Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3.2. Personaje
Nuvela “In vreme de razboi” a lui Caragiale creeaza doua tipologii, incadrate unui
context social bazat pe lupta pentru avere.
Stavrache si Iancu sunt doua posibile masti umane reprezentand, de fapt, doi posibili
„invingatori invinsi”(E.Lovinescu). Daca initial Iancu pare a se impune ca stapan al
respectivului context social, curand rolurile se schimba. Din momentul plecarii pe front, Iancu
ramane doar ca o replica tot mai dura adresata constiintei fratelui sau, o constiinta afectata
deplin de patima inavutirii. Caragiale urmareste cu deosebita atentie, dar si obiectivitate,
modul in care aparentul „om cu dare de mana, cu han la drum” se transforma, fiind din ce in
ce mai patruns de nebunia produsa de patima banului.
Initial, Stavrache este prezentat ca intruchiparea unui hangiu înstărit, sigur de sine,
sentiment incurajat de averea sa, insa ii este frica sa nu fie pradat de hoti: „Hangiul era foarte
mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum… Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum
se cade, trăgaând cu urechea şi aşteptâd cu inima sărită pe musafirii de noapte!”. Apoi, el
apare ca un frate bun, capabil sa-si ajute fratele in orice situatie, chiar sa-si ca acesta sa-si
piarda urma, trimitandu-l sa lupte, ca voluntar, pe front.
„Bolnav” de avere, Stavrache nu-si da seama ca, o data cu mostenirea averii fratelui
sau, va prelua si frica de a nu o pierde. De fapt, lacomia sa, ce nu-i permite sa vada acest
lucru, este vizibila in scenele in care-si trimite fratele pe front sau refuza brutal acea fetita ce-i
cerea lucruri pe datorie. El devine un personaj complex, „rotund”, dupa definitia lui
E.M.Foster.
Stavrache isi primeste „rasplata” in mod progresiv: intre dezumanizare- de la obsesie
la vedenie- si nebunie. Caragiale reda aceste stari în manieră naturalistă: „horcăieli”,
„gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu
mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are
porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”.
Desi, din punct de vedere al legii, el a intrat legal în stăpânirea averii fratelui său,
Stavrache este chinuit de gândul că fratele său s-ar putea totuşi întoarce şi atunci el ar putea
pierde averea câştigată atât de uşor. Stavrache este navalit de coşmaruri prin care fratele sau
se intoarce si mereu poarta o lupta cu acesta pentru supravietuire. In realitate, lupta aceasta
este una prin care el se lupta cu sinea sa, în care fratele îi apare în diferite ipostaze. În primul
coşmar Popa Iancu îi apare ca un ocnaşi. Stavrache îl ceartă că şi-a făcut neamul de râs, dar
mai are încă sentimente umane, fiindu-i milă de fratele său: Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă;
s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. În al doilea
coşmar fratele îi apare în ipostaza de căpitan. De data aceasta Stavrache manifestă porniri
animaniale, încercând să-l ucidă: Hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan… îl
strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muschii grumazului strivindu-i,
afundând beregata, sfărând încheietura cerbicii…
In final, el este invins de propria patima, pe cand fratele sau trebuie sa se recunoasca o
victima a sortii.
Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin
descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva
relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog.
George Calinescu nota ca “Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul
uman”.
Fratele lui Stavrache, Iancu, este prezentat initial ca un popa detinator de mari
domenii si averi, insa el are o a doua identitate si anume seful unei bande de talhari, identitate
ce iese la „suprafata” in momentul in care aceasta este prinsa de stapanire si frica de a fi prins
il face sa mearga la fratele sau si sa marturiseasca tot, spre a-i cere un sfat. Dorinta de a fi
liber este mai mare ca dorinta de avutie ce-l stapanise pana atunci- si astfel accepta sa se
inroleze in armata spre a lupta pe front si, totodata a-si pierde identitatea.
Cand se alatura cetei de voluntari, dupa cum ne dezvaluie autorul prin intermediul
caracterizarii directe, el parea „un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat- o
infatisare demna si severa.”
El dispare din firul epic pana in momentul deznodamantului, insa imaginea sa este un
pretext al constiintei fratelui sau spre a se salva -sau nu- de gandurile rele, de puterea banilor
ce pusese stapanire pe el. Astfel, el este presupusa obsesia a fratelui sau, aparandu-i in vise,
prima data imbracat ca un ocnas si a doua oara este in postura unui capitan ; in ambele cazuri,
el se intoarce spre a-si lua inapoi averea. Astfel, in criza aceasta a lui Stavrache ,il numeste
„ticalosul de popa Iancu”.
