1. Domeniul şi instrumentele psihopatologiei.

1.1. Definiţia, obiectul şi conţinutul psihopatologiei 1.2. Modele în psihopatologie 1.3. Obiectul psihopatologiei 1.4. Conceptul de normalitate 1.5. Diferite perspective ale normalităţii 1.1. Definiţia, obiectul şi conţinutul psihopatologiei Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării şi anulării specificităţii sale, afirmă M. Lăzărescu (1989) abordând domeniul dintro perspectivă antropologică. Definirea noţiunii de psihopatologie rămâne încă supusă disputelor, cu atât mai mult cu cât folosirea unor sinonime de tipul patopsihologiei sau psihologiei patologice dispune la confuzia cu psihologia clinică. Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între psihopatologie şi psihologia patologică (disciplina având drept obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă şi de comunicare – N. Sillamy, 1995). Psihopatologia se plasează la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie şi completează abordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică. Uneori există tendinţa de a suprapune domeniul psihopatologiei psihologiei medicale şi de a o prezenta pe aceasta ca forma în care medicul sau psihologul ia cunoştinţă de tulburările psihice. Psihopatologia îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1965) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă organică prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o perspectivă funcţională care se referă la desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. E. Minkowski (1966) a sintetizat această diferenţă precizând că psihopatologia este în raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu clinica psihiatrică are statutul unei surori mai mici. Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale, cunoaşterii şi comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale (A. Sims, 1995). Acest autor subliniază cele două direcţii importante ale psihopatologiei: cea explicativă – aflată în raport cu construcţiile teoretice, şi cea descriptivă – care descrie şi clasifică experienţele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său. Pentru alţi autori psihopatologia este un studiu sistematic care presupune evidenţierea etiologiei, simptomatologiei şi evoluţiei bolilor mintale, iar alţii consideră că este parte a psihologiei patologice care se ocupă cu boala psihică, cu manifestările psihice ale bolii somatice sau cu dezadaptarea. Se poate uşor observa că psihopatologia îşi suprapune domeniul peste cel al psihiatriei de care este despărţită de intervenţia psihoterapeutică. Totuşi, există deja descrieri psihopatologice privind patologia adăugată prin intervenţia terapeutică fie că aceasta este biologică sau psihologică. Relaţiile dintre disciplinele psihologice după C. Enăchescu (2000) Trebuie notată şi distincţia făcută de K. Jaspers care arăta că, în timp ce psihiatria, ştiinţa aplicativă are drept obiect individul, psihopatologia analizează generalul pentru a-l exprima în concepte şi relaţii. Dacă K. Jaspers (1913) se referea la aşa numita psihopatologie generală, K. Schneider vorbeşte de psihopatologia clinică (1955) ca fiind studiul anormalităţii psihice prin referire la cazuri clinice care conduc la cunoaşterea

simptomelor psihopatologice şi la diagnostic. Folosind metoda descriptiv-analitică, psihopatologia clinică s-ar afla, în opinia acestui autor, sub semnul unui dualism empiric: pe de o parte abordarea anomaliilor psihice ca varietăţi anormale ale fiinţei psihice, iar pe de altă parte abordarea acestora drept consecinţă ale bolilor şi malformaţiilor. În acest fel conceptele utilizate şi diagnosticele se subordonează atât direcţiei somatice, cât şi celei psihice. Este evidentă legătura psihopatologiei cu psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de abordare ale unor situaţii decurgând din cunoaşterea topografiei şi dinamicii unor situaţii patologice. Noţiunile de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din corpul psihologiei medicale. 1.2. Modele în psihopatologie În domeniul psihopatologiei termenul de „model” revine frecvent. Fără îndoială, aşa cum sublinia H. Rouanet (1983), „modelele sunt la modă”. În fiecare zi, întâlnim noi modele; le folosim şi apoi, mai devreme sau mai târziu, le uităm, fără a fi încercat cu adevărat să aprofundăm nici motivele pentru care au fost la modă şi nici pe cele ale declinului lor. După H. Rouanet există două tipuri de modele: (a) modelul-cadru, model pe care nu îl readucem în discuţie şi care furnizează un context pentru interpretarea datelor culese. Acesta ar fi, după cum spunea Goguelin (1983) modelul ca instrument ştiinţific. (b) modelul-ipotetic, model pe care încercăm a-l valida, probându-l prin rezultate experimentale. Abordările domeniului psihopatologiei făcute din aceste două direcţii au condus la o multiplicare a unghiurilor de sub care domeniul a fost analizat. Ş. Ionescu (1995) inventariază nu mai puţin de 14 perspective diferite care în ordine alfabetică sunt: abordarea ateoretică, behavioristă (comportamentalistă), biologică, cognitivistă, din perspectiva dezvoltării, ecosistemică, etnopsihologică, etologică, existenţialistă, experimentală, fenomenologică (developmental), psihanalitică, socială şi structuralistă. Vom trece în revistă aceste modele şi pentru a sublinia enorma diversitate a încercărilor de explicare a manifestărilor psihologice patologice. MODELUL ATEORETIC Psihopatologia, în cadrul căreia descrierea tulburărilor se doreşte ateoretică, a fost creată în Statele Unite, odată cu elaborarea celei de-a doua şi, ulterior, a celei de-a treia ediţii a Manualului diagnostic şi statistic al tulburărilor mintale, cunoscute sub numele de DSM II şi DSM III. Abordarea ateoretică vizează depăşirea limitelor cunoştinţelor noastre actuale privind etiologia tulburărilor psihice şi facilitarea comunicării între clinicieni cu orientări teoretice diferite. În cazul DSM III şi DSM IV, adoptarea unui sistem multiaxial de diagnostic este consecinţa ateorismului etiologic ce a făcut necesară înregistrarea ansamblului informaţiilor disponibile: tulburările mintale (Axele I şi II), tulburările sau afecţiunile fizice prezente la persoana evaluată şi susceptibile de a avea importanţă în înţelegerea sau tratamentul cazului (Axa III), problemele psihosociale şi de mediu care ar putea influenţa diagnosticul, tratamentul sau prognosticul tulburărilor mintale (Axa IV) şi, în fine, funcţionarea psihologică, socială şi profesională a persoanei evaluate (Axa V). Pentru a ameliora fidelitatea diagnostică, DSM III şi IV se bazează pe un sistem operaţional de criterii diagnostice. Aceste criterii sunt descriptive, definirea lor este precisă şi univocă. Ele au fost validate empiric şi posedă o înaltă fidelitate inter-evaluatori. Aceste criterii se bazează totuşi pe un raţionament clinic şi nu au fost încă validate complet. Modelul ateoretic este, de fapt, nu un model ateoretic, ci unul care nu validează ca importantă nicio teorie explicativă şi conturează configuraţii patologice plecând de la elemente disparate, ajungând la un excesiv eclectism. Dacă iniţial manualele DSM au stârnit reacţii dintre cele mai entuziaste şi au fost asimilate şi de psihologi drept ghiduri

importante (deşi algoritmii diagnostici pe care îi generează sunt strict modelaţi, conform stereotipiilor gândirii medicale) la ora actuală, există un curent important de reîntoarcere spre conţinuturile psihopatologice clasice ale bolilor. În opinia noastră, modelul ateoretic generează dificultăţi insurmontabile pentru numeroase abordări psihoterapeutice. MODELUL BEHAVIORIST (COMPORTAMENTALIST) Trei principale direcţii în dezvoltarea behaviorismului – primele două bazate pe paradigmele condiţionării clasice şi a condiţionării operante şi, a treia, reprezentată de behaviorismul social sau paradigmatic – au influenţat nu numai intervenţia terapeutică, dar au marcat de asemenea într-o manieră importantă modul de înţelegere al tulburărilor psihopatologice. Potrivit opticii behavioriste, comportamentele anormale şi normale sunt dobândite şi menţinute prin mecanisme identice şi în conformitate cu legile generale ale învăţării. Behavioriştii resping orice cauză internă ca o cauză ultimă a comportamentului şi leagă apariţia oricărui comportament de mediul înconjurător al subiectului. Din acest motiv, clinicienii încearcă să precizeze condiţiile specifice de mediu care preced, acompaniază sau urmează comportamentele studiate. Este vorba de o analiză destinată a preciza variabilele de mediu care sunt în relaţie cu comportamentele respective. Behaviorismul paradigmatic sau social acordă o greutate superioară investigaţiilor sistemelor de personalitate descrise de A.W. Staats şi constituite din repertorii comportamentale de bază. Aceasta implică un examen al fiecărei sfere de personalitate în termeni de lacune comportamentale sau de comportamente incorecte. În cadrul acestei abordări, o importanţă particulară este acordată istoriei perioadei de învăţare a pacientului şi a condiţiilor de învăţare descrise ca lacunare sau inadecvate. MODELUL BIOLOGIC P sihopatologia biologică este o abordare în care accentul este pus în principal pe influenţa modificărilor morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos asupra genezei tulburărilor mintale. Teza conform căreia afecţiunile mintale sunt substratul organic este veche şi lucrarea lui E. Kraepelin este, în general, considerată ca apogeul psihiatriei organiciste. Evoluţia ulterioară implică apariţia a două curente: psihobiologia dezvoltată de A. Meyer şi organodinamismul lui H. Ey. În prezent a devenit alarmantă dimensiunea la care tulburările psihice tind să fie explicate şi abordate din perspectivă neurobiologică şi neurochimică, accentuându-se defecte la nivel de receptor, neuromediator, sinapsă etc. şi golindu-se de orice fel de conţinut psihopatologic. Continuarea abordării tulburărilor psihice din această perspectivă organicistă va conduce la îndepărtarea psihologului de psihopatologie şi medicalizarea absolută a acesteia. MODELUL COGNITIVIST Abordarea cognitivistă a psihopatologiei vizează explicarea tulburărilor mintale ţinând cont de procesele prin intermediul cărora o persoană dobândeşte informaţii despre sine şi mediu, asimilându-le pentru a-şi regla comportamentul. Două teorii explică apariţia depresiei. Prima, teoria lui Aaron Beck, poate fi schematizată sub forma unei secvenţe ce cuprinde următoarele cauze: (a) cauzele contributive distale reprezentate de schema depresogenă (care constituie o diateză sau predispoziţie) şi de stresul generat de evenimentele de viaţă negative; (b) cauzele contributive proximale reprezentate de distorsiunile cognitive (diferitele tipuri de erori logice comise de subiect); (c) cauza suficientă proximală constituită din triada negativă (un punct de vedere negativ privind propria sa persoană, judecăţi pesimiste privind lumea exterioară şi un punct de vedere negativ referitor la viitor).

M. problematică importantă pentru psihopatolog. (4) psihopatologia. Ea propune o interpretare diferită a noţiunilor de sănătate mintală şi patologie. două sunt mai importante. cum ar fi. Demersul conceptual dominant în psihopatologia cognitivistă este actualmente paradigma tratamentului informaţiei. Numeroase cercetări sunt consacrate tratamentului inconştient al informaţiei. Achenbach constituie – spre deosebire de E. Stachowiak şi S. care conduce la starea de stres. iar. stabili şi globali şi de a considera aceste evenimente ca fiind foarte importante. Reţelele sociale constituie a doua temă utilizată pentru a ilustra abordarea ecosistemică. unitate de bază în câmpul ecologiei umane. lucrările lui Edward Zigler şi ale colaboratorilor săi ocupă un loc important. Cu ajutorul unei metodologii special concepute. cel cu şase niveluri propus de J. încearcă să înfrunte stresul. Ecosistemul uman. pe de altă parte el acordă o mare importanţă acestor evenimente. Cauza contributivă proximală o reprezintă faptul că. Spiritul abordării ecosistemice este ilustrat într-o secţiune a acestui capitol. întrucât ea este constituită din configuraţii de răspunsuri psihologice şi fiziologice la stres. Teasdale. precum şi a noţiunii de simptom.M. psihologice sau sociologice). Werner. cu resursele de care dispun (biologice.D. de exemplu. (3) interacţiunea factorilor de stres cu resursele organismului. (2) mediul de unde provin factorii de stres. Cercetările acestora sunt influenţate de conceptualizarea „organizaţională” a dezvoltării propuse de H.P. concepută drept „adaptativă”. Înţelegerea acestui paradox aparent necesită utilizarea unui model cu niveluri multiple. pentru o utilizare diagnostică şi terapeutică. simptomele unei persoane pot fi considerate drept o metaforă a relaţiilor interpersonale. E. . emoţionale şi cognitive importante pentru adaptarea la un anumit nivel de dezvoltare. care înseamnă că anumite persoane au tendinţa generală de a atribui evenimentele negative unor factori interni. elaborată de L. Pattison diferenţiază trei tipuri de reţele sociale – cea a persoanei normale şi cea de tip nevrotic şi psihotic – tipuri de reţele care au implicaţii practice în dezvoltarea strategiilor de intervenţie asupra reţelelor sociale. este denumită teoria disperării. Acest model are patru componente de bază: (1) persoane care. În acest cadru. prin modelul interacţionist al psihopatologiei propus de Marsella. MODELUL ECOSISTEMIC Interacţionismul – sinteză dialectică între personalism şi situaţionism – a evoluat spre abordarea ecosistemică datorită a două progrese epistemologice: teoria generală a sistemelor şi ecologia umană. Ziegler consideră dezvoltarea patologică drept o lipsă de integrare a competenţelor sociale. MODELUL DEZVOLTĂRII Printre contribuţiile care au condus la constituirea abordării din perspectiva dezvoltării a psihopatologiei. se schimbă permanent pentru a-şi menţine stabilitatea. subiectul atribuie evenimentele de viaţă negative unor factori stabili şi globali.Y.A doua teorie. pe de o parte. (b) o diateză legată de atribuire (stil depresogen de atribuire). cea a lui T. Ea se referă la o secvenţă care începe prin două cauze contributive distale: (a) apariţia de evenimente de viaţă negative sau neapariţia de evenimente pozitive. M. A doua contribuţie a rezultat din studiul sistematic al derulării vieţii diferitelor persoane cu scopul de a decela indici privind originile şi dezvoltarea tulburărilor mintale. Briggs.E.L. Prima. Abordarea ecosistemică are importante implicaţii în psihologie. Printre celelalte contribuţii la constituirea unei abordări a psihopatologiei din perspectiva teoriei dezvoltării. Seligman şi J. Şcoala lui E. Zigler care s-a interesat de psihopatologia adultă – o abordare din perspectiva dezvoltării a psihopatologiei copilului şi adolescentului. Abramson.

A doua perspectivă. MODELUL ETOLOGIC Cu precădere după apariţia teoriei ataşamentului.MODELUL ETNOPSIHOPATOLOGIC Etnospihopatologia studiază raportul dintre tulburările psihopatologice şi cultura pacientului. existenţialiştii insistă asupra faptului că fiinţa umană îşi poate influenţa relaţia cu destinul. Pavlov foloseşte pentru prima dată termenul de psihopatologie experimentală şi subliniază importanţa experimentelor pe animale pentru înţelegerea patologiei umane. Psihopatologia experimentală este abordarea consacrată studiului comportamentului patologic experimental sau studiului experimental al comportamentului patologic. Studiul . şi nu drept o simplă proiecţie a teoriilor noastre despre el. în anii 1928-1930. o percepere a pacientului aşa cum este el în realitate. ca fiinţă-în-lume. Această abordare ne arată că persoana umană trebuie considerată drept un proces şi nu un produs. Devereux. existenţa unor invarianţi clinici. precum şi pentru înţelegerea tulburărilor în cauză. Abordarea existenţialistă repune în discuţie frontiera dintre „normalitate” şi „patologie”. o descoperire a sa ca fiinţă umană. Printre aceste sindromuri pot fi citate latah. Actualmente. denumită emică. încep să studieze realizarea la animal a catatoniei. Aportul etologiei este şi euristic. Cercetarea bazată pe o abordare etologică cuprinde trei faze: descriptivă.P. Impactul acestor cercetări în plan terapeutic nu a fost însă semnificativ. în special. specifice schizofreniei. Această fază descriptivă este un preambul obligatoriu al oricărei cercetări ce vizează formularea de ipoteze privind cauzalitatea faptelor patologice. privilegiază universalitatea tulburărilor. Baruk şi de Jong care. numită etică. în studierea efectelor stresului şi cele ale interacţiunii sociale în determinarea unor fenomene psihopatologice. subliniază ceea ce este specific unei anumite culturi şi poate fi ilustrată. în special. precum şi G. are implicaţii importante pentru înţelegerea existenţei persoanei care prezintă tulburări psihologice. psihopatologia existenţialistă. Freud. Programele de cercetare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra tulburărilor depresive şi schizofreniei aduc argumente în favoarea acestei poziţii. Prima. MODELUL EXISTENŢIALIST Profund influenţată de filosofia existenţialistă de la care împrumută elemente esenţiale ale cadrului teoretic şi o mare parte din vocabular. înainte de toate. în etnopsihopatologie se înfruntă două mari perspective. abordare relativ puţin cunoscută. În ultima perioadă există un interes deosebit. care trăiesc angoasa izolării şi alienării. prin sindromurile „cu specificitate culturală” sau „legate de cultură” care nu apar decât în anumite comunităţi culturale. făcândune să descoperim o psihopatologie a majorităţii larg răspândită printre membrii societăţii noastre. S. etologia – adică studiul comportamentelor speciilor animale în mediul lor natural – a început să exercite o influenţă metodologică şi conceptuală asupra psihopatologiei. întrucât ea permite formularea de ipoteze privind originea tulburărilor psihopatologice. au adus contribuţii majore la dezvoltarea acestei abordări. Aceste cercetări au atras atenţia asupra importanţei studiului biochimic al psihozelor şi au arătat că se pot produce în laborator – cu ajutorul bulbocapninei – perturbări psihomotorii de tip catatonic. reprezentanţii şcolii culturaliste şi neofreudiene americane. O componentă importantă a contribuţiei etologilor la înţelegerea manifestărilor psihopatologice este constituită de o descriere minuţioasă a schemelor comportamentale. În cadrul acestei orientări trebuie încercată. koro şi amok. O a doua direcţie de cercetare este iniţiată de H. Preocupaţi de problemele voinţei şi deciziei umane. MODELUL EXPERIMENTAL În 1903. exploratorie şi evaluativă. I.

care afirmă că persoanele atinse de schizofrenie (şi probabil şi de alte tulburări mintale) alunecă spre partea de jos a structurii sociale. este cea a lui K. a experienţelor individuale şi faptul de a concepe boala mintală dintr-o perspectivă funcţională. MODELUL SOCIAL Psihopatologia socială are două obiecte de studiu principale: (1) rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice (sau sociogeneza acestora). Prima. important curent de gândire care propune căutarea unor . mai întâi. în cazul suicidului şi al schizofreniei. (2) repercusiunile bolii mintale asupra relaţiilor pacientului cu mediul său social.experimental al tulburărilor psihopatologice prezentate de pacienţii psihiatrici poate fi ilustrat prin cercetările privind viteza de tratare a informaţiei la persoanele cu schizofrenie. În ciuda imensităţii operei psihanalitice. mai satisfăcătoare. Prima este cea a relaţiei dintre apariţia tulburărilor mintale şi apartenenţa la o clasă socială. mult mai impregnat de referinţe filosofice şi cunoscut mai ales datorită studiilor asupra schizofreniei. (2) psihanaliza este parţial o ştiinţă. (5) psihanaliza este altceva. În acest caz. psihopatologia se ocupă mai ales de ceea ce trăiesc bolnavii. Rezultatele obţinute până acum arată că astfel de relaţii există. Datele disponibile – şi în special cele obţinute în cercetarea lui R. Goldberg şi Morrison (1963) – tind să sprijine ipoteza „derivei sociale”. A doua temă abordată este variaţia istorică a datelor epidemiologice. a sexualităţii. MODELUL PSIHANALITIC Abordarea psihanalitică are o importanţă capitală. încercând să le dezvăluie semnificaţiile. le studiază stările sufleteşti. de exemplu. Două teme de cercetare ilustrează preocupările specifice câmpului psihopatologiei sociale. (2) încearcă să descopere care este „experienţa nebuniei” pornind de la cei care au trăit-o şi care devin astfel principalele surse de informaţii şi date. Jaspers. Acest lucru este valabil din motive diferite. are două caracteristici principale: (1) nu caută cauzele unei boli sau ale unei deviaţii care au condus la internare. Observarea unor astfel de modificări permite formularea unor ipoteze privind relaţiile dintre ele şi schimbările sociale observate în perioada respectivă. de rezolvare a unor probleme care nu au putut fi rezolvate într-o altă manieră. Al doilea demers este cel al lui L.J. (3) psihanaliza este o ştiinţă hermeneutică. ca rezultat al incapacităţii lor de a face faţă problemelor cotidiene. maniei şi melancoliei. Punctele de vedere cuprinse în aceste răspunsuri sunt grupate în cinci categorii: (1) psihanaliza este o ştiinţă. ca o tentativă de ajustare. de dezvoltarea puternică a structuralismului. Aportul fenomenologiei a condus la două demersuri principale în psihopatologie. care ar putea fi calificată drept descriptivă. (4) psihanaliza nu este o ştiinţă. unele contribuţii ale abordării psihanalitice în psihopatologie au o semnificaţie deosebită: importanţa trecutului personal. Prima secţiune a capitolului este consacrată răspunsurilor privind problema caracterului ştiinţific al psihanalizei. Binswanger. Modelul fenomenologic de cercetare. MODELUL FENOMENOLOGIC Psihopatologia fenomenologică îşi are originile în filosofia germană cu acelaşi nume. atât pentru partizanii ei. cât şi pentru adversari sau pentru cei care se situează între aceste două poziţii extreme. MODELUL STRUCTURALIST Apariţia şi dezvoltarea unei abordări structuraliste a psihopatologiei sunt legate. ilustrat în acest capitol de studiul asupra spitalizării în psihiatrie.

Piaget insistă pe caracterul ei de totalitate.4. descrierea faptelor psihopatologice necesită un instrumentar adecvat ca şi un limbaj corespunzător pentru a obţine acel continuum de nuanţe şi delimitări care alcătuiesc realitatea patologică sau disfuncţională a individului. Jaspers. o specialitate diacritică (H. în opinia lui K. la fel şi sănătatea mintală. pare complicat. Lanteri Laura citat de D.3. 1. antipsihiatria) de cele extrinseci acestui domeniu (psihologice. . 2000) Desigur. ca teoriile sociogenetice). aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis. aşa cum arătam. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Prelipceanu (1989) stabileşte criteriile de clasificare a teoriilor psihopatologice: concepţia psihiatrică iniţială. pentru care diferenţa normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru. nealterat funcţional şi morfologic. psihanaliza. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale aflaţi în echilibru dinamic. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. sau sociologice. adăugând că descoperirea unei structuri trebuie să permită o formalizare. Conceptul de normalitate Normalitatea. Acest criteriu permite validarea teoriilor psihopatologice în funcţie de sectoarele de patologie psihică efectiv studiate. A existat şi există tendinţa de a descrie situaţii psihopatologice cu ajutorul unor teste sau chestionare. care diferenţiază teoriile intrinseci domeniului psihiatric (ca organicismul. în primul rând.explicaţii prin folosirea noţiunii de structură. Considerăm această direcţie una extrem de limitată care nu corespunde globalităţii reprezentată de persoana aflată în suferinţă. J. Enăchescu. solidare între ele. acesta nu este individul în sens restrâns. în special în domeniul medicinii. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. G. Ey). extensiunea domeniului psihiatric a avut în vedere teorii care pretind că studiază totalitatea psihismului sau numai un sector modificat patologic al acestuia. ci persoana umană în toate ipostazele organizării sale multinivelare. Nivele în organizarea persoanei Personalitatea Corpul + psihismul (soma + psyche) Fiinţa umană Supraeu + conştiinţă umană Individul social Persoana umană ca instituţie social-juridică Fiinţa istorică Existenţa persoanei în sens psihobiografic Fiinţa metafizică Persoana ca proiecţie sau ca transsubiectivitate individuală (după C. Obiectul psihopatologiei Ambiţia psihopatologiei de a cuceri în întregime un domeniu imens nu se poate realiza. de transformare şi autoreglare. prin urmare. Ca şi în alte domenii de studiu ale medicinii. Legat de noţiunea de structură. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. 1. adică sănătatea. organodinamismul. Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de normă pare să clarifice întrucâtva problema psihiatriei. a defini normalul. criteriul sincronic sau diacronic al abordării explicative psihiatrice. aceasta fiind. În ceea ce priveşte obiectul psihopatologiei. Aceasta poate fi definită drept aranjamentul în care părţile sunt dependente de întreg şi. decât cu criterii şi limite care să o ajute să nu-şi depăşească atribuţiile. în istoria sa vitală. ca behaviorismul.

îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă M. Ne aflăm în prezenţa unor nisipuri mişcătoare pe care este schiţată fragila graniţă dintre două sisteme. conştiinţă clară a interesului social 11. Niciun univers nu este mai greu de analizat decât psihismul şi nicio nebuloasă mai complicată decât individul. limita normal-patologic este extrem de complicată. Concepte mai largi decât cele de sănătate şi boală. flexibilitate în gândire şi acţiunea 6. nivel înalt de toleranţă la frustrare 4. orice încercare de standardizare.5. 1. Diferite perspective ale normalităţii Normalitatea ca sănătate Desigur. Ionescu (1995) face o distincţie între anormalitate şi boală arătând că anormalitatea se referă la conduite şi comportamente. realism şi gândire antiutopică 7. gândire realistă 12. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. care consideră că psihiatria este centrată pe anormalitate. aşa cum arătam. angajarea în activităţi creatoare 9.CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond) 1. această imagine deformată fiind de fapt o răsturnare pesimistă a perspectivei medicale. autoacceptare 5. celălalt să-şi scadă în permanenţă nivelul organizaţional sau poate entropia informaţională. boală şi defect. Boala poate fi privită ca o greşeală în organizarea terenului pe care se înscrie textul vieţii. lovindu-se de un previzibil eşec. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. boala mintală dezorganizează individul în propria sa normativitate constrângându-l la pierderea din . normalitatea şi anormalitatea sunt teme de reflexie şi delimitare conceptuală şi pentru alte domenii ştiinţifice care au în centrul preocupărilor lor omul. unul căutând să-şi crească. au domenii de definiţie şi de descriere de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai însumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real. adică de cazuistică. interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. el este una. G. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. normalul nu pare o limită. a regulilor şi legilor. deşi din perspectiva bolii. Prima perspectivă. pe când boala este un fapt individual cu o anumită procesualitate. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale 8. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiată de „generalitatea” normelor. capacitate de orientare în viaţă 3. care şi-a propus întotdeauna o revenire în cadrul normalului. iar boala la procese morbide. a abordării statistice. Lăzărescu subliniază că se cere precizat ce se înţelege prin normalitate (şi inclusiv sănătate). conştiinţă clară a eului personal 2. Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate dar. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante 10. pe când problematica „bolii” e mai legată de „concretul” cazului dat. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia 13. Nu suntem de acord cu părerea unor autori. deşi acestea sunt unice. În plus. este un fundal. anormalitate.

Dificultatea sporeşte atunci când anormalitatea. H. credinţe. dar percepţia lui de către specialist se va face după aceleaşi reguli ale cunoaşterii diferenţiale. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. istoria respectivului grup. desigur. G. dintre care astăzi doar ultimii mai păstrează eticheta de anormali. ne demonstrează des citata categorisire kraepeliniană. ea şi-a căpătat prin extensia scalelor şi testelor o utilizare tot mai importantă în psihiatrie. între valorile acceptate ca normale. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. Antropologia şi psihiatria transculturală au atras pe bună dreptate atenţia asupra diferenţierii care există în cadrul diverselor civilizaţii. S. Ey arată că bolnavul mintal este privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă. cât şi comunitar. criteriul axiologic fiind inoperant de la o epocă la alta. Cloutier afirmă conceptul de sănătate mintală nu poate fi înţeles decât prin sistemul de valori al unei colectivităţi. F. legende şi epopei.această cauză a direcţiei existenţiale. Din păcate. Normalul. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. sentiment direct şi concret al suferinţei şi neputinţei. Desigur. mitologia şi mistica. abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele calitative. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. aşa cum ar fi ulcerul. Freud afirma despre normalitate un Ego normal este ca şi normalitatea în general. Nu se poate răspunde la întrebarea „care este rolul funcţional pentru care o persoană există?” .). ş. Din această perspectivă. ea neavând cursivitate. Cu alte cuvinte.) care reflectă măsura în care un organism. religios. mai greu sesizabil decât o plagă sau o anomalie biochimică. Un alt mod de a aprecia normalitatea este perspectiva responsivă sau funcţională ( Kolle. Semnul patologic este totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică între bolnav şi nebolnav. legate prin fire nevăzute. patologicul este reprezentat de un amalgam complicat de abateri cantitative care. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural. deşi această normă pare să fie cea care ne interesează. ba chiar şi pentru intervale restrânse de timp. ca un deziderat. alcătuiesc un tablou clinic distinct. K. între semnificaţia unor fapte. de asemenea. o ficţiune ideală. impunându-se. pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului. dar şi o ruptură diacronică între prezent şi trecut. Ionescu consideră sănătatea ca o stare ideală. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supraiacent din care face parte. care includea în rândul anormalilor pe scriitorii de anonime alături de ucigaşii de copii. Faptul psihopatologic este. infarctul miocardic. ca normă statistică. Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativă. Luând în considerare această definiţie. normalitatea este percepută ca o îmbinare echilibrată. în absenţa unor factori biologici favorizanţi preexistenţi. Relaţia se complică în plus atunci când intră în joc planuri diverse. comunitar. ea este fixistă şi deterministă. sentimentul unei vieţi nemulţumitoare. Patologic implică „patos”. o persoană. istoric şi geografic (etnic. statal. ca o descompunere. Că este aşa. ca o tulburare a organizării. modele educaţionale.a. sumate. prescriptive. Cu toate că această abordare a fost utilizată mai mult în biologie şi psihologie. deci pe terenul normalităţii fizice. O tulburare afectivă poate genera o afecţiune până nu demult considerată pur somatică. Norma ideală (valorică) stabileşte un ideal de normalitate atâtdin punct de vedere individual. acolo unde sănătatea (normalitatea) psihică se integrează cu cea fizică. Colectivităţile umane concrete îşi organizează existenţa în raport cu idealuri comunitare în care transpar legi. nu pare totuşi semnificativ decât parţial în cadrul psihopatologiei. armonioasă şi optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o funcţionalitate optimă.

Conceptul de boală psihică 2. subiectul renunţând la adaptare la nivelul de solicitare cerut. în linii mari. considerând inadecvate acele mecanisme de adaptare care generează boala psihică. După C.3. resimţite dureros de subiectul care rămâne în restul timpului „în afara jocului”. Nevrozele reprezintă o slabă capacitate adaptativă la lume şi la problemele personale.2. Personalitate normală şi patologică. cât şi de stres. 2. Boală psihică şi ecosistem 2. Enăchescu nevrozele .4. care a dezvoltat în context o adevărată patologie legată atât de adaptare.1. deşi aceasta nu mai este în legătură directă cu concepţia iniţială. insuficientă sau inadecvată. Adaptare şi boală 2. Stigmatizarea bolnavului psihic 2.1.2. Psihanaliza va susţine acest punct de vedere. etapele de desfăşurare ale procesului de adaptare. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvări adaptative. Meyer va defini boala mintală ca o adaptare greşită. Adaptare şi boală Termenul de adaptare a fost preluat şi de psihiatrie. pentru a coborî către unul mult mai redus. urmează. A.

boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). în general. situaţii. de cele mai multe ori. adaptarea ne permite să căutăm starea de sănătate. 2. Psihiatria modernă beneficiază de un important aport terapeutic. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. destabilizări şi alte dereglări ale funcţiilor umane. izoleptice). lume constituită din persoane. de regulă. focalizându-se pe tulburări.ar apărea ca un conflict între acţiunea practică şi rezultatele acesteia. precum şi a . La acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a tehnicilor şi metodelor de psihoterapie. efectul „dezadaptării”. resursele. Uneori blocarea la timpul cuvenit a unei simple reacţii sau a unei operaţii complexe este de o importanţă fundamentală pentru însăşi existenţa fizică a persoanei. În acest sens. un efort adaptativ care. După cum rezultă din cele de mai sus.2. spaţiu cultural. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihicconştientă. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. Dezadaptarea este aici un efect. adaptarea este un echilibru care se stabileşte între personalitate şi lumea înconjurătoare. stoparea acestora. Se ştie că adaptarea presupune. antidepresive. Aceasta înseamnă că adaptarea se poate realiza atât prin mecanisme stereotipe sau scheme comportamentale asimilate şi algoritmizate. competenţele şi alte aspecte ale succesului funcţionării umane. involuţia. în expresia sa concretă. adaptarea este un fenomen cu vădite tente finaliste. trebuie nuanţată însăşi semnificaţia psihologică a eşecului. mai mult sau mai puţin evidente în exterior. ci întreruperea. ca şi antipsihiatria). neuroleptice. ia forma unor acţiuni mintale şi motorii. După părerea noastră. În practica curentă statisticile arată că 20-25% din pacienţii medicului de familie au tulburări psihiatrice sau importante probleme psihologice. ceea ce implică chiar şi asumarea riscului unui eşec. Exagerările în acest sens au fost sancţionate cu respingerea de către majoritatea psihiatrilor (vezi în acest sens exagerările reacţioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4-6. obiecte etc. cât şi prin scheme comportamentale a căror finalitate este doar presupusă. urmând să fie validate. Boala psihică este considerată o problemă de sănătate publică dintre cele mai importante datorită frecvenţei pe care tulburările psihice le au în populaţie şi costurilor extrem de ridicate pe care tratamentul şi incapacitatea temporară de muncă le generează. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. În acest context. menţinerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume. dacă îndeobşte eşecul este. Mai mult decât atât. şi nu o cauză a bolii. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. dureri. dezadaptarea. în sensul că. Dar sunt destule situaţii când efortul adaptativ nu presupune declanşarea. În al doilea rând. În procesele organice şi în endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare ca mecanism fundamental declanşator sau patoplastic. care atinge la nivelul personalităţii nivelul de maximă complexitate. stres. Adaptarea oferă celor care evaluează starea de sănătate şi specialiştilor un nou şi contrastant aspect al conceptualizării stării de sănătate şi bolilor. trebuie nuanţat înţelesul noţiunii de adaptare în ceea ce priveşte aspectul general de fenomen dinamic. deoarece perioada ultimilor 50 de ani a însemnat apariţia primelor medicamente cu efect clar terapeutic în ceea ce priveşte bolile mintale (anxiolitice. Boala umană se caracterizează. deci este semnificantul începutului unui proces de tip adaptativ. uneori este întruchiparea explorărilor cu finalitate adaptativă.

Acest model este cel mai apropiat de modelul medical şi pare să ofere o perspectivă optimistă datorită extraordinarelor progrese făcute de biologia moleculară. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. Acestea sunt: − modelul psihanalitic. ci şi sociale. În condiţiile vieţii contemporane. Lăzărescu. culturale. consideră că boala mintală este un fenomen biologic.3. − modelul psihosociologic pune în valoare influenţa factorilor sociali atât în determinarea cât şi în tratamentul bolilor. care se adaugă şi mijlocesc relaţiile dintre om şi natură.reţelelor de suport social care permit menţinerea pacienţilor inseraţi în mediul profesional şi familiar. cât şi planul terapiei propriuzise. cauzele bolii mintale pot fi descoperite în totalitate şi. Deci socialul nu poate fi separat. Modelul cu adevărat operant în psihiatrie este modelul biopsihosocial. prezentând manifestări care nu sunt evidente în starea normală. trei direcţii explicative în ceea ce priveşte boala psihică pe care le considerăm complementare. Psihismul subiectului se reorganizează la un nivel inferior. psihologică. Engel a fost cel mai important susţinător al modelului după care se pune accentul pe abordarea integrată. ca analiza normalităţii psihice a psihismului văzut cu un „multiplex” să implice nu numai corelaţii biologice. Apare deci evident. prin cercetare neorobiologică şi biochimică. probabil eliminate într-un timp relativ scurt. ci sunt dependente şi de factorii socioculturali. fie efortului constituit de încercarea de reechilibrare. acest model are numeroase lacune. dar nici identificat cu naturalul. pleacă de la coordonate antropologice şi culturale care prin aportul său teoretic a reuşit să găsească explicaţii plauzibile pentru majoritatea faptelor psihopatologice. acest model pare să fie însă o replică al celui psihanalitic. 2. care este un model integrativ în măsură să pună în acord cele trei orientări anterioare. structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. − modelul biologic. la oara actuală. Şcoala românească de psihiatrie a avut importanţi susţinători şi reprezentanţi ai acestui model. precum şi în Şcoala de la Bucureşti. După M. având diverse cauze genetice şi mezologice. genetică şi neurochimie. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Există. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este determinat de calitatea raportului personalitate-mediu. Această disfuncţionalitate se datorează fie absenţei instanţelor psihice superioare. ci şi asupra familiei şi grupului social din care individul face parte. la fel ca în orice altă boală somatică. Boală psihică şi ecosistem Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. Adepţii acestui model au credinţa că. dezorganizare (destructurare). epistemologice şi dinamice. în profesorul Petre Brânzei şi colectivul de la Spitalul de Psihiatrie Socola. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic. de reorganizare în situaţia deficitară dată. sistemică a comportamentului uman şi a bolii. G. Din punct de vedere explicativ. dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei. Acest model este interesat de impactul pe care boala psihică îl are nu doar asupra individului. dar care din punct de vedere terapeutic a eşuat în numeroase situaţii dovedindu-se complet ineficient în psihoze. . El insistă asupra terapiei consecinţelor bolii psihice atât în planul descifrării patologiei. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Ele nu se realizează exclusiv prin mecanisme biologice. axiologică şi socială. relaţiile omului cu factorii de mediu s-au complicat. Ecosistemul uman în care se manifestă sănătatea şi boala nu este izolat şi nici static. boala psihică constă într-o denivelare (simplificare).

Goffman (1963). inadaptare socială) şi stigmate fizice (atrofii. capacitatea de integrare a persoanei în plan sociocultural sunt de asemenea grav afectate. la o stare anormală cu o cauzalitate determinată. are un anumit tablou clinic. Prima se referea la semne corporale. Cornuţiu. hipertrofii şi distrofii). incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni. cineva care trebuia evitat. 1998). analizând stigma. M. fizice ale spiritualităţii sau harului divin. În acest sens. El a arătat în 1895 că degenerescenţa se traduce prin „stigmate permanente şi esenţialmente progresive. faptul că dezvoltarea tuturor laturilor vieţii sociale a devenit tot mai dependentă de natură. Ideile lui reluau. 1995). concepţii mai vechi. se sprijină pe teoriile care se referă la slăbiciunea morală.societate. În lucrarea sa „ Uomo . Dar ea va fi şi absenţa libertăţii interioare a subiectului. Istoria este plină de exemple de stigmatizare în funcţie de rasă. statut social. acordând o atenţie şi o preocupare crescută pentru propriul corp. de rezervele ei. Capacitatea subiectului de a se autoadministra raţional diminuează şi perturbă libertatea lui interioară. fiind legat de teoria degenerării elaborată de Morel care l-a introdus în limbajul psihiatric. trebuie privite prin interacţiunea lor. boala va dezorganiza esenţa umană în tot ce are ea definitoriu. după care corpul traduce calităţile trupului. A doua se referea la semnele corporale ale unei boli somatice în clasica stigmată a leprei sau a cirozei alcoolice avansate. Stigmatizarea bolnavului psihic STIGMA – derivă din limba greacă şi se referă la semne corporale desemnate să exprime ceva neobişnuit şi nefavorabil despre statutul moral al stigmatizatului. de echilibrul ecologic. Boala psihică anulează capacitatea de autodepăşire şi de creaţie a subiectului şi poate conduce la diverse forme şi intensităţi de defect psihic (Lăzărescu. distingând stigmate morale (întârziere intelectuală sau afectivă. Boala se referă. înstrăinată de viaţa comunitară sociospirituală. Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. în genere. Un om devine bolnav psihic din momentul în care nu-şi mai este suficient sieşi. E.4. ca şi funcţionarea fizică şi mintală. intersubiectivitatea. etnie. 2. o anumită tendinţă evolutivă şi un răspuns terapeutic specific. ori neacceptându-i nici pe alţii). Comunicarea interpersonală. ori lipsindu-se de valori ( G. sex.Nu putem să nu reţinem că este caracteristic contemporaneităţii. cu evidenţierea contradicţiilor ce pot apărea în cadrul interacţiunii dintre mediul social şi individual. Lombroso va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea puţin ştiinţifică şi nu mai puţin periculoasă) asupra antropologiei criminale. aşa numitele ’stigmata’ incluzând erupţii şi răni corporale asemănătoare cu cele pe care le suferise Iisus. periculozitate. propria persoană. de fapt. asemenea semne erau cicatrici corporale care semnificau faptul că acela care le avea era un sclav. contaminare şi culpabilitate. făcând eforturi pentru a se accepta (ori neacceptându-se. folosirea convenţională contemporană a conceptului de stigma implică noţiunea unei caracteristici care discreditează persoana respectivă. în formele severe ale bolii psihice. Relaţiile ecologice omnatură. în afara regenerării intercurente”. Stigmatizarea suferindului psihic. În perioada creştinismului s-au adăugat alte două modificări metaforice. desprinsă de însăşi existenţa umană. apărute sub o formă „sublimată” în teoria frenologică a lui Gall. Totuşi. iar. de exemplu.. un anumit substrat. Termenul a cunoscut o deosebită vogă în secolul al XIX-lea. naţionalitate şi orientare sexuală. în special în public. un criminal sau un trădător. individul apare ca o fiinţă „alienată”. cu un debut precizabil (apare la un moment dat mai mult sau mai puţin favorabil apariţiei sale). prin şi cu ei. Magnan a precizat conţinutul termenului. interogând fără a-şi găsi răspunsul şi liniştea în propriile valori. a subliniat faptul că persoana cu o stigmă este mult mai adesea definită ca fiind mai puţin umană şi că pentru a explica şi justifica stigmatizarea fiinţelor umane se recurge întotdeauna o ideologie particulară.

accepţiunea termenului este mult restrânsă. Ascunderea suferinţei psihice din teama de a fi ironizat. sub o formă „elevată”. cu implicaţii severe în evoluţia bolii. Asemenea expectaţii şi convingeri sunt de obicei reafirmate şi consolidate prin interacţiunile sociale ulterioare. . Teoria stigmatelor a putut îmbrăca aspecte profund negative în plan sociopolitic. Sunt boli reale care generează suferinţă şi dizabilitate. Mai mult. sociobiologia contemporană încearcă transpunerea „stigmatelor” la nivel genetic. „sisi”. prognatismul. sentimentele de jenă. „sonat” – prin acestea denigrându-i pe cei bolnavi şi întregul domeniu al sănătăţii mintale. această teorie nu a fost însă uitată de publicul larg. temut şi respins duce la amânarea şi uneori la evitarea consultului psihiatric. „diliu”. În prezent. o serie de stigmate „sigure”. De altfel. recunoscându-se că anumite aspecte morfologice sunt corelate cu anumite aspecte fizice în cazul unor boli genetice. Căzută în desuetudine pentru lumea ştiinţifică. Convingere eronate − Boala psihică – falsă boală − Boală simulată − Acuze exagerate − Evitarea responsabilităţilor − Bolnavii trebuie făcuţi responsabili de acţiunile lor şi trebuie să li se nege ipostaza de suferinzi (rolul de bolnavi) Bolnavul psihic • este periculos • este contagios • dă dovadă de slăbiciune • este vinovat Mituri care fac rău – Să le confruntăm cu realitatea! Tulburările mintale sunt doar rodul imaginaţiei persoanei afectate? Nu. dispunerea şi frecvenţa pilozităţii faciale. ar necesita anumite măsuri specifice. endocrine. Scăderea autostimei. Cei mai mulţi dintre noi capătă prejudecăţi privind boala psihică din timpul micii copilării şi dobândesc anumite expectaţii. pentru a dovedi inegalitatea biologică a indivizilor. fiind folosită ca „argument ştiinţific” de unele ideologii. la izolare şi nefericire. malformaţii craniene etc. el identifică pentru aşa-numitul criminal înnăscut. ratare. În cele mai multe dintre formele sale publice. dezvoltarea exagerată a pomeţilor etc. Consecinţele stigmatizării bolnavului psihic sunt numeroase şi dramatice. Abuzul politic din psihiatrie i-a determinat pe psihiatri să fie atenţi la pericolul profesional de a fi folosiţi ca agenţi în controlul social şi de a contribui la procesul stigmatizării bolnavilor psihici. eşec. la rândul lor. „maniac”. limbajul privitor la sănătatea mintală a fost integrat în discursul public într-o manieră care stigmatizează explicit – folosirea unor cuvinte ca „dement”. stigma generează discriminare şi abuz. Stigma reduce accesul pacienţilor la resurse şi diferite oportunităţi (cum ar fi un loc de muncă) şi duce la scăderea stimei de sine. Nucleul stigmatizării bolnavilor psihici şi a acelora care îi îngrijesc se bazează pe câteva convingeri şi prejudecăţi care. imaginaţia bogată a acestei vârste dezvoltă pe baza unor informaţii neclare cu un conţinut ameninţător anumite tipuri de expectaţii privind boala psihică.criminale”. anxietatea şi depresia sunt doar câteva dintre stările pe care le trăieşte pacientul. printre care asimetria facială. în timp.

• S-a demonstrat că unele gene sunt implicate în schizofrenie şi în boala Alzheimer. războiul sunt factori care influenţează apariţia. depresie. Persoanele cu tulburări mintale nu suferă doar din cauza bolii lor. • Ca şi bolile fizice. • Sărăcia extremă. Tulburările mintale sunt determinate de slăbiciuni de caracter? Nu. Pierderea unei persoane dragi poate determina depresie. psihologice şi sociale. • Tulburările mintale pot fi diagnosticate şi tratate înainte de a fi prea târziu. • Dependenţa de alcool. caracterizată de episoade de expansivitate. alternând cu episoade depresive) sau cronice şi progresive (cum ar fi schizofrenia). • Astăzi este posibil să tratăm persoanele cu tulburări mintale în diverse locuri: acasă. locuri de muncă protejate. motivând că nu poţi vedea celulele anormale cu ochiul liber. • Influenţele sociale pot contribui semnificativ la dezvoltarea diverselor tulburări. Aceste tulburări au cauze biologice. A nega realitatea bolilor psihice este ca şi cum ai nega existenţa cancerului. Trebuie pur şi simplu să închidem persoanele care au tulburări mintale? Nu.• Deja pentru multe tulburări mintale au fost descrise anormalităţile de infrastructură biologică. în centre de zi. • Reabilitarea şi reinserţia socială se poate face prin grupuri de sprijin social. putând fi tranzitorii (cum ar fi tulburarea acută de stres). ci şi datorită stigmatizării sociale care împiedică adesea reintegrarea deplină în societate. 2002) . • Se ştie că depresia este asociată cu modificări ale unor substanţe chimice din creier. Pierderea locului de muncă este asociată cu abuzul de alcool. este legată atât de gene cât şi de factori sociali. în clinici. în secţii psihiatrice din spitalele generale. Indivizii reacţionează diferit la stres. Persoanele cu tulburări mintale pot funcţiona social şi nu trebuie izolate. durata şi severitatea tulburărilor mintale. periodice (cum ar fi tulburarea afectivă bipolară. locuinţe protejate. suicid. („ Deschideţi calea bolnavilor psihici” Liga Română de Sănătate Mintală. tulburările mintale variază cu severitate. catalogată altădată drept un viciu decurgând dintr-o slăbiciune de caracter.

este un desen neterminat Senzaţiile au caracter de prospeţime senzorială Depind de voinţă.1. vom prezenta aceste elemente semiologice într-o manieră sistematică şi operaţională care nu va face apel la formalizări teoretice sau la tentante prezentări fenomenologice. trebuie să fie concepută nu numai ca în ansamblul de însuşiri. ci antrenează o serie întreagă de procese afectivcognitive. provenind din lumea exterioară. percepţia nu este un fenomen analizabil decât în interacţiunea ei complexă cu celelalte funcţii psihice – gândire. afectivitate. 3. Senzaţia nu este deci identică stimulului reflectat. subiectiv Este incompletă.2. transformând excitaţia de la nivelul receptorilor în imagine subiectivă la nivelul analizatorilor corticali. Din motive pragmatice. Denumind prin cuvânt conţinutul abstract al imaginii perceptive. ci şi de raporturi spaţio-temporale. obiectiv Este completă. Percepţia constituie un nivel superior pe plan calitativ. subiectul generalizează şi totodată integrează în istoria sa existenţială obiectul sau fenomenul perceput suprasemnificându-l personal. Tulburările percepţiei Activitatea senzorial-perceptivă este procesul cognitiv prin care se produce reflectarea directă şi unitară a ansamblului dimensiunilor şi însuşirilor obiectuale. Tulburările de atenţie Semiologie psihiatrică Ca în orice alt domeniu şi în psihologia clinică stăpânirea corectă a limbajului de specialitate şi folosirea unor termeni a căror semnificaţie să fie identică pentru toţi receptorii de mesaj este condiţia primordială a reuşitei. realizarea imaginii perceptive. ci ea este de natură ideală. pot fi create şi numai unele elemente sunt adecvate obiectelor transformate de voinţă. le acceptăm cu sentimentul de pasivitate Aşa cum am arătat.3. le producem percepţiei. 3. recunoscut de eul nostru (Guiraud). Percepţia este simţită şi constatată ca un fapt unic şi omogen. caracterizându-se prin specificitate individuală şi valorizare socială. cu detalii izolate. memorie. plurimodal.1. conştientizată. Senzaţia furnizează informaţii despre realitatea externă sau a propriului organism. Jaspers a evidenţiat principalele caracteristici şi elemente de diferenţiere dintre cele două procese: PERCEPŢIA REPREZENTAREA Caracter de corporalitate (obiectivitate) Apare în spaţiul exterior. trăirea acesteia de către subiect. Semiologia proceselor cognitive. ea fiind de fapt percepţia realităţii. Tulburările percepţiei 3. în ceea ce priveşte integrarea informaţiei. detailată este un desen terminat Caracter de imagine (subiectivitate) Apare în spaţiul intern. fiind o rezultantă a corelării dinamice a operaţiilor de analiză şi sinteză a datelor senzoriale. sunt independente de voinţă şi nu cu sentimentul de activitate pot fi create prin voinţă. Tulburările percepţiei. Act complex. ea oferă informaţia elementară asupra realităţii externe. Ea nu reflectă decât însuşiri relativ izolate. Tulburările de atenţie. elementare senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat. cât şi asupra propriului organism. Deşi fenomene psihice primare. Iată de ce vom continua să preferăm o abordare didactică a semiologiei. . fără a putea da date despre obiect ca tot unitar.

trăit. la care se adaugă iluzia sosiilor. a mediului perceptiv sau a condiţiilor interne (subiective). psilocibină. auditive (sunetele sunt fie mai intense. considerând-o imagine veridică a realităţii. obiectele sunt mai îndepărtate – teleopsii). modificări fiziologice ale stării de conştienţă – iluzii hipnapompice şi hipnogogice. Audiţie colorată). cu cât denaturarea este mai globală. resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor privind un singur analizator sau ansamblul lor – hiperestezi generală. care recunosc şi corectează sensul deformării perceptive. dacă subiectul nu are tendinţa de corectare a deformării percepţiei. intoxicaţii. tulburări de conştiinţă mai ales cele cantitative. Iluzia este o percepţie cu stimul real şi specific. Spre deosebire de acestea. Jaspers) în care complementul imaginativ al percepţiei atinge gradul maxim de bogăţie. LSD. Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate şi vivacitate a fenomenului iluzoriu („entitate materială”. cunoscut. cu scăderea numărului de excitanţi receptaţi. neurastenii. care determină incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale. Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui analizator (ex. depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator. Ey). o Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive – stimulare sub sau supraliminară. Critica variabilă şi participarea afectivă intensă le conferă un caracter de tranziţie către fenomenele halucinatorii (H. debutul bolilor infecţioase. mai distincte. cunoscut. trăit. cocaină. subiectul nu încearcă să corecteze percepţia deformată. oligofrenii. În ordinea frecvenţei lor după modalităţile senzoriale. suprasolicitare şi surmenaj. fie mai slabe. Agnoziile reprezintă deficite psihosenzoriale. în iluziile patologice. anxietate. În categoria iluziilor patologice se înscriu: Falsele recunoaşteri – fenomenele de tipul deja văzut. Alte iluzii – pot fi considerate ca patologice. o Iluzii prin modificarea condiţiilor interne (subiective): prin tulburări de atenţie (false identificări). .CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE PERCEPŢIE Hiperestezia este reprezentată de o coborâre a pragului senzorial.. Iluzii fiziologice – se produc prin modificarea condiţiilor perceptive (obiective). euforie). Falsele nerecunoaşteri – fenomenele de tip niciodată văzut. însoţită de diminuarea intensităţii senzaţiilor. În aceste iluzii rolul principal în mecanismul lor de producere revine tulburărilor mnezice. deformate – metamorfopsii. Această deformare priveşte mai mult calităţile senzoriale decât identificarea sau sensul elementelor percepute. distanţa dintre obiecte este modificată – poropsii. din stări afective (frică. iluzii optico-geometrice datorate reflexiei optice. Pornind de la aceste considerente. schizofrenie. deprivare senzorială. Se întâlneşte în stări reactive. iluziile au fost clasificate în: Iluzii fiziologice şi iluzii patologice. Apare în intoxicaţii cu mescalină. modificării axelor de referinţă. mai nete sau mai şterse. Iluziile apar frecvent la subiecţii normali. o Iluzii prin modificarea mediului perceptual – stimulare monotonă. semnificaţia patologică creşte. Percepţia este completată imaginativ. alungite sau lărgite – dismegalopsii. depresie accese paroxistice isterice. mai mici – micropsii. stări de oboseală. denaturată şi/sau deformată. hipertiroidie. Se întâlneşte în surmenaj. analizatorii (receptori periferici şi cale) fiind intacţi. se întâlnesc iluzii vizuale (obiectele par mai mari – macropsii. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial. debutul unor afecţiuni psihotice. prelungită. refracţiei.

