S ar trebui să fac A .
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să fac A.
În cazurile mai simple primele patru întrebări sunt suficiente. Un exemplu pentru prima
întrebare este situaţia în care aş prefera să ajung la gară cu bicicleta mai curând decât cu autobuzul
şi să ajung totuşi până la ora 3 după-amiază. Un exemplu pentru întrebarea a doua este situaţia în
care mă aflu prea departe de gară pentru a ajunge cu un mijloc de transport în comun, şi atunci
optez pentru bicicletă. O ilustrare pentru întrebarea a treia este cazul în care m-aş simţi prea rău ca
să mai merg la gară şi ar fi mai bine să merg la spital decât la gară. Pentru un exemplu pentru a
patra întrebare să presupunem că sunt o vedetă rock şi aflu că la gară sunt adunaţi foarte mulţi fani
care ar putea să devină foarte gălăgioşi când mă vor vedea. Astfel de consecinţe negative ar putea
să mă facă să mă răzgândesc, să nu mai vreau să merg la gară. Un exemplu pentru a cincea
întrebare ar putea fi situaţia în care aş putea lua avionul pentru că drumul ar fi parcurs într-un timp
mai scurt.
Inferenţele practice sunt evaluate pe baza unui echilibru al consideraţiilor practice.
Importanţa unui scop trebuie evaluată în funcţie de consecinţele negative şi pozitive pe care le
poate avea realizarea lui, în măsura în care aceste consecinţe pot fi anticipate. Totuşi, pentru că
viitorul nu este niciodată cunoscut cu siguranţă, şi în mod tipic nici măcar cu un grad rezonabil de
probabilitate, inferenţele practice au un caracter prezumtiv. O concluzie practică plauzibilă, chiar
una care este puternic indicată, ar trebui în general considerată deschisă la revizuire dacă şi pe
măsură ce noi informaţii sunt disponibile.
Unele scopuri sunt concrete. Spre exemplu, a ajunge la gară la ora 3 este un scop cât se
poate de concret. Altele sunt mai generale şi abstracte. Spre exemplu, dacă scopul meu este acela de
a fi sănătos, acesta este un scop pe termen lung şi are un caracter general, pentru că pot exista foarte
multe moduri şi mijloace prin care poate fi realizat, în funcţie de circumstanţe şi momente sau
perioade de timp. De aceea, inferenţele practice care se referă la scopuri generale sunt prezumtive şi
relative la condiţii care se pot fi schimba. Un scop general ne poate face să acceptăm concluzia unei
inferenţe practice ca pe o prezumţie, bazată condiţiile cunoscute sau acceptate în prezent.
Exerciţii
Evaluaţi următoarele exemple indicând structura inferenţelor practice implicate şi punând
întrebările critice necesare:

Evaluarea infereneţelor practice se face răspunzând la următoarele întrebări critice: (a) Trebuie să ajung la universitate până la ora 10.00 dimineaţa, dar afară este înnorat iar
maşina este la reparat. Cel mai bine este să merg pe jos.
1) Există alte modalităţi sau mijloace de realizare a lui S în afară de A?
2) Poate fi realizat scopul S (în mod realist)? (b) Studenţii ar trebui să înveţe limba chineză întrucut China a devenit un factor economic
3) Există scopuri care ar putea intra în conflict cu S? important în Europa. Pentru a iniţia şi menţine în mod eficient schimburi economice cu
4) Există consecinţe negative ale realizării lui A care ar trebui luate în considerare? China este nevoie de oameni care pot interacţiona cultural cu chinezii. Dar interacţiunea
5) Este A cea mai bună (sau cea mai acceptabilă) dintre alternative? culturală cu chinezii presupunea cunoaşterea limbii chineze. Prin urmare, ar trebui să
În cazurile mai complexe alte trei întrebări pot fi utile: învăţăm limba chineză.

6) Există informaţii noi care constituie motive bune pentru a revizui concluzia anterioară care
reprezintă cursul practic al acţiunii?
7) Se află concluzia care este considerată cel mai bun curs practic al acţiunii în conflict cu alte
scopuri ale agentului?
8) Există alţi agenţi implicaţi, şi dacă da, relaţia dintre scopurile mele şi ale lor indică faptul că o
discuţie cu ei ar putea fi utilă înainte de realizarea lui A.
(c) Raluca vrea să înveţe toată noaptea pentru examenul la logică. În seara de dinainte de
examen, Cosmin îi spune:”Vei fi prea obosită şi confuză în timpul examenului pentru a te
concentra”.
(d) Pentru a lupta eficient împotriva criminalităţii, ar trebui să avem pedepse mai dure. Este
greu să ducem o viaţă liniştită şi satisfăcătoare în condiţiile în care există un nivel atât de
mare al criminalităţii. Criminalitatea ar trebui redusă, şi deci ar trebui să o abordăm
eficient. Prin urmare, trebuie să avem pedepse mai aspre.

21
Tehnici de argumentare
(e) Pentru a avea slujbele garantate este necesar ca sindicatul să iniţieze o grevă, pentru că
dacă nu vom face grevă, conducerea va reduce numărul locurilor de muncă. Şi dacă nu
vom face grevă, conducerea nu va fi de acord cu noile clauze la contractul de muncă care
vor face mai dificilă concedierea. Prin urmare, sindicatul trebuie sa facă grevă.
(f) Singurul mod în care pot intra la Facultatea de Medicină este să iau o notă foarte mare la
examenul de admitere. Dar pentru a lua o notă mare la examenul de admitere, trebuie să
iau o notă mare la proba de biologie. Prin urmare, trebuie să iau notă mare la biologie.

