E.

LOVINESCU • TlTU MAIORESCU

Coperta: Cristea Müller

Bucureşti— 1972

E. LOVINESCU
T. MAIORESCU
1 972

EDITURA MINERVA

I
Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Fundaţia pentru literatură şi artă (I-II, 1940),
punîndu-1 de acord cu normele ortografiei actuale. Greşelile tipografice au fost corectate
tacit. Intervenţiile mai importante, vizînd în special restabilirea unor citate, fac obiectul
notelor editorului, marcate prin asteriscuri.
Ediţia a fost îngrijită de Maria Simionescu.

CUVÎNT ÎNAINTE
Editura Minerva a luat iniţiativa retipăririi unuia dintre cele mai considerabile
monumente monografice ale literaturii noastre critice: T. Maiorescu de E. Lovinescu.
Apărută în 1940, anul comemorării a o sută de ani de la naşterea lui Maiorescu, dar
concepută şi redactată în esenţă cu cîţiva ani înainte, cartea lui Lovinescu este una dintre
acelea de mare rezistenţă la acţiunea de măcinare a timpului şi în care se încrucişează şi
azi (ba poate chiar : mai ales azi) multiple linii de interes. în primul rînd, e însuşi faptul
abordării figurii lui Maiorescu de către criticul zis „modernist", fapt care a produs nu
puţină uimire la timpul său, atît în tabăra junimiştilor de strictă observanţă, cît şi în aceea
a adversarilor lor. Lovinescu nu era recunoscut la data aceea drept un discipol al lui
Maiorescu şi cu atît mai puţin drept un junimist. într-adevăr, legăturile sale cu mentorul
„Junimii"fuseserăcapricioaseşi intermitente. Contactul personal foarte restrîns, mai întîi
de la învăţăcel la profesor, în anul „comun", preparator, care-1 obliga pe studentul în
filologia clasică să-şi treacă şi un examen de logică cu magistrul ce numai peste cîţiva ani
avea să abandoneze catedra, mai apoi de la publicistul debutant, fără orientare precisă, la
criticul de mare autoritate publică sau în public, nu a fost de natură să însemne ceva
hotărîtor în cariera lui Lovinescu. Firea lui orgolioasă 1-a ţinut departe de orice patronat
intelectual, încît influenţele care s-au putut exercita asupra lui el nu le-a convertit în
raporturi personale şi nu le-a recunoscut decît în clipa în care nu mai avea de aşteptat de
la ele nici măcar un ipotetic beneficiu. Deşi numele îi apărea în presa conservatoare
{Epoca din 1904, condusă nominal de N. Filipescu, a cărui stimă şi-a cîştigat-o), el nu a
aderat în nici un fel la conservatorismul politic sau cultural al cercurilor junimiste, de
largă influenţă în lumea universitară şi academică. E semnificativ că epoca 1904—1914,
în care Lovinescu începea să se afirme şi în care ar fi fost firesc să încerce a-şi uşura de
dificultăţi
V
primii paşi în carieră, coincide cu cea mai marcată prezenţă a conservatorilor la putere, ba
chiar cu două cabinete (P.P. Carp 1910— 1912 şi T. Maiorescu 1912 — 1914) prezidate
de junimişti, de obicei aflaţi în opoziţie — deschisă sau „miluită". Din nimic nu se vede
vreo încercare din partea tînărului critic de a exploata cumva această Situaţie favorabilă:
apropierea de Convorbirile literare s-a făcut prin intermediul fostului său profesor de
liceu S. Mehedinţi, conducătorul publicaţiei, şi nu a dus la prea multe contacte cu
Maiorescu, care în fapt abandonase literatura. De altfel, poziţia lui Lovinescu era în
contrazicere cu vederile de circumstanţă ale junimiştilor, aceştia aprobînd măcar prin
tăcere orientarea de la Sămănăioruî pe care tînărul critic voia s-o combată. Agitînd
chestiunea autonomiei artei, Lovinescu depăşea intenţiile revistei, tocmai prin exhumarea
unui principiu ce încetase a mai fi al acesteia. O asemenea situaţie nu avea să scape
ochiului ager al lui N. lorga, răuvoitor atît la adresa lui Maiorescu cît şi la adresa
prezumatului său discipol şi care în a sa Istorie a literaturii romaneşti contemporane (Buc,
1934, voi. II, p. 163) avea să noteze un sfert de veac mai tîrziu: „Direcţia critică o primia
de la 1910 înainte capriciosul impresionist E. Lovinescu, ale cărui ambiţii de sintetizator
şi îndrumător întreceau, de altfel, scopul revistei".
Să mai notăm că Lovinescu se afirma ca un modern, dacă nu ca un modernist, oricum ca
un spirit înclinat spre valorificarea literaturii momentului, ca un sceptic în perenitatea
valorilor clasice. în timp ce Maiorescu rămăsese, literar vorbind, la estetica deopotrivă
conceptualistă a clasicismului şi romantismului, Lovinescu era un critic care accepta mai
curînd sugestia artistică şi o traducea în „impresionismul" său proclamat şi practicat încă
de la începuturile activităţii sale. Acest spirit modern va însemna o permanentă
deschidere către viitor şi-i va îngădui, ca după o fază de nesiguranţă relativ lungă, să
adere hotărît la spiritul veacului şi să-şi lege numele de cele mai noi experienţe artistice.
O asemenea structură intelectuală şi morală nu putea decît să-i dea lui Lovinescu toată
libertatea de a considera cu ochiul cel mai lucid opera lui Maiorescu şi a-i valorifica
acţiunea mai curînd în serviciul propriei sale cauze. Luptător el însuşi, de un radicalism
egal cu al predecesorului său, el nu putea avea în literatură decît adversari sau aliaţi.
Acesta ni se pare a fi tonul din Paşi pe nisip? prima ieşire pe teren a tînărului critic care
iniţiase cu temeritate atacuri antisămănătoriste şi căruia numele şi exemplul lui T. Maio-
VI

rescu îi slujesc mai mult drept steag de luptă. Cine parcurge aceste pagini de început ale
criticii sale remarcă numaidecît tentativa de a pune în paralel erorile şi abuzurile
literaturii care se ivea sub ochii lui cu acelea ale vechiului naţionalism cultural ruinat de
acţiunea „Junimii".
Prima perioadă a activităţii lui Lovinescu se încheie în 1915, o dată cu apariţia
„revizuirilor" (cărora le va rezerva în ediţia definitivă volumul al VI-lea de Critice) —
examen analitic sever şi plin de temeritate al cîtorva nume de prim-plan ale literaturii
noastre şi al tradiţiei ei de valorizare. Printre cei supuşi revizuirii se află şi Maiorescu şi
accentul cade cu deosebire asupra acţiunii lui culturale, a luptei împotriva „neadevărului",
împotriva formelor fără fond, a aberaţiilor lingvistice promovate de latinişti. Nu fără o
serioasă rezervă. Lovinescu pare a lăsa o portiţă de salvare victimelor criticului de la
Convorbiri numind minciuna şi exagerarea „salutare", vorbind de „greşeli rodnice, din
sămînţa cărora ies adevăruri mai durabile decît adevărurile imediate" (p. 38). Eroarea
latiniştilor a contribuit după el la „consolidarea conştiinţei" naţionale „împotriva tuturor
negaţiilor din afară". Se vădeşte în această indulgenţă, prima formă a acceptării priorităţii
formei asupra fondului, căreia, admiţînd-o de la început, viitorul istoriograf al civilizaţiei
române moderne îi va da numai o întemeiere mai solidă şi mai documentată, zece ani mai
tîrziu.
Meritul lui Maiorescu este, pentru tînărul critic, pur cultural şi legat de o fază de tranziţie
a culturii noastre. E semnificativ că acum Lovinescu nu pomeneşte de loc de „autonomia
esteticului", adică de acel fir sigur care-1 lega de tradiţia junimistă; dimpotrivă, capitolul
rezervelor e cel mai amplu şi, printre ele, aceea că Maiorescu „nu s-a scoborît la critica
literară" lăsînd „altuia marea cinste de a întemeia adevărata critică română" (p. 48) e
capitală.
Aceeaşi obiecţie generală că Maiorescu a aparţinut unei alte epoci, peste care, cu toată
„inteligenţa lui olimpică", n-a putut trece, iface obiectul unei figurine apărute în 1919
(Critice, V, ed. def., p.117 — 120) . E aproape un necrolog, dacă ne gîndim la anul cînd a
fost scris acest scurt articol, în care nu e vorba decît de personalitatea mentorului
„Junimii" în genere, fără referinţe la acţiunea lui literară. Momentul imediat postbelic nu
putea decît arunca în umbră figura omului care „n-a înţeles chemarea vremurilor noi", şi
care s-a oprit „la formele tinereţii" fără a mai putea „elabora concepte noi". Ultimul
cuvînt al lui Lovinescu pare a fi că Maiorescu va fi cufundat şi mai mult în uitare de
succesiunea generaţiilor, peste „figura lui
VII

senină" aşternîndu-se „umbra vremurilor noi, pe care nu le-a înţeles şi Ia înfăptuirea

cărora n-a lucrat".
A doua perioadă a activităţii lui Lovinescu se poate socoti aceea care urmează
momentului „revizuirilor" şi se va prelungi cu acţiunea îndrumătorului de la cenaclul şi
revista Sburătorul, culminînd cu redactarea Istoriei literaturii române contemporane (I —
IV, VI, 1926 — 1929). Ea înseamnă o cufundare aproape completă în problemele literare
ale epocii 1900—1925 care cîştigă în „scepticul mîntuit" pe cel mai important critic al ei,
ba şi pe teoreticianul modernismului care schiţase un sistem al relativităţii valorilor şi al
veşnicei lor deveniri. Era o atitudine ce venea în favoarea iconoclastiei avangardiste, şi]
chiar dacă temperamental Lovinescu nu era înclinat spre asemenea exagerări,
neîncrederea în valorile trecutului şi simpatia pentru spiritul veacului, îl însemnau
definitiv ca pe un partizan al literaturii „noi".
Cum era şi firesc, Maiorescu e aproape cu desăvîrşire uitat în această epocă. Lupta lui
pentru adevăr în cultură şi izolarea esteticului de elementele cu care e confundat i se
păreau lui Lovinescu nişte cîşti-guri definitive. Tezismul naţionalist era îngropat de mult;
dacă el mai supravieţuia în unele publicaţii de provincie, marile linii de dezvoltare ale
literaturii române nu erau atinse de el. In schimb, Lovinescu are a-şi preciza într-o lucrare
de mare anvergură poziţia faţă de procesul de formare al civilizaţiei române moderne şi
deci şi faţă de junimismul cultural şi politic. Istoria civilizaţiei române moderne e mai
curînd o istorie a culturii văzută (pe urmele lui Maiorescu şi nicidecum ale lui Ibrăileanu
cum au afirmat unii) ca un proces de asimilare, de respingere şi de înţelegere a culturii
moderne occidentale de către tînăra societate românească. Toată orientarea lucrării — al
cărei conţinut nu-1 discutăm aici — e antijunimistă, şi Lovinescu are ocazia de a reveni
asupra tuturor rezervelor sale la adresa lui Maiorescu pentru a le da mai multă coerenţă şi
tărie. Se ştie că el admite, împotriva „Junimii", formarea culturii româneşti ca un proces
revoluţionar, în care vechea societate ieşeană a reprezentat doar reacţia temperamentului
conservator moldovenesc şi a ideologiei incapabile de evoluţii. împotriva junimiştilor,
Lovinescu reabilitează mişcările revoluţionare din 1848 (etern subiect de ilaritate pentru
toţi junimiştii de la Maiorescu la Garagiale) în care vede măcar programul dezvoltării
societăţii româneşti dacă nu punctul ei de pornire şi se afirmă global ca un susţinător al
progresului prin mişcări violente în plan concret şi nu numai evolutiv şi într-o perspectivă
indefinită ca Maiorescu.
VIII

Nu e locul să discutăm aici limitele şi consecinţele concepţiei lui Lovinescu; ne vom

mulţumi să-i arătăm ireductibila opoziţie faţă de junimism şi radicalismul viziunii, fără
nici un menajament la adresa figurii tutelare a lui Maiorescu. A fost deci, cum spuneam,
o mare surprindere cînd o dată cu Istoria literaturii române contemporane 1900 — 1936
(1937) a survenit în existenţa lui Lovinescu o progresivă întoarcere la Maiorescu,
culminînd cu ultimii ani, aproape în întregime închinaţi istoriei vechii societăţi ieşene.
împrejurările în care s-a produs această schimbare se cunosc în genere şi noi le vom
aminti numai. Ele se leagă de procesul din ce în ce mai accentuat de fascizare a ţării,
împotriva căruia tradiţia raţio-nalistă putea regăsi în activitatea lui Maiorescu unul dintre
cele mai strălucite momente ale ei. Deşi studiul lui Lovinescu a apărut în 1940, el era
redactat în liniile lui generale încă din 1937, an extrem de semnificativ în viaţa autorului
său. Nu credem că ne înşelăm afir-mînd că Lovinescu trăia atunci unul dintre cele mai
întunecoase momente ale vieţii lui. Căzuse la Academie prin opoziţia de ultim moment
dar categorică a lui Iorga. Ziarele la care începuse a colabora fuseseră suprimate de un
prim ministru poet, care cîntase pe vremuri libertatea naţiunilor, tradusese din poeţii
revoluţionari maghiari şi suferise el însuşi rigorile închisorii pentru delicte de presă. M.
Sado-veanu, sub a cărui conducere fuseseră puse aceste ziare, îşi văzuse opera arsă în
stradă, în timp ce o campanie declanşată pentru o pretinsă „purificare" a literaturii făcuse
cu putinţă arestarea cîtorva scriitori. Valul de obscurantism ameninţa să se întindă peste
toate sectoarele culturii, escortat în modul cel mai lamentabil de jubilaţiile unor naivi (în
cel mai bun caz), spirite frenetice sau numai iraţionale, care cîntau prohodul vechii şi
adevăratei culturi, în numele unor idealuri care, cum notează Lovinescu, „nu anticipează
nimic asupra valorii de creaţie". Pe deasupra, Viaţa românească, stăruitoare în inimiciţia
faţă de Lovinescu, adăposteşte în paginile ei un lung articol al lui G, Călinescu, cea mai
violentă diatribă pe care fostul director al Sburătorului o suportase vreodată — în mod
paradoxal venită tocmai de la omul care-i era cel mai îndatorat sub raportul ideilor, al
atitudinii al practicării disciplinei. (G. Călinescu: E. Lovinescu,portret în Viaţa
românească, XXIX, 1937, nr. 7.)
în aceste momente de mare amărăciune, Lovinescu concepe cu toată hotărîrea şi rigoarea
ampla sa monografie T. Maiorescu. S-ar putea ca azi, în cu totul altă perspectivă istorică,
să-i reproşăm faptul de a nu fi încercat să-şi lărgească bazele acţiunii sale ; dar ceea ce
IX

avem de constatat e că, perfect consecvent cu sine însuşi, el a căutat să ridice principiul
esenţial al activităţii sale de îndrumător şi critic la o înălţime şi mai mare. Monografia lui
e în bună măsură o proiecţie ideală a unor principii ce lui Lovinescu i se părea că nu pot
fi şi altminteri apărate sau puse în lumină.
Dar dacă împrejurările acestea dramatice i-au determinat în bună măsură structura şi
orientarea, cartea aceasta nu e o apologie şi nici o operă exclusiv de circumstanţă. Studiu
doct, aplicat şi serios, scris / fără nici un fel de fanatism sau de precipitare, el e întreprins
în cel I mai riguros spirit critic şi control al afirmaţiilor. Dar obiectivitatea istoriografului,
cîtă a putut fi, e cu totul altceva decît tonul sec şi lipsit de adeziune din primele lui studii
monografice: Gr. Alexandrescu (1910), Costache Negruzzi (1913), Ghcorghe Asachi
(1921). Acolo, Lovinescu urmărise, în bunele tradiţii ale şcolii istorico, cîteva figuri ale
trecutului literar către care nu marea simpatie 1-a putut atrage. Nimeni nu ar fi putut
spune, după lectura acestor studii onorabile, dar reci şi cam schematice, că autorul lor s-a
identificat măcar în parte cu obiectul cercetărilor sale şi a găsit în el o consonanţă cu
propriile-i aspiraţii. Sîntem departe de aplicaţia pasionată şi exclusivă pe care o vom
întîlni în studiile eminesciene ale lui G. Călinescu, în Viaţa lui Caragiale de Şerban
Cioculescu sau în monografia aceluiaşi despre Arghezi, în studiile dedicate
luiMacedonski de T. Vianu sau A. Marino. Dimpotrivă, am spune că aceste trei
monografii sînt mai curînd o prefiguraţie a atitudinii din Revizuiri, adică derivă dintr-o
necesitate pe care conştiinţa contemporană e obligată, pentru a se defini, să o opună
realităţilor trecutului.
Schimbarea de ton e sensibilă în T. Maiorescu şi succesul acestui studiu nu trebuie pus
numai pe seama „maturizării" criticului. E vădit că Lovinescu se mişcă pe un teren care-i
convine. în plus, el e beneficiarul prim şi cel mai strălucit al momentului istoric pe care
figura uitată a lui Maiorescu îl trăia începînd din anul plin de revelaţii al apariţiei
însemnărilor zilnice. Eliberat de necesitatea de a căra „pietriş, nisip, var şi apă", el îşi
construieşte monografia cu materiale adunate în primul rînd de alţii. Faptul i s-a reproşat
de către unii, după cum G. Călinescu a avut să-i impute lipsa spiritului sintetic,
monografia constituindu-se din „analize de lucruri prea ştiute" (Ist. Ut. rom. p. 723,). Este
drept că materialul documentar stătea la dispoziţia criticului şi el nu produce date inedite
peste ceea ce oferă de pildă corespondenţa lui Maiorescu şi aceea primită de el, aproape
în întregime cuprinsă în primele volume ale seriei
X

lui I. E. Torouţiu Studii şi documente literare, sau în alte culegeri epistolare. Dar
interpretarea lui Lovinescu dă viaţă acestui material inform după cum lectura lui plină de
sagacitate sporeşte interesul jurnalului lui Maiorescu, care după Călinescu e „mai
semnificativ, cu privire la viaţă, decît nuvela ( ! ) scoasă din el". „Viaţa" lui Maiorescu nu
e însă tot una cu documentele biografice, orioît de revelatorii: ea nu începe să existe decît
ieşită din mîinile istoricului.
O obiecţie în aparenţă mai temeinică e aceea că Lovinescu consideră eronat apariţia unei
lucrări a criticului „un eveniment biografic".
într-adevăr, biografia scrisă de el se constituie în bună măsură ca o istorie a acţiunii
publice a lui Maiorescu. Mărturisim că nici azi nu vedem cum s-ar putea proceda altfel.
Orice scriitor înseamnă pentru posteritate opera lui, şi omul interesează atît cît vrea să ne-
o arate ea. Oricît de ispititoare ar fi tribulaţiile lui personale, ele nu sînt de amintit decît în
măsura în care definesc pe îndrumătorul literar, pe omul de cultură, pe artist. Situaţie cu
atît mai semnificativă cu cît Maiorescu însuşi voise parcă prin toate acţiunile sale să
şteargă din mintea celor cu care a venit în contact orice imagine a propriei sale existenţe
intime. Am putea la rigoare pretinde ca un istoric să disjungă personalitatea lui umană (cu
existenţă plină de vicisitudini, şi de agitaţie în totală opoziţie cu caracterul cristalin şi
unitar al operei) de personalitatea lui publică, ceea ce în parte au făcut pentru Eminescu
însuşi G. Călinescu sau ŞerbanCioculescu pentru Caragiale. Ar fi însă de discutat dacă
acesta e cel mai bun procedeu şi mai ales dacă figura lui Maiorescu, văduvită de
semnificaţia mare pe care o conferă vieţii acţiunea lui culturală, nu ar deveni aceea a unui
ins oarecare, cu accidente nu lipsite de burlesc, şi în total puţin interesantă.
După ce am cîştigat o imagine consolidată a lui Maiorescu, pe care nu o dă decît lectura
şi înţelegerea operei, e desigur folositor a coborî chiar în subsolul biografiei sale pentru a
urmări cele mai nesemnificative gesturi ale omului, bine ascunse chiar de el însuşi. La un
poet, poate că e mai important să căutăm în datele biografice motivele generale sau
incidentale ale inspiraţiei lui lirice. Dar la un critic cu o acţiune atît de deschisă şi do uşor
de urmărit, străfundurile intime ale vieţii sale, negreşit de un oarecare interes, trebuie să
rămînă pe un plan cu totul secundar. Formaţia ideologică a lui Maiorescu, felul în care s-
au produs intervenţiile lui în dialectica vieţii culturale, motivele care le-au generat, ecoul
sau avatarurile lor, acestea sînt datele adevărate ale biografiei sale.
XI

Noutatea cărţii lui Lovinescu nu constă în aceea că oferă o imagine nouă a figurii Iui
Maiorescu ci în faptul că izbuteşte să reconstituie cu luciditate critică această figură.
Aceasta înseamnă trecerea de la hagiografia unui S. Mehedinţi sau I. A. Rădulescu-
Pogoneanu la istoria critică a unei personalităţi şi a epocii în care ea şi-a desfăşurat
activitatea. E de fapt cel mai greu examen pe care Maiorescu a trebuit să-1 accepte sau
să-1 susţină: intrarea, sub specia lucidităţii, în conştiinţa viitorimii. Paginile lui Lovinescu
au fixat coordona-, tele acestui proces, care se continuă şi azi fără a suferi schimbări
esenţiale.
Analiza e atît de exactă şi de minuţioasă iar organizarea materialului atît de bine
cumpănită, încît datele oferite în această monografie pot fi folosite deopotrivă de un
admirator sau de un detractor al lui Maiorescu. Viziunea lui Lovinescu e necontenit
analitică, şi în această operaţie un semn negativ e pus pe o bunăparte din ceea ce
constituia, în ochii generaţiei mai vechi, gloria criticului de la „Junimea". Nici una din
obiecţiile pe care i le făcuse în decursul anilor nu e uitată: aceea că Maiorescu nu a fost
un critic literar în sensul modern al cuvîntului e cea mai de seamă. Asupra omului politic,
Lovinescu aruncă o nouă şi, acum, mai largă privire, fără să atenueze nimic din ceea ce
blamase: aderarea la o doctrină conservatoare, fără baze istorice sau tradiţionale, de
structură pur ideologică, pe care Maiorescu a susţinut-o cu consecvenţa ştiută dar şi cu
neajunsul de a fi mereu în contrazicere cu aspiraţiile momentului; lipsa de ambiţie reală,
absenţa spiritului combativ, legiuitorul şi ministrul renunţînd la toate după prima
înfrîngere; incapacitatea de a trata tranzacţional şi fructuos în chestiuni de oportunitate;
faptul de a-şi rezerva mereu rolul de „vioară secundă" mai întîi în umbra lui Carp apoi în
aceea a lui Marghiloman, trezindu-se la sfîr-şitul vieţii prim ministru în cea mai eteroclită
şi ironizată formaţie guvernamentală care existase pînă atunci dar în fruntea căreia a
prezidat un congres de pace între cinci state cobeligerante, în absenţa adevăraţilor săi
partizani politici.
Şi opera lui Maiorescu e supusă aceleiaşi severe examinări: ea e fragmentară şi totuşi
armonioasă, aproape rezultatul unei munci de amator decît acela al travaliului unui
profesionist al scrisului, oricum, al unui om la care adevărata formă de manifestare era
oratoria, de catedră, de bară, în societate, în parlament. Preţuitor al vieţii trăite, al naturii
contemplate în regiunile cele mai felurite, al artei pe care mai curînd prefera s-o guste
decît s-o analizeze, Maiorescu
XII

a căutat necontenit armonia, ca un epicureu inteligent şi lipsit de ambiţii. Marea pasiune a

creatorului care încearcă să iasă din sine i-a rămas necunoscută. Nu numai sterilitatea e
aspectul cel mai frapant (Lovinescu numără şi constată că Maiorescu n-a scris mai mult
de 17 pagini anual) ci şi lipsa de originalitate. Toată activitatea lui acuză un soi de
modestie care venea dintr-o viziune prea limitată asupra necesităţilor societăţii
contemporane cu el, iar profundul sentiment al vanităţii universale îl făcea să se refugieze
în împlinirea restrînsă a unei datorii concrete, de moment.
Desigur că marile merite ale lui Maiorescu nu sînt trecute cu vederea, ci întărite şi
precizate în cadrul aceleiaşi viziuni analitice şi lucide pe baza căreia Lovinescu îşi
construieşte toată cartea. Talentul literar care salvează de la uitare vechi polemici pe
chestiuni ce nu mai sînt actuale, spiritul critic aplicat cu toată rigoarea şi strălucirea, dar
mai ales cu acea notă radicală care dă acţiunilor lui Maiorescu un caracter oarecum
revoluţionar sau măcar surprinzător, în sfîrşit un gust artistic sigur, deşi limitat la epoca
formaţiei sale, adică a marilor modele clasice şi romantice, care i-a îngăduit să
recunoască talentele şi să nimicească falsele valori.
Blocul acesta unitar s-a închegat relativ devreme, deşi bronzul n-a sunat totdeauna plin ;
în tot cazul, contemporanii nu au putut sesiza felul în care elementele intrate în fuziune au
ajuns să formeze un tot, aşa cum le-a apărut criticul încă de la primele lui manifestări
publice. Aceasta i-a dat Iui Maiorescu autoritatea de caracter şi aceea a formulei
intelectuale unitare, nedezminţite. Lăsînd la o parte pentru moment vechile obiecţii
referitoare la incapacitatea lui de evoluţie, Lovinescu dă acum un sens artistic acestui
proces văzînd în realizarea lui culminaţia vieţii lui Maiorescu. Omul deci e mai interesant
decît opera, dar dacă noi, de pildă, credem altfel, trebuie să ne grăbim a spune că această
eroare poate fi unul din rezultatele indirecte ale marii monografii a lui Lovinescu.
Am amintit de atmosfera încărcată de grele neguri în care a fost scris şi a apărut studiul
lui Lovinescu. Reconstituirea figurii senine şi echilibrate a lui Maiorescu se încheie cu
constatarea că soarta a voit ca el să redevină actual, iar îndemnul autorului monografiei e
de a se urma drumul pe care-1 indică degetul lui de lumină, cu speranţa caracteristic
maioresciană că va birui pînă la urmă gîndul. O asemenea concluzie indică limpede
atitudinea şi sensul imediat al cărţii şi nu putea scăpa adversarilor lui Maiorescu dar nici
spiritelor înrudite cu el. Istoria literară trebuie să înregistreze cu tristeţe
XIII

atacurile lui N. Iorga, adversar vechi şi pătimaş, dar şi foarte inoportun inspirat, al
„dascălului silogistic", a cărui înviere el nu o găsea necesară. In revista sa intitulată, parcă
ironic, Cuget clar, N. Iorga protesta împotriva a ceea ce numea el „O încercare de
înviere": „Pe de-altăparte, societatea aceasta este o societate pătrunsă de un spirit mistic.
îl avem toţi mai mult sau mai puţin: unii îi dau o formulă filosofică, alţii îl prefac într-un
instrument de agitaţie, într-un factor de revoluţie. Dar noi nu vedem lucrurile silogistic,
prin urmare, / nu avem nevoie de învierea dascălului silogistic. în timpul lui era foarte
bine că se ştia ce este silogismul, dar după ce 1-a aflat, nu mai era nevoie ca societatea s-
o punem în forme artificiale în cugetarea sa şi din cugetare în acţiunea sa". Faptul s-a
petrecut cu cîteva luni înainte ca revoluţia „mistică", urmînd legile ei, pe cît de
implacabile pe atît de imposibil de cuprins în silogisme, să-1 asasineze pe cel care con-
sideralogica o formă artificială, iar pe sluj itorul ei o umbră a trecutului. Monografia lui
Lovinescu are indiscutabilul merit de a fi contribuit la readucerea în actualitate a unuia
dintre întemeietorii culturii româneşti, un reprezentant de prim ordin al spiritului
raţionalist, critic şi logic. Maiorescu a devenit prin hărnicia de cercetător şi prin talentul
de artist al istoriografului său un punct de raliere la o atitudine, sau o piedică în calea
prăbuşirii în haos. Situaţia era mai gravă decît ne-o putem noi închipui azi şi Lovinescu
însuşi avea momente în care se îndoia de eficacitatea acţiunii sale. Doi ani mai tîrziu, în
plin război, el lăsa să-i scape aceste rînduri negre de amărăciune în care nu se mai
exprimă decît o vagă speranţă: „în destinul postum al lui T. Maiorescu distingem însăşi
formula procesului de formaţie a oricărei culturi, a! cărei progres îl putem presupune
«indefinit» , şi trebuie să-1 credem aşa pentru a găsi o îndreptăţire a activităţii noastre
altfel paralizată; — este însă sigur că nu se desfăşoară liniar (...) ci se dezvoltă prin
popasuri, prin întoarceri la poziţii de mult depăşite, prin contradicţii violente ce par a-i
dezminţi continuitatea şi organicitatea. Drumul progresului nu e drept, nu e nici măcar în
zig-zag, ci dominat de acel principiu de «corsi» şi de «ricorsi» al filozofului italian,
înaintînd şi retrăgîndu-se, făcînd şi desfăcînd într-un continuu proces de creaţie şi de
destrămare, de Meşter Manole zădărnicit de forţele destructive aie nopţii. Deşi văzut cu
ochi contemporani, progresul pare o stare pe loc, cînd nu o reîntoarcere la forme de mult
întrecute, el este totuşi real şi se îiseamnă într-o linie ascendentă, chiar cînd e curmat de
secole de iavoluţie. Mersul civilizaţiei nu trebuie considerat pe spaţiul îngust
XIV

al uneia sau chiar al mai multor generaţii, ci istoric, raportat la veacuri; numai printr-o
largă perspectivă se poate desprinde firul lui roş prezent prin orice oprelişti ar trece.
Omenirea are idealuri uşor de precizat întrucît se văd la capătul unor trude de veacuri şi
de milenii, şi drumul spre dînsele e însângerat de jertfa atîtor generaţii luptătoare (...)
Pentru a reveni la T. Maiorescu, linia acţiunii lui poate dispărea pentru moment în mintea
unei generaţii (...) dar nu poate muri şi va reapare la cea dintîi schimbare a momentului
istoric". (T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Buc, 1943, p. 382-383).
Făcînd aşadar din înaintaşul său un instrument de luptă de o superioară dar certă
oportunitate, Lovinescu a procedat la rîndul său ca un luptător. Să nu uităm că el însuşi
era o mare personalitate culturală şi pe parcela mai restrînsă a literaturii, el îl depăşeşte
indiscutabil pe Maiorescu. Monografia lui nu e un act de vasalitate faţă de un zeu
intangibil, ci o formă a înţelegerii critice. Aşa cum am arătat, preocuparea de a investiga
istoric această figură a trecutului şi a o trezi la viaţă e doar un moment în cariera lui de
critic şi nicidecum apogeul. Cititorul trebuie aşadar să nu piardă din vedere atitudinea cu
totul circumstanţiată a autorului faţă de eroul său şi să caute în cartea pe care o are în faţă
deopotrivă pe Maiorescu şi pe Lovinescu.
Aceeaşi poziţie se regăseşte în totalitatea ciclului său junimist, prin care Lovinescu
lărgeşte mult domeniul cercetării, fapt pe care-1 anunţă încă din 1940 în prefaţa
monografiei sale. Cum era şi firesc, o personalitate de mare suprafaţă culturală cum a fost
Maiorescu e mai interesantă prin raporturile ei cu contemporanii, prin acţiunea pe care a
exercitat-o asupra discipolilor sau prin adversităţile pe care le-a suscitat, decît prin
propria ei realitate. Este din ce în ce mai clar pentru noi că Maiorescu e un punct de
răscruce culturală, asemănător cu Alecsandri de pildă, şi ca atare va interesa mai mult
viitorul prin ceea ce a determinat ca acţiune în alţii decît prin opera sa restrînsă şi legată
de o anumită fază a culturii noastre, cu probleme specifice. Istoria „maiorescianismului"
printre contemporani şi la succesorii criticului este deci şi pentru Lovinescu de un interes
cel puţin egal cu aceea a analizei propriei sale activităţi. Problema se pune însă dacă o
întreagă serie de personalităţi contemporane sau afirmate mai tîrziu în cu totul alt climat
pot fi raportate la Maiorescu şi dispuse în serii de generaţii, aşa cum procedează
istoriograful lui. De altminteri, am văzut că Lovinescu nu reţine din meritele lui
Maiorescu, care i-ar
XV

conserva actualitatea, decît foarte puţine principii; şi acelea nu sînt de fapt principiile prin
care cei care au trăit pe vremea acestuia defineau junimismul. E de discutat dacă
Lovinescu însuşi, care se considera în 1940 adevăratul succesor al lui Maiorescu, era un
maiores-cian. Răspunsul nostru, pe care l-am formulat cu altă ocazie, e negativ. Mentorul
Sburătorului e o personalitate care depăşeşte cu mult problematica datorie pe care o are
faţă de înaintaşul său, şi ceea ce e / mai important în felul în care Lovinescu şi-a
desfăşurat activitatea I 1-a depărtat de junimism, ba 1-a dus chiar la o poziţie adversă.
Acelaşi lucru îl putem afirma despre alte figuri pe care istoriograful lui Maiorescu le
centrează în jurul acestuia — şi numim la întîmplare cîteva: Alecsandri, Zarifopol, G.
Călinescu, Perpessicius. In felul în care-i schiţează el istoria, maiorescianismul e cînd o
problemă de raporturi efective, uneori chiar foarte intime, cu autorul Criticelor, cînd o
problemă de valorificare a unor principii — dar nu a tuturor principiilor — pe care acesta
le-a pus în circulaţie. întrucît procedarea aceasta pare să fi avut succes la critica noastră
mai tînără (iar printre mai vechii critici, la Pompiliu Constantinescu) şi a început să se
vorbească de maiorescieni pe simplul temei, atît de general încît după noi îşi pierde reala
semnificaţie, a aderării la principiul „autonomiei esteticului", vom stărui să susţinem că
monografia lui Lovinescu, cu toată marea ei valoare ştiinţifică, este un text care larîndul
lui trebuie privit cu cea mai mare luciditate şi lipsă de preconcepţiuni. Figura lui
Maiorescu este un subiect de meditaţii pentru orice critic, şi orice critic poate să caute să
se definească prin ea, sau numai rapor-tîndu-se la ea, aşa cum Lovinescu însuşi într-un
anume moment al carierei sale a încercat să facă. Ni se pare chiar că acest proces este în
curs. Oricum ar fi, marea monografie a lui Lovinescu e tocmai un argument întru aceasta
şi de aceea trebuie cunoscută negreşit şi de cercuri cît mai largi, ca un document de primă
importanţă al literaturii noastre critice.
ALEXANDRU GEORGE

I
(18 4 0— 1876)

PREFAŢA
început cu mult înainte, numai întîmplarea face ca studiul de faţă să apară o dată cu
sărbătorirea centenarului naşterii lui T. Maiorescu, de unde rezultă că n-are un caracter
<le circumstanţă, comemorativ şi apologetic. El reprezintă, mai întîi, o încercare de
reconstituire biografică, JIU numai cu ajutorul datelor şi actelor publice, ci şi în latura ei
intimaşi psihologică. Cele două volume de însemnări zilnice, dar mai ales întîiul, ne-au
schimbat, fără a o scoborî, viziunea psihologiei lui Maiorescu. în reconstituirea vieţii lui
sentimentale, nu ne-am îngăduit totuşi să înaintăm decît pe pîrtia propriilor lui paşi,
folosindu-ne de indicaţiile memorialului său, fără referinţe la alte informaţii de tradiţie
orala; împărtăşim cititorului atît cit a dorit el însuşi să se afle. Ca orice încercare de acest
fel, şi biografia de faţă are un caracter provizoriu, voluntar şi involuntar lacunar. Apariţia
celorlalte volume de Însemnări zilnice, tipărirea extensivă a corespondenţei lui Maiorescu
şi a membrilor „Junimii" vor contribui, desigur, la împrospătarea materialului informativ;
în afară de asta, un apropiat volumT. Maiorescu şi contemporanii săi îşi propune să-i
fixeze raporturile personale şi literare cu cei din jur, prieteni sau duşmani (P.P. Carp, T.
Ro-■setti, V. Alecsandri, Iacob Negruzzi, V. Pogor, M. Emi-nescu, I. Creangă, B.P.
Iîasdeu, A.D. Xenopol, V. Conta, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu, 1. L. Caragialc, V.A.
Urechia etc., etc.), nu numai cu scopuri informative, ci şi ca o contribuţie de caracter
psihologic.
3

Cercetarea activităţii literare pleacă, în schimb, de la un material pe care timpul nu-l mai
poate spori. In lumina unui mare rol istoric, împlinit cu simţ de orientare, talent şi
autoritate morală, rol necesar atunci şi actual şi acum, studiul de faţă conţine o critică
destul de strînsă a întregei acţiuni culturale, literare şi politice a lui Maiorescu, dintr-un
punct de vedere al cărui grad de obiecţiune şi îndreptăţire rămîne-să~l determine cititorul
şi vremea.
E. LOVINESCU
15 februarie 19 40, la a suta aniversare a naşterii lui T. Maiorescu.

I
1. O privire asupra vieţii lui Ioan Maioreseu. 2. Lipsa vocaţiei religioase a tatălui şi
„indiferenţa" religioasă a fiului. 3. Critica culturii noastre la tată şi la fiu: galofo-bia. 4.
Lupta împotriva formei fără fond la tată şi la fiu. 5. Retractarea criticii şi destituirea. 6.
Ioan Maioreseu la Iaşi: aceeaşi atitudine critică. 7. Din nou la Craiova, luptă pentru
aceleaşi idei. 8. Atitudinea în revoluţia de la 1848; Frankfurt, Viena: „Centralismul"
politic al tatălui şi al fiului. 9. „Pensionarea " lui. 10. Reîntoarcerea în ţară; noi conflicte
şi moartea lui. 11. Paralelă psihologică şi ideologică între tată şi fiu. 12. Mama lui T.
Maioreseu.
1. Adevăratul nume al familiei lui Maioreseu e Trifu; în anii de şcoală şi chiar la
începutul carierei lui didactice, Ioan Maioreseu iscălea Trifu, uneori chiar Trifon. Numele
de Maioreseu — trecut succesiv prin formele I. Trifu Maio-reanu, I. Maior, I. Maioreseu
şi, în sfîrşit, I. Maioreseu — şi 1-a luat mai tîrziu, poate din înrudirea lui prin mamă cu
Petru Maior1.
Ioan Maioreseu s-a născut în anul 1811 la Bucerdea-Grînoasă, aproape de Blaj, centrul
cultural al românilor uniţi. „O biografie genuină a lui Ioan Maioreseu demnă de valoarea,
erudiţia şi de meritele lui — spunea Gh. Bariţ la moartea lui2 — numai fiu-său e în stare
să o dea românilor". Cu toată pietatea arătată faţă de lucrările
1 N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ioan Maioreseu, scriere comemorativă cu prilejul
centenarului naşterii lui, 1811-1911, Buc, 1912, p. 3, 11, 49.
2 G. Bariţ, Istoria Transilvaniei, cînd ajunge cu povestirea la 1864, anul morţii lui Ioan
Maioreseu.
5

tatălui său1, biografia a rămas pe seama altora2. Dintr-însa vom reţine numai cît e
necesar cunoaşterii elementelor psihologiei tatălui pentru a le raporta la fiu, evocînd
totodată şi atmosfera copilăriei lui Titu Maiorescu.
2. Formaţia lui Ioan Maiorescu nu se deosebeşte de cea a multora dintre cărturarii
ardeleni. După ce absolvise la 1829 cu „prima eminenţă" cursul de filozofie la Blaj,
trecuse la Cluj ; episcopul Samuil Vulcan al Oradiei, rudă după mamă, îl trimise la Pesta,
unde sfîrşi teologia, iar episcopul Lemény îi înlesni apoi şederea la Viena, în vederea
doctoratului. Aici îl atraseră însă mai mult studiile de istorie şi de filologie. în Biblioteca
românească a lui Carcalechi apăru în continuare un capitol al Istoriei romanilor, „lucrat
de Ioan Triffu, teolog în a 4-lea an". în loc de a-şi urma cariera preoţească, pentru care se
pregătise, o părăsi; în august 1836, îl vedem trecînd Carpaţii pe drumul apucat odinioară
de Lazăr şi de alţi cărturari ardeleni, pentru a lucra ca dascăl în ţara liberă.
Criză de conştiinţă? Probabil; sigur chiar. N-o cunoaştem în amănunte şi nici nu bănuim
să fi mers pînă la pierderea credinţei ; a fost mai degrabă convingerea lipsei unei vocaţii
preoţeşti. Amintim, totuşi, că, încă de pe băncile Theresianului, şi pe fiul său Titu 1-a
frământat la fel o criză religioasă, ce avea să-1 ducă la urmă la o liberă cugetare
definitivă. Indiferenţa fiului poate fi pusă în legătură cu lipsa de chemare preoţească a
tatălui.
3. Dascăl „suplent" la şcoala din Cerneţi la 1 oct. 1836, activitatea lui se lovi de toate
dificultăţile create de oameni şi de împrejurări, dar şi de o fire energică, lesne pornită
1 I-a publicat anume: Itinerarul în Istria, în Conv. Ut., II, nr. 1 ; VI, p. 117, 139, 183;
Vocabular istriano-român, în Conv. Ut., VI, p. 249, 284, 393 ; VII, p. 402, 431; VIII, p.
33, 209, 294, 335, 376 ; în volum, ed. I, Buc, 1874 ; ed. a Ii-a, Buc, 1900. Corespondentă
cu A. Golescu, în Conv. Ut., XXXII, p. 1, 154, 228, 377, 428.
2 Despre Ioan Maiorescu se poate consulta: A. Pumnul, Lepturariu, IV, 1864, p. 303; G.
Ionescu-Gion, Ioan Maiorescu, în Revista nouă, II, 1889, p. 401 ; N. lorga, Istoria
literaturii române, sec. XIX, Voi. I, p. 289 — 293. Biografia cea mai completă ne-au dat-
o însă, cu prilej;) centenarului, N. Bănescu şi V. Mihăilescu, citată mai sus.
6

spre critică şi lupta. Nu trecu mult şi-1 găsim biciuind „grozava stricăciune a năravurilor
în patria noastră"1.
Numit la începutul anului şcolar 1837 „profesor şi inspector la şcoala centrală din
Craiova", Ioan Maiorescu ridică una din acele furtuni ce rup zăgazurile normelor şi
cuviinţelor pentru a descoperi caracterele, şi caracterul lui se dovedi dintr-o bucată, aprig,
necruţător. în Foaia literară a prietenului său G. Bariţ, apăru, cu data de 11 februarie
1838, o scrisoare a lui cu amare critice aduse stării culturale a ţării:
„Citesc, apăsa el2, Foaia literară cu cea mai mare băgare de seamă. Mă opintesc în multe
locuri şi în mijlocul bucuriei oftez. Unde e la noi căldura şi focul? Unde naţionă-limea şi
patrioţia aceia ce însoţesc pe românii ardeleni? Un materialism gros s-a lăsat ca un nor
greu pe Ţara Românească. De unde? Din Galia. O beletristică lunecoasă amăgeşte mai pe
toţi. De unde? Din Galia. O judecată stricată, un gust primejdios, o silinţă opintită numai
pe lucrări din afară, un lux grozav, dărăpănător. De unde? Din materialismul franţuzesc.
O uşuritate, o nestatornicie, o procopsinţă superficială. De unde? Din beletristica
frîncească."
Teologul format la Blaj, la Pesta şi la Viena se înăbuşea în mijlocul unei ţări ce se
dezvolta sub influenţa culturii franceze, aversiune transmisă şi tînărului său fiu. într-o
scrisoare semnată cu pseudonimul Aureliu, trimisă lui Iacob Mureşianu, directorul
Gazetei Transilvaniei, în 1857 ;—- adică pe cînd avea numai 17 ani —, Titu Maiorescu îi
propunea un plan de răspîndire de traduceri ale clasicilor antici şi germani şi englezi în
contrast cu „uşurătatea şi supraficialitatea francilor"3.
4. în articolul din Foaia, Ioan Maiorescu recunoştea, de altfel, că şi în ţară apăreau mereu
reviste şi ziare bune {Curierul românesc, Muzeul naţional, Curierul de ambe sexe etc.),
dar că nu erau, în fond, decît simple simulacre: „totul e o mască fără creieri" ■—
prefiguraţie a formulei de
1 Muzeul naţional, nr. 9, din dec. 1838.
2 Foaia literară, 16 aprilie 1838, nr. 16. Această Foaie literară avea să devină apoi Foaia
pentru minte, inimă şi literatură.
3 Aurel Mureşianu, Cea dinţii încercare publicistică a lui Titu Maiorescu, în Gazeta
cărţilor, Ploieşti, 1934, nr. 1, 15 iulie.

