Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Litere

INOVAŢIA LINGVISTICĂ ÎN OPERA POETICĂ A LUI NICHITA STĂNESCU

O aplicaţie pe poezia Dialog cu oda în metru antic

Coordonator ştiinţific,
Lector univ. dr. Oana BOC
Student,
Mihai-Andrei LAZĂR

2019
INOVAŢIA LINGVISTICĂ ÎN OPERA POETICĂ A LUI NICHITA STĂNESCU
O aplicaţie pe poezia Dialog cu oda în metru antic

Introducere ………………………………………………………………………………..3
1. Delimitări terminologice………………………………………………………………5
2. O aplicaţie pe poezia Dialog cu oda în metru antic…………………………………..6
Concluzii…………………………………………………………………………………11
Bibliografie………………………………………………………………………………12

2
 INTRODUCERE

Prin lucrarea „Inovaţia lingvistică în opera poetică a lui Nichita Stănescu. O aplicaţie pe
poezia Dialog cu oda în metru antic”, ne propunem să investigăm modul în care diferite categorii
lingvistice contribuie la instituirea lumii poetice în opera unuia dintre cei mai reprezentativi poeţi
neomodernişti. Optăm pentru această tematică şi abordare, întrucât considerăm că limbajul
poetic este unul creator de lumi, ontologic diferite de realitatea cotidiană, logica intrinsecă pe
care universul construit prin cuvânt este fundamentat fiind instituită şi prin inovaţiile lingvistice,
care impun o structurare diferită a limbajului, faţă de întrebuinţarea lui uzuală.
Astfel, în prima parte a lucrării, vom pleca de la teza lingvistului Eugen Coşeriu şi vom
relua distincţia dintre normă şi sistemul lingvistic, delimitare terminologică ce are la bază
conceperea limbajului ca activitate creatoare, ca enérgeia, esenţială pentru înţelegerea
specificităţii limbajului poetic.
În cea de a doua parte a lucrării, vom întreprinde un studiu de caz pe baza poeziei în
discuţie. Premisa de la care pornim este tendinţa lui Nichita Stănescu de a sfida logica
tradiţională şi limbajul cotidian, curent, într-o redimensionare a lui care nu se mai bazează pe
logica aristotelică, binară, ci presupune o demontare a tiparelor sintactice tradiţionale, acceptate
prin uz de către o comunitate de vorbitori. Demersul nostru va avea ca suport analiza specificului
lexical şi gramatical al verbului „a reda” în limba română, potrivit accepţiunilor din dicţionarele
explicative şi din gramaticile tradiţionale. Pe rând, vom discuta definiţia oferită de dicţionare,
apoi matricea semantico-sintactică a verbului ca centru şi organizator de grup sintactic, alături de
restricţiile pe care le impune în relaţie cu determinanţii săi, urmate de prezentarea clasei
lexico-gramaticale de substituţie a termenilor subordonaţi regentului verbal, inclusiv a
constrângerilor ce ţin de selectarea unor adjuncţi cu anumite trăsături semantice inerente.
Următoarea etapă a demersului va consta în descrierea modalităţilor prin care, în poezia sa,
Nichita Stănescu lărgeşte sfera semantică a verbului, ceea ce determină o libertate sporită şi în
alegerea adjuncţilor, constrângerile impuse în selectarea lor în uzul comun nemaifiind, în mare
parte, relevante. Vom demonstra cum, din aceste considerente, rezultă creaţii interne inedite,
neacceptate de uzul cotidian, dar posibile pe baza virtualităţilor oferite de sistemul lingvistic al
limbii române. Astfel de formaţii individuale, proprii sensibilităţii artistice, vor juca un rol