22
Tehnici de argumentare
Curs 8
ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE ŞI ARGUMENTUL PANTEI ALUNECOASE
O formă foarte comună de argumentare este folosită atunci când o persoană spune alteia „Această
acţiune nu este bună pentru că ar putea avea consecinţe nedorite”. Spre exemplu, să presupunem că
cineva se gândeşte să ia un anumit medicament şi doctorul îi spune „Ai tensiunea arterială cam
mare, iar acest medicament creşte tensiunea arterială, prin urmare, acest medicament are un efect
nedorit în cazul tău”. Această formă de argumentare se numeşte argumentum adconsequentiam, sau
argumentul bazat pe consecinţe. Ca formă de argumentare, el prezintă la nivelul premisei unele
consecinţe probabile ale unei acţiuni sau stări de lucruri, iar concluzia afirmă că acţiunea sau starea
de lucruri este sau nu este dezirabilă. Această formă de raţionare poate fi folosită într-un mod
pozitiv sau negativ, ca un argument formulat ca răspuns la o propunere. Într-un argument bazat pe
consecinţe pozitive, o stare de lucruri viitoare sau o acţiune sunt prezentate prin prezentarea unor
consecinţe pozitive ale acestora. Într-un argument bazat pe consecinţe negative, sunt prezentate
consecinţe negative.
Argumentul bazat pe consecinţe este adesea folosit în deliberările economice sau politice
unde nu există un consens în privinţa unei stări de lucruri sau a unei acţiuni viitoare. Spre exemplu,
să presupunem că două persoane, Elena şi Bogdan, nu sunt de acord în privinţa problemei dacă
practica bacşişului este un obicei bun care trebuie continuat. Bogdan ar putea folosi următorul
argument:
Premisă: Dacă practica bacşişului ar fi interzisă, va creşte şomajul.
Premisă: Şomajul este un lucru rău.
Concluzie: Interzicerea bacşişului nu ar fi o idee bună.
În acest exemplu, Bogdan a folosit un argument bazat pe consecinţe negative. Prin prezentarea unei
consecinţe negative ale unei acţiuni, Bogdan a argumentat împotriva acestei acţiuni.
Argumentul bazat pe consecinţe poate fi de asemenea folosit într-o formă pozitivă, pentru
a sprijini sau susţine o acţiune sau o stare de lucruri sau o politică. Spre exemplu, Elena ar putea
folosi următorul argument:
Premisă: Dacă practica bacşişului ar fi interzisă, atunci prestatorii de servicii ar avea
o mai mare stimă de sine.
Premisă: A avea o stimă de sine mai mare este un lucru bun.
Concluzie: Practica bacşişului ar trebui interzisă.
În acest argument, Elena a prezentat o consecinţă pozitivă a unei anumite acţiuni ca motiv pentru a
susţine acea acţiune. Aşa cum arată aceste două exemple, argumentul bazat pe consecinţe în forma
pozitivă este folosit împotriva argumentului bazat pe consecinţe în forma negativă.
Asemenea argumente aflate în conflict se întâlnesc adesea în dezbaterile politice atunci
când se evaluează motivele pro şi contra unor acţiuni. Spre exemplu, în luna mai a anului 1995
votanţii din provincia Quebec s-au întâlnit pentru a delibera în privinţa unui referendum prin care
să-şi exprime opţiunea faţă de posibilitatea ca provincia să se despartă de Canada şi să devină o ţară
independentă sau să rămână în continuare parte a Canadei. Unii votanţi au argumentat că
23
consecinţele economice ale separării de Canada ar fi negative pentru Quebec. Alţii au argumentat
că o ţară vorbitoare numai de limba franceză ar putea avea consecinţe pozitive asupra culturii
franceze în Quebec. În cazurile de dezbateri politice, în mod tipic argumentul se referă la rezultate
sau consecinţe viitoare, astfel încât consecinţele trebuie imaginate sau presupuse. Viitorul nu poate
fi niciodată cunoscut cu certitudine, iar presupoziţiile pot fi în mare măsură conjecturale atunci
când sunt implicate multe variabile complexe şi schimbătoare ale unei situaţii reale. Astfel,
argumentul bazat pe consecinţe are în general un caracter prezumtiv ca tip de raţionare.
Schema de argumentare pentru argumentul bazat pe consecinţe pozitive este următoarea:
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE
POZITIVE
Premisă: Dacă A are loc, atunci în mod plauzibil vor avea loc consecinţe pozitive.
Concluzie: A ar trebui să aibă loc.
Schema de argumentare corespunzătoare argumentului bazat pe consecinţe negative este
următoarea:
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE
NEGATIVE
Premisă: Dacă A are loc, atunci vor avea loc consecinţe nedorite.
Concluzie: A nu ar trebui să aibă loc.
Schemele au trei întrebări critice:
1. Cât de puternică este probabilitatea sau posibilitatea ca aceste consecinţe să aibă loc?
2. Ce evidenţe sprijină afirmaţia că aceste consecinţe vor apărea dacă are loc A?
3. Există consecinţe de valoare opusă care ar trebui luate în calcul?
Dificultatea de a răspunde la oricare dintre aceste întrebări face ca un argument bazat pe consecinţe
să fie considerat discutabil.
Un argument de tipul pantei alunecoase este o specie a tipului de raţionare negativ bazat
pe consecinţe, folosit uneori atunci când un vorbitor avertizează interlocutorul în privinţa
rezultatelor unei acţiuni, arătând că acţiunea respectivă este un prim pas în dintr-o secvenţă de
evenimente care vor duce la o situaţie nedorită. Ceea ce este distinctiv în privinţa argumentului
pantei alunecoase este faptul că se presupune că există o secvenţă de alte acţiuni care vor urma,
astfel încât dacă secvenţa începe ea nu poate fi oprită, până când nu au loc evenimentele nedorite.
Acest rezultat nedorit este evenimentul final al secvenţei şi reprezintă ceva care se opune scopurilor
celui care este avertizat, spre exemplu, afectându-i siguranţa sau securitatea.
Există câteva tipuri de argumente ale pantei alunecoase, dar forma lor generală poate fi astfel
reprezentată. Un argument de tip pantă alunecoasă ar întotdeauna un caracter recursiv, adică se
aplică într-un proces repetitiv. Această caracteristică este reprezentată în premisa recursivă a
argumentului:
Tehnici de argumentare
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL PANTEI ALUNECOASE
Premisa care postulează primul pas: A0 este analizată ca propunere care pare iniţial că merită să
fie realizată.
Premisa recursivă: Realizarea lui A0 va conduce în mod plauzibil (din câte ştim, în circumstanţele
date) la A1, care va conduce apoi în mod plauzibil la A2, şi aşa mai departe, prin secvenţa A2,..., An.
Premisa care postulează caracterul negativ al rezultatului acţiunii: An este un rezultat nedorit.
Concluzie: A0 nu ar trebui să aibă loc.
Ideea centrală a argumentului pantei alunecoase este că odată ce prima acţiune a secvenţei a avut
loc, rezultatul sau rezultatele negative finale sunt inevitabile.
Argumentele de tipul pantei alunecoase sunt adesea folosite pentru a oferi un motiv
împotriva încercării de a consuma droguri, pentru că odată luate încercarea de a renunţa este din ce
în ce mai grea cu fiecare doză consumată, iar rezultatele dezastruoase devin inevitabile. Odată
ce persoană începe să consume droguri, dependenţa fizică poate face foarte dificilă încercarea de a
renunţa la consumul de droguri, iar acest lucru poate avea consecinţe negative directe sau indirecte
care se accentuează continuu. În acest caz, baza argumentului pantei alunecoase este dependenţa
fizică, cauzată de reacţia organismului la substanţele ingerate. Cu cât consumi mai mult, cu atât ai
nevoie de un ajutor mai mare pentru a renunţa. Există de asemenea variante ale acestui argument în
care este prezentată o legătură între consumul anumitor substanţe care pot da naştere dependenţei.
În aceste cazuri este mai greu de demonstrat o astfel de legătură, iar dezbateriale care conţin astfel
de argumente sunt foarte controversate. Un caz de acest tip este argumentul că legalizarea
consumului de marijuana ar fi primul pas într-o secvenţa care ar conduce la un consum mai mare de
droguri mai puternice, cum sunt cocaina sau heriona, şi în cele din urmă la o societate în care
consumul de droguri va fi din ce în ce mai greu de controlat şi în care apar nenumărate probleme
sociale cauzate de consumul de droguri. O variantă a acestui argument cu o legătură chiar mai slabă
este argumentul în care cineva avertizează o altă persoană să nu se apuce de fumat, pentru că acest
lucru ar putea conduce la folosirea unor substanţe care dau o dependenţa mai mare, cum este
marijuana, care la rândul ei conduce la consumul de droguri şi mai puternice.
Argumentele pantei alunecoase sunt des folosite în dezbaterile etice şi cele referitoare la
politicile publice. În cazul Texas vs. Johnson (1989) care avea ca obiect arderea de către o persoană
a steagului american în timpul unei manifestaţii de protest la adresa politicilor administraţiei
Reagan desfăşurate în Dallas. Cazul care trebuia să stabilească dacă persoana putea fi condamnată
de „profanarea unui simbol sacru” a ajuns la Curtea Supremă a Statelor Unite, unde s-a stabilit că,
în acest caz, arderea steagului a fost un act de „manifestare publică” şi astfel era protejat de
libertatea de expresie (Primul Amendament). Judecătorul Brennan a folosit un argument de tipul
pantei alunecoase pentru a-şi justifica decizia:
Nu vedem nicio motiv pentru care principiul care a stat la baza deciziei în cazul
Schacht să nu se aplice şi aici. A conchide că Guvernul poate permite ca anumite
simboluri să transmită numai anumite mesaje ar însemnă intrarea pe un teritoriu care
nu are limite clare şi uşor de recunoscut. Potrivit acestei teorii, poate Guvernul să
interzică arderea steagului naţional? Sau a unor copii ale sigiliului prezidenţial? Sau a
Constituţiei? Dacă evaluăm astfel de cazuri din punct de vedere al Primului
Amendament, cum putem decide care simboluri sunt atât de speciale încât să garanteze
24
acest unic statut? Pentru a face acest lucru ar trebui să ţinem seama de propriile noastre opţiuni
politice, şi să le impunem cetăţenilor chiar în felul în care Primul Amendament ne interzice să o
facem.
Argumentul este acela că odată ce ar fi interzis prin lege un gest precum cel al arderii
steagului, aceasta ar constitui un precedent pentru interzicerea multor altor acte, cum ar fi arderea
altor obiecte care reprezintă guvernele locale sau cel federal. A interzice astfel de acte ar fi şi
costisitor şi lispit de valoare. Acest lucru ar duce la impunerea preferinţelor politice în interzicerea
multor acte de manifestare publică ceea ar contrazice Primul Amendament.
Într-un desen animat un personaj avertizează un alt personaj în privinţa pericolului de a
interzice „profanarea fizică a unui steag” enumerând mai mulţi paşi ai secvenţei unei pante
alunecoase:
... „profanarea fizică” este un truc înşelător... Spre exemplu, va fi ilegal să arzi un
steag de hârtie? Sau să rupi o fotografie a unui steag? Sau un steag desenat pe un
articol de îmbrăcăminte? Eşti un patriot dacă porţi un tricou pe care este desenat un
steag, dar eşti un criminal dacă steagul este desenat pe pantaloni? Cine decide dacă
o pictură care conţine un steag este un gest de progfanare sau un omagiu? Dar alte
simboluri naţionale, cum ar fi vulturul sau Statuia Libertăţii? Sau steagurile de stat?
Sau steagul federal? Tot ceea ce este sacru pentru cineva trebuie protejat? Şi dacă
respingem astfel de acte nu respingem cumva ideile care se află în spatele lor? Şi dacă
este aşa, ce alt idei vom mai ajunge să respingem?
În acest text se poate observa că ceea ce contribuie la secvenţa pantei este nu doar ideea stabilirii
unui precedent, ci şi dificultatea de a delimita un termen vag cum este „profanare fizică”. O dată ce
este aplicat unui obiect, cum este un steag, este greu de oprit aplicarea sa la alte obiecte cum ar fi un
tort sau un tricou. Această vaguitate este zona gri a pantei alunecoase.
Argumentele pantei alunecoase care au schema prezentată anterior pot fi rezonabile ca
argumente prezumtive, cu condiţia ca toţi paşii secvenţei, care leagă primul pas de ultimul, să fie
justificaţi. Totuşi, în unele cazuri, aceste legături nu sunt suficient justificate, şi astfel panta
alunecoasă nu este plauzibilă. În unele cazuri argumentul pantei alunecoase este folosit în mod
neplauzibil ca argumente de tipul apelului la frică. Problema cu argumentele de tipul apelului la
frică este că ele pot fi uşor respinse dacă apelul la frică este exagerat sau neconvingător. Spre
exemplu, în filmul Reefer Madness, adolescenţii erau avertizaţi în legătură cu pericolul consumului
de marijuana, dar dovezile erau îndoielnice, în raport cu ceea ce se ştia la momentul respectiv.
Astfel argumentul era neconvingător iar audienţa l-a considerat distractiv. În general, este nevoie de
dovezi pentru a susţine adecvat o pantă alunecoasă. De când a fost realizat filmul dovezile în ceea
ce priveşte consecinţele negative ale consumului de marijuana s-au înmulţit. Dar cât de puternică
este legătura dintre consumul de marijuana şi posibilitatea extinderii consumului la alte substanţe
care creează dependenţă mai puternice rămâne un subiect controversat. Chiar şi aşa, drogurile care
creează dependenţă sunt într-adevăr periculoase. Prin urmare, încercare de a justifica posibilitatea
unei pante alunecoase trebuie să urmărească comportamentul precaut. Dacă chiar şi numai
încercarea de a consuma astfel de substanţe poate fi un pericol considerabil, avertizarea unei
persoane cu scopul de a o convinge să nu facă primul pas ar putea fi un argument de tipul pantei
alunecoase rezonabil.
Tehnici de argumentare
În general, atunci când evaluăm raţionamentele de tipul pantei alunecoase, este cel mai bine să
începem prin a identifica cele trei premise ale argumentului. Una dintre premise postulează primul
pas al secvenţei, premisa recursivă descrie mecanismul pantei, iar a treia premisă specifică
consecinţele nedorite la care conduce panta. Cele mai importante întrebări critice pentru un
argument de tipul pantei alunecoase se referă la paşii secvenţei specificaţi de argument:
1. Ce propoziţii sunt formulate în sprijinul legăturii dintre A0 şi An?
2. Ce alţi paşi ar trebui luaţi în calcul pentru a completa secvenţa de evenimente pentru a o
face plauzibilă?
3. Care este cea mai slabă legătură din secvenţă, în legătură cu care ar trebui puse întrebări
critice specifice referitoare la posibilitatea ca un eveniment să conducă la un altul?
Cât de puternic poate fi un argument de tipul pantei alunecoase depinde de cât de puternică este
afirmaţia din concluzie – spre exemplu, rezultatul sau rezultatele nedortie sunt prezentate ca
posibile sau ca inevitabile? Cu cât este mai puternică această afirmaţie, cu atât argumentul trebuie
să conţină mai multe dovezi şi justificări. În orice caz, pentru că argumentele de tipul pantei
alunecoase se referă în mod tipic la viitor, ele trebuie privite cu scepticism în special dacă concluzia
lor conţine cuvântul „trebuie” (sau „în mod necesar”, etc.).
Este, de asemenea, important să facem distincţia între instanţe ale argumentelo bazate pe
consecinţe negative şi argumente de tipul pantei alunecoase. Ceea ce este specific argumentelor
pantei alunecoase este premisa recursivă, care lipseşte din structura unui argument bazat pe
consecinţe negative.