Halucinaţiile sunt definite clasic drept „percepţii fără obiect”. în nevrozele obsesivo-fobice şi isterice. zgomote. Fenomene de tip halucinator. numeroşi autori clasici moderni le încadrează ca atare. mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate). în acest sens. CARACTERISTICI HALUCINAŢII HALUCINOZE PSIHO-SENZORIALE Senzorialitatea experienţei Proiecţia spaţială Convingerea în realitatea lor mare în spaţiul senzorial absentă medie în spaţiul senzorial absentă HALUCINAŢII PSIHICE nulă în afara spaţiului senzorial absentă absolută. în sindroame febrile şi stări confuzionale cu etiologie variată. Această definiţie a fost completată de către H. Simptomele psihiatrice ni se lasă separate. un curent electric. cu toate acestea. compresiunea sau inflamaţia pot provoca senzaţii luminoase. la care o adăugăm pe cea a lui A. Porot – „experienţe psihologice interne care determină subiectul să se comporte ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie. stările depresive. dar care nu respectă condiţiile definiţiei (percepţie fără obiect). o dezintegrare. atunci când condiţiile exterioare normale ale acestor senzaţii sau percepţii nu se realizează”. debutul psihozelor schizofrenice. se poate spune că bolnavul halucinant nu are tulburări de percepţie. provoacă apariţia unei senzaţii elementare. Descriere fenomenologică Senzaţiile parazite un excitant anormal acţionând pe un receptor periferic. (Ball). pentru că fiecare nu îşi atinge valoarea semiologică şi psihopatologică decât în raport cu celelalte. care nu corespunde acţiunii excitantului fiziologic (exemplu. vom descrie o serie de fenomene asemănătoare acestora prin conţinutul sau mecanismele de producere. mirosuri diverse) Halucinaţiile funcţionale percepţii false apărute în paralele şi simultan cu o percepţie reală (exemplu: zgomotul roţilor de tren este însoţit de perceperea zgomotului unor avioane) Halucinaţiile eidetice reprezentări în exterior ale imaginilor unor obiecte sau fiinţe percepute recent în împrejurări legate de stări afective intense . Variabilitatea unora din parametrii perceptuali la care se adaugă şi alte caracteristici precum răsunetul afectiv sau cognitiv permite o primă clasificare descriptivă a halucinaţiilor. Ey prin menţiunea „fără obiect de perceput”. iluzii olfactive (parosmii) şi gustative etc. ci că „întregul sistem al realităţii” (H. Ey) suferă o destructurare.mai vagi. dar cu caracter xenopatic Înainte de abordarea propriu-zisă a diverselor aspecte semiologice legate de activitatea halucinatorie. ne conduc către reliefarea unor trăsături fundamentale ale halucinaţiilor. Iluziile patologice se întâlnesc în tulburări funcţionale sau leziuni ale analizatorilor. De asemenea se întâlnesc în stările onirice (intricate şi cu alte tulburări perceptuale).

• parafrenii. foneme-sunt percepute ca zgomote nedistincte (foşnete. fotopsii. de putrefacţie. se vorbeşte de vergiberaţie halucinatorie. • boli neurologice. cele care reprezintă animale poartă numele de zoopsii. clasic descrise sub formă de zoopsii. cuvinte fără semnificaţie. respingătoare. prin lipsa de convingere a bolnavului asupra existenţei lor reale Halucinaţiile psihosenzoriale sunt cele care corespund întrutotul definiţiei halucinaţiei (au caracter de senzorialitate. esenţe. • schizofrenii paranoide. Complexe care pot fi fantasmoscopii. ţiuituri. se proiectează în spaţiul perceptiv. • unele psihoze. când bolnavul percepe silabe. pocnete) Comune sunete cărora subiectul le atribuie o sursă sau o modalitate de producere bine definită (ex. inducţia hipnotică. astringente • crizele uncinate în epilepsia temporală.verbale) pot fi fragmentare. curgerea apei. zgomotul de motor etc. care apar în perioadele de geneză sau ştergere a halucinaţiilor. • parafrenie. • psihozele alcoolice cronice Halucinaţiile vizuale Elementare fosfene. linii. atunci când obiectele şi figurile nu sunt precis conturate sau figurate. • stări confuzionale (în special în cele alcoolice).: dangăt de clopot. miresme Neplăcute mirosuri grele. • afecţiuni oftalmologice. Halucinaţii olfactive şi gustative Plăcute parfumuri. inteligibil.. ele au fost numite şi halucinaţii adevărate.) • patologia urechii. când se referă la obiecte precise: dintre acestea. gusturi metalice. scântei. • sindroamele paranoide. individuală şi de masă Halucinozele fenomene de tip halucinator a căror esenţă patologică este recunoscută ca atare de către subiect şi în consecinţă el nu va aborda un comportament legat de conţinutul acestor percepţii Halucinoidele fenomene de tip halucinator (situate de unii autori între reprezentări vii şi halucinaţii vagi). cu toate că alăturarea celor doi termeni este un paradox lingvistic. subiectul crede în realitatea lor). fragmente sintactice sau pot avea un conţinut precis. percepute ca puncte luminoase. Halucinaţii auditive Elementare acoasme. • psihozele schizofrenice. când subiectul nu poate înţelege vocile pe care le aude. se pot asimila halucinozelor. • stări confuzionale cu aură epileptică. • stările depresive. • tumori şi leziuni ale lobului occipital. Din aceste motive. .Halucinaţiile fiziologice apar în condiţii care modifică starea de vigilitate – trecerea dintre veghe şi somn (hipnagogice) sau somn-veghe (hipnapompice). Scenice care pot fi panoramice (statice) sau cinematografice (mişcare). distinct. Complexe (halucinaţii acustico. • epilepsie etc. sunete muzicale. • neurologice (migrena oftalmică).

înţepătură • intoxicaţii cu cocaină. cele olfactive şi gustative. • psihoze de involuţie – sindromul Cotard descris cu un secol în urmă. Petit). • psihoze afective fiind în concordanţă cu totalitatea afectivă. • delirium tremens. dureri. de exogenitate. de enormitate şi de imoralitate. lupi etc.) în interiorul corpului Metamorfozare transformare într-un animal • deliruri hipocondriace. prin contrast cu halucinaţiile psihosenzoriale ele mai sunt denumite şi pseudohalucinaţii. • sindroame paranoide. viermi mergând pe piele sau în piele). plămânii. ele sunt localizate în gândirea proprie. asociind negarea halucinatorie a viscerelor Asocieri halucinatorii – halucinaţiile psihosenzoriale sunt adesea combinate. rupte. LSD • psihoze alcoolice acute şi subacute (luând adesea aspectul de halucinaţii zoopatice – percepţia de gândaci. caracterizate prin incoercibilitate. Halucinaţiile psihice acusticoverbale .• unele tumori şi leziuni ale lobului temporal. cocaină etc. asociate cu halucinaţii olfactive. chloral. impuse din afară. senzaţii de orgasm. inima sunt putrezite. • schizofrenii paranoide. • psihoze de involuţie – iau aspectul particular al delirului cu ectoparaziţi Ekbom. haşiş.). adică interesează mai mulţi analizatori în acelaşi timp. interne arsuri. schimbarea poziţiei unor organe Halucinaţiile corporale (halucinaţii ale sensibilităţii generale şi interne – propioceptive şi interoceptive) Modificări ale organelor interne localizări genitale a acestora. grupează idei delirante de negaţie. • nevroze de tip obsesiv. modificări ale viscerelor (stomacul. paraziţi. datorită absenţei caracterului de senzorialitate. Diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de stranietate. unde pot fi însoţite de un comportament halucinator. tactile şi corporale sunt cel mai adesea asociate. Spre deosebire de halucinaţiile psihosenzoriale. care i se fac şi cărora nu li se poate opune şi pe care nici nu le poate controla prin propria voinţă. în spaţiul intrapsihic. căldură. Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) sunt definite ca autoreprezentări aperceptive. fobic şi isteric. percepute ca violuri directe sau de la distanţă. • psihoze de involuţie. spirite etc. neavând decât obiectivitatea psihică. Arsuri interioare. halucinaţiile vizuale şi auditive. curent de aer. atingere. chloral. halucinaţiilor psihice le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate. automatism şi exogenitate (G. Bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite.) sau supranaturale (demoni. În patologia de intensitate psihotică a involuţiei apar în mod specific halucinaţii corporale. ci le trăieşte ca pe nişte fenomene străine. localizate în special în zonele genitale. mişcări ale unor insecte sau viermi subcutanat Halucinaţiile tactile Arsuri externe. insecte. introducerea de corpuri străine în rect Posesiunea zoopatică percepute ca existenţa unor fiinţe naturale (şerpi. De asemenea. sărut. înlocuite cu obiecte metalice). se descrie reunirea în cadrul parazitozelor halucinatorii a halucinaţiilor vizuale cu cele tactile (din intoxicaţii cu alcool.

• voci interioare, ecoul gândirii sau al lecturii, murmur intrapsihic, gânduri transmise • trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, se insinuează în gândirea lui, fiind atribuite altcuiva • ,,transmiterea gândurilor” care este interpretată ca telepatie, comunicare misterioasă, limbaj fără cuvinte, dând subiectului impresia că şi-a pierdut intimitatea gândirii sale, facultatea de a se conduce după voinţa sa, fiind supus influenţei altcuiva Halucinaţiile psihice vizuale • apar ca simple imagini sau sub formă de scene panoramice, în spaţiul subiectiv al bolnavului, dându-i impresia că trăieşte într-o lume a scenelor imaginare, a viziunilor interioare sau artificiale • bolnavii le văd cu ochii interiori, cu ochii minţii lor Halucinaţiile psihice motorii • sunt legate de limbajul interior şi de expresia motorie a acestuia (verbale şi scrise) - bolnavul are senzaţia că vorbeşte (fără să facă niciun fel de mişcare); - bolnavul schiţează mişcări ale limbii şi buzelor; - bolnavul are impulsiuni verbale „este făcut să vorbească” (sentimentul de automatism verbal). • în delirurile cronice, • în cea mai mare parte a psihozelor, Notă: apariţia lor este un indice de gravitate, stabilind intensitatea psihotică a tulburărilor. Asocieri halucinatorii – aşa cum am mai arătat, clasificarea pe care o facem, despărţind fenomenele halucinatorii pentru a le descrie, are o valoare pur didactică, în clinică acestea apărând grupate, intricate, modificând realitatea în ansamblul şi structura ei. Ele sunt însoţite întotdeauna de un cortegiu simptomatic complex, care le uşurează diagnosticarea, întregindu-le semnificaţia. Sindromul de automatism mintal Clerambault-Kandinski. grupează în acelaşi sindrom halucinaţii psihosenzoriale şi psihice alături de o serie de fenomene psihice caracterizate prin exogenitate şi incoercibilitate. Sindromul de automatism mintal este reprezentat de triplul ecou (al gândirii, lecturii, actelor), triplul automatism (motor, idei, ideo-verbal) şi numeroase halucinaţii psihice anideice (fără temă, întâmplătoare). Mecanismul de producere al halucinaţiilor a fost abordat prin prisma unor modele lineare, psihodinamica încercând să le explice ca un rezultat al proiecţiilor, al refulărilor din inconştient. Organiciştii au încercat în diferite variante, având drept model de producere analizatorul, regiuni ale cortexului, inhibiţie-dezinhibiţie, substanţe psihedelice care nu au arătat decât că realitatea fenomenului halucinator este mult mai complexă, insuficient elucidată, neexistând astăzi un model experimental satisfăcător. 3.2. Tulburările de atenţie După cum o defineşte şcoala românească de psihologie, atenţia este o funcţie sintetică a psihismului constând în activarea, tonificarea, mobilizarea, orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul autoreglării activităţii. Însuşirile structurale ale atenţiei sunt reprezentate de volum (suma unităţilor informaţionale relevate concomitent în planul conştiinţei), concentrare (contrară distragerii; se poate realiza în diverse grade), stabilitate (ca o caracteristică temporară a concentrării, cu rol antifluctuant); distributivitate (plurifocalizare a atenţiei, un sistem al reflexiei în care momentan se impune o singură dominantă, dar care este în legătură cu subsisteme automatizate ce se pot actualiza şi trece pe prim plan foarte rapid), comutativitate sau flexibilitate (capacitatea de restructurare rapidă a atenţiei). Se descrie o atenţie spontană (involuntară), o atenţie

voluntară şi postvoluntară ale căror tulburări sunt adesea independente. Tulburările de atenţie se numesc disprosexii, ele interesând atât atenţia voluntară, cât şi pe cea involuntară. Hiperprosexia semnifică creşterea atenţiei şi este un simptom frecvent în psihopatologie. Polarizarea hiperprosexică către un anumit domeniu se asociază cu hipoprosexia pentru restul domeniilor. Ar fi vorba de fapt mai mult de o scădere a comutativităţii atenţiei cu creşterea concentrării decât de o hiperprosexie în ansamblu. Se întâlneşte atât în condiţii normale, cât şi în condiţii patologice – în mod normal, în situaţii de creştere a interesului sau de risc vital, în stările de excitaţie şi în intoxicaţiile uşoare cu alcool sau cafeină, în condiţii patologice tulburarea obsesivă fobică, cenestopatii, în delirurile hipocondriace, stări maniacale şi oligofrenie. Hipoprosexia constă în diminuarea atenţiei, în special a orientării selective a proceselor psihocomportamentale. Se întâlneşte – în mod normal, în condiţii de oboseală, surmenaj, situaţii anxiogene şi în condiţii patologice, tulburare anxioasă, depresie, în schizofrenie (atenţia voluntară este mult diminuată, dar atenţia spontană persistă pentru instinctele elementare, după cum susţine Chaslin), în accesul maniacal. Aprosexia – semnifică abolirea atenţiei şi se întâlneşte în stări confuzionale, sindromul catatonic, demenţe şi oligofrenii, prin scăderea globală a performanţelor intelectuale.

4. Tulburările de memorie. Tulburările de gîndire.
4.1. Tulburările de memorie 4.2. Tulburările de gândire 4.1. Tulburările de memorie Memoria (funcţia mnezică) este definită ca ansamblul proceselor de întipărire (memorare), conservare (păstrare) şi reactualizare prin recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare a omului sau procesul psihic de stocare/destocare a informaţiei, de acumulare şi utilizare a experienţei cognitive. Definită genetic ca proces de reflectare selectivă, activă şi inteligibilă a trecutului experenţial, memoria este în acelaşi timp şi un produs al dezvoltării social-istorice umane, fiind legată de celelalte componente ale sistemului psihic uman. În acest sens, memoria poate fi considerată ( E. Minkowski) o conduită de ordin temporal care stabileşte relaţia dintre „înainte” şi „după”, între ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi. În ceea ce priveşte clasificarea tulburărilor funcţiei mnezice (dismnezii), vom adopta o clasificare în tulburări cantitative şi tulburări calitative. Desigur, această delimitare apare artificială, în primul rând, deoarece, pentru a fi perturbată calitativ, memoria presupune să fi suferit deja tulburări cantitative, iar în practica curentă, formele sunt în majoritatea cazurilor intricate. DISMNEZII CANTITATIVE Hipermneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în evocări involuntare rapide şi uşoare, tumultoase şi multiple, realizând o îndepărtare (circumscrisă) a subiectului de prezent. Se pot întâlni atât în condiţii normale cât şi patologice:

− la normali: evocările fiind legate de evenimente deosebite, cu caracter plăcut sau neplăcut din viaţa subiectului, dar trăite intens (succes sau insucces deosebit, cataclism, evenimente deosebite); − în afecţiunile psihice: în genere, atunci când se realizează o îngustare a câmpului preocupărilor prin focalizarea funcţilor psihice: psihopatia paranoică şi paranoia, unele oligofrenii („idioţii-savanţi”), debutul demenţei luetice, nevroze: în unele forme obsesionale, isterice („memoria hiperestezică”); − în condiţii speciale (detenţii, prizonierat), sindromul hipermnezic emoţional paroxistic tardiv (Targowla) consecutive stărilor febrile, intoxicaţiei uşoare cu eter, cloroform, barbiturice, în toxicomanii, epilepsie (ca aură sau ca echivalenţă); − forme particulare: Mentismul reprezintă o derulare involuntară caleidoscopică a unor amintiri şi idei. Viziunea retrospectivă – formă supremă a hipermneziei, subiectul retrăind în câteva momente principalele evenimente din întreaga sa viaţă. Se întâlneşte în: situaţii de pericol existenţial iminent, în paroxisme anxioase de mare intensitate, în stări confuzionale halucinatorii, în crize de epilepsie temporală. Hipomneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate cu tot efortul făcut, realizând o situaţie jenantă pentru subiect în momentul respectiv. Deşi negate de unii autori, care le introduc în grupul amneziilor, se pare că ocupă totuşi o poziţie distinctă, fiind mai mult legate de deficitul prosexic decât de deteriorarea funcţiei mnezice. Se pot întâlni atât în condiţii normale cât şi patologice: − la normali: în activitatea curentă legată fiind de evenimente insuficient fixate sau neglijate, preluate în stări de oboseală sau surmenaj; − în afecţiuni psihice: în nevroze prin deficit prosexic, în oligofrenie, prin insuficienta dezvoltare cognitivă, în stări predemenţiale; − forme particulare: Lapsusul: dificultate de evocare, pasageră, cu aspect lacunar de element al frazei. Anecforia: constă într-o uşoară stare de tulburare a funcţiei mnezice, în care subiectul evocă cu ajutorul anturajului, anumite evenimente care păreau uitate. Clasificarea în cadrul allomneziilor nu este întru totul justificată; anecforia pare mai mult o dismnezie cantitativă. Amneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în: prăbuşirea funcţiei mnezice cu imposibilitatea evocării sau fixării, realizând o situaţie particulară, care obligă subiectul la găsirea unor soluţii de conjunctură. În funcţie de debutul evenimentului, Rauschburg (1921) prin sistematizarea sa în funcţie de sens, le-a grupat în: anterograde (de fixare) şi retrograde (de evocare). Amneziile anterograde (de fixare): tulburare mnezică caracterizată prin: imposibilitatea fixării imaginilor şi evenimentelor după agresiunea factorială, dar cu conservarea evocărilor anterioare agresiunii factoriale. Deficienţa se datoreşte fixării, stocajul fiind relativ nealterat, putându-se considera o perturbare a memoriei imediate, în timp ce memoria evenimentelor îndepărtate este conservată, fapt care ar putea permite considerarea amneziei anterograde drept o disociere între memoria imediată (a prezentului) şi memoria evenimentelor îndepărtate (a trecutului), având ca element de referinţă momentul agresiunii factoriale. Se pot întâlni în: stări nevrotice şi reacţii psihogene, sindrom Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări de confuzie mintală, psihoză maniaco-depresivă, presbiofrenie. Amneziile retrograde (de evocare): tulburare mnezică caracterizată prin: imposibilitatea evocării imaginilor şi evenimentelor situate anterior agresiunii factoriale, dar cu conservarea posibilităţii de fixare pentru evenimentele situate posterior agresiunii factoriale.

cât şi fixarea (memoria prezentului). subiectul încearcă să compenseze deficitul mnezic prin aranjarea evenimentelor fie în altă ordine cronologică. cu încărcătură afectivă. o adevărată lacună care se extinde fără a mai fi zăgăzuită de momentul de referinţă (agresiunea factorială). De asemenea. În genere. ele rezistând mai bine la agresiuni. DISMNEZII CALITATIVE (PARAMNEZII) Dacă în tulburările cantitative cu deficit mnezic (hipomnezii şi amnezii). subiectul evidenţiază doar deficitul mnezic. uitare ce este însă reversibilă. fapt care permite considerarea amneziei retrograde drept o disociere între memoria imediată (a prezentului) păstrată şi memoria evenimentelor îndepărtate (a trecutului) alterată. fie sub aspectul realităţii. Amneziile elective sunt uneori globale. la fel de rapid ca şi instalarea ei. putându-se considera o perturbare a memoriei evenimentelor îndepărtate. Într-un stadiu mai avansat. s-a observat că amintirile cele mai recente se pierd primele. Deteriorarea evocărilor va fi suplinită de subiect prin contribuţia sa. inclusiv identitatea sa. Luând drept element de referinţă – momentul agresiunii factoriale şi structurând memoria în memorie a evenimentelor imediate (a prezentului – fixare) şi a evenimentelor îndepărtate (a trecutului – evocare) se pot obţine următoarele relaţii: Amnezii retrograde localizate (lacunare) pot fi considerate drept rezultantă a absenţei sau superficialei fixări pentru un moment. având ca element de referinţă. se pare că amintirile mai vechi sunt stocate mai difuz. Ne apare extrem de sugestivă comparaţia lui J. care necesită pentru redare o tensiune psihică suficient de mare. eveniment/etapă. o adevărată „pauză de fixare”. cu conservarea de obicei a amintirilor din copilărie şi tinereţe (legea Ribot). fără o legătură cu realitatea obiectivă trăită de subiect. Paramneziile (termen introdus de Kraepelin) se caracterizează prin: evocări deteriorate ale evenimentelor produse recent sau îndepărtat. fenomen ce poate apărea periodic (memorie alternativă) realizând personalităţile alternante descrise în psihiatria secolului al XIX-lea. Legea Ribot este argumentată de J. unele amintiri înregistrate sunt „uitate” inconştient. apoi amnezia progresează spre trecut. Această categorie de tulburări are ca trăsătură comună o alterare a noţiunii de „timp trăit”. în tulburările calitative. Delay care aseamănă memoria cu un caiet: „Uneori câteva pagini au rămas albe – aceasta este amnezia lacunară” … „pasaje care se referă la anumite evenimente sau anumite persoane care s-au şters astfel încât au devenit nelizibile – aceasta este amnezia electivă” … „alteori au fost rupte ultimele pagini şi continuă să fie rupte de la sfârşit spre început.Deficienţa se datoreşte evocării. fixarea este relativ nealterată. Memoria autistică care nu mai este sub control introduce în sinteza mnezică imaginile şi afectele sale. momentul agresiunii factoriale. fie sub aspect cronologic. ceea ce va face ulterior imposibilă evocarea. Amnezii retrograde progresive (retroanterograde) pot fi considerate ca o alterare generală a funcţiei mnezice care interesează atât evocarea (memoria trecutului). dar mai puţin întâlnite în zilele noastre. memorizarea devine deficitară. se acceptă că disoluţia funcţiilor psihice nu este niciodată atât de profundă încât să împiedice procesul de fixare. Caracterul mai logic şi mai simplificat al trecutului îndepărtat favorizează evocarea. aceasta este amnezia retrogradă”. Amneziile lacunare elective sunt totdeauna psihogene. fie schimbând poziţia sa faţă de evenimentul evocat. Sentimentul că prezentul şi trecutul nostru ne aparţin se estompează sau se prezintă în contratimp. în timp ce fixarea memoriei evenimentelor recente este conservată. Delay prin încărcătura afectivă a trecutului imediat. stocajul fiind alterat. subiectul uitând întreg trecutul. Paramneziile se grupează în: . pentru că sunt de obicei dezagreabile. realizându-se amnezia progresivă retro-anterogradă.

Se întâlneşte în: schizofrenie. Subiectul în aceste situaţii. Sentimentul poate fi limitat la o singură persoană. Falsa recunoaştere (Wigman): iluzie mnezică în care o persoană necunoscută anterior de subiect este considerată drept cunoscută. 1924) este o falsă nerecunoaştere constând în faptul că bolnavul consideră ca sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur. confabulaţiile pot fi ierarhizate în: confabulaţii de perplexitate. prezentă în psihastenii. obnubilare. deliruri sistematizate (paranoice sau parafrenice). ne recunoscute de subiect ca proprii. stări maniacale în preinvolutiv şi involutiv. faza maniacală a PMD. confuzia mintală. niciodată” ( J. inversă precedentei. Au fost descrise pentru prima dată de Pitters în isterie: „pacientele par să piardă noţiunea personalităţii prezente şi să o reia pe cea pe care o aveau atunci când se desfăşura episodul de viaţă pe care îl retrăiesc. „de la a recunoaşte totul. Delay).− tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice). deja auzit. Este întâlnită în surmenaj. În funcţie de gradul de deteriorare sau nedezvoltare a personalităţii. şi în final de „deja vecu” (deja văzut. Criptomnezia: iluzie mnezică în care o idee. „Iluzia sosiilor” (descrisă de Capgras. Falsa recunoaştere poate fi difuză sau generală creând impresia de „déjà vu”. deliruri cronice. Tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii) cuprind clasificări mnezice. dar situate în trecut. Mult mai rar se întâlneşte iluzia de nerecunoaştere: „bolnavul crede că cunoaşte persoane pe care nu le-a văzut şi nu este sigur că cunoaşte persoane deja văzute”. Ecmneziile sunt tulburări ale memoriei în care episoade întregi ale trecutului pot fi retrăite ca şi cum ar fi în prezent. fie sub aspectul situării în cronologie. schizofrenii. − tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii). Opusă precedentei. Se întâlneşte în: demenţa senilă. el ajunge să nu mai recunoască nimic. o lucrare. Pseudoreminiscenţele: falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie. Tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice): cuprind evocări eronate ale trăirilor subiectului. Confabulaţiile: falsificare mnezică sub aspectul situării în real. Ecmnezia: falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie. au caracter tranzitoriu. încredinţat fiind că evocă trecutul trăit. cu ultimele resurse ale criticii sale şi cu conştiinţa parţială a perturbărilor funcţiei mnezice. Este destul de rară şi întâlnită mai ales în demenţele presenile. „deja entendu”. în care subiectul trăieşte în prezent evenimentele reale din trecut. Paramneziile de reduplicare (Pick): iluzia mnezică în care o persoană sau o situaţie nouă este identică cu o altă persoană sau situaţie trăită anterior. a văzut-o) subiectul şi pe care o consideră drept a sa (nu este un plagiat – afirmaţia se face inconştient de beneficiile pe care i le-ar putea aduce). epilepsia temporală. act făcut fără alt scop decât de a suplini deteriorarea mnezică (lacunele). obiect sau stare a conştiinţei. peste tot şi permanent. neîncadrate corect în timp şi spaţiu sau. constând în reproducerea de către pacient a unor evenimente imaginare. . isterie. face eforturi de a-şi suplini lacunele. E întâlnită în sindromul Korsakov. Falsa nerecunoaştere (Dromand şi Levassort): iluzia mnezică în care o persoană cunoscută anterior de subiect este considerată drept necunoscută. este mai puţin frecvent întâlnită. demenţe traumatice şi în stadiile evolutive ale demenţelor senile şi vasculare. nicăieri. „deja raconte”. în care subiectul se întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale. deja istorisit şi în final deja trăit sau deja resimţit). confabulaţiile intercalându-se printre evenimentele reale cât de cât subordonate cronologic. deşi trăite. fie sub aspectul situării în real. sindromul Korsakov. de jenă. În stadiul avansat. un material. Viziunile panoramice ale trecutului sunt asemănătoare ecmneziilor: memoria unui subiect în criză uncinată sau într-un pericol vital este invadată de amintiri care îi dau iluzia că retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. de care evident nu este străin (a auzit-o. cu comportamentul corespunzător”.

. Barajul ideativ (Kraepelin). evocările sunt exacerbate fiind însă minimalizate de numeroasele digresiuni. cauzal. fiind străine şi contradictorii cu personalitatea individului. ca şi cum bolnavul ar fi detaşat. datele mnezice ca şi experienţa anterioară. Această prelucrare conduce la cunoaşterea indirectă şi la posibilitatea construirii unor atitudini anticipative şi prospective. TULBURĂRI ÎN FLUENŢA GÂNDIRII Fadingul mintal descris ca o scădere progresivă a gândirii de către GUIRAUD. gândirea operează asupra informaţiei obţinute prin percepţie şi reprezentare şi nu direct asupra obiectelor sensibile.de încurcătură. aleatoriu. informaţia este transformată în cadrul schemelor şi noţiunilor printr-un sistem de acţiuni organizate. este o idee care se impune gândirii ca nucleu al unui sistem delirant. aprecierea urmărilor desfăşurării ei. prin care. se manifestă printr-o încetinire a ritmului verbal. cu trecerea la un nivel calitativ superior al cunoaşterii. iar tulburările de atenţie fac subiectul incapabil de a se concentra asupra unei teme precise. descris iniţial pentru a desemna doar oprirea actelor voluntare. alcătuieşte componenta operaţională a gândirii. Ideea prevalentă. Tulburările de gândire Gândirea reprezintă funcţia cea mai organizată a psihismului. oligofrenie şi în accesul maniacal (confabulaţii cu caracter ludic). orice acţiune fiind precedată de execuţia ei mentală. Ideile dominante sunt idei care se detaşează din contextul celorlalte idei. evocări dificile. deci gândirea are caracter mijlocit. mnezice. dar pierd în profunzime. în mecanismele gândirii integrându-se în permanenţă afectivitatea. de ceea ce spune. denumită ca atare de WERNICKE. TULBURĂRI ÎN ANSAMBLUL GÂNDIRII Sunt tulburări în valorizarea judecăţilor şi raţionamentelor gândirii. TULBURĂRI ÎN DISCURSIVITATEA GÂNDIRII Tulburări în ritmul gândirii Accelerarea ritmului gândirii reprezintă o înlănţuire cu o extremă rapiditate a ideilor în care numărul asociaţiilor se multiplică. fie că subiectul este sau nu conştient de aceasta. a posibilităţilor lor de asociere. recunoscute de subiect ca un fenomen parazit. 4. de secvenţializarea etapelor. impunându-se într-un moment dat gândirii şi sunt legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului de care se leagă însăşi hipervalorizarea lor. de la fenomenal. deosebindu-se prin aceasta de cunoaşterea perceptivă. termenul de baraj se refera în prezent la oprirea ritmului ideativ. Sunt întâlnite în: sindromul Korsakov. particular.2. Ideile obsesive sunt idei care se impun gândirii. Ideile prevalente. prin care se integrează şi se prelucrează informaţia privitoare la realitatea exterioară şi cea interioară. atitudinile emoţionale. un scurt interval. care întrerup firul principal al discursului. onirice. conduita umană se desfăşoară raţional şi anticipativ. Aşa cum am arătat. fantastice. confuzia mintală. scădere a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei. prin caracterul net intenţional şi absenţa deficitului mnezic. Ansamblul acţiunilor şi procedeelor. Trebuie deosebite de „micile schimbări de ordine cronologică” sau de „micile adaosuri sau omisiuni” ale copilului sau adultului normal în situaţii când doreşte să altereze adevărul. Lentoarea ideativă este reprezentată de o scădere a numărului ideilor. la esenţial. o asediază şi o invadează. general. în vederea rezolvării unor probleme sau a creşterii nivelului de cunoştinţe. Ca reflectare directă a gândirii.

autoacuzare. Ideile de influenţă credinţa subiectului că se află sub influenţa acţiunii unor forţe xenopatice. pseudoraţionamente. supoziţii. cosmogonia. Idei delirante cu conţinut depresiv-de vinovăţie. în dezacord cu starea de sănătate foarte bună sau puţin modificată a subiectului. că exercită asupra sa o influenţă defavorabilă. apărând pe fondul unei personalităţi slabe. impenetrabil la argumentele logicii formale şi care-i modifică concepţia despre lume. sociopolitic sau religios Ideile de grandoare idei legate de calităţile deosebite fizice şi spirituale pe care subiectul le-ar avea sau de bunurile materiale şi situaţia socială pe care acesta ar poseda-o. interpretări. ele au tendinţa de a se articula şi sistematiza. Delirurile pasionale şi de revendicare caracterizate prin subordonarea întregii gândiri unei idei prevalente. încurcându-se în aspiraţii biografice chinuitoare Delirul de interpretare (SÉRIEUX şi CAPGRAS) se constituie dintr-o masa de simptome. că face aprecieri negative asupra calităţilor sale. care va constitui elementul energodinamic în dezvoltarea acestui sistem de delir Delirul senzitiv de relaţie (KRETSCHMER) trăirea unei experienţe conflictuale a individului faţă de grup. TIPUL DE IDEE DELIRANTĂ. biogeneza etc. Idei hipocondriace convingeri privind existenţa unei boli incurabile. care se vor organiza conform unui postulat iniţial Deliruri nesistematizate sunt deliruri în care structurarea ideilor delirante este mult mai redusă. dar pornind de la „postulate false” (Clerambault). Ideile delirante nu apar în mod natural „clasificate” sau monotematice. simţind lumea ca fiindu-i ostilă. materiale sau fizice. Idei de gelozie şi erotomanice legate de infidelitate. de care subiectul ar suferi. mistice idei legate de capacitatea subiectului. intuiţii. negarea capacităţilor intelectuale şi fizice. nemaipăstrând o aparenţă logică şi pentru care subiectul nu caută o argumentaţie raţională. ci ar descinde dintr-o familie mult superioară sau chiar ar avea descendenţă divină. de ruină raportarea imaginară a unor situaţii nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile bolnavului.Ideile delirante sunt idei în dezacord evident cu realitatea. a cărei victimă ar fi subiectul (Bleuler le-a apropiat de ideile de persecuţie). Structurarea delirantă. însoţită de o creştere a tonusului afectiv. de omnipotenţa lui creatoare. Idei delirante de invenţie. CONŢINUT PSIHOPATOLOGIC Idei de persecuţie convingerea bolnavului că suferă prejudicii morale. dar în a căror realitate bolnavul crede. comportamentul şi trăirile. în discrepanţă cu aspiraţiile şi scopurile propuse. Sindromul hipocondriac centrat în jurul ideilor hipocondriace cărora li se adaugă anxietatea şi cenestopatiile. Deliruri sistematizate sunt idei delirante construind judecăţi şi raţionamente. în domeniul ştiinţific. cu aparenţă logică. cu gravitate deosebită. Idei de filiaţie convingerea bolnavului că nu aparţine familiei sale. TIPUL DE DELIR NESISTEMATIZAT . Idei metafizice şi cosmogonice preocuparea subiectului de a elucida probleme ca metempshihoza. Ideile de relaţie convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat atitudinea faţă de el. a posibilităţilor materiale. de reformă. vulnerabilă şi timidă. restructurând gândirea către un mod de gândire particular.

coexistenţa lumii delirante fantastice în paralel cu cea reală. multiplu. surmenaj. există forme de delir în trei. a capacităţii de creaţie şi se întâlnesc în stări reactive. căreia subiectul continuă să i se adapteze. psihozele de masă respectă acelaşi model psihopatologic. Delirul indus („folie à deux”) aderenţa într-un cuplu. – modificarea trăsăturilor personalităţii premorbide. în grade variabile a randamentului şi eficacităţii operaţionale a gândirii. afectând în primul rând gândirea. Sindromul demenţial are drept caracteristici următoarele: – scăderea capacităţilor intelectuale care perturba integrarea socioprofesională. Progresive (demenţele) sunt reprezentate de scăderi progresive şi globale ale întregii vieţi psihice. – absenţa tulburărilor de vigilitate. a unuia din membrii la delirul celuilalt. iar în cadrul acesteia capacitatea de generalizare şi de abstractizare. în infecţii şi intoxicaţii – sau permanente. . în patru. Dintre tulburările permanente menţionăm: Staţionare (nedezvoltarea gândirii) se referă la incapacitatea gândirii subiectului de a atinge anumite nivele operaţionale. bogăţia imaginativă. – tulburări evidente de memorie şi gândire. posttraumatic. de la cele mai complexe (abstractizare şi generalizare) până la cele elementare (limbajul articulat. bufeele delirante (sindroamele paranoide) deliruri nesistematizate.Delirurile fantastice sau de imaginaţie (parafrenice) caracterizate de fantasticul tematicii. TULBURĂRI OPERAŢIONALE ALE GÂNDIRII Pot fi pasagere şi reversibile – se referă la scăderea. Stările delirant-halucinatorii. însoţite de tulburări perceptuale de tip halucinator. capacitatea de autoîngrijire).

mimică. având însă cel mai adesea o funcţie de complementaritate faţă de acesta. iteraţie. Ritmul verbal. de agitaţie. demenţe. Tulburările comunicării Schimburile de informaţie dintre două elemente (definiţiacibernetică a comunicării) se bazează în cadrul comunicării interumane pe ansamblul specific de procese psihomotorii în care canalul principal este cel verbal la care se adaugă canalele nonverbale. care vin să întregească sau „să înlocuiască” limbajul. Logoreea creştere a ritmului şi debitului cuvintelor în stări de excitaţie.1. în mania acută. 5. personalităţi dizarmonice de teama schimbului liber de idei vorbesc permanent fără a interesa opiniile celorlalţi. deşi subiectul mişcă limba şi buzele. După V. demenţe. stările stuporoase reactive. catatonie. în palilalie unde se asociază cu iteraţia Bradifemia încetinirea ritmului limbajului stări depresive. psihastenice. oligofrenie. Inactivitatea totală – mutacismul mutism deliberat. voluntar manie. demenţă. epilepsie Afemia imposibilitatea de a vorbi. oferindu-i o polivalenţă semnificativă infinită. Hipoactivitatea simplă vorbirea are un aspect ezitant şi monoton se observă la persoanele timide. stările confuzionale. tulburarea obsesivcompulsivă. Tulburările comunicării. îşi exprimă incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică. la paranoici. tulburarea de personalitate histrionică şi schizoidă. comunicarea paraverbală (diferită şi în contrasens cu cea verbală) şi comunicarea disverbală (apărând ca o modificare în sens patologic a comunicării nonverbale). fără a se datora unei leziuni a centrilor sau organelor vorbirii. . Optăm pentru clasificarea tulburărilor comunicării în tulburări ale comunicării verbale şi tulburări ale comunicării nonverbale.1. Tulburările comunicării verbale 5. Mutismul relativ expresia verbală este redusă cu păstrarea expresiei mimice. Tulburările comunicării verbale Debitul verbal comportă următoarele tipuri de tulburări: Hiperactivitatea verbală simplă (bavardajul) fluxul de cuvinte este crescut normal. Mutismul: absenţa vorbirii legată de un factor afectiv mai mult sau mai puţin involuntar. balbism. stări delirante. gestuale şi a limbajului scris Mutismul discontinuu (semimutismul) stări confuzionale.2. 5.1. care evită să-şi expună ideile proprii şi caută să nu lezeze auditoriul. oligofrenie. Comunicarea non verbală se realizează prin utilizarea unor mijloace cu funcţie de semnalizare – ţinută. Prezenţa limbajului ca modalitate de comunicare verbală dă specificitate intercomunicării umane. Tulburările ritmului verbal sunt reprezentate de: Tahifemia accelerarea ritmului limbajului în stări de insomnie. Enătescu s-au putut diferenţia experimental următoarele tipuri de comunicare nonverbală: comunicarea metaverbală (care sprijină şi întăreşte comunicarea verbală). stări de agitaţie. Tulburările comunicării nonverbale 5. stările delirante. Codurile folosite în transferul de informaţii sunt standardizate sociocultural şi condiţionate biologic de integritatea receptorilor şi emiţătorilor. simulaţie.5. stuporul depresiv. isterie. Ritmul neregulat baraj verbal (discontinuitate corespunzătoare barajului ideativ). atitudine.

Glosolalie (FLOURNAY) structurarea de către bolnav a unei limbi noi. Asintaxia este limbajul lipsit total de structură gramaticală constând într-o succesiune de cuvinte care îşi păstrează însă semnificaţia. Paralogismul este un cuvânt normal. conjuncţii. Elipsa sintactică constă în suprimarea unor cuvinte sau a prepoziţiilor care ar da sens frazei a cărei elemente principale rămân însă incluse în structura ei. cu neologisme ce fac limbajul incomprehensibil. afectată. demenţe). contaminare. Embololalia este inserţia într-un discurs normal a unuia sau mai multor cuvinte străine frazei care revin periodic. agitaţie. regulat. sigmatism. care în isterie poartă numele de musitaţie. Verbigeraţia constă în debitarea automată de cuvinte fără legătură. declaraţie etc. prin gruparea cuvintelor şi neologismelor intercalate cu debit rapid. căruia doar intonaţia îi traduce o notă afectivă inteligibilă – interogaţie. are de obicei un conţinut delirant de tip paranoid ce creează un limbaj nou.Intonaţia. cu deformarea sintaxei. frază. Toate aceste tulburări izolate sau grupate întâlnesc în schizofrenie. în general grosolane. acest limbaj neavând valoare de mesaj. . deliruri cronice. coree) şi în afecţiuni psihice (isterie. „de papagal”. ce se organizează şi se îmbogăţeşte progresiv. creat prin mecanismele obişnuite de formare a cuvintelor noi: compoziţia simplă. plecând de la rădăcini corecte. În depresii apare vorbirea şoptită. confuzie onirică. acumulate fără sintaxă. exclamaţiile. ci doar un joc megalomanic întâlnit în manie şi schizofrenie. Ecolalia este repetarea cuvintelor interlocutorului. Stereotipiile verbale constau în repetarea uniformă de cuvinte izolate sau grupate invariabil cu un caracter ritmat. Onomatonomia constă în repetarea obsedantă a unuia sau a mai multor cuvinte. în afazii. Tulburările semanticii şi sintaxei se referă la modificările apărute la nivel de cuvânt. Ele se întâlnesc în afecţiuni neurologice (exemplu: boala Parkinson. de obicei asociată cu reproducerea intonaţiei. datorită parafaziei şi jargonofaziei. la hipomaniacali. Paragramatismul (Bleuler) constă în expresii bizare şi neoformaţii verbale. fuziune a unor fragmente de cuvinte. prepoziţii. rinolalie). rotacism. TULBURĂRILE SEMANTICE ALE LIMBAJULUI ÎN SCHIZOFRENIE Schizofazie (Kraepelin) sau discordanţa verbală (CHASLIN) discurs specific în care. fragmente de fraze sau fraze întregi nelegate între ele. Neologismul este un cuvânt nou. dar utilizat în sens diferit de cel uzual. monoton. schizofrenie. manieristă (în schizofrenie). lipsite de semnificaţie proprie. ură. Aceste tulburări sunt reprezentate de balbism. după un debut prin câteva fraze comprehensibile. puerilă. Tulburările fonetice se referă la tulburări ale articulării cuvintelor (dizartrii). Intensitatea vorbirii. se transformă. limbaj. Coloratura vorbirii se concretizează prin vorbire monotonă (în depresie). Glosomania cuprinde ansamblul manifestărilor verbale neoformate. boala Wilson. se descriu vorbirea cu voce tare. la paranoici. Agramatismul (Küssmaul) este limbajul lipsit de articole. tulburări demenţiale. care sunt date de dificultate de execuţie a mişcărilor coordonate sintonic ale aparatului fonator. într-un limbaj ermetic. redus la un schelet de „stil telegrafic”. În stările de excitaţie. Psitacismul este vorbirea total lipsită de sens. tulburări anxioase. vorbirea cu strigăte.

Ţinuta dezordonată apare în oligofrenii. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi. Similare tulburărilor limbajului descriem tulburări semantice ale expresiei grafice precum: neografismele. macrografii. pieptănătura. atitudinea bolnavului şi semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă socială. Au un substrat neurologic clar. 5. feţe de mese. Schizoparafazia (BOBON) reprezintă gradul extrem al discordanţei verbale. în deliruri cronice.Pseudoglosolaliile deformări sistematice ale unor cuvinte generând un limbaj nou în aparenţă. Dintre tulburările morfologiei scrisului amintim: Tulburări ale caligrafiei (micrografii.2. intoxicaţia cu cuvânt. pereţi. constelaţie hormonală). stereotipii etc. în pătrat. Hiperactivitatea (graforeea) este nevoia irezistibilă de a scrie şi se manifestă simultan cu logoreea deşi ele pot fi disociate. maniacali şi schizofreni. prezintă tulburări care sunt paralele cu ale acestuia. în schizofrenie. Se întâlneşte în manie. Schizoparalexia introducerea de litere parazite în cuvintele pe care le pronunţă bolnavul. stări maniacale (satisfăcând tendinţele ludice şi provocator erotice ale subiectului). manie. necesităţile sociale. manierisme. dar există uneori o disociaţie între acestea. Tulburările comunicării nonverbale Ţinuta se referă la aspectul exterior: îmbrăcămintea. • Transvestismul este folosirea îmbrăcămintei sexului opus de către persoane al căror sex biologic este bine exprimat (fenotip. ca perversiune sexuală. . deliruri cronice (fiind în concordanţă cu conţinutul acestora). demenţe. Fixarea invariabilă. ca exprimare grafică a limbajului vorbit. bolnavul refuzând să vorbească. Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală folosind drept suport expresia facială şi modificările acesteia după coduri cu o importantă determinare socioculturală şi etnică. stări confuzionale. ireductibil la o analiză gramaticală. schizografia.). Ea este în raport cu vârsta.). dar acceptând să scrie. paragrafismele. puţin diferit filologic de un jargon. ermetismul (semne cabalistice. în diferite tulburări de personalitate. unde bolnavii scriu pe coli. incomprehensibil. embolografia. simbolice). Tulburări ale expresiei grafice Scrisul. Limbajul incoerent ca formă de maximă alterare. Afaziile reunesc ansamblul tulburărilor de exprimare şi înţelegere a limbajului oral şi scris. schizofrenie. reprezintă o variantă particulară de graforee. sexul biologic. homosexualitate şi într-o formă particulară în schizofrenie. care se întâlneşte în demenţele profunde şi oligofreniile grave. întâlnită în tulburări demenţiale şi forma hebefrenică a schizofreniei. Policromatografia (bolnavii scriu folosind mai multe culori atunci când nu este cazul). Rafinamentul vestimentar se întâlneşte în: isterie. pseudografia. Tulburări ale dispunerii textului în pagină (scris în cerc. Inactivitatea (refuzul scrisului) este în general asociată mutismului. datorat unei leziuni cerebrale circumscrise şi unilaterale (Delay şi Lhermitte). grifonajul (scrisul este transformat într-o măzgălitură). Ţinuta excentrică cu detalii bizare se întâlneşte în: schizofrenii. adnotări bizare etc. Ţinuta pervertită este reprezentată de două forme particulare: • Cisvestismul este o îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia în care se află subiectul şi se întâlneşte la structurile dizarmonice de personalitate. Pierderea aptitudinilor de autoîngrijire elementare dă un aspect particular – gatismul. genotip.

Hipermimiile se întâlnesc într-o serie de tulburări psihice (stări maniacale, depresie, delirurile expansive, deliruri de persecuţie). Hipomimiile se întâlnesc în sindromul catatonic, în stuporul depresiv, în oligofrenii etc. Paramimiile sunt reprezentate de disocieri dintre limbaj şi expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei, putând îmbrăca aspectul surâsului schizofren, prostraţiei, furtunilor mimice, incoerenţei mimice, mimicii impulsionale, manierismelor şi stereotipiilor. Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie de expresie, simbolizare, conduite cu o anumită semnificaţie. Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitatea obiectivă, atingând grupe musculare în legătură funcţională, reproducând în general o mişcare reflexă sau un gest cu funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. Ele se pot prezenta într-o nesfârşită varietate clinică de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de umăr etc.) până la acte cu un grad mai mare de complexitate. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi diminuate atunci când subiectul este liniştit. Apar în tulburări anxioase, obsesivcompulsive, la structurile psihastenice. Ca o variantă particulară amintim aici sindromul Gilles de la Tourette (boala ticurilor), reprezentat de asocierea unor ticuri multiple afectând în special regiunea capului şi membrele la care se adaugă ticuri vocale (plescăituri, mormăituri etc.) şi impulsiunea irezistibilă de a rosti obscenităţi (coprolalie). Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil expresivitatea gesticii dându-i o configuraţie artificială. Se întâlneşte în simulaţie şi ca un semn de mare valoare în schizofrenie, isterie. Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă. Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiectului la orice solicitare exterioară, prin r efuzul stabilirii comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie, dar poate exista într-o formă incomplet exprimată şi având o altă semnificaţie, în întârzierile mintale, stările confuzionale şi depresie. Stereotipiile sunt conduite repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai mult sau mai puţin simbolic şi deci cu un grad mai mare de inteigibilitate. Majoritatea autorilor sunt de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii deoarece actele au o logică în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual. Se întâlnesc în schizofrenii, oligofrenii, demenţe, afecţiuni neurologice cronice. Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se repetă iterativ, când nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă sau se întâlnesc în tulburările demenţiale în oligofrenii, în schizofrenie.

6. Semiologia conştiinţei.
6.1. Tulburările câmpului de conştiinţă 6.2. Tulburările conştiinţei de sine Tulburările de conştiinţă Jaspers definea conştiinţa ca fiind viaţa psihică la un moment dat. Trebuie adăugat că modelarea experienţelor trăite „acum şi aici” (H. Ey) se face în raport cu întreaga experienţă existenţială anterioară a subiectului. Conştiinţa este un domeniu fundamental de definiţie al psihismului, deoarece îi dă specificitate umană, deosebindu-l decisiv şi calitativ de orice altă manifestare cerebrală prin faptul că raportează experienţele individului la trecut şi viitor, la sisteme axiologice şi la identitatea unică a subiectului percepută ca atare. În acest demers nu ne vom referi la polisemantica multidisciplinară a termenului de conştiinţă, circumscriindu-ne doar la accepţiunea psihiatrică a termenului şi la fenomenele psihopatologice care afectează modalităţile de existenţă ale conştiinţei: − câmpul conştiinţei integrator al prezenţei în lume a subiectului, care permite acestuia să se raporteze la semeni şi să-i înţeleagă lucid, să se adapteze la schimbare; − conştiinţa de sine ca sentiment al propriei identităţi; − nu ne vom ocupa aici de tulburările conştiinţei morale văzută ca posibilitate de înţelegere şi judecată conform cu norme deontologice şi axiologice, cu răsunet în comportamentul şi relaţionarea subiectului. 6.1. Tulburările câmpului de conştiinţă Vom menţiona aici, pentru a putea preciza intensitatea tulburărilor, următorii parametri care se analizează ori de câte ori se urmăreşte evidenţierea unor tulburări de conştiinţă (Jaspers): − dezinteresul faţă de lumea exterioară (bolnavul înţelege cu dificultate ce se întâmplă în jurul lui, atenţia este labilă, acţionează fără să ţină seama de situaţia reală); − dezorientarea (legată de simptomul de mai sus); − incoerenţa (şi prin urmare ininteligibilitatea conduitei); − dificultăţi de gândire (reflecţie); − şi amnezie consecutivă stării (tulburări ale puterii de fixare şi conservare). Nivelul acestei intensităţi va fi corelat cu apariţia unor tulburări senzoriale sau cu absenţa acestora.

