© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

Biblioteca judeţeană

Biblioteca îi căzu în cap. Dormea. Nu se aşteptase

tocmai la asta. Tocmai atunci.
Vomită.
Du-te dracu`. Nu vezi că mi-e rău. M-ai înnebunit
cu literatura ta, cu poezia voastră. M-ai înecat. Nu vezi
că parcă am numai cărţi în cap. Le vomit una câte una.
Ţi-am mai zis că am rămas fără dinţi şi fără ficat din
pricina asta. Tu crezi că eu pot ţine minte ce îmi spui,
tu crezi că pot păstra în cap toate numele, numele
tuturor. Ştii prea bine că am un fel de presiune
intracraniană. Mi-au dat ăştia să iau romparkin că mi se
ridicau mâinile necontrolat, mi se ridicau aşa spre cer
ca o implorare, ca o rugă tribală.

Nu mai pot fuma. Nu mai am ficat pentru cafea. Nici

pentru alcool. Aveam mai demult o barbă ca Bedros
Horasangian, dar n-o mai am. Era singurul meu atu, unicul
meu punct de sprijin. Ameţeam, aveam rău de maşină. Mi-au
zis ăştia să ingurgitez betaserc. Bă, dar trebuie să iei
în fiecare zi şi concentraţia cea mai mare: 24 mg. Altfel
nu te vindeci şi cu timpul s-ar putea să nu mai auzi.
Cum se-ntâmplă adesea sau mereu, drept urmare, mi-am
aprins o ţigară. Mi-am luat o cafea de la dozator. La tv-
ul din magazin vorbea unu` despre literatură. Aoleu, zic,

1
© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

iar. M-am dus la closet şi am vomitat din nou. Bă, s-a

ales prafu` de tine. Te-ai şubrezit complet, te-ai
paradit.

Îmi închipuiam că aşa din zare un scriitor venea

clătinându-se ca un pendul cu un borcan mare de
castraveţi muraţi. Poate îmi mai luau greaţa asta.

Îmbrăcat cu o cămaşă gri petrol, descheiată destul.

Cald. Foarte cald. Dar parcă era seară, parcă eram în
sala oglinzilor. Băgai mâna în buzunar, câteva monede.
Rău. Foarte rău. N-am pâine acasă dar delirez livresc,
estetic. Mai am doar câteva ţigări scurte fără filtru.

Visam o balerină mândră, rece, uşor frigidă. Visam

preludii lungi. Visam o cameră de mexican cu mult fum, cu
tequila, cu multe ventilatoare. Îmi transpiraseră
mâinile, mi le ştergeam de blugi înainte să salut pe
cineva, nu se cade să ai mâna udă, nu se cade. Din zare
venea totuşi cineva. Tot un scriitor, unu` mihail
misticul şi începu. Începu să zică, să spună. Înghiţeam
în sec, nu mai aveam aer, atacul de panică se instala
uşor, lent. Eram şi uşor hipocalcemic. Ce să zic.
Aşteptam smerit traseul binecunoscut: salvarea, calciu
gluconic în vene, perfuzii, distonocalm, cofedol şi somn
până a doua zi după amiază. Mult somn şi confuzie cât

2
© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

cuprinde la trezire, sleială, sedare şi pete albe pe

memorie. Şi gata cu literatura.

Fără vlagă, fără vigoare cu paşi mici, mărunţi,

târşâiţi pe coridoare, prin saloane. Lingura căzută din
mână, stropindu-mă cu supa de zarzavat. Şi fără cafea,
cumplite dureri de cap. Dar n-aveam stare. Mergeam
întruna de-mi luase lumea seama. Eram slab, subţire,
nehrănit.
Ce să fac eu cu mine? Ce să facă oricine cu mine? Încotro
să mă duc? Ce să fac? Ce să mai fac? Adevărul e că
trebuie să fii dotat genetic sau ereditar, cum se zice.
Să ai stomac tare, ficat pe măsură şi dinţi, tată, dinţi.
Să fie oare doar atât? Să fie vorba doar despre asta?

Păi să spunem câteva lucruri. Colegul de cameră

venea beat şi vomita noaptea. Ştergeam eu dimineaţa cu un
prosop linoleumul. Vezi, atunci păream să nu am nimic.
Însă când mă gândesc la camera aia, la voma aia parcă îmi
vine să vărs. Şi acum mi se zbate ficatul. Cu toate că se
zice că ficatul nu doare. Nu doare, dar se zbate.