Exerciţii
Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar
trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:
(a) Paul şi Maria discută despre posiblitatea ca provincia Quebec să se separe de Canada. Paul
spune că separare ar fi un lucru bun, pentru că ar prezerva moştenirea culturală francofonă. Maria
argumentează că dacă Quebec se va separa, şomajul va creşte în special în Quebec, unde sunt multe
agenţii guvernamentale federale.
(b) Ana şi Bogdan discută în legătură cu problema dacă oamenilor de ştiinţă ar trebui să li se
permită să facă cercetări asupra embrionului uman. Bogdan argumentează: „Ar trebui oprite
imediat toate cercetările asupra embrionului uman, pentru că vor conduce la din ce în ce mai multe
experimente pe fetuşii umani, şi în cele din urmă, recoltarea fetuşilor umani avortaţi va deveni o
sursă de tratament pentru boli precum Parkinson sau distrofia musculară, şi nimic nu va mai opri
aceste cercetări”.
(c) Maria şi Traian vorbesc în legătură cu problema dacă permisul de conducere ar trebui să aibă
fotografia posesorului pe el. Traian argumentează: „Acest lucru este primul pas spre un stat
poliţienesc!”.

25
Tehnici de argumentare
Curs 9
DILEME
Aşa cum am văzut, raţionarea practică presupune alegerea între mai multe cursuri alternative de
acţiune prin evaluarea celei mai bune variante în context. În unele cazuri este greu de luat o decizie,
şi pot exista inferenţe practice bune în sprijinul alternativelor, când alegerea se face între două
cursuri de acţiune. Ce se poate face? În unele cazuri, decizia poate fi neplăcută, pentru că ambele
opţiuni au ceva neplăcut, şi avem motive puternice să credem că avem consideraţii practice
puternice împotriva fiecărei opţiuni. Acest tip de situaţie este o dilemă, în care există două
argumente opuse ce reprezintă singurele linii de acţiune deschise spre realizarea scopurilor unui
agent, şi fiecăreia i se opun consideraţii practice puternice.
Dilema este o specie a argumentului bazat pe consecinţe, folosit de regulă în deliberări
unde ne confruntăm cu luarea unei decizii între două cursuri de acţiune, şi ambele alternative
presupun consecinţe negative cunoscute. Următorul exemplu este un caz tipic de dilemă:
Dacă vom creşte cheltuielile guvernamentale, creşterea deficitului va scădea puterea
monedei naţionale.
Dacă vom reduce cheltuielile guvernamentale, vor avea de suferit şomerii şi oamenii
săraci.
Trebuie fie să creştem cheltuielile guvernamentale, fie să le scădem.
Prin urmare, fie creşterea deficitului va scădea puterea monedei, fie şomerii şi oamenii
săraci vor avea de suferit.
Dilema este un exemplu care următoarea formă:
Dacă A, atunci B
Dacă C, atunci D
Fie A sau C.
Prin urmare, fie B sau D.
Dilema este corectă din punct de vedere deductiv, prin urmare, a critica concluzia dilemei înseamnă
a-i critica premisele.
În orice dilemă sunt două premise condiţionale şi o premisă disjunctivă. În unele cazuri,
este posibil să punem în discuţie premisa disjunctivă. Dacă este posibil să criticăm premisa
disjunctivă prin indicarea unei a treia alternativă, strategia se numeşte trecere printre coarnele
dilemei. Spre exemplu, în dilema de mai sus, ar fi posibil să replicăm că există o a treia alternativă:
aceea de a păstra cheltuielile guvernamentale la acelaşi nivel, adică nivelul curent. Pentru a ne
asigura în faţa unui astfel de atac, este posibil să schimbăm una din premisele condiţionale în
argumentul anterior, astfel:
Dacă vom creşte cheltuielile guvernamentale, creşterea deficitului bugetar va slăbi
moneda naţională.
Dacă nu vom creşte cheltuielile bugetare, şomerii şi oamenii săraci vor avea de suferit.
Fie vom creşte cheltuielile guvernamentale fie nu le vom creşte.
Prin urmare, fie creşterea deficitului bugetar va slăbi moneda naţională, fie şomerii şi
oamenii săraci vor avea de suferit.
26
Acum argumentul are următoarea formă:
Dacă A atunci B.
Dacă nu A atunci C
Fie A fie nu A
Prin urmare, fie B fie C.
Acum nu mai este posibilă trecerea printre coarnele dilemei pentru că nu mai este loc. premisa
disjunctivă este o tautologie, adică este logic adevărată, adică este logic imposibil ca ea să fie falsă.
Propoziţia „Va ploua mâine” este o propoziţie contingentă, adică ea este adevărată sau
falsă în funcţie de ceea ce se va întâmpla. Prin contrast, propoziţia „Va ploua mâine sau nu va
ploua” este logic adevărată, adică o tautologie, pentru că este adevărată indiferent ce se va întâmpla
mâine. Propoziţia „Stiloul este pe masă şi stiloul nu este pe masă” este logic falsă, sau contradicţie
– o propoziţie care nu poate fi adevărată. Tautologiile şi contradicţiile nu sunt contingente şi deci
nu pot fi criticate în acelaşi fel în care sunt criticate propoziţiile contingente.
Astfel, în dilema anterioară nu putem trece printre coarnele dilemei. Prin urmare, cea mai
directă alternativă de atac este aceea de a formula îndoieli în privinţa argumentului bazat pe
consecinţe negative în una dintre premisele condiţionale. Tactica de a ataca argumentul în una
dintre premisele condiţionale se numeşte prinderea dilemei de coarne. Cineva ar putea pune critica
a doua premisă, argumentând că dacă nu vor creşte cheltuielile guvernamentale, dar vor fi păstrate
la nivelul actual, oamenii săraci şi şomerii nu vor avea de suferit, cel puţin nu mai mult decât suferă
în prezent.
Pentru că dilema este o formă corectă structural de inferenţă, ar putea să pară că singura
modalitate de a o ataca este de a ataca una sau mai multe premise. Totuşi, mai există o modalitate
de a o ataca, care este foarte inteligentă, chiar dacă nu este prea folosită. Aceasta constă în
construirea unei contradileme: o dilemă opusă celei originale. O faimoasă contradilemă a fost
folosită de Eulathus, un discipol al filosofului şi avocatului Protagoras, care pleda în faţa juraţilor în
Grecia în secolul V îH. Cei doi se înţeleseseră că Eulathus îi va plăti lui Protagoras lecţiile predate
atunci când va câştiga primul proces. Când Protagoras a văzut că trece timpul şi Eulathus nu începe
să pledeze l-a dat în judecat, folosind următoarea dilemă la proces:
Dacă Eulathus câştigă acest proces, atunci el va câştiga primul proces, şi deci va
trebui să îmi plătească, potrivit înţelegerii avute.
Dacă Eulathus va pierde procesul, atunci el va trebui să mă plătească, potrivit hotărârii
tribunalului.
Eulathus fie va câştiga acest proces fie îl va pierde.
Prin urmare, Eulathus trebuie să mă plătească.
Eulathus a argumentat, la rândul lui, folosind următoarea dilemă:
Dacă voi pierde acest proces, atunci potrivit înţelegerii noastre, nu va trebui să îi
plătesc nimic lui Protagoras.
Dacă voi câştiga acest proces, atunci nu va trebui să îi plătesc nimic lui Protagoras,
potrivit hotărârii tribunalului.
Fie voi câştiga acest proces fie nu îl voi câştiga.
Tehnici de argumentare
Prin urmare, nu va trebui să îi plătesc nimic lui Protagoras.