mai tîrziu a fiului „o formă fără fond". „Nu vă uitaţi, apăsa el, că avem scriitori mulţi,
cărţi multe şi gazete cîte nu ne trebuie. Trebuie să trăiţi aici cu noi ca să ne cunoaşteţi !
Avem scriitori, nu fără talente bune. Dar care poet s-a silit a cunoaşte aceea ce trebuie
românului şi, cîntîndu-i-le, să-1 înveţe potrivit naturii lui? Ei se apucă de lucruri înalte.
Aici vor să-şi arate talentele, tîrînd sărmana limbă şi silind-o în toate părţile ca pe un cal
orb de căpăstru...
...Pe bietul român se silesc să-1 supţie, să-1 îmbrace cu haine nouă, după civilizaţia
Europei, pînă ce atîta îl cutro-pesc cu petece străine, încît nu se mai poate cunoaşte în el
originalitatea."
Sunt rîndurile acestea ale lui Ioan Maiorescu ori ale lui Titu? în ele găsim, oricum,
tiparele prime ale articolelor marelui critic împotriva „formei fără fond", împotriva
„hainelor noi, după civilizaţia Europei", „încît nu se mai cunoaşte în ele originalitatea".
5. Admiţînd apoi că şcolile de la noi „în organizaţia din afară" sunt mai bune decît cele
din Austria, regreta că „n-avem profesori învăţaţi, sau cel puţin care şi-ar îndeplini
datoriile lor din conştiinţă şi o fierbinţeală patriotică". Iscălit în calitate oficială: „Ioan
Maiorescu, inspector al Şcoalei Centrale din Craiova şi profesor de istoria universală şi
de stil naţional", articolul nu putea să nu trezească vîlvă; o protestare a profesorilor de la
Colegiul naţional din Capitală ceru Eforiei să li se dea din partea calomniatorului „o
pilduitoare îndestulare potrivită cu mărimea defăimării". Scrisă de Simion Marcovici,
petiţia era semnată şi de vechiul lui prieten Florian Aaron. Dat în judecată, ameninţat cu
destituirea, Ioan Maiorescu bătu drumul Canossei; fu silit anume să semneze o retractare,
prin care mărturisea că „nu cunoaşte de aproape această ţară, cum şi corpul profesoral" şi
că afirmaţiile lui „izvorîseră din nişte impresii grăbite şi prin urmare greşite" ; mai fu
obligat să publice şi în Foaia literară1 altă retractare, prin care punea unele afirmaţii pe
seama greşelilor de tipar şi altele pe propria-i pripă; o mărturisea, rugind Eforia ca să-1
ierte „şi să primească această adevărată a mea căire, ca un semn de îndrep-
1 Foaia literară, 6 iunie 1838.
0

tare". „Nădăjduind că numitul îşi va veni în cunoştinţă", Eforia îl primi iarăşi ca profesor
la şcoala din Craiova. Se poate închipui amărăciunea unei astfel de umilinţe lăsată într-un
suflet dîrz ca al lui. îşi mai făcea el voie bună, scriindu-i lui Bariţ: „Lasă, frate, să mai
treacă, o să-i potcovesc eu. Articolul acela (e vorba de articolul de retractare redactat
chiar de profesorii petiţionari) e cea mai bună dovadă de prostia lor şi înaintea celui ce
nu-i cunoaşte. Triumful meu e sigur. Este mijloc. Dar acum voi tăcea"1. De tăcut n-a
tăcut, dar n-a mai publicat; scrisorile „tainice" către Bariţ sunt pline de critici împotriva
situaţiei de la noi. „Stricăciunea năravurilor, în ţara asta, e mare, e grozavă, înfiorătoare şi
foarte de temut", hotăra el la 27 august 1838. „Preoţii sunt cei mai neînvăţaţi. Ei nu ştiu
să citească bine ecteniile. Cei cari se zic aici mai civilizaţi în public sunt făţarnici, între
sine îşi bat joc de lege"2. Şi aşa mai departe. în ordinea activităţii publice, învinuit, după
cîţiva ani, de cîrmuitorul judeţului de a fi răspîndit cel dintîi la Craiova adresa Obşteştei
Adunări împotriva Domnitorului Alex. Ghica, el fu destituit în 1842 din posturile sale şi
trecut peste graniţă în Transilvania natală.
6. După un scurt popas la Braşov, îl găsim tot în 1842, sub vechiul lui nume de I. Maior,
profesor la Seminarul Veniamin din Iaşi. Şi în Moldova îl aştepta, de altfel, aceeaşi
decepţie. „Cine va judeca lucrurile de acolo după întîia întipărire, care este totdeauna
plăcută, se va înşela groaznic", îi comunica el amar lui Bariţ, aşa că, la urcarea în scaun a
lui Gh. Bibescu în locul lui Al. Ghica, îl cuprinse dorinţa reîntoarcerii la Craiova, cu atît
mai mult, cu cît şi la Iaşi intrase în conflicte. Boierimea înclina la introducerea limbii
franceze ca limbă de predare în şcoli; numai cu greu putu birui limba naţională.
Conflictul cu rectorul Seminarului Filaret Scriban, care vedea într-însul un „misionar
apusean", adică un „unit", un „laic", un „răzvră-
1 N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 420. . 2 Scrisoarea din 25 sept. 1838. N.
Bănescu si V. Mihăilescu, op. Clt-, p. 425.
9

tit", se înteţise prea mult pentru ca satisfacţia dată de Asachi şi Cîmpeanu, prin numirea
lui ca profesor la Academie, să-1 mai poată reţine la Iaşi.
7. La 13 august 1843, Eforia şcoalelor din Bucureşti îl numi din nou în vechiul lui post
de profesor şi de inspector al Şcoalei Centrale din Craiova. într-un discurs ţinut cu
prilejul examenelor1, el se arată aprig apărător al clasicismului; discursul lui e de
comparat cu disertaţia lui Titu Maiorescu asupra importanţei studiului limbii latine ca
bază a educaţiei morale. Tot ce se poate spune în favoarea limbilor clasice, mai ales a
limbii latine, şi ca disciplina a minţii, şi ca superioritate literară şi morala, se găseşte în
acest discurs. Nu lipseşte nici ura ardelenească împotriva limbii franceze, „două, trei
franţozeşti şi chiar limba întreagă, ori şi două limbi învăţate pentru modă, însoţite de
maniere galante, de închinăciunile acele simetrice, pasul acela măsurat, frizura părului,
bastonaşul şi altele de acestea nu fac pe tânărul cultivat". El luptă şi aici „ca un desperat"
pentru introducerea limbii române ca limbă de învăţămînt, împotriva limbii franceze, pe
care o cereau boierii locului, ca şi cei din Iaşi.
8. La 1848 se alipi mişcării revoluţionare şi citi în curtea Colegiului naţional din Craiova
proclamaţia de la Islaz. Alipirea se făcuse prin mijlocirea lui Gh. Magheru, prietenul lui,
originar prin strămoşi tot din Ardeal, şi în momentul acela cîrmuitor al Romanaţilor2.
După o misiune la Sibiu pe lîngă generalul-comandant Puchner, pentru a-1 întreba „ce ar
avea să aştepte Valahia din partea Austriei, în caz că ar intra ruşii în ţară?" — el fu numit
agent pe lîngă dieta de la Frankfurt. Reţinem ideile exprimate în cele două memorii
adresate ministrului Germaniei de acolo, la 17 septembrie şi 16 noiemvrie 1848: dacă în
materie culturală şi istorică, Ioan Maiorescu era un „dacoromân", în materie politică nu
vedea altă putinţă pentru
1 Foaia, 1846, nr. 49 — 51.
2 O biografie a lui Gh. Magheru scrisă de I. Maiorescu, în Conç. Ut., XXXII, p. 387 —
392; apoi în N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 381.
10

dezvoltarea în comun a neamului nostru decît alăturarea de germani. In schimbul

concesiunilor pe care le-ar face Austria în Italia, propunea ca Bucovina, Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania sa se unească într-un singur regat al României, cu un prinţ
austriac, sub protecţia Germaniei, pentru a putea pune o stavilă panslavismului. Cum
Germania nu putuse ieşi din dieta de la Frankfurt, premature, memoriile lui Ioan
Maiorescu ne dau numai o-indicaţie asupra tendinţelor lui politice.
In ianuarie 1849, îl găsim la Viena şi apoi prin Munţii Apuseni, în strîngerea
documentelor asupra acţiunii românilor în timpul revoluţiei de la 1848, cuprinse în cartea
sa Die Romanen des Oesterreichischen Monarchie. Cu ajutorul ministrului Anton
Schmerling, pe care îl cunoscuse la Frankfurt, izbuti, în sfîrşit, să fie numit translator în
Ministerul de Justiţie pentru legile ce trebuiau promulgate în Transilvania. Din această
epocă datează (20 august 1854) memoriul său adresat contelui Buol Schauenstein,
ministrul de externe al monarhiei, unde îi declara că „momentul în care Austria e chemată
a-şi exercita asupra Ţărilor din josul Dunării influenţa hotărîtă prin poziţia ei geografică,
starea ei culturală şi prin oarecari consideraţii etnografice, nu mai este departe, ba chiar a
sosit"1. [...]
Nu e, desigur, o întîmplare că fiul omului care exprima astfel de idei, el însuşi de
formaţie culturală germană,avea să fie autorul articolului din Deutsche Reçue din 1
ianuarie 1881, adică cel dintîi om politic care luă asupra-şi răspunderea publică a politicii
noastre alături de Puterile centrale, devenită apoi politica ţării pînă în preziua războiului
mondial.
9. Din modestul său loc de translator, Ioan Maiorescu a lucrat la crearea unei atmosfere
favorabile românilor din Principate prin articole şi informaţii în presa germană, pricină de
percheziţii şi alte neplăceri. Denunţătorul din 1854 era fostul prieten Florian Aaron, adus
chiar de el ca funcţionar în Minister. Aaron lucrase din îndemnul Mitropolitului Andrei
Şaguna, convins că Maiorescu ceruse în me-
1 Reprodus în N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 314.
11

moriui său către ministrul de externe Buol Schauenstein introducerea în Principate a

unirii religioase cu Roma şi a limbii germane. Repetate, intrigile sfîrşiră prin a izbuti.
Maiorescu se văzu „pensionat" din slujba lui la 15 mai 1856, fără să fi putut afla pricina
dizgraţiei, pe care o credea venită din partea lui Şaguna, deşi, de fapt, se făcuse în urma
cererii domnitorului Moldovei Gr. Ghica1. S-ar fi întors în Ţara Românească, dar Barbu
Ştirbei, cu care era în continui relaţii epistolare, îl îndemnase să-şi caute mai întîi
sănătatea la Carlsbad, punîndu-i la dispoziţie mijloacele necesare2; în răstimp însă Ştirbei
părăsise scaunul.
între 22 iunie — 22 iulie, Maiorescu întreprinse o călătorie de studii prin Istria, din care
avea să apară apoi în fragmente, prin îngrijirea fiului său, Itinerar în Istria şi Vocabular
istriano-român. Din Braşov trimise un nou memoriu Ministerului de Justiţie pentru a-1
face să revie asupra pensionării lui din postul de translator, fără a putea obţine cîştig de
cauză.
10. întors în ţară în 1859, fu din nou expulzat de vechiul lui duşman Alexandru Ghica,
ajuns caimacam, aşa că nu putu reveni definitiv decît după Unire, la 1 septemvrie 1859,
ca profesor de istorie critică şi statistică în clasa a Vi-a, a VH-a, a VIII-a din Gimnaziul
Colegiului Sfîntului Sava din capitală şi apoi ca director la Eforia Instrucţiei Publice.
Activitatea lui culturală se desfăşură şi aici energic, dar dîrzenia caracterului îl împinse la
un nou conflict cu membrii Eforiei, ce îngăduiau lui Eliade practicarea unor abuzuri cu
nişte abecedare făcute din intenţii mai mult
1 Această pensionare, după cinci ani cu pensia întreagă, ca şi cum ar fi împlinit zece
(400 fiorini), e cunoscută şi de fiul său tot ca o lovitură a lui Şaguna; „Nouă se înţelege că
nu ne face nimica, pentru că Tata are posturi destule do ocupat în Ţară sau în Moldova,
dar e vorba să nu triumfeze Şaguna, — şi apoi, ducîndu-se Tata, pierd românii din Viena
toată baza" (însemnări, I, p. 42). E legitimă şimîn-dria fiului pentru meritele tatălui său.
2 Gf. N. lorga, Corespondenţa lui Ştirbeiu-Vodă, I, p. 91, 239 — 240 etc. Chestiunea
rezumată în N. Bănescu si V. Mihăilescu, op. cit., p. 333.
12

comerciale. Fu silit, deci, să-şi dea demisia, pentru că atacase demnitatea Eforiei (17
iunie 1861). Rămăsese totuşi la catedra de la Sfîntul Sava, descumpănit, amărît şi bolnav
de ficat; cînd Al. Odobescu întemeie, în 1863, Şcoala superioară de litere, embrionul
Universităţii actuale, Ioan Maiorescu fu numit printre profesori. Boala îl răpuse însă
repede, la 23 august 1864, în vîrstă numai de 53 de ani.
11. Dintr-o viaţă atît de zbuciumată se desprinde firea unui ardelean dîrz, „rău la
răzbunare", cum îi spunea Bariţ, aspru cu sine, cu ai săi, dar şi cu alţii, cu cele mai bune
intenţii patriotice, cu o mare vocaţie dăscălească, nemlă-dios şi deci provocînd conflicte
şi răscolind prigoana, nemeritată ca fond, dar explicabilă ca formă, oriunde a trecut, la
Bucureşti, la Iaşi, ori la Viena; mai din toate funcţiunile a fost silit să plece din pricina
fricţiunilor provocate mai ales din deosebiri de vederi afirmate tăios. Trăsătură de
caracter păstrată şi la fiu; în orice împrejurare, amîndoi s-au proptit într-o atitudine gravă;
n-au găsit nimic mai prejos de interesul lor, nici şcoala de la Cerneţ, nici Institutul
Vasilian de la Iaşi. N-au avut „uşurătatea", pe care o imputau firii şi educaţiei franceze, ci
sentimentul dur al unei discipline realizate în împrejurări, din care nu putea ieşi decît
adversitatea. Au întimpinat, aşadar, duşmănii, intrigi şi prigoana, dar au şi căutat-o prin
afirmarea unei atitudini categorice, fiul şi prin ostilitatea pe care o trezeşte întotdeauna
prezenţa talentului în mijlocul mediocrităţii organizate pentru exploatarea situaţiilor.
Însufleţiţi de credinţă în tot ceea ce fac şi de scopuri identice, natura credinţei în materie
de limbă şi de istorie era însă cu totul alta. Ioan Maiorescu făcea parte din generaţia
făuritorilcr de limbă şi de istorie, din generaţia lui Bariţ, Cipariu, Laurian, Massim, a
cărturarilor de la Blaj şi a celor descă-licaţi peste Carpaţi pentru ridicarea culturală a
Principa-tslor, care continua generoasa eroare a latiniştilor din prin a generaţie, a lui
Maior, Şincai, Micu. Din a treia generaţie de ardeleni, cu o cultură generală mult mai
largă, filozofică mai ales, cu gust literar, singurul om de mare talent
13

apărut pînă atunci peste munţi, Titu Maiorescu este sortit să devină nu numai duşmanul
latinismului, ci şi groparul lui istoric.
12. Dacă prin tată Titu Maiorescu e ardelean, originea mamei sale Maria1 e mai nesigură.
După datele privitoare la Ioan Popazu, episcopul Caransebeşului, fratele mamei \ lui2,
familia Popazu se trage din comuna Vălenii-de-Munte; sunt presupuneri că ar fi însă de
origină aromână, emigrată din Drenova, pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, la Vălenii-
de-Munte3.
1 1819, 23 noiemvrie 1864. Muri deci 3 luni după moartea bărbatului ei.
3 Biografia primului episcop al reînfiinţaţei dieceze gr. or. române a Caransebeşului Ioan
Popasu, Caransebeş, 1899 (autorul anonim e episcopul Tr. Bădescu) ; Nicolae Cornean,
Ioan Popasu, Episcopul Caransebeşului, 1934. Vezi şi anexa Originea familiei Popasu, în
însemnări zilnice, I, p. 351.
3 St . Povrok, Adevărul, 28 martie 1936.

IT
1. Titu Maiorescu: primele amintiri. 2. Intenţia tatei de a-1 da la Treo meserie. 3.
Protopopul Ioan Popazu şi înfiinţarea gimnaziului român la Braşov, 1850; Titu urmează
clasa întîia.
1. Titu Maiorescu — numele de botez şi-1 trăgea de la naşul lui, Titu Bengescu —, s-a
născut la Craiova, la 15 februarie 1840, mai mic cu doi ani decît soru-sa Emilia, viitoarea
d-nă Humpel de la Iaşi. Cei dintîi opt ani şi i-a petrecut la Craiova, cu intervalul de timp
cînd, destituit la 1842 de Alexandru Ghica, tatăl său fusese trecut peste graniţă, şi apoi,
după un scurt popas la Braşov, pribegise în Moldova, de unde se întorsese din nou la
Craiova, la 13 august 1843, la căderea lui Al. Ghica şi urcarea în scaun a lui Gh. Bibescu.
Privitor la această epocă nu cunoaştem decît ceea ce găsim în biografia cu informaţii
autobiografice a lui Soveja1. Ni se pomeneşte de o călătorie la Sibiu pe la Turnu-Boşu,
unde soru-sa Emilia era instalată în pensionul d-rei Vauthier, şi de asistarea la
reprezentaţia comediei Der Wirrwarr a lui Kotzebue şi de o boală de scarlatine. Intre
1846—1848, urmă la şcoala primară din Craiova, unde pictorul Const. Lecca, întors din
Italia, îi dădu lecţii de caligrafie ; Lecca avea să ne lase portretele în ulei şi al lui Ioan
Maiorescu şi al soţiei lui2; taică-su îi dăduse chiar lecţii elementare de latineşte, după
cum reiese şi dintr-o scrisoare a lui către G. Bariţ.
1 Soveja, Titu Maiorescu, Cartea Românească, 1925, p. 10 şi următoarele. A apărut mai
întîi în numărul jubiliar al Conv. Ut. din 1910.
2 Acesta a fost reprodus de curînd în colori de revista Arta si tehnica grafică, caietul 8,
iunie-septemvrie 1939.
15
Din revoluţia de la 1848, copilul îşi amintea bine de Gh. Magheru, prietenul familiei,
cîrmuitorul judeţului. Romanaţi, călare pe un cal alb, cu o pălărie rotundă, cu trei pene
tricolore, în curtea Colegiului, şi de taică-su urcat într-un pom, de unde citise mulţimii
proclamaţia de la Islaz, în timp ce maica-sa şi alte prietene ale casei coseau cocarde.
La plecarea lui în misiune la Frankfurt am Main, Ioan Maiorescu îşi lăsase familia la
Craiova ; pornind apoi la Bucureşti, de teama apropierii turcilor, mama cu cei doi copii
trecuse spre Braşov şi, negăsindu-se în siguranţă nici acolo, mersese la Sibiu ; aici se
adăpostise în casa unei unguroaice (se mai aflau şi d-nele Gh. Magheru, I. Eliade-Rădu-
lescu etc.); bătînd pe austrieci şi pe ruşi, Bem se apropiase de Sibiu ca să-i dea foc;
sosiseră apoi succesiv şi cazacii şi secuii, măcelărind şi pîrjolind totul. Familia Maiorescu
şi ceilalţi scăpaseră mulţumită ocrotirii unguroaicei, apoi protecţiei chiar a lui Bem, care
trimisese un aghiotant ca să apere casa. Zile şi săptămîni văzuse copilul de la fereastră
jafurile secuilor şi trecerea convoaielor de osîndiţi la spînzurătoare. Abia prin decemvrie
1848, cu ajutorul lui Avram Iancu, prieten al lui Ioan Maiorescu, familia putuse ajunge la
Blaj, apoi la Vingart, la Vasile Maiorescu, fratele lui Ioan, şi în sfîrşit din nou la Braşov,
pe lîngă protopopul Popazu — unde copilul îşi isprăvi cursul primar la şcoala
protodiaconului Iosif Barac, al cărui învăţămînt nu se deosebea prea mult de cel cunoscut
de Ion Creangă la Humuleşti.
2. Abia îşi isprăvise şcoala primară la Barac, şi-1 vedem pe taică-su foarte îngrijorat de
soarta fiului.
„Frate, îi scria lui Bariţ de la Viena1, ce să fac eu cu Titu? A rămas copilul de tot înapoi.
Mie nu mi se pare (bună) şcoala din Schiaiu (=Schei). Oare n-ar fi bine să intre la saşi, să
nu mai piardă şi vara asta toată? Te rog fă tu cum vei şti. Am scris nevestei ca să asculte
în punctul acesta de tine. Dar la toată întîmplarea aş dori să se facă ceva cu copilul, ca să
mai înveţe. La începuturi de ger-măneşte aş vrea să se mai deprindă, precum şi la
aritmetică şi altele elementare. Fă, frate, ce vei putea."
1 Transilvania, XI, 1878, reprodusă în N. Bănescu şi V. Miliăi-lescu, op. cit., p. 293.
16

Ştirile venite Fde la Braşov erau, se vede, tot mai rele? copilul devenea tot mai
neascultător. Pe lîngă severitatea mamei, se adăuga şi asprimea binecunoscută a tatei.
M-am tulburat tare, insistă el într-o scrisoare tot către Bariţ1, din 30 sept. 1850, aflînd din
scrisoarea nevestei mele'că copilul meu ar începe să fie nesupus, neascultător si că nu
învaţă nimic. Cînd mă gîndesc că copilul meu, cînd mergea pe şapte ani, cînd a plecat
Vasile la Bucureşti ca profesor de istorie, ştia declina şi conjuga latineşte şi în 1848 avea
şi începuturi bunicele de gramatică germană, iar astăzi e mai pe jos, ştie mai puţin, mi se
rupe inima si mă tulbur cu totul. Cu nimic nu m-ai putea îndatora âtît de mult decît cu o
cercetare de-aproape, cu o examinare a copilului meu, ca să vezi ce este cu el.
Ştiu bine că acum vei fi şi mai ocupat, dar tot cred că, fiind în stare de a judeca interesul
ce poate avea un părinte la educaţia fiului său, tu tot îţi vei rupe o oră-două şi-1 vei
cerceta. Dacă nu e nici o speranţă de el, apoi iar te voi ruga să-ţi dai părerea la ce meserie
de mină să-l aşez, căci eu sunt prea determinat în punctul acesta. Iar dacă ai crede că aici
în Braşov ar mai putea lua ori la saşi, ori la altă şcoală ceva începuturi bune de latină şi
germană pe lîngă celelalte cunoştinţe elementare, ca la primăvară să-l pot aşeza aici într-
un gimnasiu. La şcoala din Schiaiu nu poate învăţa nimic. Sau dacă cunoşti un tînăr care
sub consiliul tău, după ideile tale, ar putea împlini această sarcină privatim, iar ar fi mai
bine..."
Puţin a lipsit, aşadar, ca Titu Maiorescu să nu fie dat la vreun meşteşug din lipsa de
silinţă la şcoală!
3. Fratele mamei lui Maiorescu, Ion Popazu, urmase Ia şcoala grecească din Braşov,
trecuse la gimnaziul săsesc de acolo şi apoi la cel romano-catolic din Sibiu, îşi sfîrşise
studiile la liceul romano-catolic din Cluj în 1832. Isprăvise apoi în patru ani cursurile
teologice la Viena, „fără ca spiritul romano-catolic să-i fi alterat ortodoxismul" — ne
asigură autorul anonim (în realitate, episcopul Tr. Bădescu)
1 Transilvania, XI, 1878, p. 17 — 18, republicată de N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op.
cit., p. 294.
3 — Titu Maiorescu
17

al „biografiei sale"1. Paroh al bisericii Sf. Niculae din Scheiu şi apoi protopop al
Braşovului, plănuise să realizeze ideea înfiinţării unui gimnaziu român acolo la 18502; la
această dată îl găsim pe Titu, nepotul lui, elev al clasei întîi, singura existentă, cu 26 de
elevi şi cu Gavril Munteanu ca unic profesor. înscris la 1 noiemvrie 1850, el fusese
delegatul colegilor săi pentru a mulţumi întemeietorilor şcoalei la serbarea de sfîrşit de an
din 21 iulie 1851 ; cuvîntarea copilului de 11 ani ni s-a păstrat în Foaia pentru minte,
inimă şi literatură (nr. 31, din 2 august, fără indicaţia numelui elevului, ce se făcu abia la
6 august). Ea poate fi privită ca cea dintîi cuvîntare a marelui orator3.
1 Biografia primului Episcop al relnfUn ţaţei dieceze gr. or. române a Caransebeşului
loan Popasu, Caransebeş, 1899; Nicolae Cornean, Ioan Popasu, Episcopul
Caransebeşului, 1865 — 1889, Caransebeş, 1934.
2 Andrei Bârseanu, Din trecutul şcoalelor româneşti din Braşov, în Conç. lit., 1910, p.
495. Cu formalităţile întemeierii acestui gimnaziu s-a ocupat şi Ioan Maiorescu, aflător
atunci în deputaţiunea română la Viena. Cf. G. Bariţ, Ist. Trans., I, p. 581; Transilvania,
XI, p. 4, şi în genere N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 303.
3 Reproducerea discursului, în Anexa, nr. 1. Ca premiu a primit Magazin istoric pentru
Dacia.

III
1. în drum spre Viena (sept. 1851) şi primele ştiri de Ia Gimnaziul academic, anexa
„Theresianului". 2. înscrierea la Theresianum (1855) ; cheltuielile de întreţinere. 3.
însemnări zilnice, importanţa lor pentru biografia spirituală a lui T. Maioreseu, cuprinsul
şi caracteristica
lor.
1. Dobîndindu-şi funcţia de translator în Ministerul de Justiţie, Ioan Maioreseu îşi
înştiinţa în august 1851 familia din Braşov ca sa vină la Viena... Puţinele lucruri
cunoscute vin tot din informaţiile „autobiografice" ale lui Soveja. Familia plecă în
septemvrie cu un chervan tras de 12 cai, cu trei surugii, şi călătoria ţinu trei săptămîni
pînă la Czégled (73 km dincoace de Pesta).
La Viena, copilul fu înscris în octomvrie 1851 la Gimnaziul academic, anexa pentru
externi a Theresianului. Tot din Soveja cunoaştem impresiile primului contact cu şcoala
vieneză, umilinţa resimţită din pricina neştiinţei limbii germane; după o lună de probă, i
se echivala totuşi anul de gimnaziu de la Braşov şi fu primit în clasa a doua; la sfîrşitul
anului, făcu cea mai bună compoziţie în limba germană, elasifieîndu-se printre
„eminentişti".
2. Asupra cheltuielilor de întreţinere a lui Titu Maioreseu, ca „solvent" într-o şcoală atît
de aristocratică de felul Theresianului, avem referinţe dintr-o scrisoare de discuţii
financiare cu soru-sa Emilia, publicată recent, ca răspuns la nişte revendicări băneşti, în
preajma căsătoriei ei cu pianistul Wilhelm Humpel.
3* 19

„In ceea ee priveşte cheltuielile enorme pe care le-ar fi făcut tata pentru educaţia mea, îi
scria el de la Iaşi1, trebuie să amintesc cu durere că nu tata le-a suportat, ci Ştirbei, care
mi-a dat întreaga întreţinere la Theresianum în 1857 şi 1858, cît şi la Berlin în 1859. In
Paris am fost bursier al statului. Datoriile pe care le-am făcut acolo tata le-a achitat tot
prin Ştirbei. Deci zestrea nu se putea micşora din cauza aceasta."
Cheltuielile fuseseră prin urmare suportate de Ştirbei, cu care Ion Maiorescu lucrase şi la
Craiova, Ştirbei fiind în Eforia şcoalelor, şi cu care rămăsese în corespondenţă politică şi
didactică pe cînd Maiorescu se afla la Viena, iar Ştirbei se urcase în scaunul Ţării
Româneşti2.
Asupra altor ajutoare venite între 1856-59 din fondul Ramonţai—■ al d-rului Simion
Ramonţai din Blaj, a atras atenţia protopopul Ilie Dăianu, în Conv. Ut., din 1910, cu
ocazia jubileului de 70 de ani ai lui Maiorescu, punct de plecare al unei corespondenţe
pentru a se preciza suma îuată fără să fi ştiut, şi apoi între Maiorescu şi Mitropolia din
Alba Iulia şi Făgăraş prin Mitropolitul Victor Mihaly, în urma căreia Maiorescu trimise
de la Berlin, ;a 2/15 iunie 1910, suma de 480 de coroane „pentru fondul cultural al
Arhidiecezei Alba-Iulia şi Făgăraş"b.
3. Epoca de la 1855 (noiemvrie) pînă la 1917 (23 aprilie 1917), adică pînă la moarte, se
bucură şi se va mai bucura de izvorul de informaţie al însăşi Însemnărilor zilnice ale lui
Maiorescu, din care au apărut pînă acum două volume de importanţă inegală, prin
îngrijirea d-lui I. Rădulescu —
1 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, p. 1—3. Scrisoarea e trimisă din Iaşi,
27 ian. 1869 ; Emilia se afla la Braşov.
2 Asupra legăturilor lui Ioan Maiorescu cu Ştirbei, cf. N. Iorga, Viaţa şi domnia lui
Barbu Dimitrie Ştirbeiu, domn al Ţărei Româneşti (1849 — 1856), Vălenii-de-Munte,
1910; idem, Corespondenţa lui Ştir-beiu-Vodă, 2 vol., 1904; rezumat în N. Bănescu şi V.
Mihăilescu, op. cit., p. 333.
3 Toate actele şi corespondenţa relativ la această chestiune se află adunate în I.
E.Torouţiu, op. cit., VI, p. 453 etc. Vezi şi I. Geor-gescu, Din legăturile lui Maiorescu cu
ardelenii, înConv. Ut, 1867 — 1937 (număr jubiliar), LXX, ianuarie-mai 1937, p. 285.
20

Pogoneanu1. Existenţa unui „jurnal" ţinut timp de peste 60 de ani constituie un fenomen
de două ori unic în cultura noastră si prin epocă şi prin vîrsta autorului, un copil de 15
ani. Meticulozitatea „însemnărilor" poate părea, ce e drept, discutabilă ; ea descoperă însă
o trăsătură de caracter esenţială. De la adolescentul, care la 28 ianuarie 1857 nota: „îmi
curseră azi la vro două sute de picături de sînge din nas"2, ne putem aştepta la orice
preciziune. Pînă la adînci bătrîneţe îşi va însemna deci zilnic presiunea atmosferică si
temperatura, orariile tuturor opririlor şi plecărilor în călătorie, hotelurile cu numărul
camerei şi costul ei. Acestei implacabile meticulozităţi i se datoreşte, de altfel, si altă
culegere, un vast Epistolarium, la care Însemnările se raportează mereu; serie de tomuri,
unde erau, probabil, adunate nu numai scrisorile primite, ci şi copia sau ciorna celor
trimise. „Vezi Epistolarium, 8, de la 8 octomvrie 1857, către soru-mea"—■ notează el la
26 septemvrie 1857, semn că păstrase copia scrisorii către soru-sa — trimisă la 17 ani.
Testamentul lui Titu Maiorescu din 23 ianuarie 1916 lăsa în sarcina fiicei sale „sa
dispună" de manuscrisele ce se vor mai găsi — „după multe ce le-am ars. Poate unele din
manuscrise («jurnale», scrisori literare şi politice) ar fi de hărăzit Academiei Române".
Dacă nu şi-a exprimat dorinţa de a fi publicate, o subînţelegea, şi nici nu putea să nu-şi
dea seama de importanţa lor pentru cunoaşterea evenimentelor contemporane. Grija cu
care şi-a publicat din viaţă discursurile, încadrîndu-le în expunerea sintetică a
împrejurărilor ce le-au determinat, impunea concluzia publicării „însemnărilor" din
acelaşi sentiment al contribuţiei istorice. Ţinerea unui jurnal la maturitate se explică prin
conştiinţa importanţei lui; un copil de 15 ani n-o putea însă avea. însemnările acelei epoci
trebuiesc deci privite ca un act structural, determinat de necesităţi psihologice, şi nu de
consideraţii utilitare sau istorice; n-au fost scrise
1 T. Maiorescu, însemnări zilnice publicate cu introducere, note, facsimile si portrete de
I. Rădulescu-Pogoneanu, Ed. Socec, vol. 1 (1855-1880), 1937; voi. II (1880-1886), 1940.
2 însemnări, I, p. 60.
21

în vederea unei contribuţii, ci, pornite dintr-o nevoie confesională, obişnuită de altfel în
şcolile apusene de veche tradiţie, au fost continuate apoi cu o disciplină şi metodă fără
altă comparaţie în istoria culturii noastre. Dincolo de valoarea documentară, însăşi
prezenţa „jurnalului" este revelatoare pentru psihologia tînărului, menţinută apoi pe o
linie nedezminţită pînă la adinei bătrîneţe: nevoia de a se mărturisi, de a se analiza, de a-
şi fixa datele vieţii afective, intelectuale şi publice, de a se judeca în amănunt şi
recapitulativ la fiecare sfîrşit de an, de a judeca şi pe alţii în notaţii sobre şi cu acea
incizivitate maioresciană atît de caracteristică mai tirziu în discursuri şi critice, totul cu
metodă şi disciplină riguroase. „Jurnalul" e un document de o valoare incalculabilă, ce ne
ajută să asistăm zi cu zi la formaţia unei mari personalităţi. Oricît ar fi de interesantă
pentru cunoaşterea evenimentelor politice şi culturale, partea documentară de mai
tîrziu e de un interes secundar faţă de importanţa primelor însemnări din timpul şcoalei,
de puţină valoare documentară, dar capitale pentru cunoaşterea amănunţită a
adolescenţei, adică a epocei de închegare a personalităţii, în care surprindem toate
elementele de prefiguraţie a omului de mai tîrziu. Nu credem să existe în biografia
multora un document de o astfel de valoare psihologică; amintirile de copilărie sunt de
obicei învăluite în haloul de poezie al lucrurilor petrecute odinioară, legate de o epocă
privită ca cea mai fericită a vieţii şi evocate cu nostalgie — cînd nu sunt ticluite în
vederea unor scopuri de exaltare personală şi impregnate de consideraţii anacronice.
Mărturiile lui Maiorescu sunt contemporane, înregistrate zilnic, cu tot caracterul
autenticităţii; dacă unele însemnări, pagini sau caiete au fost suprimate chiar de autor din
diferite consideraţii de oportunitate, nimic nu ne face să bănuim că a fost alterat sau
refăcut ceea ce ni s-a publicat. „Citindu-şi caietele-«jurnal», pentru introducerile
istorice la cele cinci volume de Discursuri parlamentare, precum şi cu alte prilejuri —
ne afirmă editorul însemnărilor zilnice — , autorul a însemnat la fiecare, pe copertă sau
înăuntru, numărul de ordine al caietului şi
22

răspasu] de timp al însemnărilor cuprinse în el. La aceste lecturi de mai tîrziu ale
caietelor, a şters adesea din text cuvinte ori rînduri întregi sau a tăiat foi ori părţi din ele,
iar uneori a adaos scurte note sau comentarii ulterioare datei însemnărilor ; dar, în genere,
în afară de foarte rare înlocuiri ale cîte unui cuvînt, n-a schimbat nimic din textul primitiv
rămas."1 Cu toate suprimările de caiete întregi făcute din cauze necunoscute, nu e nici o
îndoială asupra autenticităţii însemnărilor rămase2.
1 I. Rădulescu-Pogoneanu, în Introducerea la Însemnări zilnice, voi. I, p. IV.
2 Pentru a fixa de la început inventariul caietelor rămase ori publicate pînă acum, dăm
aceste referinţe luate din Introducerea d-lui I. Rădulescu-Pogoneanu, editorul
însemnărilor zilnice. In volumul I apărut, intră caietele 1,2, o parte din caietul 3, caietul 4,
mare parte din 5 şi mai tot caietul 6 — adică însemnările dintre noiemvrie 1855 şi
sfîrşitul anului 1880, cuprinzînd deci epoca vîrstei 15 — 40 de ani. Numai în cei trei ani
de la început, noiemvrie 1855 — iulie 1858, însemnările sunt regulate; în anul următor
(noiemvrie 1858—iulie 1859), ele sunt sporadice; lipsesc cu totul în anii 1860 — 65 şi
1867 — 69 şi din 1866 rămîn cîteva însemnări scurte; cele din 1870 — 80 sunt res-trînse,
afară de jurnalul politic din aprilie — mai 1870. Dl. I. Rădulescu-Pogoneanu ne arată
(nota 2 de la p. 119) că jurnalul nr. 3 avea la început nr. 7, ceea ce ne face să presupunem
suprimarea caietelor 4, 5, 6. Pe actualul caiet 4 Maiorescu a scris, probabil în ultimii ani
ai vieţii lui: „Pentru timpul intermediar între jurnalul 2 (caiet verde) şi acest jurnal 4, vezi
volumele 2, 3, 4 şi 5 Epistolarium, legate în 4°, şi la nr. 3 jurnalul 4° gros, legat în piele
neagră verzie, cu lacăt galben, ian. 1866-august 1871 (şi apoi 10 mai 1883-19 febr.
1885". Din nefericire, acest Epistolarium nu s-a găsit între hîrtiile rămase*. Nu e nici o
îndoială că însemnările s-au urmat cu regularitate şi pentru timpul ce lipseşte azi şi că au
fost suprimate chiar de Maiorescu din motive ce ne scapă. în afară de aceasta, el mai
ţinuse alt jurnal intim, intitulat Fragment din tinereţea mea (însemnări, I, p. 96, 102, 103).
„Fragmentul", ajuns la partea II, nu ni-e cunoscut.
* Epistolarium-vl maiorescian, aflat astăzi la B.A.R.S.R., citat pentru prima oară de
Marta Anineanu (Din corespondenţa lui Titu Maiorescu, în Studii şi cercetări
bibliografice, 1969, p. 145 — 150), va fi publicat în cursul anului 1973 de Editura
Minerva, sub îngrijirea «nui colectiv alcătuit din Liviu Rusu, Domnica Filimon şi
Georgeta Rădulescu-Dulgheru.

IV
1. Însemnările zilnice: recapitularea epocei dinainte de noiemvrie 1855. 2. Cariera şi
succesele şcolare. 3. Lecturile, teatrul, muzica. 4. Activitatea lui literară în epoca de la
Theresianum. 5. Vocaţia lui pedagogică şi prozeli-
tică.
1. E momentul de a arunca o privire generală asupra acestor însemnări zilnice, înainte de
a scoate bogatul material documentar şi de a surprinde elementele prefigurative ale
psihologiei maioresciene de mai tîrziu, cît şi cele ce par în contradicţie cu ea.
însemnările pornesc din noiemvrie 1855, adică pe cînd Maiorescu se afla ca extern în
clasa V-a a gimnaziului anexă a Theresianului. Singură Efemerida ce le precede ajunge
pentru a arăta calitatea excepţională a adolescentului memorialist. E tabloul sinoptic al
tuturor pieselor de teatru „văzute mai înainte", începînd de la Boieria de trei zile, văzută
la Bucureşti în 1847, adică la vîrsta de şapte ani, şi chiar dinainte, la cinci ani (fără să
înţeleagă ceva), de la piesa germană Der Wirrwar (Încurcătura) a lui Kotzebue, auzită în
1845 la Sibiu, într-o scurtă călătorie la sora mai mare Emilia, instalată acolo în pensionul
francez al d-rei Vauthier — şi trecînd apoi în revistă toate piesele auzite la Viena de la
1851 pînă la 1 noiemvrie 1855, la Burgthea-ter, la Operă, la Iosephstädter Theater; un
total de vreo 50 de piese şi de opere (Shakespeare, Schiller, Rossini, Au-ber, Donizetti,
Mozart, Meyerbeer etc.), trecute la rînd cu numele interpreţilor principali, însoţite de
calificative: „foarte bine", „bine", „excelent", cu note ca la şcoală... Acest tablou
premergător ne indică şi pasiunea de teatru şi de muzică a adolescentului, care avea să se
continue multă
24

vreme ca o preocupare principală, pînă la un început de activitate de dramaturg—dar ne

mai arată şi un spirit critic şi metodic. Cînd îşi porneşte jurnalul, în noiemvrie, e un tînăr
matur, capabil de a judeca pe fiecare actor, specifi-cînd anume scenele în care i-a plăcut,
ba notînd notele false ale unor cîntăreţi. Vedem deodată octava largă a interesului artistic,
stimulat de o familie înţelegătoare, căci a merge la teatru şi operă de zece ori într-o luna
de şcoală (noiemvrie 1855) dovedeşte o libertate îngăduită de părinţi peste obişnuit.
2. Vom scoate din aceste însemnări zilnice, pentru epoca şcolară vieneză, la început
diagrama mai puţin interesantă a carierei pur şcolare, curriculum al succeselor didactice,
care nu implică meritul excepţional, dar nu-1 exclud, mai ales într-o direcţie unde nu e
vorba de creaţie artistică, de obicei liberă şi spontană, ci de soliditate de cultură şi de
judecată, de orientare normativă.
Din noiemvrie 1855, putem urmări cariera lui strict şcolară, succesele şi preferinţele.
Nota distinctivă a adolescentului e de a se instrui în multe direcţii, de a dori succesele
într-o emulaţie firească între camarazi1 — dar de a le privi, totuşi, dintr-un unghi de
superioritate evidentă, ca semne exterioare fără valoare, dacă sunt lipsite şi de conţinut.
Cînd în iulie 1858 e proclamat întîiul pe toată şcoala şi îşi capătă premiul din mîna
ministrului Thun, el notează scena serbării încheind: „Le scriu toate acestea aici, ca date;
dar mă lăsară de tot indiferent, ba — ce nu-mi pot explica — trist"2.
Din aceste însemnări surprindem o aplicaţie aproape uniformă pentru toate obiectele de
studiu, şi nu numai cele literare, şi, cu deosebire, pentru limbile latină şi greacă, dar şi cu
dispoziţii pentru desen şi pentru flaut... La 6 octomvrie 1856, intră, în sfîrşit, ca intern în
Academia Theresiană, după ce urmase semestrul II din clasa V-a şi întreaga clasă VI la
„Gimnaziul academic", anexa pentru externi a Theresianului. „Am o foarte drăguţă
cameră, cu
1 „Mă cuprinse iarăşi acel sentiment de a voi să străbat, ce-1 am atît de des, acea
desperare că sunt încă necunoscut, acea voinţă de a sparge barierele", notează el la 15
noiemvrie 1856.
2 însemnări, I, p. 101.
25
vederea pe Meyerhofgasse şi pe Favoritenstrasse". E elev „solvent" şi i se pare că unii
camarazi îşi bat joc de el din gelozie, deoarece, „cu toată fala boierească, sunt întreţinuţi
aici numai graţie stipendiilor". Ba italianul Carcano îi strigă: „Tîlhar valah". „Cînd am
auzit asta, am început să rîd cu hohote". La sfîrşitul anului e totuşi primul clasei,
„premiantul singur al clasei a 7", ceea ce nu împiedică ostilitatea aproape generală a
camarazilor în anul următor (1857—58). „Dacă sunt 10 dintre 250 care mai vorbesc cu
mine" — înregistrează el (23 octomvrie 1857). Lecţiile de logică ale lui Suttner ii
determină aproape o vocaţie. „în acest an, îşi face el bilanţul lui 1857, am învăţat şi
italieneşte, cel puţin pricep limba; şi englezeşte, într-asta merge bine; mult mai bine
franţuzeşte". Proclamat întîiul pe toată şcoala, în prezenţa ministrului Thun, ţine
„oraţiunea" latină. „Fu bine", notează laconic la data de 31 iulie 1858. Se poate deci
spune că realizase ceea ce-şi propusese în martie 1856: „O să le arăt eu măgarilor de
vienezi ce e un român"1.
3. în afară de această aplicaţie şi dincolo de trebuinţele şcolare, preocupările
adolescentului se îndreptau spre teatru, lecturi literare, muzică şi desen2. Ca elev extern,
frecventarea Burgtheatrului, a Operei, a teatrului din Ioseph-stadt fusese, fireşte, în
primul plan, şi poate uneori cu exces; notaţiile au şi acum acelaşi caracter critic şi calif
ica-tiv-didactic. „Mediocru, se rosteşte el despre comedia Zur Ruhe setzen a lui
Hackländer. Numai puţin să fi fost jucată mai prost — ar fi căzut. Excelent: La Roche
Neumann; foarte bine: Fichtner junior, Meixner, soţia acestuia, Beckmann." Iată tonul.
în afară de clasici, Virgiliu, Homer, pe care îi citeşte cu aplicaţie şcolară, preferinţele lui
literare merg, fireşte, spre Lessing, cu care avea atîtea asemănări structurale şi din care îl
vedem traducînd diverse piese de teatru; despre Dickens (sub pseudonimul Boz)
menţionează de mai multe ori cu interes „4 Wintergeschichten"3; după cum vedem din
lista de lucrări, a şi tradus din el: „1855. Manuscriptul unui
1 însemnări, I, p. 36.
2 La desen, îndeosebi, e foarte încîntat. Mereu notează progresele (cf. însemnări, I, p.
37).
3 însemnări, I, 1 ian. 1856, p. 12.
26

nebun. Traducere din Boz, Pik-wik-Club"1. Shakespeare e una din pasiuni; nu numai că-i
vede multe din piese la Burgtheater, dar îl şi citeşte mereu: „Finiiu Timon al lui
Shakespeare, notează la 7 ianuarie 18572. li cunosc pe Shakespeare mai tot acum ; mă
apuc apoi de Goethe." Căci Goethe constituia lectura lui masivă. „Citesc necurmat pe
Goethe", afirmă peste cîteva zile3. Cînd dădu peste o biografie a Iui, avu totuşi o
impresie de revoltă4. „O biografie a lui Goethe ce o citii îmi făcu o impresiune foarte
neplăcută ; om curios a fost Goethe, cît a trăit, şi toate vorbele frumoase din operele lui
mi se par acum ca o ironie; de a vorbi e frumos, dar a se purta mai cumsecade e şi mai
frumos. Un linguşitor reptil, în politică un tîlhar, în morală un c... ar, în purtarea către
Klopstock, Lessing, Schiller, Herder etc., un copil arţăgos." La o revedere, Maiorescu
scrise pieziş cu creionul peste aceste rînduri: „Ce altă părere mai tîrziu !" Părerile i se
schimbaseră, de altfel, repede. Însemnările sunt pline de lecturile din Goethe şi extrase
din operele lui, mai ales din „genialele Afinităţi elective"5 ; îşi propune chiar să traducă
Nachbarskinder, ca să o dedice suro-rei sale Emilia, în urma unei reconcilieri. Cînd
citeşte biografia lui Goethe de Lewes, e încîntat; ba găseşte şi asemănări cu dînsul: „O
nostimă anecdotă, pe care am avut vanitatea să o aplic la mine în multe privinţe, e
următoarea, notează la 18 aprilie 18586: Cîţiva oameni bogaţi regretau odată, cu adînci
oftări, că un spirit aşa de superior ca Goethe nu s-a consacrat adevărului creştin; la asta,
Carlyle, care era de faţă, a zis: «Domnilor, cunoaşteţi d-voastră povestea cu omul care
vorbea de rău soarele, fiindcă nu-şi putea aprinde ţigara de la el?»" Aluzia era, fireşte, la
pro-pria-i ireligiozitate.
Şi mai departe:
„în alte privinţe, am avut un foarte ciudat sentiment la lectura acestei cărţi. Am găsit la
Goethe, în istoria evoluţiei lui sufleteşti, unele trăsături care coincideau foarte mult cu
1 Însemnări, I, la Anexe, p. 347.
2 Însemnări, I, 7 ian. 1857, p. 58.
3 Însemnări, I, 24 ian. 1857, p. 59.
4 Însemnări, I, 28 ian. 1857, p. 59.
5 Însemnări, I, 9 şi 18 aprilie, 27 mai şi 13 septemvrie 1858.
6 Însemnări, I, p. 92.
27

mine, care erau scoase din sufletul meu. Tot astfel şi la critica lui Faust. Am găsit la
Lewes o mulţime de acele conjecturi cu pretenţia de a fi ingenioase, pe care şi el le
numeşte neroade şi pune alături de ele propria lui opinie şi felul lui de a vedea, care
corespund în totul felului meu de a interpreta lucrurile."
4. încă din noiemvrie 1855, tînărul de 15 ani notează terminarea piesei sale Die
Blödsinnige, pe care voia s-o trimită la teatrul din Josephstadt „ca să o reprezinte", teatru
pe care-1 frecventa des. Iar în nota din 5 decemvrie (1855), găsim primele versuri ale
adolescentului în limba germană.
Ach! Auf der Erde weiten Strassen Bin ich so einsam und verlassen.
„O s-o termin mai tîrziu", adaugă el. Iar la 29, îşi precizează intenţia:
„1. Să dezvolt poezia: Weiss der Teufel u.s.w.
2. Să prelucrez cit mai curînd poezia Ach! Auf der Erde weiten Strassen u.s.w.
3. Să fac mai dinainte poezii pentru vreun album al cuiva.
4. Să traduc în româneşte gramatica greacă1.
5. Un fel de fabulă, în care Concordat2."
După vreo două luni, în urma unei convorbiri cu prietenul său Ghiţă Magheru3 „i se ivi
deodată înainte ideea unei Istorii a românilor, completă, în germăneşte", şi ca o
echivalenţă pentru români4 se gîndi şi la o „Istorie generală cît se poate de mare şi de
completă, un op care poate mă va custa 12 ani"; urma să se apuce de el „în luna viitoare".
Spiritul lui programatic se întindea apoi liber pe aria unui viitor mai depărtat, cu
pronunţată tendinţă didactică şi de vulgarizare literară şi ştiinţifică. „înaltă privinţă,
înseamnă la 24 ianuarie 1856, gîndesc, pînă cînd voi absolvă gimnaziul să fie scris
( =tradus) de mine: Pilota, Minna de Barn-
1 Gramatica lui Curtius, pe care a tradus-o apoi V. Burlă.
2 Aluzie neînţeleasă.
3 Însemnări, I, p. 20.
4 Ideea aceasta de a scrie o Istorie a românilor avea să-i revină şi la maturitate. Iată ce
găsim într-o notă, 1880 [însemnări, I, p. 340) : „Intîile idei ale unei hotărîri de a scrie
Istoria românilor ca opera principală a vieţii mele".
28

heim, Gramatica elenă a lui Curtius, Miss Sara Samson, Emilia Galotti. Pînă voi ieşi ca
doctor de două grade (filozofie şi jura), voi mai scrie Geschichte der Romanen (Walac-
hen) seit ihrem Ursprünge bis auf unsere Zeiten; voi traduce pe Lessing complet, afară de
poezii; se înţelege de la sine că în tot timpul acesta voi lucra tot mereu la Istoria
universală."
Acest „se înţelege de la sine" nu e lipsit de o candidă fermitate. Peste cîteva zile
împrumută de la teologii români de la Institutul Sfînta Barbara şi ia şi din biblioteca
tatălui său cărţile necesare, din care îşi propunea ca în vacanţă să facă „excerpte şi un fel
de prospect, pentru ca după cîteva luni să mă pot apuca de Geschichte der Romanen".
Mai mult chiar, sub influenţa înverşunării pe care Mitropolitul Şa-guna i-o arăta lui Ioan
Maiorescu, tînărul se şi vedea răzbunătorul tatălui său. „O Doamne, notează la 28
ianuarie, de ce n-am ajuns cu vro istorie a mea pînă la timpurile noastre! I-aş pune lui
Şaguna un timbru (= l-aş înfiera), Ia care să se gîndească în toată viaţa lui, spre memoria
scandaloasă. Fie, că va veni odată timpul acesta! Mă bucur de acum..."1
Peste cîteva zile, în acelaşi spirit programatic şi anticipativ, îşi propunea să scrie la
Gazeta Transilvaniei. „Materie am destulă: mai întîi voi scrie despre «Educarea fetelor
române»—o filipică; apoi, despre «literatura noastră în starea de acum" — lipsa de
cîmpul critic şi aşa mai departe. Poate să trimit şi traducerea lui Filota la Foaie2 ...O să
mă mai apuc de vreo cîteva nuvele fantastice". în cadrul acestor vaste activităţi... viitoare
de caracter sever, nici Muzele nu erau totuşi uitate. La 29 februarie se felicita că „apucai
să-mi edau poeziile mele mai la lumină şi să mi le scriu într-o carte completă". Operaţia
începuse încă de la 24, cînd isprăvise poezia Mitternacht; încă în aceeaşi febră traduce
mereu poezii româneşti în nemţeşte; „liber, dar bine", adaugă satisfăcut. De altfel, „capul
îi e plin de idei". Ii lipseşte doar o lună de răgaz, pentru a duce totul la bun sfîrşit, şi
anume iată ce:
„i. începui (cu soru-mea), însă voi să f inesc articolul pentru Gazeta Transilvaniei: Cîteva
cuvinte despre educarea la români.
1 însemnări, I, p. 22.
2 Foaia literară din Braşov a lui G. Bariţ. Însemnări, I, p. 26.
29

2. Am un plan de o tragedie în cap, sub titlul de Salo-mon de Caus — care să mă

desemneze pe mine.
3. Das Bêcher-Comité und das Treiben der 6-ten Classe, o umorescă cu ilustraţiuni.
4. O bucată comică, sub titula Unsere Zeit. Ein trauriges Lustspiel. Va fi personal. Voi sa
bat: a) un pedant grosier, căruia nu-i pot arăta ideile mele în alt mod; b) certele moderne
între Saphir—Laube—Schorn—Bacherl—Halm—Waldeck ş.cl.
5. O poezie în hexamètre pro primo germăneşte, apoi româneşte, sub titula: Ich, ca un fel
de scuză.
6. Să-mi coreg bucata făcută: Die Blödsinnige..."1 Literatura e atacată, aşadar, pe toate
fronturile, de la
simple aspiraţiuni ziaristice pînă la dramă şi comedie. Prin mai (1856) intra în faza
realizărilor cu Schizze din Viena de acum, pentru Gazeta Transilvaniei, obiectivul mai
precis al năzuinţelor lui2.
Nici viaţa de internat — intrarea lui are loc la 6 octora-vrie 1856 — nu puse vreo piedică
şi stăruinţii lui a de a scrie şi mai ales elaborării unor mari planuri. După o lună (4
noiemvrie), poate nota isprăvirea comediei Lustspiel ohne Namen. „Mare lucru nu e cu
ea, recunoaşte, căci e un lucru de ocazie."
încă din anul trecut (31 ianuarie 1856), îşi propusese să scrie opere originale pentru
vechea foaie braşoveană Gazeta Transilvaniei, ţinta ambiţiilor lui tinereşti. Pe data de 3
ianuarie 1857, găsim însemnarea: „Azi finii scrisoarea către redactorul Gazetei
Transilvaniei, mîine o trimit ca să poată fi a propos de anul nou". Iscălită Aureliu,
scrisoarea însoţea nişte traduceri din Dickens şi Jean Paul; ea a rămas printre hîrtiile lui
Iacob Mureşianu şi a fost publicată de nepotul acestuia, Aurel A. Mureşianu, în Gazeta
cărţilor, sub titlul Cea dinţii încercare publicistică a lui T. Maiorescu. După cum
cuvîntarea ţinută cu ocazia premiilor, la vîrsta de 11 ani, şi publicată în Foaia pentru
minte, inimă şi literatura?, e primul discurs al marelui orator, tot aşa această scrisoare,
apărută, de altfel, după 77 de ani — dar scrisă cu intenţia de a fi publicată atunci ea
introducere la traduceri — e prima încercare publicistică a marelui scriitor1.
-
1 însemnări, I, p. 38.
2 însemnări, I, p. 44.
3 Foaia etc., nr. 31, din 2 august 1851.
30

La sfîrşitul anului, în aceeaşi linie metodică de la însăşi baza structurii maioresciene,

tînărul îşi face bilanţul activităţii literare, nu după uriaşe planuri, ci după realizări: „De la
început — notează — trebuie să caracterizez acest an al meu de formare şi de dezvoltare.
Mai întîi, cunoştinţa mea intimă cu Richard Capellmann, acest suflet frumos, plin de
simţire; el cel dintîi mi-a dat impulsul de a fi poet, cea dintîi a mea poezie propriu-zisă e
datată 24 februarie: Miezul nopţii — traducere din româneşte. La 3 martie a urmat
traducerea Nocturnei. La 13 martie, întîiul subiect umoristic Comitetul paharelor... în
martie şi aprilie, am făcut mai multe traduceri; din aprilie pînă în iulie, e importantul
episod, care e descris cu de-amănuntul în Fragment din tinereţea mea. In septemvrie am
început şi în octom-vrie am terminat Comedia fără nume, această reuşită şi spirituală
contopire de scene. In noiemvrie, traduceri din nemţeşte în româneşte." Comedia fără
nume avea cinci părţi şi cuprindea „o serie de parodii" ; se pare că s-a şi jucat acasă la
Vincenţiu Babeş, de autor cu alţi cîţiva diletanţi, ca Gh. Racoviţă, Nicu Iacovski, Alcaz2
etc.
Exerciţiu) teatral, care pare a fi fost cea mai tenace din ambiţiile literare ale tînărului,
continuă şi în anul următor, deşi cu mobiluri mai modeste şi mai imediate. E vorba de Die
Buchstaben — Narren — Comödie, o satiră în patru acte îndreptată împotriva unor
camarazi din „ca-merată", „cu un umor local-personal, de făcu să rîdă cu hohote pe toţi la
citi le-o ceti pînă acum; se înţelege că e polemică" — notează la 6 februarie 1857, poate
pentru cea din urmă dată3. Căci anul şcolar următor e crucial pentru direcţia
preocupărilor viitorului critic, reprezentând părăsirea aproape definitivă a îndemnurilor
poetice în urma contactului luat cu filozofia. „Prelucrez acum în româneşte Logica lui
Herbart — notează la decemvrie 1857 — şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre
Logică ale lui Sut-tner. Filozofia e o ştiinţă divină. Orice alt studiu pe de lă-
1 Gazeta cărţilor, IV, nr. 3 şi 4, din 1 şi 15 iulie 1934. O reproducem în Anexa nr. 2.
2 Soveja, op. cit., p. 23.
3 însemnări, I, p. 64.
31

turi l-am părăsit acum." Iar cînd la sfîrşitul anului (31 decemvrie 1857) îşi face obişnuitul
lui bilanţ, scrie cuvinte cix caracter definitiv pentru întreaga lui carieră: „Pentru
direcţiunea mea ştiinţifică a fost de cea mai mare însemnătate cunoştinţa cu privirea
generală asupra filozofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m-a
adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli,
scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa
de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întîi într-adevăr iubirea pentru o direcţie
de gîndire, de care niciodată nu mă voi despărţi"1, întregul Maioresm e prefigurat în
aceste rînduri programatice şi divinatorii: acel răspicat niciodată al tînărului de 17 ani va
rămîne valabil şi pentru bătrînul de 77 de ani, cu o statornicie impresionantă. Botezul lui
filozofic nu se face în văzduhul albastru al speculaţiilor metafizice, ci pe tărîmul solid şi
formal al logicei, atît de preţioasă în viitoarea lui activitate de direcţie culturala şi
literară ; în cadrele culturii noastre de atunci, speculaţia ar fi rămas sterilă, pe cînd
dezvoltarea spiritului logic, a căutării adevărului şi a fugii de „cuvinte umflate şi goale" a
constituit un element esenţial în orientarea culturii române. Formarea conştiinţei de sine
aduce ruina tuturor ambiţiilor literare, pe care are sinceritatea de a o înregistra atît de
categoric. „De cînd am ajuns să fiu pregătit în mod serios din punct de vedere ştiinţific,
nu-mi mai reuşeşte nici o rimă; sunt bucuros că a încetat această ocupaţie neserioasă..."
Condamnarea întregii lui activităţi poetice şi chiar literare de pînă acum ne arată că
tînărul căpătase intuiţia destinului său.
5. încă de pe băncile şcoalei, găsim în Maiorescu o vocaţie didactică; nevoia de a
comunica, venită dintr-o însuşire pedagogică de expunere şi clarificare, dar şi dintr-o
necesitate de dăruire sufletească şi de prelungire în alţii. Nu e vorba de lecţiile ce le da,
poate numai din interese materiale, încă de pe cînd avea numai 15 ani, lui Romulus
Magheru, fiul generalului Gheorghe Magheru, care mergea
1 Însemnări, I, p. 84.
32

pînă la 6 ore pe săptămînă1, ci de a învăţa pe alţii din simplă necesitate sufletească. De

cum lega prietenie cu vreun camarad din Theresianum, îl vedem întrebuinţîndu-şi ap-
titudinile-i didactice. „Pe Kutschera îl învăţ flautul ; merge bine; pe Ozegowich,
englezeşte; progrese bune", notează la 27 ianuarie 1857, deşi el însuşi era un începător şi
în flaut şi în englezeşte. Tot despre Kutschera, în epoca marii lor prietenii, notează la 1
februarie: „după sfaturile mele, studiază şi cele scolastice şi literatura; învaţă de lamine şi
flaut. Tot sperează că ne vom face amici" — dîndu-şi seama, se vede, că la sufletul lui
Maiorescu nu se ajungea decît prin studiu şi lărgime. Şi despre Ozegowich afirmă: „e
absolut pe lîngă mine; învaţă de la mine englezeşte; păcat că e cam prost". Şi pe Helm îl
învaţă flautul2. în acţiunea lui pedagogică, întîlneşte, fireşte, şi ingraţi. Aşa, de pildă,
Unger, „cu care mă ocupasem atît de mult, pe care vrui să-1 aduc pe calea bună, să-1 fac
să studieze, prăpăditul de Unger, cu care nu mai vrea să se înjosească nimeni, ci numai eu
mai vorbeam cu el, pe care-1 învăţam cum să studieze latineşte" — trecuse de partea
duşmanilor lui Maiorescu: căci e de la sine înţeles că o personalitate atît de definită nu
trezea înjur numai simpatie şi admiraţie; superioritatea striveşte şi aţîţă duşmănii. Toate
„însemnările" acestei epoci sunt străbătute de ecoul unor rivalităţi dincolo de studiu şi
clasificaţie, cu vrăjmăşii tenace, cu intrigi, cu boicotare a străinului prezumţios. Tînărul,
în care mustea o frenezie amicală atît de puternică, e cuprins şi adesea înfrînt de
sentimentul părăsirii în care se găsea, a duşmăniei pe care o simţea în juru-i, cu farse
dureroase, cunoscute de oricine a trăit viaţa de internat, unde simpatiile şi antipatiile se
fac şi se desfac după legi obscure, dar fatale. Conştiinţa superiorităţii, ca şi spiritul lui
sarcastic tradus în versuri şi chiar în piese satirice nu erau făcute ca să-i uşureze situaţia,
deşi stima şi-o consolidase prin succesele
1 însemnări zilnice, I, 31 dec. 1855 şi 1 febr. 1856, p. 11 şi 27. în aceeaşi categorie
punem şi informaţia de la 3 ian. 1856(p.14): „După masă fusei la locul unde să dau ora. O
femeie săracă care avea numai o odaie Ia pămînt (=parter). De trei ori pe săptămînă :
duminica, marţea, vinerea. Latina, matematica — 2 florini. Nu ştiu încă de oi lua."
2 însemnări, I, 1 febr. 1855,p. 62. Ba şi în vacanţă, la Braşov, dă lecţii de italieneşte la
doi studenţi săraci, op. cit., 30 aug. 1858, p. 103.
4 — Titu Maiorescu 33