Tulburările clarităţii şi capacităţii de integrare a câmpului de conştiinţă corespund în mare parte tulburărilor de vigilitate din descrierile clasice sau tulburărilor de conştienţă (Arseni, 1983). Starea de vigilitate a creierului îşi găseşte baza neurofiziologică în sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). Aceste tulburări nu se însoţesc de productivitate, asociindu-se o dată cu creşterea intensităţilor, cu tulburări vegetative: Obtuzia constă în bradipsihie cu hipoprosexie în special spontană, scăderea supleţei proceselor de gândire, parafazii, lentoare în înţelegerea întrebărilor şi formularea răspunsurilor. Hebetudinea – desprindere de realitate, pe care nu o mai poate cuprinde ca ansamblu, perplexitate şi indiferenţă. Torpoarea se manifestă prin bradikinezie, hipobulie, scăderea participării afective, uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă. Obnubilarea reprezintă o denivelare mai importantă a vigilităţii, cu hipoprosexie severă şi dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor senzoriale şi dificultăţi în înţelegere şi sinteză, care se desfăşoară cu o greutate sporită. La stimuli intenşi sau la repetarea întrebărilor, răspunsurile pot creşte în precizie şi claritate. Stuporul este o tulburare severă a vigilităţii, însoţită de inhibiţie psihomotorie (mutism, akinezie, negativism alimentar). Bolnavul nu reacţionează decât la excitaţii foarte puternice, nu răspunde la întrebări şi nu pare a înţelege contextul în care se află. Mimica bolnavului este inexpresivă sau exprimă un grad de anxietate, atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate. Soporul – stare de somnolenţă patologică în care contactul cu ambianţa se face foarte dificil, fiind întretăiat de perioade de somn. Suspendarea completă a conştiinţei ce apare în criza epileptică, lipotimie, sincopă şi comă. Se caracterizează printr-o suspendare a funcţiilor relaţionale (apsihism) cu păstrarea funcţiilor vegetative, care însă, spre deosebire de somn, sunt alterate în diferite grade. Tulburări ale structurii câmpului de conştiinţă Îngustarea câmpului de conştiinţă – descrisă de P. Janet (1899) – se caracterizează prin focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se poate desprinde. Conştiinţa este incapabilă să cuprindă întreaga experienţă prezentă, în afară de cea psihotraumatizantă. Se poate considera ca fiind o demodulare afectiv-ideativă, o neadecvare prin alterarea criteriului valoric, care duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Starea crepusculară constă într-o modificare de aspect critic, cu debut şi sfârşit brusc, a clarităţii câmpului conştiinţei în diferite grade, asociată cu îngustarea lui, ceea ce permite menţinerea unei activităţi automate cu acte motorii coordonate, dar neobişnuite şi fără legătură cu ocupaţiile anterioare faţă de care subiectul va prezenta amnezie totală, lacunară sau parţială în funcţie de profunzimea modificării vigilităţii. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondul căreia pot apărea fenomene delirant-halucinatorii, precum şi modificări importante ale stării afective (exaltare, angoasă, disforie) care pot modifica considerabil comportamentul bolnavului (agitaţie, fugi, acte agresive cu potenţial criminogen). Circumstanţele etiologice majore sunt reprezentate de epilepsia temporală, beţia patologică, reacţii psihogene. Sub denumirea de tulburare disociativă isterică, ICD 10 descrie o pierdere parţială sau completă a unei integrări normale între amintirile trecutului, conştientizarea identităţii şi a senzaţiilor imediate şi controlul mişcărilor corporale. Gradul în care controlul conştient asupra amintirilor, senzaţiilor şi mişcărilor ce vor fi executate este afectat, este variabil de la oră la oră sau de la zi la zi.

S. în care pacientul îşi asumă un număr de false personalităţi diferite. chiar a stuporii vieţii mintale. pe care memoria îl reprimă). Uneori aceste personalităţi susţineau că au cunoştinţă de celelalte personalităţi ale aceleiaşi persoane şi chiar nu se plăceau. Debutul confuziei mintale este uneori brutal. uneori câteva zile. obnubilare. citat de V. Denivelarea conştiinţei în diferite grade (torpoare. ce determină un grup de tulburări acute şi globale al epsihismului în care locul central este ocupat de modificările în planul conştiinţei având caracter tranzitoriu. bolnavul păstrându-şi chiar în cele mai avansate stări de confuzie. în care. Memoria este global tulburată cu predominenţa celei de fixare. a fost descrisă de M. Datele perceptive vizuale. acte alături (răspunsuri mai puţin absurde decât greşite. dar unii dintre ei prezentau şi patologie organică. Janet) (eveniment psihotraumatizant pe care subiectul nu şi-l aminteşte obişnuit în stare de veghe. allopsihice. obtuzie – cel mai frecvent) se manifestă prin tulburări ale atenţiei. spaţiale. Confuzia mintală (stările confuzionale): descrisă iniţial de Chaslin (1895) ca o afecţiune în mod obişnuit acută. cel mai adesea în câteva ore. auditive sunt rudimentar analizate. Modificarea coordonatelor trăirilor alături de tulburarea atenţiei constituie faptul semiologic cel mai aparent. iar uneori negau cunoştinţa asupra altor personalităţi. Aceste tulburări sunt în general expresia creşterii pragurilor senzoriale. În această tulburare globală activitatea perceptivă este cea mai deficitară. de hiatus cu comportamentul anterior al bolnavului. reprezentând o formă de slăbire şi disociaţie intelectuală care poate fi însoţită sau nu de delir. Personalităţile succesive pot fi în contrast marcate cu personalitatea premorbidă a individului. este mai curând cazul unei stări disociativ-isterice. aşa cum arăta Jaspers. Jaspers aprecia această păstrare a conştiinţei de sine ca fiind un element de diferenţiere faţă de psihozele paranoide. datele prezentului nu se constituie decât în amintiri fragmentare. La ora actuală această tulburare este extrem de rară şi chiar există controverse asupra măsurii în care ea este iatrogenă sau socioculturală. Faptul principal. consideră că. tulburarea fundamentală constă în diminuarea proceselor de sinteză şi organizare. Perplexitatea (nedumerirea anxioasă) este expresia pasivităţii. Personalităţile diferite par să nu aibă cunoştinţă de amintirile şi preferinţele celeilalte şi să nu realizeze existenţa acestora. ajungând până la greşeli şi erori de identificare. Pacienţii săi prezentau simptomatologie isterică. Funcţiile intelectuale şi cognitive sunt interesate global şi. Aceasta duce implicit la o tulburare a orientării temporale. reacţii psihotice isterice. Personalitatea multiplă. care nu poate fi fixată. mai rar la iluzii. demonstrând înţelegerea întrebărilor). Trăsătura esenţială ar fi aparenta existenţă a mai multor personalităţi la un singur individ cu evidenţierea clară a uneia singure la un moment dat. reminiscenţe ale identităţii. Simptomul esenţial din care decurg celelalte este scăderea proceselor normale de sinteză şi diferenţiere ale conţinuturilor conştiinţei. Post episodic există o lacună importantă şi de lungă durată în memoria bolnavului. agitaţie sau inerţie. confuzia mintală este expresia comună a unei suferinţe cerebrale acute. O formă aparte a acestei stări este întâlnită în sindromul Ganser şi pseudodemenţa isterică. scurtele intervale de . este aspectul de ruptură. Predescu şi Nica. atunci când pacientul nu-şi cunoaşte numele. iar evenimentele trecute. pe fondul modificării conştiinţei de tip crepuscular. Prince (1905). orientată şi menţinută.Starea crepusculară isterică – aspect particular în care subiectul trăieşte o experienţă semiconştientă de depersonalizare şi stranietate centrată în general pe ideea fixă (P. uneori dificil de pus în evidenţă fără ajutorul anturajului. biografice sau culturale sunt cu mare greutate evocate. Trecerea de la o personalitate la alta se face brusc în asociere cu evenimente psihotraumatizante. Heller. pacientul prezintă o nerecunoaştere sistematică a realităţii prin răspunsuri alături.

depresie. epilepsie. perplexitatea. afecţiuni cerebrale (encefalite. legat de această bogată paletă etiologică. antiparkinsoniene. pneumonie. parafaziile sunt rare. − boli sanguine (leucemii. barbiturice. cuvintele sunt învălmăşite. tumori cerebrale în special fronto-caloase şi temporale drepte).). după tot mai mulţi autori. − alte cauze (electrocutare. amfetamine. rău articulate. Ea apare în circumstanţe etiologice diferite. tranchilizante etc. Bolnavul are halucinaţii vizuale. Gesturile sunt stângace. ceea ce i-a făcut pe unii autori (mai ales pe cei englezi) să vorbească de: − confuzia mintală simplă – ale cărei trăsături ar fi: pasivitatea. − afecţiuni generale: − stări febrile (septicemii. cardio-vasculare). cenestezice şi tactile. conţinutul lor este constituit mai frecvent din scene de groază decât din clasicele teme profesionale (J. redus la fragmente de fraze uneori incoerente. Limbajul este ezitant. adesea murmurate. mercur. uneori aberantă. − intoxicaţii alimentare (ciuperci). hematom subdural. halucinaţii auditive. porfirie acută intermitentă). gripă. hipoglicemie spontană. trăindu-le ca o agresiune extremă. insuficienţă hepatică. Onirismul traduce o stare de vis patologic. Oscilaţiile între aceşti doi poli se pot produce brusc. Aceste fenomene psihosenzoriale pot avea drept punct de plecare cele mai mici stimulări din mediul ambiant. hipoglicemiante. dar posibile. încetinirea procesului psihic mai apropiată de starea de obtuzie. − stări de şoc (postoperatorii. care traduc starea de suferinţă organică.luciditate provoacă o creştere a anxietăţii care poate fi cauza unor stări de agitaţie. anemii). Pacientul îşi caută cuvintele. oxid de carbon. postterapie electro-convulsivantă. − toxicomanii (barbiturice. hiperparatirodidia). pe care le vom sistematiza astfel: − afecţiuni intracraniene: traumatisme craniocerebrale. lentoare. febră tifoidă. absentă.L. afecţiuni meningeale (hemoragii meningeale. malarie). encefalopatii carenţiale (în special Gayet-Wernicke). insuficienţă renală. terifiante. crize adisoniene. reproducerea unui desen geometric chiar simplu este deficientă. Grafismul este totdeauna perturbat. Mimica pacientului este rătăcită. care invadează realitatea bolnavului şi faţă de care îşi modifică comportamentul. litiu. episoadele subacute. insuficienţă respiratorie. insecticide organofosforice). clordiazepoxid). de asemenea. realizând viziuni haotice şi discontinue şi uneori. onirismul şi tulburările clarităţii câmpului conştiinţei se întrepătrund în grade variabile. traumatice. privarea de somn. meningite febrile). . atrăgând posibilitatea unor grave accidente. perplexă. accidente vasculare cerebrale. tuberculostatice. mixedem. Activitatea şi comportamentul pot îmbrăca două aspecte: lipsa iniţiativei. privirea este pierdută. schizofrenie. sau agitaţie dezordonată. avitaminoze). în teritoriul arterei cerebrale anterioare şi posterioare. stângăcie. Desigur că. Definirea unor cuvinte poate fi imposibilă. heroină. − alcoolismul (beţia acută. În starea confuzională. Signoret). Halucinaţiile sunt cel mai adesea neplăcute. erizipel. fără a avea o semnificaţie generală în ceea ce priveşte sindromul de confuzie mintală. − afecţiuni endocrine (tireotoxicoza. bismut. justifică termenul de encefalopatie). plumb. − intoxicaţii profesionale (arsenic. manie. Faptul cel mai caracteristic este adeziunea bolnavului la aceste modificări perceptuale de care încearcă să scape prin agitaţie (până la fugă). Confuzia mintală traduce o tulburare globală a funcţionării cerebrale (care. − în cursul evoluţiei bolilor psihice (psihoze post partum. îndepărtată. demenţă). − encefalopatii metabolice (diabet. un vis trăit şi în acţiune. − intoxicaţii medicamentoase (corticoizi. lipsite de îndemânare. chiar stupoare. ezitante. examenul somatic şi de laborator vor îmbrăca aspecte extrem de variate. delirium tremens). insolaţie.

Se întâlnesc în tablouri psihopatologice diverse îmbrăcând aspectul acestora – asteno-hipocondriac (astenie. durând mai multe zile. Conştiinţa propriului corp se constituie progresiv din date perceptive. semne generale – deshidratare masivă. realizând un cadru spaţial pentru percepţii. depresii. pe fondul unei insomnii complete. se întâlneşte în leziunile emisferului minor. Pot apărea inconstant stări catatonice sau stuporoase. agitat (agitaţie care nu depăşeşte obişnuit limitele impuse de clinostatism). debutul . fără să existe însă un paralelism între nivelul ei şi intensitatea simptomatologiei. descrisă de Mayer-Gross. hiperazotemia este un semn constant şi precoce. agrafia. cu caracter paroxistic. cearcăne. însoţite de agresivitate. vorbirea este incoerentă. dar nu exclude posibilitatea unor dismnezii. în absenţa unor modificări organice. ASC. Amenţia (starea amentivă). cu apariţia unor senzaţii corporale neplăcute. Tulburările conştiinţei de sine Tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia) Tulburări de schemă corporală vizează schema corporală (imaginea de sine) care este concepută ca proiectarea reprezentativă integrală în conştiinţă a propriului nostru corp. fiind o funcţie globală şi nelocalizabilă. − confuzia – variabilă de la un moment la altul. tulburări vegetative grave. reacţii grave: tentative de suicid sau homicid. Se întâlnesc în nevroze. desemnează actualmente o stare confuzională de intensitate psihopatologică maximă. Aceste idei evoluează pe fondul unei anxietăţi concentrice şi a apariţiei cenestopatiilor. amintiri şi emoţii. Delirul acut: este un sindrom confuzional de o mare gravitate. cu scene terifiante evoluând în bufee. în care domină incoerenţa. Bolnavul este dezorientat. agravează deshidratarea şi epuizarea organismului: semne neurologice variabile – exagerarea reflexelor tendinoase. excitaţie psihică. • Sindromul Anton Babinski este reprezentat de hemiasomatognozie însoţită de lipsa conştientizării acestei tulburări (anozognozie). ci asistă. febra este întotdeauna prezentă. Tulburări de schemă corporală de tip neurologic: • Sindromul Gerstmann este alcătuit dintr-o serie de agnozii: agnozia digitală. hipertonie musculară.2. este un amestec de real – vis. ariile 19 şi 39 Brodman.− stările confuzo-onirice (delirium) realizate de o agitaţie acută asociată de regulă cu fenomene productive psihotice. Considerăm că acestea nu sunt decât expresii ale aceluiaşi substrat anatomo-fiziologic. limbă uscată cu funginozităţi. tulburări sfincteriene. cele două stări putând astfel trece rapid una în alta. Oneiroidia. − sitiofobia – intensă şi totală. reprezentări. poate îmbrăca mai multe forme: − delirul oniric – cu halucinaţii vizuale şi auditive. psihoze schizofrenice. Tulburări de schemă corporală de natură psihică: Cenestopatiile reprezintă modificarea cenestezei. nu este urmată de amnezie completă. − stările de agitaţie – intense şi dezordonate. acalculia însoţite de dezorientare spaţială (dreapta/stânga). înlănţuirea halucinaţiilor ca şi interpretarea realităţii prin idei de vis au o anumită coerenţă şi în genere mai multă sistematizare decât onirismul. la care bolnavul nu participă. ochii înfundaţi în orbite. Sindromul hipocondriac este alcătuit din idei de intensitate variabilă (până la delirantă) privitoare la starea de sănătate a pacientului considerată mult mai precară decât în realitate sau vital ameninţată. termen introdus şi folosit iniţial de şcoala germană ca echivalent al confuziei mintale simple. 6. tremor. Apare în leziunile emisferului dominant. conştiinţa se poate clarifica pentru scurte momente. pe fondul unei anxietăţi marcate.

adică senzaţia de familiaritate pe care obiectele lumii reale ne-o dau în mod normal. Derealizarea se referă şi la raporturile spaţiale ale obiectelor şi orientare. diverse viscere profunde). În forma sa minoră. Tranziţia de la un tip de personalitate la altul este bruscă. Apare sub forma unor fenomene izolate la adolescenţă. însoţită în general de amnezie. de enormitate şi de imortalitate. aflată obişnuit la baza fiecărui simptom al isteriei. ea atinge profunzimea maximă. perioadei hipnagogice. mergând până la neoformarea psihică a uneia sau mai multor personalităţi distincte. având drept consecinţă pierderea consecvenţei şi legăturilor obişnuite dintre diferitele grupe de procese psihice. Derealiza rea nu apare aproape niciodată ca un fenomen izolat. personalităţi psihastenice). de cele mai multe ori cu evoluţie benignă. survine. Imaginea dedublată poate fi totală. debutul schizofreniei. Desomatizarea (alterarea sentimentului de corporalitate) este reprezentată de îndoiala anxiogenă de a avea corpul transformat.schizofreniei. Este o formă particulară a sindromului hipocondriac considerată clasic de extremă gravitate. Apariţia este favorizată de diverse circumstanţe. temporară a normalităţii funcţiilor de integrare ale conştiinţei. schizofrenie. Disociaţia este modificarea esenţială. neurastenie). când au caracter de halucinoză hipnagogică. în stările de inducţie hipnotică şi la personalităţile duble sau multiple. Fenomenme de tip „deja vu” sau falsele recunoaşteri se încadrează în acelaşi cadru nozologic. cuprinzând întregul corp. constând în sentimentul patologic de neplăcere şi inferioritate cu care subiectul îşi trăieşte aspectul morfoconstituţional. o detaşare. a identităţii de sine. fiind expresia noii identităţi somatice pe care subiectul o capătă. în special în melancolie. . paranoiac-hipocondriace (personalităţi paranoiace. în psihastenie. rezultând o aparentă independenţă în funcţionarea uneia dintre ele. Janet). Caracteristica acestei tulburări. survine în depresiile de involuţie. în spaţiul perceptual. pe care subiectul îl încearcă în absenţa unor tulburări perceptive. epilepsie temporală. pentru existenţa trăsăturilor şi evenimentelor trăite de personalitatea secundară. o izolare sau o fugă din lumea realului. exagerându-i sau modificându-i datele reale. stări de epuizare. dintre care cele mai importante sunt modificarea clarităţii câmpului conştiinţei. Circumstanţele patologice în care apare sunt nevroza obsesivo-fobică. sau parţială. redusă la un segment sau reprezentată uneori de imaginea unui organ (creier. de asemenea. Dismorfofobia reprezintă o formă „localizată” a depersonalizării somatice. straniu. personalitatea psihastenică. obsesivo-hipocondriac (reacţii obsesivofobice. a cărei evoluţie a devenit azi mai benignă. Subiectul se simte „pierdut în spaţiu”. deseori impresionantă. dar. cord. în care există o îngustare a conştiinţei prin alterarea bruscă. de care pacientul este dominat alternativ. se referă la stranietatea lucrurilor care par false artificiale. sentimentul de a nu trăi „în ritmul lumii” (Ajurriguerra). de tip disociativisteric. cu limite imprecise sau devitalizat. modificate în dimensiunile lor. o plutire „fără înălţime”. În forma sa extremă se manifestă ca o îndepărtare. pe lângă convingerea bolnavului în perceperea imaginii corporale. este sentimentul de apartenenţă. Destul de des se poate însoţi de perturbări ale percepţiei subiective a timpului. Tulburări ale conştiinţei propriei persoane Personalitatea multiplă (alternă) este o tulburare particulară a conştiinţei de sine. Heautoscopia constă în „perceperea” imaginii propriului corp ca o imagine în oglindă. ireal. credinţa că imaginea îi este proprie. Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale Derealizarea este un sentiment de stranietate a lumii exterioare. „Subiectul pierde funcţia realului” (P. Sindromul Cotard este reprezentat de triada de delire: de negaţie corporală (negarea organelor interne şi a funcţiilor acestora). deseori chiar cu trăsături opuse. paranoia).

ideic (idei impuse) şi ideoverbal (cuvinte. tactile. Tulburările de voinţă 7.1. Apare ca nucleu al psihozelor schizofrenice. 7. în parafrenie şi în unele sindroame organice (alcoolism. cât şi în cele psihiatrice: reacţii afective. viaţa pare a se desfăşura în gol. comentariul actelor. neurastenie. • Alterarea sentimentului de corporalitate (desomatizarea). bolnavul părând a fi un spectacol dramatic pentru sine însuşi. „ca şi cum” acestea ar fi în pericol iminent de dispariţie. Depersonalizarea este o tulburare a conştiinţei propriului eu.Examinarea şi diagnosticarea acestor cazuri este. epilepsie. intenţiilor. stări depresive. Sindromul de automatism mintal este sintetizat de EY în următoarea formă: • Senzaţii parazite (halucinaţii psihosenzoriale vizuale. În această categorie se notează alterările limbajului. lecturii şi actelor) însoţite de fenomenele conexe – enunţarea gândurilor. Afectivitatea este modificată. hipobulia. nevroza obsesivofobică. • Analiza introspectivă constă în desprinderea de realitate. sentimentul de vid interior. de obicei. Sindrom de graniţă în psihopatologie. depersonalizarea se întâlneşte cu o intensitate variabilă în situaţii nepsihiatrice: surmenaj. prelungit. În general de origine psihogenă. ideilor.1. cu încetinitorul. a sentimentului identităţii somatopsihice personale cu destrămarea curgerii existenţiale şi a percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a acesteia. veleităţi abstracte. bufeuri delirante. sentimentul de inautenticitate a trăirilor. şi hipnapompice.2. necesitând un consult repetat. amintirilor.frecvenţa acestor tipuri de tulburări a scăzut mult în ultima jumătate de secol. unii bolnavi trăiesc dureros modificarea eului. Transformarea acestuia poate îmbrăca numeroase aspecte clinice dintre care notăm. debutul psihozelor. ajungând până la heautoscopie. pe care bolnavul o face pentru a încerca să îşi înţeleagă propria subiectivitate. • Micul automatism mintal alcătuit din anticiparea gândurilor. Păstrând conştiinţa personalităţii lor anterioare. neliniştea dominând paleta afectivă. • Fenomene de dedublare mecanică a gândirii (triplul ecou al gândirii. Semiologia afectivităţii şi a voinţei. Tulburările afectivităţii 7. simţindu-se dirijat din exterior (fenomene xenopatice). gustative. involuţie). cenestezice). nesiguranţa şi indecizia în acţiune. Tulburările afectivităţii . idei. formulări ideoverbale spontane). Sindromul de depersonalizare are următoarele componente: • Alterarea sentimentului propriului eu este resimţită ca o nesiguranţă anxiogenă faţă de propria persoană şi identitate. depănarea de gânduri. personalitatea psihastenică. • Triplul automatism: motor (gesturi impuse. mentismul. 7. foarte dificilă. de lumea obiectuală. amintiri) impuse conştiinţei subiectului care îşi pierde intimitatea (transparenţă psihică). stări hipnagogice. depănarea de amintiri. acte impuse). • Derealizarea. sentimentele devenind terne şi imobile. În efortul de regăsire. involuntară „mecanică” a vieţii psihice (impresii. Sindromul de automatism mintal (Kandinski-Clerambault) este focalizat pe producţia spontană. înstrăinarea faţă de el. care să permită sesizarea discontinuităţii bruşte a psihismului. bolnavii alunecă în subiectiv pe care caută să îl analizez şi să îl verbalizeze cât mai precis îndepărtându-l de real. devalorizarea personalităţii.

). care nu reprezintă un proces liniar sau de sincronizare mecanică. Ele apar în strânsă legătură cu procesele gândirii (interpretare. Menţionăm printre acestea furia şi frica. Hipertimiile reprezintă o creştere a încărcăturilor afective. Trebuie notate două nivele ale afectivităţii sub raportul complexităţii şi motivaţiei care le generează: • Afectivitatea bazală (holotimică) căreia i-ar corespunde emoţiile primare şi dispoziţia. etico-morale. comparare. Acestea se formează în cadrul sistemului de condiţionare-învăţare. care dă fiecăreia din stările noastre sufleteşti o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă. politice). deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit ca ostil şi predeterminat ca atare. organizarea afectivă globală rezultând din corelarea celor două componente. • Afectivitatea elaborată (catatimică – H. Inexpresivitatea mimicopantomimică este caracteristică. răspuns comportamental sărac. Indiferenţa se traduce prin dezinteres pentru lumea exterioară şi slabă modulare a paletei emoţionale. TULBURĂRILE DISPOZIŢIEI Dispoziţia este acel tonus afectiv fundamental. manifestată prin nelinişte psihomotorie.W. J. Cele două nivele – afectivitatea bazală şi cea elaborată – nu acţionează însă independent. Baza neurofiziologică este legată de formaţiunile subcorticale. antrenând variaţii importante ale eutimiei. . Hipotimiile Reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii afective traduse prin expresivitate. de analize şi interpretări ale lumii. prin opţiuni axiologice. Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de tonus şi o rezonanţă afectivă aproape nulă la evenimentele exterioare. Janet ca teamă fără obiect. apropiate de viaţa instinctivă. Stările de afect sunt manifestări explozive şi cu efect dezorganizator asupra comportamentului. Sentimentele şi pasiunile vin să se constituie astfel ca rezultantă complexă a unei serii de judecăţi valorice. mimică redusă. Anxietatea – a fost definită de P. evaluare. ca proces dinamic şi continuu. dar declanşarea lor necesită participarea instanţelor conştiinţei. Sunt puse astfel în rezonanţă două modalităţi: cea a subiectului şi cea a ambianţei pentru a crea un nuanţat ansamblu de trăiri unice şi irepetabil tocmai prin această dinamică personală specifică. culturale şi sociale (estetice. Anxietatea are caracter de potenţialitate. alegere) şi memoriei. modificarea ei în sens patologic poartă numele de distimie. Ele trec sub control voluntar. însoţite de modificări mimicopantomimice şi tulburări vegetative de tip simpatic. polarizând câmpul conştiinţei în jurul evenimentului conflictual şi caracterizate prin inadecvarea răspunsului şi a activităţii psihomotorii. bogat în toate instanţele emoţionale şi instinctive. serotonină. ANXIETATEA Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi allopsihic. care par a rămâne în mare măsură străine subiectului. filosofice.Afectivitatea reprezintă ansamblul însuşirilor psihice. sentimente). oscilând între cei doi poli extremi ai plăcerii şi ai durerii (DELAY. care asigură reflectarea subiectivă a concordanţei dintre realitatea interioară şi cea externă. modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale. rezonanţă afectivă ştearsă. iar cea biochimică ar fi reprezentată de funcţionarea neurotransmiţătorilor (noradrenalina. Generarea acesteia porneşte de la motivaţii înnăscute. activităţii şi comportamentului. dopamină). Deci dispoziţia reprezintă polaritatea stărilor afectivităţii bazale într-un moment dat. Nu mai este necesar să subliniem că baza neurofiziologică a acestora este nivelul cortical. Maier) căreia i-ar corespunde emoţiile secundare (pasiuni.

agorafobia). cu actualizarea trăirilor neplăcute. hiperglicemie şi hiperlipemie. dintr-un motiv sau altul. contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului şi la pregătirea pentru acţiune. valuri de transpiraţie. în faţa unei situaţii nou apărute. Aceste semne sunt legate de excitarea sistemului nervos simpatic: paloarea feţei. depresia apare ca sindrom sau entitate nosologică. Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezenţa anxietăţii. Anxietatea psihotică – apare fie ca însoţitor al depresiei. în neurastenii. deoarece. creşteri tensionale. fie independentă de aceasta ca în schizofrenie şi psihozele organice. Echivalenţe somatice ale anxietăţii – recunoaşterea acestor semne facilitează evidenţierea anxietăţii. uscăciunea gurii. anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine. în alte nevroze. triste şi ameninţătoare. În cele ce . midriază. ⇒ Tulburarea de stres posttraumatică. senzaţie de constricţie toracică. se declanşează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreţine. ⇒ Tulburarea anxioasă generalizată. ⇒ Tulburarea obsesiv-compulsivă. Anxietatea se întâlneşte în următoarele circumstanţe patologice: în reacţii de intensitate nevrotică şi psihotică. tahicardie. în stări depresive. TIPUL SIMPTOMULUI MANIFESTĂRI CLINICE Tulburările anxioase (conform clasificării DSM-IV): ⇒ Tulburările anxioase fobice (fobia specifică. care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologic. − se referă la un pericol iminent şi nedeterminat. manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a stării anxioase. Ea determină perturbări vegetative majore. Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea sau teama obişnuită. antrenarea comportamentală consensuală sunt tot atâtea argumente pentru a considera depresia o hipertimie negativă. insomniile de adormire. ⇒ Atacuri de panică. ⇒ Reacţia acută la stres. extrasistole. Anxietatea. în realitatea practică. micţiuni imperioase şi frecvente. − asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic. mobilizare a forţelor). Depresia – definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a dispoziţiei bazale. ale instinctului alimentar şi ritmului hipnic. al cărui răsunet asupra activităţii este pozitiv (concentrare. în psihoze. − este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului. resimţită de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit. fobia socială. tremor fin al extremităţilor. faţă de care apare o atitudine de aşteptare (stare de alertă). depresia se referă la „depresiasimptom” şi definiţia nu este decât scolastică. mai rar. Astfel. anorexie. Puternica participare afectivă. Anxietatea prezintă următoarele caracteristici: − este nemotivată. crampe abdominale. în debutul psihozelor presenile şi demenţelor.Anxietatea este atât de întâlnită de-a lungul vieţii. este redusă. bolnavul putând face tentative suicidare sau. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente şi impietează asupra vieţii cotidiene. teama şi instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. Aşa cum a fost definită anterior. mimică tensionată. Raptusul anxios – poate apare în reacţii acute de şoc sau psihoze. trăirea profundă a acestei stări. acte heteroagresive. în sindromul de abstinenţă la toxicomani. jenă precordială. mai ales atunci când participarea bolnavului. ca o izbucnire impulsivă. diaree. tahipnee.

aşa cum fac şi alţi autori. − depresii psihogene: nevrotice. Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent. inutilitate. nevroza depresivă. bipolare. la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. idei de autoacuzare. inutilitate. conţinut depresiv. Se descriu astfel: − depresii somatogene: organice. ne vom referi la acest al doilea aspect (sindrom). pe care-l vom defini. dureri epigastrice. golire şi nelinişte interioară. modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic. Scăderea performanţelor intelectuale.neurastenie. această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive. Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsie şi sărăcirea conţinutului ideativ. scăderea apetitului alimentar. la care se adaugă anxietatea. fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă. Tulburările somatice sunt legate de hiperactivitatea simpatică dublată de inhibiţia parasimpatică: hiposalivaţie. involuţionale. ameţeli. greutăţi în respiraţie. hipoprosexie. care-l duce la pierderea interesului pentru lucruri şi oameni. reactive. Lentoarea psihomotorie este caracterizată de încetinirea mişcărilor. disconfort precordial. tulburări ale dinamicii sexuale. Dispoziţia depresivă este trăită ca un vid. Acestea vor genera. intolerantă la frustrare. Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică. ca o lipsă totală a contactului şi rezonanţei afective cu lumea. depresia de epuizare. hipermnezie selectivă însoţită de ruminaţii. Încetinirea proceselor gândirii este exprimată de monoideism. conţinut perceptual cenuşiu. dificultate de verbalizare. bolnavul prezentând o incapacitate de acţiune autentică (A. iritabilitate. − depresii endogene: schizoafective. unipolare. ajungând uneori până la mutism. După gradul de intensitate a depresiei. în stări de epuizare şi depresiile simptomatice. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă. pierderea sentimentelor. nebulos uneori. constipaţie sau diaree. vinovăţie. incapacitate decizională. insomnii. Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică. tendinţa de a se complace în activităţi fără scop (inerţie psihomotorie). Simptome auxiliare de expresie somatică: se traduc printr-o tulburare a sentimentelor vitale (a vitalităţii) – astenie. încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie. în decompensările personalităţilor psihastene. care se desincronizează de timpul real. Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (K. simptomatice. Schneider). care deschid calea către ideile . Tatossian). afective. comportamental şi somatic al tulburării afective. lipsă de iniţiativă. pe care subiectul o resimte dureros: această „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în faţa exprimării sau perceperii sentimentelor proprii. se poate descrie o depresie nevrotică şi o depresie psihotică. Producţia verbală traduce în mare măsură inhibiţia intelectuală. extrasistole. incapacitate de evocare şi sinteză. ruminaţii. insomnii. isterice. la rândul lor. anorexie şi scădere în greutate. prezenţa anesteziei psihicei generează depresivului sentimente de autodepreciere şi durere morală. tulburări de ritm cardiac. scăderea expresiei şi mobilităţii mimice (hipo sau amimie). tulburări de dinamică sexuală.urmează. Ideaţia poate lua forma ideilor delirante cu caracter de autocazare. . Depresia de intesitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul unor stări de tristeţe prelungită. lipsă de vigoare fizică. Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică şi nu numai în aceasta. fiind încetinită. ruină etc. Kielholz stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. meteorism. operaţional. componentele sale fiind răsunetul ideativ. dureri difuze în regiunea tractului uro-genital. asociaţiile sunt dificile. imaginaţia redusă. cefalee.

determinând uneori un comportament coleros. atingând paroxismul în raptusul depresiv.suicidare şi trecerea la act. Euforia – este reprezentată de o creştere a dispoziţiei având o tonalitate afectivă pozitivă. mergând până la imposibilitatea de a se deplasa. Nemaiputându-şi imagina viitorul. Toate acestea se însoţesc aproape întotdeauna de o vie excitaţie erotică. Exaltarea imaginativă dă naştere unor adevărate producţii pseudodelirante – idei de invenţie. de grandoare. optimism debordant. la care se adaugă o serie de simptome de expresie somatică. abundă în jocuri de cuvinte. ci în cadrul unui sindrom a cărui bază psihodinamică este sindromul maniacal. are stări de derealizare şi depersonalizare. lipsite de contextualitate sau.. benignă a sindromului maniacal. antrenând o „rigidificare” a sistemului de credinţe şi valori. care se însoţeşte de acte impulsive. date genetice care se înscriu ca specifice în nota personală. toxice). excitaţie psihomotorie. sentimente de omnipotenţă şi încredere nelimitată în forţele proprii. În 1973. auto. Limbajul reflectă dezorganizarea gândirii maniacale. dimpotrivă.şi. scăzută la copil. contradictorie cu schimbările obiective. cea de a doua nu apare izolată. care sunt. Se întâlneşte la unele personalităţi dizarmonice. Se întâlneşte în stările psihopatoide (posttraumatice. Agresivitatea şi impulsivitatea subiectului este crescută. Labilitatea emoţională se caracterizează prin variaţii dispoziţionale frecvente. Tulburări ale dinamicii dispoziţionale sunt fluctuaţiile pe care le suferă dispoziţia. pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă. Disforiile sunt stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu disconfort somatic şi excitabilitate crescută. Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate. accelerarea reprezentărilor mentale. bolnavul trecând rapid de la bucurie la stări de plâns. fiind legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie). contrastând uneori cu comportamentul anterior al subiectului. Sindromul hipomaniacal este o formă atenuată. Se întâlneşte în . expansivă (hipertimie pozitivă). onomatopee. mistice. Stabilitatea emoţională. ironii înlănţuite la întâmplare într-un flux continuu. la acestea se adaugă deseori logoreea şi anxietatea. Pe plan psihomotor. Dispoziţia euforică este caracterizată prin bucuria de a trăi. Dispoziţia euforică are o mare labilitate spre deosebire de cea depresivă. schimbările de tonalitate de la un interval de timp la altul. stările mixte din psihozele afective. Ca şi în cazul depresiei. (vezi suicidul). motivaţii etc. în care însă bolnavul nu crede cu seriozitate. Complicaţia cea mai de temut a depresiei este suicidul domeniu căruia îi vom dedica o atenţie deosebită. cu asociaţii de idei superficiale făcute într-un mod elementar (asonanţă. tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o nelinişte motorie. rime. hipoprosexie cu aparentă hiperprosexie spontană. Depresia mascată – termenul se foloseşte de la sfârşitul anilor ’20. trebuie operată o distincţie între euforia (veselia) normală şi cea simptom patologică. agitaţie. Rigiditatea afectivă este reprezentată de conservarea în timp. Observaţiile ulterioare au stabilit existenţa lui şi în depresiile psihogene. Sindromul maniacal are drept componente definitorii dispoziţia euforică. fiind aplicat de Lange depresiilor endogene. furie şi chiar agresivitate. a unei structuri afective. situaţionale. pacientul pierde orice dimensiune a realităţii. comiţialitate. cu vârsta. fugă de idei. este definit ca „ boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în planul secund (ca substrat)“. postencefalitice. cu date biologice obiective. A fost uneori descris ca unul din polii personalităţilor afective. care duc la o echilibrare neadecvată la solicitările externe. accelerarea proceselor gândirii. heteroagresive. cu dominantă copleşitoare a simptomelor fizice. activitatea spontană este redusă la minimum. după unii autori. Aceasta se traduce în principal printr-o disfuncţie majoră a personalităţii. jocuri de cuvinte). Accelerarea proceselor gândirii se manifestă prin accelerarea ritmului gândiri (tahipsihie). Ca şi depresia. individuală. se desăvârşeşte pe măsura maturizării atingând nivelul optim al adultului. mai rar.

parafrenie. Fobiile Fobia e definită ca o reacţie somatică şi psihologică faţă de obiecte/situaţii ce provoacă frica.stările maniacale. tremor etc. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică. mai degrabă decât de obiectul însuşi. de contacte interumane. fireşti. ei evită să mai meargă în locuri sau situaţii unde ei . teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol. aşa încât nu pot fi anticipate. spaţiu. tulburări de involuţie. Ambivalenţa afectivă constă în trăirea simultană a două sentimente antagoniste (dragoste-ură. Alteori. parafrenii. relaţiile sociale şi necesită o consultaţie psihiatrică. oroare. Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuri de panică „spontane”. Precauţia de a le evita poate altera procesul de muncă. Tulburări ale emoţiilor elaborate Paratimiile – modificări predominant calitative ale emoţiilor elaborate. care nu au prin ele însele un caracter periculos. în fobie ea capătă caracter specific (formă. iar cele din a doua copilărie – de animale mici şi insecte.. De aceea. fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare. fobia are un caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv. Simptomele incluse în fobie: a) victima simte brusc o panică persistentă şi fără cauză. Astfel. Tipurile de fobie definesc cauza reacţiei şi modul de evitare. De aceea pacienţii se tem de un nou atac de panică în mod anticipativ. e) persoana fuge de teama unor obiecte/situaţii. Se întâlneşte în schizofrenii. caracterizate prin neadecvarea extremă în raport cu contextul situaţional al dispoziţiilor. d) apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii cardiace. c) reacţia fobică este automată. b) persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este o ameninţare în faţa unui pericol. Se pare că există anxietate sau alcoolism la alţi membri de familie. Uneori. hipertiroidii. Aceste atacuri par că apar la întâmplare şi în situaţii fără pericole. delirul de gelozie şi rar în paranoia. respiraţie superficială. nume. de animale. Dacă în cazul anxietăţii teama nu avea obiect. teatrele. Se întâlnesc în stări reactive. dorinţăteamă) într-un amestec indestructibil. nu li se cunoaşte factorul declanşator. avute de subiect anterior îmbolnăvirii faţă de persoane apropiate din familie. dacă s-ar afla în primejdie. pozitive. O încercare de sistematizare după conţinutul lor este cel puţin temerară. de boli. Pacienţii evită străzile circulate. ei pur şi simplu nu îşi părăsesc casa. la unele personalităţi dizarmonice (isterice. oligofrenii. necontrolabilă şi persistentă şi interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţări. intensă declanşată de un obiect sau o situaţie. PGP. cu debut brusc sau progresiv. Se întâlneşte în schizofrenie şi uneori în tulburările involutive. Majoritatea simptomelor apar între 18-35 de ani. afective). ca orice încercare de sistematizare a lumii reale ca întreg. psihoze schizofrenice. Inversiunea afectivă se manifestă ca o schimbare a sentimentelor. bisericile. Agorafobia este teama de a fi singur în orice loc sau situaţie din care persoana crede că este greu să evadeze sau din care este greu să fie ajutat. trăirilor afective. Considerăm clasificarea lor în cadrul tulburărilor de afectivitate ca pertinentă şi corespunzătoare conţinutului psihopatologic dominant. după Mallet relicvele fricilor din prima copilărie sunt fobiile de animale mari. debutul unor demenţe. Fobiile au fost denumite cu echivalente greceşti (Pitres şi Regis). Le vom nota pe cele mai frecvente: de locuri. pacienţii cu fobie nu au avut niciodată un atac de panică. pericole imaginare. 2/3 din bolnavii cu agorafobie sunt femei. sentimentelor. Proiecţii ale anxietăţii. localizare). Frica specifică.

tensiune. Se întâlneşte în isterie. oligofrenii severe. stări demenţiale avansate . legate de un sistem motivaţional mai slab conturat sau chiar absent. în timpul căreia subiectul rupe comunicarea cu mediul. oligofrenie. Este strâns legată de sistemul motivaţional. În stările maniacale. modelat sociocultural. hipobulia este secundară incapacităţii de concentrare a atenţiei. schizofrenii.ştiu că a apărut un atac de panică. luarea unei cafele. este un domeniu care nu este la fel de bine cunoscut ca altele. şoareci. Menţionăm totuşi că aceste conduite de evitare au un caracter limitat. Este necesar a nu fi etichetat greşit extazul psihogen – reacţia de bucurie la o mare reuşită care. alcoolism. bazându-se numai pe posibilitatea anticipativă a subiectului în legătură cu situaţia fobogenă. epilepsie. având caracter global şi fiziologic la anumite tipuri de personalităţi sectorizată în patologie Hiperbulia delirantă nivel foarte ridicat afecţiuni psihotice Hiperbulia electivă se desfăşoară sectorizat toxicomanii. ca de exemplu: semnarea unei cărţi de credit. Conduitele de evitare sunt comportamente menite să asigure evitarea situaţiei fobice de către subiect.2. în psihiatrie. luarea unei mese. la debilii mintali (nu au aceeaşi semnificaţie). Nu există un model comprehensiv care să cuprindă satisfăcător termenii variaţi folosiţi. la personalitatea psihastenică decompensată. conceput ca ansamblul pulsiunilor interne. rupe comunicarea cu mediul întocmai ca o secusă. obsesii. toxicomanii. demenţe. insecte. debutul schizofreniilor şi în bolile psihice ale involuţiei. de asemenea. Altă fobie specială este claustrofobia (teama de spaţii închise) şi acrofobia (teama de înălţime). oboseală. şarpe. însoţită de o pantomimică exprimând această trăire inaccesibilă celorlalţi. deoarece acestea îi provoacă trăirile anxioase neplăcute. Ea apare egal la bărbaţi şi femei. Extazul este o stare paroxistică de bucurie intensă. dar devin patologice în: nevroza fobică. chiar şi în faţa unui grup restrâns. cerebrastenie posttraumatică. cu nivel energetic şi tensional specific. în general după pubertate şi are vârful după 30 de ani. Hiperbulia creşterea forţei voliţionale. Voinţa este funcţia psihismului prin care se produce actualizarea şi realizarea intenţiilor. Majoritatea fobiilor speciale apar în copilărie şi apoi dispar. Hipobulia cu caracter electiv incapacitatea de a face faţă situaţiilor fobogene sau obsesiilor ideative nevroza obsesivo-fobică Abulia nivel maxim de scădere a forţei voliţionale şi pierderea aproape totală a iniţiativei şi capacităţii de acţiune depresii psihotice. La această clasificare putem adăuga pantofobia care desemnează o teamă difuză provocată de orice obiect sau eveniment. în special de câini. schizofrenie. La adult se pot remite fără tratament. în psihoze depresive. Bolnavii cu agorafobie dezvoltă şi depresie. Cea mai întâlnită fobie specială este teama de animale. de teamă de a nu fi umilit. deşi conştiinţa nu e modificată şi operaţiile gândirii sunt intacte afecţiuni de intensitate nevrotică. prin organizare operaţională a acţiunilor şi structurare decizională. Fobiile pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete. Fobia socială este teama iraţională şi evitarea de a se afla în situaţia în care activitatea propriei persoane poate fi urmărită de alţii. Cea mai frecventă este teama de a vorbi în public. sindroame psihoorganice. întârzieri în dezvoltarea psihică (oligofrenii). deliruri cronice cu tematică mistică. Fobii speciale. întâlnită în nevroza anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi subacute.nevroză obsesivo-fobică Hipobulia cu caracter global diminuarea forţei voliţionale cu scăderea capacităţii de acţiune. 7. Tulburările de voinţă Voinţa a fost studiată de filozofi şi teologi dar. cronice. Apar mai mult la femei. ca declanşator al acţiunii. excitaţiei psihice şi agitaţiei psihomotorii.

În psihozele acute în timpul stărilor confuzionale se pot înregistra acte grave de violenţă în special în intoxicaţiile acute cu alcool (beţie acută. la personalităţile borderline şi la personalităţile emoţionalinstabile. în special a epilepsiei creşterea actelor agresive este cvasiconstantă fie că agresivitatea se îndreaptă contra celorlalţi.. O agresivitate crescută se înregistrează la perverşii sexuali de tip sadic care fac să sufere moral sau fizic partenerul erotizând durerea.. în special la personalităţile dissociale. 8. realizată prin cuvinte care rănesc atitudinea ameninţătoare sau chiar acte de violenţă ( BERNARD P. beţia patologică) sau deliriumului tremens. parazite. O altă formă de agresivitate extremă este aşa numita furie maniacală – stare de excitaţie extremă – care poate apărea în episoadele maniacale. Grebb. Sadock. 1977). De asemenea. Homicidul 8. consecinţe ale disocierii ideo-afective schizofrenie sau generată de acţiuni simultane. presante.Impulsivitatea un sistem motivaţional modificat prin pulsiuni interioare imperioase. sau poate apărea în afecţiuni nevrotice. care se impun conştiinţei şi determină trecerea la act. psihozelor cronice. Suicidul 8.Comportamente agresive extreme. TROUVE S. jignire. În majoritatea tulburărilor psihice se înregistrează o creştere a agresivităţii reflectată în comportamentul subiecţilor.J. care apare devreme în viaţa adultă” (H.I.2. dorinţe ambivalente. în condiţiile unei capacităţi voliţionale scăzute constituţională la structurile dizarmonice de personalitate de tip impulsiv. În tulburările dispoziţionale de tipul depresiei majore sau excitaţiei maniacale se pot înregistra acte de agresivitate extremă sub forma unor raptusuri.1. Infanticidul 8. psihozelor acute. . din nevrozele motorii 8. bizare. de comportament agresiv şi umilitor. 1994).1. În timpul unor afecţiuni psihice de tipul tulburărilor de dispoziţie. Agresivitatea ca simptom. IPOSTAZE CLINICE ALE AGRESIVITĂŢII În tulburările de personalitate se înregistrează acte de agresivitate şi de autoagresivitate. Dintre comportamentele agresive obişnuite care reflectă creşterea ostilităţii faţă de ceilalţi se notează tendinţa la contrazicere. sau chiar asupra subiectului sub forma unor acte autoagresive. de regulă creşte agresivitatea în tulburarea de personalitate de tip organic.4. reacţii şi psihoze.A. când îmbracă aspectul de raptus Parabulia scăderea forţei voliţionale determinată în principal de dezorganizarea sistemului voliţional prin sentimente. De asemenea. demenţelor.Comportamente agresive extreme 8. psihozelor organice. Unii psihopatologi au încercat să descrie chiar o tulburare de personalitate de tip sadic care s-ar defini printr-un tip de comportament persistent dominat de „cruzime.3. umilire. Tulburări ale instinctului de conservare. Kaplan. J. desconsiderare. B.

el găseşte în suicid singura soluţie de evitare a suferinţei). Sensul sinuciderii. straniu. după acelaşi autor. făcut de victima însăşi. fiind cu atât mai mare cu cât acesta este mai scăzut. ci mai degrabă negarea totală a posibilităţii de a alege. psihologie. Cadru conceptual Suicidul (de la sui = de sine şi cidium = omorâtor) semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ. În schizofrenie şi în alte deliruri cronice pot fi notate acte de agresivitate care au acelaşi caracter incomprehensibil şi nemotivat ca tot restul bolii. pe prim plan se înscrie lupta pentru supravieţuire. de asemenea. aflarea diagnosticului unei boli incurabile.2. . Suicidul Definiţie. instinctul de autoconservare devenind predominant. LSD). sugestibilităţii crescute. care generează nu numai suferinţă. 8. confuzii între dorinţă şi trăire.).S. ar fi de „negaţie şi catastrofă”. ca „un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice”. P. În circumstanţele organice ale îmbătrânirii şi senilităţii există o creştere bazală a agresivităţii. În întârzierea mintală agresivitatea creşte într-un raport invers cu nivelul inteligenţei.comportamentul toxicomanic este marcat de violenţă şi agresivitate. dar şi a subiectului însuşi. frustrărilor permanente la care este supus deficient (BERNARD. tentativele suicidare. Problematica suicidului a fost dintotdeauna disputată de filosofie. fugi) sau prin aşa-numita furie epileptică. Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viaţă. psihologică şi socială. ecstasy. lipsei de modulaţie faţă de oscilaţiile dispoziţionale. ideile de sinucidere. Explicaţia ar consta în faptul că în aceste situaţii. sociologie şi medicină. Actele hetero şi autoagresive ale debililor mintali pot avea caracter exploziv sau vindicativ şi pot fi deosebit de grave. s-a observat că rata sinuciderilor scade în situaţii limită – calamităţi naturale. uneori reprezentând un prim simptom care anunţă demenţa. Shneidman. Deşi. În schizofrenie manifestările agresive sunt marcate de caracterul bizar. într-un moment existenţial resimţit de persoană ca dramatic şi fără nicio altă ieşire (de exemplu. pe lângă creşterea sentimentului de coeziune umană. furturi. într-un infirm. cu nonsemnificativul. Caracterul simbolic al actelor de autoagresiune este. Agresivitatea din epilepsie se manifestă atât episodic sub forma unor acte explozive (agresiuni sexuale. autoprodus şi cu intenţie proprie” (E. cât şi ca o atitudine de fond care marchează majoritatea relaţiilor cu ceilalţi. la prima vedere ar părea paradoxal. considerânduse inutil. Substituirea probabilului şi posibilului cu neantul. incendieri. Noţiunea de suicid tinde să fie înlocuită cu cea de conduită suicidară. Biberi consideră că sinuciderea trebuie privită sub o triplă incidenţă: biologică. În demenţe se observă numeroase reacţii agresive de tip clastic. Agresivitatea debililor mintali este rezultatul deficitului de control. Cel mai important studiu despre suicid este. enucleerea globilor oculari. mutilare sexuală. prizonierat etc. sindromul presuicidar. care înglobează suicidul reuşit. unele din droguri crescând mult agresivitatea individului (haşiş. caracteristic schizofreniei: castrare sau emasculare. Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva celorlalţi. care ştie că trebuie să producă acest rezultat” (E. fără îndoială. război. o povară pentru familie şi societate. Durkheim). tendinţei de a se exprima mai mult prin acte decât prin cuvinte. demonstrează că sinuciderea nu este o opţiune. „Le Suicid” (1897) al lui Emile Durkheim. conduită agresivă marcată de o violenţă sălbatică. 1980). înfricoşător şi se derulează mecanic fără participarea emoţională a subiectului. ci şi sentimentul transformării subiectului dintr-un om activ. întrucât se revine la o negare a instinctului vital.