Nu există nicio informaţie despre cine a câştigat procesul.

Formularea unei contradileme este un mod inteligent de a ataca o dilemă dar nu este prea
folosită pentru că presupune multă ingeniozitate şi antrenament. Cele mai des folosite metode sunt
trecerea sau alunecarea printre coarnele dilemei şi prinderea dilemei de coarne. Astfel, în general,
dilema este o specie de raţionare care combină raţionarea disjunctivă şi argumentul bazat pe
consecinţe. Este foarte des întâlnită în viaţa de zi cu zi în deliberări, atunci când toate opţiunile
disponibile au consecinţe negative. Deşi este neplăcut, în astfel de cazuri suntem forţaţi de structura
de raţionare a dilemei să optăm pentru una sau alta dintre alternative.

Exerciţii

Evaluaţi critic fiecare dintre următoarele dileme folosind fie strategia alunecării sau trecerii printre
coarnele dilemei fie strategia luării dilemei de coarne. Selectaţi un exemplu şi încercaţi să construiţi
o contradilemă împotriva dilemei originale.

(a) Dacă profesorul vrea să lucreze cu cei mai buni studenţi, atunci unii dintre studenţi vor fi
frustaţi şi vor spune că explicaţiile sale sunt neclare. Dacă profesorul vrea să lucreze cu
studenţii mai puţin buni, atunci unii dintre studenţi se vor plictisi şi vor spune că
prelegerea este „Mickey Mouse”. Profesorul vrea să lucreze fie cu cei mai buni studenţi
fie cu cei mai puţin buni. Prin urmare, unii studenţi vor fi frustraţi şi vor spune că
explicaţiile profesorului sunt neclare, fie unii studenţi se vor plictisi şi vor spune că
prelegerea este „Mickey Mouse”.
(b) Dacă dispensarele medicale din licee vor să limiteze numărul cazurilor de sarcină în
rândul adolescentelor, atunci vor trebui să distribuie prezervative; dar dacă vor să
descurajeze relaţiile sexuale ilicite, atunci nu vor trebui să distribuie prezervative. Pentru
că dispensarele medicale din licee trebuie fie să distribuie prezervative fie să nu distribuie
prezervative, ele fie nu vor limita numărul cazurilor de sarcină în rândul adolescentelor
fie nu vor descuraja relaţiile sexuale ilicite.
(c) Dacă suicidul asistat (de medici) este permis, atunci medicii vor încălca principiul etic
medical care interzice uciderea pacienţilor. Dacă suicidul asistat nu este permis, unii
pacienţi vor avea o moarte lipsită de demnitate şi însoţită de o suferinţă nenecesară. Fie
suicidul asistat este permis fie nu este permis. Prin urmare, fie medicii vor încălcă
principiul etic medical care interzice uciderea pacienţilo, fie unii pacienţi vor avea o
moarte lipsită de demnitate şi însoţită de o suferinţă nenecesară.