Ai ficatul tulbure, mi-a zis internistul. Ai băut

mult? Aproape nimic. Te superi des? Mă cam supăr. Păi nu
te mai supăra, lasă-le pe toate în plata Domnului. Stai
liniştit. Fumezi mult? Aşa ş-aşa. În fine, uite aici

3
© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

metaspar, silimarină, mecopar, electovit, viplex şi

mănâncă mai bine, mai mult. Şi bea apă că eşti
deshidratat.

Băi, cicea, nu-ţi mai aduci aminte când nu aveam

niciun ban şi tu delirai literatură prin parcuri, prin
cârciumi, terase şi scări de blocuri, şi garsoniere
neîncălzite. Când te credeai tare-n glandă, eu-glanda-
verde, îţi ziceai. Şi ai scris tu versurile alea care
prevesteau ceva:
mă credeam buricul pământului
şi te abordam în orice poziţie
mă bazam
eram tare
până ce m-a prins o scârbă
de îmbrăţişările tale udate
pozam şi eu în nevinovat
mă deghizasem cu basmaua aia
înflorată pentru a speria nişte babe cuminţi
mă credeam tare-n glandă
eu-glanda-verde
te luam din orice unghi
de prinsesem ceva muşchi
pe la braţe
parcă ţi se întăriseră şi ţie
cumva muşchii inghinali...

4
© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

Îţi mai aduci aminte, măi, cicea? Păi ce credeai că

dacă fumezi ţigară de la ţigară şi bei tone de cafea, şi
iei dicarbocalm şi metoclopramid înainte să bei votcă,
eşti tare?
Aşa credeai, sfrijitule, şi te scuipam din bolidul meu,
şi te stropeam cu noroi rulând în viteză când te vedeam
pe ploaie perorând pe trotuar şi gesticulând ca un
apucat. Citisei şi tu câteva cărţi şi mai târziu nici
măcar un telefon mobil nu aveai, fumai ţigările alea fără
filtru de-mi infectai aerul pe unde treceam, aerul meu de
lord. Păi ai fost un prost, băi, agarici star, un super
prost.
Stăteai pe terasă cu pletele alea ale tale de rocker şi a
venit un fel de aristotel decăzut şi a zis: Câte frunze
sunt aici! Eşti frumos ca un glonte! Erai tu glonte, te
găsise!? Sau când venea ăla, inginerul absolut, şi zicea:
ne întâlnim pe firmamentul pozitiv al vieţii! Care viaţă?
Păi voi aveaţi viaţă, bă, insalubrilor? Aşa gândeai tu în
capul ăla al tău aburit de poezii. Sau venea ăla şi vă
impresiona, vi se părea interesant, păi la mintea
voastră, şi debita ăla: hai să vă fac pescari de oameni!
Un tâmpit. Comentaţi voi apoi ore-n şir despre ce a zis,
despre ce chestie e asta: pescari de oameni. Tu crezi că
mie mi-a căzut bine când foloseaţi cuvinte de-alea
literare: poltron, redundant, livresc, poietică,
rebarbativ ş.a.? Sau când aţi venit la mine, că aveam

5
© valentin nicolae biblioteca judeţeană/2010

bani, şi mi-aţi propus să vă finanţez pentru o revistă

literară: efectul de seară sau lama de ra(ă)? Eram eu
semianalfabet dar mă descurcam, eram spălat, tuns,
frezat, parfumat, nu ca voi care miroseaţi numai a tutun
şi aveaţi şi pletele alea, bărbile alea, dinţii ăia
putregăiţi.

Ridică lingura de jos, o şterse cu faţa de masă şi

continuă să mănânce supa. Era sleită, era sleit, privire
hepatică şi multă lentoare în mişcări, îl dureau braţele
acum de la acele perfuziilor, tocmai acum simţea, se
trezea uşor, uşor. Până mai ieri avea insensibilitate d-
asta cutanată, nu ştiu cum se zice.

Ieşi din sala de mese, coborî treptele, se duse la

dozator şi cu mâinile tremurând îşi luă o cafea, luă o
gură, acelaşi gust uşor amar, aceeaşi amorţire uşoară a
limbii, închise ochii, roti capul de câteva ori, îşi
trosni gâtul, respiră amplu, profund. Ameţi. Înghiţi în
sec de cîteva ori. Aprinse o ţigară, se înecă, tuşi.
Închise ochii, strânse din cioturile de dinţi, avu un
frison scurt... cu paharul de plastic în mână, cu ţigara,
începu să facă paşi mici, mici de tot ca un pendul pe
sfârşite spre băncile decojite sub soare din curtea
spitalului.