Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)

Raymond Roca

Pagina: 1/2

Raymond ROCA: "ISPAS MOTAN GRAS"

POVESTIRI DE PE MARE (ROMANA)
Trãia la Brãila, cu mult,i, mult,i ani în urmã, o bãtrânicã cumsecade cãreia toa
tã lumea îi zicea Babana. Chiar dacã numele ei desemna o femeie grasã, Babana er
a slãbut,ã s,i uscãt,ivã. Probabil cã bãtrânet,ea îs,i pusese amprenta pe porecl
a ei, transformând-o pe baba Ana în Babana.
Bãtrâna avea un suflet bun s,i o inimã largã. Toatã ziua alerga de colo pânã col
o ca sã ajute pe cineva. Suferea de boala singurãtat,ii cu toate cã avea un bãia
t, Panait, care fiind marinar, nu dãdea pe acasã cu sãptãmânile, sau uneori chia
r cu lunile, strãbãtând mãrile lumii cu corabia mos,tenitã de la tatãl sãu, care
fusese s,i el la rândul sãu, tot marinar.
Într-o searã, întorcându-se acasã, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-
o fundãturã plinã de gunoaie. Inima n-o lãsã sã plece mai departe, se apropie s,
i observã la lumina lunii cã se zbate ceva într-o traistã legatã la gurã, arunca
tã printre bãlãrii. Îs,i învinse frica, doar atunci când îs,i dâdu seama cã o vi
etate are nevoie de ajutorul sãu. Agãt,ã traista cu o scândurã putrezitã s,i o t
rase afarã din groapa cu gunoi. Dupã ce, cu mare greutate s,i efort desfãcu nodu
l, îi sãri în brat,e un pui de mât,ã negru, slab s,i prãpãdit. Femeia se sperie
s,i vroi sã-l arunce cât colo, dar i-se facu totus,i milã de animal s,i îl luã a
casã. Mirosea urât s,i era slab de-i puteai numãra coastele. Ochii îi erau tulbu
ri s,i abia îs,i mai trãgea sufletul. Cine s,tie de cât timp zãcea în traistã, a
runcat la gunoi. Dupã câte se pricepea la mât,e, îs,i dadu seama cã nefericitul
animal, este motãnel.
Bãtrâna îl curãt,ã cu o cârpã umezitã în ceai de mus,et,el, îi spãlã ochii s,i b
lãnit,a s,i îi puse pe o farfurie câteva bucãt,ele de cârnat. Acesta se apropie,
le mirosi s,i amet,it îs,i pierdu echilibrul cãzând într-o parte. Babanei i se
facu s,i mai mare milã de pisoi. Luã un pai de grâu, îl bagã în cana cu lapte s,
i îi picurã cât,iva stropi în botic. Pisoiul îs,i reveni put,in s,i începu sã li
ngã picãturile, apoi luã vârful paiului între lãbut,e s,i începu sã-l sugã. Baba
na îs,i dãdu seama cã acesta nu s,tie încã sã mãnânce. Luã o cârpã curatã o înmu
ie în lapte s,i îi dãdu motãnelului sã sugã un colt,. Din când în când mai turna
câte un pic de lapte pe cârpã pânã cand micul animal se sãturã, se fãcu covrig
s,i adormi. În somn, tremura parcã de frig s,i din când în când mieuna subt,irel
. Femeia îl inveli cu un pulovãr vechi s,i se culcã s,i dânsa.
A doua zi de dimineat,ã, Babana simt,i cã cineva trage de pãtura cu care era aco
peritã. În singurãtatea ei, se sperie, sãri din pat, dar inima-i reveni la loc c
ând vãzu pisoias,ul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi s,i jucã
us, s,i nu mai arãta slabiciunea pe care o avusese cu o searã înainte. Mieuna pa
rcã mai tare s,i se mis,ca mult mai agil. Primi iar o port,ie de lãptic cu cârpa
, dupã care începu sã-s,i lingã blãnit,a s,i sã se curet,e. Pe zi ce trece se fã
cea tot mai zdravãn. Cu timpul se fãcu un motan de toatã frumuset,ea, cu o blanã
neagrã s,i pufoasã s,i cu ochi galbeni s,i inteligent,i. Bãtrâna îi puse numele
Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilãrie.
Ispas era foarte cuminte s,i domestic. Îl iubeau tot,i vecinii, cãci de când apã
ruse motanul dispãruserã tot,i s,oarecii s,i s,obolanii din mahala. Bãtrâna îi d
ãdea sã mãnânce tot felul de bunãtãt,i. Cu timpul se îngrãs,ã as,a de tare, de p
arcã era un miel s,i toatã lumea începu sã-i spunã Ispas-Motan Gras.
Acestuia nici cã-i pãsa de ce zic alt,ii. Lenes,, zãcea toatã ziulica pe un covo
ras, la soare în pridvorul casei s,i în afarã de mâncare. nu se sinchisea de nim
ic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca sã vadã ce se mai întâmplã pr
in împrejur s,i sã îs,i dea lumea seama cã nu este mort.
