ISTORIA LITERATURII JAPONEZE.

Introducere
In perioada Kamakura , desi puterea era detinuta de guvernul militar,aristocratia
nu a fost cu toul inlaturata din toate domeniile de catre noua autoritate, si inca de la inceput,
Minamoto no Yoritomo , primul shogun, a adoptat o atitudine de compromis fata de Curtea de
la
Kyoto.Atat pentru a-si legitimiza puterea ca nou conducator al Japoniei, cat si pentru a-si
mentine
demintatea pozitiei sociale,el a fost constrans sa isi asigure sprijinul Curtii Imperiale.Cu alte
cuvinte, existau doua guverne, unul la Kyoto, altul la Kamakura, ambele functionand in
acelasi
timp, Kamakura fiind de fapt o era a puterii bicefale.
Pentru un aristocrat si un razboinic, supravietuirea in acea epoca de razboaie civile costituia o
arta problematica si, in consecinta, multi dintre ei nu au facut altceva decat sa isi concentreze
toata atentia catre supravietuire intr-o epoca atat de tulbure.
Prabusirea care a urmat dezintegrarii regimului aristocratic a produs, pe de o parte, nelinistea
multor aristocrati ce depindeau de sistem, dar, in acelasi timp,acesta a insemnat o forma de
eliberare dintr-un sistem in care fusesera complet integrati.Printre bushi (razboinici) ajunsi la
putere,venind din afara societatii aristocratice,si-a facut aparitia un soi de retragere in sine,
ca
expresie ideologica a sentimentului de insecuritate generat de rasturnarile de valori, si a parut
conceptul filosofic mappo (faza degenerarii Legii).
Daca in prima parte a perioadei Kamakura literatura aristocratica a ramas fidela traditiilor
culturale de la Curtea din Heian, in perioada Muromachi ( ) infloreste in special
literatura calugarilor, literatura tributara formelor si stilurilor poeziei si prozei clasice
chinezesti.
In epoca feudala, literatura scrisa in limba chineza a fost favorizata in templele Zen, iar cea
scrisa in limba japoneza s-a raspandit pe o arie geografica larga,din Kanto pana in Kyushu,
dar in
acelasi timp s-a propagat atat in straturile de sus, cat si in cele de jos ale societatii, incluzand
aristocratia, calugarii budhisti,bushi, negustorii si taranii.
Sporirea audientei literaturii si artei in secolele al XIV-lea-al XV-lea a incurajat specializarea
scriitorilor si artistilor si a facilitat aparitia profesionistilor independenti, care s-au pus nu
numai
sub patronajul Curtii si al templelor, dar si al shogunilor Ashikaga si al unor daimyo de
provincie.
Renga a fost parte integranta a procesului de popularizare a culturii aristocratice de la Curte,in
timp ce no si kyogen , care au aparut ca forme de divertisment populare, au fost acceptate si
sustinute de elita conducatoare.
In aceasta epoca au existat doua traditii ale prozei japoneze.Prima este reprezentata de lucrari
ca Taiheiki (Cronica Marii Paci),care descrie razboaie civile din secolul al XIV-lea si
cuprinde
un bogat lexic din limba chineza si citate din poezia chinezeasca. Desi ne aduce informatii pe

care nu le gasim in Heike monogatari, arta prozatorica este incomparabil mai dezvoltata in
cea
din urma.Cea de a doua traditie cuprinde romane de intindere mai mult sau mai putin mare,
scrise
intr-un stil usor de inteles. Romanele mai scurte sunt cunoscute sub numele de otogizoshi si
prezinta o mare diversitate de teme, de la aventurile galante ale aristocratiei, la erotica
homosexuala a calugarilor,la faptele de arme ale razboinicilor,la povesti fantastice japoneze si
chineze.
Produsul literar cel mai original al epocii feudale a fost, probabil, spectacolul dramatic numit
sarugaku (maimutareli), care a atins apogeul in secolele al XIV-lea-al XV-lea. Cele doua
genuri de sarugaku sunt no, care se concentreaza pe cantec si dans, si kyogen, forma de
spectacol
dramatic comic, ce cuprinde si cantece si dansuri.
HEIKE MONOGATARI
De la proza romantica, lirica, parca fin caligrafiata, a epocii Heian,se face un salt considerabil
la povestirile de razboi caracteristice perioadei Kamakura, asa-numitele gunki
monogatari.Subiectele sunt inspirate din luptele pentru suprematie intre clanuri,si triumful
clanului Minamoto asupra clanului Taira.Capodopera acestui gen de proza este Heike
monogatari.
Ilustratii din Heike
Initial, scrierea a urmarit istoria ascensiunii si caderii familiei Taira, numita si Heike,dar
popularitatea cartii i-a pregatit un destin mai amplu.Povestea a fost preluata de ceea ce in
Europa
s-ar numi trubaduri, si a fost popularizata in toata tara,recitata, acompaniata de un instrument
ce
poarta numele de biwa, instrument cu corzi asemanator lautei.Astfel, forma initiala a fost
modificata, diversificata,i s-au adaugat variante , inventii epice, multe dintre ele departe de
adevarul istoric.
Putem imparti lucrarea in trei parti: 1)capitolele I-VII, unde ni se povesteste despre clanul
Taira,si se prezinta evolutia controverselor dintre cele doua clanuri rivale, ca si descrierea
unor
calamitati naturale, dar si paranteze, intamplari amuzante .
2) capitolele VIII-XI constituie nucleul militar al
operei,care da intr-adevar caracter de gunki monogatari, se descriu razboaiele Genpei.
3) partea finala a monogatari-ului cuprinde consideratii
filosofice budhiste referitoare la impermanenta lumii, alegorii ale tragismului fiintei umane.
Exista si un capitol suplimentar, intitulat Capitolul initiatilor, care incheie opera la fel cum
incepuse,cu sunetul clopotelor unui templu budhist, semn ca s-a finalizat un ciclu, si totodata
ne
reveleaza faptul ca in viziunea japoneza timpul este circular.
In timp ce alte gunki monogatari se concentreaza aproape exclusiv pe actiunile militarilor,
Heike marcheaza un punct de trecere, in care lumea aristocratilor nu dispare complet, ci
ramane