3
deosebit în articularea coerentă, nuanţată a viziunii despre lume şi, implicit, a raportului dintre
eul poetic şi orizontul său spaţio-temporal.
Semnalăm faptul că o asemenea temă (inovaţia lingvistică în lirica lui Nichita Stănescu)
nu a mai fost abordată sistematic şi unitar în literatura de specialitate, cu atât mai puţin corelată
cu concepte riguroase din lingvistică şi poetică. Menţionăm că singura contribuţie semnificativă
la dezvoltarea temei îi aparţine criticului literar Alex Ştefănescu, care, în lucrarea Introducere în
opera lui Nichita Stănescu, inventariază sumar o serie de formaţii inedite, de ordin
lexico-semantic, morfologic şi sintactic, a căror utilizare în poezie o circumscrie dorinţei poetului
de a sparge barierele lingvistice, prin eliberarea de normele limbii standard (prin a căror
respectare strictă limbajul se sterilizează).
Noutatea studiului pe care ne propunem să-l realizăm ar consta, aşadar, în abordarea
integratoare a temei, structurarea materialului cercetării vizând trei paliere complementare:
lingvistica textului, elemente de analiză gramaticală, strategii de interpretare a textului liric.
Considerăm că, în ansamblu, lucrarea de faţă ar putea deschide noi perspective în abordarea
operei poetice a lui Nichita Stănescu, prin integrarea şi valorificarea, în analiza propriu-zisă, a
unor concepte din lingvistică şi poetică. Ne exprimăm convingerea că o atare metodă integrală şi
integratoare de hermeneutică a operei artistice va duce la rezultate fructuoase, îşi va dovedi
utilitatea şi că, poate, gramatica va înceta să mai fie privită ca o disciplină aridă. Nu în ultimul
rând, pledăm pentru un proiect de implementare a unei astfel de abordări şi în învăţământul
preuniversitar, prin care, în funcţie de vârstă şi de competenţele vizate în rândul elevilor, să se
urmărească, pe cât posibil, corelarea armonioasă, în activitatea de predare – învăţare – evaluare,
a celor două componente cuprinse în denumirea disciplinei Limba şi literatura română,
importanţa lor egală în formarea viitorilor absolvenţi şi faptul că ele ar trebui să fie convergente,
nu divergente constituind, în opinia noastră, realităţi incontestabile.