În ultima vreme, bãtrâna stãtea s,i ea mai mult pe acasã, cãci balamalele nu o m
ai lãsau sã se mai ducã prin târg. Într-o zi bãrtânet,ea îs,i spuse cuvântul s,i
Baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasã s,i dupã ce
dãdu toate lucrurile de pomanã, vându casa, dar de motan nu putu sã scape. Nime
ni nu-l vroia pe lenes,ul Ispas-Motan Gras. Pânã la urmã, din respect pentru mum
ã-sa, luã s,i motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru lenes,ul cel negru , cu
m îl numise Panait, se terminã cu binele. Adio ficat prãjit, out,e fierte în lap
te s,i smântânã proaspãtã. Mâncarea marinarilor era pes,tele, care la început, l
ui Ispas-Motan Gras, nu-i plãcu de fel, odatã cã avea un miros ciudat s,i a doua
oarã cã Panait i-l dãdea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, începu sa se obi
s,nuiascã s,i chiar sã-i placã. Câteodatã, era foarte nostim, mai ales când se j
uca cu câte un pes,te viu care cãdea pe punte din plasa marinarului. Atunci ince
pea un adevãrat spectacol de circ, care îi mai descret,ea fruntea însinguratului
fiu al mãrilor.
Noul stãpân fãcea comert, cu diferite mãrfuri. Împreunã au bãtut apele mãrilor,
în lung s,i-n lat, cu diferite treburi. La început fãcurã curse scurte pe Marea
Neagra, de la Brãila la Constant,a, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împi
nse cãtre Bosfor. Panait auzise cã uleiul de masline grecesc are mare cãutare pe
piet,ele englezes,ti. Tot,i cei care se ocupau cu comert,ul cu mãsline, sau ule
iul acestora, deveniserã oameni cu bani. Se incumetã s,i el, începând sã facã cu
rse regulate cu marfã la Southampton, Londra s,i Liverpool. Afacerile mergeau st
runã s,i deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind bunã, deobicei n
aviga singur. Uneori, când era mult de lucru si strãbatea o distant,a mai mare,
mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici s,i di
stant,e mai scurte, pe corabie erau numai cãpitanul s,i motanul. Panait, cam pos
ac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stãtea
mai mult în cabinã, cocot,at pe patul marinarului, unde visa la casut,a cu pridv
or din Braila s,i bunãtãt,ile culinare pe care i-le oferise fosta stãpânã. Totus
,i, cu timpul, între cei doi, se înfiripã o legãturã, ceva ce semãnã la început,
mai mult cu o înt,elegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, po
ate din cauza singurãtat,ii care-i înconjura.
Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursã fãcutã la Liverpool, la ies,irea din strâ
mtoarea Sfântu Gheorghe, situatã în sudul Mãrii Irlandei, o furtunã groaznicã îi
ajunse din urmã, aruncând toate furiile vântului s,i mãrii peste corabie. Totul
se zgâlt,âia s,i se zbuciuma. Ispas, zãpãcit s,i speriat, se ascunse sub pat în
fingându-s,i adânc ghiarele în dus,umeaua de lemn pentru a-s,i putea ment,ine ec
hilibrul.
Panait, la timonã, încerca cu mare greutate sã t,inã corabia cât mai dreaptã. De
odatã, ceasul rãu s,i furia naturii dezlãnt,uite, rupserã o parte din catarg car
e cãzu peste cârmã s,i câmaci. Acesta aproape mort, zãcea imobilizat sub greutat
ea arborelui. Totul pârea cã se scufundã în adâncuri. Rãmasã fãrã control, corab
ia sãlta ca o coajã de nucã pe valurile imense. Se fãcu beznã, deoarece puterea
sãlbaticului uragan întunecase s,i soarele. Marea vuia s,i se zbãtea ca o fiarã
prinsã în capcanã. Apoi, încet-încet totul se lins,ti s,i veni adevãrata noapte.
O tãcere ciudatã se amesteca cu întunericul nopt,ii. Din când în când, se auzea
u la pupã, nis,te gemete, dupã care o linis,te apãsãtoare acoperea totul ca o ma
ntie.
Lui Ispas îi fuse fricã sã iasã pe punte, sã vadã ce se întâmplã acolo s,i ce fa
ce stãpânul. Dimineat,a, foamea s,i lumina soarelui îl facurã sã prindã curaj s,
i sã pãrãseascã cabina. Cu pas,i felini urcã scara s,i ies,i la suprafat,a punt,
ii. Rãmase uimit de harababura care îl înconjura pânze, funii, plase încâlcite s,
i aruncate vrais,te. Omul nicãieri! Mieunã încetis,or, parcã chemându-l, apoi ma
i tare, dar dejeaba nu-i rãspunse nimeni. Strãbãtu puntea cu pas,i timizi, simt,
ind cã s-a întâmplat ceva rãu.
Când ajunse la pupã vãzu catargul prãbus,it s,i sub el Panait zãcând nemis,cat.
Se as,ezã pe pieptul acestuia s,i începu sã toarcã. Vãzând cã nu mis,cã începu s
ã miaune din nou, parcã disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcã un oftat s,
i vãzu pleapele marinarului cã se mis,cã. Acesta intredeschise ochii s,i îi înch
ise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercã sã se mis,te, dar se
simtea imobilizat de greul catarg s,i de o durere ascut,itã în piciorul drept.
