Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cl12-35 N Stanescu
Cl12-35 N Stanescu
I. Limbajul poetic
Limbajul poetic stănescian este absolut nou şi original. Cuvântul se află în poeziile sale într-o
permanentă aventură. Poetul refuză să accepte cuvântul ca semn, ca literă scrisă. Acesta nu e decât o
încercare de ieşire din sine, o golire a trupului neîncăpător, o pierdere uriaşă, care echivalează cu
tendinŃa de a exista în afara tuturor limitărilor.
La Arghezi există o voinŃă artizanală, demiurgică în felul ei, de a împrumuta cuvintelor un corp şi
atribute materiale. La Nichita Stănescu este o suferinŃă de a nu putea concepe niciodată cuvântul ca
unitate de sens, ca semn al realităŃii. Ca realitate a vorbirii, cuvântul nu are prezent, ci doar trecut;
înŃelesul lui are prezent, poetul trăind pe viu schimbările profund temporale şi direcŃionale ale sensului.
Nichita Stănescu a căutat acele cuvinte ce denumesc procese în mers: alergare, fluturare, zburare.
Acestea sunt infinitive lungi, derivate în substantive. Pentru poet, ele sunt concepte pe cale de a se
constitui, sensul lor rezultând din alunecarea sau deplasarea semanticii, care Ńine de emitent. În limba
sa poetică, sau poezească, orice cuvânt este o luptă–victorie.
Limbajul poetic nu se realizează prin conotaŃii (încifrarea sensului), adică prin adăugiri de sens la
cuvântul nepoetic, ci prin mutaŃii de sens, prin mutarea “zidurilor semantice” ale acestuia în procesul
vorbirii.
La Stănescu, poezia nu are obligatoriu o “introducere”, un “cuprins” şi o “încheiere”. Poezia începe
întâmplător, cu orice idee. Sub impulsul copleşitor al unei stări încep să se formeze noduri de sens, ce
pot fi aparent rupte. De aceea, poezia stănesciană poate să apară ca lipsită de sens. În realitate, este
vorba de conceperea unui alt sens, în afara celui noŃional. “Semnele” corespund într-un fel motivelor
din poezia clasică, având o valoare nouă. Sunt motive realizate frastic, constituindu-se în “figuri”,
acestea fiind fabuloase sau sibilinice.
La Nichita Stănescu, limbajul are o parte joasă, accesibilă, dar şi una înaltă, care trebuie scoasă la
suprafaŃă de cititor. În acest sens, este inutil să căutăm în poezia sa idei clare, pentru că tocmai acestea
sunt azvârlite peste bord în favoarea ideilor vagi, a unei poetici îndrăzneŃe, care a rupt linearitatea
discursului poetic tradiŃional. Discursul liric poate mima demonstraŃia, de pildă ca în Pentru că înot şi
zbor în sus, unde ne este sugerată imaginea splendidă a topirii în Cosmos:
“Pentru că înot şi zbor în sus
Abia mă mai ajung din urmă
Amintirile
Ca nişte bule de aer, unde mişcătoare”
“Dulcele” stil clasic coexistă cu dicteul automat, suprarealist. În acest sens, Nichita Stănescu este un
comediograf ce încearcă să creeze un mic spectacol, o gâlceavă a sinelui cu sinele:
“Nu pot să înaintez niciunde;
De la eu la eu, distanŃa
E acoperită de moarte. [...]
Ah, deci singur! Ah, deci înăuntru
Înspre mine, dinspre mine
Cerul cel mai depărtat e
Coasta de întunecime”
Poetul reface realitatea în cuvânt, acesta trăind o aventură şi o dramă în limbajul poetic stănescian:
“Orice cuvânt e un sfârşit
Orice cuvânt din orice limbă
Este un strigăt de moarte
Al unei specii din nesfârşitele specii
Care-au murit fără să se mai nască”
Lui Nichita Stănescu îi aparŃin necuvintele, “prototipuri negative”, după Platon, sau “expresii care dau
târcoale cuvântului, aspirând spre limbajul absolut” (Ştefan Augustin Doinaş). Altfel spus, necuvintele
sunt cuvinte care nu au valoare prin sau numai prin funcŃiile lor lingvistice obişnuite, ci şi prin
existenŃa virtuală a unor corespondenŃe care pot conduce la o cheie semnificativă a textului poetic.