cu atu-ul prestigiului cultural. Chiar in descrierile de razboi, se evita fatetele lui brutale ,
accentul
cade pe ultimele cuvinte si ganduri ale celor cazuti,simtim chiar compasiunea auctoriala.
Razboiul este descris in aspectele lui rituale, autorul incearca deci o estetizare, tendinta este
de a
face literatura, nu istorie.
Prin multitudinea intamplarilor si personajelor descrise, a analizei la care sunt supuse prin
prisma ideilor si teoriilor budhiste, Heike monogatari reprezinta o analiza plurivalenta a
conditiei
umane.
Asistam la o epoca in schimbare, si rezultatul imediat este ca nici eroul nu mai este curteanul
elegant si rafinat care reprezenta idealul epocii Heian, ci razboinicul, care desi da dovada de
un
anumit nivel de educatie, are ca principala calitate curajul vitejia.
Putem gasi asemanari intre razboinicii de aici si cei occidentali, gandindu-ne la eroii
romanelor
cavaleresti,caracterizati prin sapientia et fortituro; este necesar ca prudenta sa se alature
curajului
pentru a fi un bun luptator, deoarece exista momente in care trebuie sa ataci si momente in
care
trebuie sa te retragi.
Textul s-a format pe parcursul unei lungi perioade, in care i s-au adaugat variante, obtinute in
urma performarii diversilor rapsozi populari; cel mai aproape de adevar ar fi deci sa afirmam
ca
Heike este o opera colectiva. In text intervin structuri orale recurente, motive: mai intai eroul
isi
anunta faptele de vitejie, este descris (echipamentul militar prezinta mare interes pentru autor:
armura,hitatare, sabie, sageti,arcul, saua,coiful);in descrierea luptei se redau imaginea
barajului
de sageti, a mortilor,inspectarea trupelor, episodul cu vasalul credincios/ tradator, interogarea
prizonierilor.
Trecutul si prezetul sunt plasate intr-un permanent contrast (prezentului ii este atribuita
decaderea, iar trecutului stralucirea, gloria),accentul este pus pe efectul vizual, uneori actiunea
este temporar suspendata, prin inserarea de scrisori, diverse documente oficiale, genealogii si
chiar rugaciuni (cum ar fi rugaciunea lui Yoshinaka catre zeul Hachiman).Asadar,procedeele
retorice abunda si sporesc farmecul naratiunii.
Foarte multe povestiri din Heike au fost preluate de piese de teatru no sau joruri, adeseori se
fac
trimiteri la anumite scene, pasaje din aceasta opera, asadar putem afirma ca una dintre
trasaturile
literaturii acestei perioade este intertextualitatea. Datorita cantaretilor ambulanti,acest
monogatari
a ajuns cunoscut in intreaga Japonie,si, treptat, a intrat in fondul general de cunoastere.Poate
ca