şcolare ; din incertitudinile începutului, îl vedem întîiul în clasa a VH-a şi întîiul pe

întreaga şcoală în anul ultim... încă din clasa a VH-a se pare că strînsese în juru-i un
nucleu de prieteni — porecliţi de ceilalţi „şcolari". Pe de altă parte — notează el la 10
iulie 1857 —, se vede că aşa-numita «şcoală filozofică» se tot măreşte, Welser-sheimb e
acum «şcolar» de ai mei, şi Rylski, un copil sărac şi părăsit de acasă, pentru care tocmai
acum fac o colectă eonchisă, fără ca să ştie el nimic"1 — rînduri din care vedem o
prefigurat ie a „Junimii", adică a necesităţii de a reuni în juru-i un număr de „şcolari", de
aderenţi, în vederea unei acţiuni comune. Chiar şi colecta pentru Rylski prefigurează
faimoasele „colecte" ale „Junimii" de care s-a folosit un Eminescu sau un A. D. Xenopol.
Iată cine subscrisese dintre „şcolarii mei", după cum notează nu fără oarecare trufie:
„Baronul Ivutschera, Cavalerul Cza-pka-Winstetten, Cavalerul Ozegowich, Nobilul
Rossmanit, Nobilul Rechtenberg, Contele Paravicini, Contele Monte-cuccoli, Contele
Welsersheimb" — de unde se vede că „şcolarii" lui Maiorescu erau nobili, dar, de obicei,
dintr-o clasă inferioară lui.
Camarazii îşi bat joc, fireşte, de tînărul şef de şcoală ; zece din 280 dacă vorbesc cu
dînsul, cum notează el anul următor (23 octomvrie 1857); ei sunt numiţi „discipulii", iar
el „maestrul" unei „şcoli filozofice", ce ţine conferinţe filozofice în grădina şcoalei. Unul
îi numeşte „Cristos şi cei 12 apostoli" ; altul, „Hans Sachs şi ucenicul cismarului" ; un
răutăcios îl porecleşte Adonis, „tocmai fiindcă nu-s frumos"; alţii, Plato, Socrate, „un
individ arogant" etc. în amărăciunea lui de a se vedea hulit, nu-i lipseşte totuşi spiritul
critic de a-şi analiza „şcolarii" cu incizivitatea maioresciană de mai tîrziu: „Iată,
Ozegowich; acesta e mereu pe lîngă mine poate din recunoştinţă, poate fiindcă — foarte
adese — sunt de aceeaşi părere cu el, poate fiindcă, în genere, e un om bun. Kutschera
are relaţii cu mine, fiindcă eu sunt singurul care simte la fel cu el; Tegetthoff, fiindcă e un
om al ştiinţei în adevăratul înţeles al cuvîntului ; Paravicini, un cap slab, fiindcă îl
măguleşte faptul de a fi numit „filozof" chiar în batjocură; Rossmanit, fiindcă
1 însemnări, I, p. 74.
34
şi el nu mai poate avea relaţii cu ceilalţi şi găseşte totdeauna la mine primire prietenoasă ;
Löhner, fiindcă a fost luat în bătaie de joc de ceilalţi; Löwenfeld, fiindcă e un băiat
simplu, dar foarte onorabil; în sfîrşit, Rechtenberg, fiindcă eu de la mine m-am dus să
vorbesc cu el, fiindcă e certat cu toţi, fiindcă am, poate, fără să ştiu, o influenţă asupra
lor, în scurt, poate că mă iubeşte."1 Asta este „şcoala filozofică". Nu se poate spune că-şi
cruţa partizanii şi că din prozelitism tînărul abdica de la spiritul critic. „Prelegerile
filozofice" nu erau o legendă scornită de camarazi, întrucît chiar el înseamnă în aprilie
1858: „De la 1—6 aprilie am trăit poate cele mai fericite zile din viaţa mea. Am fost în
relaţii mai de aproape cu Welsersheimb, Rylski şi Tegetthoff. Am avut prelegeri
filozofice şi printre ele convorbiri mai intime, care m-au făcut să mai gust iarăşi viaţa. în
ziua întîi am citit eu Verhängnisvolle Gabel a lui Platen, în ziua a doua, romanul său
Oedipus, în ziua a treia, fragmente din a mea Comedie fără nume, în ziua a cincea,
Nathan al lui Lessing, într-a patra, dialogul dintre Possa şi rege ; pe lîngă asta,
comentariile aşa de umane, care erau de cel mai mare interes."2 Prelegerile filozofice
constau din lecturi literare cu discuţii — ceea ce avea să se continue apoi în şedinţele
„Junimii." Zvonul acestor şedinţe cu un aer misterios ajunse şi in „forurile înalte", unde
fură interpretate, fireşte, ca subversive, după cum reiese dintr-o însemnare din 18 aprilie
1858. După ce se compară cu Goethe, adaugă: „Acea luptă a adevăratului spirit spre mai
multă lumină, împotriva vulgarităţii negatoare a tot ce e superior, luptă pretutindeni
împiedicată şi, totuşi, necesară, acum am priceput-o bine". Şi ca să fie mai explicit că e
vorba de dînsul: „Altminteri, poziţia mea e foarte ciudată. Ajung mereu in situaţii noi,
mereu în complicaţii noi, dintre care una mai rea decît alta mă fac să fiu neînţeles. Se
pare că în forurile înalte s-a băgat de seamă că există un club care ţine şedinţe ; eu sunt
observat cu nişte priviri ciudate; umblă vorba între interni că o să fiu dat afară, însă
despre asta ar trebui să ştiu şi eu ceva."3
1 Însemnări, I, p. 81.
2 însemnări, I, p. 90.
3 Însemnări, I, p. 93.
4*
35

Şi pentru a mai da un exemplu de prozelitism, mai cităm cazul „şcolarului" său Arnim
Löhner, pe care la 31 decemvrie 1857 îl aprecia „un bun cap ■— poate va ieşi ceva din
el", şi cu care trebuie să se fi legat foarte mult, deoarece' la 13 septemvrie 1858 îi declara
patetic surorii sale Emilia că „numai dînsa şi Löhner îl mai ţin în viaţă". Pentru acest
Löhner, abia scăpat de şcoală, scria în septemvrie' 1858 la Braşov un tratat de logică ! —
ce s-ar putea să fie prelucrarea românească a logicii lui Herbart, despre care nota încă din
decemvrie 1857 şi-şi propunea să o ducă la bun sfîrşit în cursul anului următor, cu un ton
aproape testamentar: „Pentru acest an (1858), îmi propun, pe lîngă examenul de
maturitate, să termin o sistematizare, ce am început-o, a prelegerilor de logică audiate de
mine. Aş dori să las această lucrare la cîţiva din aşa-numiţiî mei «şcolari» Ia plecarea mea
din Germania (=Austria), ca amintire — anume, dacă mai trăiesc atîta ! Cine ştie l"1
1 însemnări, I, p. 87.

V
1. Frenezia pentru prietenie. 2. Prima dragoste. S. Criza religioasă. 4. Maiorescu în cadrul
familiei: tata, mama,
sora.
1. E caracteristică nevoia afecţiei prieteneşti a tînărului, atît de deosebită de atitudinea
distantă şi oarecum glacială a bătrânului. Cuprins de dragoste pentru camaradul său
Richard Capellmann, Maiorescu notează la 19 ianuarie 1856: „Scrisei lui Richard
Capellmann o epistolă, în care îl rugai să fim amici"; la 20: „R. Capellmann îmi răspunse.
Nu primi; altfel, epistola scrisă într-o afecţiune de suflet tocmai ca a mea de vreo două
săptămîni. Seara mă apucai să-i răspund. Scrisei pînă la 12 1/2 o epistolă, mostră de
frumoasă şi adevărată." La 21: „li dedei epistola. Sper că tot o să fim amici"; la 23:
„Seara scrisei lui Richard"; la 24: „Mă apuc să-i scriu lui Richard pînă la 12 1/2"; la 25:
„acum o să-i scriu lui Richard ..."; la 26: „Azi îmi scrise Richard îndărăt că suntem amici.
îmi pare bine, de nu pot să exprim"; la 28: „li scriu lui Richard, inima mea de acum"; la
29: „O să-i scriu lui Richard că prea mi-e necaz" ; la 30: „M-apuc să-i scriu lui
Richard ..." şi la 31 ianuarie, ca bilanţ de încheiere de lună: „In luna asta fui amic literar
cu Richard Capellmann, un tinăr cît se poate de aproape unui ideal de amic. Avem tot
aceleaşi idei de nedreptatea monarhilor, absurditatea religiunii şi ridiculitatea aşa-
numitului bonton."1
Iată-1, aşadar, zguduit de cea mai clasică criză de prietenie pentru un camarad, scriindu-i
zilnic ca unei iubite, deşi îl vedea zilnic, făcîndu-i declaraţii de „amiciţie" şi aştep-
1 Însemnări, I, p. 25.
37

tîndu-i cu înfrigurare răspunsul. E drept că şi-n această criză sentimentală e la temelie tot
un element intelectual: avea cu Richard aceleaşi idei asupra „monarhilor", „re-ligiunii" şi
„bontonului". Criza continuă şi în februarie. „Dacă am vreo idee, o împărtăşesc lui
Richard", consemnează el pe ziua de 2 şi la fel şi în alte zile, iar la 28: „Azi căpătai de la
Richard o epistolă aşa de frumoasă şi plină de amiciţie, de, zău, nu ştiu cum să-i
răspund"...
In realitate, încă din decemvrie 1856, la Theresianum, el cunoscuse pe Kutschera, despre
care însemnase pe ziua de 6: „O ce ciudat de fericit-nefericit mă simt! Ce nouă relaţii,
cunoştinţe, sentimente mi s-au deschis în timpul din urmă ! Ce oameni buni ! Kutschera,
acest delicat, blind, aşa de simţitor, de poetic, suflet de fată în necurmata sa năzuinţă după
prietenie şi prieten ! Să dea Dumnezeu să fi nimerit bine, dar ştie Dumnezeu dacă a
înnemerit !" Şi, după ce descrise pe ceilalţi prieteni ai lui Kutschera, pe Unger,
Tegetthoff, revine la el: „Iar eu, eu —sărmanul, singurul, părăsitul, luatul în rîs, simţitorul
eu, a cărui minte ar vrea să îmbrăţişeze omenirea — eu care totuşi sunt vrednic, cred, de o
cît de puţină compătimire — eu mă închid în camera mea — lacrimi îmi ţîşnesc din ochi,
tonul şi vorba fericiţilor prieteni îmi răsună încă în urechi, văd fericirea lor, nu o invidiez,
mi-o închipui altfel, şi totuşi — la mişcătoarea, afectuoasa lor convorbire despre iubire
mă gîndesc totuşi: dar eu? Cruzii fericiţi".1 Aici nu mai e pornire spre prietenie, ci un
adevărat „coup de foudre" de dragoste, cu toate desperările şi iluminările ei. Cînd la 7
ianuarie 1857 cînta din flaut în prezenţa lui Kutschera un cîntec popular, adolescentul
înseamnă: „mă mişcă, de-mi intrară lacrimile în ochi; înaintea acestei fiinţe frumoase le
putui lăsa libere" ; la 24 scria: „pe Kutschera îl iubesc toi mai mult". La 1 februarie, deşi-
1 iubeşte, începe să-1 judece: „Kutschera mă iubeşte foarte mult; şi eu pe el. Pe mine mă
are singur; după sfătuirile mele studiază şi cele scolastice şi literatura; învaţă de la mine şi
flaut. Tot sperează că ne vom face amici. Nu. El se ţine de mine, dar eu n-am nemica în
el; un amic al meu trebuie să aibă spirit literar viu.
1 Însemnări, I, p. 54 — 55.
38

Dar lui, cînd îi citesc ceva frumos din clasici sau ceva din scrierile mele, stă ca un lemn şi
cască. Asta mă omoară ! Orişicum, nu e bine. Cînd mi-ar arăta cineva scrierile lui, ce
bucuros mi-aş comunica eu şi părerile mele, aş vorbi cu el despre stil, despre desemnul
simţirii, despre păreri religioase etc. O, ideal frumos ! Poate nu te realizez ! Aşa, stau
singur, fără spirit egal — dezolat."1 Şi cum începe să se simtă „singur" şi „izolat", ca
Moise al lui Alfred de Vigny, dar totodată urît şi invidiat de camarazi, tînărul adaugă la 2
februarie: „O conspirare în contra mea. Ce ridiculi oameni ! Cu toate acestea, mă debilita
rău ! Doamne, Doamne, iară la tine refug ! De ce laşi să pătimesc aşa de nevinovat!
Singurul Kutschera tot cu mine; îmi zise că-i pare bine să se vadă rău tratat de către
ceilalţi, numai ca să poată avea plăcerea de a fi pasiv ( = de a suferi) pentru mine.
Doamne, ce inimă ! O ! de ce nu are un spirit viu ! Atunci l-aş adora. Acum numai îl
iubesc." Iată drama: durerea de a se simţi urît de camarazii lui, refugiul în prietenia lui
Kutschera şi, totuşi, nemulţumirea de a nu găsi într-însul un spirit viu, literar, egal cu al
său. Oricît de patetică îi era afecţia, ea mergea spre inteligenţă. Prin aprilie, nota: „îmi
scrie Kutschera; are inimă frumoasă; dar e păcatul meu că nu pot să iubesc un om fără
spirit". La 17 iunie, lucrurile iau o întorsătură dramatică: „Azi, în fine, văzui că Kutschera
nu mai mă iubeşte; şi-a pierdut tot simţămîntul şi toată încrederea în mine, după cum
zice; îmi zise însă încă că eu sunt tot acela, dar că el s-a schimbat şi s-a făcut mai rău, nu
mă mai poate stima. Cînd o auzii, tăcui şi ieşii afară liniştit; dar îmi luase toată viaţa din
trup; omul pe care-1 cutropii de sentimente şi binefaceri fără nici un egoism, numai spre
binele lui. Ştie Dumnezeu, îmi luase toată vocea, vorbeam cu o stafie. Trecu. Dar îmi
pierd toată încrederea în oameni. Doamne, Doamne, dacă te uiţi la mine, priveşte-mă şi
mă judecă şi mă recunoaşte. De cînd sunt, crezui în bunătatea oamenilor, dar încep a-mi
pierde toată încrederea. Cînd mi-oi pierde-o şi în naţiunea mea, atunci m-am dus, m-am
prăpădit..."2
1 însemnări, I, p. 63.
2 însemnări, I, p. 73.
39

Şi pentru ca totul să fie ca în dramele pasionale, la 22 notează: „Kutschera iară s-a

reîntors. Nu poate să rămînă fără mine. Singurul om al Academiei care mai e cu mine
nedespărţit» ii..."
Prietenia lui faţă de un om fără spirit viu, „literar", inegal cu dînsul, nu putea însă dura ;
ca şi dragostea, prietenia se caută în exemplare succesive, crede că găseşte şi constată
apoi că s-a înşelat. Setea de afecţie, dincolo chiar de marginile obişnuite la tineri dornici
de expansiune sufletească, sporeşte la dînsul şi prin faptul unei situaţii speciale; străin,
clasificat cel dintîi în clasă, ambiţios şi poate îngrădit moralmente „ca Moise" în
superioritatea lui, el trezea în jur ostilitatea. Iată pentru ce psihologiceşte avea şi mai mult
nevoie de compensaţii prieteneşti decît alţii. Cum Kutschera nu-1 mai satisfăcea, era fatal
ca la orizont să apară tînărul conte Welsersheimb, „un copilandru amabil, plin de graţie şi
spirit"1. „Nenorocirea mea este că eu, oriunde mă duc, sînt iubit numai de trei-patru, dar
de mult mai mulţi sînt urît, luat în rîs, defăimat. Calomniile încep să-şi producă deplinul
lor efect la Welsersheimb. Ei, treacă şi asta! De altfel, în răstimp n-am vorbit încă nici o
vorbă cu el. Aşa mi-e firea, că, cu cineva pe care îl iubesc, nu ştiu de loc cum să umblu la
început; şi, dacă nu se oferă nici o chestiune obiectivă de convorbire, oral, nici mai
tirziu ; scris însă, da. E unul din cele mai neplăcute sentimente să te crezi aşa de neînţeles
de oameni, pe care-i iubeşti, fără speranţa stabilirii unei aprecieri drepte! Şi ciudat! Cît de
mult îţi umple viaţa un astfel de om!... Cînd în biserică este şi el, cred că întreaga
încăpere e plină de spirite care fîlfîie în jurul meu... Dar astăzi tocmai a plecat la Laibach
pentru o săptămână, pînă la încheierea semestrului. Biserica era pustie! Şi totuşi nu l-am
putut vedea niciodată în biserică; pur şi simplu ştiam numai că era acolo. Nu ştiu pe cine
să invoc, ca să mă ferească de desperare." Rîndurile conţin toate elementele clasice ale
unei afecţiuni de caracter aproape mistic: sfiiciunea de a se apropia şi de a vorbi cu fiinţa
iubită, nevoia, în schimb, de a-i scrie mereu (deşi se vedeau zilnic, lui Capellmann îi
scria zilnic), pustiul universal
1 Rudolf Welsersheimb avea să devină ministru plenipotenţiar al Austro-Ungariei la
Bucureşti (9 oct. 1894 — 5 oct. 1895). Cf. însemnări, I, p. 74, nola 1.
40

prin singura lipsă a ei, hipersensibilitatea ce dă putinţa de a-i simţi prezenţa cînd n-o
vedea. In aprilie 1858, notează: „De la 1 — 6 aprilie am trăit poate cele mai fericite zile
din viaţa mea. Am fost în relaţii mai de aproape cu Welsersheimb." Apropierea se făcuse
deci şi intimitatea cu obiectul adoraţiei lui începea. La 18 aprilie, adolescentul avea să
însemne biruitor: „Welsersheimb are, în sfîrşit, o mare simpatie pentru mine. Lăsase într-
un caiet de franţuzeşte, ce trebuia să-1 copieze şcolarii, părţi întregi nescrise şi scrisese
mai departe, ca să ţină pasul cu ceilalţi. Ce-i drept, e cu două clase în urma mea; dar mă
duc în camera lui în timpul cînd el e în grădină, îi iau caietul şi scriu în el ceea ce lipsise...
A fost cu totul uimit de asta, vine în grădină grăbit spre mine ; de cum mă zăreşte: «Asta,
ştii, e prea mult !» De atunci, e mereu la mine şi în jurul meu".1 Şi această introducere în
prietenie prin servicii aduse pe ascuns fiinţei iubite e caracteristică. „Welsersheimb mă
atrage; ce este această putere de atracţie? notează mai departe tinărul deprins cu analiza
propriilor lui sentimente. Simpatie? dar nici măcar un sentiment de simpatie. Cine ştie ce
gîndeşte el despre mine? Şi tot astfel cu toţi oamenii."2 Ajuns oarecum la scop, tînărul
începe să se îndoiască apoi de sine şi de prieteni: „Mă tem că şi pentru Welsersheimb voi
pierde orice sentiment, cum l-am pierdut pentru toţi pînă acum, afară de — ciudat lucru
— pentru unul singur nu, de care înainte mă preocupam mai puţin decît de oricare altul:
pentru Tegetthoff, acest rece, repulsiv geniu matematic. Sentiment pentru el? O, nu,
sentiment nu, ci infinita prerogativă a inteligenţei." Căci dacă Maiorescu procedează
instinctiv prin atracţii, ele devin afinităţi „elective", şi în mintea lui se încheagă repede o
judecată de valoare ; e prietenul, pe care-1 iubeşte, la înălţimea lui intelectuală ? După ce
1-a cîntărit, adaugă: „Welsersheimb, cap limpede, desăvîrşită cultură de acasă, acum cu o
mare rîvnă la studiu, provocată de mine. Oare e mai multă stofă în el?" Nu-1 părăseşte
totuşi pe Welsersheimb pentru Tegetthoff... în atmosfera internatului, se simte înăbuşit.
„Mă aflu acum în foarte rele dispoziţii sufleteşti, mă simt ca şi mort. Wel-
1 însemnări, I, p. 93.
2 însemnări, I, p. 94.
41

sersheimb, Kutschera mă atrag; amîndoi mai reci decît mine aproape sunt sigur că
farmecul ar înceta îndată ce aş avea relaţii cu ei; nu găsesc aici pe nimeni pe aceeaşi
treaptă cu mine (probabil că acest orgoliu îi înstrăina pe colegii lui). Dar aşa cum e acum
mi-este insuportabil; n-am acum cu adevărat pe nimeni, deşi mă port prieteneşte cu
mulţi... Vorba lui Spinoza: «Dacă iubeşti pe Dumnezeu, nu trebuie să te aştepţi ca şi el să
te iubească», e în contrazicere cu întreaga mea fire. Poate eu sunt prea puţin cultivat: sau
este egoism? vanitate? Nu ; asta nu ; sunt adese momente în care simt pînă în fundul
sufletului că pentru Welsersheimb, de exemplu, aş fi în stare să jertfesc aproape totul. Iar
el?"1
Setea de absolut şi aceeaşi îndoială faţă de capacitatea de sacrificiu a fiinţei iubite. „Şase,
şapte, adaugă el patetic, sunt pentru mine, fiindcă însemnez ceva şi sunt în stare să dau
ceva; dar pentru Titu, ca Titu, cum, de exemplu, pentru mine Welsersheimb ca
Welsersheimb — cine? De ce nu m-a făcut Dumnezeu frumos?" Conştiinţa superiorităţii
o are, dar cum femeile bogate nu vreau să fie iubite pentru bani, nici el nu vrea să fie iubit
pentru inteligenţă — ci pentru „frumuseţea" lui. „Dacă aş muri? — adaugă el cu
patetismul amorului nesigur de sine — ce s-ar întîmpla? Dar dacă ar muri Welsersheimb
— da, asta aproape mi-ar rupe inima — un imens gol s-ar naşte atunci în mine."
Sentimentul superiorităţii capitulează înaintea sentimentului dăruirii de sine de la temelia
oricărei dragoste. „La 30 iulie, notează pentru cea din urmă oară, de la ora 5 dimineaţa
înainte am vorbit o oră cu aşa de recele (devenit recele?) conte Rudolf Welsersheimb. Nu
mi-aro putut stăpîni lacrimile. După atîtea luni de zile, o emoţie peste măsură de
puternică. Va să zică n-am murit de tot; dar oamenii care îmi sunt aproape — soru-mea
mă numeşte un rece realist, un sistematic. Eu rece şi realist, realist? O, Doamne, Doamne
— de ce nu exişti? Loehner mă iubeşte, dar mă cunoaşte prea puţin: Emilia (soru-sa) mă
cunoaşte mai mult şi nu mă iubeşte; Kutschera mă iubeşte, dar e fără cap. Prietenie, eşti
aşa de inaccesibilă? Uitecăplînsei..."2
1 însemnări, I, p. 99.
2 Însemnări, I, p. 102.
42

Sub marmora măştii omului calm, rece, glacial, a prorectorului ce te îngheţa cu buna
voinţă, se ascundea deci o frenezie amicală împinsă la un fel de erotism cerebral, nevoia
de a se şti iubit— şi mai ales nevoia de a iubi, de a se da, de a se jertfi cu toate tulburările
ei fiziologice şi psihologice; sfiiciunea paralizantă dinaintea fiinţei adorate, necesitatea
confesiunii epistolare, exaltarea febrilă, din care nu lipsesc lacrimile şi desperările. Din
această tulbure stare sentimentală, pasională aproape, se desprinde însă repede simţul de
cumpănire al viitorului critic, trebuinţa de a-şi judeca prietenii după valoarea lor
intelectuală, de a-i ajuta să se formeze — căci, pornite uneori numai de la frumuseţe,
pasiunile tînărului nu se dezvoltă decît în cadrul valorilor morale, ceea ce ne dă un indiciu
asupra structurii lui sufleteşti.
Prietenie şi mereu prietenie — pornită dintr-o necesitate confesională. Cei de acasă îl
nesocotesc. „Nu mă cunosc oamenii iştia ! notează el în mai 1856. Nimeni nu mă
cunoaşte." Numai în Cornea (=Kernbach) găseşte „ceva". „Cu toate acestea, nu mi-e amic
în înţelegerea cea frumoasă, strictă a vorbei. Nu-i spun toate lucrurile... Am lipsă de
ceva ! Se vede că acum e timpul unde se luptă flăcăul cu bărbatul; ori ce altceva e-n
mine?"1 Criza de pubertate este diagnosticizată de însuşi tînărul care, plin de efuziuni
sentimentale, ştia însă să şi le analizeze.
2. Mai reţinem din această epocă şi amănuntele unei prime idile de dragoste cu Olga
Coronini, nu dintr-un inventar erotic, neinteresant altfel, cît pentru a semnaliza de pe
acum reacţiunile tînărului faţă de adevărata iubire, de natură mai mult intelectuală şi
morală, ca şi în pasionatele lui prietenii.
„Azi avui prima oră de desemn la Contele Coronini-Cronberg, notează el la 1 aprilie
1856. Iacă binele desenului pe care-1 învăţ, deşi ar crede cineva că e numai timp pierdut
degeaba. îmi pare foarte bine."2 E primul semnal. „Fata, nota el mai departe la 13 mai, e
cam cu nazuri, ca toate de ăst mod; dar mamă-sa îi ţinu un sermon minunat; afară de aici
mamă-sa se pare o femeie foarte cumsecade
1 însemnări, I, p. 40.
2 însemnări, I, p. 37.
43

şi fără mîndrie; fata e frumoasă şi plină de spirit, aşadar cauze destule ea să fie răsfăţată
prin saloane; dar cu mine s-a înşelat foarte; eu îi tot dau peste nas în toată vorba, însă, se
înţelege, cît se poate de fin; de aici cu mine e mai reţinută." Idila începe, aşadar, cu
ostilităţi obişnuite; iar cînd la 27 mai n-o găseşte pe Olga la oră, Maiorescu adaugă stăpîn
pe sine: „altfel, am început a mă învinge în orice privinţe"1. Deşi îşi făcuse drum, tînărul
ştia să-şi înfrîne sentimentul ; prin iunie îi închină totuşi o poezie, o nocturna
Nachtgedanken, An die Gräfin Olga Coronini-Cronberg. Fata crezuse nimerit să simuleze
supărarea. „O găsii, notează el la 5 iunie, într-o supărare afectată din cauza poeziei mele ;
tot căuta să mă atingă ; ea scrisese pe hîrtia mea ceva, pentru că după poezie lăsasem o
foaie goală ; cînd să plec, voi să-mi dea poezia mea, cam gîndindu-se, însă eu îi zisei că
prin necăjirea afectată de astăzi mi-a făcut fără voie o plăcere foarte mare; ea se făcu
roşie şi rupse hîrtia zicîndu-mi: «Adieu» — finis; lasă, lasă!"2 Capricii şi certuri
obişnuite de îndrăgostiţi. La 28 martie al anului următor 1857, după o boală de trei
săptămîni, tînărul înseamnă: „Pe la ora 1 îmi spuse o ordonanţă (un servitor) că două
dame mă caută jos la portar; ies afară; o damă elegantă sta înaintea unei caleşce; îmi dă o
scrisoare şi-mi zice că o damă în caleaşca are să-mi spună ceva; mă duc la uşiţă şi văd —
pe Olga Coronini; îmi dă mîna, spune că nu fu vina ei catastrofa din iulie al anului trecut,
şi finit a fost." „Catastrofa" e plecarea Olgăi din Viena în iulie, fără să-şi fi luat rămas-
bun; şi, se vedea că, lecţiile încetând, tinerii nu se mai văzuseră de opt luni. „In scrisoare
sta, adaugă Maiorescu: Viena 28 mart. 1857. M-ai convertit, Titus. Abia acum sunt
vrednică să fiu prietena dumitale. O... Doamne! sunt nemulţumitor către tine! Nu merit
atît." Cu o vorbă îi închisese3, aşadar, o rană ce nu sîngerase de altfel mult. La 27 aprilie
Olga îl autoriza să-i scrie prin poştă. „Olga îmi răspunse, consemnează el la 13 mai. încă
nu i s-a format părerile despre Dumnezeu, imortalitate. li răspund tocmai ( = chiar) acum;
scrisoarea e încercarea a doua a unei pertractări filozofice." Tinerii nu găseau altceva
1 însemnări, I, p. 44.
2 însemnări, I, p. 46.
3 însemnări, I, p. 65.
41
mai bun de făcut în scrisori decît să-şi împărtăşească ideile despre Dumnezeu şi despre
nemurirea sufletului; dragostea, probabil, nu mergea. „Lui Olga o să-i scriu scrisoarea
ultimă .azi, notează el la 5 iunie; ea-mi scrisese în 29 mai să mă duc la ea, dar n-am fost.
Văd că părinţii ei nu vor; nu-mi permite conştiinţa." Unde conştiinţa îşi reclamă
drepturile, înseamnă că dragostea nu e prea mare, aşa că la plecarea Olgăi, Ia 15 iunie,
Maiorescu adaugă: „aşa de o parte am rsublevare", adică se uşurase de sarcina de a-i mai
scrie, căci şi de data asta adolescentul păstrase obiceiul de a fi în corespondenţă cu cei cu
cari se vedea mereu. Două zile după plecarea fetei, mai scria: „Singurul om pe lume e
pentru mine Emilia şi poate Olga. Pentru aceste două trăiesc mai mult decît pentru mine
însumi." Amintirea fetei nu mai reapare în însemnări decît peste vreo opt luni, la 11
februarie 1858... „Imediat după ce terminasem orele de şcoală, fui chemat de portar —
trăsura era acolo. Olga vorbi cu mine, îmi ceru să-i comunic In scris opiniile mele
filozofice şi politice pe adresa Monsieur Gaston Durandal, poste restante."1 Tinerii erau
tot la comunicări de „opinii politice şi filozofice", dar adresa la „poste restante" aduce o
notă de progres sentimental simţitor şi chiar echivoc ; la 4 mai (1858) tînărul notează:
„Olga a fost la mine o oră; riscat şi ciudat lucru. Vorbit mult. Seara am scris următorul
început de răspuns la scrisoarea ei, pe care l-am şters a doua zi, aşa încît n-a mai fost
trimis." Scrisoarea e, in adevăr, reprodusă în însemnări2. E exaltată şi dincolo de
realităţile sufleteşti ale tînărului, căci totul nu fusese decît foc de paie; flori retorice
aruncate peste cenotaful unui modest sentiment, după care Olga Coronini nu mai apare în
însemnările zilnice, fără, de altfel, să fi lăsat o urmă prea adîncă nici acolo unde i se
fixează amintirea. Prin septemvrie (1858) el notează doar laconic: „De un an de zile nu
sunt de loc amorezat; dar iubesc într-altfel şi aceasta echivalează. Sunt fericit." Iubirea lui
se resorbise probabil, căci, pe cît se arăta de frenetic în prietenie, în cadrul unei vieţi
comune de ambiţii şi competiţii, pe atît se dovedise de puţin expansiv în prima idilă
amoroasă a adolescenţei lui.
1 Însemnări, I, p. 88.
2 Însemnări, I, p. 96.
45

3. O notă caracteristică a psihologiei maioresciene de mai tîrziu — bineînţeles cu toate

atenuările maturităţii — prezentă încă dintr-o vîrstă atît de fragedă, e scepticismul lui
religios, nu fără oarecare desperare potrivită şi temperamentului lui patetic şi epocii
romantice prielnice unor astfel de dezbateri cu sine amplificate. încă la 31 ianuarie 1856,
notează că ceea ce-1 leagă de prietenul său Richard Capelimann e comunitatea de idei
„de nedreptatea monarhilor, absurditatea religiunii şi ridiculitatea aşa-numitului bon ton"
— iar mai departe arata că ar vrea să studieze religia: „spre a putea poate vreodată să-i
demonstrez absurditatea". Poziţie categorică de „fine de neprimire" ce se umbreşte totuşi
de o îndoială într-o însemnare de la 2 februarie, cînd e cuprins „de o fericire astfel de
tristă, o tristeţe astfel de fericită, încît, încît, zău, nu pot să fac altceva decît sa înalţ ochiul
cătră cer; şi, zău, asta e un semn de fiinţa proprie a unui Dumnezeu sublim, că oameni,
care lapădă toate formele şi dogmele religioase, ca mine, atît în pericol, cît şi în bucurie
mare, îşi ridică ochii cătră cer, fără de a vrea, dintr-un fel de instinct natural; dar
instinctul natural se bazează pe lucruri din fiinţă, iar nu numai pe ipoteze simple"1.
Concesiune temporară, făcută doar sub presiunea unei exaltări de bucurie ; în alt moment
de exaltare romantică de esenţă religioasă, în urma unei vizite la templul evreiesc, unde
totul i se pare că are „o armonie minunată", notează la 27 iunie2: „aş vrea să îmbrăţişez,
să iubesc ceva — nu ştiu ce —, îmi bate inima — plîng ■— nu ştiu de ce ! O vanitas !"
Zbuciumul nu-i lunecă însă la vreo concesie, ci la negaţie desperată. „Desper cu totul !
plîng şi plîng; căci nu mă pot convinge că e un Dumnezeu ! Şi ce e omul fără Dumnezeu?
De înnebunit." Tot într-o astfel de criză romantică de desperare, cu mult amestec de
literatură, îl vedem, într-o însemnare din 11 aprilie 1857, mer-gînd toată ziua prin biserici
„şi văd la oameni nebuni şi rîd, rîd — pînă odată mă apucă cîte o tristeţe. Fug şi las toată
biserica, vin acasă şi mă arunc fără nici o speranţă pe pat"... Criza e de natură mai
generală, e un fel de mizantropie; îl dezgustă; „oameni nebuni, fete cochete, bărbaţi
afectaţi".
1 însemnări, I, p. 28.
2 însemnări, I, p. 47.
46

Mai mult ca oricînd —■ şi gîndul acesta i-a revenit adese — vrea să-şi „scurteze viaţa".
„Dacă nu e nici o imortalitate prin urmare nici un Dumnezeu (se leagănă el în ipoteze),
atunci nu-i pasă la nimeni de mine; dacă însă sunt aceste, atunci Dumnezeu bine trebuie
să ştie că lumea şi viata nu sunt pentru mine etc." — totul înecat într-un patos şi silă de
oameni, de profesori, de colegi, care nici nu bănuiesc ce se ascunde într-însul: „cînd mă
văd ascultînd la vorbele lor cu un ochi plecat şi din cînd în cînd cu buzele surîzînde. Veţi
afla-o cît de curînd voi!"1
Dincolo de acest patos tineresc, la sfîrşitul anului 1857, în care se încheagă aproape
definitiv personalitatea lui prin contactul cu filozofia, scepticismul religios ia şi el acelaşi
caracter definitiv; la obişnuitul bilanţ de sfîrşit de an, notează: „S-a infiltrat însă în mine
un scepticism deconcertant, o punere la îndoială a tuturor celor tradiţionale, ba chiar a
ideii de Dumnezeu şi de nemurirea sufletului — paralel cu imposibilitatea de a concepe
absolutul. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă ! Cine mă constrînge să
admit un Dumnezeu, care e cu totul de neconceput de raţiunea mea? Dar, în acelaşi timp,
mă constrînge să-mi zăpăcesc mintea prin necesitatea şi totodată incomprehensi-bilitatea
a ceea ce este dat necondiţionat."2 Cuvinte care încheie evoluţia în materie religioasă a
tînărului, pornit prin a fi „bisericos, un om care se teme într-una de moarte, în timpul
holerei, pînă la extrem ; apoi un ateist grosolan ; abia acum leapăd încetul cu încetul totul,
abia acum cu toată punerea în joc a minţii şi a voinţii" — notează el la 13 septemvrie
1858. Punct ce avea să fie definitiv: completă incredulitate personală, dar o cît mai
progresivă înţelegere a fenomenului religios la alţii şi a importanţei lui în dezvoltarea
omenirii.
4. Nu-i fără interes psihologic de a preciza pentru epoca vieneză şi raporturile lui
familiale, mai ales pentru un adolescent sensibil, lacom de afecţiune, pînă la un patetism
romanţios. Ar fi fost natural să-şi fi găsit refugiul sentimental la maică-sa, femeie cultă ; e
vizibil că nu şi 1-a găsit,
1 însemnări, I, p. 67 — 68.
2 însemnări, I, p. 84. .

deoarece numele mamei lui apare rar în Însemnări şi în chestiuni indiferente, chiar în
epoca vieţii în comun la Viena, înainte de intrare în internatul Academiei Theresiane.
„Rar mă simţii aşa de izolat ca acum, scria el la 1 februarie 18571. Singur şi dezolat.
Numai pe soru-mea o mai am, cu care pot vorbi ceva, natural." Prin urmare, nu pe maică-
sa. Tatăl său era sever, om de datorie, cu largi comprehensiuni şi jertfe materiale pentru
creşterea copiilor, dar şi cu principii rigide şi uneori arbitrare. încă din informaţii orale
ajunse la noi prin biografia lui Soveja, avem cîteva pilde de severitatea lui. Văzîndu-1 pe
fiul său, la 15 ani, cu o păreche de mănuşi, i le-a smuls din mînă şi le-a rupt, sub cuvînt că
„astfel de lux conrupe moravurile..." Asis-tînd la lecţiile de pian ale soru-sei, ar fi vrut să
înveţe şi el muzica. Taică-su îl împiedică, spunînd că „asta nu e treabă de bărbat". Tînărul
a trebuit să-şi cumpere pe furiş de la hala de vechituri cu un florin un flaut şi astfel, în
ascuns, a învăţat primele noţiuni de flaut2. Notă de austeritate şi de lipsă de comunicare
sufletească. Multe din însemnări privesc sarcina pe care i-o dase taică-su de a copia
memo-randele lui. „La 29 decemvrie (1855), tata mi-a dat să transcriu pentru
memorandul ce scrie dînsul pentru români."3 E vorba aici şi aiurea de Die Romanen der
Oesterreichischen Monarchie, publicat încă de la 1849, şi de memorandele redactate la
Frankfurt am Main în calitate de „plenipo-tent al Principatelor" şi de alte articole
publicate în ziare germane asupra situaţiei Principatelor în epoca războiului Crimeei4.
Mereu revine sec: „scrisei pentru tata". Dar, încolo: „Venind acasă, mă certă tata grozav
şi pe mama şi pe toţi; era iar în toane".5 „Tata e tot cam ursuz, dacă-i cere cineva bani."8
Altădată, pentru acelaşi motiv, îşi găsi buclucul. „Nu cred să fiu culpabil; fu educarea
mea aşa, încît pe de o parte totdeauna mi se arată neîncredere, pe
1 însemnări, I, p. 61.
" însemnări, I, p. 20. Anume la un coleg al său Pop.
3 însemnări, I, p. 8.
4 Vezi nota editorului însemnărilor, I, p. 8 — 9; Soveja, op. cit., p. 14, 23, 24; N.
Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p. 68, 74 şi 309.
5 însemnări, I, p. 17, 15 ian. 1856.
6 Ibidem, I, p. 30.
48

de alta, de cîte ori am cerut bani, pentru orice lucru, tata se supără, parcă aş fi făcut
vreun rău."1
Şi pentru a da atmosfera familială, iată o însemnare din 13 mai 1856: „Acasă, aşa, aşa. Cu
mama, ca totdeauna, binişor; cu soru-mea, nu vorbesc decît ce e chiar de trebuinţă; cu
tata, încă nimica; dacă îmi dă ceva de lucru, ii fac; finis; dacă mă ceartă, tac şi nu-mi
pasă; dacă am făcut rău, îmi pare mie destul de rău; da, vezi că de regulă mă ceartă cînd e
în toane rele şi nu ştie unde să-şi verse necazul.. Nu mă cunosc oamenii iştia ! Nimeni
nu mă cunoaşte."2
Prin iunie 1858, bolnav, se simte singur. „Tata, mama, departe: de altminteri, şi ei aşa de
înstrăinaţi de mine, chiar dacă ar fi aici", constată el. La 27 iulie 1857, i se dă rezultatul
că e premiant întîi al clasei a VII-ea, ceea ce nu-l impresionează pe taică-su; a doua zi,
tinărul notează: „28. Azi mă gătii de plecare; tata era în toane rele; de cînd sunt, zi
neplăcută ca asta nu avui, deşi nu-mi face nici o impresie adîncă."3 Nici pe fiu nu-l
impresiona, aşadar, uzurul tatălui.
Cu mult mai interesante şi chiar mai patetice sunt raporturile cu soru-sa Emilia, născută la
1838, adică cu doi ani mai in virstă decît Titu4... Iată cum o judecă el într-o însemnare de
la 2 februarie 1856: „Soru-mea e o fată cu o minte singulară, unică; cu o inocenţă (în
privinţa aceea, în care, din contră, damele de acum excelează) unică, cu o conştiinţă —
dar casnică nu e, nu o dulce, cum am zice; e prea mîndră pe ştiinţele ei ori pe purtările ei
— ferească Dumnezeu! dar p. e. zice totdeauna... «Eu tatei nu-i mai cer bani pentru note!
mi le cumpăr singură!»—pentru că tata înainte era tot cam ursuz, dacă-i cerea cineva
bani; e tot aplecată spre ceartă."5 Acelaşi elogiu îl găsim şi mai tîrziu în însemnarea de la
2 aprilie 1857: „Umblu toată ziua ca un nebun. Numai seara, cînd vorbesc cu soru-mea,
mai văd că sunt om. Cu ea congruesc în toate părerile;
1 însemnări, I, p. 61, 29 ian. 1857.
2 Ibidem. I, p. 40.
3 însemnări, 1, p. 76.
* E d-na Emilia Humpel (1838 —11 febr. 1918), întemeietoarea Pensionului Humpel de
la Iaşi (1872 — 1900), atît de cunoscut pe vremuri .
5 însemnări, l, p. 29.
5 — Titu Maiorescu
ii

trebuie să fiu iară mulţumitor că am în soru-mea un spirit în orice privinţă egal şi

constant. în altă privinţă, mă dez-gustez tot mai mult de viaţă; dau tot de oameni ridiculi,
de copii; de ce studiez un om mai mult, de aia îmi pare mai rău."1 Tot aşa la 15 februarie
1857 scrie: „Azi sunt de 17 ani; trist ! Ziua asta nu e observată de nimeni; ştie Dumnezeu,
dar nu-mi mai place nici un om afară de Emilia, Olga, Kutschera şi mama."2 Cu ea cînta
un ansamblu de clavir şi flaut şi tot ei îi citea din Boz, adică din Dickens: „plăcere atît de
simplă şi de mare, care însă sta într-un contrast prea cras cu formalitatea rece din
Academie"3. Tot aşa şi la 17 iunie 1857: „Singurul om pe lume e pentru mine Emilia şi
poate Olga (Olga Coronini-Cronberg). Pentru aceste două trăiesc mai mult decît pentru
mine însumi"4, încheie el patetic. Dar culmea patetismului avea să-1 atingă în nota ultimă
din 13 septemvrie 1858, scrisă la Braşov, într-o relativă epocă de maturitate, deoarece
isprăvise Theresianul: „în sfîrşit, în sfîrşit ! A fost o seară dumnezeiască. Ne-am lămurit
în sfîrşit deplin cu Emilia. Erau încă lucruri nelămurite între noi; de toate am vorbit.
Trebuie să fi fost o fiinţă foarte nenorocită; ca fată mică... [lipsesc cîteva rînduri] plîngea
adesea din cauza asta şi nu se destăinuia nimănui. Şi cui oare? Mie —■ eram prea tînăr,
prea copilăros, prea egoist... Puteam noi oare mai înainte să ne lămurim aşa de deplin?
Acum însă ne-am lămurit cu totul, cu totul. Şi mai ales cînd i-am spus (şi aşa este într-
adevăr) că numai dînsa şi Löhner mă mai ţin în viaţă."5 Emoţia explicaţiei dintre frate şi
soră trece peste măsura obişnuită şi arată la adolescent o dragoste frenetică pentru ea, ce
avea, de altfel, să se menţină în tot cursul vieţii.
1 însemnări, I, p. 66.
2 însemnări, I, p. 64.
3 însemnări, I, p. 65.
4 însemnări, I, p. 73.
6 însemnări, I, p. 103.