Freud pune existenţa a trei condiţii: pierderea obiectului. în .. fără vreo obligaţie etică sau de altă natură. s-au luat în consideraţie aspectul libertăţii şi aspectul etic. Szondi) consideră ca factor central în etiologia sinuciderii relaţia dintre pulsiunea autoagresivă şi cea heteroagresivă (se sinucide acea persoană care. Se vorbeşte în acest caz despre „voinţă” în alegerea sinuciderii care caracterizează adevărata conduită suicidară. aspectul ereditar şi cel profund pulsional. prima fiind conştientă. Deoarece omul este guvernat. învinuirile se deplasează de la obiect la subiectul însuşi. din punct de vedere biologic. A. Melancolicul. Melanie Klein vorbeşte despre o relaţie profundă care ar exista între depresie şi paranoia. această dorinţă antrenează însă teama de obiect şi. Pierderea obiectului dezvăluie fenomenul de ambivalenţă. a doua inconştientă. Eul nu se poate restructura de aşa manieră încât să deplaseze energiile libidoului asupra altui obiect. a două componente majore (dragostea şi ura). fără a avea conştiinţa acestei pierderi. inconştient. ca oricare altă atitudine umană. relaţie care îşi află expresia în două faze succesive. Astfel. sacrificiul impus sclavilor). componenta negativă (ura) este eliberată şi se refugiază în Eu care are tendinţa de autodistrugere. autoinjurii. La baza melancoliei. sinuciderea care scapă individul de durere sau de o postură defavorabilă. subiectul pierde obiectul investirii sale libidinale.. Între teama de a fi distrus şi teama de a distruge. în care încetează orice interes pentru lumea exterioară. Din perspectivă psihiatrică. toate cu semnificaţii autodistructive. libidoul nu se deplasează spre alt obiect. fiind deci o manifestare patologică. Garman. eliberat de obiectul de investiţie. sinuciderea a fost analizată de diferiţi autori în funcţie de numeroase criterii. În a doua categorie – sinuciderea veritabilă – individul simte dorinţa de moarte. având o diminuare importantă a stimei de sine şi se complace în această stare. aspectul psihiatric şi cel social. care regresează spre narcisism. Concepţia psihanalitică (Freud. sinuciderea prin constrângere (ex. Prin identificarea cu obiectul. ambivalenţa şi regresiunea libidoului Eului. libidoul fiind obligat să renunţe la legăturile care există între el şi obiect. Simultan cu dorinţa de a încorpora obiectul există teama de a fi încorporat (distrus) de obiect. ca fiind o depresie profundă şi dureroasă. pe care o defineşte. ci reprezintă un comportament specializat. Prin pierderea obiectului. ci se retrage în Eu. Introiecţia se realizează în cazul în care există o puternică fixaţie asupra obiectului. caracteristică melancoliei. de fapt. dorinţa de a-l întregi. în cadrul unei relaţii (în special cea erotică). din punct de vedere psihanalitic.Ca act autodistructiv definitiv. rezultă că sinuciderea veritabilă vine în opoziţie cu instinctul de conservare. în care moartea este într-un fel sau altul impusă. Autoînvinuirile şi autodistrugerea reprezintă. cu originea în primele stadii libidinale (oral şi anal): faza paranoidă sau anxietatea persecutorie şi faza melancolică sau anxietatea depresivă. Eul nu se poate distruge în virtutea unei returnări a investiţiei libidinale obiectuale decât dacă se tratează pe el însuşi ca obiect. ci de a scăpa de o anumită realitate. ceea ce provoacă dorinţa de a distruge obiectul. persoana trăieşte un conflict interior care conduce. fără ca persoana să aibă propriuzis dorinţa de a muri. reacţiile suicidare din timpul episoadelor confuzionale (ex. de aici rezultând o dificultate a alegerii obiectuale. Aceasta constă în existenţa. restaura. identificarea agresivă cu obiectul angajează un proces (sau revine la un mecanism) pe care Freud îl va numi mai târziu introiecţie şi pe care Szondi îl va relua în teoria sa despre analiza destinului. În concepţia lui. de instinctul de conservare. caracteristică stării paranoide. Din prima categorie fac parte: morţile accidentale. denigrarea şi învinuirile adresate obiectului pierdut. din demenţă). mergând până la desfiinţarea persoanei de către ea însăşi. este în permanenţă trist. cu pierderea capacităţii de a iubi. Friedman. această depresie generează autoînvinuiri. dacă este capabil să întoarcă spre el însuşi ostilitatea îndreptată spre obiect (ostilitatea reprezintă reacţia primitivă a Eului împotriva lumii exterioare). sinuciderea „etică” (din raţiuni morale). doreşte moartea cuiva). deci. Delmas face distincţia între pseudosinucidere şi sinucidere veritabilă. dar o slabă rezistenţă a investiţiei libidinale. datorită diminuării sentimentului stimei de sine. Freud leagă sinuciderea de starea de melancolie. cu un determinism multiplu. Deshaies consideră că sinuciderea nu este provocată de un singur factor.

Tentativa de sinucidere poate fi repetată. nu există momente în care rata suicidului să crească elocvent. Rata suicidului diferă mult de la ţară la ţară. pierdere pe care o respinge. de la o cultură la alta. Eul manifestă tendinţe vindicative şi agresive faţă de obiectul care l-a abandonat. Nu se poate prezice cu certitudine care dintre pacienţii cu ideaţie suicidară vor trece la act. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului. ajungând într-o stare de izolare şi solitudine. Instanţe ale fenomenului suicidar G. Tentativa de suicid ar putea fi înscrisă pe o axă cu un pol reprezentând aspectul veleitar. un plus de libertate. subestimat. Şantajul cu suicidul – apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi. Sindromul presuicidar a fost descris de Ringel ca fiind caracterizat prin restrângerea câmpului de conştiinţă şi afectivităţii şi înclinaţia către fantasmele suicidului. prin tendinţa la . neoplasme. acest obiect nemaiexistând. Există aproximativ 18 tentative suicidare pentru fiecare suicid. Indiferent însă de regiunea geografică. Persoana „se aruncă în suicid”. unii atribuindu-l unei predispoziţii de ordin caracterial. 40% dintre bărbaţi şi 80% dintre femei au avut anterior tentativei o situaţie conflictuală. refuzul tratamentului. Tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de sinucidere inadecvate sau fortuite. de şantaj. Practic. Suicidul disimulat (travestit) este o acoperire. o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. cu proiecţia teoretică a actului fără punerea sa în practică. Tentativa suicidară pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului faţă de care subiectul se simte izolat. Mulţi autori susţin dificultatea punerii în evidenţă a sindromului presuicidar. ci momente în care se vorbeşte mai mult despre suicid. ştim că suicidul ocupă un important loc 4 între cauzele de deces după bolile cardiovasculare. refuzul alimentar. menţinând fixaţia la obiect.ultimă instanţă. Îl întâlnim mai frecvent la femei şi adolescenţi. Tentativele suicidare se desfăşoară mai ales vesperal. un ataşament ireal faţă de un obiect deja pierdut. Persoana realizează. la celălalt pol aflându-se impulsiunea de suicid. Literatura de specialitate vorbeşte de aşa numitele „valuri” sau „epidemii” de suicid. Datele statistice arată însă că există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte vârsta şi sexul celor cu tentativă de suicid. în concepţia lui Szondi. spre deosebire de suicidul autentic care este mai frecvent matinal. Eul reîntoarce agresivitatea asupra lui însuşi. intervenţia unor persoane străine). Ionescu descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar: Ideea de suicid veleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere. trebuie evaluat riscul suicidar analizînd factorii de risc pentru suicid şi starea psihică a individului. suicidul constituie o importantă problemă de sănătate publică. deoarece poate reuşi. Pentru a facilita însă o intervenţie adecvată. de aici rezultând ca soluţie tentativa de sinucidere. ambivalenţa şi regresiunea libidoului Eului). ele asemănându-se prin caracterul simbolic. Orice tentativă suicidară trebuie însă privită cu multă atenţie. Raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie. dorinţa fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment. folosind orice mijloc are la îndemână. Suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalentele suicidare. din care menţionăm automutilările. Szondi defineşte „sindromul suicidal” în care se pot regăsi cele trei condiţii ale lui Freud (pierderea obiectului. a unui impuls nestăpânit. accidente. de 10 ori mai frecvente la adolescenţi. suicidul reprezintă a doua cauză de deces după accidente. Tentativele suicidare sunt de 8-9 ori mai frecvente la tineri. la autodistrugere. În ceea ce priveşte epidemiologia suicidului. respins. conduitele de risc şi aşa-numitele sinucideri cronice (alcoolismul şi toxicomaniile). În grupa de vârstă 15-19 ani.

Pe de altă parte. în lucrarea sa consacrată suicidului. cu un plus cognitiv. În rândul persoanelor văduve. tendinţa de marginalizare. sinuciderea halucinatorie imperativă din stările crepusculare epileptice şi cea din stările demenţiale. îşi scrie testamentul după care se sinucide. nu în ultimă instanţă. de excludere din grup favorizează suicidul. Morgan a sugerat introducerea termenului de autoagresiune deliberată. Conduitele pseudosuicidare (falsele suiciduri) Din definiţia suicidului citată de noi. rezultă că se consideră ca atare acest act. • Statutul marital Rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata suicidului în populaţia generală. Individul îşi vizitează locurile din copilărie. Se vorbeşte despre suicidul anomic în societatea modernă. provoacă o stare de nelinişte care poate duce la sinucidere. un fel de „regie” a actului suicidar. foştii prieteni. religios şi. Factori de risc pentru suicid Factori socioeconomici Suicidul apare în situaţii de criză acută. faliment. . pierderea unui statut economic şi nu sărăcia în sine favorizează suicidul. Se presupune că un episod parasuicidar desemnează un individ cu mecanisme reduse de inhibiţie a autoagresiunii. exprimă situaţia în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. conform cărora moartea ar avea un rol eliberator. atunci când subiectul îi evaluează consecinţele. Suprasolicitarea individului. Anomia este un concept sociologic creat de DURKHEIM. Anomia este văzută de el cu două sensuri diferite. el defineşte anomia ca fiind răul de care suferă o societate în ansamblul ei din lipsa regulilor morale şi juridice care îi organizează economia. el insistă asupra unui alt aspect al anomiei: relaţia individului cu normele societăţii sale şi modul de interiorizare a acestora. incluzând aici atât intoxicaţiile cu medicamente sau substanţe chimice. Suicidul în doi (suicidul dual) Poate îmbrăca mai multe aspecte: • Poate fi considerat o formă de suicid altruist. Conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop. în timp ce persoanele rămase singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât la loturile martor. Din punct de vedere social. Stricto senso. nu vor fi cuprinse în această categorie decesele survenite în timpul stărilor confuzionale (care sunt accidentale). Implicit. DURKHEIM vorbeşte de instabilitatea materială şi familială care creşte în timpul crizelor economice. Suicidul colectiv Astfel de cazuri au un grad crescut de sugestibilitate şi un inductor persuasiv. În 1979. în care dezechilibrul politic. competiţia exagerată în relaţiile sociale. dar realizând o deturnare a actului greu explicabilă pentru ceilalţi şi chiar pentru sine. cât şi automutilarea. şomaj. riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbaţi faţă de femei. numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi (3:1). Pe de o parte.autodistrugere cu comportamentul suicidar. Sărăcirea. cel moral împing individul spre autoliză. Termenul de parasuicid a fost introdus de Norman Kreitman în monografia sa „Parasuicide” apărută în 1970. • Bolnavul reuşeşte să îşi convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”. • Suicidul în funcţie de sex În timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare (6:1) faţă de bărbaţi. economic. fiind astfel capabili să acţioneze în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni. • Fiecare partener se poate sinucide separat. carismatic. „Contagiunea” suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale.

Adolescenţii sunt supuşi bombardamentelor continue din partea sferelor fizice. deoarece trecutul acuză şi condamnă pacientul. un act care apoi tinde să surprindă pe oricine. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu pare să aibă un risc suicidar crescut. Adolescenţii cu risc înalt de sinucidere au de obicei legături de prietenie slab dezvoltate. prezentul este frustrant. Sucidul este însă o manifestare. Pacientul ascunde şi depozitează pilule cu scopul de a le înghiţi toate odată. Factorii somatici Riscul suicidar creşte în bolile somatice precum durerea cronică. Un pacient care suferă şi care relatează o adâncă lipsă de speranţă este considerat cu un înalt risc suicidar. Alţi câţiva factori minori pot fi anxietatea. După vârsta de 15 ani. este lipsa de speranţă a Eu-lui. dacă un pacient vorbeşte despre sinucidere. Ereditatea Până în urmă cu aproximativ 25 de ani. Alţi importanţi factori de risc sunt sentimentul durerii existenţiale („vidul narcisismului”) şi lipsa speranţei. Lipsa de speranţă pe care pacientul o simte nu este oarecare. profesioniştii nu trebuie să fie atât de imprudenţi să creadă că. Nu se întâlneşte decât extrem de rar. • 16-24 ani. ci boala care îl ocazionează. deoarece nimeni nu poate promova starea de bine a pacientului. tendinţele impulsive. • Statutul profesional Sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut profesional nesigur. insomnia continuă. ţinând cont de faptul că sub vârsta de 10 ani. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual. • 11-15 ani. nu se poate vorbi de conştiinţa morţii. nu suicidul este ereditar. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. Ideile suicidare sunt un factor comun în evoluţia depresiei şi pot sau nu să fie evidente. iar atunci este rezultatul imitaţiei. precum şi un anumit mod de viaţă. eşecuri şcolare. după accidente şi cancer. pe de altă parte. Statisticile evidenţiază faptul că mai mult de 50% din victimele suicidului au căutat tratament înaintea actului. iar viitorul este nesigur şi chiar mai ameninţător. care pe rând implică idealuri noi efemere şi tiranice şi necesită forme noi de rezolvare. Aşadar. moartea unei rude apropiate. corespunzător frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor în psihoze. psihice şi sociale. Factorii meteorologici şi cosmici Suicidul este mai frecvent primăvara şi toamna. plăcerea sau satisfacţia (aşa cum s-a văzut în exemplul clinic de mai sus). un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore sau a unei psihoze. statisticile europene declarându-l printre primele 3 cauze de deces la adolescenţi. Este important pentru profesionişti să nu îşi relaxeze vigilenţa atunci când un pacient nu mai vorbeşte despre sinucidere şi pare să fie calm. Unele evenimente precipitante acţionează ca triggeri pentru actul suicidar al unui adolescent: despărţiri. să pună mâna pe o armă sau pe un obiect de bucătărie. se spunea că suicidul are un caracter ereditar. Medicii se înscriu în categoria profesiilor cu risc crescut. dispute familiale. dar nu au fost diagnosticate corect sau au fost tratate inadecvat. el nu va comite sinuciderea.• Habitatul Suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane. Sentimentul de neajutorare al pacientului este diferit. operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Acesta este momentul „acumulării”. raportarea suicidului creşte numeric. Părerea psihologilor este că la această grupă de vârstă suicidul este reactiv şi este foarte frecvent rezultatul unor pedepse exagerate. este momentul „aşteptării calme” de dinaintea actului. . Departe de aceasta: acesta este momentul care trebuie să îl preocupe cel mai mult pe profesionist. ca în zicala „Câinele care latră nu muşcă”. La militari rata suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândul civililor. au o stimă de sine redusă şi au avut un eveniment stresant în ultimul an. Suicidul în funcţie de vârstă • 0-10 ani. aşteaptă să fie singur pe balcon.

Ulterior. cât şi echilibrul lor narcisistic. poate apărea la începutul şi finalul episodului depresiv. Ar putea fi explicat prin faptul că suicidul este expresia unei pulsiuni autolitice care se înscrie în ansamblul sistemului pulsional şi se relaxează pe măsură ce pacientul se cufundă în depresie. Până la vârsta de 30 de ani. În plus. deoarece implică nu numai pierderea statutului social. Sentimentul constant al incapacităţii este combinat cu o scădere reală a anumitor abilităţi. . se menţin aceiaşi factori de risc şi o rată foarte crescută a suicidului. pierderea ocaziilor de întâlnire măreşte sentimentele de singurătate ale vârstnicilor. • peste 60 ani. Cel mai frecvent. Bilanţul evaluării riscului suicidar Întrucât asocierea suicidului cu depresia este cea mai frecvent întâlnită în psihopatologie. motiv pentru care unii clinicieni ajung să afirme că o depresie foarte severă ar constitui o profilaxie a suicidului. un factor de risc pentru predispoziţia persoanelor vârstnice către depresie şi suicid. Suicidul se datorează în special abuzului de alcool asociat depresiei. prezentăm bilanţul evaluării riscului suicidar la un pacient cu depresie. Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un risc suicidar mai crescut. • Dispoziţii legale (testament sau scrisori). Gradul de angajament într-o criză suicidară (în ordine crescătoare a gravităţii) − Idei suicidare: • Gândul la moarte. • Gândul de a putea comite suicid. orizonturile vieţii devin mai înguste. de asemenea. Astfel. Teama şi izolarea sunt. • Procurarea unei arme. moartea rudelor apropiate. • Alegerea unei modalităţi de suicid. arme în casă). caracteristicitraumatice. Pensionarea este. dar şi scăderea venitului obişnuit. • 51-60 ani. Aceste schimbări transformă pensionarii în consumatori de alcool şi medicamente şi afectează atât sănătatea lor fizică. nu este neobişnuit ca suicidul să constituie o evadare din această situaţie. • Gândul la suicid. În consecinţă. • Pregătirea suicidului. cu cât depresia este mai severă. Suicidul în bolile psihice Suicidul în depresie Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei. • Preferinţa de a fi mort. • Dispunerea de mijloc suicidar (stoc de medicamente. Depresia este în prim-planul cauzelor de suicid. în mod obişnuit. deşi nu au avut în trecut. când starea pacientului se ameliorează. sistemul pulsional se revigorează şi riscul suicidar revine pe măsura ameliorării depresiei. Evocarea predomină asupra posibilităţii introspecţiei. aşa încât persoanele vârstnice se ancorează în trecut. vigoarea sistemului pulsional e practic anulată. Vârstnicii sunt mai vulnerabili la evenimentele din viaţă care au acum. • 31-40 ani. prevalent prin otrăvire sau spânzurare.Suicidul mai poate fi o manifestare a debutului unor psihoze. − Planificarea unui gest: • Proiectarea unei modalităţi de suicid. ceea ce constituie un obstacol pentru psihoterapie. prietenilor sau cunoştinţelor face ca sentimentul terminării vieţii să fie mai acut pentru ei. frecvent observate la persoanele vârstnice.

• Alterarea funcţiilor superioare. • Probleme de conduită (în mod special la adolescent). de culpabilitate. • Agitaţie. • Relaţii interpersonale haotice şi conflictuale. disperare. • Stări mixte. confuzie. • Tentative de suicid anterioare. • Răspuns slab la tratament sau complianţă nesatisfăcătoare. • Alterarea capacităţilor de adaptare. • Conduite antisociale. − Comportamente violente şi impulsive: • Temperament violent. • Episoade cu simptome psihotice. • Pierderea unei persoane apropiate. • Pesimism. • Idei delirante şi halucinaţii. • Tendinţă la retragere. lipsă de demnitate. . • Agresivitate şi ostilitate. • Efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiţie). • Antecedente medico-legale. • Idei de depreciere. Antecedente personale: − Conduite suicidare: • Ideaţii suicidare. − Comorbiditate: • Alcoolism. Simptomatologia actuală: • Durere morală şi suferinţă. mai ales dacă sunt trataţi umilitor.− Calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se putea confesa. schimbări sau conflict profesional. • Probleme anxioase. • Rupturi recente ale relaţiilor. • Antecedente de agresiune fizică. • Bipolaritate (succesiune a episoadelor depresive şi maniacale). toxicomanii. • Insomnie persistentă. − Maladie depresivă: • Diagnostic. • Şomaj. • Comorbiditate. eşec sentimental. divorţ. Context psihosocial: • Evenimente de viaţă defavorabile. • Anxietate.

• Letabilitatea şi violenţa mijlocului întrebuinţat. de la impulsiunea suicidară conştientă. Antecedente familiale: • Conduite suicidare. tulburări bipolare). • Izolare socială. iar modul de realizare este prin mijloace atroce. de un sentiment intern insuportabil. de o stare. gradul de informare asupra letalităţii toxicului. • Personalitate borderline. dar de cele mai multe ori este un act incomprehensibil. • Violenţe. • Punerea „afacerilor” în ordine. • Motivaţii (în ordinea crescătoare a gravităţii). • Consideraţie redusă despre sine.• Afecţiuni somatice cronice. • Scrisoare lăsată anturajului. manifestare în cadrul comportamentului halucinator determinat cel mai frecvent de halucinaţii auditive imperative. • Precauţii luate pentru a nu fi descoperit. brutale. ostilitate. până la actul automat confuzooniric. • Achiziţie specifică a mijlocului utilizat. • Agresivitate. Suicidul poate apărea în contextul depresiei reactive a unui bolnav de epilepsie. • Probleme psihiatrice (depresii. • Acţiunea asupra anturajului (sensibilizare. Epilepsia poate însă cuprinde toată gama comportamentelor suicidare. Personalitate: • Impulsivitate. căruia îi este imposibil să se obişnuiască cu acest statut (dat fiind stigmatul cu care secole de-a rândul societatea a . • Abuz de alcool. pesimism. • Voinţa de a scăpa de o situaţie. Suicidul în epilepsie Unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui automatism motor epileptic care poate fi comis în virtutea actului automat al crizei. în cele mai multe cazuri lipseşte motivaţia. putând fi expresia unei ideaţii delirante. Actul suicidar în schizofrenie are unele particularităţi: apare mai frecvent în perioada de debut. Dintre bolnavii cu schizofrenie 10% fac tentative de suicid. Evaluarea gravităţii unei tentative suicidare: • Caracteristicile evenimentului precipitant. • Stil cognitiv rigid. − Premeditarea: • Gest planificat. iar 2% reuşesc să le realizeze. • Disperare. Suicidul în schizofrenie Studii recente insistă asupra suicidului ca prim simptom al psihozei. • A muri (măsurarea gradului de ambivalenţă şi de determinare). pedepsire). • Alcoolism.

numărul actelor suicidare scade. În perioada de stare. Consumul de droguri – în special de alcool – joacă un rol important în suicid. Suicidul în alcoolism şi toxicomanii Justificarea ratei înalte de suicid în alcoolism şi toxicomanii apare din următoarele motive: − 30% din alcoolici sunt depresivi şi aceştia recurg la alcool sau la droguri diverse pentru a putea suporta mai uşor supliciul depresiei lor. el fiind expresia unei imitaţii sau a tendinţei de a-i sancţiona pe cei din jur. recurge deznădăjduit la suicid. dar şi pentru că ideile delirante „se pierd în masa demenţei”. − Există situaţii în care înainte de realizarea actului suicidar. Există o considerabilă (60%) comorbiditate între depresie şi problemele cu alcoolul în cazurile suicidare. Este evident că. tentativele se răresc considerabil. Bazat pe nivelele alcoolemiei. Ca act intenţional şi deliberat. Între 5% şi 25% din indivizii alcoolici mor prin sinucidere. Suicidul în întârzierea mintală În oligofrenii. Drogurile cel mai frecvent folosite sunt antidepresivele (când pacientul a fost tratat cu ele) şi tranchilizantele medii. Tulburările psihice intercritice pot avea în corolarul lor şi conduita de şantaj suicidar. deoarece bolnavul nu mai are critica de la început. Suicidul în demenţe Este expresia deteriorării. Există şi teoria unor psihologi conform căreia alcoolicul. în timp ce riscul comiterii suicidului variază între 7% şi 15% pentru indivizii alcoolici. conştient de continua degradare. În diferite studii. Asocierea alcoolismului cu o simptomatologie depresivă creşte riscul suicidar. Cu câţiva ani în urmă. Intoxicaţia cu medicamente este cauza morţii în 90% din cazurile de sinucidere şi este mult mai frecventă la alcoolici datorită interacţiunilor letale produse de combinarea celor două droguri. incidenţa alcoolismului printre cei care comit suicid variază între 6% şi 30%. când bolnavul mai are încă critica necesară evaluării pantei dezastruoase pe care a început să alunece. Totuşi. deşi natura exactă a acestei asocieri nu este încă limpede definită. − Suicidul în abuzul de substanţă mai poate fi ocazionat de simptome psihotice (în special halucinaţii) apărute în timpul stării confuzionale de delirium tremens sau în urma unei intoxicaţii cu diferite droguri. Trecerea la act este favorizată de stările depresive cu idei de culpabilitate. inutilitate şi incurabilitate. se credea că depresia alcoolicilor este o consecinţă a efectelor directe ale alcoolului. atunci când medicii prescriu antidepresive. Suicidul este citat foarte frecvent în cadrul alcoolismului (aprox. bărbaţii şi persoanele vârstnice au nivelele cele mai crescute ale alcoolemiei. fără a fi neapărat expresia alcoolismului. individul consumă o cantitate mare de alcool. Statistic după 65 de ani. cum ar fi supravegherea continuă a pacientului în timpul . ceea ce duce la catalogarea lui drept alcoolic. suicidul apare rar şi nu putem vorbi de un act suicidar propriu-zis. trebuie să ia cele mai mari precauţii în ceea ce priveşte siguranţa pacientului. 15% din cei cu dependenţă). Indivizii nu au conştiinţa reală a morţii şi în consecinţă a actului suicidar. investigaţiile clinice au indicat ca alcoolismul este frecvent complicat de tulburări afective bipolare şi monopolare. Alte studii au arătat că indivizii alcoolici depresivi tind să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt depresivi. 40% din indivizii care au o tentativă de sinucidere au consumat alcool împreună cu medicamente. suicidul apare mai ales în perioada de debut a bolii.marcat epilepticul).

au ajuns la concluzia că tentativele de sinucidere sunt asociate cu forme complicate sau necomplicate de panică şi că riscurile sunt comparabile cu cele asociate cu depresia severă. dar nu apare a fi o diferenţă a ratei în aceste grupuri religioase. din care menţionăm automutilările. în timp ce ceilalţi pot face gesturi suicidare care sunt chemări în ajutor sau încercări de a comunica cât de adâncă (mare) este disperarea lor. dar foarte mulţi depresivi nu au suficientă energie să comită suicidul şi îl comit când se simt mai bine. Între 60% şi 80% dintre persoanele care au comis suicid au comunicat intenţia lor din timp. mulţi oameni. rezultă că se consideră ca atare acest act. suicidul marchează o decompensare a stării nevrotice. Mituri şi false păreri despre suicid Oamenii care vorbesc despre suicid nu comit suicid. şi selectarea medicaţiei adecvate. refuzul alimentar. fie prin faptul că va fi silit să ducă o . par mai puţin depresivi. înainte de a comite actul suicidal. Atunci când apare. Implicit. ele asemănându-se prin caracterul simbolic prin tendinţa la autodistrugere cu comportamentul suicidar.tratamentului. prescriind numai cantitatea exactă care trebuie luată între vizite. Suicidul în tulburările de personalitate Cunoaşte o rată surprinzător de înaltă. Pot fi diferite motivaţii. de natură să argumenteze un şantaj. formală. sinuciderea halucinatorie imperativă din stările crepusculare epileptice şi cea din stările demenţiale. atunci când subiectul îi evaluează consecinţele. 20% din cei cu tulburări de panică au un istoric de tentative suicidare. refuzul tratametului şi aşa-numitele sinucideri cronice (alcoolismul şi toxicomaniile). Celelalte religii sunt mai predispuse să comită suicidul decât catolicii Evidenţa care priveşte această afirmaţie este mixtă. de ultim moment. S-a observat că asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri creşte riscul tentativelor de sinucidere la femei. şi depresia este cauzatoare de suicid. Din definiţia suicidului citată de noi. este probabil un factor dual el având ca bază un factor genetic de depresie. de la explicitarea pentru sine şi pentru ceilalţi a actului. Rata suicidului este mai mare în lunile ploioase decât în cele însorite Totuşi este evident că rata suicidului poate creşte când vine primăvara. cu cele mai mici efecte neurologice şi cardiotoxice. Tipuri particulare de suicid Sinuciderea de abandon Reprezintă un act reacţional la un abandon real. Este de remarcat că în ceea ce priveşte tulburările anxioase. Weissman şi colab. fie este expresia unei tentative suicidare reuşită. Nu am inclus în cadrul conduitelor suicidare echivalentele suicidare. care face viaţa subiectului insuportabilă fie prin intensitatea suferinţelor pe care le va avea de înfruntat. dar comportamentul care sugerează suicidul real trebuie privit serios. nu vor fi cuprinse în această categorie decesele survenite în timpul stărilor confuzionale (care sunt accidentale). dar iniţial veleitară. Suicidul în nevroze Este rar. nu este mai frecvent decât în populaţia generală. Suicidul şi tentativa de suicid sunt în aceeaşi clasă de comportament Unii oameni încearcă să se sinucidă. dar realizând o deturnare. Poate apărea fie în cadrul episoadelor depresive apărute la un moment dat în evoluţia tulburării. Deşi multitudinea deciziilor de comitere a suicidului poate releva stresul sau depresia. Numai persoanele foarte deprimate comit suicid Mulţi oameni care comit suicid sunt depresivi. Tentativa de suicid este un comportament Familial Factorul de suicid „aleargă” în familie.

A fost descrisă la populaţiile din vestul Africii. depresia reactivă este constantă şi în multe cazuri s-a putut demonstra o insuficienţă a tratamentului antidepresiv. Fără să îmbrace un aspect psihotic (deoarece şi alţi membri ai societăţii respective împărtăşesc credinţe asemănătoare). • cea care cere sânge. adesea izolaţi afectiv. în perioada presuicidară. Murphy deosebeşte trei subtipuri de sinucideri samsonice: • cea care poate chema spiritele. întâlnite atât în societăţile asiatice. reacţie la boală (bolnavul de cancer. Aşa-numitele sinucideri „eroice”.existenţă „incompatibilă cu sensul pe care el îl acordă demnităţii umane”. Sinuciderea corectivă poate fi întâlnită numai la grupurile etnice la care există o puternică credinţă în justiţia socială. În cazul tentativelor nereuşite. • cea corectivă. cât şi în cele occidentale (în deceniile al VI-lea şi al VII-lea ale secolului nostru). epilepticul. sinuciderile samsonice (opuse sinuciderilor anomice) au fost descrise ca o modalitate instituţionalizată de expresie a unor relaţii interindividuale. În unele societăţi. • Indivizii total abandonaţi pe plan afectiv. care nu pot fi însă lezate decât în acest mod. Importanţa factorului afectiv este deosebit de pregnantă. . acest tip de suicid este expresia urii şi a furiei pe care subiectul le nutreşte faţă de alte persoane. Sinuciderea de abandon ar fi întâlnită. cu dificultăţi financiare care se agravează în timp. care sunt în imposibilitatea de a mai lucra şi refuză condiţia de povară pentru familie şi societate). marii suferinzi. cu tulburări somatice sau psihice care îi împiedică să-şi satisfacă vechile necesităţi şi să-şi obţină micile satisfacţii obişnuite. în semn de protest. Din punct de vedere clinic. sinuciderea care cheamă spiritele poate fi întâlnită la unele popoare din sudul şi din estul Africii. Perspectiva existenţei într-un spital de cronici sau într-un azil este considerată ca inacceptabilă de către bătrân. ca şi în alte societăţi. că sunt definitiv etichetaţi. care îşi dau seama în perioadele intercritice. Bonnafé (1955). Cele trei categorii de subiecţi cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere sunt: • Bătrânii. la care se descrie un tip de sinucidere „raţională”. Sinucigaşul urmăreşte provocarea unei reacţii în lanţ. prin autoincendiere publică. moartea sa fiind dovada unui ultraj deosebit de grav pe care l-a suferit de la persoane sau familii adverse. Noua Britanie. aceea de unică ieşire posibilă dintr-o situaţie („o sinucidere de situaţie”). pedepsindu-i pe cei care l-au împins la acest act. subiectul este mai frecvent agitat. dar nu mai pot suporta durerile) sau reacţie la consecinţele bolii (schizofrenul. pentru care tratamentele se dovedesc ineficace şi care se simte abandonat de medic. După unii autori. în care acest comportament este instituţionalizat drept „corectiv” al unor situaţii. precum şi convingerea că o persoană sănătoasă mintal nu va comite un suicid decât dacă a fost nedreptăţită sau abandonată de ceilalţi. • Bolnavii foarte grav sau incurabili. Semnificaţia adevăratului suicid de abandon este după L. iritabil decât depresiv. Acest tip de sinucidere apare observatorului ca un act perfect comprehensibil. Sinuciderea „Samsonică” Se mai numeşte şi sinuciderea răzbunătoare şi ascunde dorinţa de a pricinui prin aceasta o suferinţă altcuiva. care se va considera o povară pentru societate. în peste o zecime din tentativele de sinucidere. bolnavii cu dureri intense care nu sunt ameninţaţi de un pronostic vital nefavorabil. după unii autori. Principiile morale care stau la baza acestui tip de sinucidere (încurajat de tradiţiile locale) necesită o atenţie specială din partea psihiatrului care supraveghează o astfel de comunitate. recidivele sunt frecvente. Sinuciderea care are ca scop producerea sau continuarea unor răzbunări sângeroase a devenit mai puţin frecventă în secolul nostru şi se întâlneşte numai la grupurile etnice în care „spălarea cu sânge” a unui ultraj este o datorie de onoare. ca şi la alte popoare la care există credinţa în duhurile ce pot răzbuna moartea sinucigaşului.

Ele sunt mai ales intrafamiliale orientate asupra părinţilor (paricid). Homicidul se poate manifesta fie impulsiv. Bolile psihice în care poate apărea homicidul sunt: tulburările delirante cu deliruri cronice. Victimele pot fi mai rar şi soţul/soţia. a fost inspirat de legenda biblică a lui Samson care. chiar în rândul societăţilor mai dezvoltate. Acest fenomen clinic este mai rar întâlnit în epoca noastră. Homicidul Definit ca actul de provocare directă a morţii unei fiinţe umane de către o altă fiinţă umană. de apărare a unui bolnav cu idei delirante de persecuţie. fratele sau sora. Statul avea dreptul de decizie asupra vieţii tuturor nounăscuţilor. Autorii de limbă franceză (Porot) diferenţiază acest termen de libericid sau filicid. schizofrenie. • Expresie a unor halucinaţii auditive imperative sau a unei halucinaţii vizuale terifiante de care pacientul doreşte să se apere. deoarece aceşti nou-născuţi nu erau consideraţi ca având vreo valoare pentru Stat. 8. termen care denumeşte uciderea unui copil mai mare. ideea de homicid fiind mai frecvent orientată asupra unor persoane puternic investite afectiv şi erotic. când pacienţii beneficiază de un tratament adecvat. în cazul refuzului recurgându-se la homicid. • Act delirant „altruist” care apare în psihozele depresive. sistematizate. deşi apare uneori ca deliberat şi premeditat. sub forma unui raptus concomitent cu ideea de suicid. iar rezultatul . Mai târziu. Doar pruncii care se năşteau îndeajuns de viguroşi pentru a deveni apoi luptători erau lăsaţi în viaţă şi erau socotiţi printre cetăţenii capabili să-şi servească ţara. cei slabi şi fragili erau sortiţi morţii. deoarece homicidul. homicidul trebuie diferenţiat de crimă. epilepsie.4. tatălui (patricid). Pruncii care îşi câştigau dreptul la viaţă erau aleşi cu foarte mare atenţie. El hotărăşte să se sinucidă şi doreşte să-i salveze pe cei apropiaţi care nu sunt conştienţi de supliciul acestei existenţe. având complicitatea Dalilei. Termenul. Sălbaticii şi barbarii aveau în faţă problema eliminării „afluenţei” de copii atunci când erau prea multe guri de hrănit. • Manifestare întâmplătoare. victima aflându-se întâmplător în vecinătatea bolnavului. În bolile psihice. înfăptuită de persoane sănătoase pentru un beneficiu. este expresia unei stări psihopatologice. stările confuzionale din cadrul toxicomaniilor sau alcoolismului. 8. Bolnavul are ideea delirantă conform căreia viaţa constituie un supliciu de nesuportat. nedeliberată în tulburările de personalitate cu manifestări explozive. infanticidul era o practică generală a raselor antice. copilului (infanticid). Acestei persoane i se propune suicidul dual. Actele homicidare sunt rar extrafamiliale. problema morţii nou-născuţilor este veche de când lumea. De exemplu. dar răzbunându-se totodată. fie în mod deliberat. homicidul poate fi întâlnit ca: • Accident la un bolnav aflat într-o stare confuzo-onirică. sinucigându-se. a prăbuşit templul în care era judecat peste judecătorii săi. stările obsesive. în Sparta. cu toate că în diverse locuri şi în perioade de timp diferite perspectivele au suferit numeroase transformări. creat de Jeffreys (1952). Din punct de vedere istoric. ceea ce îl distinge de crimă. Infanticidul Constă în provocarea morţii nou-născutului de către mamă prin diferite mijloace. • Acţiune agresivă. de a cărei rezolvare victima nu mai poate beneficia. că nu se mai poate trăi. tulburările afective. căzut pradă complotului pus la cale de filisteni. Cu excepţia evreilor şi asirienilor.3. mamei (matricid).pot fi apropiate prin scopurile lor de acest tip de sinucidere: corectarea unor situaţii sociale sau politice.

viaţa nou-născutului a început să câştige importanţă. cea mai evoluată rasă a acelor timpuri. O dată cu trecerea timpului. Din aceste motive. infanticidul este săvârşit de mame psihotice (bufee deliranthalucinatorii. În prezent. în aceeaşi măsură. tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra nou-născutului. La romani. schizofrenie. existau organizaţii care se ocupau cu acordarea asistenţei pentru copii. Aristotel şi Platon au privit acest infanticid drept o atitudine care asigura prosperitatea şi acţiona favorabil în prevenirea creşterii rapide a populaţiei şi.acestei practici a fost că spartanii au devenit. Creştinismul a adus cu el şi iertarea pruncilor. se impune examinarea psihiatrică şi medico-legală. Încă din primele secole de creştinism se poate vorbi despre o atitudine mult mai responsabilă în ceea ce priveşte viaţa nou-născuţilor. ulterior în categoria celor cărora li se refuza dreptul la viaţă au intrat şi copii de sex masculin care se năşteau cu malformaţii sau aveau constituţii fragile. deşi mai este practicată şi astăzi. pentru a nu trece şi copiii prin „tortura vieţii” prin care a trecut el/ea. Motivele care argumentau această practică erau aceleaşi peste tot: eliminarea sărăciei sau creşterea eficienţei naţiunii prin eliminarea celor slabi. a fost diminuată masiv şi nu are acceptul public. depresii psihotice). Deşi la început victimele erau doar pruncii de sex feminin. infanticidul putând constitui debutul medico-legal al unei psihoze. Din punct de vedere psihopatologic. în care mama sau tatăl îşi ucide copiii şi apoi se sinucide pentru a se „salva” împreună de la chinurile existenţei lor. Solon. stări confuzionale. infanticidul constituie un delict grav. În unele cazuri. pedepsit de lege. În India şi China pruncuciderea era practicată din cele mai vechi timpuri şi. Prima atestare a unei legislaţii având ca obiect „pruncii abandonaţi” datează de la creştinarea Romei. infanticidul poate fi expresia unui homicid „altruist”. din punct de vedere fizic. Licurg. În vremurile lui Traian. Tulburările psihice postpartum netratate cresc riscul realizării infanticidului. a fost urmată practica grecilor prin care erau trimişi la moarte nou-născuţii consideraţi a fi prea fragili sau deformaţi. constituia o soluţie pentru eliminarea celor slabi sau handicapaţi. . S-a estimat că rata de infanticid asociată psihozelor puerperale netratate cât şi rata de suicid în această perioadă este de 4 ori mai mare decât la populaţia generală. ori de câte ori se ridică suspiciunea unei tulburări psihice în producerea unui infanticid. În prima perioadă a Romei.

2. Tulburarea de personalitate evitantă 9.2.2. 9. Tulburarea de personalitate narcisică 9.2. direct sau indirect.2. este un univers care incită permanent la cunoaştere. Personalitatea umană constituie.7. Tulburări de personalitate. Tulburarea de personalitate paranoidă 9. Tulburarea de personalitate depresivă 9.4.2.6.2.3.2. Tulburarea de personalitate borderline 9. Încercări de definire a personalităţii. Tulburarea de personalitate histrionică 9. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă 9.12.10.8.11.1.5. Tulburarea de personalitate antisocială 9. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă 9.2. Tulburarea de personalitate schizoidă 9.2.1. Clasificarea tulburărilor de personalitate şi ipostaze medicale ale acestora 9. Tulburarea de personalitate dependentă 9. iar pe de altă parte de nevoia de sinteză pe care orice definiţie o presupune.2. dar care niciodată nu poate fi epuizat.9. .2.2. generate pe de o parte de gradul deosebit de generalitate al noţiunii. Delimitări conceptuale Orice încercare de definire a personalităţii se loveşte de enorme dificultăţi. Încercări de definire a personalităţii.2. 9.1. terenul de intersecţie al multor discipline ştiinţifice.9. Tulburarea de personalitate schizotipală 9.

atât în privinţa sensului acordat.L. cât şi a ponderii ce li se aplică în cadrul personalităţii. Tulburările de personalitate sunt alcătuite din trăsături de personalitate. care operează cu modelul medical. sistemice. − ea are un anumit grad de permanenţă. Tulburările de personalitate se recunosc încă din adolescenţă şi persistă toată viaţa. atenuându-se de obicei cu vârsta. inferioritate psihopatică. în genere. o structură care nu se poate descrie decât prin elementele sale structurale. acest lucru fiind de înţeles în contextul în care chiar conceptul de personalitate. Cu toate că se pot inventaria aproape tot atâtea definiţii asupra personalităţii câte teorii psihologice există. care arată o persistenţă maladaptativă şi inflexibilitate.Goethe considera că suprema performanţă a cunoaşterii ştiinţifice este cunoaşterea omului. Ionescu). psihopatie (J. care determină o viziune multidimensională. nevroză de caracter. Vom trece în revistă o serie de definiţii care ni s-au părut mai complete din ultima jumătate de veac: . fie chiar de tabloul psihopatologic. cuprinse în orice definire şi descriere şi pe care vom încerca să le trecem în revistă: − personalitatea este un concept global.C. − dezvoltarea personalităţii este secvenţială. Trăsăturile de personalitate sunt Patternurile durabile ale comportamentului. Recunoaşterea acestor trăsături poate fi folositoare oricărui medic în înţelegerea reacţiei faţă de stres. se poate stabili totuşi un oarecare consens asupra unui număr de noţiuni care sunt. de-a lungul timpului au fost folosiţi o serie de termeni cu destin lingvistic variabil şi cu o arie de răspândire mai mult sau mai puţin importantă. Formulările menţionate au ţinut seama fie de presupusa determinare etiopatogenică a tulburării de personalitate. se naşte neliniştitoarea întrebare – cum să evaluezi ceva care nu este măsurabil? Dacă pentru alte domenii această întrebare poate să rămână retorică. Pinel). Pentru a denumi tulburările de personalitate aşa cum le înţelegem şi le denumim azi. Trăsăturile nu sunt patologice şi nici nu sunt diagnosticabile ca tulburări mintale. cheia de boltă a psihologiei şi a psihopatologiei. anetopatie. Subliniem însă încă o dată că abordarea acestor puncte de referinţă diferă după şcoală. ea trebuie cu necesitate să-şi găsească un răspuns. Koch). ale contextelor. Prin trăsături de personalitate se înţeleg modelele de gândire şi de relaţionare cu mediul social şi cu propria individualitate a subiectului. caracteropatie. Prin tulburări de personalitate înţelegem acele trăsături inflexibile şi dezadaptative care provoacă fie perturbări în funcţionalitatea socioprofesională a individului. au căutat de-a lungul timpului să acopere domeniul tulburării de personalitate. nebunie morală (J. cât şi prin faptul că omul reprezintă valoarea supremă pentru om. Acest răspuns devine extrem de complex în contextul creşterii vertiginoase a volumului informaţiilor ştiinţifice. Kraepelin). boală sau oricare altă situaţie cu implicaţii medicale. Prichard). dizarmonie de personalitate. personalitate psihopatică (E. tulburare de personalitate. fie de modelul personalităţii însuşit de autori. fie disconfort subiectiv. − este rezultanta dezvoltării potenţialităţilor înnăscute într-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere sociocultural. ansamblurilor. Ideea este justificată atât prin complexitatea maximă a fiinţei umane. prin care realitatea nu poate fi cunoscută decât prin interpretările interdisciplinare. Termeni ca folie sans delir (Ph. cunoaşte zeci de definiţii şi sute de accepţii ( G. psihopatologie şi psihologie clinică. Între pesimismul lui Nietzsche care afirma că omul este animalul care nu poate fi niciodată definit şi viziunea axiologică a lui Protagoras care spunea că omul este măsura tuturor lucrurilor. pentru psihiatrie. o dinamică şi o economie proprie.

1976). • Patternul nu poate fi explicat mai bine ca manifestare sau consecinţă a altei tulburări mentale (criteriul E). Din această cauză. 1942). Tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă. • Au ca elemente definitorii: controlul incomplet al sferelor afectivvoliţionale şi instinctive. Caractere clinice generale ale dizarmoniei Personalităţile dizarmonic-psihopate se caracterizează prin: − o dizarmonie caracterială gravă şi persistentă care se exprimă prin diverse tipologii. 1994) Elementul esenţial al tulburării de personalitate îl constituie un pattern (model) durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la expectaţiile culturii individului şi care (conform DSM IV): • Se manifestă în cel puţin două din următoarele domenii: cunoaştere. în general. • Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii caracterizate clinic printr-o insuficientă capacitate sau printr-o incapacitate episodică sau permanentă de integrare armonică şi suplă la condiţiile obişnuite ale mediului familial. cu debut în adolescenţă sau timpuriu în viaţa adultă. implicând de obicei mai multe arii ale personalităţii şi asociate aproape întotdeauna cu o considerabilă disrupţie personală şi socială. sau alte domenii importante de funcţionare (criteriul C). Predescu. nerecunoaşterea defectului structural. 1980). acest Pattern este pervaziv şi inflexibil. profesional sau. 1985) • Tulburarea specifică de personalitate este o perturbare severă în constituţia caracteriologică şi tendinţele comportamentale ale individului. afectivitate. Gorgos. control al impulsului (criteriul A). pentru a determina fie tulburări severe în adaptarea socioprofesională. (DSM-IV.• Personalităţile psihopatice sunt acele personalităţi anormale care suferă datorită anormalităţilor structurale sau care. funcţionare interpersonală. deficitară. • Ei tind să-şi exteriorizeze social conflictele în loc să dezvolte simptomele conflictului interior (S. judecarea morală poate fi deseori. necorespunzătoare. . iar debutul său poate fi găsit în copilărie sau la începutul perioadei adulte (criteriul D). • Acest Pattern durabil este inflexibil şi extins în majoritatea situaţiilor sociale şi personale ale individului (criteriul B). Levine. fie suferinţe obiective (DSM III. suficient de severe. stabil în timp şi care determină disfuncţionalitate. de relaţie. − această tulburare influenţează negativ (perturbator) existenţa interpersonal-socială a individului. 1934). (ICD-10. de percepţie şi de apreciere a lumii şi sinelui. prin acestea. social ( V. incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social ( F. este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă 16 sau 17 ani. Tudose şi C. • Duce la deteriorarea semnificativă în domeniul social. profesional. • Principalele trăsături sunt reprezentate de modele rigide. • Patternul nu se datorează consecinţelor fizice directe ale unei substanţe ori ale unei condiţii medicale generale (criteriul F). 1992) • Tulburarea de personalitate este un Pattern persistent de experienţă interioară şi comportament care deviază în mod clar de la aşteptările pe care le avem din partea insului. Schneider. • Patternul este stabil şi de lungă durată. fac societatea să sufere (K.

− lipsa de adecvare nuanţată la diverse situaţii. dacă se află în situaţia de a munci individual. incapabili şi sunt extrem de exigenţi şi intransigenţi. Tulburarea este mai frecventă la bărbaţi decât la femei. imigranţi şi surzi.1. anxietate. În situaţia în care greşesc heteroatribuie eşecul. − atitudinea activă şi heteroagresivă predomină asupra celei inhibate. schizofrenie. Sunt mulţi care au tendinţa de a obţine şi păstra puterea. Au dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor.2. lipsiţi de simţ al umorului. fără umor şi certăreţi şi fac adeseori „din ţânţar armăsar”. ci mai ales la cele etichetate ca „sociopatice” ori „nucleare”: − subiectul urmăreşte satisfacerea propriilor interese şi plăceri fără a ţine cont de alţii (egocentric. Sunt indiferenţi la laude sau critici. Sunt nişte singuratici şi exprimă foarte puţine emoţii.− dizarmonia este urmarea disontogenezei persoanei. reci şi aplatizaţi emoţional.2. − în situaţii conflictuale este de părere că alţii sunt vinovaţi (extrapunitivitate).2. − subiectul este de acord cu comportamentul lui (egosintonic). injurii sau ofense. Incidenţa este crescută în familiile probanzilor cu schizofrenie şi tulburări delirante. Prevalenţa este mai mare la minorităţi. 1995). . 9. În activitatea profesională depun multe eforturi şi. Ogodescu. Complicaţii: tulburare delirantă. combativitate şi tenacitate. Tulburarea de personalitate paranoidă Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există niciun motiv de îngrijorare. Tulburarea de personalitate schizoidă Caracteristica principală a acestei personalităţi este lipsa de interes faţă de alte persoane şi relaţii sociale. Au o marcată tendinţă la autonomie fiind aproape incapabili să coopereze deoarece îi dispreţuiesc pe cei slabi. de integrare şi armonizare. Lăzărescu şi D.5-2. argumentativitate. comportamentul lor putând părea neconvenţional sau bizar. Există şi alte caracteristici care. Au preocupări reduse ori absente pentru activitatea sexuală. depresie. Sunt înclinaţi spre introspecţie şi reverie şi sunt retraşi. însă. sancţiuni sau chiar prin tratament psihiatric. nu se întâlnesc în modobligatoriu la toate cazurile de psihopatie. persuasiune. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 0. tulburări de abuz şi dependenţă de substanţă (droguri. se descurcă foarte bine. nu de puţine ori supraestimându.5%. hedonic). Faptul că sunt distanţi şi reţinuţi le creează numeroase dificultăţi interrelaţionale. Dacă sunt contrazişi sau respinşi tolerează greu frustrarea şi contraatacă violent.şi calităţile. incapacitatea de a învăţa din experienţă (psihorigiditate) (M. Sunt exagerat de suspicioşi tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor. devenind astfel extrem de dificil de contracarat într-un schimb de opinii. − îi determină pe alţii să sufere mai mult decât suferă el însuşi. Preferă activităţile solitare. alcool) 9.Există însă persoane în rândul celor cu tulburare de personalitate paranoidă care au multă rigoare logică. Ei tind să fie anxioşi. Clasificarea tulburărilor de personalitate şi ipostaze medicale ale acestora Tulburările de personalitate sunt împărţite în trei grupe pe baza similitudinilor descriptive: 9. anormalitatea fiind neevolutivă şi greu influenţabilă prin educaţie. fiind în general introverşi. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte.2. distanţi.