4
 1. Delimitări terminologice
Limbajul poeziei a fost definit de către Eugen Coşeriu ca un limbaj absolut, care permite
dezvoltarea maximală a potenţialităţilor creatoare ale fiinţei umane. Prin creaţia artistică, se
construieşte un univers de discurs cu totul aparte, unde prioritară este crearea de lumi, operaţie
complexă, ce presupune eliberare de rigorile şi de constrângerile impuse de utilizarea limbajului
comun, cotidian. Prin funcţia sa transfiguratorie, limbajul poetic instituie o ruptură majoră faţă de
folosirea curentă, tradiţională a limbii, respectiv faţă de tiparele comunicative, creatorii de poezie
asumându-şi o formă de libertate absolută, eliberatoare.
Acest procedeu complex poate fi înţeles prin raportare la distincţia pe care lingvistul
Eugen Coşeriu o face între norma unei limbi şi sistemul său. Astfel, referindu-se la limba
funcţională, o limbă unitară şi omogenă, considerată într-un anumit moment al evoluţiei sale ca
diferită de limba istorică (privită în dezvoltarea ei diacronică), savantul diferenţiază norma, „tot
ceea ce, în vorbirea corespunzătoare unei limbi funcţionale, este tradiţional, comun şi constant”
(Coşeriu, 2000:279), altfel spus, ceea ce corespunde „fixării limbii în tipare tradiţionale” (Boc,
2007:152) de sistem, care „conţine doar opoziţiile funcţionale, trăsăturile care se constată ca
distinctive, astfel încât o unitate de limbă (în planul expresiei sau al conţinutului) să nu se
confunde cu alta” (Coşeriu, 2000:280) ca „tehnică deschisă, virtuală, care cuprinde şi tehnici
nerealizate încă, dar posibile în virtutea posibilităţilor oferite de sistem şi a regulilor de
combinare care guvernează uzul său” (Coşeriu, 2000:282). Prin urmare, sistemul poate fi
considerat „un ansamblu de modalităţi de creaţie (implicaţie directă a concepţiei limbajului ca
activitate creatoare, ca «enérgeia»” (Boc, 2007:151). Din aceste considerente, se deduce că
poeţii „exploatează în mod nelimitat (dincolo de modelele deja realizate istoric) posibilităţile
oferite de sistem” (Boc, 2007:152). Dacă limbajul uzual, prin folosirea lui concretă, este raportat
la o alteritate, limbajul absolut al poeziei se eliberează de normă şi nu mai este supus procesului
de legitimare din partea unei comunităţi lingvistice a inovaţiilor pe care le propune, inovaţii care,
departe de a intra în uz, există şi îşi dezvăluie semnificaţia exclusiv în universul de discurs
particular căruia îi aparţin, ceea ce se traduce prin „modalitatea funcţionalizării lor la nivelul
sensului textual” (Boc, 2007:154).
Analiza pe care o propunem în continuare va demonstra cum inovaţiile lingvistice de
ordin sintactic din poezia lui Nichita Stănescu contribuie la articularea unei viziuni particulare
asupra lumii, aflându-se în deplină concordanţă cu mesajul textului şi contribuind la o mai
nuanţată înţelegere a efortului eului poetic de a-şi construi modalităţi inedite de evadare dintr-un