VI
1. Întoarcerea la Braşov. 2. La Berlin (3 noiemvrie 1858 —1 iulie 1859). 3. Legătura cu
familia Kremnitz: Clara Kremnitz. 4. Doctoratul la Giessen (26 iunie 1859) şi altă
activitate. 5. întoarcerea la Bucureşti: Măsura înălţimii prin barometru, în revista Isis;
Conferinţa Socialismul şi comunismul. 6. Plecarea la Paris (3 noiemv.— 1859) ca
bursier.
1. Atmosfera şcoalei şi a unor prietenii legate aveau sa se poetizeze prin depărtare şi
absenţă •— ca de obicei. întors definitiv la Braşov, după sfîrşirea studiilor, iată ce notează
la 5 august 1858: „Pustiu, pustiu! Ce contrast cu iubitorii mei «şcolari» din Viena, cu
Löhner, Kutschera, mai ales 1 Soru-mea, rece; Louise Favre1, care era la ea, cu atît mai
mult; şi pentru ce ar fi fost tocmai aceasta mai caldă, cînd chiar cea dinţii? Mătuşă-rnea şi
mamă-mea — da; dar mie mi-e destul atîţia ! Löhner, Löhner şi baronul !2 Abia de o zi
sunt aici şi mă sufoc. Voi studia în această vacanţă mai serios decît oricînd şi voi fi mai
serios decît oricînd."3 Şi, în adevăr, îl vedem învăţînd în fiecare dimineaţă matematică,
logică şi latineşte, scrie de zor la Logica pentru Löhner, prietenul lui atît de iubit, cu o
clasă în urmă, ba dă şi lecţii de italieneşte la doi studenţi săraci şi de englezeşte
directoarei de pension Vauthier. La 27 octombrie, pleacă din Braşov, iar la 3 noiemvrie,
ajunge la Berlin.
1 Guvernantă, devenită apoi subdirectoare la Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, şi
directoare la Şcoala Centrală de fete din Cra-iova. însemnări, I, p. 57, nota 6 a editorului.
2 Kutschera.
3 însemnări, I, p. 102.
4 In anexa însemnărilor pentru anul 1858 se trece: „Grundzüge der Logik für
Gymnasien'-. Prelucrată la Braşov.
5* 51

2. E de regretat că pentru această epocă a studiilor la Berlin de relativ scurtă durată nu

avem bogăţia de informaţii a epocei Theresianului de la Viena... însemnările nu mai sunt
zilnice, ci lunare şi fără pateticul celorlalte din anii de şcoală; chiar şi atmosfera de
ansamblu a vieţii de la Berlin n-o putem reconstitui decît sumar după informaţiile sale
păstrate în versiunea biografiei lui Soveja.
Potrivit vechei lui vocaţiuni pedagogice, o lună de la sosire, îl şi vedem propunînd
prelegeri gratis de psihologie pentru dame în Institutul Dr. Reyer (Jägerstrasse 15) şi la
şcoala privată a demoazelelor Jacobi (Taubenstrasse 48)1. „Acceptate. în prima, am 4
şcolăriţe, în secunda, 7." în decemvrie devine profesorul a patru copii ai reputatului
profesor de drept Daniels (1800-1868).
„La Universitate nu-mi place cum merge; încă nu mă orientez în drept", înseamnă el
nemulţumit în ianuarie 1859. Şi, în adevăr, nimic din notiţe nu se referă la cursurile
urmate şi nici la aprecieri la profesorii avuţi. în schimb, destule referinţe asupra lecturilor
literare şi filozofice, în nemţeşte şi franţuzeşte: Molière, Béranger, Corneille {Horace,
Cinna), Racine {Phèdre), Spinoza, Kant {Anthropologie), cu multă plăcere pe Feuerbach
{Grundsätze der Philosophie der Zukunft). „Parcă ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea
proprie, aşa ne nimerim", notează el în martie 1859; apoi Philosophie und. Christentum,
Abälard und Ileloise; Herbart, fireşte; Julius Stahl {Die Philosophie des Rechts nach
geschichtlicher Ansicht) şi cu multă aversiune Dicţionarul filozofic al lui Voltaire, cu
ample citate combătute cu pornire etc. în tot, lectură relativ puţină pentru un om de
hărnicia lui Maiorescu, în primul an al studiilor universitare. Iniţiarea muzicală — după
informaţiile din Soveja — pare a fi fost mai intensivă decît la Viena ; concertele populare
ale lui Liebig îi dau putinţa unui contact mai strîns cu muzica lui Beethoven, Mozart,
Haydn. Evanghelia lui loan a lui I.S.Bach i se pare divină; mai puţin Evanghelia lui
Matei*. Intrînd în relaţii cu familia istoricului imperiului otoman Zinkeisen, întocmeşte
cu fiii istoricului o orchestră „executînd toate simfoniile clasice, prelucrate
5 In anexa însemnărilor, p. 348, se pomeneşte pentru anul 1859 şi de nişte lecţii la
baroneasa v. Kendell (înaintea unor dame). 2 însemnări, I, p. 116.
52

de Hummel pentru clavir". In lipsa de alte informaţii, biograful ne aminteşte de vizitele în

muzee ; lectura lui Winekel-mann îl conduse la cercetarea cameelor din cabinetul Stosch;
obiceiul de a face excursii prin Turingia, Elveţia saxonă, Rügen etc. avea să se păstreze
în tot cursul vieţii1.
3. Cu mult mai însemnate pentru desfăşurarea vieţii lui Maiorescu sunt raporturile cu
familia Kremnitz, nici trei luni de la sosirea lui la Berlin. La 30 ianuarie 1859, notează:
„Dau lecţiuni de franţuzeşte! Fui rugat de către Justizrath Kremnitz. Eh, bien ! Merge, şi
încă cu conştiinţa bună. Gramatica lui Borel. Temele mele sînt corese de francezul meu,
eu le corig pe ale lor după ale mele—e cosi va la cosa. Sunt patru copii ai consilierului
cari învaţă cu mine. Fata cea mai mare (20 de ani), Clara, blondină, mattblasse Deutsche;
den Studien etwas entwachsen und darum sehr fehlerhaft arbeitend. Cea mai mică, de 15
ani, Helene, de tot frumoasă, neagră, cap foarte dezvoltat. Ça ira. Hermann, de vreo 16
ani, cap brun, lucrează bine; Wilhelm, de vreo 17 ani, german." Iată-ne aşadar în familia
Justizrathului Kremnitz, viitoarea lui familie — şi iat-o şi pe viitoarea lui soţie, Clara, cu
un an mai mare ca dînsul, „germană de o paloare mată, cam trecută de anii învăţăturii şi
de aceea cînd lucrează făcînd multe greşeli". Caracterizare laconică, severă; nimeni nu-şi
prevede destinul. Wilhelm e viitorul doctor Kremnitz, soţul scriitoarei Mite şi doctorul
Regelui Carol, îngropat în pădurea de la Poiana Ţapului (iulie 1897). între aceşti patru
oameni: Maiorescu-Clara-Mite şi Wilhelm Kremnitz avea să se desfăşoare apoi o dramă
sentimentală, de care ne vom ocupa mai tîrziu.
Nimic nu indica vreo atracţie pentru Clara; poate, mai degrabă, pentru Elena. Dar cînd în
martie Clara e silită să plece pentru cîtva timp, golul simţit îi trădează sentimentul:
„Eleva mea Clara Kremnitz, notează el pe ziua de 11 martie (1859), a plecat pentru două
luni la Königsberg, la sora ei bolnavă. în seara în care am aflat acest lucru, am fost cu
totul zdrobit. Nu că ea ar avea vreo importanţă deosebită, nu că aş iubi-o, dar fără să fi
simţit eu însumi acest lucru, bag de seamă dintr-o dată că în ora de franţuzeşte raportam
totul la dînsa, chiar de hainele mele cele noi mă
1 Soveja, op. cit., p. 31.
53

bucuram pentru ea, în scurt, că ea îmi cuprinse sufletul pentru acea oră de franţuzeşte, pe
cînd ceilalţi Kremnitz nu înseamnă nimic pentru mine. Şi astfel simt un gol în viaţa mea."
Prin jocul de balanţă al sentimentelor, adaugă apoi: „Acum însă iarăşi mai gentil către
Elena". Absenţii sunt totdeauna păgubaşi... în lunea Paştilor, e invitat în familie pentru
botezul lui Ernst-Heinrich; lume multă, de înaltă societate; stînjenit că nu ştie dansa, se
strecoară acasă, unde pe ziua de 25 aprilie notează: „Numai Elena m-a despăgubit; are
numai 15 ani, dar o frumoasă blondă (deşi la început o descrisese ca «neagră»)-—cred că
o iubesc; nu acea iubire desăvîrşită, cum mi-o pot închipui; căci lipseşte stima severă; dar
totuşi iubire, din cauza afabilităţii ei, a firei ei deschise, naive, a simpatiei ei pentru
mine..." Zarurile păreau, aşadar, aruncate pentru Elena, deşi nu exista „stima severă"
(pentru o fată de 15 ani!), pe care Maiorescu o căuta totdeauna în afecţiile lui... Era
necesar ca buna Clara să se întoarcă de la Königsberg. Prin iulie, în momentul plecării
familiei Kremnitz Ia băi, tînărul înseamnă pe data de marţi 12: „Luat rămas bun de la
fete. Clara e admirabil de bună. Lenchen plîngea, eu eram pe jumătate mort. Se duc
pentru o lună la băile de mare Heringsdorf. Iubesc pe Clara, dar platonic, mai mult decît
pe Elena". Zarurile căzuseră aşadar în favoarea Clarei.
0 întîmplare nenorocită face ca după aceste cuvinte: „Iubesc pe Clara, dar platonic, mai
mult decît pe Elena," să se sîîrşească al doilea caiet al însemnărilor şi, prin dispariţia
cîtorva caiete (poate patru), să se întrerupă firul povestirii cinci ani jumătate (iulie 1859 ■
— 5 ianuarie 1866)*.
4. Grăbit să-şi isprăvească studiile la Berlin, el cere să i se considere ca făcînd parte din
trieniu ultimii doi ani de la Academia Theresiană, şi cum rectorul nu-i admite cererea,
abia după opt luni de şedere în Germania, îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen
magna cum laude cu teza De philosophia Herbarti. Data pusă de Soveja e de 8/20 iunie
1859, pe cînd însemnările precizează : „La 26 iunie 1859 am trecut doctoratul la Giessen,
la ora 6 seara, jucărie".1
* Lacună compensată do Epistolarium-ul lui Maiorescu (vezi p. 23, nota editorului).
1 însemnări, I, p. 119.
54

In anexa însemnărilor pentru acest an şi la Berlin sunt trecute ca lucrări1:

1. Traducere a întregii gramatici a lui Borel.
2. IIpo^ TI (Relaţiunea).
3. Măsurătoarea înălţimii prin barometru, în Isis, jurnalul lui Barasch.
4. Ueber Socialismus und Communismus. Conferinţă la Justizrath Kremnitz; desigur, o
reproducere a conferinţei, pe care o înseamnă pentru acelaşi an (1859): „Despre socialism
şi comunism, discurs public ţinut în Bucureşti, în septemvrie 1859".
5. în timpul acesta, în urma Unirii, Ioan Maiorescu se putuse întoarce în ţară, şi la 22
aprilie 1850 fusese numit prin decret domnesc „Prezident la Obşteasca Epitropie"; iar la
14 octomvrie 1859, în postul de director la Eforia instrucţiunii publice în locul lui
Zalomit. Se creară în acest timp cîteva burse pentru tineri în străinătate. Prezenţa lui Titu
Maiorescu la Bucureşti se semnalează mai întîi prin publicarea unui articol — primul în
româneşte — cu titlul Măsura înălţimii prin barometru de dr. Titu Liviu Maiorescu, in
Isis sau natura, „jurnal pentru răspândirea ştiinţelor naturale şi exacte în toate clasele
rédigeât de profesor dr. Iuliu Barasch"2. Articolul e plin de formule algebrice. Se
semnalează însă cu deosebire printr-o conferinţă asupra Socialismului şi comunismului,
ţinută la 20 septemvrie 1859 într-una din sălile colegiului naţional de la Sf. Sava. Despre
această conferinţă, găsim în Reforma? o dare de seamă elogioasă făcută cu intenţia
evidentă de a crea atmosferă în jurul lui Maiorescu de A. Pelimon, poetul, pe care avea
să-1 nesocotească apoi criticul în articolele sale.
6. Tînărul doctor din Germania nu putea decît să treacă cu succes examenul de bursă...
pentru străinătate. Bursa era, ce-i dreptul, pentru Paris şi impunea luarea licenţei în litere
la Sorbona.
1 însemnări, I, p. 348.
2 Nr. 31 (anul IV), din 22 aug. 1859.
3 Reforma, ziar politic, judiţiar şi literar. Apare dumineca. Red. I.A. Comăneanu şi I.G.
Valentirîeanu, nr. 1 aparo la 6/18 sept. 1859. Articolul se publică la 24 sept. 1859 şi-1
reproducem în Anexa, nr. 3.
55

Maiorescu sosi acolo la 3 noiemvrie 1859 şi, după cum izbutise în Germania să-şi
echivaleze cei doi ani ultimi de la Theresianum cu frecvenţa a doi ani universitari şi luase
doctoratul în 8 luni, la fel izbuti şi la Paris să-şi echivaleze doctoratul din Germania cu
licenţa în litere, aşa că obiectul bursei era împlinit fără nevoia unor noi sforţări1. Intră
totuşi în relaţii cu filozoful Victor Cousin şi cu elenistul Egger2. Preferă deci să urmeze
dreptul şi după doi ani de şedere, intermitentă şi ea, la Paris, pe cheiul Senei (Quai des
Augustins), îşi luă licenţa în drept la 12 decemvrie 1861 (Soveja afirmă la 16 noiemvrie
1861) cu teza Du régime dotal3. Din petrecerea sporadică la Paris nu avem decît o
conferinţă ţinută la 27 aprilie 1861 la Cercle des Sociétés savantes, repetarea conferinţei
ţinute la 10 martie 1861 în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz — despre care
ne vom ocupa mai departe. Din anii de studiu la Berlin, reţinem la fel informaţia păstrată
de Soveja* de la însuşi Maiorescu că la Berlin mai întreţinuse relaţii cu profesorul
Trendelenburg, a cărui influenţă avea să se resimtă în Logica lui, şi cu Karl Werder, care,
deşi hegelian, îl îndemnase să-1 studieze mai mult pe Kant, aşa cum era prezentat pe
atunci de Schopenhauer5. In cercul revistei Der Gedanke, al cărei colaborator era, intrase
în relaţii cu Ferdinand Lassalle, colaborator şi el, hegelian şi apoi cunoscut agitator
socialist, care căutase să-1 ademenească şi pe dînsul la socialism... Un cerc politic In
frunte cu Twesten îi propusese chiar să primească redactarea unei foi liberale pe cale să
se înfiinţeze la Hanovra; din îndemnul tatălui său, ce se afla tocmai atunci Ja Berlin,
Maiorescu refuză, pentru a se întoarce în ţară, unde îl aştepta altfel de activitate.
1 Diploma nr. 310, din 28 ianuarie 1860.
2 Soveja, op. cit., p. 39.
3 în însemnări, I, p. 348, arată că a trecut în aprilie 1860 întâiul examen juridic la
Universitatea din Paris şi în august al doilea; la începutul lui ianuarie 1861, al treilea; teza
de licenţă, în august ; al patrulea examen juridic, totodată.
4 Soveja, op. cit., p. 39, 40.
5 Aceasta se confirmă şi prin scrisoarea lui Maiorescu din 27 mai 1906, către 1. Petrovici,
publicată de acesta în Titu Maiorescu, 1840 — 1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1930, p. 160.

VII
1. Influenţa lui I.F. Herbart. 2. Einiges philosophische in gemeintasslicher Form. 3.
Influenţa lui Ludwig Feuer-
baeh. 4. Ueber des Herbartianers CS. Cornelius teleologische Grundgedanken. 5.
Conferinţa „Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik". 6. Atitudinea
lui de mai tîrziu faţă de muzica lui Wagner.
1. întîia şi cea mai profundă influenţă asupra formaţiei cugetării lui filozofice este
influenţa lui I.F.Herbart, trezită încă de pe băncile Theresianului, de profesorul său
Hermann Suttner1. Am cules aiurea pomenirile lui Herbart din Însemnări şi le repetăm.
„Altfel, prelucrez acum in româneşte Logica lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a
prelegerilor despre Logică ale lui Suttner", notează el Ia 9 decemvrie 1857; iar la 18:
„Am tradus mult din Herbart"; la 31 decemvrie prelucra încă Introducerea în filozofie a
lui Herbart.
Absolvind Theresianul la 1858, se înscrise în noiemvrie la Universitatea din Berlin şi îşi
susţinu în anul următor (26 iunie 1859) doctoratul la Giessen cu o lucrare De phi-losophia
Herbarti, probabil nepublicată. înscris la Facultatea de Drept de la Paris, îşi împărţea
timpul între Paris şi Berlin, unde, pe lîngă cursurile ce continua să audieze, îl atrăgea şi
legătura cu familia Justizrathului Kremnitz, pe a cărui fată, Clara, avea să o ia de nevastă.
Din această epocă 1860 — 1861 datează şi prima şi putem spune şi ultima lui carte de
filozofie (dacă lăsăm la o parte manualul didactic al Logicei) intitulată Einiges
philosophische in gemeinfass-
1 Asupra lui Hermann Suttner, cf. nota lui G. Bogdan-Duică în Titu Liviu Maiorsscu,
diseurs de recepţie rostit la 25 mai 1921, p. 4.
57

licher Form, apărută la sfîrşitul lui 1860, la editorul Nicolai, scrisă sub influenţa lui
Herbart, care ocupa „întîiul loc printre filozofii mai noi"1.
Pentru orientarea lectorului, cităm aceste rînduri de caracterizare generală a filozofiei lui
Herbart făcută de E. v. Aster2: „Cugetarea lui Herbart este absolut raţiona-listă. Pentru el
claritatea şi preciziunea noţiunilor este singurul criteriu, iar lipsa contrazicerii în
concepţia despre lume, singurul scop al gîndirii filozofice. Ca un spirit treaz între ameţiţi,
aşa sta acest sever cugetător între poeticii filozofi idealişti ai timpului său: Schellingi,
Schopen-liaueri. Cercetător clar, rece, el stăpîneşte domeniul cugetării abstracte, fără să
se lase răpit, ca Hegel, de încîntarea ce poate fiinţa şi în abstracţiune. Dar, fireşte, partea
sa este şi lipsa de avînt a sobrietăţii. Ideile sale sunt lipsite de putinţa de a inspira. Orice
patos, veritabil sau fals, rămîne departe de el. Stilul său nu are alt farmec afară de unul,
care, fără îndoială, nu este neînsemnat: farmecul deplinii clarităţi şi puterii de a găsi
formule agere şi concise." Cine nu recunoaşte în acest portret însuşi portretul lui
Maiorescu şi cine nu înţelege influenţa pe care trebuia să o exercite un astfel de filozof
asupra tînărului cu care se potrivea atît de mult?
Elementar se poate spune că filozofia lui Herbart e înainte de toate o reacţiune realistă,
experimentală şi individualistă împotriva exageraţiilor filozofiei idealiste, mistice şi
panteistice ce se devoltaseră în Germania pe urma lui Kant, a cărui filozofie fusese ea
însăşi o reacţiune, pe de o parte, împotriva dogmatismului lui Wolff şi Leib-nitz; pe de
altă parte, a empirismului englez, care susţinea că spiritul trebuie să se modeleze după
lucruri, pe cînd Kant afirmă că lucrurile se modelează după spirit. în faţa subiectului se
află lucrul în sine (das Ding an sich), despre care nu ştim nimic alta decît că e necesar
pentru a-i da subiectului materia de care are nevoie pentru a cunoaşte şi a gîndi ;
1 T. M., Einiges etc., p. 218 şi 229. Din această carte avem în româneşte un singur
capitol: Ce e filozofia?, publicat în Conv. Ut., 1920, sub semnătura M. şi R. D (juvara?).
2 E. von Aster, Grosse Denker, II, p. 307 ; citaţie după G. Bogdan-Duică, Titu Liviu
Maiorescu, discurs de recepţie la Academie, 1921. p. 4.
58

materia, adică senzaţia, e primită în formele sensibilităţii, spaţiul şi timpul, şi elaborată de

inteligenţa ce-i impune categoriile ei: substanţialitatea, cauzalitatea etc. Natura, cel puţin
sub raportul formei, e un produs al spiritului; în acest chip, ştiinţa e posibilă, întrucît
legile naturii sunt legile gîndirii, şi spiritul nu găseşte în lucruri decît ceea ce el singur a
pus.
Fiindcă rămăsese dificultatea de a înţelege cum lucrul în sine se modelează atît de bine cu
legile impuse de spirit, Fichte 1-a suprimat, nelăsînd decît Eul, care e totodată, obiect şi
subiect şi nu e numai un organizator, ca la Kant, ci un creator, trăgîndu-şi din sine şi
materia cunoştinţelor şi formele ce i le impune. Natura e o desfăşurare a Eului absolut.
Sului subiect-obiect, Schelling i-a substituit Absolutul, ce se desfăşoară în timp prin
dubla serie fenomenală a obiectivului şi a subiectivului, a naturii şi a istoriei şi care se
regăseşte în conştiinţa individuală prin intuiţia intelectuală, un fel de extaz, la care se pot
înălţa poeţii, artiştii, filozofii.
Împotriva acestor divagaţii, spre care lunecase idealismul kantian, împotriva filozofilor
poetizanţi (die dichtenden Philosophen), care înlocuiau raţionamentul prin extaz şi
vaticinaţie reacţiona filozofia lui Harbart. Filozofia este opera raţiunii şi nu a
sentimentului; ea pleacă de la nişte date şi se clădeşte pe baza experienţei interne şi
externe. Ceea ce ne e dat sunt obiectele, lucrurile cu proprietăţile lor multiple şi
schimbătoare, cărora le acordăm pe nedrept o existenţă reală. Natura e o lume de
aparenţe, care îşi au fundamentul şi explicaţia într-o lume de lucruri elementare, de
monade, singurele reale, a căror esenţă ne e în sine necunoscută. Noi nu ne cunoaştem
imediat decît senzaţiile, reprezentările şi apoi, prin progresul mecanismului psihologic,
raporturile de simultaneitate şi de succesiune ale acestor reprezentări. Scufundaţi intr-o
lume de relaţii, nu putem cunoaşte decît aceste relaţii, ceea ce ne ajunge totuşi pentru
norma vieţii, pentru înţelepciunea practică şi pentru constituirea ştiinţei.
„în rezumat, conchide Mauxion, metafizica lui Her-bart e realistă pentru că afirmă
realitatea existenţei individuale şi leagă activitatea de existenţă şi nu face să depindă
existenţa de activitate, dar e şi puternic impreg-
59

nată de idealism, pentru că neagă spaţiului orice realitate absolută şi îl consideră ca o

creaţie a spiritului. Ea e relativistă pentru că afirmă neputinţa spiritului omenesc de a
pătrunde esenţa lucrurilor, dar se separă de relativism în încercarea lui de a determina
într-o măsură oarecare natura lucrului în sine, pe care Kant o lăsase nedeterminată,
legitimînd astfel îndoielile asupra realităţii existenţei sale."1
2. Einiges philosophische in gemeint asslicher Form a ieşit dintr-o serie de conferinţe
ţinute în cercuri particulare, pentru care tînărul student era bine înzestrat şi apreciat chiar
de atunci, după cum reiese dintr-o scurtă recenzie apărută în revista Der Gedanke din
1861 asupra cărţii (p.255-256): „Dacă ne bucură că vedem un elev al filozofiei germane,
dr. Titus Livius Maiorescu, ocupînd în curînd o catedră nou creată, în calitate de profesor
de filozofie, cu atît mai mare e bucuria noastră cît putem recunoaşte, din opera de curînd
publicată de el, talentul pe care îl vădeşte pentru conferinţe filozofice, prin fluiditatea şi
limpezimea dicţiunii sale". Maiorescu era, de altfel, membru corespondent al revistei Der
Gedanke, organul „Societăţii filozofice din Berlin", care se menţinea în spiritul hegelian,
nu fără a-şi deschide paginile şi altor curente de idei.
Influenţa filozofiei herbartiene asupra acestei cărţi e recunoscută de însuşi Maiorescu şi
de alţii, ca de pildă, de hegelianul Ad. Stahr, membru al „Societăţii filozofice", care o
recenza în foiletonul din National Zeitung (Berlin, 10 ianuarie 1861): „S-ar putea să pară
indiferent de la principiul cărei filozofii a plecat d-1 Maiorescu pentru a ajunge la acest
scop; iar că, rezemîndu-se pe Herbart, a înfăptuit această temă atît de fericii mai ales în
consecinţele sociale (p. 197-211)... dovedeşte mai mult arta elevului decît dreptatea
magistrului". Ca bun hegelian, îl îndemna să părăsească relativismul herbartian: „în loc să
se abţină critic de la orice pronunţare asupra obiectivitătii unei atare Fiinţe, sugerăm
autorului dacă n-ar fi mai filozofic de a
1 Marcel Mauxion, L'éducation par l'instruction et les théories pédagogique de Herbart, p.
33. Raportarea se face la întreaga expunere.
60

evada din simplul concept al relativităţii şi de a concepe ca adevăratul rol, ca absolutul,

legătura spirituală cu factorii ce stau în relaţie"1.
Recunoaşterea influenţei lui Herhart o găsim mai de multe ori în însăşi lucrarea lui
Maiorescu. „înainte de orice, din îndemnul său m-am interesat de Herbart, scrie el la p.
229, ale cărui cercetări solide şi pătrunzătoare — în ce priveşte studiul teoretic al
filozofiei — îi asigură primul loc printre filozofii mai noi". Sau: „E dureros pentru cel ce
s-a obişnuit să cunoască şi să stimeze pe Herbart (şi cine îl cunoaşte îl va stima
totdeauna) de a vedea pe acest filozof remarcabil aşa de puţin cunoscut, aşa de mult
răstălmăcit şi chiar executat printr-o frază incidentală, cu atît mai dureros cînd aceasta se
întimplă din partea unor oameni care sînt preţuiţi ca celebrităţi ale ştiinţei, cum e Carus".
După Maiorescu, ca şi după Herbart: „Ştiinţa care se ocupă numai cu raporturile pure este
filozofia, deoarece fiecare ştiinţă trece peste expunerea cunoştinţelor de amănunt ce caută
raporturile dintre ele, atingînd sau căutînd să atingă integrarea lor într-un sistem. Astfel,
orice ştiinţă sistematizează şi orice sistem este filozofic; astfel, filozofia este ştiinţa
ştiinţelor." în centrul acestei filozofii este., deci, relaţia sau raportul; acestei preocupări i
se datoreşte lucrarea Tlpôç TI (Relaţiunea), despre care aminteşte în apendicele
însemnărilor (I, p. 348). Urmează în cartea lui o expunere a diferitelor discipline
filozofice considerate ca ştiinţe ale unor raporturi speciale; o filozofie a istoriei, o
filozofie a dreptului, o filozofie a naturii, a psihologiei, o estetică, o metafizică — făcute
din punctul de vedere herbartian. Mai interesant e Maiorescu în latura practică a
cercetării, cînd se apleacă asupra consecinţilor sociale (cap. IX: Gesellschaftliche
Folgerungen), punîndu-şi ca singur scop ca „să trezească respect pentru cercetările
conştiincioase şi pentru teoria care îi dă omului atîta tărie, încît el să se poată sprijini
numai pe sine însuşi, în acelaşi timp căutîndu-şi, însă, fericirea deaproapelui său". Tot
aici proclamă toleranţa, ca prima virtute a omului civilizat, toleranţă pe care avea să o
reprezinte mai tîrziu în toate
1 în genere, relativ la influenţa lui Herbart asupra lui Maiorescu, e de consultat studiul lui
Mircea Florian: începuturile filozofice ale lui Maiorescu, din Conv. Ut., numărul jubiliar,
1937, p. 132.
61

manifestările vieţii lui publice1... Din practicarea filozofiei, cugetătorul trebuie să-şi
însuşească liniştea sufletească izvorîtă din ideea că peste tot domneşte legea şi răbdarea,
izvorîtă din ideea că legile domnesc cu necesitate; ele trebuiesc însoţite de „instinctul
sfînt" al cercetării legalităţii şi a necesităţii şi de recunoaşterea adevărului găsit fără alte
consideraţii laterale de oportunitate. „Cine nu simte în sine acest instinct, declară el, este
pierdut pentru ştiinţă şi — ceea ce este identic — este pierdut şi pentru umanitate"2.
E, în adevăr, o profesie de credinţă, în care regăsim pe omul ce a luptat cu atîta bărbăţie şi
jertfă de sine pentru tot ce a crezut că e adevăr.
3. în unele capitole, IX (teism şi ateism) şi X (moarte şi nemurire), d-1 Mircea Florian
constată în studiul său influenţa lui Feuerbach, care pare să fi fost mare, chiar după
entuziasmul cu care vorbeşte din primele lui lecturi; la 11 martie 1859, sosit la Berlin
abia de cîteva luni, am văzut că nota: „Am înghiţit cu o plăcere furioasă broşura lui L.
Feuerbach: Grundsätze der Philosophie der Zukunft. Parc-ar fi vrut să-mi scrie
confesiunea mea proprie, aşa ne nimerim." Sau mai departe: „Am isprăvit pe Feuerbach:
Philosophie und Christentum, Abälard und Hêloise". Interesul lui pentru Feuerbach avea
să se menţină pînă tîrziu ; aşa, de pildă, înprocesul-verbal al şedinţei „Junimii" din 21
ianuarie 18723, găsim: „Domnul Maiorescu invită «Junimea» pentru o contribuţie în
favoarea nenorocitului filozof Feuerbach. Rămîne ca fiecare să contribuie prin d-1
Maiorescu cu cit va vroi."
Filozof de provenienţă hegeliană, Ludwig Andreas Feuerbach (1804—1872) suprimase
apoi metoda dialectică şi spiritualismul lui Hegel pentru a-şi clădi un sistem materialist.
In privinţa problemei lui Dumnezeu, şi filozofia religioasă a lui Herbart era făcută să
convingă ateismul fundamental al lui Maiorescu, altoit abia mai tîrziu cu respectul pentru
toate dogmele pozitive şi acordarea unei mari importanţe învăţămîntului religios în opera
educaţiei. în
1 G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 6.
3 T. Maiorescu, Einiges etc., p. 139.
3 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 444.
62

atomisimil metafizic al lui Herbart, „existenţa unui Dumnezeu creator nu e necesară, cu

atît mai puţin ca judecător si răsplătitor, întrucît viaţa veşnică e prelungirea firească a
vieţii pămînteşti; deşi cu un spirit religios, el recunoaşte că oamenii de concepţii
filozofice nu trebuie să se lase dominaţi de sentimente". Ordinea lumii rămîne însă
neinteligibilă dacă n-o socotim ca procedînd dintr-o finalitate gîn-dită şi voită prealabil,
realizată apoi de un spirit dotat cu putere şi eficacitate. Argumentul finalităţii prestabilite
e însă un argument, şi nu o demonstraţie riguroasă. Nu putem cunoaşte esenţa nici unui
lucru, cum am putea atunci cunoaşte esenţa divină? Nu trebuie să cerem deci ştiinţei să ne
dea un răspuns la probleme dincolo de înţelegerea omului — ceea ce nu-1 împiedica de a
specula asupra atributelor lui Dumnezeu; e unul, din pricina armoniei ce se vede în
operele lui, e înţelepciunea (Weisheit) şi Atotputernicia (Allmacht), e Libertatea
interioară, Perfecţia, Amorul, Justiţia, Dreptatea; astfel, devine o persoană, un fel de
căpetenie a societăţii spiritelor, tatăl oamenilor... Totul rămîne însă mai mult în domeniul
credinţei decît al ştiinţei.
în materie religioasă, Maiorescu e mai radical, urmînd pe Ludwig Feuerbach, care
împinsese hegelianismul la ultimele lui consecinţe, făcînd din Dumnezeu nu un creator, ci
o creaţie, adică proiecţia a tot ce se află mai înalt în sufletul lui. „Dumnezeu, scrie
Maiorescu, nu este decît umanitatea abstractizată ; conceptul dumnezeirii nu e decît
conceptul umanităţii"1. Sau: „Din toate cele mai de sus rezultă că Dumnezeu, pe care unii
vor să-1 înţeleagă ca pe o fiinţă suprapămîntească, nu este decît una exclusiv umană. El e
nobil în cei nobili, curat în cei curaţi, obscur şi intolerant în credincioşii eretizaţi.
Conceptul său progresiv este măsura civilizaţiei omenirii; căci el este reflexul celui mai
bun şi mai clar spirit al acesteia; el e nemuritor pentru că omenirea e nemuritoare, pentru
că conceptul trăieşte într-o tinereţe eternă, fără bătrîneţe, stîlp nezguduit, pe care se poate
clădi un loc de refugiu pentru reprezentările noastre uşuratice şi trecătoare."2
1 T. Maiorescu, Einiges..., p. 154.
" T. Maiorescu, Einiges..., p. 170; apud T. Vianu, op. cit., p. 24.
63

4. în loc de a o crede o consecinţă a lui Hegel, teza lui Feuerbach i se părea lui Maiorescu
o consecinţă a filozofiei Iui Herbart, după cum susţine într-un articol din revista Der
Gedanke': lieber des Herbartianers CS. Cornelius teleologische Grundgedanken1', în care
arată că, în afară de un pasaj în treacăt, Herbart ignorează ideea de scop şi că, pe lîngă
asta, filozofia lui nu acceptă ideea de Dumnezeii. „Noi susţinem că din punctul de vedere
al metafizicei lui Herbart, aşa cum acesta este, orice fel de determinare necon-tradictorie
a lui Dumnezeu e imposibilă; şi aceasta din cauza realilor (=monadelor) absoluţi.
Metafizica lui Herbart e strict ateistă, nu se preocupă de Dumnezeu. Tocmai de aceea ea
lasă credinţei loc liber şi de aceea a găsit pînă în prezent cea mai largă răspmdire tocmai
în Austria." Maiorescu reproducea, negreşit, spiritul filozofiei herbartiene în ce-i
convenea lui mai mult. Finalitatea vizibilă în lucruri care duce la „concepţia unui scop
prealabil gîndit şi voit şi apoi realizat de o inteligenţă" i se părea lui, ca şi lui Kant, un
argument serios, dar nu o demonstraţie riguroasă; ceea ce însemna a răminea la jumătatea
drumului; iar dacă Dumnezeu nu e un obiect de cunoaştere ştiinţifică, nu-i mai puţin
adevărat că Herbart îi determina foarte circum-stanţiat atributele ; echivocul vine din
lupta ce se dădea într-însul între spiritul lui profund religios şi speculaţia filozofică, ce-î
scotea pe Dumnezeu din cîmpul cunoştinţei umane; căci, după cum spunea el: cum să
cunoşti pe Dumnezeu, dacă nu ne cunoaştem pe noi şi esenţa nici unuia din lucrurile ce
ne înconjoară?
în problema nemuririi sufletului, ideile lui Herbart sunt mai fumegoase. Sufletul, în
calitate de element simplu, nu poate pieri, dar mai conservă el după despărţire de corp
conştiinţa, condiţia nemuririi personale? Herbart o consideră ca o ipoteză probabilă.
Organismul e, în adevăr, indispensabil pentru a oferi sufletului reprezentaţiile elemen-
1 Der Gedanke, III, fasc. V (1862). Articol comentat, de Mircea Florian, începuturile
filozofice ale lui T. Maiorescu, în Coric. Ui., ian.-mai 1937, p. 141.
Si

tare, punct de plecare al vieţii psihice; odată începută această viaţă psihică, ea poate
continua fără corp, întrucît reprezentaţiile nu mor niciodată; în lipsa unor noi
reprezentaţii, sufletul trebuie să tindă spre starea de echilibru perfect. „O oscilaţie infinit
de dulce şi înceată a reprezentaţiilor, o icoană infinit de palidă şi de ştearsă de ceea ce
numim viaţă, iată viaţa veşnică. Cunoştinţa nu e poate crescută prin faptul acestei armonii
ce se stabileşte între reprezentări, dar sufletul se bucură de o liniştită bunăstare (ein
ruhiges Wohlsein)."1 Concepţie poetică puţin diferenţiată de concepţia antica a lui
Homer sau a umbrelor fără sînge din cîmpiile elizee ale lui Virgiliu. Pentru Maiorescu, în
articolul citat din Der Gedanke, „ceea ce se înţelege prin nemurirea sufletului (persistenţa
individului, cel puţin cu conştiinţă de sine) e cu totul peste putinţă din punctul de vedere
al filozofiei lui Herbart" (p. 21). Adevărul e că Herbart, după ce refuza ştiinţific existenţa
lui Dumnezeu sau a nemuririi sufletului, se lasă în voia unor ipoteze poetice sau izvo-rîte
din credinţa lui religioasă. „Feuerbach, adăuga Maiorescu, e mult mai moral; el ştie că
moare; dar pentru el moralitatea are o valoare în şi pentru sine, independent dacă
minuscula sa individualitate subsista sau piere." Şi deşi convingerea că totul moare o dată
cu noi i-ar putea ridica moralei sprijinul cel mai puternic, Maiorescu afirmă contrariul:
„Tocmai pentru că nemurirea lipseşte, viaţa muritoare dobîndeşte mai mult conţinut;
tocmai fiindcă după moarte nu există nici răsplată, nici pedeapsă, trebuie să facem binele
pentru el însuşi şi să ocolim răul pentru că este rău, aceasta este enorma importanţă
morală a tăgăduirii nemuririi"2.
1 M. Mauxion, op. cit., p. 47.
2 Despre lucrarea lui Maiorescu, în afară de pomenita recenzie a lui Ad. Stahr din
National Zeitung, Soveja (op. cit., p. 38, 39) mai aminteşte şi de o recenzie apărută în
Spener'sche Zeitung, ce se ridică împotriva concluziilor sociale ale autorului, şi de o
recenzie semnată Relistab, fără rezerve, apărută în Vossiche Zeitung (4 dec. 1860).
în româneşte, numai recenzia doctorului Iuliu Baraseh, din Românul, reprodusă de 6.
Sion în Revista Carpaţilor, II, 1861, voi. !, p. 789, după care o dăm în întregime în
Anexa, tir. 4.
fi
65

5. Din epoca aceasta de dublă studenţie ia Berlin şi Paris, cea mai bogată în activitate
filozofică, vine şi conferinţa despre Vechea tragedie franceză şi muzica viitorului a lui
Richard Wagner1, relativ la care avem o primă menţiune în anexa însemnărilor, 1861 :
„La 10 martie, conferinţa la Berlin, în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz", şi a
doua, tot la acelaşi an: „La 12 aprilie, conferinţă la Cercle des sociétés savantes despre
Wagner şi Corneille". Sub forma unei comunicări, ea revine la 27 aprilie 1861 dinaintea
„Societăţii de filozofie din Berlin" şi e supusă unei discuţii a specialiştilor, toţi hegelieni
notorii. Rezumatul ei, ca şi al discuţiei, se găseşte în Der Gedanke (II, p. 112 sqq.) şi se
află reprodus în original şi în traducere în anexele lucrării d-lui Tudor Vianu: Influenţa lui
Hegel în cultura română, 1933 (p. 58 sqq.).
Punctul ei de plecare e în definiţia frumosului lui Hegel, „frumosul e completa
întrepătrundere a ideei şi a aparenţei sensibile".
Operele în care ideea, elementul logic se valorifică în dauna sensibilităţii, cum e în cazul
sublimului, sau momentul sensibil în dauna ideei, cum e în cazul fermecătorului, se abat,
aşadar, de la adevăratul frumos. Luînd ca exemplificare tragedia, principiile eroului
corespund ideii, afectele opuse reprezintă sensibilitatea, iar lupta lor constituie patetismul
tragediei. Cînd principiile unui erou sunt atît de puternice încît înăbuşe apariţia afectelor
opuse, drama poate fi sublimă, dar nu frumoasă. E cazul tragediei Horace a lui Corneille;
patriotismul eroului e atît de puternic, încît devine exclusiv; nici un alt sentiment (aici
dragostea de frate) nu-i rezistă; eroul poate fi sublim, dar e lipsit de lupta interioară, adică
de patetic, condiţia esenţială a tragediei.
Aplicată la muzică, armonia corespunde elementului logic, ideal, pe cînd melodia
corespunde elementului sensibil. Frumosul muzical, realizat atît de magistral în
simfoniile lui Beethoven, constă în contopirea armoniei şi a melo-
1 Textul german: Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik.
66
diei; pe cînd valorificarea melodiei în dauna armoniei produce fermecătorul senzual din
operele italieneşti mai noi, iar valorificarea armoniei în dauna melodiei duce la sublim, ca
în operele lui Wagner. Corneille şi Wagner sunt, aşadar, în afară de ortodoxia estetică.
Nu urmărim rezumatul discuţiilor ce au avut loc după aceea între hegelieni de valoarea
lui Michelet, Adolf Las-son, Pasquaie d'Ercole, Max Schasler, Friederich-August
Maercker şi Foerster; el se regăseşte reprodus şi comentat în studiul citat al d-lui T.
Vianu. Tratate în plan hegelian, d-1 Mircea Florian susţine însă că toate ideile din
conferinţa lui Maiorescu se găsesc exprimate în Einiges... şi le crede de provenienţă
herbartiană. Iată cîteva citaţii concludente în această privinţă: „Pe propoziţia că,
manifestarea forţei fiind rezistenţa, forţa se măsoară în realitate după mărimea rezistenţei
rezidă în domeniul esteticii studiul acelui element atît de însemnat al dramaticului, care se
numeşte patos"1. Patosul e o cerinţă primă şi neapărată pentru artistul tragic.
Împotriva acestei cerinţe este „înfăţişarea numai a caracterului cu puţin patos. O astfel de
înfăţişare degenerează în declamaţie rece, care nu se încălzeşte niciodată, deoarece
căldura iese tocmai din mişcare şi luptă... Ca model poate servi aici Horace al lui
Corneille, o operă executată în felul ei cu o clasică consecvenţă."2
Exemplificarea în muzică e identică. „Caracterului sau principiului intelectual îi
corespunde armonia, pe cînd melodia reprezintă sensibilul, pateticul. O extremă ar fi
deci: armonie cu redusă melodie (R. Wagner şi şcoala sa). Acest drum greşit corespunde
drsmei franceze din perioada clasică. Cealaltă extremă ar fi: melodia cu armonie redusă
{muzica italiană mai nouă, cu excepţia lui Rossini)."3
Ideile sunt aceleaşi şi chiar exemplificările; ar fi fost şi greu să fie altfel cînd Einiges şi
conferinţa datează din acelaşi an (1860—1861).
1 T. Maiorescu, Einiges etc., p. 61.
2 Ibidem, p. 65.
3 Ibidem, p. 66—67.
C*
67

Adolf Lasson îi făcuse obiecţia în şedinţa „Societăţii de filozofie din Berlin", din 27
aprilie 1861, de a nu fi rămas pe linia hegeliană: „Nu mi se pare că onoratul vorbitor a dat
o potrivită întrebuinţare definiţiei hegeliene a frumosului. Este cu neputinţă de a concepe
ideea, care trebuie să apară în formă sensibilă, drept o cugetare abstractă, ci ca principiul
intern şi organic al obiectului devenit operă de artă sau existent ca frumos natural; un
principiu care, ca atare, este ceva ideal şi general, opus voinţei senzuale a individului, dar
care nu poate fi nici exprimat, nici înţeles altfel decît în intuiţia concretă a explicaţiunii
sale în toate detaliile obiectului frumos. Din această pricină elementul logic n-are în artă
nici un loc, sau cel mult în tehnica externă şi în consecinţele ei. Ce este mai bun în artist
sau mai degrabă ceea ce îl face artist este inconştientul, determinaţia fanteziei sale, care
este absolut independentă de orice raţionament. Dacă într-o operă de artă dramatică cele
două momente ale frumosului pot fi deosebite, atunci momentul ideal este concepţia
morală despre lume şi forma specială a fanteziei poetului, pe cînd momentul sensibil este
manifestarea acestui factor ideal în particularităţile formei artistice. Principiile şi
convingerile eroului n-au nici cea mai îndepărtată relaţie cu principiul ideal al artei."
Observaţia lui Lasson e de cea mai strictă ortodoxie hegeliană şi era cu atît mai
binevenită, cu cît Maiorescu plecase de la definiţia lui Hegel. El îi răspunse: „Cînd d-1
Lasson recunoaşte elementul logic al artei în tehnică, această sobră ( = nüchterne, d-1
Vianu traduce: seacă) concepţie ar putea fi justificată din punctul de vedere al lui Herbart,
dar nu in cercul părerilor hegeliene". Răspunsul e, poate, alături de chestiune. Lasson
arătase că, din punctul de vedere hegelian, „logicul" n-arc ce căuta în artă — şi i-1 acorda
cu o concesie „cel mult în tehnica externă". Maiorescu nu răspunse de loc obiecţiei
principale că nu e în linia hegeliană, ci afirmă că „logicul" în tehnică nu se justifică decît
în estetica formalistă a lui Herbart, ceea ce era

adevărat. De unde rezultă că, format integral la filozofia lui Herbart, el nu se mişca încă
destul de stăpîn în planul filozofiei hegeliene1.
6. Aversiunea pe care o arată în 1860 pentru muzica lui Wagner avea să se menţină.
Doisprezece ani după aceea găsim aceste două notaţii, scrise la Yiena în 1872, în
însemnări21:
„Am fost la Lohengrin şi n-am mai putut sta după actul
I. E muzică asta? Sforţări spasmodice ale unui impotent, care a luat filtru, simte avînturi
şi totuşi nu poate. îngrozitor ! Pe lîngă asta, inconvenienţa materiei din punct de vedere
estetic. în mijlocul furtunilor corului, unde e vorba de o luptă a cavalerilor pe viaţă şi pe
moarte, apare Lohengrin, tras de o lebădă! «Mulţumesc, graţioasă lebădă» ş.a.m.d.
Trebuie să fii tînără croitoreasă lunatică ca să nu găseşti aşa ceva meschin, ferchezuit,
ridicul. Şi apoi ! Elsa e acuzată de contele Telramund, duelul trebuie să o salveze, dacă se
găseşte cineva. Şi vine Lohengrin îndată cu supranaturala aparatură a lebedei şi se luptă.
Dar prin aceasta ştii imediat că Lohengrin trebuie să învingă, şi duelul e un omor brutal.
Scena face un efect revoltător."
Ceva mai jos, după o critică a instalaţiei Operei din Viena, prea încărcată care poate
produce efect prin masivitate, fără să însemne că e artă, adaugă:
„La Wagner e acelaşi lucru. Ia 200 de instrumente de orhestră, mult decor pe scenă, 200
de bărbaţi şi de femei la cor şi lasă toate astea să urle împreună ritmic şi în anumite
acorduri muzicale stabilite — şi trebuie să producă efect, prin masivitate. Dar de
frumuseţe muzicală nu e aici nici o urmă."
Citite după aproape 70 de ani, aceste aprecieri ale lui Maiorescu pot părea ciudate; ele se
încadrau însă în reac-
1 Hegelianul A. Stahr, biograful lui Lessing, care recenzase Einiges în National Zeitung
din 10 ianuarie, recenzează şi conferinţa tot în National Zeitung, 25 martie 1861. Conv.
Ut. o republică în numărul din ian. 1939, p. 109, după traducerea ei tipărită în Revista
Cariaţilor,
II, 1861, voi. I, p. 789, unde se află şi părerile lui Sion şi Barasch asupra activităţii lui
Maiorescu. Recenzia a fost semnalată de Julian Jura, Cum ar trebui studiat Titu
Maiorescu, în Darul vremii, 1930, nr. 4-5, p. 184.
2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 198.
69

ţiunea pe care o trezise in acea epocă revoluţia muzicală a lui Wagner în public şi chiar în
critica specială. Nu i se putea cere un spirit de avangardă, în muzică, pe care nu-1 avea
nici în literatură şi în structura lui sufletească ponderată şi reactivă. Cazul se inserează, de
altfel, ca un exemplu propriu în teoria „progresului adevărului"1.
1 Părerile exprimate în aceste „însemnări" asupra muzicii lui Wagner sunt şi mai
categorice decît cele exprimate în conferinţa lui din 1861, aşa cum le găsim reproduse în
recenzia din National Zeitung, a lui Ad. Stahr, rodată în Conv. Ut., 1 ianuarie 1939, p.
109, unde Ma-iorescu se arată mai conciliant. „Nu se poate nega că încercarea lui Wagner
nu e numai un capriciu sau o jucărie copilărească, ci reprezintă mai mult, după opinia
oratorului, un moment necesar în dezvoltarea istoriei muzicale, un extrem contrariu unei
alte direcţiuni unilaterale, care se caracterizează în abundenţa melodiei italice. Extremul
muzicei viitoare îşi are însemnătatea sa socială şi este un semn evident al spiritului
timpului tocmai, precum muzica grecească, care nu cunoştea încă armonia, în înţelesul
nostru corespundea statului social şi sensibilităţii preponderente a epocei elenice. în
Germania predomină astăzi mai peste tot o discordie între elementul melodic şi armonic,
între sensibilitate şi idealitate; conştiinţa sau formarea practică a unei tonalităţi mai înalte
s-a pierdut. Fieştecare, spre a intra îndată în viaţă, se gîndeşte mai mult a avea decît de a
fi, caută a se face independent prin mijloace materialiste.
Muzica lui Wagner documentează îndeosebi încercarea unei opoziţii spirituale în contra
unei direcţii materiale ; şi aşa se manifestase ca o reacţiune demnă, de laudă. Ea va trece
ca tot lucrul unilateral, dar va da fără îndoială impulsul spre a deştepta în mod îndoit
cunoştinţa drumului celui adevărat, ca aşa pe o viaţă mai solidă să se poată afla mediul şi
împăciuirea cea dreaptă."

VIII
1. întoarcerea la Bueureşti (27 noiembrie 1861) şi primirea ce se face în publicistică. 2.
Primele lui conferinţe despre fîducaţiunea în familie. 3. Numirea în magistratură.
Căsătoria lui cu Clara Kremnitz.
1. Terminîndu-şi studiile în străinătate, tînărul doctor se întoarse în ţară pe o iarnă grea cu
cea din urmă cursă a vaporului austriac şi ajunse la Bucureşti la 27 noiemvrie 1861, după
o luptă de două zile cu nămeţii de zăpadă1. Zvonul reputaţiei şi succeselor Iui
universitare şi ştiinţifice sosise însă mai repede decît cursa de navigaţie austriacă şi decît
sania împotmolită pe drumul Giurgiului.
Cel dintîi ce se ocupase de activitatea lui filozofică este doctorul Iuliu Barasch, directorul
revistei de ştiinţe vulgarizate Isis, la care T. Maiorescu colaborase încă din 1859.
Darea lui de seamă2, publicată în Românul, e destul de competentă şi de circumstanţiată.
Cu totul de alt caracter este articolul lui G. Sion din Revista Carpalilor, articol de
prezentare biografică a tînărului doctor în filozofie, cu referinţe ce nu-i puteau fi date de
familie: articol de atmosfe-rizare şi de introducere, a cărui natură de bunăvoinţă e cu atît
mai evidentă, cu cît incompetenţa lui G. Sion în materie filozofică era mai neîndoioasă3.
Prezentarea pare şi mai ciudată, cînd ne gîndim că G. Sion (ca şi A. Pelimon înainte) avea
să devină una din victimele cele mai însîngerate ale criticului.
Abia sosit şi, la 27 noiemvrie 1861, adică înainte de a obţine o situaţie, Maiorescu se şi
manifestă prin talentul
1 Soveja, op. cit., p. 43.
2 Vezi Anexa, nr. 4.
3 Reprodus în Anexa, nr. 5.
7!
său esenţial, talentul de conferenţiar, aşa cum se manifestase la Berlin, la Paris şi, într-o
scurtă şedere, înainte, chiar la Bucureşti. Iată anunţul pe care-1 găsim în numărul din 7—
9 decemvrie 1861, al Românului, adică zece zile după sosirea lui în capitală:
Academia Naţionale Cu autorisarea Eforiei instrucţiunii publice Invitaţiune Domnul
Titu Liviu Maiorescu va deschide Duminică 10J22 decembre 1861 la l;/2 după amiază
un curs public şi popular despre Educaţiunea In familie fondată pe psihologie şi estetică,
cu privire perpetuă la cer-custările noastre. Acest curs va continua peste tot anul
scolastic 1861 —1862, în toate duminicile, la ora indicată, în sala cursurilor
juridice din noul edificiu al Academiei. N. B. Pentru dame se vor rezerva locuri
separate. Sala va fi încălzită1.
Maiorescu debutează, aşadar, în linia vocaţiei lui de conferenţiar public şi într-o chestie
ce făcea de mult, încă de la Viena, obiectul preocupărilor lui.
E interesant şi aproape paradoxal ecoul ce ni s-a păstrat al primei lui conferinţe în
Ţeranul român, din 17 decemvrie 1861 (p. 48), într-un articolaş intitulat Un fiasco, pe al
cărui autor, G. Bogdan-Duică îl identifică cu Ion Ionescu de la Brad2. El contrazice tot
ceea ce ştim despre Maiorescu şi-i tăgăduieşte meritele cele mai recunoscute, însăşi
esenţa personalităţii lui: „claritatea şi legătura între ideile dezvoltate puteau — apăsa
recenzentul — răspîndi peste pro-funditatea cam neguroasă a minţii germane lesnicioasa
lumină a unei minţi romane". îl invită apoi să nu se mulţumească a expune „ideile mari"
fără a le dezvolta şi a le clarifica, pentru că altfel le expune la ridicol. Iată pentru
1 Anunţul apare identic în La voix de la Roumanie, 7/19 dec, şi în Independenţa, din 9
dec. (Cf. G. lîogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie, 1921.)
2 G. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie, 1921, p. 26.
72

ce o idee mare ca „lumea este o ficţiune" a fost comentată la ieşire de cei neiniţiaţi ca
„absurditatea absurdităţilor". Cu totul neaşteptată e invitaţia făcută oratorului de a avea
mimică şi expresivitate, adică tocmai ceea ce poseda în cel mai înalt grad. „Am mai dori
ca domnul Maiorescu să puie oarecare foc în cîte spune, să facă ca fizionomia, vocea,
mişcările corpului său să concorde cu cele zise; căci vocea, mişcările corpului sunt atîtea
mijloace de a comunica auzitorilor săi, de a trece sufletul său într-al lor, de a-i persuade
de cele ce spune". Şi pentru ca tîlcul acestei critice să se străvadă mai bine, recenzentul
încheia: „Finim, deci, aducîndu-i aminte că nu sade bine unui june, unui june filozof mai
cu seamă, să se arate atît de îndemînatec diplomat, încît să tămîie puterile, să evite, în
acelaşi timp, a se pronunţa despre legitimitatea lor, precum a făcut, spre exemplu,
vorbind de ziarul Românul". Maiorescu era, aşadar, contestat în marea claritate a
expresiei, în acţiunea lui oratorică atît de preţuită de toţi cei ce l-au auzit, prin care orice
cuvînt nu era numai rostit, ci şi sculptat, şi mai ales pentru diplomaţia de a se pune bine
cu puterile constituite, şi în cazul de faţă cu Românul, adversarul de mai tîrziu. Se vede
bine că Ion Ionescu era în opoziţie1.
Dacă elementul esenţial al talentului lui Maiorescu era arta vorbirii, vocaţia lui era tot atît
de categoric didactică; în el trăia un profesor. Ar fi deci de mirat cum, cu tot succesul
cursului său public prelungit pînă la vacanţa Paştilor, şi cu toată lipsa de profesori de
merit, el n-a fost numit totuşi profesor — dacă n-am ţine seama de faptul că sosise în
Bucureşti tocmai în epoca conflictului tatălui său cu colegii săi de la Eforia Instrucţiunii
Publice, din pricina abecedarelor lui I. Eliade — despre care am mai amintit. Avea, deci,
într-un fel dreptate Ioan Maiorescu să se plîngă lui Bariţ (22 iunie 1862) de „surda
persecuţiune" cu care era lovit nu numai dînsul, ci şi fiul său.
Fapt e că Titu Maiorescu nu izbuti să intre în învăţă-mînt. Numai datorită intervenţiei lui
D. Rosetti (fratele
1 Altă recenzie e a lui G. Creţeanu, Mişcarea literară, în Revista romană pentru ştiinţe,
litere şi arte, 1, 1861, p. 833. Vezi Anexa, nr. 6.
73

prietenului său T. Rosetti, amîndoi cumnaţii lui Cuza), Domnitorul îl primi în audienţă şi,
mulţumit de dînsul, îl recomandă ministrului Brăiloi, care îl numi la 2 iunie 1862
„supleant" la Tribunalul Ilfov, iar urmaşul lui Brăiloi, D. Cornea, îl înainta procuror.
Numirea în magistratură îi dădu astfel putinţa de a-şi aduce logodnica de la Berlin şi de a
se însura. Modestia mijloacelor sale materiale îl sili însă să ţină în gazdă în mica lui
gospodărie de pe strada Principatele Unite, de sub dealul Mitropoliei, şi doi copii din
Craiova1.
1 Soveja, op. cit., p. 5.

