RUGACIUNEA

Ritul religios cel mai raspndit este serviciul divin in biserica. Prin rugaciuni, credinciosii nu
fac altceva dect l implora pe Dumnezeu sa savrseasca ceva supranatural, adica o minune".
Rugaciunea si trage obrsia din blesteme si incantatii. Oamenii din antichitate atribuiau
cuvntului o forta magica, socotind ca el poate exercita o influenta asupra lumii.
Unele rugaciuni crestine pastreaza chiar elemente ale incantatiei din care provin, de pilda,
cuvintele: ,,Sa nvieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii lui !". Aceasta incantatie era
considerata de unii drept cel mai bun mijloc mpotriva unei forte necurate. Sensul magic al
rugaciunii reiese si din faptul ca cuvintele snt nsirate n cadrul ei ntr-o succesiune stabilita o
data pentru totdeauna, ordinea lor neputnd fi schimbata.
Rugaciunile crestine au fost alcatuite de parintii bisericii" n secolele IV VI. Multe dintre
rugaciunile crestine snt traduceri sau prelucrari ale unor rugaciuni luate din cultele diferitelor
religii antice. Rugaciunea Tatal nostru" este luata n ntregime .din Cadisul" mozaic, care, la
rndul sau, se deosebeste prea putin de rugaciunile similare iraniene si budiste. Cunoscuta
exclamatie Doamne, miluieste", folosita n rugaciuni, era de fapt salutul pe care-l rosteau
sclavii din Roma antica atunci cnd ntlneau pe stapnul lor. Diferitele atitudini si gesturi din
timpul rugaciunii mataniile, ngenuncherea, aplecarea capului, ridicarea minilor, lovirea
cu pumnul n piept etc. au existat cu mult nainte de aparitia crestinismului, n slujbele
divine egiptene si budiste.
ICOANELE
nchinarea la icoane se ntlneste la multe religii. Ea este raspndita, de pilda, la budisti.
Iconografia crestina s-a format pe baza portretului roman-elenistic antic. Portrete de acest gen
ale unor morti, pictate pe placi de lemn sau pe pnza, au fost descoperite n numar deosebit de
mare n morminte sau cu prilejul sapaturilor efectuate n oaza Faium (Egipt). Portretele de
barbati din perioada romana-elenistica, pictate pe scnduri, au servit ca prototip icoanelor
crestine, care erau de asemenea pictate pe lemn.
Crestinii au mprumutat cultul icoanelor de la alte religii, anterioare crestinismului. Cultul
icoanelor nu se deosebeste n fond cu nimic de ritul nchinarii la pietre, izvoare, copaci,
animale etc. Si astazi numeroase icoane crestine reprezinta portrete ale unor zei antici.
Imaginea sfintei treimi" a fost mprumutata de crestini de la religiile antice, n care cultul
diferitelor treimi de dumnezei, constnd din zeul-tata, zeita-mama si zeul-fiu, era foarte
raspndit.
Imaginea sfntului duh este o ramasita a cultului antic al pasarilor. Anticii credeau ca unii zei
salasluiesc n trupul pasarilor si al animalelor. Pe icoanele crestine, sfntul duh era nfatisat
sub forma unui porumbel. Hristos era zugravit ca un miel. Snt cunoscute portretele lui
Hristos nconjurat de cei patru evanghelisti, nfatisati sub forma de nger, vultur, leu si vitel. n
bisericile ortodoxe existau icoane ale sf. Cristofor cu cap de cine, inspirate de portretul zeului
egiptean Anubis, reprezentat cu cap de cine.
In primele doua secole dupa aparitia crestinismului n-a existat nici un portret al lui Isus
Hristos si nici legende n legatura cu nfatisarea lui. Disputa n legatura cu chipul lui Hristos a
durat de la sfrsitul secolului al II-lea pna n secolul al V-lea. Iustin Filozoful, Clement din
Alexandria, Tertulian, Chiril din Alexandria si Eusebiu din Cezareea erau de parere ca Hristos
nu a avut o statura impunatoare si nu a fost frumos. Ambrozie al Mediolanului, Teodorit din
Cipru, Ieronim si Ioan Gura de Aur l socoteau, dimpotriva, nalt si frumos. Origene sustinea
ca Hristos nu a avut un chip bine definit, ci se nfatisa fiecaruia potrivit cu notiunea lui despre
Dumnezeu.
Chipul lui Hristos s-a conturat definitiv abia n secolul al VI-lea. Imaginea care l reprezenta
pe Hristos tnar a fost inspirata de portretele si statuile unor adolescenti din pictura si
sculptura antica. Chipul lui Hristos atotstapnitorul, mparatul cerului si al pamntului, cu
1

un glob de aur si un sceptru n mini a fost sugerat de reprezentarea precrestina a lui