5
univers limitat, intrat sub incidenţa istoricităţii. Demersul poetic se va realiza prin tentaţia negării
condiţiei fiinţiale, prin căutarea unor soluţii de compensare a precarităţii ontologice primare şi
prin transgresarea orizontului imediat.
2. O aplicaţie pe poezia Dialog cu oda în metru antic
2.1. Universul poetic al lui Nichita Stănescu se distinge prin particularităţile limbajului, o
constantă a viziunii sale fiind subminarea logicii realului prin convertirea operată în text la
nivelul unităţilor lingvistice. După cum remarca şi criticul literar Alex Ştefănescu, poetul
propune o sintagmă ludică, „limba poezească”, ea însăşi o inovaţie lingvistică, pentru a-şi defini
creaţia (procedeul este cel al derivării de nume de limbi prin adăugarea la radical a unui sufix
adjectival, după modelul „(limba) românească / englezească etc.”). În esenţă, Nichita Stănescu
actualizează tendinţele latente ale limbii, asumându-şi o libertate creatoare prin care nu sfidează
însă regulile gramaticale. În termenii exegetului citat, „poetul nu-şi propune să realizeze o
dezagregare a limbajului, ci să elibereze limbajul de o birocraţie a exprimării care îl face sărac
şi ineficient” (Ştefănescu, 1986:134). Cu alte cuvinte, considerăm că Nichita Stănescu
exploatează pe deplin disponibilităţile limbajului ca activitate creatoare de noi sensuri poetice,
opunându-se stabilizării lui în forme osificate. Una dintre consecinţele fundamentale ale unei
astfel de intenţionalităţi de creaţie este extinderea sensurilor anumitor cuvinte (resemantizare),
realizarea unor combinaţii de mare originalitate care, parafrazându-l pe acelaşi Alex Ştefănescu,
erau inexistente în limba standard, lipseau din vorbirea curentă şi, prin urmare, poetul vine să
suplinească aceste absenţe. Ideea este explicitată astfel de către criticul literar: „Este vorba de o
complicitate nevinovată, care nu urmăreşte macularea a ceva, ci abaterea temporară şi
inofensivă de la o convenţie care, oricât de utilă, are şi efectul negativ de a bloca accesul la
anumite nuanţe semantice.” (Ştefănescu, 1986:139). Aşadar, totalitatea sensurilor unui cuvânt nu
mai e reductibilă la accepţiunile tradiţionale, consolidate prin normă, ci se adaugă noi sensuri,
care îi îmbogăţesc posibilităţile de întrebuinţare în contexte inedite.
2.2. Poezia în discuţie, Dialog cu oda în metru antic, propune cititorilor o alternativă la
universul fizic, imediat, o accedere la un univers atemporal, sustras devenirii individuale,
valorificând puterea Verbului creator, prin care ființa umană se eliberează de sub presiunea
duratei și se proiectează în eternitate, din dorința de a edifica un spațiu compensatoriu.
Finalitatea este corectarea logicii realului, distanțarea de lumea mundană și anostă, inclusiv prin
reorganizarea structurii limbajului, în limitele posibilităților oferite de sistemul limbii române.