IX
1. Numirea la Gimnaziul central sau colegiul naţional de la Iaşi (3 dec. 1862). 2. Anuariul
Gimnasiului şi Inter-natuluidin Iaşi, 1862—1863. 3. Disertaţie asupra limbii latine a
fundament al educaţiei morale. 4. Obiecţii.
1. După 6 luni de magistratură în Capitală, întîmpla-rea îl puse pe adevăratul drum al
vocaţiei sale profesorale . Împrejurări, de care vom pomeni mai jos, determinară numirea
lui pe ziua de 3 decemvrie 1862 ca director al Colegiului naţional din Iaşi şi al
internatului, cu însărcinarea de a face şi un curs de istorie la Universitate. Îşi desfăcu deci
gospodăria, lăsă pe cei doi copii în gazdă la tatăl său şi îşi începu cursul în ziua de 9
decemvrie 1862 .
Iată ce se întîmplase anume la Iaşi:
In 1861, Gimnaziul central sau colegiul naţional se afla în plină anarhie, din pricina
conflictului izbucnit între ministrul D. Cantacuzino şi consiliul şcolar al Moldovei. Printr-
o decizie din 29 octomvrie 1861, Cantacuzino înlocuise pe C. Verdeanu din direcţia
Şcoalei centrale de fete cu o franceză, d-na Gros, fosta lui guvernantă. In semn de
solidarizare, demisionaseră un grup de 16 profesori locali iar în februarie 1862 îşi dăduse
demisia şi Consiliul şcolar al Moldovei. Folosindu-se de ocazie, Cantacuzino desfiinţase
Consiliul, înlocuindu-1 cu Consiliul superior de instrucţie publică (24 aprilie 1862). Un
an, învăţămîntul din Moldova nu mai avusese un organ superior de control; urmase apoi
desfiinţarea ministerelor din Moldova şi mutarea con-
75

ducerii administrative la Bucureşti, nerămînînd la Iaşi decî Melidon cu lichidarea1.

Revolta între profesorii de la toate şcoalele (demisionaseră oameni ca I. Strat, Gh.
Mîrzescu, V.A. Urechia, Nicolae Ionescu, Şt. Em ii ian etc.) se propagase şi printre elevii
internatului, încît fu nevoie de intervenţia prefectului poliţiei, a jandarmilor şi a
pompierilor. Şcoala se suspendase; un semestru era pierdut; cursurile începuseră abia la
14 februarie; dar Consiliul şcolar demisionase şi o dată cu el şi G. Petroscu, directorul
Colegiului. Numirea lui Al. Preto-rian nu adusese o îmbunătăţire a situaţiei, elevii
internatului fiind în continuă rebeliune împotriva regimului hranei. Examenele avură loc
abia la 27 iunie — 3 iulie 1863, în faţa comisiei examinatoare compusă din V.
Alexandrescu-Urechia, T. Maiorescu, O. Teodori, Gh. Mîrzescu, I. Pangrati, toţi apărători
ai fostului consiliu şcolar.
La dsschiderea şcoalei, în ziua de 24 septemvrie 1862, agitaţia, după cum am spus, era
mare; tăbărînd pe întuneric n noaptea de 4 noiemvrie, o ceată de elevi îl bătuseră pe
directorul Al. Pretorian, pa soţia lui şi pe economul Cernavo-deanu; directorul fu atunci
înlocuit prin decretul nr. 992, din 13 noiemvrie, cu T. Maiorescu, care luă conducerea
colegiului la 3 decemvrie 18622.
După plecarea ministrului D. Cantacuzino, generalul Chr. Tell înfiinţa un „comitet central
de inspecţie şcolară din partea stingă a Milcovului", care se constitui la 27 februarie 1863
sub preşedinţia lui Vasile Alexandrescu-Urechia şi cu membrii; T.L. Maiorescu, Octavian
Teodori, Gh. Mîrzescu, Ioan Pangrati; comitetul va dura pînă la intrarea în vigoare a legii
Instrucţiunii publice din 1864. Cu multă greutate izbuti el să potolească spiritele, reinte-
grînd şi la celelalte şcoli pe profesorii demisionaţi. In schimb,
1 Chestiunea se poate urmări în Anuariul Gimnasiului şi internatului din Iaşi, pe anul
scolastic 1862 — 63. Cf. V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, III, p. 247.
2 De la. Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 1835—1935, Iaşi, în care se află
studiul lui G.I. Andreescu, Istoricul Liceului naţional din Iaşi, 1835—1935, p. 150.
76

de la constituire, el protestă împotriva Consiliului superior de instrucţiune publică, creat

la Bucureşti la 24 aprilie 1862, cu scopul de a înlocui fostul consiliu şcolar din Moldova
şi Eforia şcoalelor din Muntenia, pînă la alcătuirea noii legislaţii. Punctul de vedere al
Consiliului era acelaşi cu cel al profesorilor demisionaţi, „apărarea autonomiei şcolare a
Moldovei", deci tot un fel de moldovenism. Protestul, foarte circumstanţiat, fu iscălit de
toţi membrii, printre care şi de Maiorescu. Lui îi răspunse ministrul Al. Odobescu la
serbarea de sfîrşit de an din 7 iulie 1863 a colegiului naţional din Iaşi cu aceste frumoase
cuvinte, in-dicîndu-i fostei Capitale destinul său viitor:
„Guvernul este pătruns de părerea că cea mai nobilă compensaţie ce se poate da acestui
frumos oraş pentru îndepărtarea din el a scaunului lui Vasile Vodă Lupu nu este alta decît
aceea de a statornici într-însul un centru de lumină şi de învăţătură, care să răspândească
cunoştinţele serioase şi principiile de moralitate şi de ordine asupra întregii Românii.
Cînd ţelul va fi atins, atunci vom putea zice că laşul n-a pierdut nimic...
...neastîmpărul ce a domnit în şcolile din Iaşi de la un timp încoace se va curma cu
sfîrşitul acestui an scolastic. Ferit acum de arşiţa luptelor politice, laşul nu poate menţine
viata în sînul său decît învelindu-se de îndată în nepăr-tinitoarea gravitate a Ştiinţei; el
nu-şi poate asigura înflorirea decît devenind locaşul plăcut şi liniştit al literaturii; el nu-şi
poate recîştiga o nobilă şi folositoare înrîu-rire asupra ţării întregi, decît prin răspîndirea
peste toată România a bunelor învăţături ce se vor dobîndi în sînul său." Adică ceea ce a
devenit: o metropolă culturală.
2. Numit director al Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, prin decretul nr. 992, din 1862,
Maiorescu îşi începu activitatea la 3 decemvrie, iar la sfîrşitul anului publică:
Anuariul
Gimnasiului şi Internatului din Iaşi
Pe anul scolastică 1862 — 63
publicată de
77

Directorulü T.L. Maiorescu

Doctor în filosof ia şi Licenţiaţii in drept, Professorü la Universitatea din Iassi şi membru
cor. alü societăţii filosofice
din Berlin
Iassi, Tip. Bärmann — Piteşti, 1863.
în prefaţă îşi recunoştea prioritatea iniţiativei: „Un asemenea anuar, făcîndu-se pentru
prima oară în ţara noastră, are lipsă (scrisul lui Maiorescu debuta prin ardelenisme) de
justificare". Justificarea e clară pentru noi. Anuarul cuprinde: 1. Corpul profesoral; 2.
Planul învăţămîntului; 3. Instituţia pentru înlesnirea învăţăm întului; 4. Statistica; 5.
Regulari oficiale mai importante; 6.Cronica.Fiecare clasă e trecută cu profesorii săi, cu
materiile predate, cărţile introduse şi chiar numărul de capitole şi de versuri făcute, cu
numărul de ore împlinite de fiecare în parte, cu un inventar al „cabinetului fizic şi
geodetic" al lui St. Miele, cu lista cărţilor aflate în bibliotecă (36 anume !), cu statistica
şcolarilor împărţiţi pe clase, interni şi externi, şi dintre interni, gratuiţi şi solvenţi (122
gratuiţi, 10 solvenţi), cu adresele şi regulamentele trimise de ministere şi, în fine, cu o
„cronică" a şcoalei de la 24 septemvrie 1862 — 7 iulie 1863, din care nu e uitată
agresiunea unor elevi ai internatului asupra fostului director A. Pretorian; chiar şi întîiul
mai petrecut de Maiorescu cu elevii la o vie din apropierea laşului; încercarea la 27 iunie
a unei bande de elevi externi excluşi de la examen de a tulbura examenul printr-o irupţie
în sală, repede zădărnicită de ceilalţi elevi şi terminată prin eliminarea din toate şcolile
Principatelor Unite a nouă dintre dînşii. Solemnitatea împărţirii premiilor avu loc la 7
iulie, în asistenţa ministrului ad-in-terim de la Instrucţie, ce se întîmplase sa fie Al.
Odobescuf care îl felicită pe directorul Maiorescu printr-un discurs. „Ceea ce ne întăreşte
în această credinţă, spuse el, este chiar repedea şi radicala îndreptare a Internatului de la
Colegiul naţional, aşa de tulburat în anul trecut, cît e de liniştit şi de studios acum."
Acţiunea de pacificare a lui Maiorescu fusese, deci, încununată de succes.
!

3. Partea cea mai originală e precedarea Anuarului cu o dizertaţie a lui Maiorescu: pentru
ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu?—
de o claritate de idei în adevăr actuale şi azi, expuse în mod dialectic: întîi, argumentele
adversarilor limbii latine, pe care o privesc ca o inutilitate, întrucît clasicii sunt traduşi în
limbi moderne; apoi, contraargumen-tele „amicilor neadevăraţi" ai clasicismului, ce
susţin că traducerile nu sunt bune şi că în nici un caz scriitorii moderni nu se pot compara
cu cei vechi. Maiorescu respinge argumentele şi ale unora şi ale altora. Utilitatea
clasicismului e alta; cu puţinul ce se învaţă în şcoli, elevii nu ajung să citească textele în
original, aşa că traducerile sunt preferabile; scriitorii vechi nu sunt superiori celor
moderni. Gibbon sau Macaulay sunt cel puţin la fel de interesanţi ca Titu Liviu sau
Cornelius Nepos; Lessing, ca Cicerone. Studiul limbii latine trebuie să fie fundamentul
învăţă-mîntului secundar din alt motiv. „Fiindcă scopul educaţiei este de a ne întări
principii constante în contra oricărui fel de tentaţii, scria el, de a ne nimici dorinţele
neregulate şi de a ne supune raţiunii, aşadar acel studiu teoretic va fi cel mai puternic
ajutor al educaţiei practice, care ne va prezenta: 1. o regularitate strictă şi precisă cu cele
mai puţine excepţiuni posibile; prin aceasta se cîştigă şi se întăreşte ideea principiului; 2.
o sferă de obiecte aşa de întinsă, încît să poată influenţa asupra celei mai mari părţi a
existenţei noastre spirituale şi să ne lumineze, respectiv să ne întărească, pe cît se poate,
toate ramurile sufletului nostru pînă a ajunge şi la cel mai slab ; prin aceasta se cîştigă o
armă în contra varietăţii tentaţiilor. 3. Studiul, în fine, care ne prezintă la întinderea
acestor obiecte o sferă, în care se mişcă şi ideile noastre şi în care, dominînd o regulă
strictă, să fie şi ideile noastre, pînă acum libere de orice frînă, silite a se lua după aceasta
şi astfel supuse raţiunii; cu acest chip se preferă învingerea a sine însuşi."
Din toate obiectele învăţămîntului secundar, numai studiul limbii latine corespunde
acestor cerinţe ale educaţiei. După ce trece în revistă ştiinţele exacte, limbile moderne,
istoria, limba elină, el conchide în favoarea limbii latine. „Avînd ca limbă şi literatură, în
genere, o sferă din cele mai întinse şi predomnitoare în inteligenţa şcolarilor, acest
79

studiu, ca studiu autic, mai ne propagă calitatea cea eminentă a întregii antichităţi, pe care
unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei esenţă este: a scoate egoismul sau mai
bine individualismul din fiecare om şi a-1 supune pe acesta unei sfere superioare, adică
întrucît e cetăţean, statului şi disciplinei, întrucît este spirit gînditor — naturii lucrului şi
adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipseşte dintr-însa.
Şi de aci provine impresia de repaos şi de mărime ce ne-o produce antichitatea, parcă
dintr-un rîu tulburat intrăm în oceanul limpede ; de aici provine diferenţa că, pe cînd în
scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în
operele clasicităţii, în Tucidide, în Cezar şi în Salus-tiu, nu auzim pe istoriograf, ci pare
că auzim însăşi istoria, în epopeile lui Homer şi în cîntecele rustice ale lui Virgi-liu nu
vedem pe poet, ci chiar întîmplarea şi realitatea poetică. Cu un cuvînt: antichitatea şi
studiul ei este calitatea nemuritoare, care impune spiritului junimii studioase direcţiunea
cea mai sănătoasă, care ii deschide un cîmp întins pentru activitatea raţiunii, însă i-o
supune totdeodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului şi astfel îi taie în rădăcină
aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile
clasice au fost pină acum nutrimentul principal al inteligenţei în omenime şi vor rămînea
totdeauna, pînă cînd va fi vorba de bine, de adevăr şi frumos. însă această calitate o
împărtăşeşte limba latină cu limba elenă. Ceea ce este propriu limbii latine şi o înalţă
peste cea elenă, din punct de vedere al instrucţiunii gimnaziale, este simplicitatea şi
regularitatea gramaticei. Gramatica latină parcă ar fi granit turnat, este unică între
gramatici şi va rămine, prin urmare, în pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună
disciplină pentru orice parte a gîndirii noastre."1
Nu putem totuşi să nu amintim că, cu tot elogiul adus aci limbii latine şi, în genere,
clasicismului, activitatea lui viitoare de legiuitor se va inspira de la ideea dominantă a
înlocuirii cît mai largi a învăţămîntului clasic printr-un
1 Disertaţia aceasta avea să devină obiectul unor atacuri ale lui V.A. Urechia în articolul
Noua direcţiune din Iaşi, din Revista contimporană, 1 august 1873, p. 542.
80

învăţămînt real. Maiorescu e întemeietorul primelor noastre scoale reale. Despre aceasta
ne vom ocupa însă mai pe larg aiurea.
4. Urmînd pe Herbart în teoria educaţiei prin instrucţie şi a instrucţiei prin
multilateralitatea interesului copilului, Maiorescu s-a pus pe alt teren în apărarea studiilor
clasice, a căror valoare educativă ar sta în principiul unei educaţii ce trebuie să stimuleze
dezvoltarea spontană a spiritului copilului, potrivit legilor evoluţiei lui, ce sunt însăşi
legile ce determină progresul umanităţii. „A-devăratul educator nimerit copilului, spunea
Herbart, • e puterea acumulată a tot ce oamenii au simţit vreodată, încercat şi gîndit, aşa
că dascălul să o interpreteze inteligent, ca simplu auxiliar, şi să o întovărăşească ca pe o
adevărată călăuză". Cu alte cuvinte, prin studiul clasicismului refacem etapele formaţiei
spiritului omenesc. Lăsînd la o parte, bineînţeles, argumentele de disciplină intelectuală
venită din structura limbii latine şi din înrudirea şi uşurinţa relativă faţă de limba greacă,
valoarea acestei culturi ar veni din stîrpirea egoismului şi supunerea individului unei sfere
superioare, adică din acelaşi principiu de eliberare, de impersonalizare, pe care îl va pune
la temelia valorii artei. Nu vedem, totuşi, pentru ce anume la moderni istoricul n-ar putea
ieşi din îngrădirea lui egoistă, pe cînd in cei vechi, de pildă, vorbeşte însăşi istoria. Cezar
a fost un „partizan", propriul său partizan; sub aparenţa unei atitudini obiective, se ascund
pasiunea şi interesul egoist ; Salustiu a fost şi el un partizan, partizanul lui Cezar, şi în
scrierile lui se simte ura şi interesul. Obiectivitatea istorică, strict imparţială şi răzimată
numai pe o documentare ştiinţifică, este, dimpotrivă, un cîştig al timpurilor moderne, pe
care n-au cunoscut-o nici Tacit, de esenţă pamfletară, nici Titu Liviu, istoric cu tendinţe
morale şi naţionale, peste imparţialitatea fără finalitate a ştiinţei.
Studiul antichităţii — şi în special al celei latine, mai apropiate sufleteşte de noi prin
multe alte determinante — e un studiu de importanţă educativă, în sens moral, prin faptul
că ne îndepărtează de atmosfera vieţii de toate zilele, în care se dezvoltă, în adevăr,
egoismul, şi ne face
7 — Titu Maiorescu
81

să ne reculegem într-o epocă unde interesele nu ne sunt proprii. Nici antichitatea nu

reprezintă o fază mai fericită sub raportul moral decît vremurile noastre, nici scriitorii
clasici nu se ridică mai sus decît cei de acum. E alta şi sunt alţii: meritul cel mai mare din
punctul de vedere educativ al înălţării deasupra egoismului vital. Studiul antichităţii
constituie, în adevăr, un repaos al minţii, prin faptul că ne smulge din actualitatea
zbuciumată, pentru a ne proiecta într-o lume tot atît de zbuciumată, dar departe de
interesul nostru, devenită simplu obiect dezinteresat de contemplaţie. Folos educativ legat
de studiul oricărui trecut, dar sporit, cînd e fixat în opere artistice de mare valoare.

X
1. Activitatea la Institutul Vasilian. 2. Anuariul Institutului Vasile Lupu (1863—1864). 3.
Continuarea activităţii pînă la înlocuirea lui (16 ianuarie 1868). 4. întemeierea
Universităţii din Iaşi. 5. Activitatea lui la Universitate. 6. întemeierea Institutului
Academic (1866), devenit apoi (1879) Institutele Unite.
1. Abia se sfîrşise anul şcolar, în chip atît de mulţumitor, şi Maiorescu fu numit, pe ziua
de 8 octomvrie 1863, la direcţia Institutului Vasilian. Ce era acest institut şi în ce
împrejurări fu adus Maiorescu în fruntea lui?1
Institutul Vasilian — adică şcoală normală de învăţători — se afla în plină
descompunere ; în septemvrie 1863, se prezentase numai trei candidaţi, şi aceia „fără
calităţile cerute de lege..." Cursurile ţineau un an, cu pedagogie şi ştiinţe naturale, dar fără
gramatică şi metodica ei, fără aritmetică. Ministrul Al. Odobescu se hotărîse să-1
reformeze şi, înainte de a-şi părăsi postul, în octomvrie 1863, avusese timpul să
decidă:
1. Amînarea cu două luni a deschiderii şcoalei, adică pînă la 22 decemvrie, pentru ca
îndată, la începutul noului an, să înceapă şi şcoala în noua ei organizare.
2. Anii de studiu pentru pregătirea învăţătorilor să fie doi, nu numai unul, ca pînă atunci.
3. Din fiecare district să se trimită la şcoala preparan-dală elevul cel mai distins şi
mvîrsta cerută de regulament.
1 V. Petrovanu, Istoricul şcoalei normale Vasile Lupu din Iaşi. II, Inst. Vasile Lupu sub
conducerea lui Titu Maiorescu, 1863 —1868, Iaşi, 1928.
7*
83

4. Admite propunerea comitetului de inspecţie şcolară din Iaşi de a încredinţa direcţia

şcolii de la Trei-Ierarhi lui Titu Maiorescu, şi
5. Pînă la deschiderea şcoalei, îl însărcinează pe acesta de a merge la Berlin: „pentru a
studia în specie organizarea şcoalelor normale şi metodele didactice mai noi întrebuinţate
în instrucţia primară"1.
Gestul lui Maiorescu de a se pogorî la un învăţămînt atlt de elementar nu e întîmplător, ci
se încadrează într-o concepţie a politicii şcolare şi într-o mare vocaţie pedagogică,
vocaţia lui Ioan Maiorescu de la Cerneţ.
„Văzînd, îşi explică el însuşi iniţiativa, lipsa totală de atenţiune pentru această ramură a
învăţămîntului, (subscrisul) s-a oferit, în octomvrie 1863, de a o îmbrăţişa şi a primit
direcţiunea şcoalei normale de la Trei-Ierarhi, nu din încrederea că va fi singur în stare a
pune piatra fundamentală la acest edificiu naţional şi mai puţin încă din aşteptarea
vreunei recunoştinţe pe acest tărîm, deocamdată ingrat, ci din datoria de a arăta calea ce o
crede adevărată şi de a-şi sacrifica activitatea în orice caz acolo unde îi spune conştiinţa
că este de sacrificat. Aci, mi-o spune conştiinţa şi eu o spun altora după dînsa, aci este un
cîmp de activitate modestă, patentă, în aparenţă inferioară, în realitate de importanţă
suverană pentru poporul nostru, şi cu o expresiune politică pentru statul nostru. Aci este
ţinta spre care o parte din junimea noastră trebuie să-şi concentreze silinţele sale. Aci este
locul unde se împlîntă stindardul cel mare, care va chema pe toţi românii din toate ţările
la vatra comună."2
Călătoria în Prusia îl convinse repede că şcolile de acolo nu se potriveau „cu treapta de
cultură semibarbară a societăţii noastre". Aşa că, încheie el, „organizarea şcoalei normale
de la Trei-Ierarhi şi, după forma ei, şi a celorlalte scoale, va trebui să fie potrivită cu
împrejurările noastre, şi nu copiată de altundeva". Solicită deci o experienţă de doi ani,
după care va face propuneri pentru a vedea ce se poate înrădăcina în poporul nostru.
1 Arhiva Şc. Nor., Dosar 1863-64, adresa 11, din 18.11.1864.
2 T. Maiorescu, Anuariul Institutului Vasile Lupu, 1863—64, p. 24.
84

In răstimp, o corespondenţă trimisă din Iaşi şi apăruse în Românul1, arătînd că şcoala de

la Trei-Ierarhi era de un semestru „cu lacătul la uşă", iar „directorul ei se primbla la
Berlin" — ceea ce atrăsese o dezminţire oficială a lui Maiorescu prin acelaşi Românul.
La Berlin, Maio-rescu îşi procură mai multe cărţi de pedagogie generală şi de metodică,
ca un început al bibliotecii şcoalelor.
întors la 4 ianuarie, cursurile se inaugurează la 8 ianuarie.
Şcoala porni cu 22 de elevi şi cu un personal didactic compus din T. Maiorescu, pentru
pedagogie, şi Teodor Burada, pentru muzica vocală. Maiorescu mai ţinea lecţii de
gramatică românească şi de psihologie populară ; apoi lecţii de compunere în scris; o dată
pe săptămînă dictando la tabelă, cu obligaţia ca elevii să-şi redacteze singuri acasă
obiecţiile făcute în clasă de profesor; apoi recitări de fabule. Pentru practica pedagogică,
elevii erau distribuiţi în cele 6 clase primare (erau 3 clase I-a) ale şcolii primare de la
Trei-Ierarhi, asistind la lecţiile institutorilor.
0 mărturie asupra importanţei acestor lecţii ale lui Maiorescu o avem de la fostul lui
şcolar Ion Creangă: „După cum se ştie, de pe la anul 1863 pînă la 1869, şcoala normală
Vasile Lupu de la Trei-Ierarhi din Iaşi avu norocul să aibă director şi profesor de
pedagogie pe d-1 Titu Maiorescu, scrie Creangă2. In cei doi ani de la început, 1863—
1865, unii dintre noi am urmat în şcoala normală, ca şcolari înscrişi; iar alţii, deşi eram
institutori, văzînd că slabul curs de pedagogie ce-1 făcuserăm mai înainte ne era de puţin
folos practic şi fiindcă lecţiunile de pedagogie ce le făcea d-1 M. se ţineau în orele libere
de clasă, pentru aputea urma toţi institutorii din Iaşi, care vor voi, am urmat şi noi cu
mare plăcere acest curs, care ne-a fost de foarte mare folos şi pentru care îi sîntem
recunoscători d-lui M. Căci în ţară la noi singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa
pedagogică întemeiată pe practică este d-1 M., care în tot timpul profesoratului său de
pedagogie s-a ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice abstracte, fără
1 Românul, 2/14 febr. 1864.
2I. Creangă, Opere complete, ed. „Minerva", 1906, p. XII. Răspunsul e colectiv, cu
colaboratorii săi de la cărţi didactice: Răspuns la criticele lui Ion Pop Florentin, 1888,
Iaşi.
85

să fie întemeiate pe o practică adevărată. Pentru acest scop, a înfiinţat cursuri practice de
predare la clasa I-a şi a Ii-a primară, atît la şcoala din Trei-Ierarhi, cît şi la celelalte scoale
primare din Iaşi, unde trimetea pe şcolarii săi ca să pună în practică ceea ce singur le arăta
la şcoala pedagogică din Trei-Ierarhi." Cum şcoala se numea cînd Institutul Preparandal,
cînd Şcoala Vasiliană sau Şcoala Preparandală, Maiorescu fixă cel dintîi titlu, admis apoi
pentru toate şcoalele similare, de Şcoala normală.
2. După cum făcuse la sfîrşitul anului şcolar 1862— 63 la Colegiul naţional, scoase şi
aici:
Anuariul Institutului Vasile Lupu Şcoala normală de la Trei-Ierarhi din Iassi pe
anul şcolaru 1863—1864 publicaţii de Directorul Titu Maiorescu Dr. în fii. şi licenţ. în
legi. Profes. la Univ. de Iassi şi Preşedinte al Comitetului de Insp. scol., membru
onorariu al Associât. Transilv.x pentru cultura poporului român şi membrii coresp. alu
societăţii filosofice din Berlin.
Iassi, Irnpr. Adolf Bermann, 1864.
Prefaţa reproducea aceleaşi 7 scopuri ale publicării unui anuar, pe care le dăduse cu un an
înainte în prefaţa anuarului gimnaziului, şi cerea de la guvern ca publicarea unor astfel de
anuare să fie obligatorii pentru orice şcoală. Anuarul cuprinde o Notiţă istorică despre
şcoala de la Trei-Ierarhi a lui I. A. Darzeu; Regulele limbii române pentru începători de
T. Maiorescu, cu Observaţii şi Ştiri şcolare din an. s. 1863—64; statistică, fosile, mica
bibliotecă şi constatarea că cel dintîi premiat al său era Ion Creangă.
1 Fusese proclamat împreună cu tatăl său membru onorar al Asociaţiei la constituirea ei,
1861.
86

Anuarul conţine şi Regulele limbii române ale lui Maiorescu1 — din care vedem că el nu
se emancipase încă, cum avea să o facă în Despre scriere. Găsim, de pildă,
„propusăciuni" ; în tot vreo 12 pagini mici de lucruri elementare, la care se adăogau vreo
18 pagini mult mai interesante de Observaţiuni la regalele precedente, un fel de discurs
foarte vehement pentru un anuar, ce anunţa pe viitorul polemist: „Nu ocuparea politică
serioasă este rea, căci aceasta se bazează pe studiul cel mai sever şi mai sistematic. Dar
este rea, e pernicioasă şi funestă maimuţăria politică ce molipseşte a junimii de astăzi,
este îndepărtarea de la studii serioase şi năvălirea în broşuri, este rea fanfaronada liberală
şi declamaţia prin cafenele, pronunţată de domnişori parfumaţi, care încă n-au şters de pe
ei pulberea şcoalei şi cu idei necoapte şi cu noţiuni nemistuite, cu aroganţa de a se crede
oameni politici, este rea, cu un cuvînt, toată direcţia care ne depărtează de la învăţătură
solidă şi sistematică şi ne aruncă înainte de timp în activitatea abruptă şi aforistică a
jurnalelor. Cine astăzi la noi se pune pe politică personalistică, în loc de a se pune pe
studii sistematice, acela este un copil nebun, care vrea să înalţe coada smeului şi ţine
smeul însuşi la pămînt."
Urmează apoi o critică severă a gramaticei lui Platon şi a celei a lui Măcărescu,
imortalizată mai tîrziu de Creangă; şi, pe urmă, o mică schiţă de metodologie a limbii
române pentru clasa Ii-a primară — iată preocupările practice la care se apleca doctorul
în filozofie din Germania şi autorul lui Einiges philosophische...
3. Din pricina procesului, despre care vom pomeni, Maiorescu fu suspendat din
învăţămînt în noiemvrie 1864 şi reintegrat abia în mai 1865; şase luni elevii rămaseră
deci fără profesor de pedagogie şi de gramatică românească !...
Situaţia legală a Şcoalei normale fiind uitată în legea instrucţiei din 1864, Maiorescu
raportă în 29 octomvrie 1865: „Noua lege de instrucţie publică din norocire (ironie
maioresciană !) a uitat şcoala noastră cu totul şi nu-i însemnează nici un rol în
administraţia învăţămîntului. Cu atît
1 S-a publicat şi separat, într-o broşură, Iaşi, 1864, tip. Adolf Bermann.
87

mai mare latitudine regulamentară este dar deschisă înţelepciunii şi experienţii

Consiliului permanent pentru a determina acest rol potrivit cu trebuinţele simţite ale
instrucţiei primare." Proiectul de program fu întocmit de Maiorescu în 1865, cu materia
distribuită pe doi ani şi cu următoarele obiecte de studii: pedagogia, gramatica română,
aritmetica, geografia, agronomia, muzica vocală şi gimnastica. La muzică propunea chiar
„deprinderi speciale pentru cunoaşterea şi transcrierea melodiilor populare naţionale";
precum la gramatică cerea: „deprinderi de stil şi cunoştinţă amănunţită a tezaurului de
poezii şi poveşti populare române ; explicarea, învăţarea şi recitarea lor". în latura
administrativă cerea preferinţa absolvenţilor şcoalei normale la numirea în posturile
vacante de învăţători.
în schimbările epocii, Maiorescu fu însă înlocuit şi aici pe ziua de 16 ianuarie 1868 de
ministrul D. Guşti, la îndemnul lui V. Alexandrescu (devenit apoi Urechia), ajuns director
al Ministerului de Instrucţie Publică, prin-tr-o rudă a acestuia, Gr. Petrovan, mutat şi
destituit apoi pentru dilapidare de bani1.
4. în privinţa Universităţii din Iaşi, dăm cîteva amănunte necesare. Originile ei pornesc
din legea Aşezămînt pentru reorganizarea învăţăturilor publice in Principatul Moldovei,
votată de Divanul general în februarie 1850 şi promulgată de Domnitorul Gr. Ghica în
ianuarie 1851. Legea prevedea şi întemeierea unui învăţământ superior prin înfiinţarea a
patru facultăţi, de filozofie, de legi, de teologie şi de medicină. Pentru punerea ei în
aplicare, Grigore Ghica chemase din Transilvania în ian. 1852 pe August Treboniu
Laurian, ca inspector general al şcoale-lor.
în 1854—55, se procedase la înfiinţarea facultăţii juridice: primul profesor fusese Gh.
Apostoleanu, care şi ţinuse o serie de lecţii de economie politică cu elevii din clasa Vll-a
pentru recrutarea viitorilor studenţi ai facultăţii, în anul 1858—59 cele două facultăţi,
juridica şi filozofică, aveau ca profesori pe: Simeon Bărnuţ, profesor de- lilozQ--,
1 Soveja, op. cit., p. 56.
88

fie şi drept natural, cu obligaţia de a preda şi la gimnaziu introducerea la filozofie; V. A.

Urechia, profesor de istorie şi literatură română şi universală; Petru Suciu, profesor de
istorie, institutele dreptului roman şi Pandectele; Theodor Veisa, la dreptul civil; Gh.
Apostoleanu, la dreptul penal şi procedura penală; Iacob Lupaşcu, la dreptul comercial.
Sub forma ei definitivă, cu patru facultăţi (filozofică, juridică, teologică şi medicală),
Universitatea din Iaşi se înfiinţase prin decretul din 26 octomvrie 1860, din iniţiativa
ministrului de instrucţie M. Kogălniceanu (director fiind V. Alexandrescu-Urechia)1.
în ziua de 24 noiemvrie avuse loc prima şedinţă a Consiliului academic (cu 13 profesori)
şi, în urma refuzului lui S. Bărnuţ de a primi rectoratul (pentru a nu-şi pierde calitatea de
supus austro-ungar), fusese ales ca prim rector Ion Strat, profesorul de economie politică
şi viitorul ministru de finanţe.
5. Maiorescu debuta la Universitate la 9 decemvrie 1862, printr-un curs Despre istoria
republicei romane de la introducerea tribunilor plebei pină la moartea lui Iuliu Cezar, cu
privire specială la dezvoltarea economico-politică şi cu anexa unui seminar pentru studiul
izvoarelor în texte. Cursul nu dură însă decît o lună (pînă la 23 ianuarie 1863), deoarece,
o dată cu venirea la Instrucţie a generalului Christian Teil, fu invitat să pună capăt
cursului de istorie, pentru a face cursul de filozofie suplinit de Bărnuţ, care rămînea la
catedra lui de drept public2.
Din Anuarul general al Instrucţiunii publice din Iaşi pe anul şcolar 1863—64, publicat de
V. Alexandrescu-Urechia, directorul general al Instrucţiei Publice şi al Cultelor (1866),
vedem că Facultatea de Litere se compunea din trei profesori: N. Ionescu, la istorie, V.
Alexandrescu,
1 Actele inaugurării Universităţii în ziua de 26 oct. 1860, în prezenţa domnitorului Cuza,
se pot găsi în Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1895 — 96, Iaşi, 1897. Anume:
Rugăciunea Arhiereului Filaret Seriban; discursul rostit în numele Universităţii de G.
Mîr-zescu; afişul reprezentaţiei de gală de la Teatrul Naţional, cu Strofe la ocaziunea
deschiderii Universităţii de Iaşi ale lui Ion Ianov; programul cursurilor de facultate pe
anul viitor 1860 — 61.
2 Soveja, op, cit., p. 47.
'89

la literatură şi Titu Maiorescu, la filozofie; Maiorescu preda la anul I :

Marţi-joi-sîmbătă, 5—6: filozofia (psihologia cu aplicare la pedagogie şi cu privire
perpetuă la logică, metafizică, estetică).
La anul II: filozofia (metafizica lui Kant: introducere istorică. Critica raţiunii pure).
Consiliul academic era compus din T. L. Maiorescu, S. Bărnuţ, V. Alexandrescu, St.
Miele, I. Pop, Gh. Mîrzescu, Octav. Teodori, St. Emilian şi N. Culianu.
Nu vom urma aici peripeţiile prin care s-au scurs anii de profesorat ieşean al lui
Maiorescu din decemvrie 1862 pînă la 13 octomvrie 1871, cînd fu considerat ca
demisionat de generalul Chr. Teil, prin faptul alegerii lui ca deputat guvernamental.
Multe din întîmplări vor fi povestite în capitole deosebite; amintim doar, în treacăt, ca
simplă indicaţie de cursus honorum, că-1 găsim decan între 12 februarie 1863 —
septemvrie 1863 şi apoi rector de la 18 septemvrie 1863—1867, în condiţii patetice,
asupra cărora vom reveni. în această calitate, după lovitura de stat de la 2 mai 1864,
fusese numit în comisia ce avea să prezinte Domnitorului rezultatul plebiscitului. Actul
fusese redactat chiar de Maiorescu1.
In aceeaşi calitate rosti în ziua de 2/14 iulie 1867 înaintea Domnitorului Carol I raportul
asupra şcoalelor publice2, prin care constata că, deşi faţă de 1864 s-a mărit numărul
şcolilor, numărul şcolarilor s-a împuţinat. In anul 1864 erau 1500 şcolari primari şi
secundari, iar acum, 1360. Explicaţia: „notabila schimbare ce a intervenit în aceşti trei ani
şi care poate explica diferenţele statistice este noua lege de Instrucţia publică, pusă în
lucrare la 1865—1866, după care inspecţiunea şcoalelor primare a trecut la primărie, iar
şcoalele secundare au rămas fără inspecţie regulată, şi toată administraţia s-a centralizat.
în aceste împrejurări, datele statistice de mai sus iau un
1 Monitorul Oficial, nr. 114, din 22 mai 1864. Cf. Soveja, op. cit., nota de la p. 57.
2 Raporturi despre starea şcoalelor publice din Iaşi la finele a. şc. 1866—67, pronunţate
înaintea M.S. Domnitorului CarolI in 2/14 iulie 1867 de d. Titu Maiorescu, rectorul
Universităţii, şi de d. Nicolae Culianu.
90

caracter de o îndoită gravitate prin faptul că, după noua lege, învăţământul a devenit
obligator, şi cu toate aceste statistica constată împuţinarea numărului şcolarilor." In 1866,
împreună cu o asociaţie de profesori, din care făceau parte I. M. Melic, N. Culianu, P.
Poni, Dr. L. Ciurea, P. Paicu şi D. Quinezu, T. Maiorescu întemeie Institutul academic,
care fuziona la 1879 cu Liceul nou, întemeiat, la 1871, în Institutele Unite, una din
gloriile învălămîn-tului particular al Moldovei, care n-au dispărut decît în 19071.
1 în această privinţă, cu specială privire la epoca de profesorat a lui M. Eminescu, cf.
Eugeniu E. Vincler, Institutul Academic, 1866— 1879; Institutele Unite, 1879—1907,
Buzău, 1914.
Ni s-a păstrat Discursul d-lui T. Maiorescu, rostit cu ocazia împărţirii premiilor la
Institutul academic, în 26 iunie 1873. S-a republicat de I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 35.

XI
1. Primele conferinţe ale lui Maiorescu la Iaşi. 2. Primele conflicte cu B.P. Hasdeu. 3.
Primele conferinţe organizate cu V. Pogor şi P.P. Carp.
1. Maiorescu ajunsese la Iaşi la 4 decemvrie 1862, la 9 decemvrie îşi începuse cursul
„despre istoria republicei romane" — şi, după obiceiul lui, la 10 februarie 1863 porni un
ciclu de conferinţe publice de caracter pedagogic, în care şi vechile lui preocupări de la
Berlin (opera clasică şi opera italiană etc.) îşi găsesc întrebuinţare.
Ni s-a păstrat prospectul acestor conferinţe în periodicul Lumina1 a lui B. P. Hasdeu ,
colegul lui de la Colegiul naţional, însoţit de un comentar plin de obişnuita lui incizivitate
satirică:
Reflecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune
Sub acest titlu se începe duminică în 10 februarie 1863, la 12 ore, şi se va continua în
duminicile viitoare de la 12-1 de ameazi, în Sala de la Bancă, un curs public, unde se vor
dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiei în familie, luminat prin principii
psicho-logice şi mai ales estetice. între altele, se vor trata următoarele materii:
1. Familia în stat şi în societate; educaţia în familie.
2. Educaţia fundată pe principii ştiinţifice ; estetica şi psihologia ca părţi ale filozofiei. 3.
Principiile estetice. Frumosul, sublimul şi plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică şi
opera italiană) şi la literatură (clasică şi romantică). 4. Importanţa esteticei pentru
educaţiune. Principii psihologice. Realismul şi materialismul în psihologie.
1 Lumina, nr. 10, din 1863, p. 69. Cf. Mihail Popescu, Conv. Ut., numărul jubiliar,
1867 — 1937, p. 396.
92

5. Temperamentele. 6. Viaţa de zi şi viaţa de noapte a sufletului; vis, viziuni, stahii. 7.

Memoria şi fantezia. 8. Voinţa şi caracterul. 9. Voinţa şi inteligenţa, talentul şi geniul. 10.
Recapitulare. Mijlocul justifică scopul.
Cu introducerea acestui curs public sper că am atins o coardă ce-şi va afla răsunetul ei în
inimile societăţii din Eşi. Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul administraţiunii, trebuie să
devină centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice. O mică parte a
unei asemenea mişcări sunt şi cursurile publice. însă pentru ca ele să aibă un efect în
societate, trebuie să fie susţinute prin doamne, adevăratul element social în timpul
modern.
Către doamne dar mă adresez în specie şi mai ales către mamele de familie, rugîndu-le să
asiste la această încercare. Eu, din parte-mi, mă voi sili ca ora pe săptămînă, în care mă
vor încuraja cu prezenţa d-lor, să nu fie o oră pierdută.
TIT LIV IU MAIORESCU Iaşi, fi februarie, 18 6 3.
Iată şi comentariul lui Hasdeu (pe atunci B. Petricei-cu-IIîjdeu), în care elogiul aparent e
ţesut cu firul ironiei şi al calamburului.
Amicul şi colegul nostru d. Maiorescu este unul dintre acei doi-trei juni români cari n-au
adus din străinătate cîte un lustru de studiu, o ştiinţă jumătăţită. Noi am avut plăcerea a
asista la cîteva din prelegerile d-sale de istorie universală la facultatea de litere, şi, dacă
nu ne-am putut învoi cu toate ideile tînărului profesor, încai am rămas încîntaţi de
elocinţa şi limpiditatea de expunere, cu ajutorul cărora d-lui ştie a se furişa, aşa-zicînd, în
inimile ascultătorilor. înzestrat fiind cu unele atari daruri, d. Maiorescu e chiar menit a fi
profesorul doamnelor fi)1.
Eşencele noastre trebuie să se bucure cu atît mai mult, că pîn-acum ele n-au auzit en
propre decît pe doftori, cari le făceau nu cursuri publice, ci doar curse private, pe cînd
noul lor profesor nu le va aduce decît lumini, învăţîndu-le a se feri de orice negură (?!). în
adevăr, însuş forţa de atracţie a d-lui Maiorescu, elocinţa sau gura (puteţi adăuga «de aur»
ca în porecla Sf. Ioan) este în contradicţie diamen-trală cu ne-gura.
B.P.H-ă.
1 Imprudenţa lui Maiorescu de a se adresa în special către „doamne" merita ironia lui
Hasdeu.
93

2. Pentru că acest comentar ne-a pus de pe acum faţă în faţă pe aceşti doi oameni de
temperamente deosebite, care aveau să se măsoare apoi în polemici şi în rezerve, cu stimă
reciprocă în fond şi cu porţiuni de recunoaştere, dar pe poziţii diferite, timp de o jumătate
de veac, expunerii aici elementele unui conflict iscat între dînşii chiar din primul an al
întîlnirii lor — care vor arunca lumini asupra raporturilor lor ulterioare.
Iată ce găsim sub titlul Tutti frutti în aceeaşi Lumina (nr. 57) a lui Hasdeu:
Comitetul de inspecţiune a şcoalelor din România de dincoace de Milcov, Iaşi, în 18
aprilie 1863. D-lui B.P. Hăjdeu, prof. la Gimnasiul din Iaşi. Domnule profesor şi
confrate,
Subscrisul comitet are onoare a vă aduce la cunoştinţa d-v. că unii din d-ni profesori s-au
plîns de frivolităţile răspîndite în mai multe locuri în foaia dv. Lumina (Din Moldova). Şi
afară de aceste plîngeri, comitetul însuşi este de opinie că din punctul de vedere al
demnităţii morale, «una din sfintele datini a profesorului în (lipseşte ceva), care caz, mai
multe din pasagiile scrise de dv. în numita foaie ar fi rămas mai bine, dacă nu nescrise,
cel puţin nepublicate»1.
Şi după ce-i amintea conţinutul §150, 153, 154 din regulamentul şcolar, continuă:
Comitetul are dreptul de a vă sfătui cu autoritate oficială să părăsiţi calea pe care aţi
început a păşi în ultimele numere.
Subscrisul comitet însă, apreciind, pe de altă parte, serviciul ce inteligenţa dv-, cînd este
aplicată cu seriozitate, a adus şi aduce publicaţiei şi fiind prin urmare plin de
consideraţiune colegială pentru dv., vine a vă ruga, d-le profesor şi confrate, să binevoiţi
a nu mai publica în foaia dv. lucruri ce vatămă sentimentul de onestitate a lectorilor, un
sentiment ce — sperăm că în privinţa aceasta suntem de aceeaşi opinie — trebuie să fie
respectat în toată candiditatea sa.
Vă rugăm încă o dată, d-le profesor, să interpretaţi aceste cuvinte cu acelaşi spirit de
colegialitate cu care au fost scrise şi să primiţi totodată încredinţarea distinsei noastre
consideraţii.
T. Maiorescu, O. Teodori, G. Mîrzescu (preşedintele V. Alexandrescu [Urechia] nu e
subscris).
1 E vorba de nuvela Duduca Mamuca.
94

Hasdeu răspunse cu vioiciunea lui obişnuită:

— „Nu avem plăcerea de a cunoaşte de aproape pe d-nii Mîrzescu şi Teodori; dar suntem
în stare să apreciem meritele junelui d. Maio-rescu, care a făcut studii serioase, posedă
cunoştinţe netăgăduite, şi, prin urmare, ne mirăm cum de n-a ştiut nişte lucruri atît de
elementare."
Argumentul e: abaterile ziaristice sunt supuse legii presei, şi nu comitetului de instrucţie.
Apoi, în ofensivă: „Noi atragem, ca redactor, cea mai serioasă atenţie a d-lui ministru de
Culte asupra unui corp ce-şi însuşeşte o nepilduită dictatură peste spirite şi chiar peste
trupuri pe temeiul de «imoralitate în cuvînt şi în faptă» din Aşezămîntul şcoalelor: o frază
fără margini, în puterea căreia tot profesorul lesne ar putea fi spînzurat în toate orele
zilei ! etc. ! etc."
După ce atacă pentru publicistica lor pe N. Ionescu, pe V. Alexandrescu-Urechia, în nr.
următor, 16, în Mişcarea literelor în Eşi, are totuşi o notă de cruţare faţă de Maio-rescu:
„D. Maiorescu, ale cărui baze teoretice, iubesc a fi drept, dau o frumoasă speranţă pentru
viitor şi care, prin urmare, formează o excepţie în mijlocul celorlalţi, te ucide şi d-lui, prin
imitaţie, în cursul d-sale".
Cum? Nu ne spune însă la ce face aluzie.
Cu toate că din acuzat se făcuse acuzator, ministrul îl destitui totuşi din postul de profesor
la gimnaziu, iar procurorul îi deschise acţiune publică. în nr. 17 al Luminii, avem in
extenso: „Apărarea redactorului în procesul de presă, intentat Luminii de către d-1
procuror al curţii criminale pentru epizodul Emiliei, inserat în romanţul Duduca Mamuca,
pronunţată în 3 iunie 1863".
Iată poate primul proces literar de imoralitate. Dezbaterile lui avură loc în cadrul
spectacular, pe care îl oferea laşul în astfel de ocazii; după două zile, se dădu sentinţa:
„Curtea criminală cunoaşte pe d. Hasdeu nevinovat de acuzaţia ce i s-a întins şi, prin
urmare, hotărăşte ca să rămînă liber de răspundere în acest caz." D. Gherghel, L. Catargi,
V. Forescu, Mano. Hasdeu rămase totuşi destituit de la catedră.
95

3. „Prelecţiunile populare" pornite de Maiorescu la 10 februarie 1863 în sala Băncii

Moldova avură, ca de obicei, un mare succes şi prin talentul oratoric al vorbitorului şi
prin atmosfera culturală a unui oraş lipsit de alte distracţii intelectuale şi artistice. In iarna
anului următor, Maiorescu se întovărăşi cu Vasile Pogor şi P. P. Carp, cu care se
împrietenise, în vederea unui ciclu colectiv de „prelecţiuni", început la 9 februarie şi
avînd să rămînă apoi stabilit la data fatidică a lunii februarie pînă în vacanţa Paştilor. Deşi
ciclul nu se axa încape o idee centrală, prezenţa unei prelegeri introductive ţinută de T.
Maiorescu dădea de pe acum indicaţii. Iată programul acestui ciclu:
1 Ce scop au cursurile populare? de T. Maiorescu.
2 Religia în popor, de T.M.
3 Sunete si colori, de T.M.
4 Tragedia antică şi modernă, de P. Carp.
5 încă o dată principii estetice şi aplicări la arhitectură, de T.M.
6 Aplicări la tragedia „Moartea lui Wallenstein", citit în traducere română1 de T.
Maiorescu.
7 Moartea lui Wallenstein, continuarea cetirii.
8 Moartea lui Wallenstein, terminare.
9 înriurirea Revoluţiei Franceze asupra ideilor moderne, I, do V. Pogor.
10 Individualitatea poporului şi cosmopolitismul, de T. Maiorescu.
11 Înriurirea Revoluţiei Franceze asupra ideilor moderne, II, de V. Pogor.
12 Socialismul şi comunismul în Franţa, de T. Maiorescu.
13 Trei Cezari (Cezar, Carol cel Mare, Napoleon I), de P. Carp.
14 Mintea şi inima, de T. Maiorescu.
Primite cu atîta însufleţire de cercurile intelectuale ale Iaşilor, „prelecţiunile" fură
suspendate cîtva timp de marea înscenare a procesului împotriva lui Maiorescu din
1864.
1 Traducerea era făcută de Emilia Maiorescu, apărută în editura Junimei.