Mithra, zeul iranian al soarelui.
n Rusia tarista, Dumnezeu-tatal era nfatisat adeseori pe icoane n vesminte mparatesti,
tinnd n mini sceptrul si globul de aur cu cruce, simboluri ale puterii. Pentru a cultiva
devotamentul fata de tarism, iconografilor li se cerea sa picteze pe icoane tari n chip de sfinti.
Credinciosii erau ndemnati sa se roage la portretele tarilor si ale curtenilor.
VENERAREA CRUCII
Crucea a fost venerata din timpuri stravechi, cu mii de ani nainte de aparitia crestinismului.
Prototipul crucii religioase a fost un dispozitiv de lemn n forma de cruce pentru aprinderea
focului. n epoca de piatra, oamenii obtineau flacara frecnd un bat mic de lemn de esenta mai
tare de-a curmezisul altuia, de esenta mai moale. Oamenii se nchinau focului si venerau
crucea ca unealta care aprinde focul.
Initial, crestinismul n-a cunoscut cultul crucii. n lucrarea ,,Octavius", scriitorul crestin
Minucius Felix declara la sfrsitul secolului al II-lea celor de alte religii :
Noi nu veneram cruci si nu le dorim. Voi snteti aceia care, avnd zei de lemn, venerati si
crucile de lemn ca accesorii ale zeilor vostri".
Crestinii au nceput sa venereze crucea abia n secolul al IV-lea, cnd s-a nascocit legenda ca
mama mparatului Constantin ar fi gasit crucea pe care a fost rastignit Hristos. Daca lucrurile
s-ar fi ntmplat ntr-adevar astfel, atunci toti crestinii ar venera aceeasi cruce. Crestinii
venereaza nsa diferite cruci: catolicii crucea cu patru brate, adeptii sectei religioase de rit
vechi crucea cu opt brate, ortodocsii crucea cu sase si cu opt brate. Datele istorice arata
ca n Roma antica oamenii erau rastigniti nu pe cruci, ci pe stlpi avnd forma literei T".
Crestinii adora crucea ca pe un fetis, creznd ca ea emana o forta miraculoasa. Cruciulitele pe
care credinciosii le poarta la gt snt un fel de amulete mpotriva duhurilor rele. Credinciosii
considera ca semnul crucii i poate feri de forte necurate. De diavol te pazeste crucea, de
porci ciomagul". Cu crucea satana a fost legat". Semnul crucii are o semnificatie magica,
aceeasi ca descrierea unui cerc magic n jurul unui om pentru a-l feri de fortele necurate.
Clopotele, lumnarile si candelele bisericesti
Potrivit unei legende catolice, clopotele au aparut n secolul al V-lea. Episcopul Paulmus din
Nola (Italia), plimbndu-se odata pe cmp, l-a implorat pe Dumnezeu sa faca o minune
oarecare. Deodata Paulinus a auzit florile albastre de cmp numite clopotei producnd un
dangat minunat. n amintirea acestei minuni, Paulinus a poruncit sa se toarne din arama o
floare uriasa de clopotel, care sa fie atrnata n turnul bisericii. Legenda pretinde ca acesta ar fi
fost primul clopot.
Sapaturile arheologice au dovedit nsa ca popoarele din antichitate cunosteau clopotul. A fost
gasit, de pilda, un clopot asirian, vechi de circa 3.000 de ani, pe care erau gravate imaginile
unor duhuri rele. Multe temple ale pagnilor din Grecia si Roma antica aveau clopote.
Diferite culte religioase au folosit clopotul, considerndu-l un mijloc magic de a speria
duhurile rele. Crestinismul a preluat credinta ca clopotul ar avea nsusirea de a alunga
duhurile rele. Pe multe clopote stravechi din bisericile catolice se ntlnesc inscriptii de felul
urmator : Pun pe fuga demonii", ,,Eu sun si alung tunetul, fulgerul, molima, satana si omul
cel rau" etc.
Oamenii de stiinta au demonstrat ca aprinderea luminarilor din biserica constituie o ramasita a
stravechiului obicei de a aduce jertfe. Numeroase popoare din antichitate aduceau jertfe
duhurilor celor morti. Se credea ca hrana preferata a acestor duhuri o constituie mierea si
ceara. Obiceiul de a aprinde luminari la capatiul mortului este o ramasita a obiceiului de a
aduce ca jertfa ceara duhurilor celor morti.
2

In antichitate se atribuiau focului proprietati supranaturale. Aprinderea luminarilor si

candelelor este una dintre ramasitele venerarii focului. Cu mult nainte de aparitia
crestinismului se aprindeau luminari de ceara si candele n fata imaginilor zeilor n templele
din Egipt si din Babilon, precum si n templul din Ierusalim al evreilor din antichitate. In
fiecare an, la l februarie, strazile Romei antice erau pline de oameni care purtau luminari de
ceara n cinstea zeului Februarius.
mpreuna cu alte rituri si obiceiuri, crestinii au mai preluat de la cultele mai vechi folosirea
lumnarii la diverse ceremonii. Credinta ca luminarile care ard n biserica au o proprietate
miraculoasa este legata de ideea existentei unei forte necurate. Oamenii din antichitate
credeau ca luminarea alunga duhurile rele. La botez, la cununie si cu prilejul altor ceremonii
religioase se aprind si astazi luminari pentru a alunga pe necuratul.
Originea tainelor crestine
In epoca aparitiei crestinismului erau foarte raspndite misterele zeilor si zeitelor din Orient
Osiris, Isis, Cibela, Sabazios , n special misterele legate de zeul persan Mithra. Cel care
urma sa fie initiat n misterele mithraiste era mai nti pus la ncercare, iar apoi urca sapte
trepte ale initierii. Se credea ca omul ajuns la treapta cea mai nalta a initierii este nzestrat de
Mithra cu o forta deosebita pentru a lupta mpotriva duhurilor rele, devine neprihanit si
dobndeste nemurirea.
Tainele crestine, adica riturile carora li se atribuie o semnificatie deosebita, misterioasa, s-au
format sub influenta misterelor precrestine. Biserica a inclus n cultul ei numeroase rituri din
religiile mai vechi, declarnd ca ar fi fost stabilite de Isus Hristos. Ea a dat vechilor rituri
pagne o interpretare noua, denumind vechile credinte n dobndirea unei forte magice de la
duhuri tainele pogorrii sfntului duh asupra oamenilor".
La nceput, crestinii au preluat de la politeisti si au adaptat cultului lor numai doua taine :
mpartasania si botezul. In secolele IVV numarul tainelor ajunsese la patru. Treptat,
numarul lor a crescut la sapte. Cele sapte taine au fost stabilite la conciliul catolic de la Lyon
din 1279, iar apoi au fost preluate si de biserica ortodoxa.
Cele sapte taine botezul, mpartasania, ungerea cu mir, maslul, cununia, spovedania si
hirotonisirea snt recunoscute n prezent numai de cultul catolic si de cel ortodox.
Protestantii admit numai botezul si mpartasania.
Botezul
Principalul element n ceremonia botezului consta n cufundarea pruncului n apa (la religia
ortodoxa), udarea lui cu apa (la catolici) sau stropirea lui (la protestanti). Ca toate celelalte
rituri crestine, ritul botezului cuprinde multe ramasite ale credintelor magice din antichitate.
De pilda, se boteaza cu apa fiindca n antichitate apei i se atribuiau proprietati miraculoase. In
trecut, numeroase popoare credeau ca duhurile rele se tem de apa. De aceea abia dupa spalare
omul era considerat curat din punct de vedere ritual.
Obiceiul de a scuipa pe satana (lepadarea de diavol) n timpul botezului este ramasita unor
vechi superstitii care atribuiau scuipatului o forta magica. Preotul catolic, de pilda, cnd
boteaza un copil, l unge si azi cu saliva pe nas si pe urechi, deoarece saliva preotului este
considerata sfnta. Boteznd un copil, preotul i sufla n fata, apoi sufla n apa si n ulei, ca sa
le dea har" si totodata ca sa alunge duhurile rele. Aceasta este o ramasita a unor credinte
stravechi potrivit carora rasuflarea ar ,,purcede de la suflet. Tunsul copilului n timpul
botezului si aruncarea parului n cristelnita reprezinta o ramasita din vremurile cnd oamenii,
aducnd parul lor jertfa duhurilor sau zeilor, credeau ca prin aceasta ar intra ntr-o legatura
deosebit de strnsa cu fortele supranaturale.
Botezul este nsotit de atribuirea unui nume noului-nascut. In trecut, copilul primea adesea
numele sfntului a carui zi coincidea cu ziua botezului. Pe atunci se atribuia numelui o forta
3