6
După cum remarcam și în secțiunea dedicată delimitărilor conceptuale, poezia își atinge, astfel,
dezideratul creației de lumi.
În continuare, avem în vedere o demonstraţie de natură lexico-semantică şi gramaticală,
prin care vom evidenţia reinterpretarea unor structuri lingvistice în registru poetic. Ipoteza de la
care pornim se referă la una dintre contradicţiile majore ale expresiei poetice, şi anume aceea
dintre accepţiunile de dicţionar către care converge limbajul articulat şi accepţiunile antidicţionar
către care converge limbajul poetic. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm modalităţile
prin care poetul rezolvă această tensiune aparent ireconciliabilă.
2.3. Structura sintactică ce frapează cititorul este, evident, cea din versul final, „şi
mie nu mă mai redă-mă”, o rescriere în cheie polemică a structurii poetice eminesciene „pe
mine / Mie redă-mă!”, din poezia Odă (în metru antic). În demersul nostru, pornim de la
accepțiunea înregistrată în Dicționarul Explicativ al Limbii Române a verbului ,,a reda”
(menționăm că nu interesează aici sensurile figurate, ci doar sensul denotativ, de bază): „REDÁ,
redáu, vb. I. Tranz.: A da cuiva din nou un lucru, o situație etc.; a restitui […]” (DEX,
1996:904). Încă din definiție, putem deduce particularitățile semantico-sintactice pe care le are
verbul în calitatea lui de centru, de organizator al unui grup verbal. Potrivit gramaticilor
românești, acesta face parte din categoria verbelor trivalente, în sensul că, pentru a-și complini
(întregi) sensul, pe lângă asocierea cu un nominal (fie el substantiv sau substitut al acestuia,
adică pronume sau numeral) cu funcție sintactică de subiect, exprimat sau neexprimat (inclus sau
subînțeles), el are nevoie de doi termeni pe care să și-i subordoneze, numiți determinanți
actanțiali. Ca regent, prin însuși conținutul său semantico-sintactic, impune celor doi
determinanți restricții de aceeași natură, adică semantică și sintactică.
Primul dintre determinanţi este complementul direct, care poate fi exprimat, conform
normei limbii literare actuale, exclusiv prin substantive nonanimate, aparţinând, prin urmare,
subgenului nonpersonal, fie ele concrete („Redau cartea băiatului.”) sau abstracte („Sclavilor
le-a redat libertatea.”) sau prin substitute ale substantivului (de exemplu, prin pronume
personal: ,,Am redat-o băiatului”.). De asemenea, complementul direct poate fi dublat printr-un
clitic pronominal de acuzativ, fie prin anticipare (emfatic, cu contur intonaţional specific, ca în
exemplul „Am redat-o sclavilor libertatea, [nu altcuiva].”), fie prin reluare („Libertatea am
redat-o sclavilor”).
Al doilea determinant este complementul indirect, exprimat, potrivit tiparelor fixate prin
normă, fie printr-un substantiv cu trăsătura semantică [+Animat], cu o trăsătură semantică
7
suplimentară, variabilă, [+Personal], în funcţie de contextul lingvistic1, fie printr-un substitut al
acestuia (de exemplu, prin pronume personal: ,,Lui i-am redat libertatea.” sau prin numeral
colectiv: ,,Amândurora le-am redat libertatea.”). Ca şi complementul direct, cel indirect poate fi
dublat, de această dată printr-un clitic pronominal de dativ, fie prin anticipare („I-am redat lui
Mihai libertatea.”), fie prin reluare („Lui Mihai i-am redat libertatea.”).
Din cele constatate până acum, se impune o observaţie preliminară, necesară pentru
demersul analitic ulterior: cele două tipuri de complemente subordonate verbului-centru au
referenţi diferiţi.
2.4. O asemenea explorare a posibilităţilor combinatorii, generative ale verbului
„a reda”, drept centru de grup sintactic, este indispensabilă pentru a descrie modul în care
Nichita Stănescu reorganizează această structură sintactică în planul universului de discurs
poetic, prin formula ,,mie nu mă mai redă-mă”. Inovaţiile sunt multiple. Semnalăm următoarele:
(i) verbul „a reda” rămâne centru de grup sintactic, dar îşi subordonează, pe lângă
complementul indirect exprimat prin pronume personal de persoana întâi, singular, formă
accentuată, în cazul dativ (,,mie”) şi un complement direct exprimat printr-o formă clitică de
acuzativ a aceluiaşi pronume personal de persoana întâi, singular, („mă”), care este, ca o
noutate, repetată aparent redundant, fiind o dată antepusă şi o dată postpusă verbului-centru;
(ii) se înţelege că şi pronumele ocupant al poziţiei sintactice de complement direct substituie un
nume aparţinând, contrar tiparelor fixate de normă, subgenului personal (face trimitere la eul
poetic, ca instanţă a comunicării lirice, prin urmare este încălcat tiparul tradiţional care cere ca
ocupantul poziţiei sintactice de complement direct să fie un substantiv aparţinând subgenului
nonpersonal); (iii) de aici decurge o altă observaţie: ambele complemente trimit, din nou ca o
inovaţie în raport cu norma fixată prin tradiţie, la acelaşi referent, în speţă la eul poetic,
sugerându-se o exacerbare a subiectivităţii sale creatoare, prin supralicitarea formelor
pronominale deictice. Astfel, relaţia care se stabileşte între cei doi determinanţi este de
coreferenţialitate.
Observaţiile sunt următoarele: inspirat de precursorul Mihai Eminescu, care realizase o
lărgire a sensului similară, Nichita Stănescu operează o lărgire a sferei semantico-sintactice a
verbului, extinzându-i utilizarea în calitate de centru de grup sintactic cu referire nu numai la o