XII
1« Preludiul intrigii universitare. 2. Atacurile lui N. Ionescu în Tribuna română privitor la
„scandalul" de la Şcoala centrală de fete. 3. Destituirea lui T. Maioreseu şi ancheta
judiciară. 4. Procesul de la 4—8 febr.j 1865. Achitarea. 5. Procesul ajunge la Curtea de
apel. Achitarea şi reintegrarea lui T. Maioreseu.
1. Lupta întreprinsă împotriva lui Maioreseu de ardeleni şi iracţioniştii moldoveni porni
mai întîi din sînul Universităţii, al cărei rector era. Sub cuvînt că rectorul trimisese o
adresă de invitare la un examen fără ca ea să fie contrasemnată de decan şi secretar,
Consiliul academic se adunase în două şedinţe consecutive la 30 iunie şi la 1 iulie 1864
(care ţinu de la 6 dimineaţa pînă la orele 12) şi, sub instigaţia lui N. Ionescu, dăduse un
vot de blam rectorului, cu o majoritate compusă din adversarii lui: Gr. Cobâlcescu, Ştefan
Miele, P. Suciu, Al. Gheorghiu, Şt. Emilian, N. Ionescu. Indignat, Maioreseu îşi
prezintase demisia, pe care ministrul nu i-o primise1.
Acesta e preludiul.
La 3 august 1864 apăru în Tribuna română, ziarul lui N. Ionescu, o notă misterioasă:
„Ceea ce se şopteşte despre purtarea necuviincioasă a unuia din membrii fostului comitet
de inspecţiune e de o mare gravitate.
1 Adversarii obţinuseră majoritatea prin faptul că Maioreseu se abţinuse de la vot. Scena
e povestită şi în I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 22. Duşmănind pe un student, P.
Suciu nu voia să completeze comisia lui de examinare, aşa că tînărul era mereu amînat. In
lipsa unui regulament, deşi profesor la litere, Maioreseu intrase ca al treilea examinator—
de aici campania lui N. Ionescu şi votul de blam.
8 97

Nouă nici nu ne vine să credem că, sub pavăza unei autorităţi publice, s-au putut ascunde
atît de îndelungat timp o purtare de scandal ca aceea ce a devenit fabula tîrgului. Trebuie
să fi ajuns şi pînă în Minister murmurele de aici."
Peste zece zile, în nr. 223, din 13 august 1864, al Tribunei române, atacul începu să se
precizeze, fără a se numi totuşi persoana şi povesti faptul:
„Nu voim nici măcar să dăm a înţelege că n-ar fi cazuri în care un profesor, un înalt
funcţionar universitar, se cade şi trebuie să fie destituit spre pedeapsa lui şi moralizarea
altora". Şi aşa mai departe.
In timpul acesta, „Comitetul de inspecţie", compus din V. Alexandrescu (devenit apoi V.
A. Urechia), ca preşedinte, şi din T. Maiorescu, N. Culianu, I. Pangrati, Oct. Teodori şi
G. Mîrzescu, intrase în conflict pe chestie bugetară cu ministrul D. Bolintineanu şi
demisionase în iulie 1864. Curînd Bolintineanu se retrăsese însă şi fusese înlocuit cu N.
Kreţulescu, care numise pe V- A. Urechia ca director general al Cultelor şi Instrucţiunii
publice. La 13 august, el reintegrase vechiul comitet în drepturile lui; peste cîteva zile,
Maiorescu fusese chemat la Bucureşti la căpătîiul tatălui său pe moarte; ajuns la 22
august, îl găsise îngropat şi se întorsese la 8 septemvrie. In lipsă, in numărul din 31
august, în care se publica necrologul tatălui său Ioan Maiorescu, se dădea atacul decisiv
împotriva fiului, povestin-du-se „scandalul de la şcoala centrală" prin legătura lui de
dragoste cu o guvernantă a şcoalei. Prezenţa lui Maiorescu în şcoală se explica prin faptul
că se oferise să ţină un curs gratuit de metodica limbii române elevelor de curs superior,
la care puteau asista şi institutoarele din Iaşi, curs ce avea loc de la 6—7 sau 7 1/2 seara,
de trei ori pe săptămîna. De aici şi posibilitatea insinuărilor.
Sesizat de aceste calomnii, Comitetul de inspecţie şcolară aduce prin adresa nr. 662, din
7/19 septemvrie 1864, concluziile lui privitoare la cele ce s-ar fi petrecut la şcoala
98

Centrală de fete1. Rezoluţia conchide la netemeinicia acuzaţiilor, la suspendarea

profesorului N. Ionescu, la urmărirea lui judiciară pentru calomnie. Membrii comitetului
semnaţi sunt: G. Mîrzescu, N. Culianu, O. Teodori, Ioan Pangrati. Preşedintele era T.
Maiorescu, adică însuşi calomniatul. Rezoluţia ministrului N. Kreţulescu (17 septemvrie
1864) aprobă vederile comitetului, suspendă pe N. Ionescu si înainta afacerea în mîinile
Procurorului Curţii criminale. Comitetul de inspecţie şcolară trimise şi ziarului Tribuna
română (7 septemvrie 1864) o dezminţire a celor publicate acolo, susţinînd că „scrisorile
ce pretindeţi că le posedaţi nu sunt şi nu pot fi decît simple mistificări de la nişte
calomniatori şi rău voitori ai şcoalei" ; la fel protestă prin adresa nr. 232, din septemvrie
1864, şi direcţia şcoalei centrale de fete, prin directoarea sa Olimpia Gros, o bătrînă
franceză, fostă guvernantă în casa lui D. Cantacu-zino, ce o numise în fruntea şcoalei, în
trecerea lui pe la Ministerul Cultelor şi al Instrucţiei publice2.
Procuror al curţii criminale era D. Vîrlănescu, un prieten al „fracţiunei libere şi
independente" ; lui îi prezintă N. Ionescu diferite scrisori ale părinţilor unor eleve asupra
relaţiilor lui Maiorescu cu domnişoara Emilia Richert, pedagoaga şcoalei.
Cu toată intervenţia Doamnei Elena Cuza de a nu se face o anchetă judiciară, ci ancheta
unei comisii, evitîndu-se astfel scandalul public, afacerea luă totuşi calea judiciară.
Armele lui N. Ionescu constau din cîteva scrisori, din care unele ale unor persoane
neidentificate, şi din mărturiile d-nei Eufrosina Cobîlcescu, a moaşei Cîmpeanu, mama
Veronicăi Miele, a pedagoagei Grofsca, precum şi ale lui Alecu Alexandrescu, economul,
şi Ion sin Andrei, portarul şcoalei, ce declarau că, după lecţiile sale de limba română,
între 4—5 p.m., Maiorescu obişnuia să se ducă în camera
1 Dosarul 551/864 al Ministerului Instrucţiunii, la Archivele Statului. Pe lingă unele date
de care m-am servit folosind lucrarea în manuscris a d-lui Mihail Popescu, subdirectorul
Archivelor, e de consultat broşura Procesul Maiorescu cu actele autentice, publicată de
P.P. Carp,'N. Mândrea, C. Mîrzescu, I. Negruzzi, V. Pogor, Iaşi, 1865.
2 Numirea acestei străine în locul lui N. Verdeanu produsese revolta printre profesorii
locali, urmată de 16 demisii din învăţămînt, despre care s-a pomenit ceva mai înainte.
8*
99

pedagoagei, unde rămînea pînă la 9, 10 şi o dată chiar pînă la 12 noaptea; după spusele
unor foste eleve, Eufrosina Gobîleescu împingea chiar ora acestor incursiuni pînă la unu
din noapte; la fel şi moaşa Ana Cîmpeanu, după mărturia propriei sale fiice1: „Fiica mea,
anume Veronica Miele, ce se afla în etate de 14 ani, elevă în clasa V, cu ocazia venirii
acasă, după vacanţa sărbătorilor Pastelor, anul curent, mi-a arătat următoarea împrejurare:
că într-una din zile, pe la orele 5,30 după-amiaza, viind d. Maioresca în internat, a intrat
direct în camera d-rei guvernante, Emilia Richert, elevele fiind intrate în clasă, numita
mea fiică era ocupată cu ştergerea unei table din sală, în acelaşi timp a văzut că a venit d-
na Maiorescu, aceasta, voind a intra în camera d-rei Richert, a bătut la uşă, dar nu i s-a
deschis şi nici n-a voit a-i răspunde, numai atunci doamna a trecut peste sală şi bătînd la
uşa d-nei Gros i s-a deschis şi atunci s-a deschis şi uşa de la d-ra Richert, unde era d.
Maiorescu, după care d-na Maiorescu a intrat înlăuntru şi ce se va fi petrecut nu
cunoaşte". Măritată de cîteva luni cu profesorul Ştefan Miele, Veronica se afla acum cu
soţul ei în Transilvania. în urma raportului procurorului Vîrlănescu (nr. 1334, din 1
octomvrie 1864), ministrul Kreţulescu îl reintegra la catedră pe N. Ionescu şi-1 suspendă
la 9 octomvrie 1864 pe Maiorescu din funcţia de rector şi profesor la Universitate,
precum şi din alte funcţii „retribuite, cît şi onorifice, pînă se va da rezultatul procesului" ;
bibliotecarul Cîmpeanu fu numit provizor ca director şi profesor la institutul preparan-dal
Vasile Lupu; guvernanta Emilia Richert fu înlăturată din post. Tot din ordinul lui
Kreţulescu, i se deschise lui Maiorescu acţiune publică pentru „scandaloasa şi imorala sa
urmare esersată în pensionul Central de fete" ; în acţiune se implica şi directoarea
Olimpia Gros şi Emilia Richert. în lungile lui răspunsuri la interogatorul din 29 octomvrie
1864, Maiorescu arată că depoziţiile economului şi portarului erau mincinoase:
„Niciodată n-am fost la acea şcoală pînă la 12 ore, nici pînă la 11, nici pînă la 10. în anul
1864 n-am fost niciodată pînă la 9... La 8 ore nu mai eram în acel institut." Recunoaşte că
în 1863 fusese o singură dată pînă la 9, în ajunul plecării la Berlin, în 22 octomvrie
1863, ca să ia
1 Protocolul din 26 sept. 1864.
100

măsuri pentru aşezarea unui clavir, pe care nu-1 putea lăsa acasă din pricina frigului; a
doua zi clavirul a şi fost transportat în lipsa lui în odaia guvernantei Richert. Totul era o
intrigă a familiei Gobîlcescu, pentru a aduce la direcţie pe d-na Eufrosina Gobîlcescu. Şi
după ce respingea învinuirile diverşilor martori, punea la zid pe moaşa Ana Cîmpeanu şi
pe fiica ei Veronica în cel mai bun stil maiorescian:
5...Că după ce nevastă-mea a bătut la uşa guvernantei din lăuntru odăii n-a voit nimeni să
răspundă. Această spusă însă, singura care are valoare de indiciu din arătările d-rei
Cîmpeanu, a zis-o adăugînd-o moaşa Ana Cîmpeanu — fiindcă o moaşă şi un ofiţer1 au
ajuns apărătorii unei scoale de fete în privinţa moralităţii !
Din salon este absolut cu neputinţă a auzi dacă răspunde cineva din lăuntru odăii
guvernantei sau nu. Intre salon şi odaia guvernantei sunt scări bifurcate în dreapta şi în
stînga, care separă, într-o distanţă aşa de mare, încît nici nu va cuteza d-ra Veronica
Cîmpeanu, nu-i va trece prin cap a zice că ar fi putut auzi dacă răspunde cineva din
lăuntru sau nu. Eu cer ca să se întrebe d-ra Veronica Cîmpeanu însăşi asupra acestui
punct, iar nu d-na Cîmpeanu, care In fantezia d-sale de moaşă a putut face multe şi
variate schimbări şi îngroşări a adevărului." Cît despre insinuarea că ar fi o rivalitate între
d-ra Emilia Richert şi soţia lui, Maiorescu arată pritenia ce o lega pe nevastă-sa de d-ra
Richert, care, de ori cîte ori lipsea Maiorescu din Iaşi, se instala în casa lui pentru a-i ţine
de urît nevestei. Apărătorii pe care şi i-a constituit sunt: Vasile Pogor, P. Carp, Octav
Teodori, G. Mîrzescu, Iacob Negruzzi, N. Mândrea, pe lîngă care se mai oferiseră şi
Cimara şi Pantazi Ghica — pentru a rămîne efectiv: Pogor, Negruzzi, P.P. Carp, Pantazi
Ghica2.
Din nefericire, mai toate declaraţiile martorilor, oameni de serviciu, eleve, pedagoage,
afirmau frecvenţa vizitelor prelungite şi relaţiuni prezumate. Se descoperi şi o scrisoare
cu generalităţi asupra amorului şi un fragment furat dintr-un jurnal al Emiliei Richert mai
grav. E un dialog între două persoane nenumite, dar cu aluzii destule de străvezii,
1 Un căpitan Dumitriu.
2 Declaraţia lor din 2 noiemvrie 1864. Totuşi, în broşura de apărare nu se pomeneşte
numele acestui viitor duşman al lui Maiorescu, dar totodată şi celebra lui victimă din
Beţia de cuvinte.
101

de felul acestor: „Femeia mea ştie că-mi place să vorbesc cu d-ta, dar nu cunoaşte chipul
de a fi al raporturilor noastre: ea e geloasă şi trebuie să o respect... Femeia mea e geloasă,
trebuie să le respectez acestea, dar nu cred că trebuie să mă supun, pentru că aceasta ar fi
a-mi impune prea mult... Zici că eşti statornic, şi în vreme de două luni la Berlin nu mai
gîndeai la mine... etc., etc."
Nu fără dreptate conchise preşedintele Sandu Dudescu: „Ei bine, pe cine altul l-aţi putut
dv. înţelege prin acel cavaler decît pe d-1 Maiorescu? Dumnealui este însurat, dumnealui
a dat lecţii de pedagogie, dumnealui a fost la Berlin, dumnealui e amicul d-lui Rosetti;
dumnealui a petrecut adeseori la d-voastră, dumnealui a avut motiv să spună că ce ar
spune d-na Gros cînd v-ar vedea pe amîndoi singuri petrecînd în odaie. Şi pe ce altă
persoană aţi putut înţelege pe acea domnişoară decît pe dv. înşivă?"
Răspunsul guvernantei nu era convingător: „Asigur că n-am avut nici un fel de raport
ilicit cu d.M. şi încă o dată repet că nu sunt în stare a răspunde asupra unor gânduri, unei
hîrtii scrise nu ştiu cînd şi furată dintre alte hîrtii aruncate într-o ladă totdeauna închisă".
2. După insistenţele lui N. Kreţulescu pentru accelerarea procesului, sorocul fu fixat, în
sfîrşit, la 4 februarie 1865 şi se desfăşură pînă în ziua de 8 februarie. Şedinţe pasionate şi
contradictorii, al căror ecou de febră ni s-a păstrat în Amintirile din „Junimea" ale lui
Negruzzi: afluenţa enormă de public venit să asiste la judecarea „scandalului" ce tulbura
liniştea oraşului de jumătate de an şi făcea obiectul tuturor conversaţiilor; defilarea
martorilor, dintre care eleve şi pedagoage, ce făceau declaraţii publice în chestii atît de
gingaşe; prezenţa lui N. Ionescu, în frac, căruia i se tolerase rolul nelegal de „denunţător
şi de reprezentant al opiniei publice" ; senzaţionala revenire a peda-goagei Aliman
(Negruzzi o numeşte Alimănescu), martoră principală, asupra declaraţiilor ei, ca fiind
făcute din insti-gaţia d-nei Cobîlcescu, şi toate celelalte elemente de senzaţional ale unui
proces de o natură atît de delicată.
în locul lui Sandu Dudescu, ce găsise mai nimerit să se declare bolnav, prezida G.
Racoviţă, prietenul lui Maiorescu de la Viena şi Paris. în locul substitutului de procuror
102

Al. Degré1, care, după ce găsise elementele unei acţiuni penale şi-1 trimisese pe
Maiorescu în judecata tribunalului corecţional, intenţionase chiar să-1 şi aresteze,
procurorul Filostrat renunţă la acuzare în urma retractării martorei Aliman. Acuzaţia o
susţinu atunci cu violenţă N. Ionescu, iar apărarea, G. Mîrzescu.
Sentinţa rostită în ziua de 8 februarie 1865 îi achita pe inculpaţi cu majoritatea de voturi,
al lui G. Racoviţă şi Al. Iuliano, dar şi cu opinia separată foarte defavorabilă a lui
Răducanu Botez.
3. împotriva sentinţei ministrului de justiţie, G. Ver-nescu ordonă telegrafic procurorului
general să facă apel, ceea ce Vîrlănescu şi făcu, sorocindu-se procesul pentu 26 aprilie...
scandalul continuă să fie obiectul controverselor pasionate ale „saloanelor" într-un sens
sau altul. „Carp şi cu mine — mai ales Carp — scrie Iacob Negruzzi2, ameninţam în gura
mare că vom provoca la duel pe toţi acei care ar manifesta vreo îndoială despre justiţia
acestei cauze"3. Procesul de la Curtea de apel nu mai avu publicitatea întîiului proces;
şedinţa fu secretă; lui Nicolae Ionescu nu i se mai îngădui rolul de „denunţător şi
reprezentant al opiniei publice", aşa că nici nu mai apăru în instanţă; contradicţiile
tinerelor martore ieşiră mai în evidenţă ; chiar şi mult îndrăzneaţă Veronica fu intimidată
de prezidentul Cazimir, care o apostrofase: „dar dumneata ştii ce e amorul?" Deşi nu
luase cuvîntul la primul său proces, Maiorescu se
1 Devenit apoi agent diplomatic al ţării la Berlin, cu ocazia numirii lui în 1879 ca
membru al Curţii de Casaţie, avea să i se conteste cetăţenia română. Maiorescu a
intervenit în şedinţa Camerei din 19 februarie 1879 împotriva interpelării deputatului
Dimitrie Angliei.
2 Iacob Negruzzi, op. cit., p. 35.
3 Pentru a da atmosfera creată în jurul acestui proces, se poate citi lunga scrisoare a lui
Iacob Negruzzi către Al. Gregoriady-Bonachi, din 17 febr. 1865, publicată în I.E.
Torouţiu, Studii şi doc. Ut., III, p. 34, şi pe care o reproducem în Anexa nr. 7. Mai avem
de la G. Mîrzescu o broşură: Apărarea dinaintea Tribunalului de Iaşi, secţiunea II, a d-lui
Titu Liviu Maiorescu, doctor în filozofie şi în legi, director alŞcoalei preparandale,
profesor la filozofie şi rector Universităţii de Iaşi de G. Mîrzescu etc., Iaşi, Tip.
„Buciumul românesc", 1865. Pledoaria e melodramatică. Dovedeşte că totul era o
înscenare a grupului Nicolae Ionescu — Eufrosina Cobîlcescu şi arată că toţi martorii
erau rudele d-nei Cobîlcescu, care dorea să devină directoarea şcoalei.
103

apără singur, susţinut şi de pledoaria avocatului Cimara; în lipsă de probe, procurorul îşi
retrase apelul, aşa că, pe baza unor lungi considerente, sub semnătura lui Cazimir, Palada,
Mano, Lambrior, Tuf eseu şi C. Philippidi, curtea găsi „că n-a urmat nici o relaţiune
ilicită între acuzaţii Ma-iorescu şi Richert şi nici vreun alt scandal în şcoala centrală de
fete din Iaşi şi dar acuzaţii Tit Liviu Maiorescu, Olimpia Gros şi Emilia Richert nu sunt
culpabili delictului ce li se impută"1. In urma acestei sentinţe, membrii comitetului
academic al Universităţii din Iaşi (N. Culianu, N. Mândrea, I. Melik, I. Negruzzi şi Gh.
Mîrzescu) cerură reintegrarea lui Maiorescu, suspendat din rectorat de şapte luni, „în
toate funcţiile sale ce le ocupa cu onoare şi cu demnitate, şi pedepsirea calomniatorilor"2.
Comitetul de inspecţiune şcolară, compus, de altfel, cam din aceleaşi persoane (N.
Culianu, O. Teodori, I. Pangrati, N. Mândrea), ceru şi el, prin adresa nr. 348, din 28
aprilie, reintegrarea lui T. Maiorescu la preşedinţie şi destituirea lui N. Ionescu.
Ministrului G. D. Vernescu nu-i mai rămase decît să-1 reintegreze în toate drepturile şi în
toate funcţiile3, adică: preşedinte al comitetului şi director al Institutului Vasilian,
precum şi rector şi profesor la Universitate. Mai mult, chiar şi Emilia Richert fu
reintegrată în postul de guvernantă la Institutul de fete din Iaşi4.
Astfel luă sfîrşit acest „scandal" ieşean, semn al unor mari vrajbe dintre profesorii
localnici5. Că totul fusese
1 Fragmentul de scrisoare găsit la guvernantă se dovedise a fi copia unui pasagiu din
L'imitation de Jésus, iar celait fragment, mult mai împovărător, e judecat astfel: „Nu e
decît o relaţiune confuză şi mai mult neinteligibilă despre o vorbire ce ar fi avut acuzata
cu o persoană care nu este numită şi că acea convorbire, chiar cînd ar fi avut loc între
acuzatul Maiorescu şi d-ra Richert, totuşi nu poate fi luată ca o dovadă că între aceste
două persoane ar urma o relaţiune de amor".
2 Adresa din 28 aprilie 1865.
3 Adresa nr. 16.967, din 17 mai 1865.
4 Adresa nr. 24.443, din 18/30 iulie 1865.
5 Impresia trezită de proces a fost mare nu numai în presa locală. Ecourile lui se pot
urmărişi în ziarele din capitală: în Trompeta Carpa-ţilor a lui Cezar Bolliac şi în Opinia
naţională a lui N. Orăşeanu.
Pentru fixarea atmosferei dăm cîteva extrase:
„Un ochi pătrunzător — scrie G.B. într-o corespondenţă din Iaşi,
în Trompeta Carpaţilor, din 1 aprilie 1865 — ar fi văzut îndată că
în realitate nu se judecau doi acuzaţi, ci se judeca Universitatea de
Iaşi împărţită în două tabere adverse, o parte formată de acuzatul
104

orînduit din culise de Nicolae Ionessu, liderul „fraoţiunei libere şi independente", şi din
ură faţă de Maiorescu, dar şi în beneficiul Eufrosinei Cobîlcescu, doritoare de a ajunge
Maiorescu şi de trei apărători, iar de cealaltă, soţia şi nepoata altor profesori, cu d. prof.
N. Ionescu în fruntea lor. Era o luptă între două elemente adverse, din care se compune
Universitatea de Iaşi: cel dintîi element reprezentat de acuzat şi de apărătorii săi,
învăţători tineri, care îmbrăţişează astă carieră cu toată ardoarea iluziilor tinereţii, iar al
doilea, reprezentat de d. Ionescu şi de soţiile d-lor profesori Miciea şi Cobîlcescu, care,
după deşarte încercări de a subjuga elementele noi şi pline de viaţă în consiliul academic,
alesese o cale mai scandaloasă. Că această luptă publică avea izvorul său în împrejurări
anterioare petrecute în sînul consiliului academic nu mai poate fi îndoielnic pentru orice
persoană ce nu se mulţumeşte cu pe deasupra lucrurilor, ci caută să pătrundă în măduva
lor, să afle adevărul interior."
în numerele următoare (4, 13, 18, 22 aprilie 1865), se fac largi reproduceri din broşura
Procesul Maiorescu a lui N. Mândrea. P. Carp, V. Pogor, G. Mîrzescu, I. Xegruzzi.
în no. din 6 mai 1865, avem o corespondenţă a aceluiaşi G.B. despre judecata înaintea
Curţii criminale (26—27 aprilie), în care procurorul Vîrlănescu susţinu acuzarea, iar V.
Pogor, Cimara şi iarăşi Mîrzescu susţinură apărarea lui Maiorescu şi a Olimpiei Gros.
Corespondentul se întreabă de ce, după achitare, nu sînt pedepsiţi calomniatorii?
Altfel de sunet avea să dea Opiniunea naţională a lui N. Orăşanu. în no. din 26/7 martie
1865 găsim un articol, în care sub titlul Procesul Maiorescu se ridică împotriva sentinţei
de achitare de la prima instanţă a lui G. Racoviţă şi A. Iuliano, în ciuda opiniei separate a
lui Răducanu Botez şi a faptului că, după ce rechizitorul substitutului de procuror Degre
încadrase fapta lui Maiorescu în paragr. 200 al codului criminal, procurorul Filostrat îşi
retrăsese acuzaţia în şedinţă. Face apel la ministrul de justiţie pentru ca procesul să-şi
continue cursul. „Trebuie oare ca societatea, ca moralitatea ei să fie lăsată la capriciul
desfrînatelor pofte ale unor indivizi imorali?" exclama virtuosul ziar.
în no. din 16 aprilie 1865, Opiniunea publică, sub titlul Denunţare formală în cauza
Maiorescu, o scrisoare a lui I. Negruzzi, P.P. Carp, V. Pogor, Mîrzescu, N. Mândrea,
care, după ce apăraseră pe M. în faţa justiţiei, „se simt datori a-1 apăra şi înaintea opiniei
publice şi astfel, faţă cu actele scoase la lumină prin tractarea publică a acelui proces,
declarăm că d. M. nu a comis nici cea mai mică necuviinţă, că la şcoala centrală nu s-a
întîmplat nici măcar o umbră de scandal şi că tot zvonul stîrnit în această privinţă a fost o
invenţiune calomniatoare din partea d-1 N. Ionescu, redactorul Tribunei". Deşi ziarul
declara că n-ar trebui să publice epistola „subscrisă de indivizi pe care nu-i cunoaştem
(?)" — o publică totuşi şi adaugă sentinţa de achitare a Curţii criminale şi jurnalele lui
Racoviţă şi lui Iuliano — dar şi drastica opinie separată a lui Răducanu Botez.
105

directoare a Şoalei Centrale1, că martorii au fost „aranjaţi" ■— e un fapt neîndoios, dar,

după cum iese din majoritatea depoziţiilor şi din fragmentul de „jurnal" al guvernantei
destul de străveziu, nu e mai puţin adevărat că intimitatea, larvară de altfel, a lui
Maiorescu şi a guvernantei mersese destul de departe pentru a da frîu liber sentimentelor
de dragoste ale fetei bătrîne, mite şi cam cocoşate, şi pentru a trezi zvonuri răuvoitoare
între eleve, ce aveau să se răspîndească apoi prin familii. însuşi Iacob Negruzzi o
recunoaşte şi o explică prin plăcerea lui Maiorescu, incontestabilă pentru toate epocile
vieţii lui, de a se afla în societatea femeilor şi a discuta cu dînsele chestiuni filozofice
sentimentale, cu condiţia ca să fie inteligente. „Negreşit că printre cele inteligente el
prefera pe cele frumoase sau măcar frumuşele. In lipsă însă el se mulţumea şi cu altele
mai puţin frumoase, oricare ar fi fost ele, căci toată viaţa a fost un mare şi pasionat
curtezan."2 Din nefericire, neplăcerile i-au venit tocmai de la o astfel de fată urîtă.
1 Două luni după aceea, N. Ionescu fu surprins în flagrant delict la Sculeni cu însăşi
doamna Frosa Gobîlcescu, de unde urmă şi procesul de divorţ; Cf. I. Negruzzi, Amintiri
din „Junimea", p. 37.
2 Iacob Negruzzi, op. cit., p. 26.

XIII
1. Atitudinea lui T. Maiorescu fată de 11 febr. 1866. 2. Lupta împotriva separatismului
prin ziarul Vocea naţională. 3. Acţiunea lui în răscoala separatistă de la 3 aprilie 1866. 4.
Acţiunea lui în frământările alegerilor pentru Constituantă din oct.— noiemvrie 1866. 5.
înscrierea ca avocat; contestarea cetăţeniei române.
1. Pe ziua de 11/23 februarie 1866 găsim notat în însemnări: „Acum ora 12 sosi Jacques
Negruzzi cu vestea că Prinţul Cuza a fost silit să abdice ast'dimineaţă ora 5 şi că
locotenenta domnească e formată din general Go-lescu, Haralamb şi Lascăr Catargiu". Şi
după ce dă lista noului guvern, înseamnă: „Bucuria generală indescriptibilă ... Oare
anume necesară (detronarea)?1" Editorul însemnărilor interpretează cuvintele tăiate după
„indescriptibilă" ca o adeziune a lui Maiorescu la bucuria generală pricinuită de
detronarea lui Cuza, dar că abia mai tîrziu şi-a exprimat îndoiala asupra oportunităţii
politice a detronării. Nu cunoaştem reacţiunea intimă a lui Maiorescu. Negruzzi ne
povesteşte scena cu Maiorescu, dar nu ne dă nici un amănunt în privinţa aceasta2. Sigur e
că el nu era cu nimic amestecat în firul complotului, pe cînd Carp şi Pogor luaseră parte şi
fură numiţi, unul secretarul locotenentei domneşti, iar celait, prefect al judeţului Iaşi.
Actele publice ale lui Maiorescu ne exprimă însă de la început îndoiala „ob gerade
notwendig" — dacă detronarea fusese, în adevăr, oportună. Motivele argumentării sale se
găsesc,
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 122.
2 Iacob Negruzzi, Amintiri, p. 57.
107

îndeosebi, expuse în Istoria contemporană a României; ele pivotează pe faptul că însuşi

Domnitorul intenţiona să abdice foarte curînd şi pe nesiguranţa pe care actul răsturnării a
împrăştiat-o în jurul tronului. „Oricum ar fi şi oricîte circumstanţe s-ar aduna pentru
răsturnarea lui Cuza, încheia el, modul cum s-a executat această răsturnare rămîne
condamnabil"1. Se temea şi de complicaţii, după cum o vedem din însemnări, chiar în
ziua răsturnării: „Dar o să urmeze complicaţii foarte mari interne şi externe."2
2. Răsturnarea lui Cuza avea să aducă, cu deosebire, complicaţii la Iaşi, unde din prima zi
„oamenii de aici vor separatism, iar ciocoii Domn pămîntean". Suferind de pe urma ei
pierderea importanţei sale de odinioară, laşul se considera ca o victimă a Unirii;
întreţinută [...] de ambiţiile unor candidaţi la domnie înconjuraţi de oamenii lor de casă şi
de cei ce aveau să devină „fracţiunea liberă şi independentă", ardeleni şi moldoveni
exclusi-vişti, ce se reclamau de la principiile lui Bărnuţ, în privinţa principelui străin,
mişcarea separatistă luase, în adevăr, proporţii primejdioase. Maiorescu şi prietenii lui se
aruncară în viitoarea luptei: e primul lor contact cu agitaţia politică. Ei se luptau, fireşte,
pentru principele străin, prevăzut în dorinţile Divanurilor ad-hoc, pe baza cărora aveau să
purceadă viitoarea lor acţiune politică. In octomvrie 1866, Maiorescu însemna: „In acest
timp a fost la 3/15 aprilie mica revoltă în Iaşi. Despre aceasta şi despre activitatea mea
politică în acest răstimp, (vezi) Vocea Naţională în toate cele opt numere."3
Scos împotriva separatismului de dînsul împreună cu prietenul său N. Culianu şi cu
colaboraţia lui Negruzzi, ziarul n-a durat decît vreo trei săptămîni şi e de regretat că, din
cele 8 numere apărute, bibliotecile publice din
1 T. Maiorescu, Istoria... p. 5.
2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 124.
3 Ibidem.
108

Bucureşti nu conţin decît numărul 5, din 20 aprilie 18661, aşa că nu-i cunoaştem decît
articolele citate de alte ziare... Pe cînd separatiştii ţineau întruniri în palatul lui N. Roz-
novanu, se făcu un miting în sala de la Universitate, a „prelecţiunilor" Junimii, sub
preşedinţia lui Pogor. Maiorescu dezvoltă motivele pentru care era necesară prezenţa unei
dinastii străine; Negruzzi vorbi în acelaşi sens, dar profesorul Al. Şendrea se ridică
împotriva Domnului străin şi abia la urmă admise că ar putea fi şi străin, dar de viţă
latina, dar niciodată de viţă germană. Pentru că sala era foarte împărţită, „junimiştii"
acceptară această formulă restrictivă a Domnului de viţă latină. Iată pentru ce iscăliturile
lui T. Maiorescu, Pogor se văd în josul acestei rezoluţii2.
3. Se cunosc din diferitele relaţiuni contemporane fazele mişcării separatiste, care au dus
la răscoala de la 3 aprilie 1866,[...], condusă de Teodor Boldur-Lăţescu şi N. Ceaur
Aslan, în favoarea domniei pămîntene a lui N. Ro-setti-Roznovanu, cumnatul lui Const.
Moruzi, şi avînd în frunte pe „uşorul de minte", cum îi spune Maiorescu, mitropolit
Galinic Miclescu. După sfîrşirea liturghiei, în Duminica Tomei, norodul îl invită pe
Mitropolitul înţeles de mai înainte ca să se pună în fruntea mulţimii, pentru a merge la
Palatul Administrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascar Catargiu şi generalul
N. Golescu, ca să
1 Din acest număr reţinem al cincilea articol în continuare al lui Maiorescu despre
Descentralizarea şi interesele speciale ale Iaşilor, în care cerea desfiinţarea facultăţii de
litere de la Bucureşti şi întărirea celei de la Iaşi. In locul celor trei catedre ocupate de T.
Maiorescu, N. Ionescu, [. Garaiani, cerea o facultate cu 9 catedre, propunînd şi eventualii
profesori; 1. Limba română, Massim. 2. Istoria şi arheologia română, A. T. Laurian. 3.
Istoria Universală, N. Ionescu ori P. Cernătescu. 4. L. latină, Ieremia Circa. 5. L. elină,
Caraiani. 6. Literatura antică? 7. Literatura modernă, Vasile Alexandrescu. 8 şi 9.
Filozofia şi Pedagogia, T. Maiorescu, I). Răceanu, la nevoie Zalomit.
2 Scena e povestită în I. Negruzzi, Amintiri, p. 60. Rezoluţia a fost citită de Gh. Mîrzescu
în şedinţa din 1 mai, Mon. Of., 7 mai 1866; iar Trompeta Carpaţilor înregistrează: „pentru
a combate mişcarea de dezunire de la 3 aprilie, tinerii înţelepţi şi patrioţi Pogor,
Maiorescu şi alţii au alcătuit îndată programa menţinerii Unirii cu un Principe străin de
viţă latină" (19 august 1866). Cf. A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice, I, p. 503.
109

susţină revendicările Moldovei sau chiar pentru a aresta locotenenta şi a proclama ca

regent pe tînărul N. Rozno-vanu1. O relaţiune a conflictului sîngeros cu armata (se pare
că trupele au avut 16 morţi şi răniţi, iar din mulţime, peste o sută) o avem chiar de la
Maiorescu: Trompeta Cariaţilor (din 27 aprilie 1866) reproduce, după Vocea naţională, o
naraţie a celor întîmplate, iscălită X. J., dar, de fapt, a lui T. Maiorescu2. Din această
lungă naraţie, reproducem numai pasagiul în care criticul îşi povesteşte partea de acţiune.
„Dar ce făcea Mitropolitul în acest timp? Mitropolitul era ascuns în pivniţa unui rachier.
Pe la 6 ore, un diacon se prezintă la autorul acestui articol (deci Maiorescu) şi-1 rugă să
vină în ajutorul mitropolitului Calinic, căruia prefectul de poliţie i-a încuviinţat intrarea în
mitropolie «pentru a-şi căuta rana». In adevăr, acest ordin al prefectului exista, şi astfel
mă dusei cu diaconul la rachierie şi, după cîteva îndoieli, văzui scos la lumina pe P. S. Sa
din pivniţă, îmbrăcat în o blană de rînd cu postav verde. Cînd să ne suim în trăsură, o
ordonanţă ne veni din partea Locotenentei, poftind pe Mitropolit la palat. Şi astfel, în
contra intenţiunii cu care am intrat în această afacere, acompaniat de ofiţerul Gherghel,
furăm conduşi la palat şi Mitropolitul se introduse în Sala Locotenenţii, unde, cît pentru
căutarea sănătăţii sale, d-1 Lascar Catargi îi încuviinţă orice înlesnire, precum de la sine
se înţelege. Noi ieşirăm din sală lăsînd pe Mitropolit a depune descoperirile P. S. Sale în
trista cauză, în care pare a fi luat o parte aşa de nechibzuită. Cu aceasta am terminat
expunerea faptică a celor întîmplate. Tot ce se zice şi se vuieşte în contra sunt
invenţiuni..."
1 I. Negruzzi, Amintiri, I. p. 62 sqq. Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, p. 11 sqq.
2 Naraţiunea din Vocea naţională (4 iulie), din care se vedea că manifestanţii strigau „Jos
Unirea", a fost reprodusă şi de Românul, din 11-12 aprilie. Cu această ocazie,
inconsecventul B.P. Hasdeu, care, totdeauna alături de realitate, votase în contra alegerii
principelui Carol, publică o scrisoare în Românul (6 aprilie 1866), prin care îşi
retractează votul: „Astăzi, însă, încheia el, văzînd tristele scene de reacţiune petrecute la
Iaşi şi prin care se pune în pericol pînă şi marea idee de Unire, ca unul ce am fost şi voi fi
totdeauna pentru Unire, mă grăbesc a-nii retrage votul, declarînd că, în interesul salvării
Unirii, sunt pentru alegerea lui Carol".
110

...Şi ca încheiere:
„Concetăţeni din Iaşi, guvernul ne lasă deplina libertate să ne dăm părerea noastră, dacă
vroim pe principele Carol I sau nu. Primirea lui şi încuviinţarea majorităţii puterilor
garante şi deplina independenţă a ţării noastre ne sunt asigurate. Sa votăm dar după libera
noastră voinţă, cum gîndeşte fiecare că este mai bine. In orice caz însă, să ne purtăm cu
minte şi cu demnitate."1
Tot în legătură cu evenimentele găsim o „însemnare": „Am avut apoi o afacere de duel;
despre aceasta, caietul meu de scrisori din mai"2 — dar cum nu avem acel caiet, ne
mulţumim cu ceea ce adaugă Soveja: „Un duel cu separatistul N. Geaur-Aslan a fost de
abia evitat prin intervenţia martorilor (G. Philippescu şi colonelul Al. Radovici"3.
1 Pentru a arăta de ce fanatism şi vehemenţă era în stare T. Boldur-Lăţescu, una din
căpeteniile răscoalei, e semnificativă o broşură a lui intitulată: Adevărul adevărat,
răspundere la articolul din „Vocea naţională'''' subscris X.J., sau relatarea evenimentelor
petrecute in Iaşi la 3 aprilie 1866 (apărută la Cernăuţi, 1866). Reproducem cîteva pasaje:
Relatarea lui Maiorescu e tratată ca „neruşinoasă şi neadevărată". Mitropolitul fusese
rugat de popor să meargă în fruntea lui la Locotenentă pentru a-i exprima dorinţa:
menţinerea Convenţiei, adică separaţia Moldovei. Mulţimea adunată i se pare a fi fost de
cinci mii de oameni.
Luptele sunt descrise cu un patos epic şi invectivele contra lui Maiorescu tot aşa de
homerice. „Pîraiele de sînge, cadavrele femeilor şi copiilor, spectacolul dureros al unui
măcel sălbatic n-a săturat inima acestui tigru sîngeros, şi, îndeplinindu-şi neruşinoasă sa
misie, a vroit să insufle doliul, a căutat să defaime nenorocirea: dar ţie, calom-niatorule,
insulta şi calomnia ! ţie dispreţul concetăţenilor tăi ! ţie pedeapsa lui Dumnezeu, prin
ajutorul căruia lumina se va face, adevărul se va şti". Pină şi D.A. Sturdza e arătat că se
purta „ca o hienă printre soldaţi, eu gura strîmbă, cu clăbuci pe buze, strigîn-du-le
necontenit să ucidă, să ucidă, să ucidă". Şi ca încheiere:
„Acopăr de infamie pe mincinosul şi defăimătorul care a scris articolul din Vocea
naţională; tot asemenea blamez, denunţ la vindictă, la oprobiul universal şi la ura
posterităţii pe infamii, de trei ori infamii ! Lascar Catargi şi Mitică Sturdza, care în vecii
vecilor nu vor spăla pata de sînge imprimată pe faţa lor spurcată... etc."
2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 124.
3 Soveja, op. cit., p. 62.
UI

4. Puţin după dizolvarea constituantei la 6 iulie, se dislocă şi guvernul prin fricţiunile

între Lascar Gatargi, I. Brătianu şi G. A. Rosetti, dînd loc unei noi formaţii, cu Ion Ghica
la preşedinţie la 15 iulie 1866.
Principele intreprinse prima lui călătorie de 18 zile în Moldova la 19 august; alegerile
avură loc la 29, 30, 31 octomvrie şi 1 noiemvrie, pentru Cameră, şi 3, 4, 5 noiemvrie
1866, pentru Senat.
Avem putinţa de a urmări frămîntările politice din preajma acestor alegeri în tabăra
conservatorilor din Iaşi în ziarul bisăptămînal Constituţiunea, apărut la 24 septemvrie
1866, sub redacţia lui Iordachi Beldiman, Iacob Ne-gruzzi, Vasile Pogor, Const. N. Suţu
şi Gh. Mîrzescu, unde ni se dau lungi dări de seamă a întrunirilor alegătorilor
conservatori în vederea stabilirii listei candidaţilor, ce aveau loc în salonul lui Al. Balş,
sub preşedinţia principelui Grigore Sturdza. La cea dinţii întrunire din 24 septemvrie
1866, pivotul discuţiei îl constituie Gh. Mîrzescu şi participă la ea şi I. Negruzzi; la cea
de-a doua, din 28 septemvrie, pe lîngă Negruzzi şi Pogor, ia parte foarte viu şi T. Ma-
iorescu1. El cere anume comitetului o precizare a programului (cum înţelege
descentralizarea, transferarea Curţii de casaţie la Iaşi? etc.) şi „să-şi explice" fiecare
intenţiile sale asupra chestiei israeliţilor, netranşată încă prin articolul din constituţie; cere
mai ales candidaţi capabili care să rezolve în mod binefăcător pentru ţară chestiunile
vitale ale ţării.
Propunerea avea să stîrnească furtuna: li se cerea oare şi certificate de studii? să fie
enciclopedişti şi universali? examene de capacitate? Discuţia se reia în ziua 1 octomvrie,
cînd vorbesc Pogor, I. Negruzzi, Iordachi Beldiman şi chiar I. Creangă, şi foarte lung
Maiorescu, cerînd fiecărui candidat să-şi expună vederile asupra situaţiei financiare,
judecătoreşti, administrative —- combătut tot atît de lung de Mîrzescu:„înteorie pură
fiind cu d. Maiorescu, în practică însă sunt foarte departe de d-sa" ; controversă dusă şi în
şedinţa din 5 octomvrie, şi în cea de la 8 octomvrie, iarăşi cu lungi şi repetate discursuri
ale lui Maiorescu,
1 Constituţiunea, 1866, nr. 2.
112

Beldiman, Negruzzi. Se hotărî convocarea alegătorilor pe colegii şi se decise chemarea

colegiului 1 pe joi 13 octom-vrie.
La alegeri, la colegiul al treilea (1 noiemvrie), ieşiră de la primul scrutin „fracţioniştii" D.
Tăcu şi Alex. Gheor-ghiu, celelalte voturi împărţindu-se între mulţi alţi candidaţi, dintre
care T. Maiorescu nu era printre cei dinţii; alegătorii de la „Balş" şi cei de la primărie
(„fracţioniştii") căzură atunci de acord la al doilea scrutin şi se aleseră Gh. Mîrzescu şi
Al. D. Holban (ca fracţionist), împotriva „celor de la 3 aprilie" — adică a autorilor
revoluţiei separatiste.
In nr. 15, din 16 noiemvrie, vedem că Maiorescu e ales la 5 noiemvrie senator al
Universităţii, deşi nu avea 40 de ani (avea 27) ; dar şi legea instrucţiei cerea pentru rector
40 de ani, şi Maiorescu fusese rector la 23 de ani! De altfel, între cei 13 alegători la
Universitate nu erau decît doi eligibili: N. Ionescu, ales deputat, şi P. Suciu, pe care
majoritatea nu-1 dorea. Controversa e expusă pe larg; se respinge şi obiecţia că
Maiorescu n-ar fi român. Ziarul constată că Senatul singur poate decide dacă Maiorescu e
eligibil sub raportul virstei. Senatul i-a anulat însă alegerea, nulitatea fiind
constituţională; dacă se călcase legea instrucţiei, nu era un cuvînt să se calce şi
Constituţia. Chestiunea trezi, de altfel, reacţiuni în lagărul „fracţiunii", după cum se poate
vedea şi dintr-un lung articol al ziarului Poporul1 al lui A.D. Holban şi V. Gheorghian, ce
dau intensitatea urilor politice locale şi contestaţiilor de cetăţenie română, pe care şi le
făceau reciproc ardelenii.
1 Poporul, duminică 20 noiemvrie 1866, din care dăm cîteva fragmente:
„Asigurăm însă pe frumoasa Constituţiune că Maiorescu nu mai este rector confirmat
după legea de la 1864, luna lui iulie, de cînd s-a demisionat singur, după votul de censura
dat de colegii săi; şi el era suspens din profesură la 1864, dec. 5, cînd s-a promulgat legea
instrucţiunii, şi că, după ce s-a achitat de procesul scandalos, a încercat în mai multe
rînduri a se alege rector, însă întot-
9 — Titu Maiorescu
113

5. încă din ziua de 10 ianuarie 1866, prin petiţia nr. 147, Maiorescu ceruse Curţii
apelative din laşi să fie înscris ca avocat. Petiţia lui, precum şi adresa Ministerului de
Justiţie, Cultelor şi Instrucţiunii şi jurămîntul au fost găsite şi publicate1.
Printre vicisitudinile epocei, înregistrăm aci, ca efect al luptelor politice, încercarea din
1867 de a i se contesta cetăţenia română; şi anume, „fracţioniştii" prezintară Consiliului
comunal din Iaşi (sub semnătura lui Petru Suciu, Gr. A. Urechia şi Gr. Cobîlcescu) o
petiţie, prin care îi cereau ştergerea din listele electorale, ca nefiind cetăţean român, ceea
ce Consiliul comunal „fracţionist" primi2. Sentinţa în 28 februarie 1867 a tribunalului
secţia II reformă însă încheierea consiliului şi ordonă înscrierea în listele electorale3, pe
cuvînt că Maiorescu se născuse la Cra-iova, pe cînd tatăl său era recunoscut cetăţean
român, şi devenise major cînd Ion Maiorescu era tot cetăţean român.
deauna prin mijloace neoneste; o dată, prin excluderea mai multor profesori de la alegere
şi altă dată, prin absenţa a 7 profesori şi prin introducerea profesorilor nepămînteni sau
neîmpămînteniţi în şedinţa consiliului universitar. Asemenea alegeri însă au fost
totdeauna protestate şi neconfirmate. Se mai zice că guvernul şi Universitatea, în
imposibilitatea factice, au ales şi confirmat de rector pe Maiorescu, asemenea şi senatul,
în această imposibilitate, trebuie să-1 recunoască de senator etc.
Urmează o serie de „intrigi ale Maiorescului..." A fost ales cu 7 voturi din 13, dar votanţii
sînt 15, „dar doi, deşi nesupuşi unei pro-tecţiuni streine, nu au fost convocaţi de
Maiorescu la alegere, pentru care s-a şi protestat". Continuă apoi o lungă expunere asupra
cetăţeniei lui Maiorescu, tăgăduindu-i-o — cum i se tăgăduieşte şi lui Melic şi
macedoneanului Caraiani.
1 După I.E. Torouţiu, op. cit., v. V, p. 20, şi în C. Săteanu, Figuri din „Junimea", în
facsimile.
2 T. Maiorescu, Discursuri, I, p. 438.
3 Iată ce cuminţi reflecţii găsim în Gazeta de Iassi, din 5 martie 1867, în această
chestiune:
„Unalt proces nu mai puţin important s-a cercetat la 28 febr. de trib. de Iaşi, secţiunea a
II. Cîţiva din domnii profesori de la Universitate, voind a nega colegului dumnealor Titu
Maiorescu dreptu-
114

Contestatorii făcură recurs, dar Casaţia îl respinse prin deciziunea de la 27 octomvrie

1867.
Chestiunea avea să facă mai tîrziu, în 28 ianuarie 1876, obiectul anunţării unei interpelări
a senatorului I. Deş-liu: „Interpelez pe d. prim-ministru, dacă colegul d-sale, d.T. M., fiul
răposatului loan Maiorescu, supus austriac, a respectat la rîndul d-sale instituţiile ţării,
cerînd exercitarea drepturilor politice prin formele prescrise într-însele, singura
condiţiune care i-ar fi putut deschide uşa la minister, conf. art. 97 din Constituţiune".
Această interpelare n-a fost dezvoltată; în urma votului de blam al Senatului din şedinţa
de la 28 ianuarie 1876 pe chestia suprimării unei catedre, Maiorescu se retrase din
minister.
Contestaţia, ce i se făcuse în 1876, avea s-o evoce el însuşi în şedinţa de la 9 februarie
1879, cu ocazia discursului „asupra calităţii de român a d-lui Degre" — fostul substitut în
procesul din 1864—1865, care, după ce intenţionase să-1 aresteze, se retrăsese din
şedinţa de la 8 februarie 1865 — şi căruia, ajuns membru la Curtea de Casaţie, i se
contesta acum tot de „fracţiunea liberă şi independentă"
rile de cetăţean român, au intentat acţiune în contra sa înaintea primăriei şi apoi la
tribunal, care a judecat şi hotărît chestiunea în favoarea d-lui Maiorescu. Oricare
spectator imparţial a trebuit să privească cu durere acest proces, care înfăţişa publicului
tristul spectacol al inimiciţiei ce există de un timp încoace între membrii corpului
profesoral. Fără a intra să cercetăm cauzele acestei inimiciţii, fără a voi să distingem care
sunt atacatorii şi care sunt atacaţii, vom zice numai atîta că ar fi de dorit să vedem pe cei
ce atacă oprindu-se de a mai înainta pe calea urîtă a persecuţiilor şi pe cei atacaţi iertînd
agresorilor lor. De aceea, noi consiliem cu toată sinceritatea pe domnii profesori din
ambele tabere să arunce un văl asupra trecutului, să înece în marea uitării ambiţiile,
invidiile, animozităţile, care nu trebuie să găsească loc în inimile unor oameni ce sunt
chemaţi a da junimei noastre învăţămîntul moralei şi a virtuţii şi să unească activitatea şi
inteligenţa lor întru a face să prospere născîndele noastre instituţii şcolare."
9*
115

calitatea da cetăţean român, pentru că-şi manifestase în i863 dorinţa de a rămîne cetăţean
român printr-o petiţie adresată Primăriei, şi nu Camerei, controversă ce fusese însă
rezolvată de Casaţie chiar în cazul Maiorescu1.
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 267.
Iată parte din acel discurs:
„Acum este o controversă asupra aplicării art. 8 din Codul civil. Ştiţi că cei născuţi în
ţară, dacă nu s-au bucurat de o protecţie străină, ajunşi la majoritate, au dreptul să declare
într-un an dacă vor să rămîie cetăţeni ai acestei ţări sau nu. Se naşte însă întrebarea: unde
trebuie sa facă această declaraţie? Unii o cer la primărie, alţii o cer la Cameră; dar în
orice caz, Camera sau primăria în asemenea cazuri n-au alt rol decît a constata
manifestarea voinţei reclamantului. Cînd a venit dar d. Degre şi şi-a manifestat dorinţa de
a fi român, a constatat că d-sa e român. Aceasta mai nainte putea să fie încă în îndoială, a
venit însă o hotărîre a înaltei Curţi de Casaţie anume în acest sens şi am îndrăznit să iau
cuvîntul, pentru că acea hotărîre mă privia pe mine.
Eu sunt născut, d-lor, în Craiova şi am trecut totdeauna de român. Cu toate aceste, tot din
partea aceea, din care vorbeşte astăzi d. Anghel contra d-lui Degre, adică de la fracţiune,
şi anume de la d-nii Suciu, Gheorghiu şi alţi colegi ai mei de la Universitatea din Iaşi, s-a
ridicat contestarea că eu n-aş fi român, ci transilvănean, în urma acestei contestări,
primăria de Iaşi m-a şters din listele electorale. Eu am făcut recurs la Casaţie şi acei
domni şi-au dat osteneala să vie din Iaşi pînă la Bucureşti la Casaţie ca să dovedească că
nu sunt român şi nu am dreptul să fiu cetăţean în această ţară. Atunci era la Casaţie
procuror-general d. Papiu Ilarianu, român din Transilvania; şi între d. Suciu, asemenea
din Transilvania, şi mine din Craiova se năştea cearta care este român [ilaritate).
Curtea a zis că, deşi tatăl meu a putut să fie supus austriac, însă fiindcă eu sunt născut în
ţară, la Craiova, şi ajuns la majoritate am manifestat dorinţa de a fi român în mod
autentic, prin faptul că am primit o funcţiune administrativă, ca director al liceului din
Iaşi, şi că am fost înscris în listele electorale; considerînd, că nu e prevăzut prin lege
înaintea cărei instanţe anume să se manifeste dorinţa de a fi al acestei ţări, iar nu al alteia;
că orice manifestare autentică în privinţa aceasta e bună şi că nu trebuie ca în asemenea
cazuri să interpreteze legea în sens aşa de strîns: sunt şi rămîn recunoscut ca român."