magica. Se credea ca fiecare nume apartine unui sfnt si ca purtatorul ceresc al numelui
respectiv l va ocroti pe tizul sau de pe pamnt.
La baza tainei crestine a botezului sta o conceptie njositoare pentru om, potrivit careia el ar fi
pacatos prin nsasi natura sa, ar fi din prima zi a vietii sale ntinat de pacate, care fac din el o
prada a duhurilor rele si-l sortesc suferintei. Religia pretinde ca omul poate scapa de aceste
pacate si suferinte, n primul rnd, prin botezul cu apa.
Ungerea cu mir
De botez este legata si o alta taina : ungerea cu mir. Ungnd cu mir (un amestec de untdelemn
si mirodenii) diferite parti ale corpului celui botezat, preotul pretinde ca l nzestreaza cu
,,harul sfntului duh" .si cu forte divine" pentru ntarirea sa n viata spirituala".
Ungerea cu mir a fost preluata de crestini de la religiile mai vechi. Ungerea cu grasime sau cu
untdelemn (mir, balsam) este un procedeu magic. La multe popoare antice, grasimea, ca si
sngele si inima, era considerata lacasul sufletului. Miruirea este cunoscuta n multe religii
vechi. n Egipt, preotii erau unsi cu untdelemn cu prilejul consacrarii ; n India, ungerea cu
mir se facea la botezuri, la nunti si la nmormntari.
Biserica sustine ca, ungnd corpul unui bolnav cu mir, harul divin pogoara asupra lui si-l
tamaduieste de bolile sufletului si ale trupului. Este asa-numita taina a maslului, care contine
de asemenea multe ramasite ale vechilor credinte magice : se citesc sapte epistole ale
apostolilor, sapte rugaciuni si sapte evanghelii, bolnavul este uns de sapte ori cu sapte andrele
pe sapte parti ale corpului. Avem de-a face cu asa-numita magie a cifrelor, foarte raspndita n
toate religiile antice.
Impartasania
Principala taina crestina este mpartasania, care se oficiaza n timpul unei slujbe religioase
denumite liturghie. Clericii dau adeseori mpartasaniei numele grecesc : euharistie.
Taina mpartasaniei este o ramasita a sngeroaselor jertfe omenesti, raspndite n antichitate la
religiile multor popoare. mpartasania reflecta ideea omului primitiv ca, mncnd carnea
vreunei fiinte, el dobndeste nsusirile ei. In timpurile stravechi, oamenii credeau ca, mncnd
din carnea unui animal venerat, ei se mpartasesc din esenta lui divina. mpartasania cu trupul
unui zeu antropomorf se facea de cele mai multe ori mncnd imaginea acestui zeu, facuta din
aluat, ori mncnd chiar omul n care se credea ca s-ar fi ntruchipat zeul.
n Grecia antica si n Imperiul roman, acest rit a capatat o forma atenuata : zeul era mncat sub
forma de pine si de vin.
Crestinii au preluat taina mpartasaniei cu pine si vin de la misterele politeiste. In taina
crestina a mpartasaniei s-au pastrat multe ramasite ale jertfelor din antichitate. Preotul ia
prescura de pe masuta jertfelnicului" din altar, taie din ea cu sulita" o bucatica n forma de
cub, care se numeste agnet (miel), si rosteste urmatoarele cuvinte : Aceasta oaie la suferinta e
dusa". El taie agnetul" n patru parti cu cuvintele : Se jertfeste mielul domnului" si-l
strapunge cu sulita".
In timpul mpartasaniei cu trupul lui Hristos", catolicii mannca ostia, o bucatica de aluat
nedospit, iar ortodocsii, prescura, o pinisoara din faina alba, preparata din aluat dospit.
Clericii considera ostia si prescura ca ntruchipare" a trupului lui Dumnezeu, n stare sa faca
minuni.
Spovedania
Spovedania (pocainta) este alta taina a religiei crestine. Credinciosul se spovedeste (si
destainuieste pacatele) preotului si obtine de la el iertarea lor.
Spovedania este un rit religios foarte vechi. Adeptii religiilor primitive socoteau ca raul, sau
pacatul, este o forta necurata care se leaga de om ; ei credeau ca aceasta forta poate fi
4