1
Spre exemplificare, a se compara enunţul „Lui Mihai i-am redat libertatea.”, unde substantivul propriu Mihai, cu funcţie
sintactică de complement indirect, are trăsăturile semantice [+Animat], [+Personal], cu enunţul „Animalelor ţinute în captivitate
le-au redat libertatea.”, unde complementul indirect animalelor este exprimat printr-un substantiv cu trăsăturile semantice
[+Animat], dar [-Personal].
8
situaţie concretă, tipică limbajului cotidian, ci şi la persoana eului liric, care trăieşte, prin
experimentarea virtualităţilor combinatorice ale limbajului, o experienţă existenţială. De aici
decurge mutaţia în matricea verbului: în noul univers creat, acesta prezintă o mult mai mare
libertate în selecţia determinanţilor, reflectată în nonobligativitatea, contrar tiparelor lingvistice
constituite istoric şi intrate în uz, exprimării prin nominal nonpersonal a complementului direct,
respectiv a selectării referenţilor diferiţi pentru cele două tipuri de complemente. Simptomatică
în acest sens este dislocarea subiectului liric, rezultat al unei crize identitare, de non-asumare a
condiţiei ontologice primare şi de transfigurare în cuvânt, într-o nouă identitate.
Structura din final devine şi mai complicată, dacă se are în vedere faptul că ea este
rezultatul unei contaminări / hibridări a două structuri cu centrul verb la modul imperativ; de
remarcat şi faptul că cele două versuri anterioare sunt compuse fiecare din câte o structură
similară, cu centrul tot verb la modul imperativ. Astfel, antepenultimul vers (,,du-mă, du-mă”)
respectă tiparul de construire a modului imperativ, la forma afirmativă, fixat prin norma limbii
române: verbul-centru îşi subordonează un determinant cu funcţie sintactică de complement
direct (cliticul pronominal de acuzativ), acesta din urmă apărând ataşat regentului prin cratimă
(ca formă conjunctă). Penultimul vers (,,şi nu mă mai pedepsi”) urmează tiparul de construire a
grupului sintactic cu centrul verb la modul imperativ, la forma negativă, consacrat prin tradiţia
lingvistică: determinantul actanţial „mă”, complement direct exprimat prin clitic pronominal de
acuzativ, urmat de adverbul „mai”, este plasat între adverbul de negaţie „nu” şi forma verbului,
omonimă cu cea a verbului la modul infinitiv.
În schimb, ultimul vers prezintă o structură atipică, ce începe printr-un tipar de construire
a grupului sintactic cu centrul verb la modul imperativ, forma negativă (conform normei,
construcţia ar trebui să fie „nu mă mai reda”), tipar dislocat însă prin inserarea, după cum am
mai precizat, aparent redundantă, a cliticului pronominal de acuzativ folosit ca formă conjunctă
regentului. Din raţiuni eufonice, verbul la forma negativă nu mai poate avea o formă omonimă
cu cea a verbului la modul infinitiv, această posibilitate fiind blocată prin clitic (nu există în
limba română o formă ca „*reda-mă”). Aşadar, hibridarea are loc prin îmbinarea a două tipare
sintactice contradictorii din punctul de vedere al unei predicaţii logice (forma afirmativă,
respectiv forma negativă a verbului la modul imperativ). Această particularitate lingvistică
traduce o mutaţie a modelului epistemic: universul poeziei, ca formă de cunoaştere, nu este, cu
certitudine, orientat spre o finalitate apofantică, ci spre una poetică. În acest sens, pertinentă şi
pătrunzătoare ni se pare observaţia formulată de către Liviu Petrescu, în lucrarea Poetica
9
postmodernismului, observaţie ce se aplică şi descrierii universului poetic al lui Nichita Stănescu.
Pornind de la premisa că primul modernism este dominat de un model epistemologic de tip
ştiinţific, orientat către o explicare a lumii pe cale strict raţională, către o explorare secvenţială a
realităţii, exegetul susţine faptul că „celui de al doilea modernism îi este propriu, dimpotrivă, un
efort explicativ îndreptat asupra totalităţilor, adică asupra unor structuri ale realităţii de o
asemenea complexitate, încât vor ieşi cu putere în evidenţă unele limite inerente ale modelului
determinist, ceea ce va face necesară instituirea unui model alternativ al cunoaşterii, ce nu va
mai opera cu categoriile gândirii logice, ci cu acelea ale «translogicului» sau ale «paralogiei»,
în terminologia lui Jean-François Lyotard).” (Petrescu, 2011:64).
Astfel, eul poetic aspiră să se sustragă determinismului spaţio-temporal, tributar legii
ineluctabile a cauzalităţii, prin transmutare în verb (,,Supuşi cuvântului, de verb mă rog,/du-mă
odată din groaza vieţii[…]”), ca organizator generativ-transformaţional al comunicării implicit
(şi) poetice. De altfel, poetul constată, în volumul Antimetafizica, „uluitoarea asemănare a
propoziţiei şi a frazei cu structura materiei – verbul are rolul electronului, iar substantivul are
rolul nucleului” (Stănescu, Dumitrescu, 1985:269), de unde rezultă interesul său pentru aspectele
de proces, poezia îndepărtându-se de ,,contemplarea stărilor încremenite” (Marcus, 2011: 909).
Lingvistic, aspectul cel mai relevant din poezia comentată este dinamica formelor verbale
analizate mai sus, ceea ce, finalmente, determină un pact al liricii marcate de devenire, de
mişcare, de procesualitate, de metamorfoză.
În urma observaţiilor formulate, investigarea poeziei Dialog cu oda în metru antic ne
îndreptăţeşte să conchidem faptul că inovaţia lingvistică de ordin sintactic „şi mie nu mă mai
redă-mă” reprezintă cheia înţelegerii mesajului textului: studiul de natură gramaticală întreprins2
demonstrează cum Nichita Stănescu reorganizează un grup sintactic consolidat în limba română
standard, ceea ce marchează ruptura de contingenţa realului, subminarea logicii lui prin
substituirea cu o logică distinctă, a universului poetic, mutaţie configurată plenar nu numai la
nivelul viziunii despre lume sau al conţinutului ideatic, ci şi la nivelul unităţilor lingvistice, prin
care este demontat mecanismul generativ de funcţionare a limbii române contemporane, fixat
prin norma tradiţională.