Ignoră problemele personale curente şi de perspectivă. incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea repetată de acte care constituie motive de arest). minţit repetat. metaforic. De asemenea. impulsivitate şi incapacitate de a face planuri pe durată lungă. Au o instabilitate psihică crescută. Tulburarea se constată mai frecvent la bărbaţi decât la femei. distimia. limbaj vag. iritabilitate şi agresivitate. neglijenţă nesăbuită pentru siguranţa sa sau a altora.2. Incidenţa crescută în unele familii a tulburării antisociale de personalitate. supraelaborat sau stereotip). A fost evidenţiată o concordanţă mai mare la gemenii monozigoţi. Ideaţia este dominată de convingerea că posedă însuşiri rare. cu un posibil raport de 2:1. incluzând iluzii corporale.Deşi sunt izolaţi social şi au afectivitate aplatizată (caracteristici ale schizofreniei). tulburarea ciclotimică. înşelăciunea. se supraestimează. schizofrenie. moartea violentă. a tulburării de somatizare şi a alcoolismului. Complicaţii: tulburare delirantă. Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale.2. În antecedentele personale distingem minciuna.. lipsa de remuşcare. Tulburarea de personalitate schizotipală Este în principal caracterizată de deficite sociale şi interpersonale manifestate prin disconfort acut în relaţii şi reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime. particulare ilustrate prin: clarviziune. Tulburarea de personalitate antisocială Denumiţi adeseori şi sociopaţi. Date epidemiologice: Prevalenţa acestei tulburări este de 3%. suicidul. tulburări medicale . circumstanţial. Tulburarea este mai frecventă în grupurile socioeconomice mai joase. schizofrenie sau tulburare depresivă majoră. tulburarea delirantă. 9. Incidenţa este crescută la familiile probanzilor cu schizofrenie. episoade psihotice tranzitorii.5% din populaţia generală. aceşti indivizi sunt caracterizaţi de: desconsiderarea şi violarea drepturilor altora. Au o gândire de tip magic şi un limbaj bizar (ex. 9. Aceşti indivizi pot forma cu uşurinţă relaţii interpersonale. aroganţă. capacitate de premoniţie. Complicaţii: Suicid. În populaţia penitenciarelor poate să ajungă la 75%. dar natura acestora este superficială. Incidenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei. ei trăiesc experienţe perceptive insolite. Prevalenţa este crescută în familiile probanzilor schozofrenici. Condiţiile predispozante includ tulburarea prin deficit atenţional/hiperactivitate (ADHD) şi tulburarea de conduită. episoade depresive majore. Tulburarea este de cinci ori mai frecventă la rudele de gradul întâi ale pacienţilor de sex masculin decât printre subiecţii de control. Date epidemiologice: Această tulburare poate să afecteze 7.3. evaziune fiscală şi numeroase alte acte ilegale sau în orice caz imorale.4. iresposabilitate considerabilă indicată prin incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi onora obligaţiile financiare. Complicaţii: Alcoolismul şi dependenţa de droguri. tulburarea de somatizare. idei delirante sau tulburări de limbaj) şi de aceea nu pot fi consideraţi schizofrenici. tulburarea schizofreniformă. Afişează siguranţă de sine. telepatie sau superstiţie. manipularea altora pentru profitul sau plăcerea personală. incorectitudine. obsesii cu conţinut dismorfofobic. nu au tulburări de gândire (halucinaţii. precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de comportament. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 3% la bărbaţi (ar putea fi de 7%) şi de 1% la femei. indiferenţă faţă de faptul de a fi furat sau maltratat sau încercarea de justificare a acestor fapte.

stimulare sau schimbare. Este sugestionabil. cu tulburările dispoziţiei şi cu uzul de alcool. De asemenea. Tulburarea de personalitate borderline Caracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale. 90% au un diagnostic psihiatric. Se entuziasmează facil şi efemer. are sentimente ostile sau de invidie pe care le proiectează asupra interlocutorilor. dar au o redusă disponibilitate de menţinere a acestora. Manifestă intoleranţă la ignorare sau periferizare. Indivizii alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. Consideră relaţiile a fi mai intime decât sunt în realitate. joc patologic. orientaţi spre satisfacerea propriilor interese. Prevalenţa tulburării de personalitate borderline este crescută la mamele pacienţilor borderline. autolezarea. Are un comportament arogant. putând exista repetate ameninţări cu suicidul. Complicaţii: Episoade psihotice. tulburări de dinamică sexuală. pe lângă cel de tulburare de personalitate borderline. sfidător.9. Complicaţii: Tulburări de somatizare. Apar manifestări frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mânia Au un comportament automutilant şi ameninţări recurente de suicid. Afişează o conduită . Date epidemiologice: Prevalenţa este în jur de 2% în populaţia generală. iar 40% au încă două diagnostice psihiatrice. Manifestă interes pentru noutate. Pot manifesta amnezia traumelor. fantasme de succes nelimitat. impresionabil.7. se raportează că 10-15% au această tulburare. Se asociază cu tulburarea de somatizare.i în „cei pe care îi iubesc şi cei pe care îi urăsc”. Împrumută cu uşurinţă „temperatura” afectivă a anturajului în care se află fără să manifeste o empatie autentică faţă de ceilalţi. Trăiesc sentimentul inconsistenţei sau dispersiei identităţii. În istoricul personal întâlnim acte autodistructive repetitive.6. Necesită admiraţie excesivă şi îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile. putere. tulburări conversive. dependenţe medicamentoase. uşor de influenţat. Au frecvente reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime. Pot avea o perturbare de identitate şi sentimentul cronic de vid interior. tulburări sexuale. Are un comportament seducător şi provocator sexual.5. Dintre aceste persoane. episoade depresive. 9.2. frustrărilor şi afectelor dramatice. Este lipsit de empatie: este incapabil să cunoască sau să se identifice cu sentimentele şi necesităţile altora. Nu suportă singurătatea şi sunt instabili afectiv. Sunt manipulativi. Comportamentul lor este imprevizibil. Are sentimentul de autoimportanţă.2. Se autoipostaziază în roluri extreme sau insolite. Tulburarea de personalitate narcisică Caracterizată prin grandoare. episoade depresive majore. Tulburarea de personalitate histrionică Este caracterizată de emoţionalitate excesivă şi de căutare a atenţiei. acreditează exclusiv afectiv celelalte persoane împărţindu. Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere dorinţelor sale. imaginii de sine şi afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive. tentative suicidare. tentative de suicid. abuz de substanţă. necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie. Istericul se simte nemulţumit atunci când nu se află în centrul atenţiei.2. Este mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Date epidemiologice: Prevalenţa tulburării de personalitate histrionice este de 2-3%. Profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile. tulburări disociative. Catarsisul afectiv este facil. 9. Îşi schimbă rapid emoţiile care sunt superficiale. insucces sau pierdere. părând detaşaţi în comparaţie cu dramatismul evenimentelor trăite şi povestite (la belle indifference). alcoolism. Personalizează relaţiile. dar tulburarea probabil că este subdiagnosticată la bărbaţi. mâncat excesiv. Prevalenţa familială a tulburărilor dispoziţiei şi a tulburărilor legate de substanţe este crescută. Este sensibil la critică. Dintre pacienţii care sunt în tratament. relaţii sexuale dezorganizate etc. tulburări somatoforme. Prevalenţa este mai mare la femei decât la bărbaţi. Are tendinţa de a dramatiza conţinutul vorbirii şi un stil de comunicare colorat.

Complicaţii: Tulburări anxioase. reducându-şi sau chiar anulându-şi ini-ţiativele. arogantă. de acceptare şi de susţinere. sfaturi sau îndemnuri. S-au raportat şi cifre mult mai ridicate. manifestând o toleranţă excesivă faţă de persoana investită ca protector.8. 9. . tulburarea depresivă majoră. poate.5% din totalul tulburărilor de personalitate. Date epidemiologice: Tulburarea este mai prevalentă la femei decât la bărbaţi. Evită activităţile profesionale care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică. fiind extrem de interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi. Merge foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 0.9. tulburare depresivă. Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieţii lui. care duce la un comportament submisiv şi adeziv şi la frica de separare. Este avid de titluri. În populaţia din clinicile psihiatrice prevalenţa este de 2-16%. Tulburarea de personalitate evitantă Caracterizată prin inhibiţie socială. Le este teamă de a fi abandonat. Tulburarea de personalitate dependentă Principala caracteristică este necesitatea excesivă de a fi supervizat. Complicaţii: Tulburare de adaptare. onoruri. Fac sacrificii în vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii. fiind non-receptiv şi insensibil la opinii diferite.distantă. Tulburarea este frecventă. Îi este exagerat de frică de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit de ajutor când rămâne singur. Are dificultăţi în a lua decizii simple fără reasigurări şi sfaturi din partea altora. respingerea şi discriminarea. tulburare anxioasă. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care sunt dependenţi. Acordă altora girul propriilor sale responsabilităţi. emfatică. Deşi îşi doreşte să fie acceptat şi simpatizat. Caută urgent o altă relaţie drept sursă de supervizare când o relaţie strânsă se termină. sentimente de insuficienţă şi hipersensibilitate la evaluare negativă. ranguri care consideră că i se cuvin. constituind. pe care le proiectează asupra interlocutorilor. Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu pierde aprobarea sau suportul acestora. demnităţi. Se consideră inapt social. Au tendinţa de a interpreta orice contrariere sau dezaprobare ca expresia neîncrederii sau incapacitării sale. Este ezitant în a-şi asuma riscuri ori în a se angaja în activităţi noi pentru a nu fi pus în dificultate. Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat şi inhibat în relaţii noi din cauza sentimentelor de inadecvare. tulburări de dispoziţie.2. de 10%. Are nevoie de tandreţe.5-1% din populaţia generală. securizare şi reasigurare. Au nevoie de aprobare. Trăieşte intens. refuzul. trăind o stare de aprehensiune sau de anxietate persistentă şi limitativă. Complicaţii: Tulburarea distimică. tulburare somatoformă. pericole. Nu rareori poate avea sentimente ostile sau malefice. inferior celorlalţi. Este suspectată o transmitere familială. episoade psihotice tranzitorii. fobia socială. dar se consideră că tulburarea este semnificativ mai frecventă decât arată această cifră şi este posibil ca numărul de persoane afectate să fie în creştere. dezaprobare sau respingere. abuzul şi dependenţa de droguri sau alcoolismul. Prezintă teama de a nu fi criticat sau umilit în public. Au stimă de sine redusă şi îşi subestimează calităţile şi disponibilităţile proprii. evită şi îi este teamă să iniţieze noi relaţii interpersonale. 2.2. dureros inacceptarea. eşecuri. Date epidemiologice: Prevalenţa constatată este de sub 1% din populaţia generală. 9. neatractiv şi se subestimează. Posibilii factori predispozanţi includ tulburarea evitantă din copilărie sau adolescenţă sau o boală fizică (somatică) deformantă. Are tendinţa de a exagera eventualele riscuri.

Tulburarea se diagnostichează mai frecvent la copiii mai mari din familie. Este hiperconştiincios. Prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor. depresie majoră. veselie şi spontaneitate. Date epidemiologice: Prevalenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei. Pasiv agresivul formulează indirect sau chiar disimulează cererile pe care le face şi dorinţele pe care le exprimă. simţindu-se inadecvat şi lipsit de valoare. . tulburări anxioase. Este pesimist şi are predispoziţie către sentimente de vinovăţie şi remuşcare. inflexibilitate. Are o stimă de sine scăzută. distimia.2. a locului de muncă. Nu se cunoaşte epidemiologia tulburării. Verbalizează acuze exagerate şi persistente de ghinion personal. conservatori.9.10. alternând între sfidarea ostilă şi remuşcări. Este probabilă transmiterea familială. Nu au încredere în forţele proprii şi au o stimă de sine scăzută. Este negativist şi critic în legătură cu alţii.2. Complicaţii: Suicidul. organizare sau planuri în aşa fel încât obiectivul major al activităţii este pierdut. Sunt militanţi ai standardelor înalte autoimpuse şi în aceeaşi măsură sunt foarte exigenţi cu ceilalţi. Are un comportament frecvent lamentativ. Are cvasipermanent un aer posomorât. compromis şi corupţie. valori. Tulburarea de personalitate depresivă Se caracterizează prin gânduri şi comportamente depresive. În mod deplasat critică şi „veghează” cu atenţie persoana care reprezintă autoritatea în grupurile din care face parte. dezvoltări delirante de tipul delirului de relaţie. mergând până la excluderea activităţilor recreative şi amiciţiilor. 9. reguli.2. lipsă de bucurii. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă Caracteristicile principale ale acestei tulburări de personalitate sunt rezistenţa la solicitări sau îndemnuri însoţită de amânarea răspunsului la rugăminţi sau solicitări. nefericit. ordine. Complicaţii: Schizofrenie. liste. temporizarea îndeplinirii sarcinilor. fiind adepţi ai stabilităţii. scrupulos şi inflexibil în probleme de morală. iritabilitate şi cinism faţă de colegi. Dispoziţia obişnuită este dominată de amărăciune. intoleranţă faţă de indiferenţă. având impresia că sunt neînţeleşi şi insuficient apreciaţi.Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii. Au incapacitate în a exprima sentimente tandre având puţine relaţii interpersonale. perfecţionism şi control mental şi interpersonal în detrimentul flexibilităţii. Date epidemiologice: apare probabil în familiile cu depresie. Concordanţa este crescută la gemenii monozigoţi. Este într-o relaţie de dependenţă ostilă cu persoana semnificativă cu care se află în relaţie. Refuză se delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia se supun stilului său. tulburare hipocondriacă. rigori sau stil de viaţă.12. etică. Complicaţii: distimie. Apare în mod egal la bărbaţi şi femei. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă Caracterizată de preocuparea către ordine. Manifestă teamă de schimbare a activităţii cotidiene. deschiderii şi eficienţei. Sunt cvasipermanent îmbufnaţi şi certăreţi manifestând resentimente şi invidie. Adoptă un stil avar de a cheltui în ideea de a fi pregătit financiar în orice situaţie neprevăzută. având tendinţa de a le impune propriile standarde. a locuinţei. tulburare depresivă majoră. Este preocupat de detalii. Prezintă frecvent ruminaţii anxioase şi depresive. abuzul de alcool. Sunt ambivalenţi în deliberări. Este critic şi acuzator faţă de sine.11. 9.

3. Iniţial. exogenă. iar prin endogenie se consideră că factorii care le produc se datorează structurii dinamice a personalităţii bolnavului. dar şi lipsa unei sistematizări clare. criteriul etiologic). • Apariţia tulburărilor de percepţie (halucinaţii. dar din punct de vedere clinic este considerat ca o suferinţă psihotică exterioară. le vom menţiona pe următoarele: • Pierderea capacităţii de autoapreciere a propriei suferinţe.) şi a cărui trăsătură fundamentală este incomprehensibilitatea. indiferent dacă acestea erau provocate din exterior sau interior. Altfel spus. în linii mari. unele a căror valoare este discutabilă (criteriul gravităţii. Pentru a sistematiza (şi. Dar. Psihoza instaurează o dezordine mintală care se manifestă în plan expresiv (prin comportament. ei au provocat o serie de confuzii. înţelegându. Mai târziu.2. psihozele halucinator-delirante. Conceptul de psihoză Până la DSM III. acestea erau pur şi simplu denumite în funcţie de presupusul agent cauzal sau de situaţia în care apăreau ori . • Incapacitatea de a distinge între experienţa subiectivă şi realitate. Pentru definirea mai precisă a termenului au fost propuse numeroase criterii. s-au căutat criterii psihopatologice care să definească endogenitatea. • Gândire ilogică. iluzii). psihozele fiind împărţite în psihoze endogene (cu cauză organică) şi exogene (funcţionale. „interiorului” psihismului bolnavului. De exemplu. sistemele de clasificare includeau categoriile de boli mintale: psihoze şi nevroze. Tulburări delirante 10. limbaj etc. Nu putem vorbi despre psihoze fără să facem referire la conceptul de endogenitate. a condus multiple încercări de a clasifica psihozele. tulburarea schizo-afectivă.1. schizofrenia. a simplifica lucrurile). deşi din punct de vedere semantic termenii de endogen şi exogen sunt clari. tulburările delirante şi tulburările afective). pe de o parte. de ce nu. Conceptul de psihoză 10.4.10. bizare.se o etiologie somatică. Prima utilizare a acestui termen aparţine lui Moebius în 1893 care grupează bolile în boli exogene şi endogene în funcţie de cauzele bolii care ţin sau nu de individ. pe de altă parte. • Comportamente inadecvate. psihogene. modelul psihotic presupune dezorganizarea globală a persoanei tradusă prin distrugerea unităţii psihice şi pierderea contactului cu realitatea. Clasificarea psihozelor Bogăţia descrierilor psihopatologice din psihiatria clasică. Tulburările afective 10. criteriul evolutiv. Schizofrenia 10. Termenul de psihoză cuprinde un cadru larg de entităţi nosografice care se referă. la formele mai severe de boală psihică din care fac parte (tulburările mintale organice. 10. un delir uremic (creşterea acidului uric şi ureei în insuficienţa renală) este endogen (are originea în corp). Noţiunea de endogenitate se referea iniţial la leziunile organice ale creierului. • Existenţa ideaţiei delirante. bolile afective. Psihozele endogene cuprind schizofrenia. Psihozele. neorganice). psihoza afectivă (maniaco-depresivă).1.

Criterii de diagnostic dsm iv pentru tulburarea delirantă A.evoluţia pe care o parcurgeau. E.2. psihoze senile sau de involuţie. tulburarea schizoafectivă. cum ar fi faptul de a fi urmărit. iubit de la distanţă. au fost descrise psihoze acute.). inhalante. înşelat de soţie/soţ ori de a avea o maladie. În ICD 10. tulburarea psihotică scurtă. 10. reacţiile psihotice-bufeele delirante. iar comportamentul nu este în mod straniu sau bizar. Astfel. dar ele trebuie să fie prezente cel puţin 3 luni. alcool. D. tulburarea psihotică datorată unei condiţii medicale generale. psihozele carenţiale (avitaminoze. hipnotice sau anxiolitice. Pe lângă acestea au fost descrise psihozele endogene care formau „marea psihiatrie”: − Psihoza maniaco depresivă. C. psihoze traumatice.. psihoze exotice (din ţările calde). medicamente. Nu sunt satisfăcute niciodată criteriile A pentru schizofrenie. boli microbiene şi virale febrile etc. tulburare psihotică fără altă specificaţie). psihoze infecţioase (în sifilis. infectat. psihoze vasculare. tulburarea delirantă. parafrenia. afectivă sau schizofrenie. cannabis. Dacă episoadele afective au survenit concomitent cu ideile delirante. delirul senzitiv de relaţie. halucinogene. cocaină. În afara impactului ideii (ideilor) delirante. folosirea de psihodisleptice – LSD. . opiacee. delirurile constituie cea mai proeminentă trăsătură clinică. marihuana etc.). Dificultatea definirii psihozei. psihoze endocrine (apărute în tulburările hormonale severe). psihoza epileptică. schizofrenie) i-a determinat pe autorii americani ai manualelor de clasificare a bolilor mintale să renunţe la termenul de psihoză începând cu DSM III. psihoza familială de contagiune (delirul indus). droguri) sau ale unei boli. psihozele delirante sistematizate (delirul de interpretare. Tulburarea delirantă include sub această denumire următoarele psihoze delirante cronice neschizofrenice: • Paranoia. clasificarea bolilor mintale cuprinse în trecut sub termenul de psihoză arată astfel: • Tulburare psihotică indusă de alcool. psihoza de detenţie.. delirul pasional sau de gelozie). alte substanţe sau substanţe necunoscute). • Tulburarea afectivă (tulburarea bipolară). • Schizofrenia şi alte tulburări psihotice (tulburarea schizofreniformă.. tulburarea psihotică indusă. − Psihozele delirante nonschizofrenice: paranoia. trăsăturile puţin comune a entităţilor pe care le cuprinde şi faptul că clasificarea unei tulburări ca psihoză ar fi mai săracă în informaţii decât clasificarea ca tulburare distinctă în cadrul psihozelor (ex. durata lor a fost scurtă în raport cu durata perioadelor delirante. psilocibina. • Psihoza paranoidă. psihoza isterică. În prezent. − Psihozele schizofrenice. • Tulburare psihotică indusă de substanţă (amfetamine. Idei delirante nonbizare (adică implicând situaţii care survin în viaţa reală. cu evoluţie cronică prelungită şi psihoze intermitente. B. psihoza postpartum şi psihoza de lactaţie). cu durată de cel puţin o lună). psihoze toxice (provocate de acumularea de metale. Tulburarea nu se datorează efectelor directe ale unei substanţe (ex. Pelagra – carenţa de vitamina C). funcţionalitatea individului nu este deteriorată semnificativ. Notă: Halucinaţiile tactile şi olfactive pot fi prezente în tulburarea delirantă dacă sunt în raport cu tema delirantă. psihoza copilului – autismul etc. Tulburări delirante Definiţie Tulburare în care ideile delirante de lungă durată reprezintă unica sau cea mai pregnantă caracteristică clinică şi nu poate fi clasificată ca fiind o tulburare organică. sedative. psihoze gravidice (psihoza puerperală. ex. otrăvit. phenczclidină.

idealizată şi la uniune spirituală. vârstnicii celibatari. Subtipuri de tulburare delirantă Tipurile de tulburare delirantă pot fi specificate pe baza temei delirante predominante. voinţei şi acţiunii. vecini. scrisori. − Juxtapunerea unei lumi imaginare realului.. persoana crede că ar avea un mesaj special de la o divinitate). Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului o constituie convingerea că are un mare (dar nerecunoscut) talent sau perspicacitate ori că a făcut o mare descoperire. Ideile delirante de grandoare pot avea şi conţinut religios (ex. Delirul apare frecvent la subiecţii rezervaţi. ocazional. Elementele definitorii sunt realizate de: − delir cronic bine sistematizat nehalucinator. Tipul de grandoare. Debutul este marcat de obicei de circumstanţe umilitoare. persoana respectivă poate ţine secretă ideea delirantă. declanşat brusc de conflictul dintre bolnav şi anturajul imediat (familie. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului o constituie faptul că o altă persoană este îndrăgostită de individ(ă). această tulburare este un delir de interpretare care se instalează insidios pe fondul unei personalităţi premorbide senzitive. în special bărbaţii. îl arată cu degetul etc. cu pondere majoră a imaginarului. râd de nenorocirile sale. • Delirul senzitiv de relaţie. Cei mai mulţi indivizi cu acest subtip în eşantioanele clinice sunt femei. are de regulă un statut mai înalt (ex. Delirul senzitiv de relaţie Descrisă de Kretschmer. Elementele definitorii sunt realizate de: − Caracterul fantastic al temelor delirante. − discrepanţă între aspiraţii şi posibilităţi. hipertrofie a eu-lui). Mai rar. cu pulsiuni sexuale inhibate. colegi). Paranoia Este o tulburare care era descrisă ca o psihoză cronică endogenă care constă în evoluţia continuă a unui sistem delirant durabil şi impenetrabil la critică. − Menţinerea îndelungată a nucleului personalităţii. un consilier al preşedintelui) ori că ar fi o persoană marcantă (în care caz respectivul poate fi considerat drept impostor). Unii indivizi cu acest subtip. dar poate fi şi una complet străină. Psihoza paranoidă este în prezent asimilată cu tipul de persecuţie din tulburările delirante.. a. Efortul de a contacta obiectul ideii delirante (prin apeluri telefonice. este un delir „de relaţie”.• Parafrenia (tardivă). vizite şi chiar supraveghere sunt frecvente. Persoana. Tipul erotoman. o persoană faimoasă sau un superior de la serviciu). eşecuri sentimentale care rănesc orgoliul crescut al subiectului.. − Predominanţa limbajului asupra acţiunii. pe când în eşantioanele medico-legale cei mai mulţi indivizi sunt bărbaţi). − personalitate premorbidă specifică (rigidă. timizi. necăsătorite. b. mai degrabă decât la atracţia sexuală. Parafrenia Înglobează un grup de psihoze endogene cronice caracterizate prin luxurianţa fantastică a producţiei delirante în contrast cu buna adaptare la mediu. vin în conflict cu legea în eforturile lor de a urmări obiectul ideii lor delirante sau în efortul lor necugetat de a-l „salva” de la un pericol imaginar. deşi. timoraţi. în care bolnavul continuă să se adapteze bine. Delirantul senzitiv are brusc revelaţia că persoane din anturaj îi cunosc gândurile ascunse. cum sunt femeile în vârstă. Ideea delirantă se referă adesea la o dragoste romantică. cadouri. dezvoltându-se insidios pe fondul conservăriicomplete a ordinii şi clarităţii gândirii. individul poate avea ideea delirantă că ar avea o relaţie specială cu o persoană marcantă (ex. . în raport cu care se are această convingere.

c. Persoana cu tulburare delirantă îşi confruntă de regulă partenerul(a) şi încearcă să intervină în presupusa infidelitate (ex. Tipul de persecuţie. Epidemiologie. Cele mai frecvente constau din convingerea persoanei că ea emite un miros urât din piele. restrânge autonomia partenerului de viaţă. înşelată. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului implică convingerea persoanei că se conspiră împotriva sa. Mici umilinţe pot fi exagerate şi deveni nucleul unui sistem delirant. • Stare coleroasă. că este infestată cu insecte pe sau sub piele. perioade de remisiune completă pot fi urmate de recăderi. că anumite părţi ale corpului său sunt diforme sau hidoase (contrar oricărei evidenţe) ori că părţi ale corpului (ex.. Ideile delirante somatice pot surveni în diverse forme.. rect sau vagin. Tipul de persecuţie este cel mai frecvent subtip. Indivizii cu idei delirante de persecuţie sunt adesea plini de resentimente şi coleroşi şi pot recurge adesea la violenţă contra celor care cred ei că iau ofensat. maritale. investighează amantul(a) presupus(ă). Nucleul delirului îl constituie adesea o injustiţie oarecare care trebuie remediată prin acţiune legală („paranoia cverulentă”). Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului persoanei o constituie faptul că soţul (soţia) sau amantul (amanta) persoanei este infidel(ă). date de evoluţie şi prognostic Tulburarea delirantă este relativ rară în mediile clinice. Alteori.7 – 3 la 100 000 de locuitori. fără o componentă de persecuţie sau de grandoare notabilă). Tipul de gelozie. În alte cazuri. violent. îl(o) urmăreşte în secret. tratată cu răutate sau vexată sau obstrucţionată în urmărirea obiectivelor sale pe termen lung. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului implică funcţii sau senzaţii corporale. că are paraziţi interni.. e. dar alte studii nu au remarcat nicio relaţie familială între tulburarea delirantă şi schizofrenie. gură. Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării Cauza tulburării delirante este necunoscută. de serviciu. Prevalenţa este de 24-30 la 100 000 de locuitori. • Comportament litigios. Unele date sugerează că tulburarea delirantă este mai frecventă printre rudele indivizilor cu schizofrenie. ci apar elemente din mai multe teme. urmărită. • Episoade depresive. • Dispoziţie disforică. Acest subtip se aplică atunci când convingerea delirantă dominantă nu poate fi clar stabilită sau nu se înscrie în tipurile specificate (ex. În general. Elemente şi tulburări asociate • Probleme sociale. adesea fără recădere ulterioară. fiind responsabilă de 1-2% din internări. iritabilă. g. d.. Incidenţa este de 0. Vârsta la debut este în general perioada adultă medie sau târzie (media 34-45 ani). Acest subtip se aplică atunci când nu predomină nicio temă delirantă. Studiile epidemiologice şi clinice sugerează faptul că anumiţi factori de risc sunt relevanţi în apariţia acestei tulburări: . Tipul somatic. La această convingere se ajunge fără o cauză reală şi se bazează pe idei incorecte susţinute de aşazise dovezi (ex. Tipul mixt. Evoluţia este foarte variabilă. f. că este spionată. otrăvită sau drogată. idei delirante de referinţă. Tipul nespecificat. • Idei de referinţă. tulburarea se remite în decursul a câteva luni. • Probleme legale. neglijenţa vestimentară sau pete pe pătură) care sunt colectate şi utilizate spre a-şi justifica delirul. tulburarea delirantă este cronică cu intensificări şi diminuări ale preocupărilor referitoare la convingerile delirante. intestinul gros) nu funcţionează. îşi atacă soţul(soţia)). iar persoana afectată se poate angaja în tentative repetate de obţinere a satisfacţiei prin apel la tribunale şi la alte agenţii guvernamentale.

mercur etc.). În manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale DSM IV. boli tiroidiene şi de corticosuprarenală etc. izolare.3. Investigaţii psihologice specifice Examinarea psihică obişnuită trebuie completată cu obţinerea informaţiilor legate de: • Tipul debutului. • Consecinţele simptomelor prezente (tentative de suicid sau homicid. deficienţă de vitamină B12 sau folaţi. • Intoxicaţii (arsenic.). boli cerebrovasculare. • Istoric psihiatric (cronicitatea. • Abuz de alcool şi droguri. schizofrenia este o boală a cărei gravitate ar putea fi pe scurt caracterizată prin următoarele trăsături: . fluctuaţiile simptomatologiei. simptome negative)”. schizoidă sau evitantă). factori precipitanţi. HIV. abuzuri în copilărie. • Infecţii (SIDA.). • Probleme legale (litigii. • Severitatea tulburării.). Iniţial denumită „demenţa precoce” pentru incapacitatea severă în funcţionalitatea zilnică pe care o produce (demenţă) şi având în mod tipic un debut în adolescenţă (precoce). tratamente urmate şi răspuns la tratament). mediu ostil. demenţă.). • Istoricul familial. • Istoric medical (traumatisme craniocerebrale. tulburare obsesiv – compulsivă. • Personalitatea premorbidă (teste de personalitate). dezorganizarea vorbirii. dismorfofobie. condamnări. • Boli metabolice şi endocrine (hipoglicemie.• Vârsta avansată. boli cardiovasculare. probleme legale. • Alte boli psihiatrice. emigrare etc. • Izolarea socială. Schizofrenia Definiţie. • Unele medicamente. comportament profund dezorganizat sau catatonic. tulburare de personalitate paranoidă. CO. schizofrenia este definită ca o: „Tulburare mintală care durează cel puţin şase luni şi presupune pentru cel puţin o lună existenţa unei stări de boală (adică existenţa a două sau mai multe simptome dintre următoarele: idei delirante. sifilis. infecţii cerebrale etc. • Prezenţa altor tulburări psihiatrice (depresie. 10. consum de alcool sau droguri. spirit. probleme cu poliţia. a rupe + phren = suflet. periculos.). • Deteriorarea senzorială/ Izolarea. asalturi). halucinaţii. encefalită virală etc. • Emigrare recentă. • Trăsăturile de personalitate. • Istoricul familial. refuzul hranei sau apei în ideile de otrăvire etc.). pierderea auzului etc. droguri şi alcool. Din punct de vedere etimologic. • Istoricul personal (injurii pre sau postnatale. Trăsăturile paranoide incluzând tipuri de idei delirante întâlnite în această tulburare pot apărea într-un număr mare de condiţii medicale dintre care enumerăm câteva: • Tulburări neurologice (tumori cerebrale. cuvântul schizofrenie provine din skhizein = a despica.

3. fragmentat. cufundat în lumea gândurilor. disociat. • Autism. ci multiple simptome caracteristice din domenii multiple: cogniţie. abulie. • Negative: diminuarea funcţiilor normale. Este o boală catastrofică denumită şi „ Cancerul bolilor mintale”. • Are o rată de suicid de 10%. BLEULER: SIMPTOME FUNDAMENTALE A renumit boala SCHIZOFRENIE. Principala trăsătură clinică a schizofreniei este poate aceea că psihismul pacientului pare rupt.5-1% din populaţie. • Are o frecvenţă importantă – 0. personalitate. Afect nepotrivit.• Distruge coeziunea şi unitatea conştiinţei şi personalităţii. Simptomele caracteristice ale schizofreniei în viziunea principalilor psihiatri care au aprofundat această boală sunt: • sărăcire emoţională. 2. . Halucinaţii. Dimensiunea psihotică: Idei delirante. Psihismul îşi pierde unitatea. A subliniat fragmentarea gândirii. Posibila revenire parţială. Bolnavul este „…un suflet frânt care reflectă realitatea ca o oglindă spartă” (fiecare fragment altceva). • tipuri specifice de idei delirante şi halucinaţii (Schneider). • Afectivitate tocită. • Bolnavul pierde contactul vital cu realul (Minkowski). S-a concentrat pe simptomele caracteristice. activitate motorie. Dezorganizarea comportamentului. • Abulie. Are o mare probabilitate să rămână cronică. Heterogenitate: grupul schizofreniilor. • Ambivalenţă. Dezorganizare: Dezorganizarea vorbirii. Simptomele fundamentale ale lui Bleuler: • Asociaţii patologice. • Atenţie tulburată. Un concept mai lărgit. O altă modalitate de a împărţi simptomele schizofreniei este în grupuri de simptome polare: • Pozitive: distorsiuni sau exagerări ale funcţiilor normale. Prezentare clinică Schizofrenia este o boală complexă care nu are o singură trăsătură definitorie. emoţie. Această disociere apare între ins şi ambianţă care. Negative: Sărăcirea vorbirii. inabilitatea de raportare la lumea externă (Bleuler). se rupe de realitate şi intrapsihic – între principalele funcţii şi procese psihice. • gândire fragmentată. Inexistenţa „restitutiom ad integrum”. iar diferitele aspecte ale psihismului reflectă în mod individual aspectele realităţii. Simptomele schizofreniei pot fi subdivizate în trei dimensiuni: 1. pierderea unităţii identităţii (Kraepelin).

− debutul în general brusc printr-o schimbare frapantă a conduitei. această formă clinică (denumită în trecut schizofrenie hebefrenică) se caracterizează printr-o dezorganizare ideativă şi comportamentală masivă. 1. • Dezorganizare comportamentală: pacientul este într-o continuă deplasare. În modelul clasic. pe de o parte. Extremele tulburărilor psihomotorii sunt. SCHIZOFRENIA CATATONICĂ Este o formă clinică caracterizată prin tulburări psihomotorii. să aibă relaţii intime familiale. acontextuală. SCHIZOFRENIA DEZORGANIZATĂ − apare în adolescenţă/la oamenii foarte tineri. e prezentat ca opoziţionism. severă. În această formă de schizofrenie se descriu negativisme active şi pasive. pacientul este catatonic şi prezintă flexibilitate ceroasă ceea ce presupune că este ca o statuie de ceară. Negativismul în schizofrenia catatonică este: • greşit definit şi prezentat. va rămâne în acea poziţie pentru o lungă perioadă de timp. Pacientul pare dispus. • Dezorganizare ideativă se traduce prin incoerenţă masivă.În ceea ce priveşte simptomele pozitive. parcă ar fi întrun fel de investigare. pe care clasicii o denumeau „euforie Tipuri de halucinaţii • auditive • vizuale • tactile • olfactive • kinestezice Tipuri de idei delirante • de persecuţie • de grandoare • mistice • de gelozie • somatice 2. fără legătură. starea de stupor în care pacientul este complet imobil. halucinaţiile şi ideile delirante sunt de mai multe tipuri: Importanţa simptomelor negative constă în faptul că ele deteriorează capacitatea pacientului de a funcţiona zilnic: să aibă un serviciu. cel în cauză devenind dezorganizat în gânduri şi comportament. să frecventeze şcoala. absolut detaşat. să-şi formeze prietenii. în general prezintă mutism. − pare a fi mai frecventă la bărbaţi. Această incoerenţă nu este prezentă doar la nivelul ideilor. FORME CLINICE DE SCHIZOFRENIE Formele clinice tradiţionale cuprind pacienţii în funcţie de simptomele predominante. de o bună dispoziţie surprinzătoare. o izbucnire a pacientului. în mişcare. Ele sunt utile pentru predicţia prognosticului funcţionalităţii sociale şi ocupaţionale şi a răspunsului la tratament. care îl face să fie extrem de periculos. la celălalt pol situându-se raptusul catatonic reprezentând o forma maximă de agitaţie-psihomotorie. amuzat. Pacientul trece brusc de la o idee la alta aşa încât nu se înţelege ce vrea să spună. ci şi al cuvintelor spuse la întâmplare. . După cum sugerează numele. iar atunci când este plasat într-o anumită poziţie.

Frecvent apar iluzii şi halucinaţii. De asemenea. pacientul supunându-se automat ordinelor terapeutului. Trăsăturile asociate ideilor delirante şi halucinaţiilor sunt: anxietatea. SCHIZOFRENIA NEDIFERENŢIATĂ . supunere automată. 5. Deşi această formă se întâlnea frecvent în urmă cu câteva decenii. abulie. ordinelor interlocutorului. ca „de papagal”. atunci când apar. viaţa pacientului ajunge în pericol prin nealimentare. legate de cele mai multe ori de conţinutul temei delirante. • o anumită detaşare. devenind astfel periculoşi. nu se opune. Dimpotrivă. combativitate sau. aplatizarea afectului. Aceşti pacienţi prezintă scoruri puţin modificate la testele neuropsihologice. dezorganizare a vorbirii). dimpotrivă. 3. nu poate da rezultate. • o scădere până la anulare a funcţionalităţii profesionale şi sociale. iar trăsăturile distinctive mai stabile de-a lungul timpului. Halucinaţiile şi ideile delirante. Apare o retragere socială marcată. SCHIZOFRENIA PARANOIDĂ Simptomele dominante ale acestei forme sunt ideile delirante de persecuţie sau grandoare. 6. Deşi indivizii cu acest pattern simptomatic sunt identificaţi ca având un subtip particular de schizofrenie. poate apărea o sugestibilitate crescută. ci printr-o gamă largă de simptome negative: • o scădere a capacităţii voliţionale. caracteristic. SCHIZOFRENIA REZIDUALĂ Această formă presupune că a existat în trecut cel puţin un episod acut de schizofrenie. sunt puţin frecvente şi vagi. ambivalenţa sau inversiunea afectivă. simptomatologia reziduală pe care o prezintă face. furia. a cuvintelor şi frazelor spuse de o altă persoană. • un comportament autist. SCHIZOFRENIA SIMPLĂ Această formă clinică de schizofrenie nu se distinge printr-un element clinic semnificativ. 4. de fapt. niciun mijloc de convingere/constrângere. pot trece la măsuri de apărare faţă de presupusele ameninţări. cel mai adesea auditive. halucinaţii. Ecopraxia constă în repetarea gesturilor interlocutorului. pacienţii pot scrie memorii. • negativismul alimentar este o problemă de intervenţie psihofarmacologică de urgenţă. azi este din ce în ce mai rară datorită intervenţiei rapide şi eficiente a medicaţiei neuroleptice. dar tabloul clinic actual nu prezintă simptome psihotice pozitive notabile (ex. Sub influenţa ideilor delirante.• depăşeşte disponibilitatea voliţională a persoanei. funcţionalitatea ocupaţională şi capacitatea de a trăi independent sunt superioare celor ale bolnavilor cu alte tipuri de schizofrenie. retragere socială. Ecolalia este o repetare lipsită de sens. • un fenomen incomprehensibil. având cel mai bun prognostic dintre toate formele clinice de schizofrenie. dar ele nu mai sunt marcate. • ca dovadă că este în imposibilitatea de a da curs unei comenzi în plan verbal sau motor. Ecomimia presupune imitarea expresiei mimice a interlocutorului. el nu poate da curs invitaţiei. stereotipii. • o însingurare. denunţuri. • o scădere a capacităţii de rezonanţă afectivă.. parte din evoluţia acestei boli. izolare. idei delirante. Debutul schizofreniei paranoide tinde să fie mai târziu în cursul vieţii decât la celelalte forme. Pot fi prezente idei excentrice sau bizarerii de comportament. Alte trăsături cuprind manierisme.

debutul stabilizării remisiunii. de a răspunde la o anumită situaţie-stimul. aşa cum apare ea ca simptom în boală. mentală şi a întregii personalităţi mai mult sau mai puţin accentuată. aşadar. şi alte investigaţii) este. halucinaţii auditive şi mult mai rar simptome negative.).2. • Femeile dezvoltă mai mult simptomatologie afectivă. în regim instituţionalizat. Investigarea psihologică a schizofrenului este utilă. • Vârsta de debut mai mică la bărbaţi. în funcţie de intensitatea fazei acute. date de evoluţie şi prognostic • Prevalenţa (nr. Atitudinea schizofrenului în şedinţa de investigare psihologică este o atitudine modificată. psihoterapie de grup. • Prevalenţa pe viaţă (o persoană dintr-o sută poate face schizofrenie la un moment dat) = 0. psihoterapie analitică de grup etc. • Raportul bărbaţi / femei = 1. atitudinea schizofrenului stă sub semnul bolii sale. investigaţia psihologică (dealtfel. În puseul acut. După remiterea manifestărilor acute. ci registrul latent. − pentru evaluarea persoanei (personalităţii) în perspectiva unui tratament psihoterapeutic (cura analitică. de precizare şi apreciere a capacităţilor restante. acela în care manifestarea se articulează şi din care îşi extrage conţinuturile. • gemeni dizigoţi ai pacientului schizofren – 12%.Desemnează în general o categorie care cuprinde indivizii ce nu pot fi plasaţi în niciuna din categoriile precedente sau care întrunesc criterii pentru mai mult decât o singură formă clinică. • Prevalenţa la populaţii specifice: • generală –1%. • fraţi non gemeni ai pacientului schizofren – 8%. Există o corelaţie între manifestarea psihologică. ci dintr-o dificultate de a se raporta la celălalt şi la o situaţie. aşa cum apare ea ca modalitate a individului de a alege. psihoticul schizofren se păstrează într-un registru de regresie. pacientul va fi investigat şi când se află sub terapie medicamentoasă. Investigarea psihologică nu vizează registrul manifestărilor evidente. de a schimba mesaje în situaţie. de a soluţiona. de persoane bolnave la un moment dat într-o populaţie)= 0. • copii cu un părinte schizofren – 12%. imposibilă datorită lipsei de cooperare. în funcţie de intensitatea patologiei. şi manifestarea într-o probă dată. în special.2% Nu diferă în raport cu zona geografică. pentru a se preciza modul în care este afectată structura personalităţii. ambulatoriu sau unitate de cronici). în majoritatea cazurilor. de la . • copii a doi părinţi schizofreni – 40%. în perspectiva reintegrării sociale a bolnavului (în activitatea anterioară a bolii sau într-o terapie ocupaţională. cu excepţia ţărilor nordice unde prevalenţa este mai mare. este însă necesară suprimarea acesteia cu 24 ore înainte de investigare. precum şi gradul de afectare. − cazuri de remisiune. • gemeni monozigoţi ai pacientului schizofren – 47%. Epidemiologie. − Evident. de îmbolnăviri noi pe an)= 1/10 000 • Debutul majoritar între 20-35 de ani. ca instrument în evaluarea cantitativă şi calitativă a defectului psihologic. în ultimă instanţă. Schizofrenul cooperează greu nu dintr-o intenţionalitate negativăconştientă. în: − cazurile de debut ca adjuvant în diagnosticul diferenţial. Încercări mai noi de clasificare a schizofreniilor pun accentul pe tipul tulburărilor şi pe aspectul cognitiv al acestora.5 – 1% Incidenţa (nr.

expansiv sau iritabil. el are reacţii emoţionale ce ar pleda pentru implicarea lui în probă. în general. în activitate. celebrităţi. înaintea vârstei de 35 de ani. cognitive. care poate surveni la orice vârstă. însă cu puţină aplicabilitate în clinică. neurochimice şi psihomotorii. Durata în timp a acestui ciclu variază de la o persoană la altă persoană. Fuga de idei. psihologice. separate prin perioade normale. Lipsa puterii de concentrare: . dar legătura dintre melancolie şi manie a fost observată de Hipocrate şi Areteu din Capadocia. 10. Spre deosebire de depresia majoră. acestea fiind o expresie a distorsiunilor generate de boală. frizând incoerenţa şi plasând pacientul în afara relaţiei şi a situaţiei. cunoscută în termeni medicali ca boala afectivă bipolară. De obicei. deci în situaţie.1. măsura participării. Boala a fost separată de Kraepelin (1889) de celelalte psihoze. dezinhibiţie sexuală). de la apelul nonverbal la sprijinul examinatorului până la comentariile. Scurtă prezentare clinică Pacienţii cu boală bipolară diferă de cei cu alte forme de depresie. tragedii) nu poate schimba această stare de fericire. acestea apar când dispoziţia se inversează. euforic. fiind folosite mai ales în cercetare. este cea mai dramatică formă de manifestare a tulburărilor afective. Cealaltă este tulburarea afectivă unipolară (doar cu episoade depresive sau maniacale). conducători politici. Euforia se poate schimba rapid în iritare sau furie. Încrederea în sine creşte până la delir de grandoare în care persoana consideră că are legături speciale cu Dumnezeu. iar în aproximativ 75% din cazuri pacienţii fac sau doar episoade depresive (90% din ei). participare în numeroase activităţi care pot conduce la rezultate nedorite. chiar dacă. PMD debutează. mai ales. Necesitatea redusă de somn. modificările acestui comportament şi. nimic (veşti rele. sau doar episoade expansive (10%). Tulburările afective Tulburările afective sunt caracterizate prin exagerări pătrunzătoare. Boala bipolară este una dintre cele două boli afective majore. tulburarea afectivă bipolară (denumită şi psihoza maniaco-depresivă) şi tulburarea distimică. Pacienţii prezintă o multitudine de idei care se succed rapid. EPISODUL MANIACAL Pacienţii care se află în faza maniacală simt mai curând un atac brusc de exaltare. prin modul lor de a oscila între depresie şi manie. prelungite şi „infirmizante” ale dispoziţiei şi afectivităţii care sunt asociate cu disfuncţii comportamentale.4. Sindroamele afective majore sunt tulburarea depresivă majoră (denumită şi tulburare unipolară). Exprimă numai optimism nejustificat şi o lipsă de discernământ. În şedinţa de investigare se vor observa atent comportamentul schizofrenului. Un comportament sexual anormal (libidou crescut. reluările şi referinţele personale. În accepţia lui Kraepelin boala se caracterizează prin episoade maniacale şi depresive care survin la acelaşi pacient.1. de euforie sau iritabilitate extremă care se dezvoltă în decurs de câteva zile până la o deteriorare gravă. Tulburarea afectivă bipolară Definiţie Psihoza maniaco-depresivă (PMD).dificultatea intrării în relaţie până la cooperarea minimă. în mod necontrolat. Pentru evaluarea eficienţei cognitive există diferite teste de atenţie. Există aşa numitele stări mixte care amestecă elemente depresive cu elemente de excitaţie. aparent. Hiperactivitate şi planuri excesive. SIMPTOMELE FAZEI MANIACALE Un mod de a se simţi excesiv de bun. Uneori aşa se întâmplă (în aproximativ 20 – maximum 25% din cazuri). 10. insomnii. întreruperile.

Simptomele cele mai frecvente sunt . filiaţie. angajarea în cumpărături excesive. O perioadă distinctă de dispoziţie crescută. poate păstra coerenţa. În timpul perioadei de perturbare a dispoziţiei. prietenos. îi distrage orice stimuli). Mania este o stare de euforie. trăieşte numai prezentul.. dezordonată. 5) distractibilitate (adică. dezlănţuire motorie). alimentar. solicitant. se poate ajunge şi la un limbaj destructurat fonetic şi semantic. care devine multiplă. se angajează în consecinţă în diverse acţiuni. noncauzală . 13) psihomotricitate exacerbată. 10) sistem pulsional dezinhibat – plan erotic. având o evoluţie clinică particulară. B. trei (sau mai multe) din următoarele simptome au persistat (patru. Iritabilitate bruscă. indecent. 2) scăderea nevoii de somn ( de ex. manifestări catatonice. cu voce sigură. alert. pacientul «devoră » prezentul. iniţiatică şi incoerentă = polipragmazie. anormală şi persistentă. stabileşte imediat relaţii. 9) implicare excesivă în activităţi plăcute care au un înalt potenţial de consecinţe nedorite (de ex. lexical = stil telegrafic. idei delirante incongruente – idei de persecuţie. asociaţii prin asonanţă. discurs greu de întrerupt. urmărire. gratifică partenerul de discuţie 12) trăirea timpului. sentimente de omnipotenţă şi încredere nelimitată în forţele proprii. expansivă = bună dispoziţie. supraevaluare. în faze severe stil ludic. sentimente de derealizare şi depersonalizare. rimă. Elemente facultative: 1. descrisă doar de o minoritate de pacienţi. ori din punct de vedere sexual) ori agitaţie psihomotorie. cunoaşte totul. manifestări halucinatorii. 4.. dacă dispoziţia este numai iritabilă) şi au fost prezente într-un grad semnificativ: 1) stimă de sine exagerată sau grandoare. situaţională. sexual. idei delirante concordante cu dispoziţia: – de supraestimare. Lingvistic – nu se evidenţiază dezorganizări severe de tip structural. atenţia este atrasă prea uşor de stimuli externi fără importanţă sau irelevanţi. Majoritatea pacienţilor cu manie au: iritabilitate (80%). 5. furie sau paranoia se declanşează când planurile grandioase ale pacientului se năruie sau când sociabilitatea lui excesivă este refuzată. vorbeşte tare. 11) sociofilie. calambururi. 6) capacitatea de judecată – superficială. Acestea trebuie să aibă o durată sub 2 săptămâni în absenţa tulburărilor afective predominante. spirit gregar. – de grandoare. dar are tendinţă la jocuri de cuvinte. 4) fugă de idei sau experienţa subiectivă că gândurile sunt accelerate. comentarii sentenţioase.atenţia pacientului este cu uşurinţă deviată către detalii neimportante. disponibilitate de relaţionare – intruziv. manifestări clastice şi agresive (comutare a polarităţii). de la excitaţie motorie moderată până la hiperkinezie nestăpânită (furor maniacal. dispoziţie expansivă (72%) şi labilitate dispoziţională (69%). indiscreţii sexuale ori investiţii în afaceri nesăbuite). Diagnosticul episodului maniacal se poate face dacă există următoarele simptome. consideră că ştie totul. după cum urmează: A. putere. onomatopee. prejudiciu. boală a prezentului. durând cel puţin o săptămână. 3. se simte refăcut după numai trei ore de somn). deci manie coleroasă şi violentă. 2. formală. 7) imaginaţia şi capacitatea creativă este scăzută şi deturnată. veselie sau iritabilă – sarcasm. numai prenume şi verbe. euforică. 8) creşterea activităţii. (la serviciu sau la şcoală. 3) logoree (mai locvace decât în mod uzual) sau presiunea vorbirii (se simte presat să vorbească continuu). relaţie.

Despre conceptul de nevroză 11. pacienţii cu PMD pot beneficia de psihoterapie.5. Tulburarea de stres posttraumatic .2. ştiut fiind faptul că alcoolul are şi un efect anxiolitic. O serie de boli somatice de tipul afecţiunilor cerebrale. Simptomatologia depresivă are un impact negativ asupra evoluţiei acestor afecţiuni. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE PMD Asemeni altor afecţiuni severe.2. 11. Tulburările anxioase 11.2. cât şi a unor episoade depresive. Tulburarea anxioasă generalizată 11.2. a imaginii proprii.vorbirea precipitată (98%). Totuşi.2. 11.1. putând duce la dezintegrare socială şi profesională. cardiovasculare. în special cu soţul sau familia. Această boală poate afecta în mod serios relaţiile de familie. Inatenţia. agitaţia psihomotorie (87%). a stării de sănătate.3. de multe ori. faza maniacală poate avea o durată de până la 3 luni. logoreea (89%). un episod depresiv poate fi precipitat de complicaţii somatice.2. chiar suicid. Nevrozele. PMD poate determina autosubestimare. Tulburarea de panică 11. Netratată. Pacientul şi medicul conlucrează pentru restabilirea relaţiilor sociale. Pe de altă parte. regresia pronunţată (28%) şi catatonia (22%). alterarea relaţiilor cu cei din jur. Există un risc crescut pentru consum abuziv de alcool sau medicamente. De cele mai multe ori. Mai puţin întâlnite sunt: violenţa (49%). constă în apariţia atât a unor episoade expansive. se pot manifesta în timpul episodului depresiv sau pot continua un episod depresiv. endocrine apar cu o frecvenţă crescută la persoanele cu tulburare afectivă. COMORBIDITATE Există o suprapunere considerabilă cu simptomatologia tulburărilor anxioase. Tulburările fobic anxioase – fobiile 11. Tulburări cognitive nonpsihotice frecvente în manie sunt: grandoarea (78%).2. În absenţa tratamentului boala are un prognostic grav. Tulburările obsesiv-compulsive 11. fuga de idei (71%) şi distractibilitatea (68%). religiozitatea (39%). Cel puţin 2/3 din pacienţi prezintă simptome psihotice în cursul unui episod afectiv. indecizia şi retardul psihomotor apar mai ales în tulburarea bipolară. Simptomele care caracterizează anxietatea pot precede depresia. Boala afectivă bipolară. aşa cum ştim din descrierea lui Kraepelin. pacientul încearcă să-şi amelioreze starea în acest mod. Membrii de familie trebuie să înveţe să imite strategia psihiatrului şi să fie o parte activă în echipa de tratare a bolnavului.4. hipersexualitatea (57%). Tulburările de percepţie apar de regulă în cursul episoadelor maniacale. comportamentul extravagant (55%). nevoia scăzută de somn (81%). este nevoie de sprijinul psihiatrului pentru colaborarea pacientului la tratament. Au fost descrise o serie de particularităţi ale pacienţilor cu tulburări bipolare şi ale celor cu tulburări unipolare.1.