alungata, zdrobita. Spovedania era considerata un mijloc de ndepartare a raului, deoarece din
vechime oamenii atribuiau cuvntului o forta magica.
Pna n secolul al XIII-lea, n religia crestina spovedania era publica, adica fiecare crestin
nsira cu glas tare pacatele sale n prezenta preotilor si a credinciosilor. Incepnd din secolul al
XIII-lea, s-a introdus spovedania n taina : credinciosul se caieste de pacate numai n fata
preotului. Potrivit doctrinei religioase, pna si cei mai mari pacatosi criminalii, asasinii
pot deveni, daca se caiesc, oameni fara pacate, fara prihana, sfinti. Prin mijlocirea
spovedaniei, clerul cauta cu tot dinadinsul sa-i convinga pe credinciosi ca Dumnezeu poate
ierta orice pacat, cu conditia ca omul sa se caiasca. ,,Fericit e cel caruia i s-au iertat
nelegiuirile si care a fost absolvit de pacate", spun clericii. In evanghelii exista o parabola a
vamesului. Un vames care si nsusise n mod ilegal cea mai mare parte din taxele ncasate,
adica un spertar si delapidator, a donat bisericii o parte din banii furati, apoi a spus o
rugaciune si astfel... s-a dus cu sufletul mpacat n fata lui Dumnezeu".
Cununia
Taina cununiei s-a introdus n crestinism relativ trziu. Biserica catolica a recunoscut n mod
oficial aceasta taina la sfrsitul secolului al XIIIea, dar ea s-a statornicit abia n secolul al
XIV-lea. Biserica crestina a proclamat ca instituita de Dumnezeu forma familiei n care
domina exclusiv sotul, sotia fiind proprietatea sa docila si lipsita de drepturi.
Ritul cununiei dateaza din epoca primitiva. nca din vechime, necunoscnd multe fenomene
ale naturii, inclusiv cauzele fecunditatii, oamenii primitivi rugau duhurile bune sa le daruiasca
copii. Totodata ei cautau sa alunge duhurile rele din preajma mirelui si a miresei prin
zgomote, foc, fum si apa. Ulterior, acest rit a fost preluat de biserica crestina si modificat doar
ntr-o masura nensemnata: s-au mentinut focul (luminarile), tamierea mirelui si miresei,
rostirea anumitor rugaciuni etc. In Roma antica, n timpul ritului cununiei se puneau pe
degetele mirelui si miresei inele, a caror semnificatie era ca sotia este legata de sot asa cum se
legau pe atunci sclavii unii de altii. Religia crestina a pastrat si acest obicei, care accentueaza
dependenta nrobitoare a sotiei fata de sot.
Clerul si multi credinciosi afirma ca ritualul cununiei, cntecele bisericesti si rugaciunile ce se
citesc n timpul desfasurarii cununiei fac casatoria mai trainica, mai fericita. In realitate nsa,
casatoria religioasa slujeste la propagarea teoriei inferioritatii femeii. n timpul cununiei,
preotul povatuieste femeia : ,,Sotia sa se teama de barbat", i insufla ideea ca trebuie sa fie o
slujnica, o roaba n familie, ca trebuie sa uite de demnitatea ei de om. Ritul religios al
cununiei i njoseste pe oameni, insuflndu-le ideea ca snt robi ai lui Dumnezeu" si ca nu
trebuie sa se bizuie pe propriile lor forte, ci sa traiasca asa cum a poruncit Dumnezeu", sa nu
lupte pentru fericirea lor, ci ,,sa nadajduiasca n mila lui Dumnezeu".
Inmormntarea
La baza acestui rit sta credinta n suflet, in viata de dincolo de mormnt. Adeptii religiei
afirma ca sufletul, ideea, spiritul reprezinta principala forta vitala a omului, iar trupul nu este
dect lacasul sufletului. Credinta ca omul are un suflet ascuns, nemuritor sta la baza teoriei
religioase extrem de daunatoare a vietii de dincolo de mormnt, a rasplatei pentru viata plina
de pacate sau neprihanita dusa pe pamnt. In societatea mpartita n caste, doctrina religioasa a
sufletului si a vietii de dincolo de mormnt urmareste scopuri precise. Clerul i sfatuieste pe
cei napastuiti n lumea aceasta sa spere ntr-o viata mai buna pe lumea cealalta".
Straduindu-se din rasputeri sa-si mentina influenta asupra credinciosilor, biserica le cere sa
respecte ntocmai riturile religioase, inclusiv ritul nmormntarii. Daca la nmormntare nu se
respecta toate prescriptiile religioase, afirma clerul, nu se poate asigura defunctului fericirea
n rai pe lumea cealalta".
Zugravind n culori trandafirii splendorile vietii de dincolo de mormnt, clerul promite sa ajute
sufletul defunctului sa-si gaseasca drumul spre rai. In unele locuri acest drum este deschis
mortului printr-un biletel pus n mna lui dreapta. Este un fel de permis de libera trecere, o
5

legitimatie, o recomandare pentru lumea cealalta", un document care atesta ca defunctul a