27
Tehnici de argumentare
Curs 10
ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ ŞI ARGUMENTUL BAZAT PE AMENINŢARE
ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ
Este un tip de argument bazat pe consecinţe negative. Ceea ce este particular argumentelor
bazate pe frică este descrierea consecinţelor negative astfel încât să provoace un sentiment
de frică în mintea interlocutorului.
În general, un argument bazat pe frică are două premise: una în care este descrisă
situaţia care ar trebui să constituie un motiv de teamă, iar cealaltă avertizează interlocutorul
că dacă nu va da curs unei acţiuni, atunci va trebui să suporte consecinţele negative descrise
în prima premisă.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE FRICĂ
(APELUL LA FRICĂ)
Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Aceasta (descriere) este o
situaţie de care ar trebui să te temi.
Premisa condiţională: Dacă vei face A, atunci ţi se vor întâmpla lucrurile îngrozitoare pe
care le presupune această situaţie.
Concluzie: Ar trebui să nu faci A.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Ar trebui să mă tem de situaţia descrisă, sau frica provocată ar fi nejustificată?
2) Dacă nu voi face A, vor fi evitate consecinţele negative?
3) Dacă voi face A, cât este de probabil să aibă loc consecinţele negative?
Argumentele bazate pe frică pot fi folosite ca tactici de distragere în argumentare, dar pot fi
şi argumente rezonabile şi relevante. Răspunsul la prima întrebare ar trebui să ofere o
evaluare a situaţiei descrise (este o evaluare a primei premise). Răspunsul la cea de-a doua
întrebare ar trebui să fie o evaluare a posibilităţii aparţiei consecinţelor negative, chiar şi în
lipsa realizării acţiunii pe care concluzia ne cere să nu o realizăm. Răspunsul la cea de-a
treia întrebare are în vedere evaluarea posibilităţii manifestării consecinţelor negative dacă
acţiunea va avea totuşi loc.
EXEMPLE
Multe cazuri de argumente bazate pe frică pot fi indentificate în materialele (spoturi)
publicitare care promovează sănătatea şi securitatea personală.
Într-un material publicitar care avertizează împotriva consumului de alcool la volan, este
prezentat un tânăr care conduce, după ce consumase alcool, maşina în care se află şi
28
prietena sa cu care se întorcea de la discotecă. Apoi are loc accidentul, vine ambulanţa,
iar prietena, moartă, este luată de la locul accidentului. Materialul prezintă situaţia în care
se află tânărul atunci când trebuie să le spună părinţilor fetei ce s-a întâmplat.
Într-un material publicitar televizat, un tânăr are un ochi afectat. El descrie neplăcerile pe
care i le produce disabilitatea sa. Apoi, este prezentată o scenă din mintea sa, amintirea
accidentului de maşină în care ochiul i-a fost afectat. Apoi, tânărul desfigurat spune: „De ce
a trebuit să fiu pedepsit doar pentru că nu am purtat centura de siguranţă câteva secunde”
Aceste materiale publicitare folosesc argumentul apelului la frică. Descriind situaţii sau
consecinţe negative ale anumitor acţiuni astfel încât să inspire teamă, ele încearcă să facă
auditoriul să opteze pentru o anumită acţiune, să acţioneze într-un anume fel. Folosind
schema de argumentare pentru argumentul bazat pe frică putem identifica argumentele în
fiecare exemplu. În primul exemplu vom avea:
Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Un accident de maşină pe
care îl provoci pentru că ai consumat alcool şi în care este victimă o persoană dragă este o
situaţie pe care ar trebui să o eviţi (de care ar trebui să îţi fie teamă).
Premisa condiţională: Dacă vei conduce după ce ai consumat alcool, atunci este foarte
posibil să faci un accident, punând în pericol viaţa ta şi a celor dragi.
Concluzie: Ar trebui să nu conduci sub influenţa alcoolului.
În cel de-al doilea exemplu:
Premisa care descrie situaţia care ar trebui să inspire teamă: Un accident care
provoacă invaliditatea (pierderea unui ochi, spre exemplu) este o situaţie pe care ar trebui
să o eviţi.
Premisa condiţională: Dacă vei conduce fără centura de siguranţă, în cazul unui accident
este posibil să suferi o vătămare corporală gravă (cum este pierderea unui ochi).
Concluzie: Ar trebui să nu conduci fără centura de siguranţă.
Aceste argumente, în ciuda faptului că fac apel la anumite stări emoţionale, sunt rezonabile
şi relevante. Pentru că ele avertizează în legătură cu posibilitatea apariţiei unor consecinţe
nedorite ale anumitor acţiuni. Însă ele pot fi neconvingătoare dacă situaţia periculoasă
descrisă este exagerată.
În evaluarea argumentelor bazate pe frică este important să reţinem că relevanţa
lor depinde de modul în care ele sunt folosite în anumite scopuri. Dacă scopul este de a
promova sănătatea sau bunăstarea, spre exemplu, atunci îndemnul adresat unei persoane de
a face sau nu ceva cu scopul de a evita afectarea sănătăţii sau bunăstării ar putea fi relevant.
EXERCIŢII
Identificaţi structura următoarelor următoarelor argumente bazate pe frică şi puneţi
întrebările corespunzătoare:
Tehnici de argumentare
(a) Într-o reclamă de televiziune, două adolescente se aranjează în faţa oglinzii. Una
dintre ele spune că nu este cinstit ca cealaltă să aibă un ten atât de frumos, în timp
ce propriul ten este atât de pătat. Iar cealaltă răspunde: „Dacă nu ai fuma,
aspectul tău ar fi mult mai sănătos”. Prima adolescentă mărturiseşte că prietenul
i-a spus că o va părăsi datorită înrăutăţirii aspectului feţei sale.
(b) O reclamă de televiziune australiană arată un grup de bărbaţi care beau bere
împreună. Unul dintre ei dă peste cap ce a mai rămas dintr-o bere şi îi spune
fiului său să se urce în maşină. Ceilalţi continuă să bea, iar unul dintre ei spune că
condusul maşinii după câteva beri nu a fost niciodată o problemă pentru el.
Acesta spune: „Am condus de multe ori după ce am băut şi nu mi s-a întâmplat
nimic”. Următoarea scenă arată bărbatul care plecase şi pe fiul său conducând
printr-o intersecţie în care intraseră fără să se asigure producând astfel un
accident în care maşina este distrusă complet, şi cei doi bărbaţi, morţi. Reclama
se termină cu o scenă în care unul din bărbaţii care rămăsăseră să bea în
continuare răspunde la telefon şi spune: „Dar abia a plecat de aici acum câteva
minute”.
ARGUMENTUL BAZAT PE AMENINŢARE (AD BACULUM)
Este foarte apropiat de argumentul bazat pe frică. Într-un argument bazat pe ameninţare
persoana care îl formulează este implicată direct în determinarea consecinţelor negative, în
situaţia în care interlocutorul nu face ceea ce doreşte ea. Schema argumentului este
următoarea:
SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE
AMENINŢARE
Premisa condiţională: Dacă nu vei face A, atunci va avea loc consecinţa B.
Premisa care exprimă implicarea celui care formulează argumentul: Voi avea grijă ca
B să aibă loc.
Concluzie: Ar trebui să faci A.
O ameninţare de acest tip este credibilă pentru respondent dacă cel care o formulează are
puterea de a face ca B să aibă loc, iar respondentul ştie acest lucru. O ameninţare credibilă
este un argument puternic, nu doar din punct de vedere practic, pentru că reprezintă
consecinţe negative pentru interesele şi siguranţa respondentului, dar şi pentru că are un
efect de apel la frică.
Există două tipuri de ameninţări folosite ca argumente, directă şi indirectă. O
ameninţare directă este un argument care are forma de mai sus, în care cel care o
formulează spune explicit că va face astfel încât consecinţele negative să aibă loc. într-o
ameninţare indirectă, a doua premisă nu este formulată explicit, astfel încât argumentul ia
forma unei avertizări. O avertizare este puţin diferită de o ameninţare, pentru că cel care o
29
formulează nu specifică decât faptul că dacă respondentul nu va face un anumit lucru,
atunci vor avea loc consecinţe nedorite. Ameninţările indirecte sunt foarte des întâlnite, aşa
cum se poate vedea din următorul exemplu:
Un interlop îi spune unui patron de restaurant că dacă nu va plăti taxa de protecţie
i se vor întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. „Uită-te la vecinul tău, patronul
barului de alături; el nu a plătit taxa de protecţie şi barul său a sărit în aer”.
Este posibil ca interlopul doar să-l avertizeze pe patron şi să-i dea un sfat practic. Dar, dată
fiind reputaţia interlopului şi trecutul său violent, patronul ar trebui să considere avertizarea
o ameninţare. Există foarte multe avantaje practice ale ameninţărilor indirecte faţă de cele
directe. Unul este acela că, atâta timp cât nu este explicit formulată a doua premisă, nu
există nicio dovadă că a fost formulată o ameninţare. Astfel, cel care îl formulează poate
apoi să spună: „Nu am ameninţat pe nimeni. Tot ceea ce am făcut a fost să ofer un sfat
prietenos”. Un alt avantaj este că ameninţarea indirectă este mai puternică decât cea directă
şi presupune un anumit grad de incertitudine care îl poate îngrijora pe cel căruia îi este
adresată.
Evaluarea argumentelor bazate pe ameninţare presupune formularea de
răspunsuri la următoarele întrebări critice:
1) Cât de grave sunt consecinţele?
2) Cât de sigur este că vor apărea aceste consecinţe?
3) Este credibilă ameninţarea?
4) Este relevantă ameninţarea?
Pentru a răspunde la prima întrebare trebuie să cântărim caracterul negativ al consecinţelor
în raport cu caracterul negativ al acţiunii A (se presupune că respondentul nu este de acord
să facă A). În ceea ce priveşte a doua întrebare critică, trebuie să fie un lucru sigur că vor
avea loc consecinţele negative specificate, dacă acţiunea recomandată nu va fi realizată.
Pentru ca o ameninţare să fie credibilă (a treia întrebare), trebuie să fie clar pentru
respondent că persoana care formulează ameninţarea poate declanşa consecinţele nedorite
specificate. Mai mult, pentru ca ameninţarea să fie foarte credibilă, cel care o formulează
trebui să convingă respondentul nu doar că poate să dar şi că vrea să declanşeze acele
consecinţe.
A patra întrebare critică, aceea a relevanţei, este mult mai contextuală decât poate
părea. În unele contexte conversaţionale, ameninţările sunt evident irelevante. Spre
exemplu, fie următorul exemplu:
La un seminar de fizică doi profesori au o discuţie în legătură cu a cărui teorie este mai bine
sprijinită pe rezultate experimentale. În mijlocul discuţiei, unul dintre ei se ridică şi îi spune
celuilalt: „Dacă nu îmi accepţi teoria, te dau pe mâna lui Brutus interlopul”.
În acest caz, ameninţarea ar fi considerată nu numai ca scandaloasă, dar şi nepotrivită ca tip
de argument în discuţie. Într-adevăr, în orice tip de discuţie critică, folosirea ameninţărilor
Tehnici de argumentare

de genul „Mai bine ai tăcea, dacă şti ce e mai bine pentru tine” nu poate fi considerată un
argument relevant.
Totuşi, în unele cazuri în care două persoane se ceartă, ameninţările pot fi
relevante. Spre exemplu, în cazul negocierilor, ameninţările (în special cele indirecte) sunt
folosite în mod frecvent şi fac parte în mod normal din argumentaţii.

Reprezentanţii sindicatului şi ai patronatului sunt angajaţi într-o rundă de

convorbiri în legătură cu salariul anual şi stabilirea beneficiilor. Un reprezentant al
sindicatului argumentează: „Bine, dacă asta e tot ce puteţi face, membrii sindicatului vor
intra mâine în grevă”. Reprezentantul patronatului răspunde: „Dacă va fi grevă, atunci
aceasta va avea consecinţe financiare negative, care vor însemna reduceri de salarii şi locuri
de muncă”.
În acest caz, ameninţările sunt argumente relevante folosite în procesul de negociere.
Desigur, în multe situaţii, folosirea ameninţărilor poate fi şi contraproductivă sau
obstructivă în negociere. Dar uneori, ca în acest caz, ele sunt relevante. Dacă ameninţarea
este relevantă sau nu depinde de scopul schimbului conversaţional într-un caz dat.

Exerciţii

Evaluaţi următoarele argumente şi identificaţi structura fiecărui argument:

1. Directorul de resurse umane către angajaţi: „Ştiu că unii dintre dumneavoastră se

opun numirii lui Ionescu ca manager de vânzări. La o privire mai atentă, sunt
convins că vă veţi răzgândi. Dacă Ionescu nu va deveni manager de vânzări, vom
fi nevoiţi să facem câteva reduceri de personal în departament”.
2. Asistenta către director: „Sunt sigur că îmi vei mări salariul pe anul următor. La
urma urmei, nu vrei să afle soţia ta zvonul că m-ai hărţuit sexual”.
3. Potrivit lui R. Grunberger, autorul lucrării O istorie socială a celui de-al Treilea
Reich, publicat în Marea Britanie, naziştii obişnuiau să trimită următoare notiţă
cititorilor germani care nu îşi plăteau abonamentul la reviste: „Revista noastră
merită cu siguranţă sprijinul fiecărui german. Vom continua să vă trimitem
revista cu speranţa că nu vă veţi expune la consecinţele nefericite ale eventualei
renunţări la plata abonamentului”.