Fără pretenţia de a fi exhaustivi. care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului.3. tulburări ale principalelor funcţii fiziologice (somn. . dar îi provoacă dificultăţi de adaptare caracterizate prin următoarele elemente definitorii: anxietate. ci se apără de real. Nevrozele sunt un grup de afecţiuni cu determinare psihogenă. • Dezvoltări patologice reactive. sexualitate). − legătura inteligibilă între conţinutul trăirilor patologice şi traumă. brutal sau trenant. Nevroticul nu se confruntă cu realul. Există multiple încercări de a defini nevroza. vom încerca să selectăm câteva dintre definiţiile nevrozei pentru a contura cât mai exact graniţele conceptului.11. acestea reprezintă un grup de tulburări cu etiologie psihogenă. definiţia nevrozelor este formulată prin sublinierea caracteristicilor acestora. creând un disconfort somatic care evoluează pe fundalul unei predispoziţii specifice a personalităţii premorbide. recunoscută şi resimţită neplăcut de bolnav. − terenul constituţional. exprimate clinic printr-o simptomatologie cu debut insidios şi intensitate redusă. Despre conceptul de nevroză Domeniul cel mai întins al psihopatologiei cu etiologie dominant psihogenă îl reprezintă nevrozele. cu etiologie în principal reprezentată de traume psihice care interferează cu istoria individului. nu sunt psihoze. adică nu sunt însoţite de o boală cerebrală organică. • Nevroze: o nevroze nediferenţiate. 2. Psihogeniile pot fi clasificate în: • Reacţii psihice patologice: o reacţii de intensitate psihotică. având un debut distinct şi nu o dezvoltare continuă din primii ani ai vârstei adulte. Î n tratatul de psihiatrie Oxford ediţia a II-a. iritabilitate. Nevroza ar putea fi considerată ca un răspuns de adaptare ineficient. Într-o altă încercare de definire a nevrozelor. existenţa ei bazându-se pe dezacordul dintre dorinţă şi posibilităţile ei de realizare. o reacţii de intensitate nevrotică. deoarece nu poate fi identificat un substrat organic pentru justificarea simptomatologiei. Neurastenia 11. psihogeniile au ca elemente definitorii: − prezenţa evenimentului psihotraumatizant. o nevroze diferenţiate. ele diferă de tulburările de personalitate. cu mecanisme psihice profunde în formarea simptomelor. adică pacientul nu pierde contactul cu realitatea exterioară oricât de severă este starea sa. Când vorbim despre psihogenii. căruia nu-i alterează inserţia în real.1. sunt tulburări funcţionale. în acest sens răspunsul lui fiind un compromis între apărare şi dorinţă. 3. intricate inteligibil în istoria individuală a subiectului. apetit. ne referim la un grup polimorf de afecţiuni psihice de intensitate şi coloratură psihopatologică variabilă. depăşindu-i capacităţile de adaptare şi răspuns. a căror apariţie şi evoluţie depind de durata şi intensitatea psihotraumei ca şi de particularităţile psihologice şi somatice ale subiectului. Cunoscute şi ca „tulburări funcţionale”. şi anume: 1.

desistematizarea activităţii mentale. psihoticul devine incapabil să comunice. relaţiile formal verbale (pur formale. simbolizarea verbală acoperă realitatea. Psihoticul neagă întreaga realitate.a. Reprezentanţii realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai mult sau mai puţin normal. Freud. 3. Şi în cazul nevrozelor comunicarea poate fi îngreunată de anumite inhibiţii. de grandoare. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre obiecte. disprosexii. fiind incomprehensibile. cum ar fi profesional. transformare prin similitudine sonoră). Nevrozele cuprind două mari domenii de psihopatologie: a. Nevroticul nu vrea să ştie decât despre un decupaj (bucată) a realităţii. 4. 2. ea apare la suprafaţă fără niciun fel de rezistenţă. De aceea. Psihozele lezează omul în întregime. global. Jaspers: 1. distimii. nici fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative sau calitative. Nevroticul ajunge în situaţia sa paradoxală de frică ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. structura lor psihopatologică permite mai uşor stabilirea unei limite de demarcaţie între bolnav şi sănătos. deoarece caracteristicile sale sunt prezentate în contrast cu termenul de psihoză. circumstanţială. melancolic etc. nevroticul utilizând mecanisme specifice care modifică trăirile întrun sens care survine şi la normali. însă în predominenţe diferite. iar. Psihoticul refuză realitatea din frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a construito sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de gelozie. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată cură psihanalitică (vezi psihoterapie) şi niciodată spontan. Nevroticul pierde simţul realităţii numai parţial. Psihozele cuprind un domeniu mai redus. dar. Cu timpul. Cuvântul. Pentru S. dar nu este niciodată întreruptă total. în cazul psihozelor se produce o ruptură de realitatea exterioară care poate fi respinsă parţial sau total şi înlocuită de realitatea proprie. când simptomatologia este cu precădere psihică (dismnezii. ş. incomprehensibilă pentru ceilalţi.). la nevrotic. diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele: 1. delir). În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj). îi întoarce spatele şi construieşte o lume nouă (ruminaţie. Spre deosebire de Freud. iar modificările sunt în special cantitative. dar aceasta nu echivalează cu sănătatea. când simptomatologia se fixează exclusiv pe un aparat sau sistem şi b. 2. Nevrozele sunt anomalii sufleteşti care vizează persoana într-un anumit domeniu. exact cea la care se referă refularea sa personală. pe de altă parte. nici fenomenul nevrotic. Într-adevăr. Dar la psihotic. 3. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere. limbajul psihoticului se dezorganizează în mod obligatoriu (până la psitacism – salată de cuvinte). accentuându-se determinarea lor psihogenă. familial sau interesele personale.). Psihoza are în special o etiologie endogenă şi rar una exogenă. 6.Definiţia nevrozei rămâne discutabilă şi arbitrară. Fenomenul nevrotic poate apărea pasager şi la indivizi absolut normali. Esenţialul nevrozei stă în situaţie şi conflict. în cel al psihoticului. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil). comprimare. Cea mai bună diferenţiere a fost făcută de K. refularea poate fi recunoscută spontan de bolnav. ni se pare util ca în continuare să prezentăm diferenţele dintre psihoză şi nevroză. 4. psihonevroza. 5. informaţiile furnizate nu pot fi înţelese şi folosite de către ceilalţi. Psihoza ia naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară. împărtăşeşte experienţele comune cu realitatea celorlalţi. El îşi va comunica suferinţa care nu va fi de neînţeles pentru ceilalţi şi nu îi va rupe de realitate. La psihotic. atunci când o face. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. nevrozele de organ. surogatul obiectului (simbolizarea sa verbală) . Nevroticul.

nu se mai bazează pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe asemănarea verbală, pe asonanţa verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai au nimic în comun, la psihotic. O altă diferenţă importantă dintre psihoze şi nevroze ţine de absenţa sau prezenţa caracterului morbid al tulburării, de critica pe care individul o are asupra problemelor sale. De regulă, nevroticul îşi cunoaşte problemele şi este capabil să le conştientizeze şi să ceară ajutor. De regulă, pacientul psihotic nu recunoaşte caracterul patologic al ideilor şi percepţiilor sale, considerându-se perfect sănătos. O caracteristică proprie psihozelor este stranietatea, bizarul tulburărilor sale care creează disfuncţionalitate în raporturile cu un psihotic, o stare de angoasă în relaţionarea cu pacientul psihotic, mai ales dacă nu suntem obişnuiţi cu acest tip de patologie. Un alt criteriu propus pentru a distinge nevrozele de psihoze a fost criteriul gravităţii. În general, tulburările nevrotice sunt uşoare sau de o gravitate medie şi nu rup legăturile familiale, profesionale sau sociale. Spitalizările sunt rareori necesare şi, atunci când este cazul, sunt de scurtă durată. Dimpotrivă, tulburările produse de psihoze sunt grave, spitalizarea fiind de cele mai multe ori necesară şi uneori îndelungată. Există desigur şi excepţii de la aceste situaţii, existând nevroze grave care ating uneori un nivel psihotic sau psihoze care, cu ajutorul terapiei, permit continuarea unei vieţi profesionale şi familiale normale. Nu în ultimul rând, o altă diferenţă extrem de importantă între nevroză şi psihoză derivă din etiologia acestor tipuri de tulburări psihice. Dacă în cazul psihozelor factorii exogeni, de mediu, sunt extrem de puţin implicaţi, în cazul nevrozelor ei sunt fundamentali în generarea tulburărilor. Desigur, şi vulnerabilitatea persoanei, trăsăturile de personalitate contribuie la apariţia nevrozei, dar este necesar un trigger extern care să o declanşeze. CLASIFICAREA CLASICĂ ÎN TULBURĂRILE NEVROTICE Nevroze nediferenţiate: Nevroze diferenţiate: Elementele definitorii ale nevrozei erau considerate a fi: anxietatea, iritabilitatea, tulburări funcţionale şi disconfort somatic. Elementele definitorii ale sindroamelor nevrotice: • sindromul astenic: astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă; • sindromul fobic: fobii, conduite de asigurare/evitare, anxietate concentrică; • sindromul obsesiv: obsesii, compulsii/ritualuri, anxietate; • sindromul hipocondriac: cenestopatii, idei hipocondriace, anxietate concentrică; • sindromul isteric: sugestibilitate/autosugestibilitate, demonstrativitate, hiperemotivitate, caracterul polimorf atipic al acuzelor în raport cu sindroamele organice pe care le mimează. În clasificarea americană a bolilor mintale DSM III-R se renunţă la termenul de nevroză, deoarece mulţi dintre psihiatri asociază termenul cu teoriile psihanalitice referitoare la etiologie, teorii pe care autorii americani nu le-au acceptat. În consecinţă, „noua clasificare” a devenit următoarea: TULBURĂRI ANXIOSFOBICE – Agorafobie – Tulburarea de panică – Amnezie psihogenă – Tulburarea de conversie – Fobie simplă – Tulburare anxioasă generalizată – Fugă psihogenă – Tulburarea de somatizare – Tulburarea obsesivcompulsivă

– – – – – – –

Personalitate multiplă Tulburarea dismorfică Tulburarea de adaptare Fobie socială Reacţia de stres postraumatică Tulburare de depersonalizare Durere somatoformă

11.2. Tulburările anxioase Simptom ubicuitar în patologia psihiatrică, anxietatea se întâlneşte într-o proporţie mai mult sau mai puţin importantă în majoritatea sindroamelor şi entităţilor nosografice din psihiatrie. În mod clasic ea era axul central al nevrozelor, categorie nosologică pe care clasificările moderne însă nu au mai acceptat-o. Tulburările de anxietate au fost grupate de autorii americani în următoarele categorii: TULBURĂRILE ANXIOASE (PE BAZA CLASIFICĂRII DSM-IV) – 1994 • Tulburările anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia) • Atacuri de panică • Tulburarea anxioasă generalizată • Tulburarea obsesiv-compulsivă • Reacţia acută la stres • Tulburarea de stres posttraumatică 11.2.1. Tulburarea anxioasă generalizată Definiţie Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin anxietate persistentă pentru o perioadă de câteva luni. Anxietatea sau simptomele somatice produc suferinţe marcate în arii funcţionale importante (activitate socială, muncă). Există frecvent trei aspecte cheie ale bolii: îngrijorare şi nelinişte greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitaţie) şi hiperactivitate vegetativă (simptome gastro-intestinale şi cardiovasculare). Vârsta de debut este în ultima parte a adolescenţei, până la 20 de ani, dar pot exista unele simptome în antecedentele pacienţilor. Tulburarea anxioasă generalizată este de obicei persistentă şi în lipsa tratamentului nu apar perioade de remisiune mai lungi; totuşi, cu înaintarea în vârstă, pacienţii au mai puţine simptome şi par mai puţin afectaţi. Majoritatea pacienţilor se ameliorează în primele 6 luni de tratament, dar de obicei este nevoie de un tratament pe termen lung. Simptomele mai severe şi ideea suicidară se asociază cu un prognostic mai prost. Depresia este frecventă şi este posibil ca anxietatea persistentă să predispună pacientul la depresie. Scurtă prezentare clinică Simptomul principal al tulburării anxioase generalizate este anxietatea, generalizată şi persistentă, care nu apare doar în anumite condiţii de mediu. Cele mai comune simptome sunt: • nervozitate; • tremor; • tensiune musculară; • transpiraţii; • ameţeală; • palpitaţii;

• disconfort epigastric. Cu toate că simptomele şi semnele anxietăţii variază de la persoană la persoană, semnele obişnuite sunt tensiune motorie, hiperactivitate vegetativă, expectaţii aprehensive şi vigilenţă. Pacienţii cu tulburare anxioasă generalizată nu semnalează fluctuaţii acute ale nivelului de anxietate şi simptomele vegetative caracteristice panicii. Spre deosebire de pacienţii cu panică, la care simptomele apar brusc, pacienţii cu tulburare anxioasă generalizată trec printr-o anxietate difuză persistentă, fără simptomele specifice ce caracterizează tulburarea fobică, panica sau tulburarea obsesiv-compulsivă. 11.2.2. Tulburarea de panică Definiţie Tulburarea de panică se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a atacurilor de panică recurente. Sintagma „atac de panică” caracterizează apariţia bruscă a sentimentului de frică, acompaniat de semne şi simptome fizice şi cognitive (tahicardie, tremor, sentimente de derealizare, frica de moarte). Frecvenţa atacurilor de panică variază în limite largi, de la câteva pe zi la câteva pe an. În cadrul tulburării de panică taxinomia europeană (ICD-X) include: − atacul de panică; − statusul de panică. Prezentare clinică Tulburarea de panică îşi are originile în sindromul Da Costa (sindromul inimii iritabile), diagnosticat prima oară la soldaţii care au luptat în Războiul de Secesiune. Cu un secol în urmă, Sigmund Freud definea nevroza anxioasă ca un sindrom caracterizat prin iritabilitate, aşteptare anxioasă, vertij, parestezii, palpitaţii, transpiraţii, tulburări de respiraţie. Conceptul de tulburare de panică a fost introdus în literatură abia în 1980 de către D.F. Klein şi imediat însuşit şi consacrat de DSMIII. O tulburare de panică implică perioade scurte de anxietate extrem de intensă. Aceste perioade apar şi dispar brusc, durând de obicei doar câteva minute, iar apariţia lor nu este predictibilă. Atacurile par „să apară din senin”. În afară de simptomele psihologice de: frică, teroare, „teamă de moarte”, „teamă de a nu înnebuni”, sentimente de derealizare, depersonalizare, individul poate avea oricare din următoarele simptome fizice: dispnee cu tahipnee, palpitaţii, tahicardie, dureri de tip anginos, senzaţia de înec, vertij, parestezii în extremităţile membrelor, senzaţia de „valuri de rece şi cald”. Dacă aceste atacuri apar într-o situaţie specifică, cum ar fi într-un autobuz sau într-o mulţime, pacienţii pot ulterior evita situaţia respectivă. În mod similar, atacuri de panică frecvente şi imprevizibile pot produce teama de a nu fi singur sau de a merge în locuri publice. Un atac de panică este adesea urmat de o teamă persistentă de a avea un alt atac. Pentru un diagnostic cert de tulburare de panică, trebuie să aibă loc mai multe atacuri de panică severe într-o perioadă de aproximativ o lună: • În circumstanţe în care nu există un pericol obiectiv. • Atacurile să nu poată fi datorate unor situaţii cunoscute sau previzibile. • Între atacuri trebuie să existe intervale libere de simptome anxioase (deşi anxietatea anticipatorie este obişnuită). 11.2.3. Tulburările fobic anxioase – fobiile Fobia se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii care provoacă frica. Fobia este frica specifică, intensă declanşată de un obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv. Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare. Astfel, după Mallet relicvele fricilor din prima copilărie

transpiraţii etc. Apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii cardiace. de animale. în psihoze depresive. Pacientul evită străzile circulate. pericole imaginare. agorafobia este teama de a fi singur în orice loc sau situaţie din care persoana crede că este greu să evadeze sau din care este greu să fie ajutat. Agorafobia se numără printre cele mai grave fobii. deoarece acestea îi provoacă trăirile anxioase neplăcute.A. debutul schizofreniilor şi în bolile psihice ale involuţiei. b. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică. întrucât interferă cu funcţionalitatea individului în societate şi în situaţiile din locuri deschise. în fobie ea capătă caracter specific (formă. de boli. bazându-se numai pe posibilitatea anticipativă a subiectului în legătură cu situaţia fobogenă. Persoana fuge de teama unor obiecte/situaţii. Sintagma a apărut în 1871. Termenul derivă din cuvintele greceşti agora (piaţă) şi phobos (frică. dacă s-ar afla în primejdie. Reacţia fobică este automată. Prezentare clinică • După cum am mai menţionat. Prezentare clinică Simptomele incluse în fobie: a. de obicei anxietate anticipatorie. mai ales în locuri care nu pot fi părăsite imediat în eventualitatea că ar apărea un atac de panică. oroare. Le vom nota pe cele mai frecvente: de locuri. teatrele. AGORAFOBIA Agorafobia se defineşte prin teama de a fi singur într-un loc public. teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol. Fobia este cea mai frecventă formă a tulburării de anxietate. La această clasificare putem adăuga pantofobia care desemnează o teamă difuză provocată de orice obiect sau eveniment. localizare). dar devin patologice în: nevroza fobică. ei pur şi simplu nu îşi părăsesc casa. tremor. la personalitatea psihastenică decompensată. c. Alteori.U. Contemplarea perspectivei de a intra într-o situaţie fobică generează. la debilii mintali (nu au aceeaşi semnificaţie). că aceste conduite de evitare au un caracter limitat. bisericile. O clasificare a fobiilor le împarte în: agorafobie. persistentă şi interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţări. pentru a ilustra condiţia celor care se temeau să apară singuri în locuri publice. A. Victima simte brusc o panică persistentă şi fără cauză. Fobia apare la orice vârstă. O încercare de sistematizare după conţinutul lor este cel puţin temerară ca orice încercare de sistematizare a lumii reale ca întreg. e. Menţionăm. d. Uneori. respiraţie superficială. pacienţii cu fobie nu au avut niciodată un atac de panică. necontrolabilă. spaimă). care este cea mai frecventă boală psihiatrică în S. Fobiile au fost denumite cu echivalente greceşti (Pitres şi Regis). Categorii de fobie Ele definesc cauza reacţiei şi modul de evitare. spaţiu. relaţiile sociale şi necesită o consultaţie psihiatrică. Fobiile pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete. . fobie socială (anxietate socială). totuşi. Dacă în cazul anxietăţii teama nu avea obiect. Precauţia de a le evita poate altera procesul de muncă. nume. fobii specifice. întâlnită în nevroza anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi subacute. Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este resimţită ca o ameninţare în faţa unui pericol. iar cele din a doua copilărie – de animale mici şi insecte. f. de contacte interumane. Conduitele de evitare sunt comportamente menite să asigure evitarea situaţiei fobice de către subiect. la toate clasele sociale şi în toate zonele geografice.sunt fobiile de animale mari.

este necesară repetarea asocierii de mai sus. al cărei rol este de a proteja individul de anxietate. • Experienţele învăţate. cum ar fi: o vorbitul în public. Autorii citaţi mai sus afirmă că terapia cognitiv comportamentală de grup este intervenţia care şi-a probat în cele mai multe cazuri eficacitatea. Fobiile sociale apar după modelul răspunsului condiţionat: un stimul nociv sau neplăcut (remarca unei alte persoane. în cele din urmă. pentru dezvoltarea reflexului condiţionat. distragere). De aceea. Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării Etiologia fobiei sociale are un model integrativ. . − terapia cognitivă (Z. Se pare că există anxietate sau alcoolism la alţi membri de familie. R. o piesă centrală în rutina zilnică. privirile celor din jur etc. Intervenţii psihoterapeutice Patru tipuri de intervenţii psihoterapeutice par să-şi fi câştigat legitimitatea în ultimele două decenii: − antrenamentul abilităţilor sociale. Sunt implicaţi: • Factori genetici (30% eredibilitate). o urinatul în toaletele publice (aşa-numita „vezică ruşinoasă”). Interesant la mecanismul de producere a fobiilor apare faptul că stimulul neplăcut nu este necesar să fie repetat. − managementul anxietăţii (relaxare. Când fobia socială se extinde la aproape toate situaţiile sociale. • Factori biologici. Aceste atacuri par că apar la întâmplare şi în situaţii fără pericole. • Rolul părinţilor (relaţiilor parentale) şi al relaţiilor dintre fraţi. o vorbitul la telefon. J. De aceea.P. ei evită să mai meargă în locuri sau situaţii unde ei ştiu că a apărut un atac de panică. • Inhibiţia comportamentală.• 2/3 din bolnavii cu agorafobie sunt femei. Majoritatea simptomelor apar între 18-35 de ani. obsesii. Musa. nu li se cunoaşte factorul declanşator. cu un grad extrem de disfuncţionalitate şi este foarte greu de diferenţiat de tulburarea de personalitate evitantă (anxioasă). FOBIA SOCIALĂ Fobia socială (denumită de americani şi tulburare anxioasă socială) se caracterizează prin frică excesivă de a fi umilit sau jenat în diverse situaţii sociale. alcoolism. oboseală. Teodorescu. tensiune. Simptomul fobic schimbă comportamentul individului. cu debut brusc sau progresiv.. ea devine generalizată. Lepine. interpretate de cele mai multe ori eronat) se asociază cu o situaţie neutră (în speţă situarea într-un anumit cadru social). 2002). Simptomul fobic apare uneori timp de mai mulţi ani fără ca asocierea cu evenimentul neplăcut să fie întărită. B. o mersul la o întâlnire. • Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuri de panică ″spontane″. aşa încât nu pot fi anticipate. − expunerea la stimulii evitaţi. pacienţii se tem de un nou atac de panică în mod anticipativ ( anxietate anticipatorie). pentru că evitarea situaţiilor sociale neplăcute devine un simptom stabil în timp şi. În mod clasic. • Bolnavii cu agorafobie dezvoltă şi depresie. Mecanismele de apariţie a fobiilor sociale sunt comune cu cele ale anxietăţii şi fobiilor în general. o mâncatul în locuri publice.

Poate apărea la orice vârstă. murdărie. Prezentare clinică Conform definiţiei. de a atinge obiectele din baie şi pot deveni extrem de anxioşi dacă o altă persoană atinge alimentele pe care au intenţia să le consume. fără a fi capabil să spună de ce face aceasta.4. Cele mai frecvente fobii simple sunt frica de spaţii închise. Pentru un diagnostic cert. • după alţi autori.C. precum şi a unor diferite grade de anxietate. fobia specifică este frica produsă de prezenţa sau anticiparea prezenţei unui obiect sau situaţii specifice. furtuni. individul efectuează acte rigide. individul este incapabil să le neutralizeze şi cu cât se străduieşte mai mult să le îndepărteze. conform unor reguli elaborate idiosincratic. • prin definiţie. compulsiile sunt comportamente repetitive care par să se supună unui scop şi care au un caracter stereotip (motiv pentru care au fost numite şi ritualuri compulsive). FOBII SPECIFICE (FOBIA SIMPLĂ) Definiţie Teama de anumite obiecte sau situaţii care provoacă teroare. Principalele teme obsesive (care apar indiferent de rasă. dar ele pot surveni şi mai târziu (la fobiile faţă de sânge şi injecţii). iar fobiile faţă de anumite situaţii debutează de obicei mai târziu. finalitatea acestor ritualuri compulsive este acela de a neutraliza. trebuie îndeplinite toate criteriile de mai jos (ICD 10) A) Simptomele psihologice sau vegetative trebuie să fie manifestări primare ale anxietăţii şi nu secundare altor simptome ca idei delirante sau gânduri obsesive. 11. Fobiile specifice apar cel mai frecvent între 5 şi 9 ani. compulsiile sunt fie clar excesive. C) Situaţiile fobice sunt evitate ori de câte ori este posibil. • persoana recunoaşte faptul că obsesiile sunt un produs al propriei minţi şi nu îi sunt impuse din exterior (cum se întâmplă în inserţia gândirii). frica de locuri la înălţime. • în unele cazuri. de a suprima obsesiile. impulsiuni. Indivizii prezintă o teamă morbidă de a contracta SIDA sau alte boli infecţioase. Compulsia • definită de unii autori ca fiind teama de a traduce în practică o idee obsesivă sau o fobie. mediu cultural sau social): − contaminare (microbi. stereotipe. depresie şi depersonalizare. de a preveni sau reduce anxietatea şi nu de a produce plăcere sau gratificare. moarte. Obsesia • tulburare complexă ideo-afectivă caracterizată prin prezenţa în psihicul individului a unor grupuri de fenomene care tulbură buna desfăşurare a tuturor proceselor. fie neconectate realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină. Unele dintre aceste fobii sunt întâlnite în mod normal la primii ani de viaţă ai copilului.2. inadecvată şi produce o afectare semnificativă a vieţii. frica de animale. imagini recurente şi persistente care pătrund în mintea persoanei în ciuda eforturilor acesteia de a le exclude. substanţe chimice) – este unul din cele mai întâlnite simptome. boli. • obsesiile pot fi gânduri. conştient de inutilitatea lor. iar frica apărută este recunoscută de individ ca excesivă. în al treilea deceniu de viaţă. cu atât fenomenele capătă o intensitate mai mare. B) Anxietatea trebuie să fie limitată la prezenţa situaţiilor sau obiectelor particulare. Tulburările obsesiv-compulsive Tulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin prezenţa unor simptome obsesive şi compulsive. . Obiectul sau situaţia sunt evitate sau sunt suportate cu un distres marcat.

individul adaugă pur şi simplu noi obsesii la cele deja existente. un student care nu poate privi sau scrie un număr din cauza obsesiei că se poate întâmpla ceva îngrozitor. uciderea altor persoane). sinucidere. Temele şcolare. − evitarea compulsivă – atunci când o anumită situaţie sau un anume loc este asociat cu comportamentul compulsiv. pacientul poate începe brusc să se gândească dacă ritualul de numărare a fost corect îndeplinit şi se poate simţi obligat să îl reia până când consideră că l-a efectuat corespunzător. − ordonarea unor obiecte în mod repetat sau executarea unui anumit gest într-un anume fel până când se obţine senzaţia de „aşa cum trebuie”. − imagini cu temă sexuală. Uneori. − verificare şi reverificare exagerată – fie că este vorba de a verifica dacă uşa a fost încuiată. În alte cazuri. Întrucât îndoiala este de asemenea întâlnită în tulburarea obsesiv-compulsivă. consecinţele putând fi grave – de ex. Profesorii. Numărarea este frecvent un ritual îndeplinit în tăcere.. astfel de ritualuri compulsive pot face formularele de examen extrem de dificil de completat (mai ales acele tipuri de formulare care se completează prin colorarea unui cerc) – indivizii se simt obligaţi să coloreze perfect cercurile şi pot petrece foarte mult timp făcând acest lucru). − ritualuri de repetare – ex. de teama că şiar putea pierde controlul şi ar rămâne „blocat” îndeplinind un ritual compulsiv. colegii pot să nu-şi dea seama că individul este obligat să numere pentru a putea îndeplini o sarcină care i se încredinţează.− îndoială. aparatura electrică din casă închisă sau dacă nu cumva individul a accidentat pe cineva în timp ce îşi conducea maşina. − imagini cu conţinut agresiv. terifiant (rănirea membrilor familiei. − Rugăciune. numere vechi de ziare şi reviste în ideea că vor fi cândva necesare). un anumit eveniment sau stimul poate fi asociat cu gânduri terifiante. Pentru elevi sau studenţi. întrucât pacienţii petrec foarte mult timp îndeplinind aceste ritualuri de verificare. − colectarea unor lucruri inutile (inclusiv obiecte din coşul de gunoi. sau persoane care sunt obligate să meargă de mai multe ori de-a lungul unui culoar sau să intre într-un anumit mod pe uşă de un anumit număr de ori. alteori obsesiile vechi sunt complet înlocuite de unele noi.. Unii indivizi repetă de nenumărate ori rugăciuni (ca pedeapsă sau pentru a alunga gândurile nedorite). iar persoana evită respectivul stimul. Nu sunt neobişnuite la astfel de persoane întârzierile la şcoală sau la serviciu. Ritualuri compulsive frecvente − ritualuri de spălare (igienă). pentru a împiedica ceva îngrozitor să se întâmple. proiectele pot să nu fie predate la termen întrucât ele sunt continuu verificate pentru depistarea unor eventuale erori. Ca urmare o problemă de matematică incluzând . − solicitarea de asigurări. De asemenea. morală (scrupule). − ordine şi simetrie-lucrurile trebuie să fie perfect aliniate sau aranjate întrun anumit mod.: copii care trebuie să citească de la coadă la cap o propoziţie după ce au citit-o normal. ei pot rămâne să lucreze până noaptea târziu din dorinţa de a face totul perfect. Temele obsesive se pot modifica în timp. − perfecţionismul – copiii cu astfel de compulsii se pot simţi obligaţi să şteargă şi să îşi rescrie tema până când paginile caietului ajung să se rupă. Copiii cu scrupule se simt obligaţi să anunţe atunci când cuiva i se face o nedreptate sau o acuzaţie falsă. − obsesii pe temă religioasă. individul poate începe să evite situaţia sau locul respectiv. − ritualuri de numărare – se pot asocia adesea cu alte ritualuri compulsive.

Persoanele care suferă de stres posttraumatic retrăiesc experienţa traumatică: Coşmaruri. Vigilenţă excesivă. În cele mai multe cazuri este vorba de reacţii normale la situaţii anormale. coşmaruri legate de incident). Anestezie emoţională („amorţeală psihică”). plâns spontan aparent nemotivat. atitudine protectoare excesivă faţă de cei dragi. trăind din nou trauma. imagini recurente. lipsă de speranţă. nu toţi veteranii de război dezvoltă un stres posttraumatic. Cei care sunt victime ale traumatismelor sunt prinşi nepregătiţi de situaţii care le pun viaţa în pericol. în timp ce altele duc la o creştere a acesteia. pacientul suferă de o disociaţie temporală a realităţii. Soldaţii se aşteaptă totuşi la anumite violenţe. Tulburarea de stres posttraumatic Persoanele care au trăit o experienţă traumatizantă sunt supuse adesea unui stres psihologic legat de respectivul eveniment. al îndoielilor repetate. de atenţie şi de concentrare. însă cei care se simt incapabili să-şi recapete controlul propriei vieţi.5. De asemenea. dar poate apărea uneori în lipsa acestora (lentoare obsesivă primară). 11. iritabilitate. tulburări de memorie (legate de incidentul marcant). Superstiţiile şi comportamentele de verificare repetitive sunt întâlnite frecvent în viaţa de zi cu zi. izolării de cei din jur. La un pacient care a fost o dată victimă a unui incendiu. Anxietatea este o componentă importantă a tulburării obsesivcompulsive. Gravitatea tulburării este mai mare când traumatismul a fost neaşteptat. flashbackuri ale evenimentului. gânduri. tulburări ale comportamentului alimentar. anestezie psihică dureroasă: pacientul îşi pierde interesul pentru lumea din jur şi pentru activităţile care îi făceau în trecut plăcere. Ele pot fi considerate patologice doar dacă sunt extrem de consumatoare de timp sau duc la o deteriorare semnificativă clinic. iar calculele implicând acest număr îi vor crea persoanei o stare de anxietate extremă astfel încât individul se va vedea obligat să îndeplinească o serie de ritualuri compulsive pentru a împiedica producerea „catastrofei”. vise terifiante. Oamenii care au fost martorii unui accident aviatic sau care au fost victimele unui atentat pot dezvolta acest stres posttraumatic. Unele ritualuri sunt urmate de o reducere a anxietăţii. agerime în declanşarea reacţiilor. sentimente de disperare.respectivul număr nu va putea fi rezolvată. nu survine la date şi în locuri considerate inadecvate de către alţii aparţinând aceleiaşi culturi şi nu interferează cu funcţionarea socială a individului. dar poate apărea la oricine a fost supus unui traumatism grav fizic sau mintal. sentimentul distanţării. tulburări afective (stări depresive. ci mai ales aceia care au luat parte la lupte sângeroase şi îndelungate. comportamentul ritual prescris cultural nu este prin sine indicator de tulburare obsesiv-compulsivă. . ar trebui să ia în considerare ideea solicitării unui ajutor profesionist: tulburări de somn (insomnii de diferite tipuri. vederea unei maşini arzând îl determină să se arunce instinctiv la pământ.2. Din această cauză. rezultatul ritualurilor compulsive. Lentoarea obsesivă este. care prezintă următoarele simptome timp de mai mult de o lună. SCURTĂ PREZENTARE CLINICĂ Sindromul posttraumatic de stres apare mai frecvent la veteranii de război. evitarea locurilor. capacitate redusă de a simţi emoţiile. anxietate ce se intensifică mai ales în situaţii care amintesc de traumă). În puţine cazuri. dificultăţi în luarea deciziilor. mânie. de obicei. dacă nu excede normele culturale. teamă exagerată pentru siguranţa acestora. situaţiilor sau chiar persoanelor care au în vreun fel legătură cu evenimentul stresant. Această stare poate dura secunde până la zile.

Neurastenia este boala epuizării şi suprasolicitării. anhedonia şi grade minore variabile atât de depresie. paresteziile. traumatizarea prin mandatar – by proxi) – poate apărea la cei care vin în ajutorul victimelor unui eveniment traumatizant (medici de diferite specialităţi (inclusiv psihiatri!). iritabilitatea. . tulburarea de somatizare. fobia specifică. Fatigabilitatea mintală este descrisă tipic ca o intruziune neplăcută a unor asociaţii sau reamintiri care distrag atenţia. labilitate emoţională. aerofagia. dar hipersomnia poate fi proeminentă. adesea asociată cu o anumită scădere în performanţa ocupaţională. dar şi la reporterii care prezintă respectivul eveniment de la faţa locului.3. dificultăţi de concentrare şi. poliţişti. să urce în tramvai). ameţeala (ameţeala sperie cu mult mai mult decât cefalea . cea mai dispreţuită şi cea mai mascată de alte etichete (pentru concedii şi pensionări) ( Romilă A. slăbirea memoriei. Acelaşi autor încearcă să delimiteze principalele manifestări ale neurasteniei ca fiind irascibilitatea. Anxietate generalizată. Stresul posttraumatic poate fi: primar – persoanele afectate sunt în mod direct expuse evenimentului traumatizant. Se poate uşor observa tendinţa ambilor autori de a face o descriere fenomenologică ca o tentativă de a delimita un câmp conceptual imposibil altfel de a fi abordat mai riguros. În ambele tipuri este comună o varietate de alte trăiri somatice neplăcute. în general. insomnie. membrii echipelor de salvare. cât şi de anxietate sunt obişnuite. hiperestezia. fatigabilitatea. 11.. hiperestezii şi cenestopatii cu stare generală de disconfort psihic şi somatic adesea însoţite de o stare depresiv-anxioasă trăită penibil şi conştient de către bolnav (Predescu V.căci dă nesiguranţă în mers şi bolnavului îi este frică să traverseze strada. iritabilitate. dificultate în concentrare etc. Somnul adesea perturbat în fazele iniţiale şi mijlocii. Principalii trei factori de risc implicaţi în apariţia tulburărilor de stres secundar sunt: expunerea la imagini sau multiple relatări ale victimelor directe ale dezastrelor. epuizare rapidă hipoprosexie voluntară. insomnie. Îngrijorare privind o scădere a stării de bine mintale şi corporale. cum ar fi ameţeala. două tipuri principale apărând cu o suprapunere importantă: • Un tip are ca principală trăsătură o acuză de fatigabilitate crescută după efort mintal. consumul de droguri. depresie. sensibilitatea empatică a celor expuşi. Neurastenia În ceea ce priveşte poziţia adoptată de şcoala românească de psihiatrie în două lucrări recent publicate sub titlul „Psihiatrie”. cefalea. contratransfer. era foarte frecventă şi în trecut. hipomnezie de fixare şi evocare. tulburarea de panică. însoţit de algii şi dureri musculare şi incapacitate de relaxare. pompieri). 1997). 1998). agorafobia.. de a face faţă eficient în sarcinile cotidiene. diskinezia biliară şi patologia genitală. neurastenia este văzută ca: O reacţie psihică de intensitate nevrotică a cărei expresie clinică evidenţiază sindromul dominant astenic caracterizat prin fatigabilitate. fobia socială. secundar (prin compasiune extremă. o gândire ineficientă. • În celălalt tip accentul este pus pe sentimentul unei slăbiciuni şi epuizări fizice sau corporale după un efort minim. De altfel şi ICD-10 a revenit şi a introdus neurastenia (codul F48) subliniind că în prezentarea acestei tulburări există variaţii culturale considerabile. Tulburările asociate PTSD cel mai frecvent sunt: tulburarea depresivă majoră. aspecte emoţionale neclarificate care sunt legate afectiv sau simbolic de suferinţele la care individul asistă. tulburarea obsesiv-compulsivă. cefalea de tensiune şi sentimentul unei instabilităţi generale. insomnia.

depresia de epuizare a autorilor sovietici. (3) cefalee difuză. Unul din următoarele simptome trebuie să fie prezent: (1) sentimentul de durere şi suferinţă musculară. Cele mai obişnuite cauze care trebuie excluse: – tulburările trebuie să nu apară în prezenţa unei labilităţi emoţionale datorată encefalitei. hiperestezie şi tulburări în sfera anxietăţii. Lauderdale. 2) sentimentul persistent şi neplăcut de oboseală şi slăbiciune corporală după eforturi fizice minore. la persoanele predispuse. depresivitate şi alte tulburări din spectrul afectiv şi cea hiperstenică cu hiperreactivitate. CRITERIILE ICD-10 PENTRU NEURASTENIE A. Sindromul de burnout va deveni obiectul unei monografii apărută în urmă cu trei decenii. Freundenberg a introdus termenul de sindrom burnout pentru a desemna eşuarea. Durata tulburării este în ultimele trei luni. administrative. publice. B.Un recent studiu publicat de Krasnov. Pacientul este incapabil să treacă de la simptomele de la criteriul (1) sau (2) cu ajutorul odihnei. (6) iritabilitate. relaxării sau divertismentului. CONSENSUL DE NEURASTENIE Subliniind trăsăturile clinice ale sindromului neurastenic. şi Vel’tishev Dlu (1999) obţin date certe pentru a împărţi neurastenia în două variante: cea hipostenică cu hiporeactivitate. Paine). sindromul şefului stresat ( Larouche). NEURASTENIA ŞI TULBURĂRILE SOMATOFORME O a doua categorie de tulburări care se suprapun teritoriului clasic al neurasteniei sunt tulburările somatoforme care în DSM-III-R şi DSM-IV au acoperit o bună parte din mai vechea neurastenie. redactată de M. A. uzura şi epuizarea energiei şi forţelor sau resurselor care Îi provoacă individului o scădere globală a întregului potenţial de acţiune. asigurarea ordinii). NEURASTENIA ŞI SINDROMUL BURNOUT O altă zonă din vechiul concept de neurastenie a fost redefinit după 1974 când psihanalistul american H. care sublinia ideea că „burnout înseamnă existenţa unei discrepanţe între ceea ce se aşteaptă de la un rol profesional şi ceea ce se obţine de la el”. (2) ameţeală. anumiţi pacienţi au simptome atât de variate încât neurastenia rămâne diagnosticul preferat. un grup de lucru al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie condus de profesorul Edmond Chiu (1999) dedicat consensului în neurastenie delimitează cele cinci domenii în care trebuiesc căutate principalele semne clinice ale sindromului neurastenic şi ale sindroamelor asemănătoare în care apar diferenţe culturale. Sindromul de burnout apare frecvent în profesiunile care presupun o implicare directă în ajutorarea celorlalţi (servicii sociale. Acest termen venea să definească mai bine aşa numitul stres profesional (W. unei boli afective. traumatismului craniocerebral. Pines (1982) considera sindromul mai frecvent în sectoarele auxiliare. V.N. Totuşi. (5) incapacitate de relaxare. tulburării de panică sau tulburării de anxietate generalizată. (4) tulburări de somn. Aceşti pacienţi pot fi diagnosticaţi folosind criteriile ICD-10 sau vor primi un diagnostic de tulburare somatoformă nediferenţiată. Una din următoarele trebuie să fie prezentă: 1) sentimentul de oboseală dureroasă şi persistentă după eforturi mintale minore (ca: executarea sau desfăşurarea sarcinilor zilnice care nu ar trebui să ceară un efort mintal deosebit). cele care . potrivit criteriilor DSM-IV.

atitudine de superioritate (subiectul cunoaşte „totul”. negativism. Shortt. oboseală etc. acesta fiind grupul personalului medical. ruperea relaţiilor cu colaboratorii până atunci apropiaţi. „ştie” dinainte rezultatele unor acţiuni şi nu mai doreşte să-şi asculte colaboratorii).idealizează natura muncii şi scopurile lor profesionale. − comportamente neobişnuite pentru subiect: iritabilitate. Caracteristicile comune ale meseriilor predispozante la burnout au fost prezentate de Ch. pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de muncă. Crombez. Deşi majoritatea autorilor sunt de acord că acest concept de sindrom de burnout este eterogen şi că nu se poate vorbi de o patologie specifică. În acest fel cea mai crescută a sindromului de burnout la medici (Vaillant. Clasificarea psihopatiilor 1. tulburări digestive. care din păcate îndeplineşte toate cele trei condiţii. − atitudini defensive cum ar fi: rigiditate. dar realizează tot mai puţin din ceea ce îşi propune fără să fie conştient pe deplin de acest lucru). dar a căror reuşită nu influenţează în niciun fel prestigiul pe care profesiunea ar trebui să i-l confere. Dejous ca obligaţie permanentă a individului de a-şi susţine o imagine personală idealizată indiferent de progresul tehnologic şi de condiţiile socioeconomice reale.. Personalităţile psihopatice 1. Cadru general 2. astenie. profesiunile cu un program neconvenţional sau care nu ţin seama de bioritmurile obişnuite şi care conduc la desincronizări în cadrul familiar între partenerii cuplului. Dezechilibrul psihic 4. rezistenţa la schimbare. Este uşor de constatat că există un grup profesional cel mai defavorizat. Profesiunile care predispun la apariţia acestui sindrom de epuizare ar fi profesiunile care implică o mare dependenţă a individului aflat în poziţia de simplu executant al unor operaţiuni de mare precizie. Definiţia şi natura psihopatiilor 3. Cadru general . neîncredere. profesiuni care sub presiunea ritmului informaţional crescut şi a cererilor tot mai mari din partea membrilor comunitari şi-au schimbat profilul tradiţional precum şi metodele obişnuite de adresabilitate. e la curent cu „orice”. Se acceptă un tablou clinic minim cu următoarele aspecte: − semne şi simptome somatice: cefalee perpetuă. Saucier). 20.

pe când mediul reprezintă circumstanţele exterioare patogene care favorizează apariţia nevrozelor. o incursiune istorică în evoluţia ideilor despre personalităţile psihopatice se impune de la început. psihiatria engleză sublinia caracterul de degenerescentă sau de ireversibilitate morală a acestei categorii de indivizi. pe care-i eticheta drept moral insanes. Etichetarea diagnostică de personalitate psihopatică include o gamă largă de aspecte psihopatologice. subliniindu-se tendinţa acestor persoane de „a se abate" de la reguli. un rol esenţial revine educaţiei. iar Gruhle distinge „personalităţile conflictuale". Pentru înţelegerea acestei categorii de fenomene psihice morbide. în sensul acesta. în sensul acesta. anetopatia sau oligotimia. Faţă de cele de mai sus se impun câteva criterii de referinţă. Acest punct de vedere a fost preluat şi dezvoltat de către C. circumstanţelor de viaţă. comportamentul şi felul de a fi ale acestei categorii de indivizi au fost etichetate în raport cu valorile morale şi cu normele vieţii sociale.Personalităţile psihopatice ocupă un loc intermediar între starea de normalitate psihică şi marile tablouri psihopatologice. stările borderline. Viaţa ne dovedeşte că oamenii nu sunt egali între ei. problema naturii personalităţii psihopatice şi a raporturilor sale cu psihopatologia. J. Binder face distincţie între „temperamentul primar" sau „dispoziţia de bază" şi „influenţele mediului extern" asupra individului în procesul de geneză a tipului de personalitate anormală sau psihopatică. Dar odată stabilit acest aspect. Ph. V.despre „dezechilibraţii simpli" şi „dezechilibraţii complecşi". precum şi a locului ocupat în sfera nosologiei psihiatrice a fost complet revizuită şi adâncită considerabil. pasiv-agresivă. schizoidă. b) dificultăţile de adaptare-integrare. bizarerii. Ele reprezintă un domeniu al patologiei psihiatrice extrem de complex şi polimorf. şcolii. Schneider pleacă de la criteriul diferenţei sau al abaterii de la norma medie. c) sunt structuri caracteriale şi temperamentale de un tip constituţional particular. în aceeaşi epocă. K. psiho-socio-medicoantropologic. societăţii. în sensul acesta. Pinel. La originea lor. Acest aspect apare cu atât mai pregnant în cazul psihopaţilor. cum ar fi: personalitatea histrionică. înrudite cu sociopatia. narcisică. Kahn vorbeşte despre „normalii discordanti". Suner şi Pascalis . aceşti indivizi nu trebuie etichetaţi drept „bolnavi psihic". Conceptul de psihopatie este legat de aptitudinile congenitale ale unui individ. antisocială. capabile de a delimita cadrul „personalităţilor amorale" sau al psihopaţilor. dependentă. care îi fac pe aceşti indivizi să sufere. V. mediului familial de origine. consi-derându-i pe psihopaţi ca fiind personalităţi dezechilibrate congenital (A. Fries). La Bruyere. considerată ca „zonă a normalităţii psihice". cu caracter interdisciplinar. personalitatea paranoică. Magnan. Lombroso într-un context lărgit. de tip constituţional. în evaluarea personalităţilor psihopatice. de comunicare cu lumea. compulsivă. admiţând în felul acesta dificultatea extremă de a trasa o „limită" între „normali" şi „psihopaţi". în secolul XX. existând numeroase variaţii şi diferenţieri chiar în cadrul normalităţii (Dobzhansky). ci „caracteriopaţi". fapt care a dat naştere la numeroase controverse între specialişti. Magnan). d) prin cele expuse anterior. Leonhardt introduce conceptul de „personalităţi accentuate". ezitantă etc. se ridică o nouă problemă: în ce constă diferenţa dintre „personalităţile normale" şi „personalităţile anormale" sau „personalităţile psihopatice" ? Majoritatea autorilor sunt de acord în a recunoaşte existenţa unei lungi „game intermediare" de aspecte psihopatologice. producând astfel şi suferinţa persoanelor din anturajul lor. Dispoziţia de bază este esenţială în orientarea dezvoltării personalităţii unui individ în direcţia unei psihopatii. 2. ceea ce este cu totul altceva. Definiţia şi natura psihopatiilor . Morel. excentricităţi psihice la indivizi care se manifestă asocial sau antisocial prin comportamente care au repercusiuni în special asupra relaţiilor interumane. Acestea sunt următoarele : a) existenţa unor ciudăţenii. schizotipală. ei reprezentând personalităţi anormal constituite psihic. Psihiatria franceză din secolul al XlX-lea a propus ca mod de explicare a naturii personalităţilor anormale conceptul de „degenerescentă" expus mai pe larg.B. fapt care a făcut să fie „diferite" de ceilalţi indivizi (Teofrast.

de o anumită „dispoziţie" patologică congenitală de tip constituţional. individul rămânând însă în limitele stabilite ale lumii. Rothacker. Dificultatea de a defini psihopatiile derivă şi din natura psihopatologică a acestora.' . Gruhle. că „este apreciat ca normal acel om la care dizarmoniile personalităţii şi reacţiile sale se menţin între anumite limite. Nevrozele sunt conflicte situate în interiorul normelor socioumane. Petrifowitsch). Aceste aspecte dovedesc că psihopatiile sunt legate de o anumită structură internă a personalităţii. pe incapacitatea de a se autoconduce şi. despre dezvoltări reactive în raport cu situaţiile externe ale lumii şi ale vieţii. profund diferită de alte forme de manifestare a anormalităţii psihice. pe când nevrozele reprezintă un anumit „mod de răspuns" de factură reactiv-conflictuală la factorii mediului extern. Cele expuse mai sus relevă importanţa raportului dintre dispoziţia constituţio. Schneider afirmă că „personalităţile psihopatice sunt acele forme anormale care suferă din cauza anomaliei lor şi din cauza acestei anomalii suferă şi societatea". de structura psihopaţilor. s-a recurs la o comparaţie a acestora cu nevrozele. DISPOZIŢIE 4. pare însă a fi admisă de numeroşi specialişti. Astfel. în evaluarea anormalităţii psihice. la rândul său. şcolară sau profesională. pe imaturitatea afectivă şi tulburările lor caracteriale (Kahn. care este mai mult de factură „exterioară". ci şi pentru alţii sunt o povară" greu de suportat. din punct de vedere psihopatologic. Schneider propune să se ia în considerare trei complexe de calităţi: inteligenţa. Relaţia dintre nevroze şi psihopatii. iar trăsăturile individuale ale personalităţii acestuia nu înregistrează deviaţii semnificative în raport cu media" (N. în cazul psihopaţilor este vorba de formaţiuni congenitale degenerate ale structurii caracteriale. de factură „internă". dar şi de a putea fi egal cu sine însuşi. L. nevrozele sunt tulburări ale comunicării interumane. în cazul evaluării structurii sau a naturii individuale a unei persoane. Se considera.nal-genetică a personalităţii şi influenţa mediului extern în geneza psihopatiilor şi a nevrozelor. aşa cum se poate vedea şi din schema de mai jos. de a se integra sau de a se pune de acord cu lumea. Binder aduce în discuţie două aspecte: dispoziţia de bază şi influenţa mediului extern. dificultatea sa fiind legată de o tulburare caracterialconstituţională. Strumpfel). raportat la ambele situaţii menţionate.A. Koch afirmă că aceste persoane sunt oameni care „nu numai pentru ei. Trebuie ca în ambele situaţii să fie avute în vedere „structurile temporale ale vieţii individuale" în „geneza" şi „direcţia" de evoluţie şi dezvoltare a acestor situaţii psihopatologice. Walter admite existenţa concomitentă atât a „psihopaţilor nevrotici". K. viaţa vegetativ-sensibilă şi personalitatea (caracterul şi temperamentul). face o analiză comparată între nevroze şi psihopatii. exclusiv. Alţi autori pun accentul pe dificultăţile de „adaptare-integrare" socială. Se consideră că mulţi nevrotici sunt. pe când la nevrotici este vorba. familială.K. de care am amintit deja. con-flictuală şi ambivalenţă. Brăutigam propune să se delimiteze structura nevrotică. pe când psihopatiile depind de o tulburare a ordinii sufleteşti interioare a acestei categorii de indivizi. cât şi a „nevroticilor psihopaţi". Homburger. Zeldenrust menţionează că diferenţa dintre nevroze şi psihopatii trebuie căutată nu numai în intervenţia „predispoziţiei constituţional-genetice" în cazul „factorului psihopatie" şi în cea a „influenţelor psihotraumatizante ale mediului extern" în cazul „factorului nevrotic". în scopul elucidării naturii personalităţilor psihopatice. Faptul se explică prin relaţia dintre „fragilitatea constituţională" a dispoziţiei psihopaţilor şi „vulnerabilitatea" nevroticilor la acţiunea factorilor mediului sau ai lumii externe. de fapt. psihopatul este incapabil de a se adapta. Hăfner. în special. După acesta. Spre deosebire de aceştia. „psihopaţi cu exterior nevrotic" (Stranski).

rău adaptate. jocul cu moartea. activitate şcolară neregulată şi indisciplinată. psihotraumatisme. suicid). sociopatie. de devianţă socială care se observă în special la sexul masculin şi în mediile sociofamiliale dezorganizate. relaţii efemere etc. conduită labilă şi imprevizibilă. 3. crize de manie. anomalia de personalitate se traduce prin dificultăţi de adaptare sau inadaptare permanentă la normele şi sistemul de valori al vieţii sociale. Manifestările sau trăsăturile psihopatologice ale psihopaţilor încep să se manifeste încă din perioada adolescenţei sau. frecvent întâlnită. devianţe etc. stări reactive. se asociază în mod frecvent cu „accidente psihiatrice" de următoarele tipuri: . abandon familial. personalitate antisocială. . ci tipuri de constituţii anormale ale personalităţii normale. Trăsăturile de personalitate pot să se constituie în tulburări de personalitate din momentul în care devin rigide. precum şi de dificultăţile ipohondriace ale individului respectiv. a profesiei. manifestând o suferinţă psihică netă. Acestea pot avea un caracter exploziv.sau heteroagresivitate. 2. imitaţie etc. tentative de suicid. caracterizat prin următoarele : instabilitate. caracterizată prin existenţa unor frustrări. O anumită evoluţie psihobiografică. inadaptate şi responsabile de o alterare subiectivă a individului în relaţiile sale sociale. Un fapt asupra căruia dorim să insistăm este că psihopatiile nu trebuie considerate boli în sens psihiatric. divorţ.comanice. reacţii de panică.. disimulare. .depresia. în unele cazuri. egocentrism şi instabilitate emoţional-afectivă (separare. zgomotos. frecven tarea grupurilor marginale sau delictuale . instabilitate şcolară ducând la eşecuri.Schema de mai sus oferă o imagine grafică a raportului şi repartiţiei nevrozelor şi psihopatiilor în relaţie cu „dispoziţia" şi „mediul". nomadism. prin natura instabilităţii jale. impulsivitate. activităţi temporare de factură marginală).crize de agitaţie clasică asociate cu auto. tendinţă de mitomanie. care le sunt specifice din punct de vedere psihopatologic. acţiuni delictuale şi infracţionale .consumul de alcool şi toxicomaniile ca forme sublimate de conduite de refugiu. Un stil de existenţă specific. de o suficientă gravitate pentru a putea provoca fie un deficit de adaptare. traiul din expediente . părinţii. suportarea dificilă a obligaţiilor legate de serviciul militar (dezertare. . Schneider ca având comportamente profund imprimate. excese etilice. experienţe toxi. dificultăţi de integrare socioprofesională (schimbarea frecventă şi nejustificată a locului de muncă. aşa cum se poate vedea în continuare: a) copilărie tulburată. prostituţie. agresivitate). familiale etc. Prin instabilitatea şi incapacitatea sa de a se integra în grup. persistând în perioada adultă şi accentuându-se odată cu înaintarea în vârstă. c) profilul personalităţii la adult este marcat de următoarele aspecte : persistenţa instabilităţii. Stările de dezechilibru psihic se caracterizează prin câteva trăsături majore. profesorii. existenţă parazitară. homosexualitate. inadaptabilitate. Aceste personalităţi patologice sunt definite de K. este legată de vidul de existenţă pe care-1 dă absenţa valorilor. toţi aceşti termeni desemnând acea formă. persoana dezechilibratului se deosebeşte de persoana desocializată adaptată şi integrată într-un grup marginal în care-şi găseşte identitatea şi securitatea. sustragerea de la efectuarea serviciului militar. Dezechilibrul psihic Trăsătura psihopatologică definitorie pentru structurile psihopatice ale personalităţii este reprezentată prin starea de dezechilibru psihic. frecvenţa fugilor. fuga de responsabilitate şi tendinţă către aventuri. fugi. în care semnalăm: alternanţă de apatie şi surescitabilitate. fie o suferinţă subiectivă. primele delicte (furt. . Dezechilibrul psihic al personalităţilor psihopatice. manifestate prin conflicte repetate cu autorităţile. fugile patologice. insubordonare. inflexibile. Această stare este cunoscută sub denumirea de dezechilibru psihopatie. Acestea sunt următoarele : 1.gesturi suicidare. chiar mai devreme.. lovire. b) accentuarea tulburărilor în adolescenţă. familiale sau profesionale.). La dezechilibrul psihic.