fost ortodox si ca la nmormntarea sa s-a respectat ritualul ortodox, mpreuna cu mortul se
pune n mormnt cruciulita pe care a purtat-o la piept, deoarece fara aceasta Dumnezeul
atotstiutor" cica n-ar fi n stare sa-si dea seama cine e mortul: un crestin ortodox sau vreun
necredincios, un pagn. n afara de aceasta, n timpul slujbelor religioase de nmomntare,
preotul aminteste Dumnezeului atotstiutor" unele fapte bune sau rele ale defunctului.
Posturile
n religia crestina, o mare importanta o au posturile, adica zilele n care credinciosii se abtin
partial sau total de la hrana, nu se duc la spectacole, la petreceri etc. Posturile ocupa un loc
important n ritualurile multor religii ; ele exista la musulmani, la evrei, la budisti etc. n
religia ortodoxa se tin urmatoarele posturi: postul mare, postul sfntului Petru, postul sfintei
Marii, postul Craciunului, postul din zilele de miercuri si vineri, precum si postul din alte
cteva zile ale anului. Biserica ortodoxa prescrie posturi n peste 200 de zile ale anului.
Cu ajutorul posturilor, clerul dadea un fel de justificare ideologica subnutritiei cronice a
nevoiasilor, aratnd ca domnul a postit n desert si ,,a poruncit" credinciosilor ,,sa rabde si sa
posteasca".
Cultul sfintilor
Cultul sfintilor a fost raspndit n multe religii. n antichitate se credea ca stramosii pot acorda
ajutor urmasilor lor n viata. La unele triburi exista chiar o anumita specializare a stramosilor
morti : se credea ca unii ar fi n stare sa aduca ploaia, altii sa asigure recolte mbelsugate, altii
sa ajute la vindecarea unor boli etc.
La nceput, crestinismul nu cunostea cultul sfintilor. Acesta a aparut abia n secolele IIIIV.
Crestinismul a putut sa ndeparteze masele populare de cultul vechilor zei numai cu ajutorul
cultului sfintilor. Sfintii crestini i-au nlocuit pe zeii antici si diferitele duhuri ale muntilor,
rurilor si padurilor. Clerul a proclamat pe unii zei sfinti, iar pe altii i-a transformat n duhuri
necurate. Zeul Belzebut, a carui obligatie era sa alunge mustele, a fost transformat n satana.
Zeita dragostei, Astarte, a devenit respingatorul print al iadului, Astart.
n biserica catolica, majoritatea sfintilor provin din rndurile papilor si episcopilor. Biserica
ortodoxa venereaza 462 de sfinti canonizati, dintre care 286 provin din rndurile clerului, 20
au fost regi sau mparati, 49 printi, 3 boieri si 8 negustori. Snt venerati ca sfinti 19 fanatici
religiosi, despre care se relateaza ca au stat ani de zile catarati pe niste stlpi, au dormit n
mlastini si au umblat goi. Dnd ca pilda viata virtuoasa" a acestora, biserica ncerca sa-i
ndemne pe credinciosi la smerenie.
Pentru povestirile despre vietile sfintilor s-au folosit basme populare. Autorii vietilor sfintilor
au prelucrat pna si basmele arabe despre peripetiile vestitului navigator Simbad. Povestirile
despre viata lui Varlaam si a lui Ioasaf au fost copiate dupa niste legende despre Buda, care n
limba araba se numeste Ioasaf. Povestirea vietii sf. Gheorghe Biruitorul a fost alcatuita dupa o
legenda a zeului egiptean Horus.
n Rusia tarista, biserica raspndea foi volante intitulate La ce sfinti sa ne rugam ca sa ne
lecuiasca de boli si cnd e ziua lor". Pentru a-si spori veniturile, clerul organiza ,,minuni",
fabrica moaste si relicve ale sfintilor.
La nceputul secolului al XIX-lea a fost editat la Paris un Dictionar critic al relicvelor", n 3
volume ; din el se putea afla ca n unele orase din Spania s-ar fi pastrat pene ale cocosului
care, potrivit evangheliei, a cntat atunci cnd sf. Petru s-a dezis de Hristos. n unele biserici se
aratau chiar urme" ale lui Hristos, lasate de el pe pamnt cnd s-a naltat n cer. Calugarii
benedictini din Franta pretindeau ca la ei s-ar pastra o lacrima" a lui Hristos.
n diferite biserici din Europa occidentala se pastreaza 30 de trupuri ale sf. Grigore, 18 capete
ale sf. Filip, 2 trupuri, 8 capete, 6 mini si picioare ale sf. Ana, 5 trupuri, 6 capete, 17 mini si
picioare ale sf. Andrei, 4 trupuri si 8 capete ale sf. Stefan, 20 de trupuri si 26 de capete ale sf.
6

Iulian, 30 de trupuri ale sf. Pancrat, 16 trupuri ale sf. Petru. n medie, la 10 sfinti reveneau n
biserici 60 de trupuri, 50 de capete si 20 de mini. Preotii ortodocsi au ndraznit chiar sa arate
moastele aceluiasi sfnt n doua orase diferite. Trupul sf. Mercurie, ostean al Smojeriskului,
era expus att la Smolensk ct si la Kiev, iar trupul sf. Teofil att la Novgorod ct si la Kiev.
La nceputul sec. XX, au fost deschise, n prezenta clerului, mai multe racle cu moaste. Din
cele 63 de racle cu ,,moaste ale sfintilor" care au fost deschise, 2 erau goale, n 16 s-au gasit
cadavre intrate n putrefactie sau mumificate, n 18 oase, tencuiala, papusi din carton,
caramizi, cuie, iar n 27 de racle erau oase ngramadite n dezordine.
Sarbatoarea nasterii lui Hristos
Nasterea lui Hristos este una dintre sarbatorile cele mai importante ale religiei crestine.
Stiinta a demonstrat de mult ca Isus Hristos n-a existat niciodata, ca figura presupusului
ntemeietor al crestinismului este pur legendara.
n primele cinci secole dupa aparitia crestinismului, crestinii nu cunosteau n general anul
nasterii lui Hristos, si n Imperiul roman anii se numarau de la ntemeierea Romei. Abia la 500
de ani dupa presupusa nastere a lui Hristos, calugarul Dionisie cel Mic (mort n secolul al VIlea) a stabilit, pe baza unor calcule lipsite de orice temei, ca Hristos s-a nascut, probabil, n
luna decembrie a anului 753 de la ntemeierea Romei. El a propus sa se treaca la un nou
sistem cronologic, considernd anul 754 drept primul an al erei noi. Dar daca Hristos n-a
existat niciodata, atunci cum si cnd s-a stabilit sarbatoarea nasterii lui Hristos ? Legenda
nasterii lui Hristos si ziua sarbatoririi ei au fost preluate de crestini de la alte religii, mai vechi.
Cu mult nainte de aparitia crestinismului, la toate popoarele de agricultori din antichitate erau
raspndite legende despre nasterea a diferiti zei. Asemenea legende circulau n Egipt, Babilon,
Fenicia, India si n alte tari. Astfel, n India, cu 500 de ani naintea aparitiei crestinismului,
aparuse o legenda potrivit careia Dumnezeul salvator Buda ar fi fost nascut de o fecioara
numita Maia. Buda propovaduia pe un munte, ca si Hristos, savrsea minuni, mergea pe apa.
Legenda spune ca ar fi avut discipoli si ca unul dintre ei (ca si Iuda n religia crestina) ar fi
fost un tradator.
Multe popoare din lumea antica sarbatoreau zilele de nastere ale zeilor lor principali n timpul
solstitiului de iarna. De pilda, la 6 ianuarie se sarbatorea ziua de nastere a zeilor Osiris si
Dionisos, iar la 25 decembrie a lui Adonis, Tamuz si Mithra. Crestinismul a preluat
obiceiurile si riturile acestor sarbatori precrestine. Nu s-au schimbat dect denumirile si
explicatia originii lor.
La popoarele din Egipt care se ndeletniceau cu agricultura se praznuia la 6 ianuarie
sarbatoarea primaverii, sarbatoarea aparitiei primelor mladite verzi pe ogoare si pasuni dupa
retragerea apelor revarsate ale Nilului. Oamenii oropsiti, neajutorati n lupta mpotriva naturii,
sarbatoreau aceasta zi dupa un anumit ritual religios, aduceau jertife, creznd ca astfel vor
izbuti sa strnga o recolta buna, ca apele revarsate ale Nilului nu vor inunda ogoarele si ca se
va asigura cantitatea de ploi necesara agriculturii.
n secolul al II-lea al erei noastre, crestinii au preluat aceasta sarbatoare egipteana, au legat-o
de legendele evanghelice despre Hristos si au nceput sa sarbatoreasca ziua de 6 ianuarie sub
tripla denumire de aratarea boboteaza nasterea lui Hristos". Ulterior, biserica crestina a
hotart sa mparta aceasta sarbatoare n doua : nasterea lui Hristos" si aratarea
boboteaza".
n anul 354 e.n., biserica crestina a introdus n mod oficial n calendarul ei religios sarbatoarea
nasterii lui Hristos, Craciunul, cu indicatia ca ea sa fie sarbatorita la 25 decembrie. Fixarea
sarbatorii nasterii lui Hristos la 25 decembrie se explica prin tendinta crestinilor de a
nlatura ,,ziua nasterii Soarelui invincibil", care era sarbatorita la Roma de adoratorii zeului
Mithra tot n ziua de 25 decembrie. Sarbatorirea zilei de nastere a lui Hristos n decembrie,
introdusa de cler, s-a statornicit n Europa abia la sfrsitul secolului al IV-lea e.n. In Rusia,
sarbatorirea nasterii lui Hristos a fost introdusa n secolul al X-lea, cnd cneazul Vladimir al
7