personajul cu destinul cel mai tragic, desi adevarat geniu militar si cultivat, este Yoshitsune.
Episoadele legate de el au inspirat o serie intreaga de piese no, numite hogan
mono:Atakama,Hashi Benkei,Tomoe,Tadanori si altele.
HOJOKI
Vremurile apasatoare si tulburi ale epocii Kamakura l-au determinat pe preotul budhist, poetul
si
eseistul Kamo no Chomei (1153-1216) sa scrie cunoscuta carte Hojoki (Insemnari despre
coliba
mea), in anul 1212.Textul este o lamentatie pe tema dezastrelor care il pot lovi pe om si,prin
contrast, o punere in lumina a frumusetii calme, tihnite, a vietii de calugar, retras departe de
lume,
in munti.Scrisul lui Chomei face parte din specia literara zuihitsu,sauin voia penelului.
Kamo no Chomei a fost fiul unui preot al templului din Kamo(de aici si numele).A detinut
functia de consilier al biroului de poezie sub imparatul Gotoba.Si-a scris capodopera in muntii
Hino,unde se retrasese ca pustnic.In afara de Hojoki,Chomei a mai lasat si o culegere de
poeme
tanka, o carte de arta poetica, Mumyosho, si cateva povestiri despre cele patru anotimpuri.A
murit
in varsta de 72 de ani.
Coperta volumului de poezie a lui Kamo no Chomei
Structura narativa incepe cu o introducere, care contine observatii generale asupra
impermanentei lumii:Curgerea raului care merge la vale nu se opreste niciodata,mai mult,
apa
nu e niciodata ce a fost inainte;curgerea raului este o metafora pentru insasi existenta
umana.Prima sectiune a lucrarii trateaza descrierea calamitatilor care se abatusera peste
tara:incendiu, taifun,foamete, ciuma, urmate de un incendiu catastrofal; toate aceste
nenorociri il
fac sa se intrebe daca nu sunt oare un avertisment.
Mutarea capitalei la Naniwa de catre Taira Kiyomori s-a dovedit o alegere nefericita. Casele
au
fost demontate si apoi reconstruite, dar isi pierdusera eleganta din Kyoto.Decaderea actuala
este
evidenta,tara este chinuita de seceta, urmata de inundatii puternice;saracia ia amploare,
cerealele
devenisera mai scumpe decat aurul.Redarea unor asemenea imagini apocaliptice devine apoi o
premisa pentru o demonstratie subtila.In asemenea conditii,omul este mereu nelinistit,convins
de
incertitudinea vietii.
Aflam cateva detalii biografice-un timp locuise in oras, unde isi construise o casa, dar la 60 de
ani hotarase sa rupa legaturile cu lumea, intr-o casuta de pe muntele Hino.Opteaza deci pentru
o
astfel de izolare intelectuala-este inconjurat de texte budhiste, instrumente muzicale, poezii-,
in

mijlocul naturii.Se simte multumit de acest mod de viata si chiar face niste consideratii
axiologice
in acest sens:linistea din coliba sa este de nepretuit,lucrurile cele mai simple precum luna sau
florile ii sunt suficiente,caci omul nu trebuie sa se lege de nimic in aceasta lume. Chomei
realizeaza deci o izotopie prin reducerea cosmosului la dimensiunile colibei sale, care devine
un
mediator intre lume si individul izolat.
Kamo no Chomei
Desi aflat intr-o perioada de puternic declin economic, simplitatea despre care vorbeste este
relativa, caci isi mentine un standard inalt de rafinament estetic,si nu duce deloc o viata
autentica
de anahoret.
Spre deosebire de alte zuihitsu Hojoki are o structura bine inchegata, cu idei filosofice bine
argumentate.Autorul face trimiteri la texte vechi, foloseste parabole, ca in sutrele budhiste, ca
si
tehnica prozei paralele-paralelismul este redat prin structura gramaticala si a
imaginii.Trimiterile
la filosofia budhista si influenta textelor chinezesti subliniaza eruditia autorului, complexitatea
ascunsa sub netezimea aparenta.
Ideea centrala esta ca lumea intrase deja in faza de mappo (faza ultima de degradare, in
acceptia
budhista), evidentiata de decaderea individului si a societatii.La aceasta problema, Chomei
propune solutia retragerii din lume.
O alta conceptie evidenta este aceea a caracterului tranzientei si impermanentei lumii
(mujo),si ea de provenienta budhista.
In opozitie cu coliba, retrasa, departe de lume, apare toposul hanului, dar mai ales al locuintei
din capitala.O casa obisnuita , construita de obicei in capitala,este expusa pericolelor, imobila,
proprietarul o doreste cat mai mare, si, in viziunea autorului, se naste din ignoranta.In schimb,
coliba se afla in munti, departe de lume,in siguranta, usor deplasabila, mica pe cat posibil,si,
spune Kamo no Chomei, se naste din cunoastere.Schimbarea locuintei simbolizeaza caile
reincarnarii sufletului in calea catre Nirvana si renasterea intr-o existenta superioara.
Solutia lui Chomei este insa rara intr-o epoca in care samuraii se avantau in razboi cu o
convingere ramasa legendara pana in zilele noastre.
Un autor important, fin eseist, isi face aparitia in perioada Muromachi.Este Yoshida Kenko
(1283-1350),celebru pentru a sa Tsurezuregusa, scrisa in 1330. Titlul cartii, greu de tradus,ar
putea fi Eseuri scrise in trandavie,sau Insemnari la iarba verde,sauVorbe izvorate din
clipe
irosite.De fapt, nu se stie cine a fixat acest titlu; in niciun caz autorul ei.Din grija unui
samuraipoet,
Imagawa Ryoshun,au fost adunate, din incaperea in care a murit Kenko, in manastirea
Yoshida,fragmente si hartii imprastiate,ori insemnari ratacite pe copertele cartilor de sutre,ba
chiar poeme ale calugarului Kenko, memorate de vreun apropiat.Ryoshun alcatuieste astfel
doua