Problema psihopatiilor capătă contur precis odată cu studiile lui K. întrucât. ca şi alţi autori.abandon familial. Tramer): . ciclotime şi paranoide. .apariţia şi fixarea unor semne psihopatice prin imitaţia formelor de comportament psihopatie ale anturajului (reacţii de imitare). Clasificarea psihopatiilor De regulă. numindu-le personalităţi neobişnuite. ca în cazul psihozelor. de opoziţie). se consideră că psihopatiile sunt tulburări psihopatologice de caracter şi personalitate specifice vârstei adulte. schizoizii şi vâscoşii epileptoizi. . pe trăsăturile acestuia. cu caracter net delimitat. M. cu rol primordial.consolidarea reacţiilor de negativism care se pot repeta ca urmare a unor situaţii particulare (reacţii de protest. la copii şi adolescenţi. Pentru acesta. personalităţile emoţionale instabile şi personalităţile pasiv-agresive. se pot descrie diferite tipuri de personalităţi care sunt considerate fie ca simple particularităţi de dispoziţie emoţională. de Ajuriaguerra). Schneider. ale modului de organizare a gândirii. uzurparea de titluri şi funcţii. . El se manifestă prin furt. . abuz de încredere. Kerbikov şi alţii semnalează dificultatea tipologiei psihopatice. mitomanii. de contact social. Literatura pedagogică şi psihopedagogică subliniază influenţa factorilor formativ--educativi. M. E. Autorii americani pun accentul pe tulburările modelului de personalitate şi..absenţa unui model sau a unor modele negative. care predispun la o decompensare psihonevrotică.bufeuri delirante legate de o puternică încărcătură emoţional-afectivă a individului. Dupre şi A. d) Comportamentul delictual este o trăsătură dominantă a stării de dezechilibru psihic. Tramer. Un important factor de risc este reprezentat de prezenţa şi apartenenţa la „grupele de instabili". susţine K. Dumas descriu câteva tipuri particulare de personalitate de tip „psihopatie" : ciclotimii.cultivarea directă şi fixarea prin intermediul anturajului a unor reacţii psihopatice la adolescent. . ciclotimii. de Ajuriaguerra. le semnalează şi la copii. nu transmit „predispoziţia" la această tulburare. E. . Psihopatiile se diferenţiază de psihoze. .frustrări. Din punctul de vedere al psihologiei diferenţiale. în cadrul tipurilor constituţionale.sugestibilitate crescută.ataşamentul afectiv al membrilor săi. . . consumul şi traficul de droguri etc 4.marea receptivitate la influenţele negative. paranoicii. sunt menţionate personalităţile compulsive. vagabondaj.carenţe emoţional-afective. CV. caracterizate prin următoarele : . care generează o stare desocializată. ei includ personalităţile inadecvate şi tipurile de personalitate apropiate psihozelor : personalităţile schizoide. Kretschmer distinge. Tramer admite că numai după vârsta de 18 ani se poate vorbi despre psihopatii. fie chiar ca tulburări propriu-zise (J. în acest cadru. personalităţile psihopatice sunt personalităţile anormale în măsura în care ele afectează caracterul şi deranjează societatea.carenţe educaţionale. precum şi raportul dintre „modelele de educaţie" şi „personalităţile psihopatice". J. hiperemotivii. aşa cum sunt ele întâlnite în sfera psihiatriei clinice a adultului.absenţa unor interese superioare. perverşii. în special. Schneider. Delimitarea la copil a cadrului clinic al personalităţilor psihopatice pune numeroase probleme. în apariţia trăsăturilor psihopatice ale personalităţii copiilor şi adolescenţilor au importanţă următoarele aspecte (M. . în ceea ce priveşte tulburările trăsăturilor de personalitate. .

. este virulent. 5. 4. neserioşi şi nesiguri. K. comportamentul lor este fără formă. Jaspers îi numeşte isterici. de regulă.Psihopaţii timoraţi Sunt personalităţi apropiate de cei deprimaţi. 6. supraes-timându-şi opiniile. cât şi „modelele de comportament" ale indivizilor respectivi. a psihologiei şi psihiatriei pune problema unei noi forme de clasificare a tulburărilor de caracter. Leonhardi etc. Au puţin simţ critic. care descrie cu un uimitor spirit de fină observaţie psihologică 30 de tipuri morale de caracter. optimişti. Factorii de mediu social. Sunt incapabile de a se bucura. care se supraestimează. mereu în conflict cu societatea. Psihopaţii deprimaţi Aceste persoane sunt calme. Tema este reluată de La Bruyere în acelaşi spirit de clasificare morală a caracterelor umane considerate ca „moravuri ale epocii".Psihopaţii hipertimici sau activi Aceştia au o dispoziţie veselă.Psihopaţii fanatici În această categorie sunt incluşi cei care-şi exagerează meritele personale. Acestea sunt următoarele: 1. K. Fanaticul este o personalitate de tip expansiv. Ei sunt personalităţi de tip artificial. ele sunt persoane înclinate către introspecţie. modelele familiale şi de educaţie contribuie enorm la modelarea personalităţii indivizilor. valorile moral-culturale. K. Unii dintre ei sunt agitaţi şi excitaţi. „forma psihopatiilor" va fi la fel de variabilă ca şi „forma personalităţilor" umane luate în considerare. Pe acest teren se dezvoltă. sunt independenţi şi uşor influenţabili.asocierea la grupele delictuale de adolescenţi. însă superficiali. considerându-le ca reprezentând tipuri de „personalităţi anormale" şi care nu trebuie privite neapărat ca „diagnostice psihiatrice". Acesta descrie zece tipuri de psihopatii. dar se reconciliază uşor. Schneider. A. conflictual. agresiv. 3. Buni şi serviabili. Schneider. aşa cum o vedem la numeroşi specialişti (E. Pruna încercare cunoscută în istoria culturii de clasificare a „tipurilor caracteriale umane" îi aparţine lui Teofrast. Kretschmer. Ele privesc viaţa şi lumea cu o pronunţată notă de angoasă. procesele obsesionale. Din cele de mai sus se poate desprinde faptul că o clasificare unică şi unitară a personalităţilor psihopatice este greu de făcut şi mai ales de impus tuturor specialiştilor.fugi şi vagabondaj. sceptice sau pesimiste. un temperament sangvin şi sunt activi.). Comportamentul lor etic este dominat de scrupule. Cea mai cunoscută şi mai utilizată clasificare a psihopatiilor îi aparţine lui K. Scoaterea din sfera moralei şi transferul lor în aria medicinei. Le lipsesc siguranţa şi încrederea. Pe aceste considerente. care caută în mod permanent să atragă atenţia celorlalţi asupra lor. în orice clasificare a psihopatiilor este absolut obligatoriu de a avea în vedere „factorii psihologici diferenţiali".Psihopaţii vanitoşi Aceştia sunt acele personalităţi care vor să pară mai mult decât sunt în realitate. descrişi mai sus. Ei se caracterizează printr-o lipsă de securitate interioară şi o lipsă de încredere în ei. orgolioşi şi excentrici.Psihopaţii cu dispoziţie labilă . Naivi şi vanitoşi. certăreţi şi instabili. Petrilovisch. adesea tumultuoşi. Suspicioase. specifici unei culturi şi de care depind atât „structura personalităţii". fără distanţă şi neinhibat. 2. . Din aceste considerente. respectiv a „personalităţilor psihopatice". sunt capabili de randament.

9. restricţia deliberată a afectelor exprimate. pudoarea. persoane cu o dispoziţie fie excitabilă. Rodiere-Hein şi J. personalităţile psihopatice. Guelfi propun o clasificare a psihopatiilor raportată în primul rând la aspectele clinico-psihiatrice pe care le presupun conduitele acestor indivizi. tulburări cardiace. Acest fapt este admis şi de unii psihiatri germani care consideră psihopatiile nu ca pe nişte „boli psihice".Ei sunt. caracterizată prin bizareria conduitelor şi a gândirii. inactive. onoarea. brutali. excesele episodice de alcoolism (dipso-manie). A. 10. Sunt susceptibili. reci.Psihopaţii astenici în această categorie intră persoanele care au un randament scăzut. atât pentru persoanele în cauză. exagerarea dificultăţilor. Schneider este dominată. de o notă psihologică privind „anomaliile caracteriale" ale personalităţii. Reacţiile acestei categorii de indivizi au un caracter primitiv. cruzi. iar pe de altă parte. B.Psihopaţii abulici Sunt persoane inerte. ci ca pe nişte „variaţii patologice ale normalului". cu un caracter permanent oscilant.D. Sunt persoane needucabile şi incurabile. Considerate din punct de vedere psihopatologic. la orice motiv anodin. cât şi pentru cele din anturajul imediat sau mai îndepărtat al acestora. responsabilitatea. Ei sunt sobri. C. migrene. iritabili şi irascibili. ocupă o poziţie intermediară între starea de normalitate psihică şi categoriile psihopatologice. C. pe de o parte. de consecinţele morale şi sociale ale acestor anomalii. Ei sunt foarte atenţi la corpul lor. stările impulsive subite. conştiinţa morală le lipsesc complet. după cum urmează mai jos. b) personalitatea schizoidă. insensibili. aşteptarea permanentă de a fi înşelat sau de a fi victima răutăţii altora.D. influenţabile. C. Le sunt caracteristice fugile. în sensul acesta. Personalitatea antisocială Este caracterizată prin aspectul impulsiv şi imprevizibil al actelor şi comportamentelor sale cu caracter autodistructiv. hipertrofia Eului. punerea sub semnul îndoielii a cinstei altor persoane. Personalitatea paranoică Este caracterizată prin neîncredere. refuzul criticii altora. 8. respiratorii. Clasificarea psihopatiilor propusă de K. Guelfi descriu opt „forme" sau „tipuri" de personalităţi psihopatice. descoperind adesea suferinţe imaginare. la care se asociază alte diferite forme de tulburări de comportament. neîncredere sau disimulare. fie depresivă. digestive sau menstruale. fiind permanent dirijate de alţii. uşor de manipulat din cauza sugestibilităţii lor crescute. Acuză insomnii. Rodiere-Rein şi J. 7. senzitivitate. în forme diferite. Personalităţile schizotipă şi schizoidă Acest grup reuneşte două subforme de personalităţi psihopatice: a) personalitatea schizotipă. Unii dintre aceştia pot avea o inteligenţă superioară. de factură ipohondriacă. Din rândul acestora se recrutează delincvenţii şi criminalii. pentru autorii menţionaţi.Psihopaţii explozivi Aceştia sunt indivizii care explodează din orice. de regulă. caracterizată prin retragerea emoţională şi absenţa dorinţei . o capacitate de concentrare redusă şi memorie slabă.Psihopaţii reci în această grupă sunt incluşi oamenii cărora compasiunea.

caracterizată printr-o stare de dependenţă. . b) imposibilitatea acestor indivizi de a duce o viaţă în comun cu alţii. ataşamentul excesiv de muncă. un anumit „destin". b) personalitatea dependentă. organizarea deliberată a eşecului social.de contact social. O analiză psihobiografică a personalităţilor psihopatice pune în evidenţă aspecte specifice. pe care-i obligă să se supună propriei maniere de a gândi şi de a acţiona. la care se adaugă o nevoie crescută de a fi iubit şi acceptat. oscilaţia caracteristică între poziţiile extreme de idealizare şi de devalorizare a celorlalţi. remarcându-se prin tendinţa de dramatizare. H. E. implicit. Personalitatea pasiv-agresivă Caracteristicile acestui tip de personalitate sunt comportamentul de rezistenţă indirectă. D. cu pervertirea . tentative permanente de a atrage atenţia celorlalţi asupra lor. dependenţă. se simt constrânşi de rigorile cuplului conjugal din cauza iritabilităţii lor. Psihobiografia personalităţilor psihopatice Caracteristicile personalităţilor anormale de tip psihopatie presupun un anumit mod sau stil de viaţă al acestora şi. F. sentimentul de a avea orice drept. Personalităţile histrionică şi dependentă Această categorie cuprinde două subgrupe de psihopaţi: a) personalitatea histrionică. Personalitatea narcisică Acest tip de personalitate psihopatică se caracterizează prin exagerarea până la grandomanie a propriei importanţe în detrimentul celorlalţi. Sunt evitate relaţiile sociale. nevoia imperioasă de activitate şi de senzaţii tari. nevoia de a fi sprijinit şi securizat. exigenţă faţă de ceilalţi. c) psihopaţii se dovedesc inapţi pentru viaţa de familie. agresivitatea exprimată printr-o rezistenţă pasivă din partea individului. fantasme sau atotputernicie.a fi considerată o personalitate cu trăsături psihastenice . condus de alţii. sunt indiferenţi sau chiar total inafectivi.a f i considerată o personalitate cu trăsături de caracter anal şi comportamente tiranice exercitate de individ asupra lui însuşi şi asupra anturajului. impresia de a fi perceput de ceilalţi ca superficial şi lipsit de autenticitate. Personalitatea compulsivă Opinia referitoare la acest tip de personalitate oscilează în două direcţii: . Caracteristicile personalităţii de tip compulsiv sunt următoarele : indecizia şi perfec-ţionismul. Personalitatea evitantă Acest tip de personalitate se caracterizează prin comportamente de evitare. aptitudinea limitată de a exprima emoţiile tandre şi călduroase. tulburări de relaţii interpersonale care merg de la exploatarea celuilalt până la tulburări de apreciere a valorii sau a sentimentelor acestuia. Indivizii respectivi manifestă o mare vulnerabilitate la respingere. exhibiţionism. reactivitatea excesivă la influenţa evenimentelor minore. G. contactele şi comunicarea interumană. Ele sunt cuprinse în carac teristicile psihobiografice ale acestor indivizi. care pot fi sintetizate în următoarele: a) incapacitatea adaptării lor sociale .

delicte şi crime. E. greu educabili. incapabili de efort. e) inapţi pentru serviciul militar. refuză să execute ordinele. indisciplinaţi. suspicioşi. criminalitate). vagabondaj. toxicomanii. tendinţă la perversiuni. leneşi. g) tendinţe la delincvente şi criminalitate. parazitism social. ei sunt „elevii-problemă". invidioşi faţă de colegii lor. instabili.apetenţelor şi instabili. internări repetate în spitalele de psihiatrie. indisciplinaţi. Dupre afirmă că viaţa psihopaţilor se înfăţişează ca o suită neîntreruptă de bizarerii. vanitoşi. indiferenţi. extravaganţe. . droguri. indisciplinaţi. apetenţă pentru alcool. diferite conduite de refugiu etc. conduite de refugiu sau agresiune (suicid. f) incapabili de a desfăşura o activitate profesională teoretică sau practică utilă. instabili. susţinută. expertize medico-legale psihiatrice. alcoolism. continuă. d) inadaptabili la viaţa şi programul de disciplină şcolară. fugi. neregularităţi. nepunctuali. dezertări. Făcând o sinteză a aspectelor menţionate mai sus. dezertează. comit acte infracţionale de diferite forme şi gravităţi. simulări ale unor afecţiuni în scopul realizării unor interese.

eşec ce pune la îndoială capacitatea de a reuşi (sentimentul incompetenţei personale şi sociale). Comportamentul adictiv se manifestă ca o incapacitate psihică de a elabora tensiunile pulsionale sau „violenţa fundamentală” (Bergeret. o experienţă agreabilă (Peele). deci. Gestul adictiv survine într-un context de separare sau echivalent de separare. 13. • consumul de alcool în ciuda consecinţelor adverse.2. adesea progresivă şi fatală. de o parte de insuccesul acţiunii de identificare. comportamente sexuale.5. Noţiunea de act-simptom propusă de McDougall (1978. 13. de asemenea o tentativă paradoxală de identificare. Psihopatologia adicţiei. comportamentul sexual compulsiv) 13. 1991). Conduitele adictive trebuie.1. Comportamentul adictiv este pus în raport cu eşecul în faţa unei obligaţii.3. de renaştere sau de unificare cu sinele. Alcoolismul 13. În comportamentul adictiv persoanele deviază toate celelalte centre de interes cu incapacitatea de a alege să nu realizeze gestul adictiv. de altfel. parte din aceasta: bulimia. să se situeze într-o patologie a axei narcisist. toxicofilia. • distorsiuni în gândire – negarea. jocul patologic (gambling). Adicţia sexuală (dependenţa la sex. care nu constituie. Economia adicţiilor este construită pe reducerea dorinţelor la nevoie. Comportamentul adictiv reprezintă un eşec de „INTROIECŢIE”.L. Manifestările şi dezvoltarea ei sunt influenţate de factori: genetici. sfera sa de aplicare nu poate fi limitată numai la alcoolism sau toxicomanie.13. se caracterizează prin importanţa pulsiunilor agresive. Alcoolismul Este o boală primară. autoagresiunea. ci într-o patologie ce evoca axa narcisistă. Toxicomania 13. Conceptul de adicţie Noţiunea de adicţie este o noţiune descriptivă şi defineşte comportamente sau procese. subsumate sub termenul de comportament adictiv. Pare aşadar. psihosociali. Impasurile de identificare sunt determinante.4. chiar de pierdere a limitelor sau cu sentimentul inexistenţei. dispariţia obiectului confruntând subiectul cu sentimentul de vid. Alte tipuri de comportament adictiv 13. trebuie să fie situate nu într-un registru oedipian. Într-o manieră mai largă.2. 1982) a demonstrat raportul între descărcarea în comportament şi eşecul funcţiei reprezentării. în mod clar. 1981). • interesul pentru alcool. Termenul de comportament adictiv corespunde extensiei termenului care serveşte a desemna toxicomanii cu alte comportamente pe care Fenichel (1945) i-a numit „toxicomanii fără drog”. de asemenea. în general. făcând. Pedinielli. Conceptul de adicţie 13. Într-o perspectivă psihanalitică modelul adictiv subliniază că relaţiile obiectuale sunt în adicţie caracterizate de inexistenţa relaţiilor genitale şi de predominanţa obiectului parţial. că diferenţele comportamentale. . neapărat. limitele simbolizării şi incapacitatea de a elabora tensiuni pulsionale cărora subiectul le răspunde printr-o regresie comportamentală (J. Înţelesul comportamentului adictiv este situat. Ea se referă la zona comportamentelor caracterizate de acte repetate în care predomină dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material care este căutat şi consumat cu aviditate. cronică. de mediu Se caracterizează prin: • scăderea controlului asupra băutului.1.

. mediu. antisocială) care se asociază cu alcoolismul. Cei care nu au dezvoltat toleranţă la alcool dezvoltă la: • 0. endorfine. anxietatea. • 25% dintre pacienţii unui spital general şi 20% din pacienţii policlinicilor au diverse tulburări legate de alcool. • 0. • Probleme medicale induse de alcool – 7. EPIDEMIOLOGIA ALCOOLISMULUI • Problemele legate de alcool încep de obicei la vârsta de 16-30 ani. Factorii ereditari au influenţă prin transmiterea unor deficienţe în: serotonină. În efectele fiziologice sunt implicaţi: γ acidul aminobutiric (gaba) în transmisia activă. moarte. familie.6% în populaţia generală. tulburări de personalitate (borderline. Un consum îndelungat poate preceda apariţia atacurilor de panică sau tulburării anxioase generalizate şi poate urma după un istoric de agorafobie şi fobie socială. • Doar 22% dintre aceştia apelează la servicii de specialitate. PREDISPOZIŢIE ŞI FACTORI DE RISC ÎN ALCOOLISM Există o interacţiune complexă între: vulnerabilitate.4 mg% – anestezie. • 53% dintre persoanele cu alcoolism au o boală psihică în relaţie de comorbiditate. Se asociază cu: tulburările de somatizare. • 0. Adresabilitatea acestor pacienţi se împarte în mod egal între medici generalişti şi medici psihiatri. • 0. Organismul poate metaboliza 100 mg/kgc/oră. • Prevalenţa abuzului/consumului de alcool – 13. Nu s-au găsit dovezi pentru existenţa unui anumit tip de personalitate care să fie predictivă pentru alcoolism. comă. activează canalele ionice gaba Alcoolul inhibă canalele ionice nmda potenţează canalele ionice de 5HT3 Se combină cu substanţe endogene şi exogene precum dopamina şi cocaina rezultând metaboliţi toxici.4%. depresia (2/3 din alcoolici au cel puţin un episod depresiv major în timpul vieţii).05 mg% – incoordonare motorie. cultură. Factorii genetici influenţează în mare măsură prevalenţa alcoolismului. CIRCUMSTANŢE PATOLOGICE INDUSE DE ALCOOL ♦ Intoxicaţia alcoolică ♦ Sevrajul necomplicat ♦ Sevrajul complicat cu convulsii ♦ Delirium tremens ♦ Tulburarea psihotică indusă de alcool ♦ Tulburarea amnezică persistentă indusă de alcool ♦ Boli neurologice ♦ Boli hepatice INTOXICAŢIA ALCOOLICĂ Variază de la ebrietate uşoară la insuficienţă respiratore. Există însă.1 mg% – ataxie.Simptomele alcoolismului pot fi continue sau periodice. comă şi moarte. prostaglandine. receptorii pentru n metil-d-aspartat (nmda) şi mesageri secunzi.03 mg% – disforie.

implicând solicitare insistentă – „sete” de drog. Comportamentul devine expresia acestei trăiri. socială sau profesională) şi apar în cursul consumului de substanţă sau la scurt timp după aceea. al unor interacţiuni patogene din copilărie. Conflictele existente în copilărie în cadrul familiilor dezechilibrate şi reactualizarea acestora în adolescenţă joacă un rol important în geneza toxicomaniilor. însoţită de o perturbare biologică eurovegetativă şi dismetabolică de amploare. beligeranţă. − În acest context intervin alţi doi termeni: toleranţa şi sevrajul. deteriorarea judecăţii. B. cronic sau periodic. Dependenţa fizică. Toxicomania este rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni. B.3. Modificările psihologice sau comportamentale dezadaptive semnificative clinic sunt datorate efectului substanţei asupra sistemului nervos central (de ex. Dependenţa: se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri. Apariţia unui sindrom reversibil specific substanţei datorat ingestiei unei substanţe (sau expunerii la o substanţă). − Definiţia OMS = dorinţa de a experimenta din nou efectele unei substanţe consumate anterior. profesional ori în alte domenii importante de funcţionare. C. caracterizată prin apariţia sevrajului include: − Efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective. Sevrajul – stare de rău subiectiv. labilitate afectivă. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mintală. Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de o substanţă A.) = a dori ceva cu ardoare. Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu o substanţă după DSM-IV A. − Crave (engl. Toxicomania DEFINIŢIE: este un consum patologic. deteriorare cognitivă. deteriorarea funcţională. chiar şi pentru câteva zile. notă: substanţe diferite pot produce sindroame similare sau identice. impulsiv de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mintală Craving sau apetenţa − Este o nevoie imperioasă pentru o substanţă cu efect psihotrop şi căutarea compulsivă a acesteia. Dependenţa • Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin dorinţa puternică. . în care pacientul caută să obţină prin orice mijloace drogul. Sindromul specific substanţei cauzează suferinţă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social. condensându-se – în pofida oricăror riscuri şi neajunsuri spre procurarea drogului. iar uneori de moarte.. consumul fără ca aceasta să nu determine apariţia sevrajului. Dezvoltarea unui sindrom specific unei substanţe datorat încetării (sau reducerii) consumului de substanţă care a fost excesiv şi prelungit. intens. compulsivă de a utiliza o substanţă psihoactivă • Dificultate de a opri consumul • Comportament de căutare a drogurilor cu invazia progresivă a întregii existenţe de către acest fenomen. C.13. Acest fenomen joacă un rol important în apariţia dependenţei.

dar şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului. ♦ treptat – scăderea libidoului. ♦ scăderea apetitului. heroina) • cocaina • canabis (haşis. înfiorare. marijuana) • tranchilizante (barbiturice. ceea ce conduce la creşterea dozelor. ceea ce constituie de altfel motivaţia iniţială Dependenţă apare rapid – pe măsură ce se instalează toleranţa. Administrarea acestei substanţe produce o serie de efecte având următoarea succesiune: Iniţial: – senzaţie de căldură. se înscriu opiaceele „naturale” – morfină. Principalele droguri: • derivaţii de opiu (morfina. cel mai frecvent este preferată de către toxicomani calea intravenoasă. de bine. satisfacţia. aşa-numitele opiacee. heroină. substanţă administrată pentru efectul său euforizant dintre căile de administrare. − Cel mai cunoscut opiaceu este heroina. − Morfina este o substanţă care se foloseşte în clinica medicală ca analgezic major.Dependenţa psihică = craving şi căutarea compulsivă a substanţei = nevoia de a menţine şi regăsi senzaţia de plăcere. asemănătoare sau superioară senzaţiei de orgasm. La scurt timp apar: 1) Disforie. stimularea pe care o aduce consumatorilor. ♦ constipaţie severă. LSD. ecstasy) • amfetamine • inhalanţi Tulburările psihice produse de consumul de substanţe • Intoxicaţii şi sevraj • Delirium • Tulburări psihotice • Tulburări de dispoziţie • Tulburări anxioase • Sindrom amnestic • Tulburare demenţială • Disfuncţii sexuale • Tulburări de somn DERIVAŢII DE OPIU În categoria derivaţilor de opiu. COCAINA . meprobamat. codeină şi cele sintetice – petidină şi metadonă. 2) Efecte somatice: ♦ deprimare respiratorie. benzodiazepine) • psihodisleptice = halucinogene (mescalina. psilocibina. emoţie.

Aceste substanţe sunt derivaţi de cânepă indiană şi au reputaţia. • stări asemănătoare atacului de panică. DERIVAŢII DE CANABIS (HAŞIŞ. mai ales. care se pot agrava. 4) Modificări caracteriale. Slăbirea cenzurii morale. Manifestări comportamentale: 1. Intoxicaţia cu barbiturice produce următoarele: Simptome somatice: 1) Inapetenţă. irascibilitate. aritmii – fibrilaţie ventriculară – stop cardiac. MARIJUANA) Consumul acestor substanţe poate produce senzaţii de bine. urmate de stare confuzională cu apatie. 3) Scăderea randamentului profesional. mioclonii. Pe acest fond pot apărea tulburări psihotice: . senzaţie de reptaţie. 2) Scăderea posibilităţii adaptative. labilitate afectiva. Fenomenele de sevraj mai importante sunt: midriaza. 3) Paloare. scarlatiniforme). atunci când există supraadăugate palpitaţii şi hiperventilaţie. Dintre substanţele halucinogene cele mai cunoscute sunt: ♦ LSD – dietilamina acidului lisergic. Slăbirea simţului estetic. stări emoţionale secundare intense. iluzii. tremor. HALUCINOGENE Consumul acestor substanţe produce halucinaţii. Simptome psihice: 1) Iritabilitate. Consumul de fenciclidina. Intoxicaţia cu canabis produce iniţial fenomene de excitaţie euforică – (greu de diferenţiat de manie). ♦ Mescalina. exanteme rubeoliforme. 6) Insuficienţă hepatică. ♦ Fenciclidina. în unele ţări asiatice există un consum endemic de derivaţi canabici. 2) Scădere ponderală. convulsii.Este un drog a cărui administrare se face frecvent prin aspiraţie nazală (prizare). linişte. ♦ Mdma „ecstasy”/metilen-dioxi-metamfetamina. cel puţin în Statele Unite de a fi droguri sociale fiind extrem de răspândite în populaţia studenţească. • fenomene confuzionale – de diferenţiat de tulburările psihotice. motiv pentru care apariţia intoxicaţiei este rapidă (minute) conducând la dependenţă puternică. BARBITURICE Consumul îndelungat conduce la instalarea unui sindrom toxicomanic complet ceea ce a condus în multe ţări la renunţarea folosirii acestei categorii de substanţe în practica medicală. 5) Alergii de aspect reumatoid. ataxie. stări depresive sau disforice. Scăderea responsabilităţii. 2. Într-o fază tardivă acestora li se adaugă: ameţeli. 3. 4) Dermatoze (prurit. De asemenea. conduce la comportament violent. ♦ Psihocibina. Consumul produce: • fenomene euforice – de difererenţiat de manie. Substanţele care intră în această categorie sunt haşişul şi marijuana. relaxare.

neparafile. Termenul de adicţie sexuală pune accentul pe pierderea controlului asupra comportamentului. Dar numeroşi pacienţi prezintă această compulsivitate sexuală pentru un comportament sexual normal. odată cu apariţia modelului adicţiilor. cât şi partenerului acestuia. asigurându-se acele mijloace vitale înlăturării nevoii adictive. Cu toate că „normale” în sine. conduce la creşterea fisurilor din personalitatea adictivă. trăind o perioadă prodromală de tensiune urmată de un sentiment de eliberare odată cu realizarea actului. Este vorba despre pacienţi cu o afectare importantă a funcţionării lor sociofamiliale şi profesionale datorită unei compulsivităţi sexuale exprimată prin căutarea repetată şi necontrolată a activităţii sexuale. – Conduce la creşterea preocupărilor despre sex. 1991) – Este compulsivă. – stări confuzionale. c) Fenomene halucinatorii. – Nu este încurajat de ataşamentul emoţional pentru un partener sexual. cum ar fi divorţul – sau expunerea publică a comportamentului adictiv. Se încadrează această categorie la parafilii sau nu? Răspunsul clinicienilor nu este unanim. Adicţia sexuală (dependenţa la sex. – Continuă în ciuda problemelor asociate. continuat de obsesionalitate şi raţionalizare. se consideră că 7 sau mai multe orgasme pe săptămână ar fi o definiţie rezonabilă a compulsivităţii sexuale. – Este ciclică cu obsesionalitate şi raţionalizări care conduc către episoade de acting out urmate de sentimente de teamă ruşine care tind să oprească acest comportament. Conceptul de dependenţă la sex s-a dezvoltat în ultimele două decenii. care nu poate fi definit în sine ca pervers. – Adesea conduce la implicarea în numeroase aventuri. Elemente definitorii ale adicţiei (după Brown. repetarea lor necontrolată poate fi dăunătoare atât subiectului. Un punct de vedere pe care îl împărtăşim foloseşte termenul de adicţie sexuală atunci când intenţiile conştiente al subiectului sunt convenţionale. Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu barbiturice se face cu: – beţia alcoolică. În termeni clinici. 13. – Adesea merge netratată până la un punct de criză. Comportamentul poate fi mediat de administrarea unei substanţe (dependenţă la alcool şi alte substanţe psihoactive). acesta fiind un argument în sprijinul apropierii adicţiei sexuale de parafilii. Atunci când comportamentul compulsiv cuprinde practici perverse. – Este caracterizată prin asumarea riscurilor şi a necesităţii de a depăşi sau de a se elibera de sentimentele dureroase. b) Fenomene confuzionale. caz în care de cele mai multe ori la .4. rămânând să se încadreze ca parafilii cazurile cu intenţii conştiente şi punere în practică. – Este o sursă de sentimente de vinovăţie şi ruşine în sexualitatea adictivă. comportamentul sexual compulsiv) O problemă aparte de încadrare diagnostică o pune dependenţa la sex sau adicţia sexuală. încadrând aceste cazuri în marele capitol al adicţiilor. – Este necunoscută de către ceilalţi. Esenţa adicţiei este reprezentată de lipsa controlului asupra comportamentului respectiv. înscrierea în cadrul parafiliilor este evidentă. asemănător cu ce se întâmplă în dependenţa de substanţe. ca act sexual distinct. care mpulsului de a adopta acel comportament. de cea mai mare importanţă pentru diagnostic rămânând totuşi mai puţin numărul de orgasme cât absenţa controlului asupra comportamentului.a) Excitaţie.

Nimfomania „autentică” este mai mult un exhibiţionism (obţinerea satisfacţiei sexuale prin expunerea nudităţii corporale. depresie. În adicţia sexuală de obicei anamneza revela un lung istoric al tulburării. Sunt femei care obţin adevărata plăcere doar în acest mod. care are implicaţii majore în terapia acestui tip de comportament. În alte cazuri este vorba despre un comportament repetitiv în sine (jocul patologic. Cu toate că subiectul poate traversa sentimente de culpabilitate după ce trece la act.). a zonelor erogene sau a organelor genitale). Adesea în nimfomanie există o nevoie marcată de dependenţă şi teama de a pierde dragostea. euforie) – Un timp neobişnuit de mare pentru a obţine. Spre deosebire de adicţia sexuală pură. definită ca prezenţa unor pulsiuni sexuale excesive.7. În această a doua categorie se înscrie adicţia la sex. ocupaţionale sau recreaţionale Este vorba despre persoane a căror viaţă este sub semnul căutării permanente a sexului şi activităţilor legate de el. Odată ce învăţăm să asociem răspunsul sau reacţia noastră la mediu cu consecinţele răspunsului nostru vom continua să răspundem în maniere care duc la rezultate .dependenţa psihologică se adaugă şi cea fizică. a desfăşura şi a-şi reveni din activitatea sexuală – Interferenţa comportamentului sexual cu activităţile sociale. 2000). petrecând un timp excesiv în aceste activităţi şi făcând tentative nereuşite de a stopa acest comportament. pentru ele actul sexual în sine neavând o valoare deosebită. De obicei nu se mai arată interesat de o femeie o dată cucerită. Skinner a creat teoria condiţionării operante al cărei principiu este: oamenii au tendinţa de a repeta un comportament dacă acesta este întărit sau recompensat. Individul intră astfel sub semnul repetiţiei incontrolabile a aceluiaşi comportament. sau impulsiuni homosexuale latente. acestea nu previn recurentele. În clasificarea internaţională a maladiilor (ICD-10) se întâlneşte diagnosticul de «Activitate sexuală excesivă» – F52. ajungând la o afectare a funcţionării sale socioprofesionale şi familiale. apărând ca hipersexual. în donjuanism accentul este pus pe a avea o relaţie sexuală cu o nouă cucerire şi nu pe relaţia sexuală în sine. acest diagnostic trece cu vederea nucleul său adictiv. legale. bulimia etc. cu repetate încercări eşuate de a opri comportamentul. Din păcate. mai mult decât o simplă nevoie de a satisface un impuls sexual. compensate în acest fel. Tablouri clinice care pot trimite la adicţia sexuală se întâlnesc în donjuanism şi nimfomanie. În nimfomanie pacienta prezintă o dorinţă excesivă sau patologică de a avea relaţii sexuale.5. în care pacientul se implică în mod compulsiv în activităţi sexuale. Alte tipuri de comportament adictiv ADICŢIA DE INTERNET Dependenţa de internet ar putea fi privită din perspectiva orientării behavioriste. cumpărăturile patologice. interpersonale) – Persistenţa unor comportamente sexuale autodistructive sau de risc – Încercări repetate de a limita sau stopa comportamentul – Obsesia sexuală sau fantezia sexuală ca mecanism primar de coping – Nevoia unei activităţi sexuale crescânde – Schimbări severe de dispoziţie legate de activitatea sexuală (de exemplu. 13. În donjuanism (sau satiriazis) bărbatul respectiv îşi multiplică întâlnirile şi cuceririle. a cărui oprire declanşează importante simptome de distres ( Kaplan şi Saddock. Caracteristicile adicţiei sexuale (după Carnes. Se presupune că la baza acestui comportament ar sta sentimente marcate de inferioritate. 1991) – Pierderea controlului asupra comportamentului respectiv – Consecinţe adverse severe (medicale. tentativa de a stopa comportamentulproblemă soldându-se cu o marcată stare de frustrare şi disconfort.

bolile organice intervin în modificări ale conduitelor alimentare. Tratamentul anorexiei se bazează pe: − reabilitarea nutriţională prin creşterea în greutate a bolnavilor. el oricum îşi va păstra comportamentul şi în absenţa ei. Recompensa pentru un începător al cărui comportament nu a fost încă puternic condiţionat apare mai repede. Unii cercetători sunt de părere că termenul de adicţie la internet este prea nespecific pentru că nu defineşte un comportament precis şi că mai corect ar fi să se vorbească de una din următoarele comportamente: adicţie cibersexuală.plăcute şi vom rări răspunsurile urmate de rezultate neplăcute. compulsion Net. chiar dacă recompensa nu a apărut de mult timp. − corectarea imaginii corporale. Astfel personajele din spatele caracterelor animate au posibilitatea să iasă din anonimat. sunt organizate concursuri. − o echipă multidisciplinară. campionate la care se întâlnesc cei mai buni jucători. însă de cele mai multe ori. oamenii primesc rareori o astfel de recunoaştere socială. foarte importante. adicţie Cyberrelationship. Tot din iniţiativa producătorilor jocurilor foarte populare şi jucate în toată lumea. durabilă şi voluntară a consumului de alimente motivată de dorinţa de a avea o greutate de manechin conform sistemului sociocultural referitor la estetismul frumuseţii feminine. de data asta în afara cadrului virtual. Recompensa jucătorului avansat poate să nu apară aşa repede. În cazul chat-ului şi a jocurilor pe internet recompensa poate fi recunoaşterea şi atenţia din partea celorlalţi. fiind conştienţi de principiile psihologice care îi ţin pe oameni „lipiţi” de calculator. se caracterizează printr-o restricţie progresivă. motiv pentru care este denumită şi boală a civilizaţiei. premii. comportamentul poate fi incredibil de persistent. . ANOREXIA MINTALĂ Anorexia (în greacă an – „lipsă” şi orexis – „apetit. ea îşi va pierde mult din putere şi este mai puţin probabil ca noi să o asociem cu răspunsul nostru. Interactive gaming compulsion. Relaţia dintre psihic şi comportamentul alimentar este de natură duală. cei din echipa lui îi trimit mesaj (eşti cel mai tare) îi trimit baloane colorate cu numele lui etc. Acesta este un factor favorizant al anorexiei. De exemplu. pe măsură ce jocul evoluează este din ce în ce mai greu să avansezi. În cazul jocurilor. afectează cu predilecţie fetele tinere. adică psihică şi somatică. Recompensele sociale sunt. demonstrată prin faptul că tulburările psihice duc frecvent la modificări ale apetitului şi consumului de alimente şi invers. Riscul bolii este letal şi de aceea echipa trebuie să aibă multă perseverenţă. rezolvă o enigmă sau găseşte calea secretă către următorul nivel. Atunci când un jucător a marcat un punct. care sunt de multe ori necunoscuţi şi aproape sigur idealizaţi. admiraţie chiar veneraţie din partea celorlalţi. Information overload. Timpul este foarte important pentru eficienţa oricărei recompense. Producătorii jocurilor pe calculator au inventat recompense. Este o tulburare a conduitei alimentare. Dacă recompensa întârzie. Are un determinism multifactorial. de asemenea. poftă de mâncare”) nervoasă reprezintă un concept psihosomatic în care lipsa apetitului alimentar este de natură psihogenă cu interferenţe socioculturale. Un comportament învăţat prin condiţionare operantă poate fi eliminat dacă nu mai este întărit. În viaţa reală. deoarece duce frecvent la cure de slăbire exagerate. Jucătorii cu cele mai mari scoruri sunt recompensaţi cu respect. Se poate conchide că problematica centrală a anorexiei nervoase o reprezintă neintegrarea armonioasă a corporalităţii în structura personalităţii psihice ceea ce duce la dezvoltarea unor contradicţii între psihism şi componenta somatică. la începutul jocului este uşor să treci la un nou nivel. dar pe internet poţi să devii „cel mai tare” dacă petreci suficient de mult timp în faţa calculatorului. o altă recompensă ar fi adrenalina jucătorului atunci când câştigă o luptă.

persoana bulimică se va forţa să vomite la toaletă. 4. Vomitările sunt mult timp ascunse anturajului. Pentru a stopa efectul de îngrăşare asupra corpului. acasă. 3. Dacă locuieşte cu familia se va izola şi îşi va domoli senzaţiile de tensiune interioară consumând alimente dulci şi sărate. clisme. ştie că va ceda încă o dată şi consideră acest comportament inevitabil şi de necontrolat. de 2 ori pe săptămână. Tulburarea nu survine exclusiv în timpul episoadelor de anorexie mintală. Un alt comportament frecvent este acela de a goli frigiderul. Criterii de diagnostic DSM IV 1.BULIMIA ŞI CORPUL PERFECT Se caracterizează prin episoade paroxistice de supraalimentare marcate de consumul rapid al unor mari cantităţi de alimente. Specificarea formei − vomitări şi purgative. Comportamente compensatorii inadecvate şi recurente care să prevină îngrăşarea cum ar fi: vomitări provocate şi recurente care să prevină îngrăşarea. în maşină. Reprezintă o tulburare de comportament caracteristică femeilor care începe de obicei în adolescenţă sau la începutul vârstei adulte. − sentimentul de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar în timpul crizei (sentimentul că nu te mai poţi opri din mâncat sau că nu poţi controla ceea ce mănânci ori cantitatea în care mănânci). exerciţii fizice excesive. acasă sau chiar în restaurante. − alte comportamente compensatorii inadecvate: inaniţia. Criza apare la sfârşitul zilei când îşi cumpără alimentele şi le mănâncă pe stradă. Respectul de sine este influenţat excesiv de greutate şi de forma corporală. timp de 3 luni. . Crizele de bulimie şi comportamentele compensatorii inadecvate apar. bulimicii îşi lasă o urmă pe mâna dreaptă de care se muşcă pentru a atenua sentimentul de culpabiliatate. în magazine. Crize recurente: − consumul rapid al unei mari cantităţi de hrană în timp scurt 2 ore. post. 5. Încă de dimineaţă este preocupată de hrană. exerciţii fizice excesive. După o lungă practică a ritualului. în medie. diuretice. 2.

S. 21 Spec. 482. 1999. Edited by Kaplan H. P. Posttraumatic Stress Disorder.C. Acta Neurol Belg. Editura Payot. 1999. American Psychiatric Association. 1980. 1993. Bergeret.. in Text book of Consultation-Liaison Psychiatry.. 39:173-176. Clasificarea stresului psihic..J Baltimore. S. American Psychiatric Association. Processus. J. 1996. Baldwin. No.D. La depression et les etats-limites. Editura Masson. Washington DC.G. N. Bergeret. J. Geriatrie practică.M. Arches. Practice Guidelines. Jolles.Y. 1517-1525. 1993. Asociaţia Medicală Română. (Management of somatization in depression). Semiologie psychiatrique.. Sadok B.. 2005. en Les nouvelles adictions .BIBLIOGRAFIE Ackerman. Revista Română de Psihiatrie. Lyons.. FR. Mission. American Psychiatric Association. formes et application. J. M. Chodoff. 1994. .M. pp.. P. 1988. G. Editura Washington DC.. Sep. 23-31. 93 (1) pp. W. Editura Washington DC. 28(8): 8057. 134:673676. Bailly. Paris... Health Press Limited.. 1977. Blackwell. pp. 1996. Freedman A. M. J. 322:724-727. Thomas. Paris. şi colab.. May 18. Hirschfeld. L. J. Encephale. JAMA: The Journal of the American Medical Association. Munchausen's syndrome. J. S.. C. P. 146 (17) pp.D. Trouve.C. BMJ 2001. 1990. 2000. Postpsychiatry: a new direction for mental health.. and job satisfaction. Darmstadt.. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders .. Une conduite addictive: la tentative de suicide. Besançon. 89: 17. JDent-Que. Editura Medicală AMALTEA. Rundell. Paris.H. Smith. American Psychiatric Association. 2000. Bondolfi. 112:301-304. La communication. Dec 1995... Wien Med Wochenschr. Margin. Alexandrescu. 271(19):1466. Depression. G. Barschneider. Bohnen. 4th. J. 138-162. Beaudichon. Verhey. Etică psihiatrică.. Bardach.. 2-3/1993. Bracken. L. 19-23 Mai 1992. Thomas P.. Aust Fam Physician 1999 Aug. No. Facial disfigurement and personality.. M.. in Comprehensive Textbook of Psychiatry. P. The impact of coexisting depression and timing of psychiatric consultation on medical patients length of stay. May 1991. Andreasen. 1994. R. Suicidality. Soc-Work. Social structure. S.. N.. Azorin. A. Andreasen.. Editura Masson. B. Hammer. Mental Health.. Open Mind 1998. Baker. Suicidul în România. theorique et clinique. J. J.. Gedachtnisschwache. Hosp Community Psychiatry. JAMA. ediţia a 2-a. 1997.. Inc. Psychologie pathologique. Armand Colin. 1993. Bloch. Baker.. Steinkopff. Bucureşti. J. Bourassa. Roumanie. Bucureşti. Bălăceanu-Stolnici. Editura APLR şi GIP. 1977. Fast Facts. D. P. burnout. J. Williams & Wilkins. Societies and Cultures – Bucharest. B.S. A. serie nouă.R. Editura Masson.. A new debate on mental health. 1991. Traitement integre de la depression. D. Qu’ est-ce que la psychologie medicale?.C. Institut Synthélabo. 1998. Bucureşti. Paris. Signs. no 7: 1722.I. Still alive and well. 2004. M.. Bernard. Bracken. Ratte.. 8é edition. Paris.. Paris. Persistent neuropsychological deficits in cervical whiplash patients without direct headstrike. Botezat Antonescu. symptoms and prevention of professional burnout.D. Dysmorphophobia: Symptom of disease? Am J Psychiatry. Bostwich.. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală. N. 1974. Parquet. Bolduc. second edition. Oxford.

R. 97: 310-334.. 8-th ECNP Congress.. 1994. Br. 1988 (suppl. Editura Ştiinţelor Medicale.. Guze. Dysmorphophobia: A centenary discussion. M. (coord. M. G. 1984.. TO. Sindromul de burnout – suferinţa epidemică a medicilor din România. P. V.. The treatment ideology dimensions of the burnout syndrome in psychiatric institutions.. Iaşi. Caïn. Brinster. Somatoform Disorders and Personality in the General Population and in Psychiatric Outpatients. 6. T. Bucureşti. Dermatol Clin.J. New York. Ames D. Quelle psychiatrie.Psychiatry. Vascular Disease and Affective Disorders. Paris. M. Antidepressant therapy....C. 1979. A. Oradea. pp. R. Editura Teora. 1984.. quels psychiatres pour demain? . Le symptome psychosomatique. Losinskya.. 1995. 1985.. D... In Handbook of Prescriptive Treatments for Adults. Caïn. Butoi. Chiu E. Munchausen syndrome. Bucureşti. Katona. Germany. Wied.. Editura Symposion. Brill.. Christenson. Chambers.. A. G. Brisset. M. Paris. Martin Dunitz. Butoi.A. Cloninger. Understanding antidepressants. Ammerman R.A. 1999. Jul 1996. 1998... 1943. J.. V. Cottraux. Editura Martin Dunitz.. D.. Toulouse.42:15-25. UK. Editure Presses Universitaires de France. 2001. 14(3): 437-63. Editura Junimea. S. nr. J Intern Med 1999 May. J Nerv Ment Dis.Brânzei.C... anul V. Itinerar psihiatric.. 2002. Harvard Review of Psychiatry. London.. Bazele psihologice ale practicii medicale. Diagnosis and prognosis in schizophrenia. E.J. Edited by Hersen M. Incursiuni în problematica alcoolismului.. Britchnell. Calza. Munich. M.. T. Psihanaliză şi psihosomatică.). Briley.. august 1998. Ellipses.. 34-36. 1998. Revista Infomedica. Hodgetts.E. V. 1999. Avoiding burnout in general practice. Jeanneau. Broen. J. Cohen. Etică şi psihiatrie. Abnormal Psychology and Modern Life – fourth edition. Boroi. Cornuţiu. UK. C. 1997. F. Editura Risoprint. Arch Gen Psychiatry. Collier. Sinuciderea un paradox – consideraţii psihosociologice.121-129. Le champ psychosomatique. Br-J-Gen-Pract. BERN. Paris. Editura Medicală. Les therapies cognitives. Cheng. Family psychotjerapy of the patient with cronic organic brain syndrome. J Clin Psychiatry. Editura Imprimeriei de Vest. Bychowski. bio-medicale şi juridice. Sinuciderea – studiu în perspectivă biopsihosocială.Jr. Coleman... I. 2:5-9. Buckley. 153: 41-43.A. Ene. P.. Terapia cognitivă.T. Longmore. J. Ch.A.. S. Constantinescu. W. Montogomery.R. 1994.A. T. Mackenzie.. 14. 59: (3) 26-30. 1975. Trichotillomania... J. Veneţia. G. E. 2000. Martin Dunitz Ltd. F.Q.. Iaşi.B.M. Cosman. Badarucco.. Hollander. Chiriţă.2).F. Disorders of the body image in the clinical picture of the psychoses. Editura Privat. London. M... Iftenie. J. Cociorva. Bucureşti. Burbiel.J. 1998. 1997.. 1990. Ph. Editura Trei. Contant. Psychiatric Annals. Editura Tehnică.. C. J. G.. 1998. . Substance abuse in schizophrenia: a review. J.B. Nov 1993. March 4-8.... Manual de medicină clinică – specialităţi. R.. Niculăiţă. 2002. Manea. L.. Plenum Press. A. Bucureşti.. Tudose. M. Chiriţă. Cotterill. Body dismorfic disorder. şi colab. 1997. Editure Imprimerie France Quercy. Brilez.245(5):544-5. Cluj-Napoca. Cloninger. 1994. Iaşi. What the eyes can’t see: Diagnosis and treatment of somatic obsessions and delusions. A. N. 11-th World Congress of the World Association for Dynamic Psychiatry WADP INC.