30
Tehnici de argumentare
Curs 11
ARGUMENTUL BAZAT PE SEMNE
DESCRIERE
Este un tip prezumtiv de argument care se bazează pe două premise : (i) una care afirmă că anumite
trăsături sunt în general specifice unui gen de stări, obiecte, situaţii etc., şi (ii) una care stabileşte că
într-un caz dat ceea ce este observat sau constatat sunt acele trăsături. Pe baza acestor premise se
trage concluzia că starea, obiectul sau evenimentul va avea loc sau a avut loc.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE SEMNE
Premisa specifică: A (o constatare) este adevărată în această situaţie.
Premisa generală: B este în general considerată adevărată atunci când semnul care îi corespunde,
A, este adevărată.
Concluzie: B este adevărată în această situaţie.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Care este forţa corelaţiei dintre semn şi evenimentul semnificat?
2) Există alte evenimente care ar corespunde mai bine acelui semn?
EXEMPLE
Argumentul este de regulă folosit pentru a formula ipoteze care preced explicaţii mai detaliate și
complete, ca în exemplul următor:
Atunci când cercetătorii din rezervaţia de vânătoare Pilanesberg din Africa de Sud au
descoperit o serie de rinoceri ucişi în mod sistematic, ei au avut două indicii (semne)
incriminatorii: rănile în formă de colţ de pe cadavre şi urmele de picioare de elefant din
împrejurimi. Deşi elefanţii nu atacă de regulă rinocerii, rezervaţia de vânătoare are un
număr de masculi adolescenţi nesupravegheaţi care în mod normal ar fi trebuit să trăiască
alături de masculii maturi. În lipsa modelelor comportamentale ale adulţilor, animalele au
devenit delincvenţi juvenili.
În acest exemplu, rănile în formă de colţi şi urmele picioarelor de elefant oferă indicii pornind de la
un argument bazat pe semne. Două semne sau indicii au sugerat că elefanţii au fost ucigaşii. Dar
dovezi suplimentare au condus la o ipoteză mai detaliată. Astfel, ipoteza iniţială a fost confirmată, o
dată ce contextul mai amplu al lipsei influenţei elefanţilor adulţi asupra tinerilor a fost completat.
În unele cazuri, există o secvenţă de semne, dintre care fiecare, prin el însuşi, oferă numai
un motiv destul de slab pentru a obţine concluzia. Dar când secvenţa este considerată în întregime,
se formează un argument în care motivele pentru susţinerea concluziei se cumulează. Acest
argument foloseşte un lanţ argumentativ format din mai multe argumente bazate pe semne care
oferă sprijin în favoarea concluziei. Într-o povestire din A Study in Scarlet, Dr. Watson, căutând o
locuinţă de închiriat în Londra, l-a cunoscut pe Sherlock Holmes. Holmes a folosit următoarea
secvenţă de raţionare pentru a ajunge la concluzia că Watson abia se întorsese din Afganistan:
31
Iată un domn care este doctor, dar are o înfăţişare de militar. În mod clar, un doctor
militar, deci. Abia a sosit de la tropice, pentru că are faţa bronzată şi aceasta nu este
nuanţa naturală a tenului său, pentru că încheieturile mâinilor sale sunt albe. El a trebuit
să facă faţă multor greutăţi şi maladii, după cum arată faţa sa suptă. Braţul său stâng a
fost rănit. Îl ţine rigid şi într-un fel nenatural. Unde putea un doctor militar să treacă prin
atâtea greutăţi şi să aibă braţul rănit? În mod clar, în Afganistan.
Holmes a încercat să ghicească de unde vine Dr. Watson, în acest caz. Era vorba iniţial doar de o
simplă ipoteză. Dar pe măsură ce exemplele particulare de argumente bazate pe semne aduc dovezi,
concluzia devine din ce în ce mai plauzibilă. Contextul cazului a jucat de asemenea un rol
important, pentru că recent avusese loc un război în Afganistan la care luaseră parte mulţi bărbaţi
englezi. Astfel, cea mai bună explicaţie a tuturor aspectelor observate de Holmes – pielea bronzată,
braţul rănit etc. – ar fi aceea că Watson participase la Campania din Afganistan. Desigur, era doar o
ipoteză. Dar concluzia trasă prin argumentul bazat pe semne este un exemplu de raţionare
inteligent, caracteristic pentru observaţiile atente ale detectivului imaginar şi pentru forţa de a trage
concluzii din ele.
EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:
1) Matilda avea nasul roşu, febră, tuşea şi avea nasul înfundat. În a cincea zi, i-au apărut pete
roşii pe corp. Prin urmare, Matilda are rubeolă.
2) Ionela avea nasul roşu, glandele umflate, şi o uşoară febră. În a treia zi, i-au apărut pete roşii
pe faţă şi pe gât, care au început să se decolereze după două zile. Doctorul a suspectat-o de rubeolă.
El i-a recomandat Ionelei o analiză a sângelui care a confirmat diagnosticul.
ARGUMENTE BAZATE PE ANGAJAMENTE
DESCRIERE
Argumentul constă în inferarea unei concluzii din ceea ce se consideră că crede cineva. Ceea ce
crede o anumită o persoană este ceea ce a declarat sau a făcut sau spune (ceea ce constituie dovezi
în favoarea faptului că persoana crede acel lucru).
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENT
Premisa care dovedeşte angajamentul: În acest caz este clar că persoana a crede într-adevăr
propoziţia A, ceea ce rezultă din ceea ce a spus şi a făcut.
Premisa care exprimă legătura dintre angajamente: În general, când o persoană crede într-
adevăr A, putem trage concluzia că ea crede într-adevăr şi propoziţia B.
Concluzie: În acest caz, a crede într-adevăr propoziţia B.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
Tehnici de argumentare
1) Ce dovezi sprijină în acest caz afirmaţia că persoana a crede într-adevăr propoziţia A, şi conţin EXERCIŢII
aceste dovezi şi pe acelea contrare, care indică faptul că persoana a ar putea să nu creadă într-
adevăr propoziţia A? Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
2) Are sens să ne întrebăm dacă există cumva o excepţie în acest caz faţă de regula generală că premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
atunci când o persoană crede propoziţia A, ea crede propoziţia B? luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:

EXEMPLE 1) Andrei: Bianca, tu eşti creştină, nu-i aşa?

Bianca: Bineînţeles.
În argumentul Andrei: Atunci ar trebui să votezi împotriva liberalilor la următoarele alegeri, pentru că ei
Popescu (a spus) că este comunist. sprijină avortul la cerere.
Prin urmare, el ar trebui să fie de partea sindicatului în acest conflict de muncă,
2) Ionuţ: Veronica, eşti de acord cu teoria evoluţiei.
Premisa se poate sprijini, spre exemplu, pe ceea ce a spus sau a făcut Popescu în anumite situaţii. Veronica: Desigur.
Dacă nu există dovezi contrare atunci premisa poate fi acceptată. Pentru că, în general, o persoană Ionuţ: Atunci, tu eşti o persoana necredincioasă care respinge egalitatea în drepturi pentru că
care are simpatii comuniste tinde să agreeze acţiunile şi mişcările sindicale - şi aceasta ar fi a doua susţin că viaţa este o luptă în care supravieţuieşte cel mai bine adaptat.
premisă, în acest caz, implicită, a argumentului bazat pe angajamente -, argumentul ar putea fi
plauzibil. Însă răspunsul la a doua întrebare, dacă există cumva o excepţie faţă de această regulă,
este hotărâtor pentru valoarea sau forţa argumentului. Dacă, spre exemplu, deşi Popescu este ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENTE INCONSISTENTE
comunist şi crede în cele mai multe lucruri în care crede în general un comunist, dar, în acelaşi DESCRIERE
timp, nu este de acord cu unele dintre acţiunile sindicatului, atunci a doua premisă este
problematică, pentru că deşi, potrivit schemei, Popescu crede că A, el nu crede că B. Prin urmare, Este o specie a argumentului bazat pe angajamente în care concluzia că cineva crede în lucruri
argumentul nu ar mai fi plauzibil. Astfel, relaţia dintre A şi B este deosebit de importantă pentru contradictorii sau inconsistente este obţinută din premise considerate inconsistente sau
valoarea argumentului. contradictorii. Spre exemplu, argumentul:

În unele cazuri, A şi B sunt identice sau aproape identice, ca în exemplul:
Popescu este comunist (crede în idealurile comuniste)
Prin urmare, el va apăra poziţia comunistă, fiind de partea sindicatului în acest conflict de
muncă.
În acest exemplu, atât premisa cât şi concluzia conţin referiri la faptul că Popescu este comunist.
Argumentul bazat pe angajamente este uneori folosit abuziv, ca formă de respingere a
altor argumente, fie prin caricaturizarea fie prin exagerarea şi astfel prin slăbirea poziţiei
interlocutorului. Spre exemplu, argumentul:
Ionescu este unul dintre acei protecţionişti exageraţi care cred că mediul natural ar trebui
să-şi păstreze caracterul sălbatic şi pur.
Prin urmare, Ionescu este critic la adresa dezvoltării industriale a acestei zone,
formulat ca răspuns la încercarea, moderată, a lui Ionescu de a arăta că orice investiţie în
dezvoltările industriale din acea regiune ar trebui analizată din punct de vedere al posibilelor efecte
asupra mediului – este o formă de respingere a argumentelor lui Ionescu printr-o exagerare a
poziţiei sale.
Astfel, analiza celei de-a doua întrebări, care se referă la relaţia dintre cele două poziţii
atribuite interlocutorului (A şi B) este esenţială pentru evaluarea argumentelor bazate pe
angajamente. Dacă între cele două există diferenţe semnificative, atunci derivarea concluziei
trebuie să fie justificată prin dovezi suplimentare.
Popescu este comunist.
Popescu s-a opus acţiunilor sindicatului.
Prin urmare, Popescu are opinii contradictorii sau inconsistente,
este formulat de cineva care crede că a fi comunist (a susţine ceva care are legătură cu ideile sau
principiile comuniste) şi atitudinea critică faţă de acţiunile sindicatului sunt contradictorii sau
incompatibile.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE ANGAJAMENTE
INCONSISTENTE
Premisa angajamentului iniţial: Persoana a a afirmat sau a arătat că ea crede într-adevăr
propoziţia A (în general, în virtutea a ceea ce a spus sau a făcut anterior).
Premisa angajamentului opus: Alte dovezi în acest caz particular arată că persoana a nu crede cu
adevărat propoziţia A.
Concluzie: Angajamentele persoanei sunt inconsistente.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Care sunt dovezile în acest caz care se presupune că arată că persoana a crede într-adevăr
propoziţia A?
2) Ce alte dovezi în acest caz se crede că arată faptul că persoana a nu crede într-adevăr
propoziţia A?