Kievului a proclamat religia crestina religie de stat (anul 988 e.n.). Sarbatorirea zilei de
nastere a lui Hristos a devenit treptat o traditie n viata credinciosilor, nlocuind cinstirea zilei
de nastere a zeului Soarelui Iarila-Dajdbog. Acesta este istoricul originii sarbatorii
craciunului, ziua nasterii lui Hristos.
Sarbatoarea pastilor, sau a nvierii lui Hristos
Una dintre sarbatorile principale ale religiei crestine este nvierea lui Hristos sau pastile.
Clerul afirma ca Isus Hristos, dupa ce a fost rastignit si nmormntat, a nviat din morti si s-a
naltat la ceruri. Legenda nvierii lui Hristos este o prelucrare crestina a unui sir de sarbatori si
rituri de primavara ale popoarelor orientale.
La baza sarbatorii pastilor stau credintele popoarelor de agricultori din antichitate, despre zei
care au suferit, au murit si au nviat. Agricultorii din antichitate au dedus moartea si nvierea
zeilor din observatiile lor asupra bobului de cereale, care, scos din spic si aruncat n pamnt,
murea parca, iar apoi, ncoltind, nvia" si dadea oamenilor hrana, ntretinea viata lor. Dupa
cum moare si nvie" bobul, asa ,,mor si nvie" zeii vegetatiei pentru a ntretine (a salva) viata
oamenilor. Legende despre zei care mor si nvie au cunoscut aproape toate popoarele de
agricultori, n Asia Mica a existat din antichitate credinta n zeul naturii, Attis, care ar fi fost
nascut n mod miraculos de o fecioara, iar apoi ar fi murit si a nviat. O parte esentiala n
cultul zeilor care mor si nvie era jelirea mortii zeului, alternnd cu explozii de bucurie
prilejuite de nvierea sa.
Aparitia sarbatorii pastilor a fost determinata n mare masura de mitul lui Osiris, considerat n
Egiptul antic zeul apei si al vegetatiei, stapnul lumii de dincolo de mormnt. Legenda spune
ca Osiris a fost mai nti rege pe pamnt, i-a nvatat pe oameni sa cultive pamntul, iar apoi a
fost ucis de fratele sau Set si nmormntat de sotia sa Isis. Dupa moarte a nviat si a devenit
mparatul lumii de dincolo de mormnt si al sufletelor celor morti. In cinstea lui Osiris se
dadeau serbari, n timpul carora oamenii i deplngeau moartea si se bucurau de nvierea lui.
Multe caracteristici ale sarbatorii lui Osiris ne permit sa tragem concluzia ca la vechii egipteni
nmormntarea si nvierea zeului ntruchipau semanatul si ncoltirea cerealelor. Egiptenii l
nfatisau pe Osiris sub forma unei placi acoperite de spice. Aceasta arata ca nmormntarea de
primavara a lui Osiris nu era dect reprezentarea religioasa a nsamntarii cerealelor, iar
spicele ncoltite din corpul lui Osiris nfatisau nvierea lui, adica cerealele rasarite pe cmp
dupa semanat. Sarbatoarea nsasi era semnalul nceperii muncilor agricole de primavara. Ea
ncepea de obicei cu aratul ogorului.
Aceste culte ale zeilor care sufera si mor aveau un element comun : ideea jertfei si a ispasirii.
Aducerea de jertfe reprezenta elementul principal al tuturor sarbatorilor legate de nvierea
unui zeu. Agricultorii si crescatorii de vite din antichitate credeau ca trebuie sa aduca jertfe
pentru a feri vitele de epizootii si a pastra fertilitatea ogoarelor, care, dupa strnsul recoltei, par
moarte si parasite de duhurile" vegetatiei. De obicei se jertfea o parte din recolta si din vite
pentru a pastra restul. Se credea ca, dupa ce s-a dat zeului ceea ce i se cuvine, restul poate fi
consumat fara teama.
Crestinii au mprumutat chiar si denumirea sarbatorii. Evreii din antichitate denumeau pasti
(n traducere romneasca mbunare) sarbatoarea primaverii, cnd aduceau diferite jertfe,
ndeplineau anumite ritualuri si se rugau la tot felul de duhuri si dumnezei, cerndu-le
ndurare. Elementul principal al acestei sarbatori l constituiau rugaciunile de iertare si
consumarea animalului jertfit, care, n nchipuirea credinciosilor, reprezenta divinitatea.
Crestinismul nu numai ca a mprumutat multe legende, rituri si obiceiuri de la popoarele din
Orient, mbinndu-le n legenda mortii lui Isus Hristos care s-a jertfit, dar i-a si imprimat un
caracter ntructva diferit. El a elaborat n toate amanuntele doctrina care cere oamenilor
muncii sa ndure cu rabdare asuprirea naturii. Doctrina mortii si nvierii lui Isus Hristos a
devenit elementul principal n teoriile bisericii despre lumea de dincolo de mormnt, despre
judecata de apoi, despre pedeapsa sau rasplata care te asteapta dupa moarte n cer. Dar ideea
centrala a sarbatorii jertfirea lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa poata trai s-a pastrat,
8