XIV
1. Originile şi fizionomia „Junimii". 2. Şedinţele literare ale „Junimii" şi rolul lui Titu
Maiorescu.
1. După o tradiţie perpetuată, originile cercului literar al „Junimii" „se pierd în noaptea
timpului". Nimeni nu e mai îndreptăţit de a stabili totuşi un punct de oarecare siguranţă în
această noapte a timpului decît Iacob Negruzzi. Maiorescu sosise la Iaşi la sfîrşitul anului
1862 şi în cursul lui 1863 se impusese atenţiei tuturor atît prin „prelecţiu-nile" lui
populare, cît şi prin alte incidente ale vieţii şcolare. In toamna lui 1863, el plecase la
Berlin, trimis cu misiunea de a studia învăţămîntul elementar în Prusia, în vederea
reorganizării Institutului Vasilian, al cărui director fusese numit. In lipsa lui sosise şi
Iacob Negruzzi de la studii de la Berlin, unde aflase de reputaţia tînărului profesor, atît de
deosebit de ardelenii şi de moldovenii din fruntea mişcării intelectuale a fostei capitale.
Aici făcuse cunoştinţa ciudatului Vasile Pogor şi reînnoise pe cea cu Carp pornită la
Berlin; abia pe la începutul lui 1864 îl putuse cunoaşte şi pe Maiorescu, întors de la
Berlin la 4 ianuarie. Intr-o zi primise o invitare de la dînsul ca să vină la lectura traducerii
lui Macbeth, făcută de Carp. De faţă se aflau T. Maiorescu, P. Carp, Iacob Negruzzi, N.
Burghele şi Teodor Rosetti, atunci întîlnit întîiaşi dată; lipsea doar Pogor, împiedicat. Iată
prima întrunire a „Junimii" şiprima ei lectură; cei cinci tineri îşi făcuseră studiile în
Germnia; soarta îi legase prin aceeaşi structură şi formaţie intelectuală.
Succesul „prelecţiunilor" lui Maiorescu din anul trecut din sala Băncii Moldova îi
îndemnară să ţină împreună un «iclu de conferinţe într-o sală a Universităţii: zece
„prelec-
117

ţiuni" ale lui Maiorescu, două ale lui P.P. Carp şi două ale lui Pogor; nu-1 pomenim şi pe
Teodor Rosetti, cumnatul Domnitorului, care gîtuit de emoţie, nu putuse rosti decît
cuvintele: „Societatea modernă, societatea modernă", şi se scoborîse de la tribună. După
„prelecţiunile" ţinute invariabil duminecă între orele 1—2, din februarie pînă la Paşti, cei
cinci se adunau la Pogor pentru a discuta asupra chestiunii tratate: Carp, Pogor, Rosetti,
tolăniţi pe canapele, Maiorescu, în fotoliu, Negruzzi, măsurînd agitat odaia; periodicitatea
întîlnirilor poate fi privită ca punctul de plecare al şedinţelor literare şi al hotărîrii de a
înfiinţa în regulă o societate; discuţiile urmară cîteva duminici asupra denumirii ei; se
primise la început titlul de societatea „Ulpia Traiana", deşi nici unu] dintre dînşii nu era
un „daco-roman" propriu-zis, ba, dimpotrivă, noua societate ţintea să reacţioneze în
contra ardelenilor stăpîni pe viaţa culturală a Iaşilor. Cînd la şedinţa următoare Teodor
Rosetti propusese numele de Junimea, îl primiseră cu toţii. Pentru a împlini ritualul,
Pogor cântase apoi popeşte de trei ori:
— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului? I se răspunsese în cor:
— S-a lepădat.
Şi societatea „Junimea" se declară, astfel, constituită în cursul iernii anului 1864.
Nu ne gîndim să întreprindem istoricul amănunţit al „Junimii" decît doar cît e de nevoie
pentru a fixa personalitatea lui T. Maiorescu, care o domina.
Fizionomia şedinţelor a fost, de altfel, evocată, în elementul ei anecdotic, şi în Amintirile
lui Iacob Negruzzi şi ale lui G. Panu, ca şi în atîtea alte însemnări contemporane; ar fi
deci de prisos să repetăm lucruri devenite bunul comun al istoriei literare mărunte. Pe
baza proceselor-verbale ale „Junimii" pe anii 1865 şi 1866, ca şi pe anii 1871—1874,
redactate de A.D. Xenopol1, avem însă prilejul de a intra în metodele ei de lucru, ceea ce
e cu mult mai însemnat.
Din aceste procese-verbale vedem că nu participau, în genere, la şedinţe mai mult de zece
persoane. Ele se ţineau
1 In I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 429 şi următoarele.
118

de obicei vineri seara, succesiv la V. Pogor şi la T. Maio-rescu, în curtea bisericii Trei-

Ierarhi.
Faptul că T. Maiorescu, P. Carp, Th. Rosetti şi Iacob Negruzzi îşi formaseră cultura în
Germania constituia o bază de înţelegere în jurul unor idei de ordine, de organicism, de
istoricism, punct de plecare al ideologiei junimiste şi în materie literară, dar mai ales în
materie politică. Chiar din primii ani se asociază pe rînd, în jurul grupului de fundatori,
alţi tineri tot de formaţie intelectuală germană (Leon Negruzzi, Neculai Scheletti, Samson
Bodnărescu, M. Emi-nescu, Gh. Racoviţă, Dimitrie Rosetti [fratele lui Teodor], Neculai
Mândrea, Gr. Buicliu, Miron Pompiliu, I. Slavici, Vasile Burlă, Teodor Nica, A.D.
Xenopol, N. Quintescu, Pavel Paicu, C. Meissner, P. Missir etc., mai mult intelectuali
decît scriitori propriu-zişi. „Boema" — după cum avea să spună mai tîrziu nu fără
oarecare dispreţ însuşi T. Maiorescu în una din Însemnările lui — nu exista pe atunci.
Unii dintre membri erau cu o înaltă situaţie socială şi materială (Carp, fraţii Rosetti,
Pogor, fraţii Negruzzi, Racoviţă etc.), cei mai mulţi aveau o cultură formată în
universităţi străine şi profesiuni determinate, profesori universitari ori secundari,
magistraţi, militari etc., unii matematici (N. Culianu, I. Melic), cei mai mulţi istorici,
filologi, jurişti, economişti, oameni politici, avocaţi (fraţii Rosetti, Carp, fraţii Negruzzi,
Neculai Mândrea, Gr. Buicliu, M. Cornea, Vasile Conta, V. Burlă, S. Bodnărescu, Al.
Lambrior, Gh. Panu, T. Nica, A.D. Xenopol, I. Cara-iani, Th. Şerbănescu, N. Scheletti,
G. Bengescu—Dabija — aceştia trei militari—, C. Meissner, Lascar Ciurea, Chris-tea
Buicliu — aceştia doi din urmă doctori — şi aşa mai departe. Toţi cu o cultură specială,
dar şi iubitori de literatură şi oameni de gust; mai nici unul însă scriitor pro-priu-zis sau
creator de artă. Profesori universitari, ca St. Vîrgolici, A.D. Xenopol, A. Naum, se
îndeletniceau cu traduceri din poeţii mai ales francezi, sau făceau ei înşişi versuri; nimic
n-a rămas din activitatea lor literară: ei n-au constituit decît cimentul unei mari construcţii
culturale colective, al cărei arhitect a fost T. Maiorescu şi regizor— Iacob Negruzzi. Fără
să fi fost scriitor de imaginaţie, spiritul teoretic al lui Maiorescu şi marele lui talent de
expresie a dominat însă întreaga această societate de doctori,
119

militari, matematici, filologi, istorici, profesori, avocaţi, economişti şi diletanţi (în felul
lui Pogor), pentru a le imprima o spiritualitate comună şi a impune culturii române o
direcţie nouă şi organizată ; făcînd de toate cu o fecunditate impresionantă, poezii, mari
poeme epice, schiţe, romane, piese de teatru, Negruzzi nu s-a înscris în istoria literaturii
noastre decît ca putere executivă a imperialismului intelectual întrupat în Maiorescu,
omul cu scriptele societăţii, directorul de un sfert de veac al Convorbirilor literare, rol
important în procesul de formaţie a unei culturi... „Junimea" a fost înainte de toate o
societate culturală; literatura celor mai mulţi n-a reprezentat decît o utilitate pentru nevoi
estetice limitate şi realizată de forţe destul de precare (S. Bodnărescu, Th. Şerbănescu, N.
Sche-letti, Matilda Cugler-Poni) sau de străduinţele multilaterale ale unor oameni ca
Iacob Negruzzi, St. Vîrgolici, A. Naum etc. în afară de spiritul directiv pornit pe de-a-n-
tregul de la T. Maiorescu, în aproape toate domeniile culturii noastre — în afară de un
grup de intelectuali de specialităţi diferite, adevărată masă de manevră în procesul de
difuziune a ideilor maioresciene, în afară de literatura onorabilă a unor diletanţi distinşi şi
de cercetările de specialitate în diversele domenii ale ştiinţei (Al. Lambrior, V. Burlă, G.
Panu etc.) — mişcarea „Junimii" a trecut totuşi măsura comună prin cîteva personalităţi,
adevărate piscuri ale activităţii intelectuale româneşti; în domeniul literaturii: Vasile
Alecsandri, format înainte, dar venit în sînul „Junimii", element de legătură cu vechea
generaţie, îmbrăţişat fără reticenţe de noua mişcare iconoclastă din nevoia stabilirii unei
tradiţii, în sînul unei societăţi ce pornia tocmai de la un principiu tradiţional; Eminescu,
fenomen solitar şi imens punct de întretăiere a unei mari culturi şi a unor instincte
primare, junimist prin principii şi autoritar prin instincte şi, mai presus de toate, creatorul
unei noi muzici verbale; I. Creangă, a cărui structură populară n-avea nimic comun cu
cosmopolitismul cultural al adevăraţilor „junimişti", mare povestitor şi mare artist al
cuvântului; I.L. Caragiale, încă cel mai viguros dramaturg al nostru, de esenţă junimistă
în scepticismul şi zeflemeaua lui şi mai ales în atitudinea faţă de fenomenul procesului de
formaţie a societăţii noastre — într-un cuvînt,
120

unii din cei mai mari scriitori, dintre care cei trei din urmă, cu pecetea valorilor absolute,
toţi trei boemi, incon-formişti cu caracterele noii literaturi, depăşind diletantismul,
intelectualismul sau simpla utilitate, apreciabilă de altfel şi ea, în ţesutul complicat al
culturii unei epoci; pe planul al doilea, altă serie de scriitori de valoare, rămaşi încă şi
astăzi în conştiinţa noastră estetică, pe care timpul îi va aşeza în firidele istoriei literare:
povestitorii N. Gane, I. Slavici şi mai tîrziu Duiliu Zamfirescu, I. Brătescu-Voi-neşti, I.A.
Bassarabescu, I. Popovici Bănăţeanul, poetul P. Cerna etc.
In domeniul istoriei, poliistorul A.D. Xenopol, lipsit de simţ literar şi în scris şi în
judecata estetică, dar mare muncitor, mare ziditor de construcţii istorice şi de presupuse
legi, de o universalitate cam familiară; iar în domeniul filozofiei, Vasile Conta, a cărui
imaginaţie a înlocuit informaţia sistematică.
Cînd o mişcare culturală, în afară de mortarul cîtorva generaţii de oameni culţi, privind
unitar şi serios problemele vieţii româneşti, a dat politicei pe P.P. Carp, criticei teoretice,
pe T. Maiorescu, poeziei, pe M. Eminescu, prozei, pe I.Creangă, teatrului, pe I.L.
Caragiale, istoriei, pe A.D. Xenopol, filozofiei, pe Vasile Conta—■ acea mişcare nu
poate fi privită decît ca un fenomen de mare însemnătate.
2. Despre şedinţele însăşi ale acestei societăţi nu mai e nimic de spus: se cunoaşte din
Negruzzi, din Panu şi din alţi cronicari anecdotici fizionomia veselă a acestor întruniri, în
care Vasile Pogor era un fel de „enfant terrible", duşman al oricărui pedantism, cu
formule rituale, cu perine aruncate în capul cititorilor anosti sau al contrazicătorilor
încăpăţînaţi; într-un mediu în care domnea zeflemeaua şi scepticismul şi în care anecdota
nu numai că-şi avea locul, ci şi „prima"; în care „corozivele" lui Creangă erau atît de
gustate; în care Paicu era „prost", Caraiani — „bine hrănit", Gane se numea Drăgănescu
şi toţi îşi aveau porecla — ,dar în care numai Maiorescu era „domnul Maiorescu". E
caracteristică afirmaţia personalităţii acestui tînăr de douăzeci şi trei de ani, rector al
Universităţii (timpuri!) , şi menţinut într-o oarecare izolare respectuoasă de
121

o generaţie întreagă de tineri cu importante situaţii sociale sau culturale, spirite

voltairiene şi zeflemiste; după informaţiile concordante ale tuturor contemporanilor,
prezenţa lui era prezenţa „domnului" Maiorescu, adică a unui fel de teoretician, în jurul
căruia să făcea îndată linişte şi se organiza munca; perinde lui Pogor zburau fără să-1
atingă. Vorbind de un discurs al lui Tacit, Plinius cel tînăr se exprima:
„Tacit a vorbit cu multă elocinţă şi, ceea ce e în caracterul talentului său, cu gravitate"1.
Nimic nu s-ar putea aplica mai drept la natura personalităţii lui Maiorescu de-cît epitetul
de gravitate: gravitate fără pedanterie, dar gravitate. Dacă zeflemeaua era în firea lui P.
Carp sau V. Pogor, în Maiorescu nu exista; e singura notă în care n-a fost junimist; prin
ea a ştiut poate domina o societate irespec-tuoasă şi a putut-o îndruma spre o activitate
pozitivă. Gravitatea reieşea din elastica lui persoană, fără rigiditate, cu gesturi expresive,
deşi puţin cam solemne, în ton oarecum protocolar, şi mai ales din seriozitatea cu care îşi
împlinea toate sarcinile de la institutul vasilian, cu doi profesori, din care unul era de
muzică, şi pînă la funcţia de prim-mi-nistru în timpuri atît de grele. Nu era un om de
spirit în sensul lui Carp, care a dovedit că sub zeflemea şi frondă se poate ascunde
bronzul unui caracter pe care nimic nu-1 topeşte: nici evidenţa; cu atît mai puţin nu era un
om de spirit în sensul lui Hasdeu, sub care se ascundea versatilitatea. Incizivitatea
observaţiei, causticitatea criticii sale nu trebuie confundate cu spiritul, cu zeflemeaua sau
cu umorul ce i-au lipsit cu totul. însăşi vocaţia lui esenţială de educator — în şcoală sau
în publicistică — era o formă de credinţă, şi credinţa în ceva se împacă numai rar cu
spiritul, cu dispoziţia minţii de a lua lucrurile prin latura lor frivolă, uşoară. După cum la
Theresianum îşi organizase pe încetul o „şcoala" filozofică printre camarazi, cu aderenţi,
discuţii, lecturi, tot aşa, acum, la Iaşi, din primul an al sosirii, deveni punctul fix de
cristalizare a tuturor elementelor tinere ca în jurul unei călăuze. Forţa lui de dominaţie-
ţinea puţin la o parte, într-o deferentă respectuoasă ; atrac-
1 Pliniu, Epist., II, p. 11.
122

ţia venea numai din prestigiul talentului, a demnităţii personale, a seriozităţii; ea

era de ordin intelectual.
Nu era totuşi un om ursuz, închis şi distant; nu-şi scotea o aureolă din izolare. Avea un
caracter prin esenţă sociabil; nu mai vorbim de femei, în societatea cărora găsea un
stimulent al vieţii intelectuale, dar chiar faţă de camarazi sau chiar de cei mai mici ca
dînsul. Oriunde, tî-năr student la Berlin sau rector la Iaşi, îl vedem organizator de excursii
colective (pînă şi cu şcolarii de la Colegiul naţional introdusese obiceiul excursiilor în
comun în jurul Iaşilor), de petreceri colective, de societăţi, cum era însăşi „Junimea", de
„agape" la diverse ocazii prieteneşti şi de banchete organizate atît de vesel la aniversările
anuale ale „Junimii"; chiar înainte de înfiinţarea „Junimii", din 1864, el luase iniţiativa
unor mese colegiale la el acasă, pentru a trezi solidaritatea intre profesori; după apariţia
Convorbirilor literare, institui întîi la el prima „agapă", în care oameni ca Alecsandri şi
Carp etc. petreceau pînă în zori, Carp beat, iar Alecsandri mirîndu-se „că tinerii din ziua
de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţin băutura". Ma-iorescu şi Pogor nu se
atingeau de vin, dar voia bună şi-o păstrau totdeauna. Ce au devenit apoi aceste
„aniversări" ştim şi din Negruzzi şi din Panu şi din alte mărturii contemporane; ele au
produs o întreagă literatură de amintiri, de anecdote, de cîntece, de farse, de zeflemele —
căreia i-a rezistat totdeauna demnitatea doctrinară a lui Maiorescu.
Din cercetarea proceselor verbale ale „Junimii" se poate constata spiritul pe care ştia să-1
imprime şedinţelor. Nu erau întruniri de diletanţi, unde, pe lîngă oarecari lecturi
întîmplătoare, participanţii discută chestiunile politice de la ordinea zilei, fac glume şi se
poreclesc, ci de întruniri serioase, ce-şi fixează preocupările în jurul unor probleme
esenţiale de limbă, de literatură şi de cultură generală. Fără prezenţa lui Maiorescu,
această cristalizare n-ar fi putut avea loc, cu nişte spirite atît de nedisciplinate ca cel al lui
Vasile Pogor, marele preot al zeflemelei, omul care cînta popeşte pe nas şi arunca perinile
în capul cetitorilor.

XV
1. Cele trei forme de manifestare publică a societăţii „Junimea": „Prelccţiunile
populare". 2. Tipografia Junimea. 3. Convorbiri literare.
1. In urma procesului din 1864—1865, activitatea „pre-lecţiunilor" se reluă abia în 1866,
dar de data asta de mai mulţi şi organizate pe o idee centrală: „elementele de viaţă a
popoarelor manifestate în istorie". Intre conferenţiari găsim pe N. Mândrea, V. Pogor, I.
Negruzzi—iar din cauza evenimentelor politice, unii dintre vorbitori ca D. Stur-dza1 şi
Leon Negruzzi2 nici nu şi-au putut ţinea conferinţele. Participarea lui Maiorescu e ca
totdeauna covîrşitoare, prin cinci „prelecţiuni": 1. Privire teoretică-, 2. Practica filozofiei
elene (Socrate şi Aristotele) ; 3. Viaţa romană; 4. Abnegaţia In Creştinism (Sf. Vasile) ;
5. Mahomet.
Pe 1867, numărul 1 din Convorbiri literare anunţa un ciclu cu Cărţile omenirii de I.
Caraiani, N. Mândrea, V. Pogor, I. Negruzzi— Maiorescu figurînd cu Pentateucul
(Moisi); 2. K'hagiur (Budha) ; 3. Critica raţiunii (Kant).
Cele două „prelecţiuni" ţinute pînă la data apariţiei primului număr din Convorbiri
literare sunt rezumate acolo, iar conferinţa despre Kant e rezumată în nr. 5 (1 mai 1867).
Pe 1868 Maiorescu anunţă {Convorbiri literare, 1 februarie 1868) singur un şir de
„prelecţiuni populare" în sala Universităţii, sub titlul generic de: Cercetări psihologice, cu
următoarele subiecte: „1. Osebirea Intre inteligenţă şi pasiune;
1 D. Sturdza, o dată cu răsturnarea lui Cuza la 11 febr. 1866> devenise ministru sub noua
Locotenentă domnească.
2 Leon Negruzzi, care trebuia să vorbească la 3 aprilie 1866, fu împiedicat de răscoala
separatistă. Cf. Iacob Negruzzi, op. cit., p. 70-71.
124

2. Valoarea istorică a acestor două elemente sufleteşti; 3. Imperfecţiunea radicală a

inteligenţii; 4. Individualitatea şi Egoismul; 5. Adincimea sufletului; 6. Importanţa lumii
interioare'1.
Asupra acestor „prelecţiuni", avem o serie de rezumate ale lui C. Eraelide, publicate în
Convorbiri literare (1868, p. 27, 36, 55) sub titlul general de Reflecţiuni asupra pr-
elecţiunilor populare ţinute de d.T.M. în Universitatea din Iaşi.
Se mai publică în Convorbiri (1868, p. 47) şi un Rezumat de prelecţiuni populare ale d-
lui Maiorescu, de caracter redacţional, din care vedem şi o dezbatere a teoriilor lui
Buckle, atît de actuale în şedinţele „Junimii"1. „Vorbind despre valoarea istorică a
factorilor psihologici, d-1 Maiorescu a profitat de ocazie, afirmă redactorul, pentru a
expune teoria civilizaţiei formulată în timpul din uimă de Buckle şi a demonstrat pentru
ce progresul se face numai prin inteligenţă, şi nu prin morală".
în anul al VI — 1869, Maiorescu ţine iarăşi la Universitate un ciclu de „prelecţiuni" sub
titlul de Cercetări psihologice, cu următoarele subiecte:
1. Frenologie şi Fiziognomie; 2. Un dialog despre moarte şi mortalitate; 3. Tradiţiunea in
progres; 4. Genialitate; 5. Elementul psihologic in politică; 6. Necesitatea'1.
Asupra primei „prelecţiuni", avem un rezumat în Convorbiri literare în trei numere3.
Pentru 1871 (al VII), în ciclul colectiv Semnele de cultură in popoare, Maiorescu
figurează cu: Introducere teoretică (7 februarie), Religia (21 februarie) şi Invăţămlntul
elementar (7 martie). Despre aceste „prelecţiuni" avem un rezumat făcut de Miron
Pompi-liul în Convorbiri literare*. Iată „maiorescianismul" primei conferinţe: „Românii
comit cele mai mari greşeli în această privinţă, ei introduc lucruri fără necesitate decursă
din spiritul naţiunii, se impun instituţiuni neînţelese mai de nimeni, ignorîndu-se astfel
caracterul şi deprinderile poporului şi nesocotindu-se faptul necontestabil că popoarele
1 O analiză a ideilor lui Buclele făcută de V. Pogor apăruse în Conç). lit., din 15 mai
1867.
2 Conç. lit., febr. 1869.
3 Conç. lit., III, 1869, p. 51, 100, 170.
4 Conç. lit., V. nr. 4, din 15 aprilie 1872, p. 60.
125

nu se ridica la o cultură adevărată decît cu încetul, după lungi experienţe şi după multe
frămîntări produse de necesităţi interne".
Cu alte cuvinte, evoluţionismul englez.
Mai caracteristică e conferinţa asupra religiei — cu-noscîndu-i lipsa de credinţă
religioasă, manifestată din Theresianum pînă la bătrineţe şi vizibilă în toate actele lui
publice.
„în faţa feluritelor fenomene ale naturii, susţinea el, omul agitat de frică sau de un spirit
de curiozitate s-a nevoit a-şi explica în diferite chipuri lucrurile necunoscute. In
rezolvirea acestor probleme, religiunea pleacă dintr-o minte agitată şi sub impresiunea
elementului sentimentelor, iar filozofia caută a le rezolvi cu spiritul rece, departe de orice
impresiune pasionată. Sunt însă momente în care omenirea se ocupă mai serios şi cu
necesitate de asemenea chestiuni. Pentru religie, acele momente sunt timpurile de
suferinţă şi de mizerie a claselor inferioare, apăsate de alte clase privilegiate. La
asemenea ocaziuni se iveşte un geniu, care prin glasul său inspirat dă expresie puternică
agitaţiilor comune ale popoarelor suferinde, alcătuieşte o nou doctrină, pe baza căreia se
înalţă noi instituţii corespunzătoare noilor cerinţe ale timpului. Pentru filozofie,
momentele mai importante sunt acele intervaluri de timp cînd libertăţile, bogăţia, cultura
au ajuns la un mare grad de dezvoltare. Atît religia, cît şi filozofia tind a dobîndi acelaşi
rezultat, decît pe căi osebite şi purcedînd cu osebite metode. Acum, cînd împrejurările
care au provocat ivirea unei doctrine religioase s-au scurs cu timpul, adică cînd clasele
nefericite şi umilite şi-au dobîndit libertatea şi buna stare —■ religia devine o formă
goală, deşartă, şi regenerarea ei este o imperioasă cerinţă a timpului. Astfel, pe cînd
religia e supusă mereu reformării, adevărurile filozofice rămîn eterne."
Cu alte cuvinte, religia e o formă a spaimei în faţa unor fenomene ale naturii, ieşită din
suferinţă şi mizerie, pe cînd filozofia e considerarea aceloraşi fenomene sub unghiul
cugetării, reflecţiei îmbelşugate, a liniştii morale şi a eternităţii. Mai categoric nu se
poate.
In „prelecţiunea" asupra învăţămîntului elementar, Maiorescu expune principiile
educative ale lui Pestalozzi,
126

după care se porneşte de la cunoscut, real, pe necunoscut şi ideal.

în anul al optulea, 1872, în ciclul de prelecţiuni Elemente de educaţiune, Maiorescu
figurează cu o Introducere (6 februarie)1, Jocurile (19 martie), Viaţa practică (2 aprilie).
în anul IX, 1873, în ciclul Omul şi natura, Maiorescu nu ţine decît „prelecţiunea" de
încheiere Morala şi ştiinţa, din care ni s-a păstrat un rezumat în Convorbiri literare, VII,
p. 282.
în anul următor, al X-lea, al glorioaselor „prelecţiuni", ministru încă şi mutat la Bucureşti,
Maiorescu nu mai participă la ciclul Elementelor naţionale; locul de choreg îl ocupă deci
Iacob Negruzzi cu privirea teoretică (10 februarie 1874), iar conferenţiarii (V. Burlă, P.
Verussi, A.Lam-brior, G. Panu, G. Roiu, S. Vîrgolici, A.D. Xenopol) sunt din a doua
generaţie junimistă2. în anii următori, participarea lui Maiorescu devine, fatal, tot mai
rară, de pildă: „prelecţiunea" Deosebirile adevărului, din 11 martie 1879; Dezvoltarea
pasiunilor, 16 martie 1880... Conferinţele durează totuşi pînă în 1881, adică 17 ani.
Cu toate că se intitulau „prelecţiuni populare", conferinţele n-aveau nimic popular într-
însele; deşi clară, fără pedanterie ştiinţifică, elocinţa lui avea o eleganţă naturală, deci o
fugă de vulgaritate şi chiar de familiaritate, un aer de distincţie pornită firesc spre elevaţie
şi abstracţie. Tonul academic al lui Maiorescu s-a impus şi celorlalţi ca un îndreptar; în
afară de asta, după cum ne arată pe larg Panu în Amintirile lui, s-a creat chiar o tradiţie a
conferenţiarului „absolut" — tip junimist: un domn îmbrăcat în frac, la ora 1 după-
amiază, venit în trăsură cu coşul ridicat, sosit în ultima clipă prin coridoare nefrecventate,
pentru a dispărea la urmă pe aceeaşi cale nevăzută, un conferenţiar izolat de public de la
tribună, în genere fără note, recitând cu aere de improvizare, un preot oficiind departe de
credincioşii din sală pentru a se bucura de mai mult prestigiu. în această supremă artă a
conferenţiarului academic, izbutea fireşte numai T. Maiorescu, a cărui formă de talent
devenise un model de imitat, dar nu şi ajuns.
1 Impresia despre propria-i conferinţa se găseşte în însemnări, I, p. 182.
2 Rezumate se publică în Conv. Ut., VIII, 187<i, p. 34, 129.
127

2. într-o monografie asupra lui Maiorescu nu e locul unui studiu asupra tipografiei şi
editurii Junimii; îi indicăm doar spiritul de serioizitate aproape iluzionistă1.
In urma afacerii neizbutite de concesionare a publicaţiilor statului unei singure
întreprinderi, Dumitru Cozadin se văzuse proprietarul unei tipografii, cu care nu avea ce
face, la Bucureşti; o aduse deci la Iaşi, unde tot nu ştia cum să o întrebuinţeze. Prin Pogor
făcu o tovărăşie cu societatea „Junimea", instalînd-o în casele Băncii Moldovei, sub
conducerea unui neamţ Bernhardt, proprietarul unei mici tipografii în ruină. Lucrurile nu
mergeau de loc, deoarece la Iaşi nu apăreau cărţi; Cozadin propune „Junimii" să-i vîndă
tipografia cu un preţ scăzut. Lipseau însă bani. Un nepot al lui Pogor, basarabeanul Casu.
cumpărase la Paris o tipografie, dar guvernul rus îl oprise de a o aduce în Basarabia; el o
dărui atunci societăţii „Junimii"2. Pro-cesul-verbal al şedinţei din 19 octomvrie 1865 ne
dă sumele cotizaţiilor, la care se obligau membrii să verse lunar, şi fixează programul de
lucru, din care extragem următoarele3: „Tipografia are de scop literar: 1. De a publica
gratis toate manuscriptele originale române, a căror valoare se va fi constatat mai întîi de
un comitet ales dintre noi; 2.
1 Iacob Negruzzi, op. cit., p. 73.
2 Cf. o scrisoare a lui I. Negruzzi către Al. Gregoriady-Bonaehi, în Torouţiu, op. cit., III,
p. 348.
3 I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 429. „S-a decis contribuţii mensuale, şi anume:
Teodor Rosettisă contribuie cu 5 g albeni p e lună
P. Carp „ ., 10 »î 7,
V. Pogor M 15 „
Scheletti M ;; 4 „
L. Negruzzi ÎÎ ;, 4 ,. .,
I. Negruzzi Î, 2 ., ,,
N. Mândrea „ 2
N. Culianu 2
N. Niculeanu 2 M
G. Racoviţă 2 „
T. Maiorescu ;, 15 63 galbeni t „

Total.......

)e lunt
cu începere de la 1 oct. 1865.
Pentru tipografie se va închiria localul pe cit se poate la Strada mare, se va tocmi un
dirigent tehnic etc.; eu supravegherea acestora lucrări şi cu ţinerea casei se însărcinează à
tour de rôle fiecare din membri, iar deocamdată, Maiorescu."
128

De a publica cărţi de şcoală cu preţul cel mai modic posibil; 3. De a republica în ediţiuni
critice şi portative toate lucrările deja imprimate, despre al căror merit sau oportunitate se
va fi convins Societatea; 4. In fine, de a completa lacunele literare şi ştiinţifice din ţara
noastră prin traduceri bune de cărţi bune, mai ales pe tărimul istoric. Fiecare publicare va
fi cu litere latine."
Se fixează apoi şi o exploatare comercială; îşi făceau iluzia că se vor realiza cîştiguri
pentru a-şi acoperi cheltuielile şi chiar restitui cotizaţiile; societatea decide asupra
propunerii lui Pogor de a publica îndată:
1. Cronicarii români, pe fiecare aparte, cu indice nominal şi real şi cu notiţe biografice şi
critice numai în cercul cronicarilor.
2. O antologie de poezii române deja publicate, a căror valoare să fie în unanimitate
recunoscută de toţi membrii societăţii prezenţi.
3. Testamentul cel nou, fără schimbare de cuvinte, însă cu litere latine, pentru a se
introduce în biserici.
Iar în a doua şedinţă, din 26 octomvrie, se admite, după propunerea poetului Niculeanu,
„să se imprime îndată textul autorilor latini cetiţi în Gimnaziu, cu o mică notiţă biografică
pentru fiecare", iar după cea a lui Maiorescu, „să se imprime toate actele originale
istorice ale românilor în ordinea cronologică, hrisoave, tractate etc., un fel de fontes
rerum Romanicarum".
Plan măreţ, din care nimic nu este uitat (cărţi originale, cronicari, antologii, ediţii critice
etc.), din ce poate constitui temelia culturii unui popor. Intenţia lui Maiorescu de a
publica o colecţie de documente privitoare la istoria românilor nu s-a realizat ; zece ani
după aceea, în prima zi a ministeriatului său (7 aprilie 1874), el se duse la Cernăuţi, spre a
se înţelege cu Gheorghe Hurmuzachi în vederea transportării la Bucureşti a documentelor
copiate la Viena prin străduinţa lui Eudoxiu şi apoi porni publicarea lor sub direcţia unui
comitet, avînd ca secretar pe Ion Slavici; publicarea a trecut de la 1880 pe seama
Academiei şi constituie azi impunătoarea Colecţie Hurmuzachi.
Tipografia rămase tot sub conducerea lui Bernhardt, avînd ca administrator delegat
succesiv pe I.M. Melic, Teodor Cerchez, Alex. Farra; cum nu mergea, fu închiri-
10
129

ată lui Bernhardt; încetînd şi dînsul plăţile, ea trecu sub direcţia lui Balassan şi fu vîndută
la urmă tipografului H. Goldner. Balassan deschise altă tipografie cu banii lui C. Rosetti
—Solescu, cedînd-o apoi unei asociaţii compuse din Iacob Negruzzi, N. Gane, Al.
Stoianovici, A.D. Xeno-pol, Eugen Filipescu şi Anton Naum şi sub conducerea lui Th.
Buicliu; aceştia o revîndură unei asociaţii de institutori.
Unii din junimişti înfiinţaseră în 1867 şi o librărie a Societăţii „Junimea" — sub direcţia
lui Lewandowski —, nu cu scopuri de cîştig, ci numai culturale. Pogor fusese animatorul
acestei librării, care nu mersese de loc; cărţile erau comandate după preferinţele literare
ale lui Pogor, nu şi ale publicului.
Din primul număr al Convorbirilor literare găsim un Apel la autorii români, cu oferta de
editură şi cu precizarea condiţiilor cu totul idealiste, adică tipărirea cărţilor de societatea
„Junimea" şi, după scoaterea cheltuielilor, cedarea venitului net către autor. Societatea
nu-şi rezerva, astfel, nici un beneficiu. Ortografia era să fie cea publicată în cartea d-lui
Maiorescu: Despre scrierea limbii române: putea fi însă şi alta, după dorinţa autorului.
Iată cărţile anunţate ca apărute pînă atunci:
I.M. Melic, Aritmetică, preţul 8 lei; Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei rumăne, 1/2
icosar = 7 lei cursul pieţei Iassi; Pavel Paicu, Epitome Historiae sacrae, ediţiune în usul
şcoalelor, cu adnotări rumăne şi cu vocabularu latino-rumăn, preţul 2 1/2 lei ; Schiller,
Moartea lui Wallenstein, trad. rumănă de E.M. ( = Emilia Maiorescu), preţul 10 lei;
Shakespeare, Macbeth, traducere rumănă de P.P. Carp, preţul 5 lei; W. Pütz, Geografia şi
Istoria evului vechiu, Manualuprelc-cratu pentru gimnasiele române de Dr. I.G. Meşotă,
Prol'esoru în Braşov, 1 voi. (Preţul în România 1 icosaru)1.
3. A treia şi cea mai însemnată manifestare publică a societăţii a fost, desigur, apariţia
revistei Convorbiri literare, la 1 martie 1867, cu al cărei destin glorios se confundă
aproape întreaga noastră mişcare literară timp de un sfert de veac. Nevoia de a comunica
cu publicul prin
1 I.E. Torouţiu, Studii si doc. Ut., IV, p. 463.
130

presă o simţiau junimiştii mai de mult. In urma răsturnării lui Cuza (11 februarie 1866),
Maiorescu şi Culianu, ajutaţi de pana lui I. Negruzzi, scoseseră cele opt numere ale
ziarului lor Vocea naţională, în care, pe lîngă lupta pentru dinastie străină şi împotriva
separatismului ieşean, Maiorescu se ocupase şi de descentralizare şi de reorganizarea
Universităţilor, cerînd desfiinţarea facultăţii de litere de la Bucureşti şi mutarea ei la Iaşi,
sporindu-i simţitor catedrele.
Concomitent cu apariţia Convorbirilor literare, apăruse şi Gazeta de Iassi1, ziar politic,
literar şi comercial, „apare joia şi dumineca" (5 martie 1867 — 14 decemvrie 1867), cu
colaboraţia literară a junimiştilor, cu poezii de M.D. Cornea, N. Niculeanu, nuvele de
Leon Negruzzi, cu reproducerea unor fragmente din studiul Contra Şcoalei Barnu-ţiu, cu
studiul lui V. Pogor asupra Istoriei civilizaţiei in Englitera a lui H.T. Buckle şi cu păreri
în chestia evreiască în tendinţă evident junimistă. „Nu suntem deci de părerea, declară
ziarul în nr. 8, din 30 martie, a acelor domni care subscriu petiţii pentru a se lua evreilor
drepturi de care s-au bucurat pînă în prezent, fără a fi pentru aceasta de părere de a li se
întinde acum drepturile politice sau chiar civile."
Tot Maiorescu făcu propunerea înfiinţării unui organ literar al societăţii, într-una din
şedinţele din ianuarie 1867, punctul spre care convergeau atitea lecturi de literatură
originală şi a atîtor studii ale lui Maiorescu. Bucuros de orice inovaţie2, Pogor primi
ideea cu entuziasm, mai ales că tipografia societăţii atîta aştepta. Se iscă o vie discuţie
asupra titlului; la urmă, Negruzzi propuse titlul de Convorbiri literare, pe care Pogor îl
admise ca inofensiv: „Cela n'engage à rien!"; îl primi şi Maiorescu, ca „fiind fără
pretenţie" —■ căci nota esenţială a societăţii era lupta împotriva formelor şi a
făgăduielilor umflate. Titlul ne pare astăzi curios; el era însă în gustul timpului, ca şi
Transacţiile literare bucureştene ori Relaţiuni ştiinţifice, de o uşoară factură străină,
comparabilă cu numeroasele G;schprăche germane. E cu putinţă să fi fost chiar o remi-
1 în chiar primul număr al Gizitei (5 martie 1867), găsim un ecou favorabil lui
Maiorescu în chestiunea procesului lui.
2 lasob N35ruzzi, op. cit., p. 87 şi următoarele.
10*
131

niscenţă din Revista Carpaţilor, unde găsim o rubrică a Convorbirilor literare1.

Gît despre direcţie, Pogor i-o propuse abrupt lui Negru-zzi, cîntînd cu glas subţire: „Cu
caftan l-am îmbrăcat"; luîndu-1 apoi împreună cu altcineva de subsuori, îl duseră cu
pompă în jurul odăii în corul celor de faţă: „Cu caftan l-am îmbrăcat". Astfel a ajuns
Negruzzi directorul Convorbirilor literare şi a rămas în istoria noastră literară.
A doua zi, cu Maiorescu, acesta hotărî apariţia bilunară a revistei în formatul IV°, cu
două coli de tipar, cu un abonament de un galben pe an în România şi numai 4 florini în
Austria şi cu un tiraj de 300 de exemplare; revista se vindea astfel sub cost, cu atît mai
mult, cu cît avea să se trimită gratuit pe la şcolile şi bibliotecile din Austria; tirajul fu
sporit apoi la 500 şi chiar la 800 de foi. Cel dintîi număr apăru la 1 martie 1867, cu
următoarea introducere scrisă de Maiorescu:
„In mijlocul agitaţiilor politice, de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea
literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de
toată societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi
ascund produsurile lor liniştite. Acum însă cînd în România liberă politica a luat o cale
mai statornică şi spiritele sperează într-un viitor mai regulat, se observă natural
reînceperea ocupaţiilor literare. în Bucureşti s-a constituit o societate care, organizîndu-
se, ar putea produce mult pentru cultura şi instrucţia poporului. în Iaşi, unde, deşi nu se
mai află centrul politic, a rămas o inteligenţă destul de răs-pîndită, unde înalte şi
numeroase instituţii şcolare întreţin o activitate ştiinţifică permanentă, s-a format încă de
mai mult timp o societate literară «Junimea», care din an în an ia proporţiuni crescînde şi
totodată solide.
Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste, care să aibă scopul; de a reproduce şi
răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici
serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi
producerile societăţilor literare."2
1 Revista Carpaţilor, 1861, p. 684.
2 Aliniatul din urmă e redactat de Negruzzi, care a semnat, de altfel, ca director, întreaga
introducere. I. Negruzzi, op. cit., p. 93.
132

Peste vreo doi ani, apariţia revistei fu primejduită prin intenţia junimiştilor de a scoate o
foaie politică, cu care Convorbirile să se contopească, constituind partea literară a foaiei
sub direcţie deosebită1. Discuţia ajunsese la o paritate de voturi, şi, dacă n-ar fi fost votul
precumpănitor al lui Maiorescu, revista s-ar fi contopit cu ziarul, care dispăru şi el fără
urme. In 1871, nouă criză; Bernhardt părăsi tipografia, la a cărei direcţie e anjajat
provizoriu Balassan, şi, cum nici sub forma aceasta tipografia nu mergea, profitând de o
lungă absenţă a lui Negruzzi în străinătate, Maiorescu şi Pogor o vîndură lui H. Goldner,
cu obligaţia de a publica revista în anumite condiţii2. Antisemit, supărarea lui Negruzzi
fu mare şi ar fi dus chiar la o rupere de relaţii cu Maiorescu ; la Goldner revista nu apăru
decît două numere, trecind iarăşi la Balassan, ce-şi întemeiase o nouă tipografie
primitivă, pînă ce, cu începerea anului VI, se tipări la Tipografia naţională a lui C. Ro-
setti-Solescu, I. Negruzzi, N. Gane şi Anton Naum.
De la această dată, după cum glumeau prietenii, Negruzzi deveni, exclusiv, „redactorul,
culegătorul, corectorul, directorul ba chiar şi cititorul Convorbirilor literare''1. Cu acest
an, sporită ca pagini, revista deveni lunară şi, după o apariţie ieşeană de 18 ani, fu mutată
la Bucureşti în 1885, o dată cu transferarea lui Negruzzi la Universitatea din Capitală.
Am indicat uşor numai momentele principale prin care a trecut revista; cum directiva ei
se determină prin însăşi acţiunea critică a lui Maiorescu, ea se va preciza o dată cu
studierea marilor lupte culturale pe care avea să le pornească criticul, din chiar primul ei
număr, cu studiul asupra Poeziei române în 1867.
1 Este vorba de inofensivul Curierul de Iassi de duminică. Curierul apăru în dec. 1868 si
îsi duse o viată ştearsă si intermitentă pînă la 1872.
3 Cercetînd procesele verbale ale societăţii,vedem totuşi că Negruzzi era în curent cu
vînzarea. Gf. Procesului-verbal al şedinţei din 13 oct. 1871, I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p.
438.

XVI
1. Problema alfabetului latin în discuţiile „Junimii" în 1864—1865. 2. „Despre scrierea
limbii române", 1866.
3. Despre literele latine primite de noi fără schimbare.
4. Despre scrierea unor litere primite de noi cu schimbări. 5. Critica sistemului fonetic. 6.
Critica sistemului etimologic. 7. Polemica T. Maiorescu — Timotci Cipa-riu. 8.
„Societatea academică română". 9. Atitudinea lui Maiorescu în „Societatea academică
română" şi demisia lui. 10. „Limba română în jurnalele din Austria",
1868.
1. Circulara ministrului I. Ghica înlocuise alfabetul chirilic cu cel latin, fără a indica şi
normele după care avea să se facă această operaţie destul de grea; ea lăsase deci cîmp
deschis tuturor iniţiativelor. In primele întruniri ale „Junimii", chestiunea se adusese în
discuţie, ca pretutindeni, de altfel, şi, cum vacanţele de vară se apropiaseră, Iacob
Negruzzi fusese însărcinat cu întocmirea unui proiect. Timp de o lună, lucrase la ţară la
acest proiect de ortografie, „fără vreo sistemă hotărîtă, ci mai mult după fantazie şi
capriciu —• declară el cu sinceritate1 —, amestecând fonetismul cu etimologismul în
mod cu totul arbitrar".
In toamnă, izbucniseră însă „scandalul" de la Şcoala de fete şi procesul înscenat lui
Maiorescu, aşa că activitatea „Junimii", cu şedinţe şi „prelecţiuni populare", trecuse în al
doilea plan sau se suprimase cu totul. De abia în toamna lui 1865, se reluară în cabinetul
lui Maiorescu discuţiile asupra problemei limbii, pomenite şi de Negruzzi în Amintirile
lui şi în procesele-verbale ale şedinţelor, din fericire
1 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 18.
134

păstrate pentru acea epocă1. Punctul de plecare fu proiectul întocmit de Negruzzi în vara
lui 1864. încurcate fie de glumele „nesărate" ale lui Paicu, fie de divagaţiile filozo-fico-
istorice ale lui Pogor, pe care în fond nu-1 interesa problema ortografiei, conduse fără
nici o disciplină, ci numai după fantazia fiecăruia, discuţiile nu ajungeau la nici un
rezultat practic, pînă ce, rămas pînă atunci la o parte, Maiorescu începu lectura studiului
său Despre scrierea lim-bei române. Iată cum sunt înregistrate aceste discuţii şi lectura lui
Maiorescu în procesele-verbale ale „Junimii":
Şedinţa IV. Vineri 5 noiemvrie 1865 (la Maiorescu). „Se încep discuţiile asupra
ortografiei române. I. Negruzzi citeşte un tratat al său despre această materie. Prima
divergenţă de opinie se iveşte asupra punerii literei qu în loc de k şi c, în cuvintele
derivate din cele latineşti cu qu. Pogor susţine pe qu. Negruzzi nu-1 admite. A doua
dispută se naşte asupra admiterii sau neadmiterii semnelor, deocamdată a sedilei sub d, s
şi t. Negruzzi o combate, ceilalţi vor să o admită. După vii discuţiuni (prelungite pînă la 1
1/2 după miezul nopţii), ne separăm, convingîndu-ne că nici unul nu ne-am lămurit
chestiunea în toată întinderea ei. Se amînă dezbaterile pînă la vreo şedinţă viitoare, cu
speranţă că atunci se vor afla mai multe punturi de con-ciliaţie."
Procesul-verbal de la 16 noiemvrie 1865 înregistrează iarăşi: „Convorbiri despre
ortografie fără rezultat". Şi apoi: „S-a însărcinat Maiorescu cu elaborarea gramaticii
române pentru şcoalele primare pînă la finele anului 1865".
Şedinţa următoare (19 noiemvrie 1865) menţionează: „Lectura tratatului de scriere
română de Maiorescu (partea I, principiul general)"; iar cea de la 23 noiemvrie:
„Continuarea tratatului de ortografie română de Maiorescu (partea paleografică)"cu
rezultatul: „Depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, k, şi adoptarea semnului
de sedilă sub t şi d, pentru tz şi zu ; iar cea de la 3 decemvrie 1865: „Terminarea tratatului
despre scrierea română (critica
1 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 433, sqq.
135

fonetismului şi a etimologismului)", cu rezultatul: „primirea semnelor scurtării peste a, e,

i atît pentru exprimarea lui -h, cît şi a lui x. ,-f"1.
2. Aceasta e geneza studiului Despre scrierea limbei române după procesele-verbale ale
„Junimii". In însemnările lui din octomvrie 1866, notează: „în iunie am terminat cartea
mea Despre scrierea limbei române, a cărei idee fundamentală (partea I) o concepusem şi
o scrisesem în noaptea de 15/16 noiemvriel865. Important pentru mine ca cea dinţii a
mea lucrare originală şi concepută cu iuţeala fulgerului. Ultima parte, critica
etimologismului, am scris-o în nopţi în care mica mea Livia zăcea bolnavă de un început
de holeră, cînd am văzut cu cea mai adîncă strîngere de inimă resignarea micii creaturi."2
I-a fost dat acestui om cu mintea lucidă, de cultură organizată, dar fără o disciplina
filologică specială, să ridice o chestie de mare importanţă, în care filologii se rătăciseră în
cele mai cumplite aberaţii, să o discute cu o competenţă aparent improvizată, dar ţinută în
curent cu cercetările speciale ştiinţifice şi, mai ales, călăuzită de bunul simţ al minţii lui
logice şi al instinctului său de artist, care în materie de limbă nu pierde contactul cu
realităţile poporului şi nu se lasă stăpînită de teorii abstracte. Lucrarea e prima luptă
întreprinsă de Alaiorescu şi de „Junimea", prima luptă „pentru adevăr", şi totodată prima
mare biruinţă împotriva specialiştilor şi a instituţiilor celor mai calificate pentru a legifera
într-o chestiune atît de flagrantă în acea epocă. Numărul atacurilor, ca şi confirmarea
evoluţiei ulterioare a problemei ortografice avea să-i aducă omului şi instituţiei în care
lucra acel prestigiu ce nu se poate dispensa de elementul material al hulei3.
1 1. fî. Torouţiu, op. cit., IV, p. 436.
2 T. Maioresou, însemnări, I, p. 124.
3 Despre scrierea limbei române a apărut în ediţia I, la 1866 ; cuprin-zînd numai partea I
şi II a studiului. Critica etimologismului (adică partea a patra) a apărut întîi în Conv. Ut.,
1 şi 5 august 1867 (vol.I) ; partea a III, Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului
fonetic, a apărut întîi în Conv. Ut., VII, nr. 1 nov. şi 1 dec. 1873. Ediţia II a întregii
lucrări a apărut Ia „Socec", Buc, 1873; ediţia III, la 1893, şi a IV, la 1908.
136

3. Studiul se prezintă sub forma a patru capitole:

1. Despre literele latine primite de noi fără schimbări.
2. Despre scrierea lui M, y, u,, ui, T*., Î, ea şi oa.
3. Despre principiul scrierii şi critica sistemului fonetic.
4. Cercetări lingvistice şi critica sistemului etimologic. Le vom rezuma şi discuta
şi noi în ordinea lor.
1. Plecînd de la principiul: „Consonantele şi vocalele, a căror pronunţare este identică la
toate popoarele romane (romanice) de astăzi, s-au pronunţat în acelaşi mod şi de romani",
Maiorescu ajunge la concluzia că există 14 sunete în limba noastră ce se vor scrie cu
respectivele litere latine, fiindcă se citeau la fel şi de romani (b, d, g, 1, m, n, p, r, s, v, z,
h, o, u)—fără nici o consideraţie de ordin etimologic (Unii scriau demanetia pentru
dimineaţă).
Trecînd la celelalte sunete, în care e controversă, Maiorescu întreprinde un studiu asupra
pronunţării lor în limba latină, bazîndu-se pe studiile de specialitate ale lui Ritschl şi K.L.
Schneider, iar mai tîrziu, de importantele lucrări ale lui S. Schuchardt (Der Vokalismus
des Vulgärlateins, 3 vol. 1866-1868) ; W. Corssen, Ueber Aussprache, Vokalismus und
Betonung der lat. Sprache, 2 vol., ed. a II, 1868-1870).
Din această cercetare mai conchide că:
Sunetul e, care e transcris în latineşte prin e, ae, oe, trebuie transcris în româneşte numai
cu litera e.
Sunetul i, care e transcris în latineşte cu trei semne i, j, y, trebuie transcris în româneşte
numai cu litera i (Cipariu scria liertare pentru iertare, iar Circa gayina, pentru găina).
Sunetul SE, inexistent în limba latină, îl transcriem în româneşte cu j.
Sunetul $, transcris în latineşte prin f şi ph, se transcrie în româneşte numai cu litera f.
Sunetul T transcris în latineşte prin t şi th, trebuie transcris în româneşte numai cu t.
Litera slavono-greacă X, se va scrie cu h acolo unde este aspirare de vocală: haină, hartă,
humă etc.; se va scrie însă cu eh acolo unde nu este numai aspirare, ci se exprimă cu tărie
consonantică apropiată de K: chronologie, chor, chaos etc.
Sunetul K, e transcris în limba latină prin trei semne c, k, qu; trebuie transcris în limba
română numai cu c şi eh înainte de e şi i.
137