caiete cu poezii si doua cu reflectii, intr-o ordine arbitrara, fara sistematizare.Adunate, textele
au
primit titlul amintit mai sus.
Editiile ulterioare, repetate, ale minunatei Tsurezuregusa ,in loc sa aduca limpezirea sau
definitivarea textului, au continuat sa varieze arborescent.In paginile cartii sunt prezentate
principiile budhismului Zen,si autorul pare ca ar fi dorit sa incerce cristalizarea vechilor
gusturi
intr-o forma care sa dainuie. El noteaza reflectii patrunzatoare asupra vietii, mortii,
moralei,religiei,dar amesteca si anecdote, amintiri(evoca spectacolele,sunetele,parfumurile
care lau
emotionat candva) sau ganduri despre antichitatea japoneza.Stilul stralucitor si
nuantat,sensibil, se opune vivacitatii putin superficiale a scriitoarelor care l-au precedat in
epoca
Heian.
Substanta textului a constituit-o amestecul de doctrine budhiste, insemnari ale marilor filosofi
chinezi,la care adauga propriile pareri despre literatura vechii Japonii.
Kenko s-a nascut in familia Yoshida, care avea relatii cu Curtea gratie asocierii ei cu
sanctuarul
Shinto Yoshida.El a intrat in serviciul Curtii ca membru al micii aristocratii si pare sa-si fi
petrecut acolo jumatate din viata. Pe vremea Restauratiei Kenmu, scriitorul, care nu avea
nicio
ambitie, s-a aflat intr-o pozitie ideala pentru a observa coruptia, comploturile si ambitiile
familiei
imperiale si ale aristocratiei de rang inalt si mediu.In 1324 s-a calugarit, dar nu pare sa se fi
stabilit la un templu anume.
Yoshida Kenko
Tsurezuregusa cuprinde 243 de fragmente separate,cu o prefata scurta in care autorul vorbeste
despre a pune pe hartie toate nimicurile care imi trec prin cap.Aceste lucruri sunt cu
adevarat
inedite si dezvaluie atat marea curiozitate a autorului, cat si o anumita detasare a lui de
valorile
epocii.
In cartea lui gasim anecdote referitoare la aristocratii si calugarii de la Curtea epocii Heian,
problemele privind manerele si eticheta, povesti despre bushi si negustori contemporani,
opinii
despre femei, sake, go ,arte martiale,prepararea mancarii,flori si pasari, vant si luna,discutii
despre caracterul trecator al vietii, aspiratia la o viata viitoare si psihologia oamenilor(in
special
aspectele mai putin placute).Acest gen de diversitate nu a fost realizat nici inainte, nici dupa
Tsurezuregusa. Originalitatea lucrarii rezida tocmai in aceasta consemnare,la intamplare, a
tuturor nimicurilor care imi trec prin cap.
Lucrurile care-mi trec prin capnu au legatura unele cu altele; nu exista nicio trecere logica
de
la un pasaj la altul. Kenko nu are un sistem de gandire consecvent.Tsurezuregusaeste o

inregistrare de idei si imagini amestecate care-i trec autorului prin cap succesiv,fara ca lui sa ii
pese daca exista sau nu vreo legatura intre ele.
Exista totusi o atitudine consecventa in toata Tsurezuregusa.si aceasta se manifesta in citatele
urmatoare,luate la intamplare:Viata omului este trecatoare(pasajul 7), Inima omului nu
este
demna de crezut(pasajele 12,85),Destinul omului nu este de inteles(pasajul 25).
Sentimentul lui Kenko ca in nimic nu te poti increde este, fara indoiala, o concluzie rezultata
din propria experienta de viata. Cat despre atitudinea pe care omul ar trebui sa o
adopte,Kenko
este prea preocupat de propriile nimicuri pentru a ajunge la vreo concluzie potrivita.
Pentru autor,realitatea suprema nu este altceva decat o stare spirituala in care gandurile
minore
apar si dispar succesiv.Din moment ce pentru el nu exista niciun Buddha care sa transceada
lantul
de ganduri disparate,inseamna ca nu exista nicio garantie ca si propriul spirit ar avea o
existenta
continua.
In Tsurezuregusa se practica trecerea de la o observatie la alta printr-o asociere de idei,apoi
schimbarea brusca a gandului,absenta completa a oricarei structuri de ansamblu,interesul
concentrandu-se asupra secventei din fata ochilor.Trecutul a ramas in urma si constituie o
etapa
incheiata,iar viitorul nu reprezinta ceva in legatura cu care sa iti faci probleme.
Alaturi de Makura no soshi,a lui Sei Shonagon,este una dintre capodoperele de zuihitsu ale
literaturii japoneze, dar daca le analizam in paralel, observam anumite diferente:perceptiile lui
Kenko sunt legate de credinta budhista,pe cand Sei Shonagon percepe lucrurile mult mai acut,
mai profund.El are credinta ca lumea se afla intr-un declin galopant(mappo), care la autoare
lipseste.
Spre deosebire de alti ermiti(precum Saigyo), Kenko tine mult la traditie,se implica in
activitatile lumesti.El are contacte zilnice cu lumea exterioara,desi a fost considerat calugar
retras,insa nu in maniera lui Kamo no Chomei;desi crede in mujo,are preferinte estetice si este
interesat, de exemplu, de cum ar trebui sa arate o casa ideala.Idealurile sale estetice se
indreapta
catre simplitate,neregularitate,spre sugestia care este preferabila exprimarii directe.Preferinta
scriitorului este pentru inceput si sfarsit,el insista asupra impermanentei ca element esential al
frumusetii. Kenko a fost probabil primul care si-a exprimat convingerea ca perisabilitatea este
un
element necesar al frumusetii.
Unele episoade sunt contradictorii, altele pretioase sau pedante,dar per ansamblu avem
imaginea unui om educat, extreme de perceptive,care nu lasa realitatile politice ale vremii sa
il
afecteze in vreun fel.Desi se implica in viata oamenilor, este sincer cand afirma credinta
budhista
si gustul pentru singuratate absoluta.In plus, face o distinctie clara intre omul care isi urmeaza