Strânse din dint,i, îs,i adunã toatã fort,a rãmasã s,i ies,i de sub greutatea ca
re îl t,inea ca într-un cles,te. Motanul se sperie s,i sãri cât colo, mai sã cad
ã peste bord. Marinarul îs,i dãdu seama cã are un picior rupt s,i cu greu se târ
â spre intrarea care cobora la cabinã. În dureri groaznice se lãsã sã alunece pe
scãri pânã ajunse lângã butoiul cu apa. Bãu cu mare greutate s,i les,inã din no
u. Ispas coborâse s,i el, urmându-s,i stãpanul. Se as,ezã cât mai aproape de el
s,i începu sã-i toarcã încetis,or la ureche de parcã ar fi vrut sã-i linis,teasc
ã durerile. Peste o vreme marinarul îs,i reveni din nou, dar nu putu sã facã nic
i o mis,care fãrã sã t,ipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în d
erivã, fãrã control, pe ape necunoscute.
Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbãtu între viat,ã s,i moarte, aiurind s,
i suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase s,i îl chinuia foarte tare.
Noroc ca avea butoiul cu apã aproape s,i putea sã-s,i mai aline setea s,i febra
groaznicã.

Motanul, la rândul sãu, suferea s,i el, deoarece îl durea burta de foame. Se scu
lase de câteva ori sã caute ceva de mâncare, dar nu gãsise nimic. Toate alimente
le erau închise în calã s,i pâna acolo erau multe us,i închise s,i scãri greu de
urcat sau coborât. Începu din nou, sã miaune cu disperare. Panait se trezi, mai
bãu put,inã apã s,i se vãietã s,i el de durere.
Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afarã din cabinã. Ies,i pe punte s,i se as,e
zã la pândã, as,teptând sã aparã vre-un pescãrus,, ca sã-l poatã îns,fãca s,i sã
-l mãnânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasãre sã se aventureze în
tr-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provã unde era atâ
rnatã plasa de pescuit s,i o cercetã cu atent,ie. În afarã de câteva alge uscate
nu gãsi nimic. Mirosul de pes,te, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia
, îl inebunea, fãcându-i s,i mai mare foame.
Plasa aruncatã de furtunã atârna peste bord, pe jumatate în apã. Cu grijã, cobor
â pe ochiurile plasei ca pe o scãrit,ã, pânã aproape de nivelul apei. Negãsind n
ici acolo, macar o rãmãs,it,ã de pes,te, dãdu nervos din coadã. Vãzu sãrind din
apã un pes,te aproape tot atât de mare ca el. Se sperie s,i cãzu în apã. Noroc c
ã marea era linistitã. Noroc cã plasa atârna pâna la nivelul acesteia s,i avu de
ce sã se agat,e. Cu mare greutate se urcã pe punte scuturându-s,i blana udã. Îs
,i aduse aminte de pes,tele care sãrise dupã coada lui s,i i-se fãcu s,i mai mar
e foame. Îs,i învinse frica s,i coborâ din nou pe plasã pânã aproape de nivelul
apei. Îs,i bãgã vârful cozii în apã s,i îl mis,cã încet. Imediat în jurul aceste
ia apãrurã cârduri de pes,tis,ori argintii. Cu mis,care bruscã, Ispas, înfipse g
hiarele într-un pes,te care era mai aproape de el s,i îl scoase la suprafat,ã. A
jutându-se cu colt,ii îl prinse de cap s,i îl imobilizã. Urcã cu grijã pe punte,
fiind atent sã nu cadã din nou în mare s,i sã nu-i scape valoroasa pradã. Se as
,ezã pe burtã s,i începu sã-l înfulece cu solzi cu tot.
Niciodatã nu mâncase ceva mai gustos. Nici mãcar delicatesele pe care i-le dãdus
e rãposata Babana nu puteau sã-l egaleze. Dupã ce îl terminã simt,i cã nu era în
cã satul, as,a cã se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasã s,i
 în câteva secunde prinse un alt pes,te de toatã frumuset,ea. Il târâ pe punte s
,i îl devorã s,i pe acesta cu mare poftã. Începu sã se simtã bine s,i normal. I
se fãcuse lene s,i somn. Ca sã-s,i facã siesta, ca altãdatã, coborâ în cabinã. A
colo dãdu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totus,i, la pes,
tii jucãus,i din apã, care îl sãturaserã s,i îl fãcuserã sã se simtã bine. Poate
s,i stãpânul ar dori sã mãnânce unul! Mult,i pes,ti prinsese Panait s,i îi impã
rt,ise cu Ispas. Venise s,i rândul motanului sã-s,i plãtescã datoriile.
Din douã sãrituri ajunse pe punte s,i încã din douã pe plasã. Mult mai stãpân pe
sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îs,i bãgã coada în apã. Când apãrurã pe
s,tii, agãt,ã unul care i se pãru mai mare. Îl scoase pe punte s,i cu greu îl tâ
râ pâna în cabinã, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii,
vãzu pes,tele încã zbãtânduse s,i înebunit de foame îl luã s,i mus,cã din el. Îs
,i dãdu seama de ceea ce fãcuse s,i cu mare greutate îs,i scoase cut,itul din bu
zunar, curãt,ã pes,tele, îl tãie în bucãt,i s,i începu sã-l mãnânce as,a crud cu
m era. Nu avea un gust prea bun dar totus,i îi astâmpãrã foamea. Ispas, vãzându-
l ca a terminat de mancat, o zbughi afarã s,i se mai întoarse cu un pes,te. Mari
narul îl mâncã s,i pe acesta s,i adormi.