2
A se vedea supra, 2.3.
10
 CONCLUZII

În urma demersului nostru, am demonstrat cum o disociere tranşantă a faptelor de limbă

(de natură mai ales gramaticală, cu precădere de ordin sintactic, în acest caz) de elementele de
analiză literară propriu-zisă a textului poetic s-a dovedit inoperantă. Dimpotrivă, pătrunderea în
semnificaţiile de adâncime ale poeziei lui Nichita Stănescu a fost facilitată, după cum modelul
oferit de poezia Dialog cu oda în metru antic o demonstrează, de o cunoaştere temeinică a
structurii gramaticale a limbii române, în special a organizării grupurilor sintactice, a
posibilităţilor combinatorii oferite de centrele acestor grupuri, a tiparelor sintactice instituite de
normă, pentru a înţelege funcţionarea lor în discursul cotidian şi restricţiile impuse
determinanţilor de către regenţii lor. Toate aceste elemente alcătuiesc o logică istoric consolidată
a limbajului uzual, cu finalitate comunicativ-informaţională.
În schimb, Nichita Stănescu deconstruieşte, în universul de discurs poetic, convenţiile
acestei logici sterilizante, convertind-o în logică poetică, manifestându-şi, în consecinţă,
creativitatea, pe baza posibilităţilor oferite de sistemul limbii române, scopul fiind eliberarea de
sub opresiunea duratei, evaziunea dintr-o realitate sensibilă imediată, supusă hazardului şi
accidentalului. O analiză lingvistică integrală, corelată, fireşte, cu dimensiunea ideatică şi cu
sensurile poetice instituite, considerăm că permite o mai nuanţată şi riguroasă revelare a viziunii
lirice asupra fiinţei umane şi a condiţiilor ei particulare de manifestare şi de fenomenalizare.
Esenţa unei atari viziuni poetice o intuieşte, suntem îndreptăţiţi să credem, Solomon Marcus,
aceasta configurându-se ca nod fundamental al creaţiei artistice a lui Nichita Stănescu: poetul
trăieşte acut „tragedia cuvântului poetic, prizonier al caracterului liniar şi discret, cuantificat, al
limbajului articulat, care vrea să se emancipeze pentru a exprima continuitatea, concomitenţa şi
cuprinderea directă, holistică a realităţii” (Marcus, 2011:912).

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Boc, Oana, 2007, Textualitatea literară şi lingvistica integrală, Cluj-Napoca, Editura

Clusium.
2. Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, traducere din limba spaniolă
de Eugenia Bojoga, Cuvânt-înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC.
3. Marcus, Solomon, 2011, Paradigme universale, Piteşti, Editura Paralela 45.
4. Petrescu, Liviu, 2011, Poetica postmodernismului, Piteşti, Editura Paralela 45.
5. Stănescu, Nichita; Dumitrescu, Aurelian-Titu, 1985, Antimetafizica, Bucureşti,
Editura Cartea Românească.
6. Stănescu, Nichita, 2004, Opera magna, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii
Române.
7. Ştefănescu, Alex, 1986, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, Editura
Minerva.

SIGLE:
DEX, 1996, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic.
GLR, 2005, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române.

12