esenta religioasa a ritului a ramas aceeasi ca si acum 3.0005.000 de ani : purificarea

omului, eliberarea lui de duhurile rele, izbavirea de boli, nenorociri si urgii prin aducerea unor
jertfe.
Sfnta treime, sau rusaliile
Sarbatoarea sfintei treimi este praznuita de credinciosi la 50 de zile dupa pasti.
Data calendaristica a sarbatoririi sfintei treimi si a zilei pogorrii sfntului duh (ca si a pastilor)
se calculeaza dinainte, deoarece aceasta sarbatoare nu este fixata ntr-o anumita luna si zi. De
cele mai multe ori nsa ea cade n mai sau n iunie.
Clerul cauta sa-i convinga pe credinciosi ca sarbatorirea sfintei treimi si a pogorrii sfntului
duh a doua zi dupa sfnta treime a fost introdusa n amintirea unui eveniment care s-ar fi
petrecut acum mai bine de 1.900 de ani : cica atunci, n orasul Ierusalim, sfntul duh a pogort
asupra apostolilor, ucenici ai lui Isus Hristos. La acest eveniment se zice ca ar fi participat
Dumnezeu-tatal, Dumnezeu-fiul si sfntul duh.
Dogma crestina a sfintei treimi a fost luata din alte religii existente anterior.
Pentru a ntari credinta maselor n Hristos si pentru a nlatura cultul vechilor zei, teologii
crestini au preluat legende din religii mai vechi, le-au prelucrat n mod corespunzator si le-au
adaptat scopurilor lor.
Cu mult nainte de aparitia crestinismului, n vechea Indie, de pilda, era raspndita credinta n
urmatoarea treime : Savitri, zeul-tata, divinitatea soarelui; Agni, zeul-fiu ; Vaiu, sfntul duh ;
mama zeului-fiu era Maia, iar sotul pamntesc al Maiei; dulgherul Tvasti. Egiptenii si aveau
treimea lor: Osiris, zeul-tata, Isis, zeita-mama, si Horus, zeul-fiu. Unele dintre aceste legende
au servit drept baza pentru elaborarea dogmei treimii crestine.
Povestirile din Noul testament despre sfnta treime au aparut din cauza ca n procesul de
formare a crastinismului s-a ivit necesitatea de a lega noua religie crestina de legendele
Vechiului testament. De aceea n cartile Noului testament s-a facut ncercarea de a-l prezenta
pe Hristos ca pe fiul lui Iahve, Dumnezeul evreilor (Iehova, sau Iahve, este identic cu
Dumnezeul crestin Savaot). Aceasta sarcina grea a fost rezolvata de cler n felul urmator : desi
exista Dumnezeul-tata Iahve (Savaot) , Dumnezeul-fiu Isus si un al treilea
Dumnezeu sfntul duh , acestia nu reprezinta trei dumnezei diferiti, ci un singur
Dumnezeu.
Dupa ce a explicat ca Hristos purcede de la Iahve, Dumnezeul evreilor, clerul crestin a
mprumutat de la evrei si multe sarbatori, inclusiv sarbatoarea rusaliilor. Aceasta sarbatoare a
aparut la vechii evrei din Palestina o data cu trecerea lor la agricultura. La nceput ea se
chema pur si simplu sarbatoarea secerisului, deoarece era legata de ultima zi a recoltarii
griului, care se cocea acolo n urma celorlalte cereale. Secerisul ncepea n Palestina cu
recoltarea orzului de primavara. Ziua nceperii secerisului era asa-numita sarbatoare a azimei,
a pinii nedospite, care ulterior a fost unificata cu pastile. Pastile durau cteva saptamni si se
ncheiau cu ultimele zile ale secerisului grului, cu sarbatoarea strngerii recoltei, a calor
sapte saptamni", sau rusaliile. In Biblie exista o indicatie clara n acest sens : Sa numeri
sapte saptamni de la pornitul secerisului, de atunci sa ncepi numaratoarea celor sapte
saptamni. Dupa aceasta sa praznuiesti praznicul saptamnilor" (Deuteronomul, XVI, 910).
Initial, n perioada politeismului, menirea rituala a sarbatorii ncheierii secerisului era
aducerea de jertfe din noua recolta duhurilor si zeitatilor locale ale ogoarelor, ca fiind cele
care daruiau racolta si stapneau pamntul. Primii crestini au preluat aceasta sarbatoare, dar au
cautat sa-i imprime o semnificatie si un continut specific crestin.
n Rusia, sarbatoarea sfintei treimi a mai suferit o schimbare. Cnd crestinismul s-a raspndit
n Rusia, sarbatoarea rusaliilor, sau a sfintei treimi, a fost unificata cu sarbatoarea locala a
vechilor slavi, ,,semik, prelundu-se si continutul uzual al acesteia. La vechii slavi,
sarbatoarea semik" avea un caracter multilateral. Ea coincidea cu ncheierea muncilor de
9

primavara si era legata de ngrijirea semanaturilor n perioada foarte importanta cnd nfloresc
si dau in spic. Cu ajutorul unor rituri speciale, slavii cautau, pe de o parte, sa influenteze
cresterea cerealelor si a fnetelor, iar pe de alta parte sa le fereasca de duhuri rele, sa se
izbaveasca ei nsisi de aceste duhuri, locuintele lor etc.