Se trezi peste câteva ore cu o senzat,ie de mai bine, dar totus,i piciorul îl ch
inuia foarte tare. Lânga el erau as,ezat,i trei pes,ti pãzit,i de Ispas. Îi mânc
ã în grabã, zicând bogdaproste motanului s,i apoi se târâ pânã la pat fãcând un
efort supraomenesc sã se urce în acesta. Din cauza efortului s,i a durerii les,i
nã din nou. Mai trecurã câteva zile, timp în care se hrãni cum putu cu pes,tele
crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremã put,in, dar totus,i pici
orul îl chinuia din ce în ce mai tare.
O duse as,a zile s,i nopt,i fãrã sfârs,it, trãind doar cu pes,tele adus de motan
s,i cu apa de bãut din butoiul din cabinã. Piciorul i-se mai dezumflase, dar pr
insese o culoare pãmântie pe alocuri cu pete vinet,ii. Îsi dãdu seama cã e cangr
enã s,i simt,i cã în curând o sã moarã. Apucã, cu mare efort, o sticlã de rom s,
i o bãu aproape pe jumãtate. Adormi, fãrã sã mai simtã durerea, mirosul greu s,i
mizeria care domnea în cabinã. Visã cã se plimba pe nori s,i cã putea sã meargã
pe aces,tia fãrã sã cadã. Din când în când ajungea la marginea norului s,i atun
ci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica s,i mergea mai depart
e, apoi ajungea iar la margine, iar cãdea s,i iar se ridica. La un moment dat cã
zu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare vitezã spre pãmânt. Vãzu mun
t,i, ape, case s,i chiar oameni. Aces,ti se uitau la el mirat,i, îi fãceau semne
s,i parcã îi spuneau ceva.
Se sperie, se trezi s,i dechizând ochii, vãzu în picioare în fat,a lui doi oamen
i. Unul dintre ei îl t,inea în brat,e pe Ispas, mângâindu-l cu tandret,e. Crezu
cã viseazã în continuare. Simt,i durerea din picior s,i îs,i dãdu seama cã totul
e real. Unul dintre oameni îl intrebã în limba englezã ce s-a întâmplat cu el s
,i cu corabia. Abia putând sã lege câteva cuvinte le spuse despre furtunã s,i de
spre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscut,i ii examinã piciorul s,i
dãdu nemult,umit din cap
Panait îs,i pierdu cunos,tint,a trecând din nou în lumea viselor. Parcã auzea ni
s,te glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferãstrãu, un freamãt de pãdure, copaci
tãiat,i, o durere ascut,itã, s,i mai apoi ii dispãrurã toate imaginile. Zãcu as,
a între viat,ã s,i moarte pâna când într-o zi se trezi. Îs,i dãdu seama cã se af
la întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii s,i vãzu în fat,a sa o tânãrã
imbrãcatã într-o uniformã albastrã ca cerul. Aceasta îi dãdu bunã ziua s,i îl î
ntrebã cum îl cheamã.
Panait îs,i aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdro
bit. Totus,i nu mai simtea durerea aceea insuportabilã. Încercã sã-l mis,te dar
piciorul ii dispãruse de la genunchi în jos. Înt,elese atunci, dece era întins p
e acel pat s,i dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat s,i începu sã plân
gã. Tânãra il mângâie pe frunte s,i îi spuse cã în curând se va simt,i mai bine,
sã fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rãmas fãrã o jumãtate de
picior. Închise ochii s,i în fat,ã îi apãrurã toate imaginile dezastrului: uraga
nul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apã, pes,tele crud, Ispas... Ispas ! unde
o fi Ispas? Un t,ipãt ii ies,i din gurã:
- Unde mã aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-
a salvat viat,a?
- Nu înt,eleg, domnule, despre ce motan vorbit,i! îi spuse fata, s,tergându-i fr
untea transpiratã, pot doar sã vã spun cã vã aflat,i la sect,ia de ortopedie a s
pitalului regal din Plymouth.
- Plymouth at,i zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o carut,a a administrat,iei portului nostru. Despre motan,
nu s,tiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?
Fata îs,i îndreptã privirea spre tavan s,i dãdu încet din cap, crezând cã marina
rul s,i-a pierdut mint,ile.
Se indreptã spre us,ã cu gândul sã meargã sã anunt,e medicul de serviciu.
- Domnis,oarã, nu pleca ! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sã-t,i ex
plic
- Mã numesc Samantha, am sã rãmân, dar te rog sã îmi povestes,ti s,i sã îmi spui
pe nume
Bolnavul începu sã-i povesteascã despre furtunã, despre accident, despre pes,tel
e prins de Ispas s,i despre felul cum i-a salvat viata. Fata înt,elese totul, pâ
nã la urmã s,i îi promise suferindului cã se va interesa de soarta motanului. Du
pã câteva zile Samantha îi dãdu o parte din ves,tile care îl interesau. Fusese s
alvat de echipajul unei nave australiene de comert,, care îl aduseserã pânã în p
ortul Plymouth. Despre motan s,i corabia avariatã nimeni nu putuse sã-i dea nici
o s,tire.
Trecuse o lunã de când era în spital s,i Panait se simt,ea din ce în ce mai bine
. Începu sã iasã singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de ab
il, cãruciorul cu rotile. Era totus,i nemult,umit cã nu putea sã umble. Doctorul
îi dãdu o sperant,ã, spunându-i cã o protezã, care sã-i prelungeascã piciorul a
mputat, l-ar face din nou sã meargã. Acesta, plin de sperant,e îs,i comandã imed
iat una.