E. 1993.. 2006. Psychopharmacol-Bull. 2006 . 2001. Paris. Paris. C. 1994.. J. Focus on Biological Basis of Somatoform Disorders. vol. Editura Polirom. Traite des hallucinations. Editura Medicală. Etudes psychiatriques. J. Smith. J.. Hypochondrie. 1963. 16: 377-94.49(3-4):75-89. Social phobia and agoraphobia. B. 2000. immunity and illness – a review .. Finkelstein. (Stress theories and the somatization process). epidemiology and management. H.. Part I: Etiology and Pathophysiology.. H.. No. H. J. Dorian. Ey. D. O. Ruiu.. Tettenborn. Ferreol. Le corps entre biologie et psychanalyse. H. XX. Encephale. O. Tratat de psihoterapii.. Tratat de psihopatologie.. Didier. Paris. P. Thomalskeb. S. I. 1987... Davis. Liebowitz.. Paris. 20 Spec.. Drugs. Editura Hollander E. J. ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. Psychother Psychosom Med Psychol 1999 Mar. B. 95-102... Dejours.. Transcultural aspects of eating disorders: a critical literature review. R. Dysmorphophobia.. E. P. 1981. CME 2001. M. Bucureşti.H. The state of research. Les recherches sur la fatigue en France dans les vingt dernieres annees.. Editura Dacia.. C.. Escobar. Cult Med Psychiatry. Ganry. 1986. Fallon. S. Encephale. J. L. Bernard. P. 247-50. Ey. Farmer. 24:365-370. Yager. M.. Llewelyn. Cherchi. Severino. Hartmann. 1954. Editure Masson et Cie. Bocchetta. Editura Medicala Universitară „Iuliu Haţieganu”. American Psychiatric Press. 1973. Br J Psychiatry. M... A. Deniker. Del Zompo.. G. Arch Psychiatr Nervenkr. 2000. Krauthauser. 1993. Editure Payot. Enăchescu. B. Psychopathologie de l’adulte. H. 32(4): 589-96. 8-th ECNP Congress. Edition Desclee De Brouwer&Cie. Hopf.. Ey. C.. Adolescenţii şi toxicomania. Editura Polirom. Sept 1966.. 75(9): 517-22.J. S. no 7: 3-9.. In: Obsessive Compulsive Related Disorders. 1996. 1978.. Eur Arch Psychiatry Clin Neurosci. Degonda. V. Expertiza medico-legală psihiatrică. A. Uber dysmorphophobie (MiBgestaltfurcht).A.. 503-6. Dialogul medic-bolnav. F. Enăchescu. Jones. Overview of somatization: diagnosis. G. H. Brisset. 3 pp. M....Crocq.. Hoffmann. Nov 1994. Psychol Med. L. 18 (3) pp. V. Fisher. Oct 1995. P.. Vertigo and anxiety disorders – results of interdisciplinary evaluation. Cluj-Napoca. Rational therapy of eating disorders. 1995.. 17: 393407. 203: 511-518. 167 (4) pp. An educational programme. Mitchell.. B. Elemente de diagnostic şi tratament în psihiatrie . Laryngorhinootologie. Ekhardt. Editure Masson. Rasmussen. Prelipceanu. Une echelle pour evaluer la psychasthenie. B. 243 (2) pp.Apr. 1992. Azais..A.. Hypocondriasis. Dictionnaire de la philosophie.O.. Factitious disorders and Munchausens's syndrome. 1988.. S. Neuraesthenia revisited: ICD-10 and DSM-III-R psychiatric syndromes in chronic fatigue patients and comparison subjects. Manuel de psychiatrie.I. Hillier. David.. C. C.. Granger. Garfinkel. A. A. Angst. Usaia. Borysiewicz. 453-483.. Deitrich. Hanganu. Dragomirescu... pp. May-Jun 1992.A. Schizophrenia.. Fodoreanu. Editura Tehnică. 1962.. 615-8.. Eckhardt-Henn. Crow. Stress.. Dec 1995. Dantzer. Encephale.E. 1990. D. H. Dis Nerv Syst. Bucureşti.. A. Debray.. Editure Masson. The Zurich study. Editure Larousse. 48(3): 372-9.. Etude-no17... A. L. 21 Spec. Iasi.C. Veneţia. Cluj. III.. Washington DC. Q.

The 4-score: an index for predicting a patient′s nonmedical hospital days.1. New Oxford Textbook of Psychiatry. Nevrose. Lopez-Ibor. JAMA. G.C. 2001.. S.. Fulop. N. 2002. Bolis. Ghid clinic de psihiatrie. Editura Medicală. Andreasen. 1989. 1995... 8-th ECNP Congress. Tudose. R. Gantz. 219-24. BL. Bucureşti... S. 1994. PUF.. 2000. Amsterdam.. J. Holmes. D. G.. Tudose. vol. Azzena. Mulvihill. I.B. Missouri. Gluzman.. 1986-1990. S. 1985. 1985. Grunhaus. Tg.N. Semiotica pasiunilor. Mancinelli. 1996.P.. Jouselin. M. Psychose et Perversion. Editura Scripta. Paris. Washington DC. A. A. 2000.. J. Veneţia. 1974. 1988. Images de la psychiatrie.J. Editura APA. M. 1994. Paris. Fontanille. Social and Scientific Medicine. J. 1972. 8-9. Botezat Antonescu. R.. Ed. Dementias – Biological Bases and Clinical Approach to Treatment.S. Grecu-Gaboş.. Editura American Psychiatric Press. Smith. Halaris. C. Congress News in Press. M... Goldberg. Frommer. D...D. Editura IAPUP.. F. CL. Severe Depressive Disorders. Grecu-Gaboş. Editurile ALL... 47 (6) pp. C. Tudose.. S. H. Bucureşti. G. Éléments de médicine psichosomatique. 1989. Bucureşti. Lazarus. Editure Frison-Roche. Grecu Gabos I. I-IV. N. Tudose. I. Martin. W. Washington DC. Am J Public Health. Vademecum în psihiatrie. Strain. epidemiologice şi clinico-terapeutice. R. J. I. J.. Milano. 1993. A. Mosby... aspecte istorice. Patients who self-initiate a psychiatric consultation . Bucureşti. Forgione. Jahrhundert. Govoni. Paris. Pascal. Freud. 26. Kipman.. S. Editura Ardealul. F. On soviet totalitarian psychiatry. J Trauma Stress..M. G. Practical Guide to the Care of the Psychiatric Patient. etiopatogenice.J. Gorgos. 38: 855-862. Frommer. Anmerkungen zu Willy Hellpachs sozialpathologischen Prognosen fur das 20. J. Le Centurion. L.. L.. R. pp. 263:1097-1101. M... Y. The Medical Psychiatry Continuum. 7:341-362.. Psychother Psychosom Med Psychol. Goldstein. 1986. Gori. Gorgos. Depresia: aspecte istorice. clinice şi terapeutico-profilactice. M.. Dictionnaire pratique de psychopathologie. Dicţionar enciclopedic de psihiatrie. Gelder. The relationship between coping and emotion. University Press. PUF... . 1995. Trabucchi. New York. Editura Springer..Folkman. Glass. Jun 1997. C.. C. C.. Goldberg. Greden.. Grecu Gabos M. F.. 1997.. Botezat Antonescu.. A... J. 1999. Revista Infomedica. S. Târgu Mureş.. Mureş. Greimas. Drugs. Frisch. Von der Hysterie zur Nervositat. M. 2006.Z. Anorexia nervoasă. Garrabe. R.. iulie 1993. 1976.. Diana. Treatment of patients with chronic fatigue syndrome. Family Involvement in the treatment of schizophrenia . şi colab. Gen Hosp Psychiatry. Date generale şi clinico-terapeutice. A prospective study of delirium in hospitalized elderly . W.. Universitaires.. nr. şi colab... Drogurile.1978. Grecu... vol. Depresia mascată. Green. Gorgos. Editura Medicală. Concept. Editura Ardealul. 309-317. 16-20 April. Le Moi et les Mechanismes de defense. New Perspectives on Physioopathology and Therapy of Somatoform Diseases. Freud.... Psychosocial research in traumatic stress: an update. Francis. F. Athens.. 7:267-271. Paris. Toulouse. Kapoor.. Grecu Gabos M. 1999. Fratta... 1990. R. Poinso. Editura Oxford University Press. Grecu Gabos I.

P.J. section of clinical psychopatology.B. N. John Wiley and Sons.. I. New-York. Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie. Edited by Hollander E. Holmes. Editura IRI. Hanninen. Editura Univers Enciclopedic... G. Reinikainen. şi colab. Huber. 1988. J. Editura Flammarion. Holahan. Helkala. W.M. in Obsessive.. D. L’homme psychopathologique et la psychologie clinique.. Jan 1994. DC.. Paris. Revista Română de Psihiatrie. Hay. Boston. Little. Washington. 1990.Compulsive Related Disorders. Harvey. K... 1997.L. K. M. 1993. Fox. Psihoterapiile-Terapia potrivită fiecărui pacient. Horney. London.. Ionescu.B.Hamburg. G. Ionescu. Editura Infomedica.B..E. Ionescu. L. Cluj.. T.. 1995. Editura Martin Duntiz. Psychopatology of depressions: quantitative aspects. G. Gantz. M.Cambridge University Press. Subjective memory complaints and personality traits in normal elderly subjects.E. Editura Infomedica. pp. 1999. N. Phillips. Editura All. 42 (1) pp.. 2000.J... American Psychiatric Press. Schafer. Editura Ştiinţifică. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală – serie nouă. Editura Infomedica. and company.. G. Paris. I. 1986. G. 2002. W. Bucureşti. Health and Behaviour: selected perspectives... 31. . N. R. 165-176. Manual of Clinical Problems in Psychiatry.. Jenike M. Kaplan.A. C. Applications . Ann Intern Med. Igoin-Apfelbaum. Sartorius. Henry. Etiologia depresiilor din perspectivă psihopatogenică. Bucureşti. K. J. 1973. Hollander. Theory. 1996.. Dysmorphophobia. Editure Doin. 116:399-406. Psychopathologie clinique de la boulimie.. E.. Hamilton. I.. Personalitatea nevrotică a epocii noastre. 1975. Mirarea filosofică. pragmatică. G. Inc. 1996. J. 1999. Introducere în psihologia medicală. 1-4. Manual de psihologie medicală. 1993.G. Geneva. Ionescu. Revista Română de Psihiatrie. 1994. Rossor. New York. 1970. 1989. Hermant. Dementia HandBook.. Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică . Bucureşti. Chronic fatigue syndrome: a working case definition. New York. Ionescu. Moos. La puissance et la fragilite. Psihiatrie clinică standardizată şi codificată. 1/1993. Le corps et sa memoire. Bucureşti... Research... 1979. R. Holmes. Body image and experience disorders. Iamandescu. Iamandescu. Laakso. Elemente de psihosomatică generală şi aplicată .. Psihosomatica. Editura Ştiinţă şi Tehnică. 2-3/1993. G. Health and the Social Environment: A Sociobiologic Approach . Editura Asklepios. L. Bucureşti. J. 108:387-389.. E. Iamandescu.P. Bucureşti. Paris. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura WPA Symposium. Mykkanen. ICD10. K. 1991. Hamburger.. Confrontations Psychiatr.A. K. Hersch.. Koivisto..... G. nontradiţională. G.. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală – serie nouă.. Asociaţia Medicală Română. J Am Geriatr Soc.. M. revoluţionară. Editura Humanitas. P. Bucureşti.. J. Bucureşti. 1989. Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM) – o taxinomie psihiatrică ateoretică. Huber.. Springer -VVerlag. Presses Universitaires de France. 1972. Stress.. Editura Harper Collins Publishers.M. Brown.H. D. Bucureşti. Clasificarea tulburărilor mintale şi de comportament.. Bucureşti. Hyman S. 1995.. Pyorala. Handbook of Coping. 1998.. Br J Psychiatry. Ionescu. Abnormal Psychology. Stephens. 1993. 1977.

J. 1996.. Editura Felix Alcan. Janca. 2000. Bucureşti. 159-79. Jamison. A. 1991. Ideology. 272(9): 694-701.. M. G. American psychiatry Press Inc. Wise. Nr. 29. PA. JB Lippincott. F. 1999. Lauderdale... Lipsitt... Sartorius. Jaspers. Straus... Les Mechanismes de defense. 1997. M. J.R.. Editura Asklepios. 1995. Elsevier Science Publishers Biomedical Division.t.. (coord. Quality of life in mental disorders.B. theorie et clinique .. Pontalis.G. Neurotoxic syndromes and occupational exposure to solvents. Lăzărescu. J. S. 2-e edition... Jankelevitch.M. Amsterdam. N.. Paris.R. Editura Humanitas. M. Jahrgang. 21(1):1-25. Burnout. WHO International Study of Somatoform Disorders a Review of Methods and Results . Editura Amarcord. 1993.. Curs şi îndreptar de psihiatrie. K. R.1998... Kraus. H. H.. situations concretes.. Lăzărescu. Lăzărescu. 1982.W. Judd. Nov. Timişoara. Psihopatologie clinică. La psychasthenie-historie et evolution d'un concept de P. Larousse.. Veneţia. 1994. Jacquet. C.D.. Baltimore. New York. H. 309-316.. The new epidemiology of schizophrenia: The Psychiatric Clinics of North America. Goetz. Jeddi. Sadock. 551-7. Lăzărescu.. pp. no 7: 11-15. G. 20 Spec. Editia a VIII-a. Jan 1993. Nathan-Universite. N.. G. Environ Res. Modalites pratiques. London. Etzel. D. 1987.. L. Ş. 60 (1) pp.S. B. 21 Spec.. Editura Masson. Editura Lito-i. James..R.. M. .E. Behavioral Sciences/Clinical Psychiatry . Jonas C. 1997. Heft 1996. Bucureşti. M. Freeman. 1982. Tulburările personalităţii. A century of controversy surrounding posttraumatic stress spectrum syndromes: the impact on DSM-III and DSM-IV.M.. Laplanche. H.G.. M. M. 1997. 1993-1994. Editura John Wiley & Sons. 8-th ECNP Congress. Paris. Kaplan. Editura Helicon.). Kabanov.J.. 1998. Ş. Br J Psychiatry. 9 (2) pp. Paris. Cannon. Politics and Psychiatry.. Synopsis of Psychiatry.. Editura Saunders.. son corp et l’autre. September 7 1994.-6. J Trauma Stress. Bucureşti. 1996. Calitatea vieţii în psihiatrie. 1933..R. V. 1999. JAMA: The Journal of the American Medical Association. Apr 1996. Juntunen. Barzansky. Touched with fire. Dale. Tratat despre moarte.. Phenomenologic analysis of somatic symptoms in melancholia – Encephale. Williams and Wilkins. Fatigue and fatigability. Kruesi. Le corps en psychiatrie. Mircea T. Tribolet S. B. L’alcoolique. Burows. Dicţionar de psihiatrie şi psihopatologie clinică. Keiser. E.R. Editions scientifiques & LC. H. Quatorze approches de la psychopatologie... Psychiatric diagnoses in patients who have chronic fatigue syndrome.. Psychiatrie du generaliste. Psychopatologie generale. 5. These de doctorat. Philadelphia. Jonas. No. 1989.Ionescu. 1995. A. Kinzie..Janet.D. M. Handbook of studies on general hospital psychiatry . 98-111.P.. Lanteri-Laura. Textbook of consultation – liaison psychiatry. Jacquet.I. Editura Facla. M. Washington DC. 1986. 1989.. Timişoara..m. 50: 53-56. Dec 1995. Timişoara. Paris. Encephale. J clin Psychiatry. J. The Traumatic Neurosis. Editura Free Press. M. K.J. Lhote. Ionescu. 153: 1-5. Bucureşti. Editura Univers Enciclopedic. Vocabular de psihanaliză.M. Introducere în psihopatologie antropologică.. Educational Programs in US Medical Schools.160/161. P.. Editura Infomedica. 1995. Paris.. R. Katschnig. J. Ionescu. S. Montreal. Kennedy... 3 pp. Dynamische Psychiatrie. Nathan-Universite. M. 1998.I. 1988. 1994. Jones..

May 1994. O. Mayou.. 511-6. La depression et le vieillissement. B.J. şi colab. 1990. Dementia Care.C. 1996. K. N. S.. 2000.. Psychiatric problems among medical admissions. Box.22(1):52-64. E. New York. Mason. 1980. May. 2000... Klemperer. Dougall J. Int J Psychiatry Med. Mărgineanu. Lee. J. 19 (1) pp. 21:71-84.. M.. Jones.. Third-Year Medical Student Attitudes Toward Internal Medicine. D. Bedwell. W. A. Patient family and community . Am J Psychiatry. 1991. S. Medicaţia psihotropă modernă – ghid terapeutic. Encephale. Paris.. Kroenke.. Colenda. Y. Kroger. T. Med Care.. Zwaag. La neurasthenie et la thymasthenie. Editura Masson. S.Pub. Les therapies breves. Sep 1992. Frances. Sartorius. D. R. Maj.. Hikita. Dec 1996. Glossary of descriptive psychopathology and neuropsychiatry. Marvin E. London: Blackwell Scient. London.). Editura Trei. Cult Med Psychiatry. Condiţia umană. şi colab. Psychosomatics. Mace. K. Les depressions reactionnelles. Carlevaro. . U.. Editura Johns Hopkins University Press. Barbara. Lishman. (coord. 1990.. şi colab. M.L. 1973. Acta Psychiatr Scand Suppl. Pediatrics 2000. Levitan. Ltd. 1990. Clement. Macdonald.. Editura John Wiley & Sons. 559-62.. F.... Editura Retz. Methodology in consultation-liaison research: a classification of biases.. Timişoara. Th. Editura Medicală. 18 Spec... Editura ACSA. Encephale. Organic psychiatry: the psychological consequences of cerebral disorder. 18:147-163. ediţia a 2-a. Nov 1994.. Lickey.. 12-8. Londra. 20 Spec.A. L. Pozzi. Aspects evolutifs de la depression. C... Ogodescu.. Marinov V. Cultures in psychiatric nosology: the CCMD-2-R and international classification of mentaldisorders. Lemperiere. J. 4 pp. Dementia. Lopez Ibor.. Bucureşti.. Dysthymic disorder: a comparison of DSM-IV and ICD-10 and issues in differential diagnosis..Lăzărescu... second edition. Editura Helicon.. 91-111. Boli psihosomatice în practica medicală. Matsuno. Gordon. Editura Masson. J. Lee... 31:367-376.). 138:790793. Child and adolescent illness falsification. Matsuo. D. R. C. Mar 1995.. Programme de Recherche et d’Information sur la Depression.. Îndreptar de psihiatrie. Editura WH Freeman & Company.. Archives of Internal Medicine..M. Levenson. Convieţuirea cu stresul – strategii de înfrânare a anxietăţii. 1997. 1994.. 1981.. Chronic fatigue syndrome and psychiatric diseases . 1991. Libow J. pp. B. Cult Med Psychiatry.. şi colab. 2005. Baltimore. No.. N. Leger.. Nippon Rinsho. Editura Medicală. Lecrubier. Bucureşti.. No. Marinescu D. Kornfeld. quiz 90-1.C. Editura Martin Dunitz. Anorexie. E.. A. 52 (5). Larson. Craiova.. Mihaescu C. 383 pp. Mc.B. Poldinger. J. 1994.. Why people are hospitalized: a decription of preventable factors leading to admission for medical illness. Marple. Feldman. T. R. (coord. C.. Paris. adicţii şi fragilităţi narcisice. D. N. 1996. pp. Meggle. 3. 2000. K. Pangaro.. Rethinking neurasthenia: the illness concepts of shenjing shuairuo among Chinese undergraduates in Hong Kong. Bucureşti. Bucureşti. Lemperiere. 1987.A. 1996. W.. Th. Editura Ştiinţifică. W.. Medicine and mental illness. Luban-Plozza. Clinical and cost benefits of liaison psychiatry. Wong.P. F. 1993. T. Weiller. K. 1339-44. Luban-Plozza. Hawton.

Pichot. J-ClinPsychiatry.G. I.. Blackwell Publishing Ltd. 3...H. Dec 1996. Personalitate şi profesie. Convenio – Despre natură. Nijenhuis.M. 22. 14(3): 229-47. 57 Suppl 8: 61-4. H. G.. Fitzgerald.. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. 1966. P.. H.. 31(1):29-37. pp. Nov 1994.). Postel.R. 2005. Bucureşti. 1996. 1999. pp. Cercetare fundamentală..C. J.M. Historique du mot et des concepts . Sep 1991. Psychol Med. Psihoterapie şi psihosomatică. III. K. Panique: attaque et trouble. II.. Van-der-Horst. Tulburări anxioase şi de dispoziţie. 3-8. Suicide-Life-Threat-Behav. 1996. 2001. O. Cassano GB. N. vol. F. E. and reporting. K. A.. 1013-24.. Mihăescu.. J. Dictionnaire de psychiatrie et de psychopathologie clinique. Am J Psychiatry. I. Body dysmorphic disorder: diagnosis and treatment of imagined ugliness. 3. Epidemiology of suicidal behavior.. Specker.. Porot. 2005... Pieron. K. Martin Dunity. Int J Eating Dis. Nov 1994. 134:1313-1316. Jan 1996. Knotterus. Phillips. 20 Spec. 541-4. Psychopharmacol-Bull. Gunther.Menninger. Les concepts d'asthenie et de fatigue. Traité de psychopathologie.. A review of the controlled trials of pharmacotherapy and psychotherapy in the treatment of bulimia nervosa. A.A. Pelicier. pp. Raymond. Bucureşti. M. Pharmacologic treatment of body dysmorphic disorder. Encephale. Encephale. J. Merikangas. Blackwell Publishing Ltd. Van der Hart. Montgomerz SA. . A neglected reference. Men against himself.. Bucureşti. Portegijs. Vocabularul psihologiei. Panic Disorder and Social Anxiety Disorder . E. Spec. 1993. Editura Univers Enciclopedic... S. Iaşi. 20 Spec. Paris. Mitchell. Târgu Mureş. Editura Alternative.. 184(11): 688-94. 1995 Spring. Editura University Press. Editura Prisma. Ballenger J.. A. Encephale. No..A. Paris. M. Anxiety Disorders.. Editura Ştiinţifică. Crit Care Nurs Q 1999. No.. 2001. Mureş. Clinica de psihiatrie. Kraan.. A. Pasqualone. Osman. J. 545-9. 2001. Phillips. Nireştean.. N. Neurasthenia in a longitudinal cohort study of young adults. Nireştean. Obsessive – Compulsive Disorder and Post-Traumatic Stress Disorder.Z. (coord.. P.... Lepine.F. 25(1): 2235.. The British Journal of Psychiatry.E. Porot. References Larousse. 159. seria III. Vanderlinden. Popper. Bucureşti. 2002 Moscicki-Ek. modele şi intervenţii cognitive în fobia socială. V. R. Ardelean M. Institutul de medicină şi farmacie.U... Psihoza hipocondriacă unisimptomatică (P.. Teodorescu.. J. Nr. Elemente de psihologie medicală şi logopedie. (sub redacţia). Anxiety Disorders. P. Mincowski.. Soc-PsychiatryPsychiatr-Epidemiol. Generalized Anxiety Disorders. vol. Revista Română de Psihiatrie.J. Munchausen by proxy syndrome: the forensic challenge of recognition.. Management of bipolar disorders. Iaşi. Angst. 5. Van Dyck. Proot. 1997. femei şi morală. Nutt D. 1996.). P. 32(4): 597-605. diagnosis. S. Personalitatea normală şi patologică.R. 2001.P. No.. A. Somatization in frequent attenders of general practice. Nakdimen. vol. 3-4. Nov 1994. Editura Polirom. J. La neurasthenie. Nutt D. 1996. 1938. Spinhoven. 1993. discussion 65. 1984. Toxicomaniile. The development and psychometric characteristical of the Somatoform Dissociations Questionnaire (SDQ-20). Musa C.A.A. 1996. Tg. 24 (4) pp.. K.... Editura Harcourt. Editura Trei. Ballenger J. 428-430.A.. Y. New York. R. 1977. T. Presses Universitaires de France. pp. hier et aujourd'hui. Pichot.. Pirozynski. Miroiu.

. J. C. T. The classification of multiple somatoform symptom.. I. V. 25 (40). Eisemann M. Psihologie medicală şi asistenţă socială. 6:109115. Alcoholism and Violence. R. Prelipceanu. Patologie Informaţională. iul. Popescu-Sibiu. D. L. Editura Medicală Callisto. Sadock. 1996. J..M. Predescu. M.. Corps imaginaire – pour une epistemologie psychanalytique .. V.. M. Psihiatrie. 2001. Ionescu. Evenimente stresante de viaţă şi suportul social. Editura Martin Dunitz Ltd. Tratat de sănătate mintală..J. Alexandru. Pulver. 2005.. 2.W. I. British J of Psychiatry. Lippincott Wiliams Wilkins. Roberts. (coord. G.H. Rouillon. Stain. A.. B. Daley. Psihiatrie vol. D. Mihailescu.E. 1996..M. 2002. F. Encephale. Limite şi perspective în patologia nevrotică (referat general).M. Heuser. 1984.. M.P.. Editura Lippincott Williams & Wilkins.. The natural course of schizophrenia: a review of first-admission studies. Editura Infomedica. Hiller. Philadelphia. D. Alexandrescu. C. Sadock.. Lynch. Bucureşti. 3. Restian. J Am Acad Dermatol. L. 2000.... 94-107 în Depresii – noi perspective (coord. Sami-Ali. Rasmussen. prezentat la a XIII-a Consfătuire Naţională de Psihiatrie. Nov 1994. V.. Bullock. Bucureşti. 1992. Predescu.. Psychosomatics. 1994. 1996. W.. W. 2000. Schizophrenia Bull.. 2000.. 1989. vol I. Steinert. Formele fundamentale ale angoasei. Cluj. Semnificaţia lor pentru tulburările depresive. S. 35:233-252. Priest. nr.-sept. R.. Editura Medicală.E . G. Obsessive compulsive disorder in dermatologic practice. Vinceneux. gender and familial risk. Comprehensive Textbook of Psychitry. Bucureşti... pp. 1984. Tudose. R. J.. 1986. Stelzer. Editura trei.C.. şi colab. Editura Enciclopedică. Psihiatrie vol. S. Rief. R.. Bucureşti.. Editura Academiei Române. Ghid de tratament în abuzul de substanţe psihoactive . D. 1997. Gise.. Sadock V. Bromet. V. R... Schwarz. pp. E. Male Depression. Gen Hosp Psychiatry.. Editura Bordas. Revista de Neurologie. Delhommeau. 1992. Londra. Fichter.. Tudose... Presse Med. Aspecte psihopatologice şi etiopatogenice ale nosologiei psihiatrice la adolescent şi adultul tânăr. J-Nerv-Ment-Dis. 11-14 Mai 1988.... Prelipceanu. 1997... V. Thase. Bucureşti. Dec 21. L. Ram. 2031-6.Predescu. Riemann F. Le syndrome de fatigue chronique. Terapie medicamentoasa in psihiatrie... Introducere critică în psihanaliză. 1. Prelipceanu. Bucureşti. Vize.). 184(11): 680-7. C. The liaison clinic: a model for liaison psychiatry funding. Prelipceanu. Editura Medicală. şi colab.. Psychiatric comorbidity and length of stay in the general hospital: a review of outcome studies. Tudose C. 1984.. Ediţia a 7-a.. Editura Dacia.E. Răşcanu.. Eaton.G.A. 3. Bucureşti. Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică. Sadock B. Paris. Pato. (coord. S.J. Nov 1996. Rowan. Bucureşti... Editura All. Mayrhuber. 1972. W. V. 18(2): 185-207.). No. M. Les etats depressifs et les syndromes d'asthenie chronique en medecine praticienne. D. R. Lavin.. pp. Risk factors in Schizophrenia: season of birth. . J. I. Richter.. Corps reel. Bucureşti. P. 20 Spec.).. training and research. Vraşti R.160:65-71. 571-4. E. F. Săhleanu. Neurochirurgie.. 13: 965-967.. S. Saravay. Predescu.. A. Salloum. Teodorescu..

New York. Stein. 1986.S. Stinett. MacLeod. Schweitzer. Sharpe. Weizman A. pp. Hollander E. discussion 16-22. 148:1044-1049. Sims. şi colab. 173. Stress and burnout in junior doctors. Depression comorbid with anxiety: results from the WHO study on psychological disorders in primary health care . A. 30:830-835. Psychological Care of the Medically Ill. Second Edition. S. J. J. M. Stern. Stein J..). 1995.. S-Afr-Med-J. Neuroses dysmorphophobiques (complexes de laideur et delire ou conviction deliraute de dysmorphophobie)... V. Rigby. OS.. An Introduction to Descriptive Psychopatology . The functional Somatic Symptom.F. 298308. Hammers. pp. Stahl. S.J. Non-pharmacological approaches to treatment. Îngrijirea psihiatrică a pacientului de medicină internă. discussion 308-17. 2002. 1997 (336):5260. 2006.. Psychopharmacology of Antypsichotics.. Y. Wittchen.. Med Econ 1999 May 24.. 1995. J. Oxford University Press.W. E.. May 1996. Somerfeld-Ziskind.. post-traumatic stress disorder.S. Chronic fatigue in historical perspective. E. 1993. Editura Martin Dunitz. 1975. Londra.. Drug and Alcohol Abuse – a clinical guide to diagnosis and treatment . Strain. JAMA: The Journal of the American Medical Association.. Schnieden. S. Londra. Cambridge University PressNew York. Br J Psychiatry Suppl. 108-9. 1988. Lecrubier. Norfolk. 1987. Appleton-Century-Crofts. Third Edition. Psychiatr Clin N-Am.. 6-16. M. E. Shiloh R. 129:123-145. generalized anxiety disorder and obsessive-compulsive disorder . Nov 9 1994. Nutt D. E. T. 2000.S. Hollander. 2006. How to spot the patient who's faking it. A Primer in Liaison Psychiatry. Londra. Lyons. Brunner/Mazel. 1993. G. 2004. American Psychiatric Publishing. C.. Shorter. Child Psychiatry: Child and Adolescent Psychiatry: Modern Approaches .K..186. in Modern Perspectives inClinical Psychiatry . (30). 26(3):641-6. Nemeroff. Anxiety Disorders Comorbid with Depression: Social anxiety disorder.J. 272(18):1465-1467. USA.. Schukit. . The Prescriber’s Guide.J. Journal of Psychiatric Education. 173. Use of the computer for teaching in the psychiatric residency. J. N. Atlas of psychiatric pharmacotherapy. 76(10):105-6. J.. 1974. 1993. H. 1971. Ciba Found Symp.U. 1999... Stryjer R. M. Clin-orthop. Ann Med-Psychiologiques.L. Essential psychopharmacology... pp. Editura Vivienne Schnieden Greenwich Medical Media. 10:178.Med. B. Schaechter.. J.. Stoudemire.. Editura Plenum Medical Book Company.. D. UK. Strain.. A. Edited by Howells JG. Jun 1996. T... Ustun. pp. şi colab... New York.. Saunders Company ltd. Am J Psychiatry. Shorter. A. 38-43. J... Martin Dunitz. Strain.. Inc.. Synthesis of Psychiatric Cases. Causal attributions about common somatic sensations among frequent general practice attenders.. Textbook of Psychopharmacology. Jun 1994. Fogel. Somatization and chronic pain in historic perspective. Surman. Usefulness of psychiatric intervention in patients undergoing cardiac surgery. Schatzberg.. Symptoms in the Mind. Ciba Found Symp. Psychol. Fulop.. fourth edition.. J. 2002. Cost offset from a psychiatric consultation-liaison intervention with elderly hip fracture patients. Stahl M. A. New York.J. Editura Martin Dunitz Ltd..J. New York. Grossman. Strain. Anxiety disorders Comorbid with Depression. J. Arch Gen Psychiatry. Taylor & Francis. T. Mar..A. Liaison psychiatry. (ed.. 76-101.J. 1991.B. Sensky.Sartorius.. M. Strain. 10:19-33. Strain.

Tudose.. R. The occurrence of Depression in Alzheimer′s Disease and its treatment in Romania. C.. 2000. Veneţia. Editura Infomedica. Bucureşti.. Depressive Disorders Frequency at Old Women –the Main Carers in Alzheimer Disease. Tudose.G. Thessaloniki. (coord. Tatossian. Tudose... Situaţia bolii Alzheimer în România. 1984. London and New York. Teodorescu. Bucureşti. Tudose. şi colab. Noiembrie 1996. A. Qual Life Res. C. Bucureşti. C.. simpozion organizat de firma Pfizer International Corporation. Pretorian. I. 8th Edition... nr. Les evenements anticipes comme stresseurs. Tudose C. Tudose. XX. C. Tudose. C. Patomorfoza tulburărilor de integrare şi adaptare în condiţiile unor modificări sociale majore... nr. lucrare prezentată la Conferinţa de Geriatrie organizată de Fundaţia „Ana Aslan” septembrie 1993. seria a III-a. Tudose. 1989 Thomas. Bucureşti.. 2004. C. Actualităţi în tulburările anxioase. Dysmorphophobia: A question of definitions. Truchon. Teodorescu. Editura Infomedica. Tudose... 2001. Marian A... 2005. 144:513-516. F. 2005. Altamura. M.. British Columbia. Kerwin R. Gh. Quality of life in gastric cancer prior to gastrectomy. 5 (2) pp.. The Role of the Major Social Changes in the Affective Disorder Pathomorphosis. prezentată la a VIII-a Consfătuire Naţională de Psihiatrie Socială.. 2-3: 71-76. Carta. Liedman.. an 5. The Maudsley 2005-2006 Prescribing Guidelines . 1995. M. Terbancea. 2001. Tudose. M. Tudose C.. C. August 1998.S. Bucureşti... Recchia. UMF Carol Davila. C. Italian Collaborative Group of Somatoform Disorders.. Dificultăţi în protejarea bătrânilor cu tulburări de tip Alzheimer .. 1996.. 1997. Bucureşti. Tudose F. lucrare prezentată la cel de-al III-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie. Sjodin. F. Sindroame rătăcitoare. C. Sante Mentale au Quebec... M. Tudose. Tudose. C.C. C.. Paton C.... Lundell. J. March 2731. Valorile vitale şi morale în practica medicală . anul VII. Editura CRIS CAD. 8-th ECNP Congress. F. Tacchini... L. G. prezentată la al XVI-lea Congres al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie Socială. Canada. 1996. Phenomenologie des psychoses. Psihopatologia tulburărilor de personalitate la vârstnic – între îmbătrânirea normală şi organicitate. Tudose F. Musazzi.C.. Infomedica. Br J Psychiatry. 255-64. Alfabetar de sexologie. Editura Progresul Românesc. Scripcaru. Editura Masson. F.. C. 7 februarie 1998. Sullivan. De la cercetare şi standardele de calitate în gerontopsihiatrie la îngrijirile reale în boala Alzheimer: Revista română de psihiatrie. 1995. Taylor D. Tudose. Băile Felix. „Estrogenii şi bolile demenţiale – posibile corelaţii etiopatogenice”. Coordonate deontologice ale actului medical.. Demenţele – o provocare pentru medicul de familie... Bucureşti.. Editura Medicală. Infomedica. Apr 1996. Tudose F. A. lucrare prezentată la Simpozionul Aricept – o speranţă pentru pacient şi familie. Vancouver... Editura Infomedica. Lemyre. 9 (67). L. Paris.. vol II. Neurastenia la 130 de ani. 1999. Bucureşti. Taylor & Francis Group.. Bucureşti. 1979. M. Tudose. B.). R. . A. „1st. 1999. World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany.Svedlund. Tudose F. Tudose. Editura Infomedica. M. Tudose. nr. Greece. The present Nosography of Somatoform Disorders: Results of the Italian Epidemiological Study of Somatoform Disorders . 2004.M. 1999. 8. Abordarea pacientului in psihiatrie. lucrare de doctorat.

Bucureşti.. C. Psihiatria de legătură în Spitalul General – direcţie contemporană în reforma psihiatrică. F. Tudose. nr. Tudose. Tudose. Sinuciderea la adolescenţii tineri – un comportament adictiv tipic . Tudose. Simpozionul „Noi antidepresive”. prezentată la „Mental health Economics and Psychiatric Practice in Central and Eastern Europe”.. Lucrare de diplomă. The Frequency of the Somatoform Disorders in a Psychiatric Service Connected with the General Hospital. Madrid. Bucureşti. Bucureşti.. Feb 1995.. Tudose. iunie 1998..Tudose. II. Thessaloniki. Bucureşti. Tudose. 2(14). Binomul anxietate-depresie – în condiţii postrevoluţionare . lucrare prezentată la Conferinţa Naţională de Psihiatrie Braşov. Tudose. an VI. Vasilescu. Aspecte ale aplicării subnarcozei în nevroze. Niculăiţă. Liaison Psychiatry at the University Hospital of Bucharest . F... vol. F. 3 (18-21). F. F. Revista Infomedica nr. 10 (2). F. nr. Revista Colegiul. Revista de Medicină Legală. Thessaloniki.. Bucureşti.. 2000. Bucureşti. Tudose. 1998. lucrare prezentată la a XI-a Conferinţă a Societăţii Sud-Est Europene de Neurologie şi Psihiatrie. Tudose. 1996.. lucrare comunicată la al 17lea Simpozion Danubian de Psihiatrie.. anul V. Tudose. A. Simpozion „Progrese în diagnosticul şi tratamentul depresiei”. 1996. Tudose. Revista română de Psihiatrie. Tudose. Lucrare de doctorat.4. Tudose.. 1998. F. Craiova. UMF Carol Davila. 1998. Tulburările depresive la membrii de familie ai pacienţilor suferinzi de boala Alzheimer. Hamburg... Psihiatria românească în reformă. Simpozionul Naţional Terapie şi Management în Psihiatrie.. pp. pp. 1997. Tudose. Impactul economic şi social al depresiei . anul 2. a IX-a Conferinţă a Societăţii Sud-Est Europene de Neurologie şi Psihiatrie. Voicilã. Tudose. Psihiatria de legătură şi imaginea psihiatriei pentru medicii de altă specialitate . august 1999. F. pp. Thessaloniki. 2000. Tudose. Dec 1996. F. Liaison Psychiatry – A Novelty in Romania . Etică şi deontologie în colaborarea psihiatrului cu specialiştii cu medicii de alte specialităţi în spitalul general. Tudose.. Corpul în psihopatologie.. C. Risc şi eficienţă în administrarea extrapsihiatrică a psihotropelor . F. Timişoara. poster prezentat la cel de al X-lea Congres Mondial de Psihiatrie. 23-26 septembrie 1992. C. 4(7). vol. O abordare modernă a psihologie medicale.. 1996. anul II. Tudose. nr. Infomedica nr. 1999. 24-27 aprilie 1996. Tudose. Medici obosiţi. F. Difficulties in implementing the first liaison psychiatry service in a general hospital in Romania. 1999. Tudose. lucrare prezentată la al II-lea Congres Naţional de Gerontologie şi Geriatrie 1997. The Frequency of the Somatoform Disorders in a Psychiatric Service Connected with the General Hospital. Bucureşti. 2000. Adolescent Suicide – A Case History of Addictive Behaviour . C..4. nr. 8 (11). 12-21. Tudose... F. Revista Colegiul. F.. Tudose. Infomedica nr. F. F. Tudose. 1997. Erotica în cotidian.. Drepturile omului şi drepturile oamenilor. A. F. Revista Română de Sănătate Mintală... F.. nr. Editura Infomedica. 1977.. F.. Tudose. . Diagnosticul precoce al demenţei Alzheimer. 354-358. F. 1. Voicilă. 2001. lucrare comunicată la Congresul European al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie. 1997. Tudose. F. F. Tudose. anul III. Pedopsihiatrie şi Psihologie Clinică. Varşovia. C. lucrare prezentată la XI World Congress of Psychiatry. F. Somatizarea – un nou concept sau o abordare eclectică a nosologiei?. Direcţii de intervenţie terapeutică în psihiatria de legătură.. Geneva.. Coaxil o soluţie între depresia somatizată şi tulburările somatoforme . F. Editura Infomedica.1/1995. 70-72. F. 1998.

C. Gorgos.A.A. Tudose.. A. 2-6 August 1998. 1998. Tudose. Niculăiţă. pp. C. 186188. Dobrea. vol. Niculăiţă.. Niculăiţă. Vasilescu. Gorgos. Bucureşti. 2001. nr. F. Radu E. L.. Antonescu-Botezat. Tudose.. Conferinţa Naţională de Psihiatrie Braşov.C.. A. 1981.000 de cazuri tratate în staţionarul de zi al Centrului de Sănătate Mintală Titan. Tudose. I. Tudose. Consideraţii asupra a 10. lucrare prezentată la a VIII-a Consfătuire a USSM Bucureşti. Iorgulescu. Tudose. Orientări moderne în psihiatria contemporană: concluzii ale unui studiu OMS. Tudose.31. F. „1st. 6 (10). F. Suedia. Tudose.. Dobranici. Stockholm. 1982. Prelipceanu. I.. Bucureşti. Aspecte psihopatologice ale durerii în cancer. F. Thessaloniki... Revista Asociaţiei Române pentru Studiul Durerii. 1985. a 12-a Conferinţă a Societăţii Sud. 154-161.. lucrare prezentată la a VIII-a Consfătuire a Uniunii Societăţilor Ştiinţifice Medicale (USSM). C. comunicată la consfătuirea USSM. lucrare prezentată la Sesiunea Şiinţifică Anuală a Policlinicii Titan. nr.Tudose. C.. G. F. cu tema „Depresiile”. F. publicată în volumul Depresiile. A. For whom Liaison Psychatry is offering psychiatric training in the General Hospital?. Corpul în depresie..). Bucureşti.concept şi realitate clinică. A. Bucureşti. Tudose. F. Tudose. Dumitriu. Aspecte ale psihopatologiei vârstnicului. C. Frăsineanu.. 1987. F. Gorgos.. 16. F. Tudose. 2001. Tudose.. A. Tudose.. Germania. Tulburarea mixtă depresie-anxietate fundal al tulburărilor somatoforme un impas terapeutic? lucrare prezentată la Simpozionul „Actualitatea depresiei”. 10-11 Oct 1986.. prezentată la al 14-lea Congres Internaţional de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului (I. Gorgos. F. Iaşi. Bucureşti. Ştefănescu. C. Addictive-Type Behaviour in Teenagers and Young People as a Result of Major Social Disruption. lucrare comunicată la Seminarul francoromân de psihiatrie. Sindromul Münchausen revine pe internet.. Boala psihică. 1999.. F. Studiu longitudinal asupra unui sistem multifuncţional de asistenţă psihiatrică – Centrul de Sănătate Mintală Titan. Alice în ţara minunilor sau despre folosirea psihotropelor în spitalul general. C. Gender Related Difference In Symptom Localization In Somatoform Disorders. pp.. 1981. Gorgos. lucrare prezentată la al 11-lea Congres Internaţional al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie Dinamică. 9-11 Iun 1988. F.. Un sistem deschis – psihiatria deceniului IX.. Botezat-Antonescu. Tudose. Bucureşti. Niculăiţă....P. 1984. Croitoru. Revista Medicala Română..P. C. Niculăiţă. vol XLVII nr..A.. Tudose. prezentată la Congresul Internaţional de Gerontologie. lucrare prezentată la Conferinţa „Actualităţi în terapia depresiei”.Est Europene.. lucrare comunicată la Sesiunea Ştiinţifică Anuală a Dispensarului Policlinic Titan. pp. Le role des troubles de la personalitee dans les tendances suicidaires graves. March 27. Munich. L. Tudose. 1997. Tudose. II. C..... F. F... Tudose. Revista Infomedica. . World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany. O.. F. A.. F. Folosirea medicaţiei psihotrope în serviciul de psihiatrie de legătură din spitalul general.G. 1983. V. M. D. Tudose. lucrare prezentată la Sesiunea Ştiinţifică Anuală al Policlinicii Titan. 480-481.. Depresia sau tentaţia modelului. 2000.3-4/2000. Tudose.. The Psychoterapeutic Approaches – An Important Contribution to the Medical Treatment in the First Liaison-Psychiatry Department in Romania. Tudose. C. lucrare prezentată la Conferinţa Naţională de Psihiatrie „Terapia psihofarmacologică în practica psihiatrică“... 1994. Secţia Psihiatrie. F.. F. Trinomul depresie-anxietate-tulburări somatoforme şi iluzia nosologiei. Tudose. iunie 1999...25. Gorgos. Asistenţa ambulatorie şi semi-ambulatorie – o etapă necesară sau o necesitate obiectivă?. F.. lucrare prezentată la a IV-a Conferinţă Naţională de Psihiatrie. 1997. Târgu-Mureş.. 1/1997/volum 5. F.

. Editura Quadrat. Am J Surg.. World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany. The Frequency of Depresssion -Anxiety Syndrome at Women in the Liaison-Consultation Psychiatric Department. Westenberg. March 27.. G. World Health Organization. H.. Social Anxiety Disorder. Schizofrenie e dismorfofobie. Th. L. K. Paris. F.. A.M. W. Goldman.H. al Ixlea Simpozion Naţional de Psihoneuroendocrinologie.R. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry 2000 May. Tudose. JAMA: The Journal of the American Medical Association. Bucureşti. V. R.H. Wallen. 1987. Ir. R. Bucks.. Eisenmann.. C. Psihosomatică feminină.. Bucureşti.. 1996. H. Whitcomb. Vasilescu. Buletin de Psychologie.. J. Munchausen by proxy. 272(9):702-704.. International Classification of Diseases.... D.. Psychosom Med. 38:57-73. Soviet psychiatric abuse in the gorbachev era. M. 1991. Editura Medicală. A. Wolpert.. 140(23):1221-6. G. Rooijmans.58(10):22-27.. pp. . ICD-10 Casebook – The Many Faces of Mental Disorders. Botoşani. Bucureşti. Villey. Vrasti.. 10th Revision.. Librairie Maloine. D. 1996. 1997.. 7 1994. Dobrea. A. Geneva. Criteria for somatization studied in an outpatient clinic for general internal medicine . La psychiatrie et les sciences de l'homme. «Abordarea cognitiva a obezităţii – de la stil cognitiv la psihoterapie». Les processus d identification. Widlocher. Vasilescu. Jm..E.. H. J. Adler. H. Bolk.Tudose. 1977. 1983. Herrmann... 1993. Tusques.E.. 1999. „1st. Editura All. den Boer J. Weinberger. 1996. A. Wessely. A. Arch Gen Psychiatry.. American Psychiatric Press.. 23 Wilcock. L. 1995.A. Kleinman.. Editura Urban & Schwarzenberg. Paris. Rockwood. 25:554-558.. Schonecke.. Switzerland. Vasilescu.W. Les Logiques de la depression. 1933. Psychiatric consultations in short term hospitals.. Văileanu. şi colab.31. 1999.M. Ford C. Ware. Some psychoanalytic aspects of plastic surgery. The biological basis of schizophrenia: new directions . Diagnosis and management of dementia – a manual for memory disorders teams... H.. Editura Felix Alcan. Wise M. London. S. Editura Faber and Faber Ltd. Depresii – noi perspective. 1987. şi colab.. M. F.L. Sep. van Voren. Tudose.. Factitious disorders. Speckens... Van-Hemert. Ospedale Psichiatr. 1989. Tudose. T. J. K. (coord. Köhle. 546-60. D. Vasilescu. Amsterdam. Dilling. 39(5): 543-4.. Constantin.G. H. Paris.von.V. Inc. A. Prim Care 1999 Jun. Bertelsen.. Sep-Oct 1992.G. Uexküll. Editura IAPUP.A.G.26(2):315-26. 1999. Updegraff. Usten.C. Weintrob.B.).A. Pincus. Fayard.. Vlad. Venisse. 54 (5). The Role of Medical Schools In Graduate Medical Education . Editura Masson. F.L. D. J. 8 Jun 1996.. K. Westack.. A. O. Menninger. Patogeneza sindromului de oboseală cronică între ipoteza endocrină şi ipoteza imunologică.. Les nouvelles addictions. Editura SynThesis Pub.. Mass hysteria: two syndromes? Psychol Med. Editura Oxford University Press. A. al IX-lea Simpozion Naţional de Psihoneuroendocrinologie... Psychosomatische medizin. A. Psihopatiile în semnificaţia clinică şi relaţională. World Health Organization.. 1970. Ned-Tijdschr-Geneeskd. L.1999. 1991. Malignant Sadness – The anatomy of Depression. Amsterdam. N.. Widlocher. J Clin Psychiatry. 1976. R.. 2001. Initiation à la psychologie medicale. N.. Culture and somatic experience: the social course of illness in neurasthenia and chronic fatigue syndrome. iunie 1999. 17: 109-120. 44:163-168.. Vitello.

Zlate. Geneva. Zheng. versus DSM-III-R.F. S.. 1994. Inc. J.. New York. Lexicon of Psychiatric and Mental Health Terms. Archives of General Psychiatry. Zhao.. The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders: Diagnostic Criteria for Research. Editura Şansa. World Health Organization. J. Compr Psychiatry. ... Bucureşti. 1994 Zohar J. Ed. 441-9. M... 1993. Tratamente psihosociale în tulburările de alimentaţie .World Health Organization. Zhang. Schatzberg A.. 2006. Y. 2nd Edition. Yong. Zimmer. World Health Organization. 1997. Wright. New York. D. K. Familial Obsessive-Compulsive Disorder Presenting as Pathological Jealousy Successfully Treated With Fluoxetine. Yager. Introducere în psihologie. Archives of General Psychiatry 57(11):153-164. Editura Bantam Doubleday Dell Publishing Group. Breaking the patterns of Depression. DeBattista Ch. 51(5):430-431. Comparative study of diagnostic systems: Chinese Classification of Mental Disorders-Second. Geneva. The International black Book of Psychotropic Dosing and Monitoring.P.P. 14:453-462. M... J. MBL Communication Inc. Nov....M.. M. Med Care. May 1994.Y. 35 (6) pp. Lin. World Health Organization. Nov-Dec 1994. 1974. Length of stay and hospital bed misutilization. 1994. Yapko.