nevoile si chemarea spirituala, si ceilalti; viata este trecatoare si un maine nu este niciodata
ceva
sigur.
Cu toate ca a urmat Calea lui Budha a fost pentru el cel mai important lucru,Kenko si-a
mentinut afectiunea pentru oameni.
ZEAMI SI TEATRUL NO
In Occident,literatura s-a dezvoltat, din epoca clasica,pe bazele dramei si poeziei
epice.Romanul a aparut ca forma literara importanta abia in secolul al XVIII-lea.In acesta
privinta, literatura japoneza se deosebeste mult fata de cea occidentala, intrucat inca de la
inceputurile sale s-a intemeiat ferm pe poezia lirica si pe roman.Drama este doar o expresie a
dezvoltarii literaturii in secolele al XIV-lea si al XV-lea.
Pozitia importanta a artei dramatice in Japonia diferentiaza in mod evident istoria culturala
japoneza de cea chineza.In China, conceptul traditional de literatura nu include nici teatrul,
nici
romanul,iar limba vorbita nu este practic folosita.In istoria teatrului japonez insa,incepand cu
secolele al XIV-lea al XV-lea,s-au pastrat formele vechi de arta dramatica si au aparut altele
noi.
Primele rudimente despre care putem afirma ca prevestesc teatrul no se inregistreaza inca din
perioada Heian.La sanctuarele shinto se prezentau niste pantomime numite comedii
populare(semmin sarugaku),scopul fiind acela de a-i amuza pe toti participantii prezenti la
templu.Sarugaku sau muzica maimutelora derivat din sangaku,avand sens aproximativ de
muzica dezordonata,pentru a se diferentia de reprezentatiile solemne ale ritualurilor
religioase.
In fata templelor budhiste,alte trupe, din care faceau parte chiar bonzii respectivelor temple,se
straduiau, improvizand mici comedii,sa inlesneasca perceperea sensurilor magice ale
rugaciunilor
si ale riturilor.
O alta categorie de actori populari executau dansuri si muzica privitoare la recoltarea
orezului(dengaku), in deplin acord cu ritmica muncilor agricole,cu gestica recoltarii si a
belsugului.
Elementele mentionate mai sus duc catre sinteza lor in ceea ce avea sa se numeasca no atunci
cand in perioada Kamakura isi fac aparitia dramele istorice,cand actorii ambulanti se
stabilizeaza
pe langa marile temple,si cand au mai aparut si oamenii de talent, numiti Zeami si
Kanami,care sa
sprijine ascensiunea teatrului no.Prea putine lucruri se stiu despre vietile actorilor si
dramaturgilor de no din aceasta perioada si despre mediul din care provin.Stim insa ca acest
divertisment al multimii s-a bucurat de cea mai mare popularitate,iar intr-una din trupele de
sarugaku a aparut Zeami,un geniu care reunea,in una si aceeasi persoana,actorul, autorul si
regizorul,rezultatul fiind o sporire a calitatii artistice a spectacolului.Arta dramatica a
devenit,pentru prima oara in istoria literara a Japoniei,una din formele cele mai importante de
expresie.
Afis de piesa de teatru no