I se spuse, cã cei mai buni specialis,ti în confect,ionarea protezelor ortopedic
e,se gãsesc la Londra. Pãrãsi în grabã spitalul din Plymouth s,i se mutã la un s
anatoriu din marele oras,. Nu peste mult timp obt,inu mult doritul obiect, cu ca
re nu se acomodã însã prea us,or. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu
cãderi, dar s,i cu multe sperant,e. Dupã douã luni, mergea binis,or.
Între timp, contactã compania de asigurãri maritime Lloyd, care cãzu de acord sã
-i plãteascã o sumã importantã despãgubire pentru invaliditate s,i pentru corabi
a avariatã. Era totus,i norocos, deoarece, fãcând comert, cu englezii, fusese ob
ligat de legile locale sã îs,i facã o polit,ã de asigurare cu faimoasa companie.
Deveni peste noapte un om cu bani, dar fãrã prea multe sperant,e s,i bucurii. S
e simt,ea foarte singur s,i fãrã prieteni sau cineva apropiat. Îi pãrea rãu s,i
de corabia dispãrutã, mai ales cã era mos,tenitã de la bunul sãu tatã, corabie c
are poate se odihnea pe cine s,tie ce fund de mare. Cel mai mult, totus,i, simt,
ea lipsa prietenului Ispas. Îl apucã s,i dorul de casã, de Braila. S-ar fi întor
s în Romania, dar acolo, dupã cum aflase din ziare, mirosea a rãzboi. Românii se
ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte di
n t,arã. Noul rege, Carol I, pregãtea rãzboiul de independent,ã a României fat,ã
de Imperiul Otoman. Începuse rãzboiul ruso-româno-turc.
Între timp, angajã un detectiv, pe care îl puse sã-i caute pe marinarii care îl
salvaserã. Vroia sã le mult,umeascã s,i totodatã trãia cu sperant,a cã îl luaser
ã cu ei pe Ispas. Nu trecurã nici douã sãptãmâni s,i detectivul îi dãdu o veste
care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong
s,i plecase mai de mult timp spre casã. Acest fapt îl întristã foarte tare, deo
arece nu primi nici o s,tire referitoare la Ispas. Trãia totus,i cu sperant,a cã
motanul nu rãmãsese pe corabia abandonatã. Aflase s,i numele capitanului care î
l salvase. Acesta se numea Tom Buddle s,i era originar din Sydney. Se duse la cã
pitania portului s,i dãdu urgent o depes,ã în Australia, în care cerea sã ia leg
ãtura cu cãpitanul Buddle.
Timpul trecea încet, Panait începu chiar sã se plictiseascã de vremea ploioasã s
,i mohoritã a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar
de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ies,ise la pensie s,i avea grijã d
e un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângã Sydney. Îi mai
scrisese cã în compania sa se aflã s,i motanul negru pe care îl gãsise pe corab
ia avariatã s,i cãruia îi spunea Nelson, nes,tiind ce nume avusese înainte. Pana
it înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor
de aventurã, se urcã pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupã câteva lu
ni de cãlatorie, fãcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay s,i Jakarta ajunse
în sfârs,it pe pãmântul australian.
Portul Sydney i-se pãru destul de mic în comparat,ie cu marea metropolã Londra.
Semãna mai mult cu Brãila, singurele diferent,e fiind cã aici nu se vorbea român
es,te ci doar o englezã greu de înt,eles s,i care semãna mult cu dialectul Cockn
ey vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The
Rocks, unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupã
cãlãtorie fiind foarte nerãbdãtor sã se întâlneascã cu cãpitanul s,i cu dragul s
ãu motan, Ispas Motan Gras. Închirie o trãsurã trasã de doi cai sprinteni s,i du
pã trei ore de alergãturã, pe drumuri dezfundate s,i pline de praf, ajunse la Ho
rnby Lighthouse, denumire datã farului de la South Head. Începuse deja sã se îns
ereze. Îi spuse vizitiului sã îl as,tepte s,i se apropie de masiva us,ã a casei
de lângã turnul farului, în care bãtu cu putere.
- Cine mã deranjeazã la ora asta? se auzi o voce groasã s,i rãgus,ita din interi
or.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-at,i salvat de la moarte în mãrile Irlandei.
- Sunt prea obosit acum s,i n-am nici un chef sã vãd pe nimeni.
- Dar vã rog, totusi, cãpitane Buddle, sã-mi deschidet,i, deoarece v-am adus un
cadou s,i totodata as, vrea sã îl vãd pe Ispas, sau Nelson, cum îi zicet,i dumne
avoastrã!
- Nu am nevoie de nici un cadou, rãspunse rãutãcios cel dinãuntru, s,i nici nu v
reau sã-t,i dau motanul înapoi. Este singura mea companie s,i nu vreau sã mã des
part de el. Te-as, ruga sã pleci!
- Dar, vã rog domnule sã mã înt,eleget,i! Am fãcut acest drum lung, de la Londra
pânã aici, ca sã îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moar
te. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios s,i bolnav
. Vã dau pe bani, cât,i dorit,i Va rog este al meu!