32
Tehnici de argumentare
3) Cum arată dovezile de la 1) şi 2) că există un conflict între angajamente?
Problema cu argumentele bazate pe inconsistenţă este că o acţiune atribuită unei persoane ar putea
sugera că persoana nu este de acord cu o anumită politică, dar modul în care este interpretată o
acţiune într-un caz particular, este o chestiune complicată. Dacă o persoană care este vegetariană
mănâncă carne de vită cu o anumită ocazie, înseamnă asta că persoana este acum o susţinătoare a
consumului de carne de vită? Poate că persoana respectivă a făcut o excepţie sau i se făcuse foarte
foame şi nu era disponibilă hrană vegeteriană. Ceea ce implică o acţiune este dificil de evaluat şi
poate presupune analiza multor dovezi într-un caz dat.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:
1) Tudor: Ionela, tu eşti o apărătoare a liberei iniţiative, nu-i aşa?
Vasilica: Am spus-o de multe ori, da.
Tudor: Totuşi, săptămâna trecută ai aprobat noua politică de intensificare a controlului
emisiilor industriale poluante în Baia de Aramă. Prin urmare, de fapt eşti împotriva liberei
iniţiative, în acest caz.

2) Senatorul Popescu: În urmă cu zece ani, te-ai opus acestei politici pe motivul că produce
inflaţie.
Senatorul Ionescu: Este adevărat.
Senatorul Popescu: Totuşi, atunci când partidul tău a fost la guvernare, inflaţia a fost mai
mare ca oricând.

33
Tehnici de argumentare
Curs 12
ARGUMENTE AD HOMINEM
Sunt argumente în care este atacată credibilitatea unei persoane, arătându-se că dacă acea persoană
este lipsită de credibilitate, atunci ceea ce spune ea nu ar trebui acceptat. Argumentele de acest tip
se întâlnesc foarte des în discursul politic şi juridic.
ARGUMENTUL AD HOMINEM DIRECT
DESCRIERE
Se mai numeşte şi abuziv sau atac la persoană, pentru că este folosit, de regulă, cu scopul de a
respinge argumentele unei persoane prin distrugerea credibilităţii sale.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL AD HOMINEM DIRECT
Premisa în care este atacat caracterul unei persoane: Persoana a are un caracter indezirabil.
Concluzie: Argumentul lui a nu ar trebui acceptat.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Cât de bune sunt dovezile care susţin afirmaţia făcută în premisa care atacă caracterul
persoanei?
2) Este problema caracterului persoanei relevant în tipul de dialog (în contextul) în care
argumentul este folosit?
3) Este concluzia argumentului aceea că argumentul lui a ar trebui respins (în mod
categoric, absolut), chiar dacă au fost prezentate alte dovezi care îl sprijină, sau concluzia
este doar (afirmaţie relativă) aceea că lui a ar trebui să i se acorde un grad redus de
credibilitate ca susţinător al argumentului, relativ la toate dovezile disponibile?
EXEMPLE
Un exemplu oferit de Walton este argumentul lui Paul Johnson referitor la teoria economică a lui
Karl Marx:
Karl Marx nu era foarte atent în culegerea datelor în vederea susţinerii propriei sale teorii
economice, iar pe cele pe care formula le relata cu lipsă de onestitate.
Prin urmare, nu putem avea încredere în obiectivitatea teoriei sale economice.
Evaluarea acestui argument ad hominem pe baza celor trei întrebări din schemă presupune, în acest
caz:
- răspunsul la întrebarea dacă Marx nu era atent în culegerea datelor care să-i susţină teoria;
- răspunsul la întrebarea dacă modul în care Marx folosea datele este relevant pentru
valoarea teoriei sale;
- răspunsul la întrebarea dacă teoria lui Marx ar trebui respinsă în mod categoric, sau dacă
ar trebui considerat că, în raport cu dovezile oferite, lui Marx ar trebui să i se acorde un
grad relativ de credibilitate.
EXERCIȚII
34
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:
1) Georgescu a fost cândva acuzat de hărţuire sexuală. Prin urmare, ar fi o greşeală să luăm în
serios ceea ce spun acest pervers. Prin urmare, teoria sa despre dispariţia dinozaurilor de pe pământ
ar trebui respinsă.
ARGUMENTUL AD HOMINEM CIRCUMSTANŢIAL
DESCRIERE
Este o variantă a argumentului ad hominem direct bazat pe argumentul bazat pe angajamente
inconsistente. Într-un argument ad hominem circumstanţial angajamentele inconsistente ale unei
persoane sunt folosite pentru a-i ataca credibilitatea, spre exemplu, pentru a arăta că nu este sincer.
Într-o formă comună argumentul poate fi exprimat astfel: „Nu practici ceea ce predici“.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL AD HOMINEM
CIRCUMSTANŢIAL
Premisa care prezintă argumentul unei persoane: Persoana a susţine argumentul α a cărui
concluzie este propoziţia A.
Premisa care afirmă inconsistenţa angajamentelor persoanei: Persoana a crede cu adevărat
propoziţia opusă (negaţia) lui A, după cum rezultă din afirmaţiile sau acţiunile personale care
exprimă această credinţă.
Premisa care afirmă punerea în discuţie a credibilităţii persoanei: Credibilitatea persoanei a ca
persoană sinceră care crede în argumentul său a fost pusă în discuţie (prin premisele anterioare).
Concluzie: Plauzibilitatea argumentului lui a este diminuată sau distrusă.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Există o pereche de afirmaţii făcute de persoana a, în care aceasta crede, potrivit dovezilor, şi
care arată că aceasta este inconsistentă?
2) O dată ce inconsistenţa practică este identificată şi constituie ţinta principală a atacului, aceasta
poate fi rezolvată sau explicată în context (dialog), păstrându-se astfel consistenţa afirmaţiilor lui a
în context sau arătându-se că inconsistenţa afirmaţiilor lui a nu sprijină afirmaţia că a este lipsit de
credibilitate?
3) Este caracterul persoanei o problemă în context (dialog) şi, mai concret, depinde argumentul lui
a de credibilitatea sa?
4) Este posibil ca afirmaţia din concluzie să fie aceea, mai slabă, potrivit căreia credibilitatea lui a
poate fi pusă în discuţie, sau aceea, mult mai puternică, potrivit căreia concluzia lui α este falsă?
Exemple:
Tehnici de argumentare
Următorul argument este un ad hominem circumstanţial: avantajele care decurg din lege şi că ceea ce a făcut el a fost legal. Prin urmare, el, ca orice cetăţean,
ar trebui să se poată bucura de avantajele scutirilor legitime de taxe.
Tatăl meu îmi spune că nu ar trebui să fumez pentru că fumatul produce afecţiuni
obstructive ale căilor pulmonare şi dăunează sănătăţii. Dar el însuşi fumează, prin urmare,
argumentul său este total neplauzibil.