In 1374, cand in fata shogunului Ashikaga Yoshimitsu se produce Kanami Kiyotsugu(13331384),entuziasmul pentru proaspata modalitate de spectacol nu mai are margini.Este inceputul
ascensiunii teatrului no,cresc rafinamentul si profunzimea lui, spectacolul este insusit de
clasele
cultivate,de aristocratie.
A urmat Zeami Motokiyo(1364-1443),care a scris peste o suta de piese no si a stabilit ,practic,
conventiile si structura acestei dramaturgii.In afara de piese, a mai scris si multe texte de
critica
referitoare la arta no.Limbajul lui critic nu este usor accesibil, influentat de budhismul
Zen,care
valoriza subintelesurile, intuitia.Printre altele,conceptul de yugen, echivalent, partial, cu
mister,
fienete ascunsa,devine in critica lui Zeami sensul estetic de baza al artei no,deoarece ea
exprima sentimente printr-o mare sobrietate a gesturilor.In decursul practicarii artei teatrale
no,ia
nastere limbajul dificil al gesturilor.
Teatrul no statea sub protectia si organizarea corporatiei de actori kane-za, legata de anumite
sanctuare, precum Kasuga din Nara.De aici si pana la crearea unor scoli de no nu mai era
decat
un pas; unele dintre ele exista si in ziua de azi: Konparu,Kongo,Hosho.
Teatrul no cuprinde practic aproape toate paturile sociale,insa in epoca Edo el devine o arta
rezervata clasei samurailor,ceea ce va avea ca reactie a celorlalte clase sociale tendinta de a se
indrepta catre speciile populare de teatru:cel de marionete si kabuki.
Odata fondata si cea de-a cincea scoala, numita Kita,se edifica si forma actuala de no,in cursul
epocii Genroku a perioadei Edo, cu solemnitatea si hieratismul caracteristice.
De fapt, ce caracterizeaza practic teatrul no? Mai intai, o rigiditate desavarsita a decorului,a
numarului de actori(care pot fi intre doi si sase)si de muzicieni.Apoi,conservatorismul de care
trebuie sa dea dovada in miscare actorii,mai precis o lentoare hieratica,decupata gest cu
gest.Faptul este explicabil prin aceea ca no nu face decat sa preia si sa pastreze
particularitatile
pantomimele executate la marile sarbatori de catre curtezanele perioadei Heian,asa-numitele
kizokusarugaku. Somptuozitatea costumelor de epoca, bogatia cromatica, precum si
simplitatea,in
esenta,a dramei epice au aceeasi sursa.
Actori de no
Numarul de actori este obligatoriu, fix. De fapt, actorii esentiali nu trebuiau sa fie decat
doi.Primul, numit shite,este executantul piesei,respectiv al dansului si al muzicii,cel care
traieste propriu-zis drama.Al doilea nu este decat anexa primului,asistentul,desemnat prin
denumirea waki; el da replica lui shite,opunandu-i-se ori declansand actiunea. Uneori, in
functie
de complexitatea actiunii,mai apar doua personaje secundare,insotitoareale primelor:shitezure
si waki-zure.
Desfasurarea unei piese no consta in lungi recitaluri psalmodiate sau cantata partial de catre

cele doua personaje principale. Recitalurile actorilor sunt de fapt versuri, dar pentru
necunoscatori ele sunt greu sau imposibil de descifrat,textul fiind scris intr-o limba care a
precedat momentul in care a aparut teatrul no,adica perioada Kamakura.Fraza este aranjata in
silabe echilibrate antitetic,pastrandu-se deci stilul oranamental al prozei chineze din
perioadaCelor Sase Dinastii.Textul cuprinde monologuri, dialoguri si pasaje descriptive
intercalate cu cantece.Ascultatorul nu e totdeauna pe deplin edificat,limba fiind veche,uneori
cu
accente specifice stilului liric al ultimei parti a perioadei Heian.La fel de dificila este
intelegerea
cauzei care determina intelegerea cauzei care determina intreruperea recitativului pentru a
face
loc unor dansuri executate cu miscari foarte lente,incarcate de simbolism.
Corul si orchestra, capabile ele insele sa intrerupa dialogul actorilor,se supun autoritatii
dansului si isi curma interventia;de aici tragem concluzia ca dansul, element esential mostenit
din
vechile pantomime,a fost daruit cu aproape intreaga semnificatie dramaturgica a
spectacolului.
In special shite isi exprima sentimentele, starile emotive, reactiile,fata de anumite situatii cu
ajutorul miscarilor numite kata,supuse unui cod strict, prestabilit.Bratele au o anume lentoare
in
miscari,capul nu se inclina decat atunci cand are de exprimat un sentiment,jocul picioarelor
traduce starea sufleteasca, in functie de numarul pasilor.Retragerea cu un pas semnifica
deceptia
sau tristetea,doi pasi inainte,starea de surescitare, de framantare.Miscarile actorilor sunt
extreme
de stilizate,cel mai mic gest are o seminificatie proprie.De exemplu, o calatorie lunga este
sugerata de actor printr-un tur lent al scenei mici, iar lacrimile si lamentarile eroului,printr-o
coborare usoara a mastii in fata careia este tinuta o mana.
Nu sunt utilizate nici scene largi,decoruri multe sau accesorii deosebite,actorul folosinduse,de
regula, doar de un evantai pe care il tine in mana. Spectatorii sunt cei care trebuie sa isi
imaginezeca scena este cand o pajiste,cand o plaja, cand un palat.Cu alte cuvinte, in no
accentul
pe miscarea actorilor,cuvinte si decor este minim,in timp ce imaginatia spectatorilor este
solicitata la maximum.Nicio alta forma de spectacol dramatic japonez nu face o asemenea
economie de mijloace de expresie,si probabil nu prea exista alte echivalente in lume.
Mai semnificativa chiar decat costumul se dovedeste a fi masca purtata de actori,acea omote
fabricata din lemn lacuit, insufletita cu expresii extreme de variate ale chipului.Trasaturile
mastii
definesc personajul din capul locului,dat fiind ca acest chip luat de actor ramane neschimbat
de-a
lungul intregii piese.O masca no poate ajuta caracterizarea personajului mult mai bine decat
mimica actoriceasca din teatrul european.Exista aproximativ 15 feluri de masti;batranul,
batrana,barbatul si femeia de varste medii,zeul infricosator,zeita, orbul, monstrul,animalul