- Nu-t,i dau nimic s,i nu vreau nimic pentru motan ! Acesta sã fie recompensa ca
te-am recuperat de pe corabia avariatã. Vezi-ti de drum
Panait nu vroia sã-l supere pe cãpitanul Buddle, mai ales cã datoritã acestuia a
junsese pe uscat s,i fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totus,i sã pl
ângã de necaz. Mãcar sã-l fi lãsat sã îl vadã pe Ispas. Se as,ezã obosit pe banc
a din fat,a casei. Era mâhnit. Nu-i venea sã se mai întoarcã la han. Se întuneca
se de-a binelea. Vizitiul îi fãcu semn cã venise timpul de plecare. Panait se ri
dicã s,i, disperat începu sã strige: Ispas, Ispas... . Nu auzi nici un mieunat. Cre
zu cã fusese pãcalit de capitanul cel rãutãcios. Poate îs,i bãtea joc de el. Poa
te cã, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era pret,ul care trebu
ia sã îl plãteasca pentru cã fusese salvat. Adusese cu el un butoias, de rom car
e ar fi vrut sã i-l dea cadou cãpitanului pentru tot ce fãcuse pentru el s,i mot
an. Îl rugã pe vizitiu sã îl punã lângã us,a de la intrare. Vroia sã-i arate cel
ui care îl salvase cã el tot recunoscãtor se simte chiar dacã nu i-se rãspunde c
u bunãvoint,ã. Mai strigã de câteva ori numele motanului s,i necãjit, se urcã în
trãsurã s,i pornirã spre Rocks. Nu închise ochii toatã noaptea. Îs,i repros,a l
ipsa de tact pe care o avusese cu cãpitanul. Trebuia sã insiste, trebuia totus,i
sã îl vadã pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?
A doua zi se învârti fãrã chef prin oras,. Nu s,tia ce sã facã. Seara se îmbãtã
crit,ã cu nis,te marinari malaiezieni, cãrora le dãdu de bãut pe gratis. Dormi p
ut,in s,i în aceea noapte. Visase urât s,i cu cãpitanul s,i cu motanul. Îl visas
e pe Buddle cã urca cu Ispas pâna în turnul farului s,i cã de acolo, îl arunca j
os. El, Panait, era s,i el acolo s,i încerca sã-l salveze s,i sã-l prindã în bra
t,e. Neputând sã fugã, din cauza piciorului amputat, nu putea sã ajungã sã-l pri
ndã la timp. Motanul cãdea la distant,ã de locul unde se afla. Pânã când ajungea
acolo unde ar fi trebuit sã cadã, acesta dispãrea. Afarã fiind noapte, blana ac
estuia fiind neagrã, era de negãsit. Apoi iar, is,i ridica privirile în sus, spr
e reflectoarele farului s,i iar îl vedea pe cãpitan cum îl aruncã pe Ispas de su
s. Din nou fãcea eforturi sã-l prindã, neajungând la timp s,i iar noaptea neagrã
înghit,ea totul.
Dimineat,a se sculã mahmur s,i supãrat. Trebuia sã facã ceva, trebuia sa ia o de
cizie. Trebuia sã se ducã din nou la Tom Buddle. Trebuia sã-l roage din nou, tre
buia sã-l convingã sã-i dea prietenul înapoi, chiar dacã va plãti gras pentru el
. De data aceasta, cãlãtoria pâna la Hornby Lighthouse i-se pãru s,i mai lungã.
Trãsura, care o angajase, o umplu cu bunãtãt,i s,i cadouri. Ajunse pe la prînz,
când soarele australian cocea ca un cuptor.
Stãtea nehotãrât în fat,a aceleias,i us,i, unde în urmã cu douã seri nu fusese b
inevenit s,i nu i se permisese sã intre. Bãtu hotarât la us,ã, dar de data aceas
ta nimeni nu-i rãspunse. Apãsã cu mâna clant,ã. Us,a nefiind incuiatã, se deschi
se. Panait intrã în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strig
ã pe cãpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetã la repezealã si cel
elalte camere, dar nici urmã de cãpitan sau motan. Ies,i afarã s,i se uitã dispe
rat în direct,ia farului. Observã ca us,a acestuia era deschisã. Se îndreptã cât
putu de repede într-acolo s,i ajungând la baza scãrilor strigã aproape rãcnind
numele capitanului. Presimt,i cã se întâmplã ceva rãu.
Nu primi nici un rãspuns, dar, ca un ecou de sus strãbatu un mieunat. Ispas, Ispa
s , strigã Panait s,i începu sã urce cu greu scãrile în spiralã ce duceau la turnu
l farului. Uitase s,i de piciorul de lemn s,i de obosealã. Cucerea cu mare trudã
, scarã dupa scarã, mai pe picioare, mai târâs,-grãpis,, pânã cãnd, la nivelul t
rei, îl vãzu cãzut în nesimt,ire pe cãpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puterni
c a rom s,i se pãrea cã avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte
puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcã vroind sã o scoa
tã de-acolo. Încercã sã îl ridice, dar acesta nu se mis,ca de loc. Îî simt,i tot
usi respirat,ia slabã. Uitã de motan s,i începu sã-l strige cât putea de tare pe
viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi s,i veni în grabã. Cãpitanul de
schise put,in ochii s,i începu sã horcãie.
- Inima, inima, îngâimã Buddle.
- Ce at,i pãt,it domnule? întrebã Panait.
- Inima, cãldura, scãrile, ro...
- Pot sã vã ajut cu ceva?
- Pleacã la naiba! Iar ai venit dupã mât,ã?
- Vreau doar sã vã ajut...
- Nu-t,i dau nimic! Nelson e doar al meu !...amiralul meu...! s,i din nou cãpita
nul îs,i pierdu cunos,tint,a.