CUM SE OBTINE FOCUL SFNT DIN CER

n urma cu sute de ani s-a savrsit la Ierusalim minunea" pogorrii focului ceresc pe pamnt.
Exact la ora 12, n timpul slujbei de pasti, pe mormntul domnului" a izbucnit deodata, de la
sine", o flacara.
Minuni" de felul acesta au avut adesea loc si sub alta forma. De exemplu, n timpul slujbei
bisericesti s-au aprins deodata de la sine" lumnarile pe care le tineau n mina cuviosii" din
rndurile slujitorilor cultului.
Aparatorii iudeo-crestinismului au nascocit multe retete miraculoase" pentru ca sa poata
savrsi asemenea minuni". Toate aceste retete (n cazul cnd snt aplicate cum trebuie) snt
att de sigure, nct cu ajutorul lor poate obtine focul sfnt din cer" nu numai un cucernic
parinte, ci chiar si omul cel mai pacatos.
Astfel, fitilul curatat al unei lumnari este nmuiat ntr-o solutie de fosfor alb si sulfura de
carbon. Dupa trecerea unui anumit timp (care poate fi stabilit dinainte destul de exact pe cale
experimentala), lumnarea se aprinde singura. Sulfura de carbon mpiedica inflamarea
fosforului si din aceasta cauza luminarea nu se aprinde dintr-o data, ci abia dupa ce sulfura de
carbon s-a volatilizat.
CULTUL MOASTELOR"
Timp de mai bine de 200 de ani au venit credinciosii sa se nchine la moastele preacuviosului
Simion din Verhoturie. Cteodata cei ce-si cautau vindecarea strabateau mii de kilometri ca sa
ajunga aici. Toti aveau un singur gnd : sa se aplece ct mai curnd plini de evlavie asupra
sfintelor moaste...
Multime de oameni veneau la Verhoturie aducnd la manastire rublele si copeicile cstigate
prin munca... Verhoturie era un oras renumit prin moastele sale sfinte...
Dar iata nsa ca la manastirea din Verhoturie s-a cerut ca racla cu moaste" sa fie deschisa. A
fost dat de o parte acoperamntul pretios al raclei, brodat cu fire de matase si de aur... Din
racla s-a scos vata, talas, bucati de oase. Dupa aceea racla a fost rasturnata, pentru ca sa li se
arate celor prezenti ca n ea n-a mai ramas nimic, ca moastele nu existau... Astfel si-a ncheiat
existenta preacuviosul Simion din Verhoturie.
Cu toate acestea, n unele cazuri corpurile mortilor se pot ntr-adevar conserva. Aceasta se
ntmpla atunci cnd corpul este asezat intr-o ncapere cu aer extrem de uscat sau este ngropat
ntr-un teren uscat, adica atunci cnd lipsesc conditiile favorabile pentru descompunerea lui. In
sfirsit, corpul poate pur si simplu sa se pietrifice daca este spalat de ape subterane care contin
o mare cantitate de var.
Iudeo-crestinii sustin ca simplul fapt al neputrezirii unui corp este suficient pentru ca sa ne
nchinam acestuia ca unui lucru sfnt. Atunci trebuie sa fim consecventi si sa naltam la rangul
10

de sfinti prea-cuviosi numeroase trupuri neputrezite de sobolani, broaste etc. Sau, n sfrsit,
trupul neputrezit al unui falsificator de bani, descoperit la Moscova la nceputul sec. XX.
Trebuie sa adaugam ca, nca n Egiptul antic, folosind diverse rasini si balsamuri, oamenii
preparau n mod artificial trupuri neputrezite" (mumii). Si fara nici un fel de participare a
puterii dumnezeiesti, aceste moaste" s-au pastrat admirabil pna n zilele noastre.
AUTONNOIREA" ICOANELOR
In zilele noastre, cnd se simte o lipsa acuta de minuni dumnezeesti", nefacute de mna
omeneasca, autonnoirea" icoanelor este, poate, minunea cea mai la moda. Autonnoirea"
icoanelor a fost semnalata, de pilda, n regiunea Smolensk, unde numai in decursul anului
1953 au avut loc peste zece cazuri de autonnoire". Asemenea minuni" s-au petrecut si n
Ucraina, la Alma-Ata. Urmatoarea nsemnare, gasita n jurnalul unui preot, ne va ajuta sa
dezvaluim secretul acestei ,,minuni" : Azi am aflat o reteta simpla si ieftina pentru nnoire. O
icoana care s-a nnegrit putin devine din nou stralucitoare daca o freci de cteva ori cu o
capatna de ceapa si o ungi apoi cu untdelemn".
Desigur, oamenii care au interes sa nvioreze iudeo-crestinismul muribund nu s-au oprit la
aceasta reteta, destul de primitiva, ci au elaborat altele, mai eficiente. Autonnoirea" poate
avea loc sub actiunea unei substante corosive, fabricata pe de-antregul de mna omeneasca :
un amestec de alcool etilic si terebentina. Daca icoana este foarte veche, atunci se adauga
putin amoniac. Sub actiunea acestui amestec, funinginea depusa pe lac se spala repede. Pentru
ca actiunea corosiva a substantei sa nu mai continue, icoana este stearsa cu bagare de seama
cu o crp uscata si unsa cu untdelemn, cu ulei de in fiert sau acoperita cu lac.
Autonnoirea" icoanelor se poate efectua si intr-un alt mod. De obicei, icoanele se picteaza
cu culori de ulei, n compozitia carora intra combinatii ale plumbului. Sub actiunea
hidrogenului sulfurat aflat n aer, plumbul se transforma cu timpul n sulfura de plumb, care
este neagra. De aceea icoana se si nnegreste. Pentru a descompune sulfura de plumb si a
nnoi" astfel icoana, suprafata ei este tratata cu un oxidant oarecare, de exemplu cu apa
oxigenata.
In felul acesta, din minunea nefacuta de mna omeneasca" nu ramne nimic altceva dect
sarlatania cea mai ordinara.

11