salbatic(vulpea).Cele mai reusite masti dateaza din secolele al XIV-lea si al XV-lea.

Masti de no
Interesant si convingator in jocul actoricesc se dovedeste manuirea evantaiului, artizanul unui
joc multiplu si rafinat.
In functie de continut, putem imparti piesele no in mai multe grupe;in principiu, intriga a fost
extrasa din istorie,din folclor, din mituri si povestiri.Daca in actiune apar zeitati, piesele sunt
kami mono si se refera la intamplari mitologice vechi sau legende ale intemeierii vreunui
templu.Dansul zeitatilor poarta denumirea de kami mai,sau, in cazul in care apar sub
infatisarea
unor printese,chu no mai.
Piesele asa-zis barbatesti sau ashura mono presupun prezenta razboinicilor,a luptelor, a
vechilor eroi de pe pamant sau din lumea umbrelor;de obicei,se istoriseste ori o victorie
ramasa
celebra in istorie, ori sfarsitul tragic al vreunui razboinic in lupta.
Onna mono sau kazura mono sunt piesele cu femei, de la tanara fecioara sau stralucitoarea
zeita, pana la femeia batrana, garbovita,ori fantoma ei.Exista piese concentrate asupra
subiectului
fantome,denumite onryo mono; duhurile venite din alta lume urmaresc razbunarea unei
fapte
considerate nedrepte, din trecut.
O alta categorie de piese no este aceea in care subiectul este nebunia,numite kurui mono;cele
populate de demoni sau de spirite rele poarta denumirea de oni mono sau kiri no mono.Genzai
mono sunt piese ale prezentului,cu adevarat drame lirice.
Pana astazi se pare ca s-au pastrat textele a in jur de o mie de piese no,din care abia daca se
mai
pun in scena vreo 240.
Cat despre locul de desfasurare al pieselor,scena este o estrada de forma patrata cu dimensiuni
fixe(putin mai mult de cinci metri pe o latura),construita din lemn lustruit.Scena sta asezata cu
fata spre nord,pentru ca persoanele de rang inalt care participau la spectacol stateau asezate cu
fata spre sud.In planul din fund,koza,stau grupati instrumentistii, care intra primii in scena
intr-o
ordine bine stabilita.Imbracamintea le este terna,iar scena rezervata lor se numeste hayashi
za.Fetele le sunt inexpresive, impasibile,cu ochii aproape inchisi, stau intr-o pozitie
asemanatoare
unui repaus in genunchi.Muzica este extrem de esentializata,se armonizeaza cu economia
extrema de mijloace si de miscare a actorilor.
In partea dreapta a scenei se asaza corul,alcatuit din sase pana la zece persoane.Inspre koza
este
plasata o punte pe care intra actorii.
Absolut toti actorii teatrului no sunt barbati, inclusiv muzicienii.
Decorul cuprinde cei doi pereti care cuprind fundalul scenei,cel din dreapta este pictat cu
bambusi,cel din stanga infatiseaza un pin urias, batran,redat in stilul scolii Kano( secolul al
XVlea),
cu trunchiul rasucit si noduros,amintind de exigentele ikebana.