Vizitiul, flãcãu puternic, îl luã pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi s
,i coborâ cu grijã scãrile. Panait, rãmas mai în urmã, auzi din nou un mieunat c
are venea de sus. Urcã cu mare chin înca douã nivele s,i mare-i fu bucuria când
deschise ultima us,ã, cea care dãdea în încãperea unde se aflau oglinzile s,i to
rt,a farului s,i se pomeni cu Ispas în brat,e. Îl cuprinse o mare bucurie s,i în
cepu sã plîngã. Motanul însã, toarcea linis,tit. Îl sãrutã, îl mângâie, îi spuse
vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodatã nimãnui. În sfârs,it îl gãsise, aic
i, departe, la capãtul lumii. Erau din nou împreunã!
Aducându-s,i aminte de accidentul nefericitului cãpitan, luã motanul în brat,e s
,i coborâ cum putu de repede scãrile. Flãcãul îl culcase deja pe bolnav în cãrut
,ã s,i era gata de plecare. Pornirã în galop cãtre oras,. Bolnavul horcãia s,i s
e zbãtea din când în când. Ajunserã la cea mai apropiatã suburbie, Watson s Bay, u
nde gãsirã un medic. Bãturã puternic la us,a acestuia s,i îl transportarã pe cap
itan înãuntru. Doctorul începu sã îl consulte s,i nu dupã mult timp spuse: Noroc
cã l-at,i adus aici repede! Bietul om a fãcut un infarct s,i trebuie sã stea sub
îngrijire medicalã. Panait îi dãdu doctorului o sumã importantã de bani s,i îl r
ugã sã îl gãzduiascã pe bolnav la el în casã pânã când il va putea transporta la
spital.
Dupã douã zile, sub supravegherea medicului, îl transportã pe Buddle la spitalul
din Sydney. Acolo, datoritã îngrijirii medicale de calitate, bãtrânul lup de ma
re se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales cã hanul sa
u de la Rocks era la o aruncãturã de bãt, de Macquarie Street, strada pe care se
afla spitalul. Acolo îs,i fãcu chiar s,i o prietenã, o sorã medicalã, tânãra en
glezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu
mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât inv
ãt,ase sã umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia.
Fiint,a finã, educatã, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmâ, pentru
a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plãcuse atât de
mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacã ii era dor
câteodatã, de familie, prietenii din copilãrie, sau de clima cu cele patru anoti
mpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea s,i recuperarea sãnãtãt,ii cãpitanulu
i. Îi era mila s,i de marinarul român pentru ca rãmãsese infirm atât de tânãr. P
anait, proaspãt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâm
plã acolo, care mai e moda în marea metropolã, ce mai s,tia de fostele ei colege
, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar s,i neplãcuta aventurã
din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras s,i cum acesta îl a
jutase sã supraviet,uiascã. Florence fuse atât de impresionatã, încât în prima e
i zi liberã îl vizitã pe Panait la han ca sã cunoascã faimosul motan. Îi mai spu
se despre prietenul sãu, Thomas Buddle, cã de-acum inainte va avea nevoie de îng
rijire s,i supraveghere medicalã permanentã s,i nu va mai putea lucra la far, de
oarece aceea muncã cerea un efort fizic destul de mare.
Dupa câteva zile, Buddle se simt,i mai bine s,i fuse lãsat acasã. Panait, care î
l vizitase zi de zi, îi angajã o trasurã s,i îl transportã pânã la casa farului
din South Head. Îl luase cu el s,i pe Ispas, spre bucuria cãpitanului care îl t,
inuse pe genunchi tot timpul drumului s,i îl mângâiase cu tandret,e. Încet, înce
t, cei doi marinari se împrietenirã. Buddle îl învitã pe musafir sã rãmânã peste
noapte acolo. Panait vru sã-l refuze pe moment, dar s,tiind ca acesta avea nevo
ie de supraveghere medicalã s,i neîndrãznind sã-l supere pe cãpitan, luînd motan
ul cu el, acceptã pânã la urmã.
Nu dormirã aproape toatã noaptea, povestindu-s,i unui altuia viat,a de marinar s
,i aventurile. Marea s,i motanul îi apropia s,i ii lega unul de altul. Buddle îi
spuse de câteva ori lui Panait fiule , fapt care îl impresionase foarte mult pe ac
esta, aducâdu-i aminte de tandret,ea cu care îl tratase bunul sãu tatã. Îl rugã
sã nu mai stea la han s,i sã se mute împreunã, în casa de lângã far. Acesta, fii
nd s,i el singur s,i nes,tiind încotro sã o apuce, acceptã.
Între timp, administrat,ia portuarã localã di Sydney, detas,ã provizoriu, un bãr
bat tânãr, pentru a se ocupa de întret,inerea s,i buna funct,ionare a farului. A
cesta se mutã, împreunã cu nevasta s,i cei trei copii, într-o cãmãrut,ã din spat
ele casei lui Tom Buddle. Cãpitanul deveni din ce în ce mai morocanos, deoarece
copiii fãceau multã gãlãgie s,i alergau toatã ziua dupã Ispas, trãgându-l de coa
dã sau aruncând cu pietre în sãrmana vietate nevinovatã. Buddle fumegând de nerv
i, se duse la cãpitãnie s,i ceru sã fie trecut în rezervã, deoarece nu mai avea
ce sã facã la far. Dorea sã plece de acolo deoarece se simt,ea inutil. Vroia sã
aibã linis,te s,i de aceea cãuta sã cumpere o cãsut,a undeva aproape de ocean.