Premisele acestui argument conduc la concluzia (intermediară, implicită) că tatăl tânărului susţine
opinii inconsistente, care sprijină, la rândul ei, concluzia că angajamentul poate fi respins ca
neplauzibil. Argumentul atacă credibilitatea părintelui. Evaluarea lui presupune răspunsul la toate
întrebările critice:
- la prima: părintele afirmă că fumatul este nesănătos, dar el însuşi fumează; prin urmare,
acestuia îi pot fi atribuite opinii inconsistente;
- răspunsul la a doua întrebare trebuie să se refere la forţa inconsistenţei, dacă există
dovezi, spre exemplu, că părintele a încercat să renunţe la fumat, dar nu a reuşit, că
încearcă în continuare etc., atunci inconsistenţa ar putea să nu fie atât de serioasă;
- răspunsul la a treia întrebare (referitoare la relaţia dintre argumentul părintelui şi
credibilitatea sa) ţine seama de răspunsul la a doua întrebare: inconsistenţa argumentelor
părintelui afectează credibilitatea sa, însă explicaţii de genul celor amintite înainte pe care
acesta ar putea să le ofere, pot restrânge lipsa de credibilitate;
- răspunsul la a patra întrebare este esenţial pentru valoarea argumentului: argumentul
părintelui fiind destul de puternic, respingerea lui ca total neplauzibil doar pentru că
concluzia sa este inconsistentă cu ceea ce face părintele este o reacţie exagerată. Dacă
tânărul ar fi respins argumentul, spunând că, parţial, credibilitatea părintelui său este
discutabilă datorită obiceiului său, atunci argumentul său ar fi fost rezonabil.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:
1) Copilul către părinte: Argumentul tău că ar trebui să încetez să mai fur dulciuri de la
magazinul din colţ nu este bun. Chiar tu mi-ai spus acum o săptămână că ai furat dulciuri când erai
copil.
2) Senatorul X: Taxele mari şi prea multă legislaţie în domeniul afacerilor sunt cele mai rele
lucruri pentru economie, şi ele nu sunt controlate aproape deloc.
Senatorul Y: Când partidul tău era la putere, taxele erau la cel mai ridicat nivel de până atunci, iar
legislaţia în domeniul afacerilor devenise deosebit de complicată. Prin urmare, fie eşti ilogic fie, cel
mai probabil, eşti un ipocrit care nu crede un cuvânt din ceea ce spune.
3) Un abţibild conţine următorul text: „Ce este mai ridicol decât un activist anti-vânătoare care
mănâncă carne?“.
4) Domnul S a denunţat investitorii care au avantaje de pe urma scutirii de taxe, arătând că aceste
practici dăunătoare vor ruina economia din punct de vedere al oamenilor obişnuiţi. Domnul T a
răspuns că S însuşi s-a bucurat de o reducere de taxe în trecut, care era legală, dar de fapt era o
modalitate de evitare a plăţii taxelor. Domnul S a răspuns că nu ar trebui condamnat oricine pentru

35
Tehnici de argumentare
Curs 13 A doua întrebare face distincţia dintre definiţiile stipulative, definiţii oarecum inventate,
ARGUMENTUL BAZAT PE CLASIFICARE VERBALĂ şi definiţii care reprezintă un înţeles stabilit şi larg acceptat. Termenul „quark“, spre exemplu, a fost
introdus în fizică pentru a se referi la o particulă subatomică, iat termenul „recesiune“ a fost definit
DESCRIERE stipulativ în teoria economică ca două pătrimi de creştere negativă a PIB. Atunci când definiţiile
stipulative conţin termeni evaluativi, cum este cazul termenului „recesiune“, şi termenii contribuie
Argumentul bazat pe clasificare verbală sau argumentul clasificării verbale este un mod de la modul în care sunt prezentate lucrurile – pozitiv sau negativ -, folosirea lor trebuie analizată
raţionare potrivit căruia pentru că un lucru poate fi considerat (clasificat, definit) ca aparţinând unei critic.
categorii generale de lucruri care au o anumită proprietate, acel lucru are acea proprietate.

Premisă: Toate lucrurile din categoria C au proprietatea P. EXEMPLE

Premisă: Lucrul l face parte din categoria C.
Concluzie: Lucrul l are proprietatea P. Fie argumentul

EXEMPLE Practica bacşişului este elitistă

Prin urmare, practica bacşişului ar trebui să înceteze.
Următoarele exemple sunt argumente ale clasificării verbale, şi ambele pot fi considerate
argumente deductive: Pentru cineva care acceptă premisa că practica bacşişului este elitistă şi acceptă necritic argumentul
clasificării, concluzia este obţinută corect. Cineva care nu acceptă necritic argumentul poate face
Toţi delfinii sunt mamifere. două lucruri:
Flipper este un delfin. - să critice sau să pună în discuţie premisa punând prima întrebare critică, punând astfel în
Prin urmare, Fliper este mamifer. discuţie dacă practica bacşişului este un lucru elitist;
- să pună a doua întrebare, arătând că, deşi practica bacşişului este elitistă, ea nu este un
Toţi cei care au o avere mai mare de două milioane de dolari sunt bogaţi. lucru rău, şi nu este necesar ca ea să înceteze.
Silviu are o avere mai mare de două milioane de dolari. Adesea, argumentele clasificării verbale conduc la dispute verbale în privinţa înţelesului unui
Prin urmare, Silviu este bogat. termen. Dar ele pot fi destul de dificil de apărat dacă termenul în chestiune are conotaţii negative
puternice. Dacă o idee sau teză este etichetată negativ, efectele acestei etichetări pot fi greu de
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CLASIFICARE îndepărtat. Unei persoane care susţine argumentul de mai sus i se poate răspunde, spre exemplu, că
teza că practica bacşişului este elitistă este comunistă sau folosind un alt termen peiorativ. Astfel,
Premisa individuală: l are proprietatea P.
de multe ori argumentul clasificării verbale poate conduce la etichetări şi atacuri ad hominem.
Premisa clasificatorie: Pentru toţi x, dacă x are proprietatea P, atunci x poate fi considerat ca
Argumentul clasificării verbale poate fi folosit în mod negativ, ca în următorul exemplu:
având proprietatea G.
Concluzie: l are proprietatea G. Ceea ce spui tu este o erezie.
Prin urmare, ceea ce spui tu este greşit.
EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE
Această folosire a argumentului clasificării verbale pare să spună că orice poate fi clasificat ca
1) Ce dovezi există că l are proprietatea P, care se opun dovezilor care pun în discuţie erezie sună rău şi trebuie să fie greşit, ceea ce este un rezultat al conotaţiilor negative ale termenului
atribuirea acestei proprietăţi lui l? „erezie“. Dar, punând prima întrebare critică, putem evalua dacă ceea ce spune cineva poate fi
2) Se bazează clasificarea verbală în premisa clasificatorie doar pe o definiţie stipulativă sau clasificat într-adevăr ca erezie. Şi chiar dacă poate, putem pune o a doua întrebare: este într-adevăr
părtinitoare care poate fi pusă în discuţie? rău ca o idee să fie considerată o erezie? În general, termenul „erezie“ este definit stipulativ ca idee
care se opune dogmelor bisericii. Astfel, este important să observăm că „erezie“ este un termen
Acceptarea unei clasificări pe care o presupune argumentul este de multe ori o chestiune părtinitor, aşa cum este folosit în argumente de genul celui anterior. Termenul „erezie“ poate fi
discutabilă, ceea ce este clasificat, considerat ca aparţinând unei categorii mai curând decât alteia, folosit nu doar cu un sens defavorabil, ci şi ca o modalitate de a respinge ceea ce spune
depinzând de context. Propoziţia „Oricine are o avere de peste două milioane de dolari“ poate fi interlocutorul cu scopul de a împiedica orice opoziţie din partea acestuia. Ceea ce poate şi trebuie
acceptată în unele ţări sau regiuni, dar mai puţin acceptată în altele. să facă este să pună în discuţie clasificarea tezei ca erezie prin punerea în discuţie a folosirii
În general, clasificările se stabilesc prin convenţii ale terminologiei ştiinţifice, prin părtinitoare a termenului (definit stipulativ).
folosirea comună a termenilor, în discursul obişnuit, sau prin definiţii juridice, în cel juridic. Unii Disputele referitoare la argumentele clasificării verbale sunt uneori considerate triviale.
termeni sunt definiţi clar, iar alţii sunt subiect de dispută. Dar uneori ele pot fi foarte puternice şi importante, datorită consecinţelor pe care le poate avea

36
Tehnici de argumentare
folosirea lor. Astfel de argumente pot fi obiectul unor dispute ample cu consecinţe foarte
importante în curţile de judecată, ca în exemplul următor:
O corporaţie privată vrea să construiască un cartier rezidenţial în zona X. Totuşi,
există o lege potrivit căreia dacă o zonă este considerată mlăştinoasă, în acea zonă nu
poate fi dezvoltată nicio activitată comercială de niciun tip. Orice zonă în care există
peste două sute de metri pătraţi de suprafaţă de apă în luna iulie şi în care trăiesc
păsări sălbatice este considerată zonă mlăştinoasă. Un grup ecologist susţine că zona
X îndeplineşte aceste criterii şi este, prin urmare, o mlaştină. În acest exemplu, grupul
ecologist foloseşte argumentul clasificării verbale pentru a susţine că zona X este o
mlaştină. Dacă grupul va câştiga procesul, atunci corporaţia nu îşi va putea duce la
îndeplinire planurile de dezvoltare din zona X.

EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente prin identificarea schemei argumentative implicate. Identificaţi
premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte discutabile ale argumentului care ar trebui
luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse:

1) Toţi cangurii sunt marsupiale.

Jumper este un cangur.
Prin urmare, Jumper este un marsupial.

2) Oricine crede în angajarea oamenilor doar pe criterii de merit este considerat elitist. Bogdan
crede în angajarea oamenilor doar pe criterii de merit. Prin urmare, Bogdan este elitist.

3) Într-un proces judiciar problema discutată era aceea a unui bărbat care condusese bicicleta în
stare de ebrietate. Întrebarea cheie era dacă bicicleta poate fi considerată vehicul. Curtea a decis că
nu poate fi considerată vehicul.

4) Argumentul tău apără economia liberă de piaţă.

Prin urmare, argumentul tău este un argument globalist care apără marile corporaţii care se
opun drepturilor omului.

37