Mircea Eliade in Jurnalulsau considera scena teatrului japonez un cosmos in miniatura,iar

pinul asezat chiar pe scena,drept Arborele cosmic.Astazi, arborele a ramas un sediu al
divinitatii.
Deasupra scenei, sprijinit de patru stalpi fixate in colturile platformei,este prevazut un
acoperis
asemanator cu cel al sanctuarelor budhiste,aducand o dovada in plus care sa ateste ca originea
teatrului no sunt ceremonialele religioase.
Scena de no
Reprezentatia traditionala no este alcatuita din cinci piese diferite ca subiect.Uneori exista si
un
prolog coregrafic care nu are legatura cu piesele ce urmeaza a fi prezentate publicului.Acest
dans
ar fi un mesaj trimis zeitatilor protectoare,dialogul simbolic intre sacru si profan.
Structura dramatica a spectacolelor lui Kanami este pusa in valoare prin confruntareaintre
doua personaje.De exemplu, in piesa Jinen koji(Ascetul Jinen), la bordul unei corabii exista o
disputa violenta intrea un negustor de sclavi si erou,care incearca sa obtina eliberarea unei
tinere
de pe vas,iar in Sotoba Komachi(Komachi la stupa) exista o conversatie budhista intre Ono no
Komachi si un calugar .Jinen koji se incheie cu un dans al protagonistului,iar Sotoba Komachi
cu
un dans nebunescal lui Komachi,dar nu exista nicio indoiala ca punctual culminant al
tensiunii
dramatice il constituie confruntarile.
Zeami a dezvoltat no intr-o alta directie.In locul eroilor traditionali ai multimii,ca Ono no
Komachi si fratii Soga,el i-a preferat pe razboinicii din Heike monogatari si personalitati
devenite
clasice ale epocii Heian-Narihira, femeia din Izutsu,batrana din Higaki,Toru si
Tsurayuki.Tensiunea dramatica a operelor sale nu este rezultatul confruntariiintre doua
personaje,ci al introspectiei si angoasei unui singur personaj,exprimata prin metamorfoza
eroului.De exemplu, in cazul in care protagonistul este bushi,piesa se compune din doua
parti,in
prima parte un calugar itinerant un maeshite(batran) pe locul unde s-a desfasurat o batalie si
calugarul afla de la acesta povestea bataliei,si in a doua,calugarul intelege cine este batranul
care,atunci,isi asuma identitatea reala de nochishite(bushi) si , in timp ce executa un
dans,istoriseste cum a murit,iar calugarul recita din scripturi pentru a linisti spiritul.Maeshite
poate fi un batran sau o batrana,iar nochishite este o stafie care executa un dans nebunescsi
o
condamna pe batrana cu asprime.Prima parte reprezinta lumea reala, cealalta, lumea
spiritelor.Aceasta este structura esentiala, care nu se schimba nici cand, de exemplu,Koi no
omoni,piesa are ca erou un batran de conditie umila care se indragosteste de o doamna din
inalta
societate si se sinucide atunci cand ea il dispretuieste.Nochishite este stafia batranului ,care
condamna cu fermitate femeia.In aceste fel,eroii lui Zeami se metamorfozeaza,aproape

intotdeauna,din fiinte umane in spirite,trec din aceasta lume in cea viitoare,din lumea naturala
in
cea supranaturala.
Zeami nu a scris despre zei, nici in infatisarea lor naturala, nici metamorfozata,ci despre fiinte
umane reale,care trec din lumea aceasta in cealalta,dintr-o lume reala intr-una supranaturala si el
pare sa fi dat forma definitiva teatrului no.
Originalitatea pieselor no ale lui Zeami sta, in primul rand, in concizia textului, in al doilea
rand,in muzica,si in al treilea,in structura lor dramatica.
Budhismul,in pofida gradului inalt de raspandire la care ajunsese incepand inca din perioada
Nara,nu a reusit sa determine literatura japoneza,in special poezia lirica,sa nu se mai
concentreze
asupra acestei lumi.Chiar transcendentalismul budhismului din secolul al XIII-lea a pierit
odata
cu laicizarea acestuia in secolele al XIV-lea si al XV-lea,dar chiar atunci a aparut aceasta
noua
forma de drama(no),care isi concentreaza atentia asupra lumii celeilalte.
Lucrarile teoretice ale lui Zeami,inclusiv Fushikaden(Despre transmiterea fiorului
interpretarii),contin idealurile sale estetice si sfaturi tehnice privind modalitatile in care aceste
idealuri pot fi intruchipate de actori pe scena teatrului no.Pentru a ilustra efectul pe care
actorul
trebuie sa il aiba asupra spectatorului,Zeami foloseste termenul hana(floare),ca unul din
conceptele sale centrale,celalalt, yugen,ilustrand fascinatia pe care o inspira prezenta actorului
pe
scena.Efectul de hana trebuie sa fie obtinut printr-o interpretare interesanta si neprevazuta
(Fushikaden,7,Transmiterea orala),iar yugen,se refera la calitatile interioare ale
actorului,care
se reflecta in rafinamentul vesmintelor,eleganta si in gentiletea vorbirii.Insistenta asupra
hana
si yugen sugereaza imitarea constienta de catre Zeami a valorilor estetice ale traditiei culturale
aristocratice de la curtea Heian.
Afis cu Fushikaden,
in prezentarea scolii Nene(Kyoto)
Drama lirica no defineste imaginea vechii Japonii,stilizata si purificata pana la esenta ei
simbolica.