Panait se pregãtea sã se întoarcã acasã. Dar la care casã? La Brãila nu mai avea
pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul rãzboiului cu turcii. Accesul na
velor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita ch
iar s,i navigat,ia pe Dunãre. Nu s,tia ce sã facã. S-ar fi dus cu o corabie pânã
la Londra s,i de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Frant,a, dar drumul
pâna în România era destul de lung s,i periculos la acele vremuri. Singurii sãi
prieteni, Florence, Ispas s,i Tom, erau aici în Australia.
Cãpitanul simt,indu-i zbuciumul îl invitã sã se stabileascã la Sydney s,i sã loc
uiascã împreunã. Dupã clipe de gândire s,i zbucium acesta acceptã s,i chiar de a
doua zi pornirã impreunã sã gãseascã o casã de cumpãrat. Vâzurã multe proprietã
t,i frumoase. De bani nu se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu s
uma luatã de la asigurare, iar Tom cu cea primitã de pe urma pensionãrii. Cel ma
i mult le plãcuse o casã ciudatã, situatã pe cres,tetul vãii care se deschidea s
pre Tamarama Beach s,i care o cumpãrarã în grabã.
Locul, semana cu o prapastie sãlbaticã, acoperitã cu vegetat,ie luxuriantã s,i c
u ies,ire us,or accesibilã la drumul principal care ducea spre mijocul oras,ului
. În partea opusã, panorama era superbã, dedesubt marea de verdeat,ã se unea cu
un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de ap
ele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parcã la un voiaj sau la ave
nturã pe intinsul lor.
Casa era semisuspendatã peste malul abrupt al prãpastiei fiind as,ezatã pe o fos
tã platforma militarã de observat,ie.
Platforma o construiserã cu mult,i ani în urmã, det,inut,ii din noua colonie eng
lezã, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se ampla
sa pe ea tunuri care sa pãzeascã coasta de est de vre-o invazie strãinã. Clãdire
a însã, era destul de nouã s,i foarte solidã. O repararã s,i o amenajarã dându-i
o formã de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hãu de verdeat,ã. Aveau chi
ar s,i un catarg înfipt în mijlocul curt,ii, pe care fluturau douã steaguri, cel
englezesc s,i cel românesc.
În fiecare dimineat,ã, cam pe la aceeas,i orã, cei doi ies,eau pe punte, unde fo
arte serios,i, executau parcã, procesiunea inspect,iei echipajului s,i a corabiei .
Buddle, gras cu barba albã, îmbrãcat în uniforma marinei comerciale engleze, er
a cãpitanul. Panait, musculos s,i binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu ma
rinar, dar câteodatã is,i lua si el vestonul alb de cãpitan de corabie. Atunci,
comenzile erau strigate s,i mai puternic, de parca cei doi erau angajat,i intr-o
batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant s,i interesant.
Atât vecinii, cât s,i cei din împrejurimi, aveau multã admirat,ie pentru cei doi
. Singurul, care nu-i lua niciodatã în serios era Nelson-Ispas. Ambii stãpâni, p
oate din mândrie nat,ionalã, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dãduserã.
Pentru Panait, motanul rãmãsese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dãdu-se m
aicã-sa s,i vecinii din Brãila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori câ
nd avea spectatori i-se adresa elegant s,i cu respect spunându-i Sir , sau Domnule a
miral .
Câteodatã când mai trãgea un pãhãrel în plus, cãpitanul, luând o mimicã foarte s
erioasã, se prot,ãpea în fat,a lui Nelson s,i îi dãdea raportul de parca s-ar fi
aflat în fat,a corpului de ofit,eri ai marinei imperiale britanice. Atunci Pana
it, ca sã râdã de el, începea sã vorbeascã în limba lui Napoleon s,i îs,i punea
pe cap o pãlãrie în formã de trigon, care împreunã cu piciorul de lemn îi dãdeau
un aer mai autentic de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl
scotea din sãrite pe bãtrânul lup de mare s,i astfel începea cearta, amenint,ând
cã va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australi
an decolorase culoarea galbenã a tricolorului românesc, transformându-o în alb,
fapt care îl fãcea sã semene din ce în ce mai mult cu steagului frant,uzesc.
Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg s,i se cãznea sã dea
jos steagul românesc. Panait suparãt, lua motanul sub brat, s,i se fãcea cã ple
acã. Bineînt,eles urma împãcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.
Cu timpul, lui Ispas începuserã sã-i albeascã mustãt,ile. Într-o dimineatã cãpit
anul Thomas Buddle nu mai rãspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din aceast
ã cauzã. Is,i pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata.
Îl îngropã în cimitirul din apropiere s,i deseori putea fi vãzut împreunã cu mo
tanul negru stând nemis,cat ore în s,ir lângã mormântul acestuia.
Anii au trecut. Despre Panait s,i Ispas-Motan Gras nu mai s,tie nimeni nimic la
Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbes,te despre par
adisul pisicilor din tufis,urile care cresc pe coasta vãii s,i îndemânarea cu ca
re acestea prind pes,te, bãgându-s,i coada în apã, atunci când marea e linis,tit
ã.
Totus,i acolo, se mai pastreazã încã, o casut,ã albã în formã de corabie. Cei ca
re au norocul sã poatã face o vizitã prin acele locuri, mai pot vedea, pe perete
le de piatrã de lângã us,ã, o placã micã de marmura albã, pe care este sculptatã
o timonã, un motan s,i init,ialele N.I.M.G. .
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!