Deci, fratele pierdut pare suspendat intre doua taramuri, real si ireal, intorcandu-se de
acolo, din ce in ce mai obsedant, spre a provoca tulburari extreme hangiului.
In delirul lui, Stavrache il percepe ca „stins de oboseala, bolnav, cu o fata hirava si cu
ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era-mbracat in haina vargata de la ocna, de
unde scapase ca prin minune, pilindu-si lanturile”. Popa Iancu „trecuse prapastii; haina si
nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline
de sange.”
Ocnasul are reactii ciudate, „in lupta cu moartea, s-a agatat de frate-sau cu o mana de
gat si cu o alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos”. Ingreunarea trupului
celui venit pare a demonstra fantasticul fabulos deoarece ingreunarea este specifica fiintelor
de pe celalalt taram.
O alta vedenie apare intr-o zi obisnuita, monotona, fratele fiind in ipostaza unui
capitan care face usa sa sara din tatani si rade puternic:”Gandeai c-am murit, neica?”.
Cei „vreo douazeci de voluntari” formeaza personajul colectiv-armata- ce reprezinta
calea de scapare a lui popa Iancu. Ei isi anunta sosirea la han prin „niste zgomote, strigate si
batai puternice”, apoi „bubuieturile se-ndesesc”. Ascultand larma produsa de acestia, hangiul
realizeaza ca „sunt oameni multi afara” si ca „are de-a face cu o multime vesela”, fapt ce
demonstreaza binedispunerea acestora. Acestia au venit „claie peste gramada in cateva trasuri,
condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare-la razboi”. Desi ei fac doar un scurt
popas la hanul lui Stavrache, ei reusesc sa-si mai gaseasca un voluntar, un ajutor pe campul de
lupta in popa Iancu. Prin intermediul caracterizarii directe, autorul remarca faotul ca tinerii
sunt „bravii”, datorita faptului ca au ales din proprie initiativa sa-si ajute tara in razboi.
4. Parere personala
Din punctul meu de vedere, nuvela „In vreme de razboi” a fost creata de catre
Ion Luca Caraciale spre a chinui, in continuare, sufletul cititorului, facandu-l sa-si pusa
anumite intrebari banale, insa ce niciodata –probabil- nu au mai fost rostite. Astfel, el
reuseste sa se desprinda din „banalitatea” scrisului atat de simplu, de scolaresc, folosit
de alti autori din perioada sa.
Alternarea planurilor real si fictional aproape ca reuseste sa starneasca si in
sufletul cititorului o obsesie, bineinteles nu cea a lui Stavrache, ci una personala si
personalizata pe tema „Ce mai e real si ce nu?”. Si astfel apar nelamuririle.
Citind opera am observat o schimbare in stilul lui Caragiale- comicul nu mai
este atat de bine redat, fiind doar franturi de ironie cu ajutorul caruia I.L. Caragiale
reuseste sa creeze si sa atenueze starea de spirit a lui Stavrache, adica reusind sa
contureze atat de adanc aceasta „minunata” obsesie. Si de ce nu? De ce sa nu-ti chinui
personajele atata timp cat tu ai puterea condeiului?!
Stavrache mi se pare un... idiot. Totusi... cum poti sa ajungi sa ti la bani mai
mult ca la fratele tau? Ce mult s-a degrata lumea... Iar Iancu- trebuie sa recunosc ca
autorul i-a ales intr-adevar „interesant” identitatile: popa si talhar(as putea considera
acest lucru inca o dovada a inteligentei artistice a acestuia).
Din contra, aceasta „chinuire” mi se pare o provocare, mai ales pentru
Caragiale, ce-si schimba stilul de narare(abandoneaza simplitatea schitelor, insa
imprumuta elemente ale dramaticului pe care le accentueaza pana la un summum).
Stilul lui Caragiale mi se pare unul remarcabil, nu neaparat prin ideile
exprimate, ci felul in care le reda este extraordinar, opera „In vreme de razboi” fiind o
dovada „vie” al acestui fapt, intrucat sunt minunat relizate starile lui Stavrache si cele
ale naturii si este foarte interesanta gradarea acestora si similitudinea lor in drumul lor
spre climax.