4. In partea a doua a studiului său Maiorescu ajunge la următoarele concluzii:

Litera c trebuie să exprime sunetul ii înainte de e şi i, iar cînd, împotriva geniului limbii
noastre, se pronunţă k înainte lui e şi i, să-i adăugăm un h (cheltuiesc, chilie etc.).
La fel literele r şi y trebuie transcrise cu g, înainte de e şi i, cînd se citeşte r, g trebuie
întărit cu un h: ghiaţă, unghi etc.
Sunetul n, aproape inexistent la romani; sunetul ui, inexistent; sunetele Tv şi -f>, tot
inexistente, rămîn încă în controversă, pentru că nu găsim în cercetarea paleografică a
alfabetului latin modul de a le scrie. Ele vor fi studiate aparte.
Transcrierea diftongilor ea şi oa prin é şi 6 este privită ca o invenţie nesănătoasă, atît in
contra reguiei scrierii româneşti („acele sunete române pentru care se ştie litera latină
corespunzătoare se scriu cu această literă, făcînd abstracţie de la considerări
etimologice"), cît şi contra naturii semnelor, nefiind chemat accentul în nici un alfabet din
lume să exprime pe a.
o. Partea a treia se intitulează: „Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului
fonetic"1.
Controversa priveşte, aşadar, sunetele u,, ui, -K şi 4, provenind de regulă din t, s, a şi e:
trebuiesc ele însemnate cu aceste litere ori cu semne deosebite? Cu ocazia acestei
cercetări, Maiorescu îşi propune să combată principiul fonetic, după care pentru fiecare
sunet trebuie o literă deosebită, afirmînd că „nu este un principiu general şi absolut al
scrierii române, ci trebuie restrîns în mod esenţial". La noi fonetismul era reprezentat prin
A. Pumnul.
Argumentarea lui Maiorescu în această privinţă e mai mult specioasă decît exactă.
Constatînd că şi în alte limbi
1 Ediţia I din 1866 a cărţii lui nu cuprindea decît partea I şi a Ii-a a studiului său. Ea a
atras un studiu al lui Hugo Schuchardt în România din 1873 ; L'ortographe du roumain.
Articolul a fost tradus în Columna lui Traian, din 1 iunie 1873, şi reprodus cu observări
de P. Grădişteanu în ziarul bucureştean la Românie, 19 iulie 1873. Partea a treia a acestui
studiu (apărută mai întîi în Conv. Ut., din 1 noiem-vrie şi 1 decemvrie 1873 şi integrată în
ediţia a doua a cărţii apărută la „Socec", 1873) e un răspuns lui Schuchardt, ce se pusese
din punctul strict fonetic, adică cel adevărat.
138

litera nu exprimă cu indentitate sunetul, ci numai aproximativ (aşa, de pildă, a din

madame [citeşte: mêdême] e altul decît cel din matin etc.), el ajunge la concluzia că
nicăieri nu se admite fonetismul absolut, ci cu răstrîngeri provenite din dreapta cumpănire
între scrierea tuturor sunetelor importante şi înlesnirea de a le ceti apoi. Ca argument
împotriva lui Pumnul el arată că toate cuvintele se pronunţă în zeci de feluri; unii zic, de
pildă, fer, alţii, fier, hier, her, ser; după legea lui Pumnul că „fiecare sunet are o literă
deosebită" ar urma să transcriem toate aceste feluri de pronunţare. Ce argument e acesta?
Filologii pot înregistra orice fel de rostire dialectală, scopul limbii literare e însă de a
unifica toate rostirile într-una singură şi a o generaliza; ea nu e obligată să înregistreze, de
pildă, pe dzic pentru zic şi să renunţe la fonetism sub cuvînt că nu există o literă specială
pentru atîtea sunete, ce nu se înregistrează pentru a nu complica prea mult alfabetul.
Din moment ce nu admite fonetismul ca un principiu absolut, îi rămîne să vadă care
anume din sunete nouă româneşti aveau nevoie de o literă aparte şi care nu, aceasta după
importanţa logică sau gramaticală.
Sunetul -h are în limba noastră o misiune logică (de a marca timpurile în conjugarea I :
muta, mută ; de a însemna deosebirea între substantivele feminine articulate şi
nearticulate: luna, lună etc.); îl vom însemna deci cu litera specială ă.
Tot aşa sunetele ş, ţ au importanţa gramaticală la marcarea numărului şi persoanei şi
trebuie însemnate prin litere speciale.
Nu tot aşa şi sunetul l, care n-are importanţă gramaticală şi nu este decît o umbrire a lui ă
şi deci nu trebuie înregistrat printr-un semn special. E inexplicabil cum în acest caz
bunul-simţ atît de lucid al lui Maiorescu a greşit, combătînd pe Pumnul, într-o chestiune
azi atît de clară şi definitiv hotărîtă. E drept că încă din 1866 Maiorescu îşi rezerva cu
abilitate viitorul încheind că, în ziua cînd î îşi va cîştiga importanţă logică în limbă,
arătînd deosebirea înţelesului mai multor radicale sau deosebirea flecţionară a timpurilor,
persoanelor, a genului, a numerelor sau a cazurilor, atunci va fi un sunet logic şi va trebui
să aibă o literă aparte.
139
Eroarea vine din rolul ce voia să-şi atribuie ca arbitru între etimologism şi fonetism,
ţinîndu-se de punctul de vedere al unui principiu intelectual, căruia trebuie să i se supună
principiul fonetic. Socotindu-1 ca fără importanţă, îi tăgăduia deci lui î dreptul de a fi
reprezentat printr-o anume literă. In ediţia de la 1893 a cărţii lui, adică după 27 de ani, el
recunoaştea că „uzul general" impusese semnul deosebit al sunetului î şi i se supunea,
fără să recunoască totuşi şi valabilitatea principiului fonetic. „Fără îndoială, încheia el,
scrierea va fi în cea mai mare parte a ei fonetică, dar nu pentru a exprima sonul în sine, ci
numai întrucît şi sonul exprimă ideea şi este cea dintîi încorporare a ei. Aceasta e
dependenţa raţională a regulei fonetice de principiul logic în scrierea limbii."
In ceea ce priveşte transcrierea sunetelor ix, UI, u,, cu litere latine, Maiorescu propune pe
ă, ş, ţ. Ceea ce ne pare astăzi atît de simplu şi firesc reprezenta una din cele mai mari
controverse filologice ale epocii. Gipariu cerea, de pildă, să fie transcrise prin a, e, s, t,
fără alt semn, pentru a nu îndepărta fizionomia scrisului nostru de cea a limbii latine:
hîrtie s-ar fi citit cum se scrie, dar bratie s-ar fi citit braţe!
Numai într-un singur amănunt Maiorescu alunecă din logica lui sigură, cerînd ca la
persoana 3 sing, a perfectului conjugării Iii să se scrie â. Perfectul află trebuie să fie
deosebit scris de prezentul află; cum apune două semne pe o literă nu e estetic, Maiorescu
propunea să se scrie persoana a III a perfectului afla — aceasta fiind cu putinţă întrucît nu
admisese semnul Ä pentru l. Evoluţia ulterioară a scrierii noastre n-a confirmat această
excepţie, pe care o găsim multă vreme în ortografia Convorbirilor literare.
6. După ce combătuse parţial fonetismul în numele „principiului intelectual" ■— fără ca
timpul să-i confirme părerile —, Maiorescu întreprinse în partea a patra a studiului său
critica sistemului etimologic cu o mult mai mare vigoare şi îndreptăţire. Etimologismul
ciparian nu însemna numai neacceptarea semnelor speciale pentru sunetele neexistente in
limba latină (ţ, ş, ă, î), ci şi pretenţia ca scrierea să se îndepărteze de pronunţarea actuală
pentru
140

a urmări originea cuvintelor. Cipariu propunea, aşadar, să se scrie: mesa pentru masa, feta
pentru fată, volia pentru voie, scaimbu pentru schimb, bene pentru bine etc. Eti-
mologismul nu era numai o problemă alfabetică, ci şi una ortografici şi lingvistică. Pusă
astfel problema, evoluţionistul Maiorescu era în largul lui să demonstreze că limba e un
organ viu în continuă transformare şi că alfabetul şi ortografia n-au altă menire decît să
înregistreze variaţiile fonetice. „Etimologismul, arată el, voieşte să declare «spu-rie» şi
falsă metamorfoza fonetică de sute de ani, prin care a trecut limba cu secole înapoi,
încercîndu-se să stăvilească fluctuaţia miilor de ani, prin care a fost împinsă limba
română spre dezbinare de cea sanscrită, cea sanscrită spre dezbinare de o limbă veche,
despre care nu avem tradiţie contemporană."
Conrupţia fonetică e un fenomen natural, un produs organic, care nu poate fi reglementat
de raţiunea individului şi scapă voinţei omului, ascultînd numai de instinctul limbii şi al
colectivităţii naţionale. Purismul etimologic ar voi, împotriva mersului firesc al naturii, să
reîntroneze o stare fonetică depăşită de mult, de veacuri, şi „să revină la sonurile
primitive ce corespundeau unui grad de dezvoltare a noţiunilor lui, peste care poporul
român a trecut de mult". Nu putem scrie, de pildă, anima în loc de inimă, pentru că inima
noastră nu mai are a face cu anima veche. Nu numai sunetele se schimbă, ci şi sensul
cuvintelor evoluează; ar fi deci absurd să adaptăm sunetele cuvintelor moderne după cele
ale modelelor lor latine, cînd însuşi sensul a evoluat. „Ceea ce etimologiştii numesc
«conrupţia fonetică» este propria viaţă a limbii şi a inteligenţei unui popor, şi nimeni nu
are dreptul să li se opună din plăcerea de a vedea derivările lui etimologice exprimate
prin litere."
Critica etimologismului ardelean este definitivă şi magistrală, cu simţ de orientare, de
documentare, de ton categoric, încît poate fi considerată ca un model de polemică
ştiinţifică creatoare. Ea a trezit, fireşte, protestări pretutindeni, dar mai ales în publicistica
ardeleană şi în sînul „Societăţii academice" ce se afla sub dominaţia patriotică a
învăţaţilor ardeleni.
141

7. Cel mai zguduit de critica etimologismului a lui Maiorescu era, negreşit, Timotei
Cipariu, marele lui teoretician, venerabilul filolog de la Blaj, faţă de care Maiorescu
arată, personal, o deosebită consideraţie şi o recunoaştere vizibilă şi în necrologul din
Convorbiri literare1. Influenţa lui fusese, de altfel, mare asupra anilor săi de studiu, după
cum se vede şi dintr-o scrisoare ce-i adresase în 1857 din epoca Theresianului2.
La o obiecţie a lui Maiorescu că nu-i răspunsese la critica sa, Cipariu dădu o notiţă în
Românul: „Nu am răspuns direct, într-adevăr, pentru că pînă astăzi nu văzusem acea
critică, nici nu aveam ştiinţă de ea: de aceia nici că puteam
1Conç. lit., XXI (1887-88), p. 646.
2 Iată acea scrisoare, publicată de însuşi Timotei Cipariu, Archi-vul pentru filologia şi
istoria, 1869, p. 438.
Braşov, 7 sept. 1857 Stimate domnule,
Iartă-mi libertatea care mi o luai de a vă adresa cîteva rînduri, dar e căşunată printr-o
comisie impusă mie, care de o parte poate a mă scuza. Unul din profesorii de istorie al
academiei c. r. Tere-siane din Viena, Dr. Zhismann, cu a cărui frate făcu şi tata cu
ocaziunea călătoriei prin Istria o cunoştinţă foarte priitoare studiilor d-lui, se ocupă în
momentul ăsta cu darea la lumină a unui op care pertractează istoria imperiului bizantin.
în el are între altele să citeze şi confesiunea credinţei a patriarhului Iosif II, cam de pe la
1416, care nu se află decît într-un op al lui Nestorius. Astă carte însă nu are nici o
bibliotecă vieneză. De aceea profesorul se adresă la mine, auzind că plec în Transilvania
pe vacanţă, cu speranţă că voi găsi cartea numită mai lesne pe aici. Eu în cauza asta nu-
mi văd alt refugiu decît la recunoscuta d-v cunoştinţă a opurilor respective — fiind
asigurat că dv. nu vă va cădea aşa greu rechemarea în memorie a numitului autor. Vă rog
dar a spune d-lui P... de se află opul numit la îndemînă sau nu, în care eventualitate sper
că are bunătatea a-mi prescrie puţinele rînduri care cuprind confesiunea de credinţă a
patriarhului Iosif II şi a mi le comunica.
După cum spusese prof. Zhismann, confesiunea asta se află în foile din urmă a cărţii lui
Xectarius (?). Sunt aşa liber, Domnul meu, a aştepta de la bunătatea dv. a scuza, dar
trebuie să mărturisesc că in egoismul meu sper şi vreun efect al rugăciunii mele.
Complimente de la ai noştri
Ti tu L. Maiorescu
Cipariu nu-şi aduce aminte de răspunsul ce-i dăduse tînărului Maiorescu.
142
să răspund. Indirect însă am răspuns ca tuturor criticilor mei în Archivul pentru filologie,
mai ales la pagina 84.U1
Cipariu reluă chestiunea în articolul La una imputa-ţiune, din Archiv2. Ironizîndu-1 că se
laudă singur că „a nimicit cu totul şi redus sistemul etimologic la rangul unei curiozităţi
literare, fiindcă atacul a rămas fără rezistare şi alte multe expectoraţii de felul acesta",
declară: „Am cunoscut pre tată-său, bunul şi dulcele I. Maiorescu răposatul, cu care ne
veream.
Cunosc şi toată familia dumisale din Eucerde; am cunoscut şi pre moşu-său şi pe unchii
săi Trifi şi Maeri, tot de acolo. Am văzut pe d. T.M. ca prunc în braţele tă-tîni-so, pre la
1841, la Braşov şi Vîlcele, l-am văzut apoi şi la Sabiniu (Sibiu), în 1849-1850, şi după
aceea în Viena în mai mulţi ani."
Nu răspunde la „critică", pentru că nu e critică, ci „un atac". Socoteşte a-i fi răspuns
indirect în Archivul, nr. 13, p. 248, unde tratase de perfecţionarea limbilor prin „tocitură;"
tot aşa in Archivul, nr. XX, p. 385, unde vorbise ,,de corositatea literară". „Alte
răspunsuri, încheia, nu am mai dat d-lui T.M. şi după ce vedem cu cîtă vehemenţă îşi face
criticele sale sau atacurile sale, nici nu-i vom da mai mult —■ decît poate în caz de mare
nevoie".
Critica „adevărată" avea să vie din partea unui adept al filologului de la Tîrnave, a lui
I.M. Moldovan, în Critica d-lui Maiorescu, în Archivul lui Cipariu3.
Scris in limba fantastică a lui Cipariu, articolul canonicului este astăzi aproape necitibil.
In prima parte, el ia apărarea lui Şincai, a lui Petru Maior şi a Lexiconului de la Buda; în
partea a doua (25 mai 1869, p. 495), intră în discuţia criticii făcute de Maiorescu
etimologismului ciparian, încheind:
„De va zice cineva: la 1866 d.M. era în rătăcire de aceea a scris rumân. De atunci a venit
la cunoştinţa adevărului şi acum scrie bine —• puţin ne va mulţumi. Că dacă d. M, aşa
mărginite cunoştinţi avea despre limba română, încît nu ştia scrie cuvîntul «romanii»,
atunci, pentru a nu în-
1 Răspunsul lui Cipariu e republicat din] Românul în Conv. Ut. nr. 14, din 15 sept.
1867.
2 Archivul, 1869, p. 438.
3 Archivul, Blasiu, 1869, p. 456, 495, 620.
143

trebuinţa un cuvînt mai colorat, a fost mare cutezare din partea d-sale a se lega să dea
românilor învăţătură despre scrierea limbii române."
Este drept că Maiorescu a variat asupra ortografiei cuvîntului român, şi cartea sa din 1866
se intitula Despre poezia rumănă; dar cum ştia bine că la urmă uzul biruie şi în puterea lui
e norma loquendi et scribendi, reveni repede la forma adoptată azi. Acestei învinuiri a
canonicului, Maiorescu îi răspunse în Direcţia nouă1: „La întrebarea român sau rumân,
noi răspundem: şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz". Cu alte
cuvinte, uzul va învinge, ceea ce e adevărat şi astăzi în atîtea mici probleme de limbă, în
care nu se ştie bine ce formă va izbîndi. Cît despre faptul că i se părea canonicului o
enormitate ca un scriitor să nu fie fixat asupra ortografiei numelui propriului său neam,
Maiorescu aminteşte oportun că francezii au şovăit mult între françois şi français, după
cum germanii au şovăit între teutsch şi deutsch. „Limba este o fiinţă organică, încheia
Maiorescu, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă
paradig-mată, ea cere forme şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte
subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic al XIV-lea la merişorii de pe terasa din
Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi urîte."
8. Dacă o societate literară ca „Junimea" discutase cu atîta zel şi pasiune problema scrierii
ridicată prin trecerea de la alfabetul chirilic, e de la sine înţeles că problema avea să
preocupe „Societatea academică română", de curînd întemeiată, anume cu scopul
studiului limbii naţionale. Discuţiile privitoare la această chestiune ne dau tocmai prilejul
de a cerceta raporturile între Maiorescu şi „Societatea academică", de altfel atît de
încordate şi de scurtă durată2.
în urma raportului ministrului de Instrucţie CA. Rosetti şi din îndemnul directorului său
V. A. Urechia, Locotenenta domnească aprobă înfiinţarea unei „Societăţi
1 T. Maiorescu, Critice, I, rd. Minerva, 1915 (la care ne raportăm în toate citatele), p.
223.
2 Chestiunea e studiată şi de 1). Onciul, T. Maiorescu şi Academia română, în Conv. lit.,
XLIV, I, din 1910.
144

academice române" şi, prin decretul din 22 aprilie 1866, numi ca primi membri pe
următorii reprezentanţi ai tuturor provinciilor locuite de români: din Maramureş: Ios.
Hodoş şi Alexandru Roman; din Transilvania: T. Cipariu, Gavril Munteanu, G. Bariţ; din
Bucovina: A. Hurmuzachi, Demitrovici; [...]
Prin decretul din 2 iunie 1867 al Principelui Caro] se mai numiră pentru Moldova: V.
Alecsandri, C. Negruzzi, V. Alexandrescu-Urechia; pentru Muntenia: I. Heliade-
Rădulescu, A. Treboniu Laurian, CA. Rossetti, I. C. Massimu şi Goneta, în locul
decedatului Stamate;, iar prin decretul din 20 iulie, se adaoseră şi Titu Liviu Maiorescu şi
adversarul lui de o viaţă N. loneseu, profesorul, academicianul, perpetuul deputat şi
intermitentul ministru — „autor al unei singure broşuri". Solemnitatea inaugurării avu loc
la 1 august 1867 şi cîteva zile după aceea societatea şi începu discuţiile în jurul problemei
ce făcea preocuparea întregii ţări. în tot cursul dezbaterilor acestei sesiuni din august
1867, Maiorescu nu se prezintă la şedinţe. Prima discuţie se făcu în jurul Operatului
asupra ortografiei al lui G. Munteanu1, citit în şedinţa III de la 11/23 august 1867; apoi
asupra Raportului comisiunii ortografice2 al lui I.C. Massimu, cetit în şedinţa din 28/9
august 1867; apoi asupra Contraproiectului lui I. Sbiera3; apoi despre Principiul de
ortografia română al lui I. Heliade Rădulescu ; apoi despre Sistema ortografică prezentată
de Timotei Cipariu în şedinţa de la 31/12 august 18671.
9. Prezenţa lui Maiorescu în sinul Academiei nu e semnalată decît in şedinţa de la 7/19
septemvrie, în „protocolul" căreia se menţionează5: „D.T. Maiorescu propune ca votarea
să se facă cu două treimi a membrilor prezenţi conform art. 18 din statute. Se răspunde că
aplicarea numitului articol se va dezbate la votarea ortografiei în total ; iar în privinţa
articolelor în parte să se proceadă ca şi pînă acum cu majoritatea de voturi". Procedarea
lui Maiorescu era, se
1 Anale, 1867, p. 37.
2 Anale, 1867, p. 64.
3 Anale, I, p. 79.
4 Anale, I, p. 189. 6 Anale, I, p. 88.
11 — Titu Maiorescu
145

vede, dilatorie; nici nu putea fi alta într-o Academie în care etimologismul ardelean
stăpînea.
Mai participă la şedinţele de la 9, 11, 12, 13, 15 septemvrie, fără să mai intervină. In
sesiunea următoare, el apăru în şedinţa de la 16/28 august 1868, cînd „Societatea
academică" hotărî că, deşi secţia filologică nu era în număr (lipseau N. Ionescu, T.
Gipariu, C. Munteanu, C. Negruzzi, A. Hurmuzachi, I. Caraiani), să se purceadă la
discuţia asupra întocmirii unei gramatici şi a unui dicţionar. Ma-iorescu întrebuinţa şi de
data asta metoda dilatorie, cerînd amînarea discuţiilor pînă ce vor fi în număr; propunerea
fu respinsă sub cuvînt că: „O lucrare într-un mod sau altul este cu atît mai urgentă şi mai
necesară cu cît este în interesul societăţii a preveni «sedenţiele» (?) acelora care, poate,
direct ori indirect, ar intenţiona sau chiar ar lucra la a face dificil sau imposibil
stabilitatea, consolidarea societăţii; şi este de lipsă, de altă parte, a dezminţi în faptă
învinuirile şi denunţurile acelor străini şi de români şi limbă şi literatură, şi de toate
interesele române, care ţin că toată societatea academică ar fi fundată pentru scopuri în
intenţiuni politice". Aceasta e ultima prezenţă la şedinţele Societăţii academice. La 28
august, procesul-verbal însemna: „D. Maiorescu, fiind la început, nu se înţelege cum de a
părăsit Bucureştii fără a spune preşedintelui delegaţiunii şi respectiv preşedintelui
societăţii dacă voieşte a se reîntoarce ori ba". Abia în sesiunea următoare, în şedinţa de la
12 august 1869, se citi demisiunea lui T. Maiorescu din „Societatea Academica"1.
10. Lupta întreprinsă împotriva etimologismului ardelean, împotriva bărnuţismului politic
tot ardelean avea să o continue pe un teren mai empiric, tot în materie de limbă, prin
studiul său Limba română In jurnalele din Austria (1868), în care ne dovedeşte că,
dacă învăţaţii
1 Cînd în şedinţa Camerei de la 28 iunie 1871 Maiorescu ceru reducerea subvenţiei
acordată „Societăţii academice" şiN. Ionescu îl acuză că o face din răzbunare, e de mirat
că Maiorescu îi răspunse: „Cît pentru rancunele personale ce am în contra societăţii, după
cum zice d. N. Ionescu, ca cestiune personala am onoarea a vă spune că atunci cînd am
lucrat ca membru al Societăţii academice, o singură propunere ce am fost făcut a fost
primită de noi toţi". Care?
146

ardeleni teoretic voiau să anuleze sutele de ani ale evoluţiei limbii, întorcîndu-ne la matca
latină, în practică ziarele lor întrebuinţau o limbă în plină descompunere din pricina
infiltraţiei germane în vocabular şi sintaxă. Operaţia e făcută cu aceeaşi stăpînire şi
abundenţă de citate luate în timpul limitat a cinci luni ale anului 1868 din presa de peste
munţi: Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful român, Federaţiunea, Transilvania,
Concordia, Familia, cu singura excepţie a Archivului pentru filologie şi istorie al lui
Cipariu, scris în limbă curată, în genul:
Se sună (se aude) că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări.
între alte afaceri de restanţă intonăm ( = relevăm) chestiunea naţionalităţilor.
S-a propus în senat a se pune în viaţă.
Peşti Naplo, organul corporal (oficial) al partidei guvernului.
în consunetul (în conformitate cu) Statutelor.
Atac de răpire (Raubanfall = o prădare).
Object legător de atenţiune etc., etc.
O cauză naţională — cum era cazul presei din Ardeal — apărată cu o limbă atît de
coruptă de influenţe, pe care le combătea politiceşte —nu putea fi decît pierdută de mai
înainte. Influenţa germană şi maghiară nu se resimţea, de altfel, numai în vocabular, ci şi
în lipsa de fluiditate latină a expresiei gîndirii, în sintaxă, în construcţii, în stilistica
greoaie şi nepotrivită firii noastre atît de sprintene şi limpezi.
în partea a treia a acestui studiu, alcătuit după metoda maioresciană a unor simple citaţii
pregnante, se intercalează, după aceeaşi metodă, scurte consideraţii generale de filozofie
a limbii şi atacuri principiale împotriva făuritorilor de limbi artificiale, ca A. T. Laurian
în Tentamen criticum, T. Cipariu, şi acelaşi Laurian şi I.C. Massimu în Dicţionarul
academic1.
1 Articolul a trezit o mare reacţiune în Ardeal. Polemica se poate urmări în articolul lui
G. Bariţ în Transilvania, 1868, p. 366, sub titlul Critica în Conv. Ut., şi în articolul lui
Iosif Vulcan în Familia, nr. 2, din iunie 1868. Le reproducem în Anexele nr. 8 şi 9.
11*

XVII
1. Geneza studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. 2. Punctul de
plecare hegelian al esteticii lui Maiorescu. 3. Condiţia materială a poeziei: mijloacele
poetului pentru a sensibiliza cuvintele. 4. Problema inîluenţei lui Fr. Th. Vischer asupra
studiului lui Maiorescu; atacurile Iui Aron Densusianu. 5. Obiecţii la „condiţia materială
a poeziei". 6. „Condiţia ideală a poeziei": sentimentele constituie domeniul exclusiv al
poeziei. 7. Cele trei argumente ale lui Maiorescu şi obiecţiile ce li se pot aduce. 8. Cele
trei asemănări între afecte şi poezie şi obiecţiile ce aducem. 9. Excluderea reflexiuni-lor
şi a politicului din poezie. Obiecţii şi limitări. 10. Anexa antologică la studiul său. 11.
Asupra poeziei populare, 1867.
1. Cea dintîi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867, este pornită din intenţia practică de a alcătui o antologie de poezii,
„dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţimînt poetic şi ferite de
înjosire în concepţie şi expresie" — după cum afirmă în prefaţa ediţiei din 1867. De doi
ani aproape, în fiecare şedinţă a „Junimii", se citeau şi se alegeau poeziile în vederea
volumului şi, la urmă, „dintr-o colecţie de poezii frumoase, a ieşit o critică de poezii
rele". Aşa ne declară Maiorescu. Procesele-verbale ale „Junimii", publicate, atîtea cîte s-
au găsit1, ne aduc ecoul acestor lecturi. Chiar din procesul-verbala^ primei şedinţe (în
înţelesul de cind au început să se facă procese-verbale), din 19 octomvrie 1865, vedem
intenţia
1 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 429.
148

tipăririi unei antologii „de poezii române deja publicate, a căror valoare să fie însă în
unanimitate recunoscută de toţi membrii societăţii prezenţi". In şedinţa de la 26 octom-
vrie: „I. Negruzzi citeşte pe Donici (fabulele), Scheletti, pe Alecsandri, Maiorescu, pe
Bolintineanu, Pogor, pe Văcă-rescu. Din cei trei poeţi dintîi, se primesc cîteva poezii
puţin numeroase; din Văcărescu, nici una, „rămînîndu-i însă meritul de a fi produs cea
mai memorabilă ilaritate în toţi ascultătorii". Şi, în adevăr, din Donici se reţinură Lupul şi
Cucul, Momiţa şi două miţe, Racul, broasca şi ştiuca ; din Alecsandri: Groza, Andrei
Popa, Ceasul râu, Cinel-Cinel, Dedicaţie, Pescarul Bosforului, D-aş fi iubit-o; Din
Bolintineanu: Furtuna, Eu vin, Muma lui Ştefan, Marioara, Mircea cel Mare, Radu
Vodă şi fata din casă.
în şedinţa de la 31 octomvrie 1865, se mai aleseră din Grig. Alexandrescu: Umbra lui
Mircea, Ucigaşul fără voie, Cinele Azor, Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Clinele şi
măgarul; din Bolintineanu: Daniil Sihastru, Mănăstirea Putna; din V. Alecsandri: Făt-
logofăt, Adio Moldovei; din C. A. Rosetti: Astfel nu e voia ta*; din N. Niculeanu: Vieaţa
nu...; din Greţeanu, Gondola.
în şedinţa de la 12 noiemvrie 1865, se mai primeau din Tăutu: Milcovul; din V.
Alecsandri, Stelele, Doină, Barcarola.
Informaţiile se opresc aici, deoarece procesele-verbale între 4 ianuarie 1866—13
octomvrie 1871 s-au pierdut, adică tocmai în epoca lecturilor celorlalte poezii şi a cetirii
studiului critic al lui Maiorescu asupra „poeziei române". Ecoul lor ni s-a păstrat totuşi
destul de viu în Amintirile lui Iacob Negruzzi1. Lupta o pornise Pogor cu lectura unei
poezii a lui Bolintineanu, pe care o măcelărise, în protestările lui N. Gane, N. Scheletti şi
Iacob Negruzzi; chemat ca arbitru, Maiorescu se unise cu părerea lui Pogor. Se născu
atunci o discuţie confuză asupra chestiunii „ce este poezia?" — pînă ce Maiorescu apăru
săptămîna următoare cu o parte a studiului său asupra poeziei române. „Scrierea lui
Maio-
* Forma din text reprezintă o transcriere trunchiată şi greşită a versului „Astfel merge
lumea, nu e vina ta" (sau a altui vers-refren) din poezia A cui e vina?
1 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 50.
149

rescu, afirmă Negruzzi, deschise la cei mai mulţi dintre noi orizonturi noi. Pînă atunci noi
judecam valoarea unei poezii numai din instinct natural, fără a încerca să analizăm
cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace,
lucrurile se schimbară; încetul cu încetul, critica îşi făcu loc în societate şi, după un şir de
ani, aşa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamentale comune, încît adesea ne
înţelegeam prin simple semne, fără multă vorbă."
Paralel cu cetirea succesivă a studiului lui Maiorescu, urma şi discuţia asupra poeziilor ce
trebuiau puse în antologie. Boliac, Momuleanu, Stamati fură înlăturaţi; la fel şi Eliade;
chiar Sburătorul fu respins cu unanimitate. Din Mureşianu se reţinu Deşteaptă-te,
române; din Doinele şi Lăcrămioarele lui V. Alecsandri ce apăruseră atunci se reţinură
două: Groza şi Ceasul rău; din Creţeanu, Gondola; din Sion, nimic.
De unde se crezuse că antologia va fi neîncăpătoare pentru a cuprinde tot ce se publicase
bun, se constată că nu mai era loc pentru un volum, ci doar pentru o anexă la studiul lui
Maiorescu, a cărui publicare şi începu din primul număr al Convorbirilor literare din 1
martie 1867, pentru a apărea apoi în volum în iunie 1867.
Reţinem din acestea că „antologia" este o operă colectivă a „Junimii", cu o participare
destul de activă mai ales a lui Pogor, iar studiul lui Maiorescu are un caracter elementar şi
pragmatic, ca întreaga lui activitate adaptată la nevoile locului şi ale momentului — şi,
deşi influenţat de estetica hegeliană, întru nimic speculativ. Caracteristica lui stă tocmai
în limitarea la „realităţile noastre".
2. După cum în conferinţa despre Vechea tragedie franceză şi muzica viitorului a lui
Richard Wagner, ţinută la Berlin, la 10 mai 1861, în folosul monumentului lui Lessing la
Kamenz, Maiorescu plecase de la definiţia frumosului dată de Hegel: „frumosul e
complecta întrepătrundere a ideii şi a aparenţei sensibile" — tot aşa şi în Poezia română
pleacă de la definiţia lui Hegel ; în timp ce adevărul cuprinde numai idei, „frumosul
cuprinde idei manifestate în materie sensibilă". Sau în definiţia însăşi a lui Hegel,
„frumosul
150

e manifestarea sensibilă a Ideii"1. In aceste condiţii, se înţelege de la sine că în orice

operă de artă este un conţinut şi o formă, o „idee", şi materia în care se exprimă; criticul
literar trebuie să se ocupe, aşadar, de „condiţia materială a poeziei" şi de „condiţia ei
ideală", cum, de fapt, îşi şi împarte studiul. La această definiţie se mărgineşte influenţa
lui Hegel, al cărui sistem speculează atît de mult asupra artei. Nimic peste această
definiţie în studiul lui Maiorescu. Cum expunerea unui conţinut într-o formă {fără
speculaţia lui Hegel asupra conceptului concret sau asupra raporturilor între artă, religie
şi filozofie, prin care se realizează libertatea spiritului etc.) e un lucru elementar, s-ar
părea că influenţa lui Hegel e fără mare importanţă. Vom cerceta totuşi concluziile
practice pe care le-a tras Maiorescu în domeniul literaturii noastre pentru epoca în care
scria.
3. în deosebirile de celelalte arte realizate într-un material plastic (pictura, sculptura,
arhitectura, muzica), poezia se realizează prin cuvinte; materialul poetului nu e în lumea
dinafară, ci în conştiinţa noastră şi constă în imaginile trezite de cuvintele poetice. Pentru
ca să existe, prima condiţie a poeziei e să deştepte prin cuvinte imagini sensibile în
fantazia ascultătorului. Pe cînd cuvintele prozaice dau numai noţiuni abstracte,
dematerializate, valabile pentru adevăr şi ştiinţă, cuvintele poetice trebuie să trezească
imagini sensibile, lucru cu atît mai greu şi mai necesar, cu cît cuvintele se
dematerializează cu timpul, aşa că poetul e silit să le redea vigoarea pierdută prin anumite
procedee.
Iată mijloacele de care se foloseşte:
a) în primul rînd, este alegerea cuvântului celui mai puţin abstract. Aşa, în loc de a spune
„simt durere", e preferabil să se întrebuinţeze forma mai expresivă: „Durerea mă
pătrunde, durerea mă săgeată" ; sau cuvîntul concret în locul celui abstract, ca
Mureşianu în:
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
1 Hegel, Vorlesungen über Aesthetik, Leipzig, 1829, I, p. 141.
1151

ori ca Shakespeare, ce se fereşte de cuvinte abstracte sau le însoţeşte cu o imagine

sensibilă.
b) Al doilea mijloc este întărirea substantivelor şi verbelor dematerializate prin adjective
şi adverbe, adică prin „epitete ornante". De aici întrebuinţarea lor atît de integrantă în
Homer, pînă la saturaţie: Achii cel iute la picior, Diomed cel bun la strigăt etc., şi , în
definitiv, la toţi poeţii, a adjectivelor ce personalizează:
...Scoase doi bani netezi din vechea, sa pungă ...înalţă-ţi lata frunte ţi cată-n jur de tine.
c) Alt mijloc e întrebuinţarea personificărilor care însufleţesc cuvintele abstracte. în
Horaţiu, grija se urcă pe corăbii:
Scandit aeratas vitiosa naçes Cura.
în Homer:
Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inamica.
în Bolintineanu:
Luna doarme pe un nor.
în Sofocle, ajutorul are ochi voioşi. în Macbeth:
Grozavul omor
Ce santinela sa, lupul, l-a trezit
Urlindu-i ora nopţii, păşeşte stafios...
(trad. P.P. Carp)
d) Alt mijloc e întrebuinţarea comparaţiei, metaforei, a tropului în genere. Comparaţia
pleacă din nevoia sensibilizării obiectelor; pentru a-şi produce efectul, ea trebuie să fie
relativ nouă, căci prin întrebuinţare pierde elementul sensibil: frumoasă ca o floare,
galben ca ceara, albă ca zăpada etc. sunt comparaţii banalizate şi nu mai sensibilizează
nimic; pe lîngă aceasta, comparaţia trebuie să fie şi „justa", adică să acopere bine obiectul
cu care se compară.
într-un cuvînt, dacă poetul nu poate fi totdeauna nou prin conţinut, prin „idee", întrucît
sentimentele omeneşti
152

sunt pururi aceleaşi, el trebuie să fie nou prin expresie, stabilind prin cuvînt „un raport
pînă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi să descopere, astfel, o
nouă armonie a naturii".
4. Sunt cunoscute atacurile lui Aron Densusianu, din Federaţiunea, privitoare la
„plagiatul" lui Maiorescu al ideilor din Estetica lui Fr. Th. Vischer1. Iată cîteva extrase
din aceste atacuri:
„Broşura, scria A. Densusianu, are însă şi trei părţi pozitive, şi anume:
Intîia — scriitorul a avut nesocotinţă, a cutezat chiar să copieze aşa-numitele sale teorii
estetice din un scriitor german, despre care do altminterelea tace ca mormîntul, voind să
păuneze la noi cu penele altuia—fabula coţofanei.
A doua: D-l plagiator, deşi profesor de filozofie şi, prin urmare, de estetică la
Universitatea din Iaşi, n-a înţeles pe scriitorul german, şi, neputînd să-1 traducă şi să-1
publice tot sub numele său, 1-a jumulit şi i-a schilodat cumplit ideile.
A treia: D-l T. Maiorescu aruncă anatema asupra subiectelor istorice, a sentimentelor şi
tendinţelor naţionale, căci, sub naţionalitate, zice dînsul în alt loc, „se ascunde egoismul
şi barbaria"2.
Că Maiorescu s-a folosit de Estetica lui Vische?-5, luîn-du-i uneori chiar exemplele, se
poate vedea din cîteva citate, fără a-i da faptului vreo importanţă deosebită.
„Mai înainte de toate, scrie Vischer4, vedem acele mijloace simple prin care poetul îşi
sensibilizează ideile. Poezia nu trebuie să lase ca cuvîntul să fie numai un concept mort
pentru fantazie. Fiindcă substantivul, ca subiect al construcţiei, în limba de toate zilele
este un concept uscat, sec, astfel remediul cel mai de aproape pentru a-1 înviora în
fantazia noastră este a-i adăuga epitete. Epitetul este
1 A. Densusianu, Critica unei critici, în foiletonul Federaţiei din Pesta, I, no. 82, din 31
mai/11 iunie 186 8; II, no. 83, din 2/14 iunie, III, no. 85, din 6/18 iunie, no. 87, din 9/21
iunie. Retipărite în Cercetări literare, Iaşi, ed. Şaraga, 1887.
2 Aluzie la un pasagiu din Contra şcoalei Barnuţiu.
3 Aesthetik oder Wissenschaft des Schönen von Dr.Fr.Th. Vischer, Stuttgart, 1848-57,
voi III.
4 Fr.Th. Vischer, op, cit., III, p. 1221. Citatele sunt luate din A. Densusianu, cu oarecari
remanieri ale formei.
153

aici adăugire, iar nu predicat ; pentru că aici nu e vorba încă despre o enunţare, care are să
se facă numai cu ajutorul întregii construcţii, ci e vorba despre dezvoltarea subiectului în
sine pentru a-1 înfăţişa cît mai viu şi mai expresiv înaintea ochilor interni sau ai fantaziei.
Aceasta va să zică «epitet ornant» (epitheton ornans), care din punctul de vedere numai al
prozei este doar un ornament acăţat aşa-zicînd de idee, iar din punct de vedere al poeziei,
este o dezgheţare, o încălzire a imaginei, care s-a răcit şi a îngheţat în cuvîntul de toate
zilele. Această dezvoltare este atît de directă în poezie, încît ea, mai cu seamă pe terenul
epic, îşi fixează epitetele ca ceva statornic, neschimbat; ea nu face aceasta ca să aibă cu
ce să-şi umple versul. Cuvintele înaripate ale lui Homer ca, de pildă, Ackeii pletoşi,
moartea lungitoare, adică «care lungeşte pe om la pămînt», oricît se repetă, nu ne
displac totuşi niciodată."
îndreptăţirea întrebuinţării „epitetului" este aceeaşi, fără ca asemănarea să se scoboare şi
în exemple. în aliniatele de la pagina următoare găsim însă:
„Sensibilizarea se poate îndeplini şi prin aceea că poetul exprimă situaţia sau faptul şi
printr-un verb. Aici totdeauna sunt a se prefera verbele, care au o însemnare mai
nemijlocită, mai ageră, mai sensibilă sau mai expresivă. Este mai poetic a zice: durerea
mă scurmă, mă sapă, mă roade, mă săgeată, decît mă mişcă, mă cuprinde şi a."
Exemplul cu durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată, ca mai expresive decît „simt
durerea", se găseşte la amîn-doi scriitorii1.
Iată alt pasagiu privitor la comparaţie, metaforă, metonimie, personificare întrebuinţate ca
mijloace de a sensibiliza cuvintele abstracte:
„Este un ce caracteristic la metonimie, scrie Vischer2, că ea nu urmează numai legile
individualizării, punînd particularul în loc de general, de ex. Ciceron, în loc de orator,
cline, în loc de animal, ci din contra, ea pune generalul, abstractul în locul specialului,
particularului, concretului, de ex. secolul, în loc de generaţiile in viaţă, omenirea, în loc
de oameni, speranţa, în loc de cel ce speră, războiul şi pacea, în loc de ceea ce se cuprinde
în ele, cochetăria, în loc
1FT. Th. Vischer, op. cit., III, p. 1222. 2Fr. Th. Vischer, op. cit., III, p. 1223-1224.
154

de vestmintele în care se înzorzonează, omorul, în loc de •omorîtor. Aceasta nu e, de

altfel, decît o prescurtare logică, ce se întîmplă în toate limbile, chiar şi în proza de toate
zilele. Din această lungă depărtare trebuie să facem totuşi numai un pas şi ajungem în
centrul, în inima poeziei. Această procedură nu se întîmplă numai prin aceea că poetul
pune abstractul acolo unde proza nu l-ar fi pus, de ex. cînd zice Macbeth înainte de a-1
omorî pe Duncan, «acum merge omorul la, lucrul lui», pentru că aici şi în limba de toate
zilele se poate pune omorul în loc de omorîtor, ci poetul însufleţeşte întotdeauna,
personifică abstractul.
Cu o putere originală se face aceasta prin epitet şi verb, împreună cu celelalte dezvoltări
şi adăugiri, ca de ex. strigă Macduff la Shakespeare: «cumplitul omor deşteptat de lup,
sentinela sa, care, urlînd, îi dă semnalul, se scoală şi se duce ca o stafie la ţinta lui».
«Cochetăria zace în dulap îmbrăcată în haine de mătasă; războiul se zburleşte şi-şi
rînjeşte dinţii în ochii blînzi ai păcii» etc. Din acestea se vede că personificarea este
acelaşi act prin care s-au născut zeii, cu singura deosebire că personificarea rămîne numai
o aparenţă liberă, estetică, pe cînd creaţiunile cele mai însemnate ale mitologiei s-au fixat
în credinţă ca persoane reale. Cu toată fixarea însă, această personificare a rămas totuşi şi
ca un act liber al fantaziei, care se repetă cu atît mai des şi are efect cu atît mai uşor cu cît
oamenii s-au dedat, s-au învăţat cu personificarea de zei. Cei vechi posedă o fanta-zie atît
de îndrăzneaţă în însufleţirea conceptelor generale, cum abia s-ar fi putut aştepta de la
liniştea lor plastică. La Sofocle, ajutorul are ochi voioşi; vorbele, la Euripide şi Aristofan,
au ochi neprietenoşi, chiar şi sufletului i se atribuie ochi, calomnia are ochi arzători, la
Shakespeare, gelozia este un monstru cu ochi verzi. Şi Horaţiu are personificări foarte
fantastice, de ex. grija, care se suie pe cal din dărăp-tul călăreţului."
Exemplul din Sofocle cu ajutorul are ochii voioşi şi cel din Macbeth, de altfel atît de rău
tradus de P. Carp:
Grozavul omor
Ce sentinela sa, lupul, 1-a trezit etc.
se găsesc şi în Vischer, iar exemplul din Horaţiu e îngemănat cu cel dat de Maiorescu.
155

In privinţa materializării cuvintelor, prin întrebuinţarea concretului în locul abstractului

sau a particularului în locul generalului, Maiorescu stă pe poziţie; Vischer observă însă că
se găseşte deseori şi procesul invers, adică întrebuinţarea abstractului în locul concretului:
omorul în locul omorltorului etc. ; pentru a rămîne pe terenul materializării, el arată însă
că în acest caz expresiile abstracte sunt susţinute apoi prin personificări — „cumplitul
omor deşteptat de lup etc." — , ca şi cum omorul ar fi o fiinţă. E de observat că ar fi fost
mai natural ca poetul să nu abstractizeze întîi noţiunea, pentru a o materializa apoi prin
personificare; să fi zis, aşadar: omorîtorul, şi nu omorul deşteptat de lup, adică o dublă
mişcare, pentru a rămînea, în definitiv, pe loc.
Care e concluzia „plagiatului", în jurul căruia Aron Densusianu a făcut atîta larmă? E
neîndoios că Maiorescu a cunoscut estetica lui Vischer şi e evident că a scos din-trînsa
cîteva exemple. în ceea ce priveşte „ideile", ele nu erau nici ale lui, nici ale lui Vischer, ci
constituiau un bun comun al timpului. Estetica nu aşteptase milenii pentru a se ocupa de
epitete, personificări, comparaţii, metafore etc. şi a le preciza caracterul fie numai şi pe
baza cercetării poemelor homerice, din care, nu mai departe, Lessing, scosese atîtea
observaţii interesante în Laokoonul său.
Studiul lui Maiorescu asupra Poeziei române are un caracter didactic şi elementar, cu idei
curente în estetica idealistă a timpului; meritul lui stă în aplicarea lor în cadrele literaturii
române, cu discernămînt şi consecvenţă, şi de a fi pus frîu unei producţii poetice
inadmisibile.
5. Atît Vischer şi Maiorescu, ca şi toţi esteticienii timpului se raportă la concepţia artei
clasice, în care poezia tinde spre artele plastice, spre materializare, de unde şi vechea idee
a poetului grec, redată atît de pregnant de Hora-ţiu: ut pictura poesis. Poezia e o pictură
mută. Cuvîntul abstract, dematerializat, trebuie deci înviorat, materializat prin epitete,
prin comparaţie, prin metafore, prin personificări, pentru a căpăta o nouă viaţă şi vigoare.
Romantismul, întrucîtva şi simbolismul, prelungirea lui, în chip absolut, au schimbat
direcţia de mişcare a poeziei, smul-gînd-o din procesul ei de apropiere de artele plastice,
pen-
153

tru a o îndruma spre muzică, artă prin esenţa abstractă şi imaterială, imprecisă.
Comparaţiile şi metaforele care mergeau toate în arta clasică spre materializare:
Scandit aeratas vitiosa naves Cura
încep să se îndrepte acum şi spre abstracţie, spre ştergerea contururilor, spre solubilizarea
noţiunii în impreciziune. Cînd Eminescu scria:
Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,
rupea cu procedeul clasic al materializării şi-1 înlocuia cu un proces invers: elementul
material al „braţului" era comparat şi poetizat mai subtil prin elementul imaterial al gîndi-
rii. Un poet clasic ar fi comparat invers: gîndirea unui împărat poet cu un braţ molatic de
femeie. E un exemplu, pe care procesul poeziei moderne sau mai bine zis moderniste 1-a
multiplicat şi generalizat; în poezia noastră simbolistă: părul e negru „ca greşala
imaculatelor fecioare" ; corăbiile din port sunt „niste suveniruri smulse îndepărtatului
trecut".
Cînd Shakespeare întrebuinţează deci „omorul" pentru „omorîtor" (şi exemplul e foarte
răspîndit în opera lui) era un precursor romantic al unei noi estetice ce procedează invers,
de la concret la abstract.
Intrucît ideile lui Maiorescu sunt legate de estetica timpului, ar fi nedrept să le combatem
pe bazo. ideilor moderne asupra poeziei. El reducea „condiţia materială a poeziei" la
sensibilizarea cuvintelor prin epitete, imagini, comparaţii, metafore, personificări,
metonimii etc. „Particularităţile stilului poetic (expresii determinante, epitete,
personificări, comparaţii)—scria el—purced toate din trebuinţa de a sensibiliza gîndirea
obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-]
află gata afară de sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind
tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare".
Poezia, în realitate, nu mai este privită prin prisma figurilor retorice. Limba are o îndoită
funcţiune: una logică, noţională, prin care se exprimă noţiunile, în limbajul curent sau
ştiinţific, simplu mijloc de comunicare a gîndirii între
157

oameni, cu un caracter deci social. A doua funcţie e de natură poetică şi nu se transmite

pe cale noţională, ci pe cale de sugestie. Nu există, aşadar, cuvinte „poetice" în sine;
acelaşi cuvînt e şi poetic şi prozaic, după cum e întrebuinţat în funcţia lui noţională sau
sugestivă. Valoarea lui poetică nu este numaidecît trezită prin epitet, imagine,
personificare, metaforă, ci prin elementul de sugestie pe care-1 conţine. De unde vine
forţa de sugestie acumulată în cuvinte? Ar fi sa schiţăm o estetică a poeziei lirice
moderne, atît de discutată cu ocazia „poeziei pure" — dar în nici o legătură cu cele cîteva
consideraţii didactice asupra „condiţiei materiale" a poeziei — în genere — scoase din
studiul poeţilor antici. Versuri raciniene ca:
... Le fond des bois et leur vaste silence ... Dieux, que ne suis-je assise à l'ombre des
forêts. ... Lieux charmants où mon coeur vous avait adorée. ... Ariane, ma soeur, de quel
amour blessée
Vous mourûtes aux bords où vous fûtes laissée.
sau:
La fille de Minos et de Pasiphaé,
nu-şi scot valoarea din calitatea „poetică" a cuvintelor, nici din epitete, nici din imagini,
nici din personificări, nici din comparaţii sau metafore. Cuvintele sunt nude: poezia iese
din sugestiile trezite din înlănţuirea lor în u-nitatea absolută a versului; ceea ce nu
înseamnă că şi epitetul, imaginea, metafora etc. nu conţin elemente puternice de sugestie;
nu sunt însă indispensabile şi, mai ales, dacă n-au un caracter de originalitate, îşi pierd
repede valoarea de sugestie. Dacă se pot cita din Racine astfel de versuri fără epitete
ornante, metafore şi alte materializări, cîte nu s-ar putea cita din poezia simbolistă, a cărei
intenţie e de a reda ceea ce nu se poate exprima în proză, adicl inefabilul?
6. în partea a doua a studiului, „condiţia ideală a poeziei", Maiorescu se ocupă cu „ideile"
ce trebuie să se manifeste în materie sensibilă, pentru ca să avem artă, şi nu ştiinţă,
întrebuinţarea cuvîntului ambiguu de „idee" vine de la
158

Hegel, la care se integra însă într-un sistem idealist, unde arta e legată de sfera Spiritului
absolut, ca şi religia şi filozofia, cele trei forme prin care se ajunge la libertatea spiritului.
Adevărul şi frumosul sunt acelaşi lucru, şi în acelaşi timp distincte: „Adevărul, scrie
Hegel1, este Ideea ca idee, considerată în sine şi în principiul său universal şi încît e
gîndită ca atare. în adevăr, nu e existenţa sa sensibilă şi materială ; gîndul contemplă în ea
numai ideea universală. Ideea trebuie să aibă însă o realizare externă şi să-şi cîştige o
existenţă efectivă determinată. Şi adevărul există ca atare; dar pe cînd, în existenţa lui
externă determinată, e imediat pentru conştiinţă, şi conceptul rămîne imediat una cu
aparenţa externă, Ideea nu e numai adevărată, ci şi frumoasă. Frumosul se defineşte deci
ca apariţia sensibilă a Ideii." Nimic din această speculaţie în Maiorescu. La dînsul ideea
nu e însă de ordin intelectual, cum ne-am putea aştepta, aşa că se creează oarecare
confuzie. „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie, scrie Maiorescu, este totdeauna un
simţimînt sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de
tărîmul ştiinţific fie în teorie, fie în aplicare practică."
De aici concluzia: iubirea, ura, tristeţea, bucuria, mînia etc. sunt obiecte poetice;
învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiectele ştiinţei, şi nu ale artei, cu
singura excepţie cînd servesc în chip auxiliar la exprimarea pasiunilor, cum e, de pildă,
Faust al lui Goethe, unde ni se vorbeşte de ştiinţă, sau Horace al lui Corneille, unde ni se
vorbeşte de istoria romană.
Distincţia între obiectele diferite ale artei şi ale ştiinţei e curentă în estetica timpului; o
găsim expusă pe larg în Estetica lui Vischer şi în amendările ei în cazuri excepţionale, de
care aminteşte şi Maiorescu:
„Trebuie să observ, scrie Vischer2, că poezia poate şi este îndreptăţită să se ocupe şi cu
lucruri abstracte. Aceasta nu stă în contrazicere cu capitolul 16, în care s-a arătat numai
că nu este permis a se schimba ideea cu un concept abstract, pentru că acolo este vorba
despre centrul unui tot estetic, aici, din contra, numai despre ceea ce poate
1 Hegel, Vorlesungen über Aesth., 1, 141.
2 Fr. Th. Vischer, op. cit., III, 1186.
"9
să intervină, să se amestece doar un moment în decursul acelui tot. Fireşte, un asemenea
moment prozaic trebuie să stea în strînsă legătură cu fondul sau cu evoluţiile centrului sau
ideii ori a operei; astfel de împrejurări cu totul prozaice, de ex. chestiuni de drept, pot să
provoace cele mai cumplite pasiuni, problemele de ştiinţă — cele mai grele lupte
sufleteşti şi iarăşi, din contra, se poate ca puteri morale să îndeplinească fapte, să
întemeieze reforme, evoluţii, care coprind în sine şi părţi prozaice, pe care poetul trebuie
să le pună în evidenţă; tot aceste puteri morale pot să-şi arate avuţia şi adîncimea lor,
exprimînd adevăruri universale, sentinţe pline de înţelepciune, precum un caracter rău îşi
exprimă voinţa prin minciuni şi contraziceri. Ba toate aceste sunt tocmai necesare, cînd
arta, prin mijlocirea limbei, înfăţişează viaţa în toate formele în care ea se descoperă: şi
nu trebuie să uităm că artele plastice sunt lipsite de această prerogativă, fiindcă ele nu pot
înfăţişa viaţa în tot modul ei de a fi. Astfel, opere poetice cuprinzătoare, în care poetul
poate să împletească cugetări în formă abstractă fără să vatăme obiectivitatea şi
întruparea estetică, devin tezaure de adînci adevăruri. Operele lui Shakespeare şi ale lui
Goethe sunt toate pline de sarea înţelepciunii."
7. Maiorescu îşi propune apoi să cerceteze pentru ce poezia, această noble inutilité a
doamnei de Staël, nu se ocupă cu idei, ci cu sentimente şi pasiuni. Primul motiv e că,
poezia trebuind să fie înţeleasă de toţi, „nu-şi poate alege obiecte, care se ţin de domeniul
ocupaţiunilor exclusive, precum sunt cele ştiinţifice, fiindcă aceste rămîn neînţelese
pentru marea majoritate a poporului". Întrebarea e însă: pentru ce poezia trebuie sa fie
înţeleasă de toţi? E, negreşit, concepţia artei antice, al cărei limbaj universal se adresează
deopotrivă tuturor; e, de altfel, şi concepţia artei romantice. Epoca noastră a evoluat în
această privinţă; nu că-şi propune ca scop adevărul ştiinţific sau învăţătura — deşi poezia
ştiinţifică, didactică a existat în toate vremile cu scopuri pragmatice—, ci prin tehnicitatea
ei, prin valoarea ei inteleetuală se îndreaptă adesea către o clasă de cetitori nu numai cultă
dar chiar şi specializată; în poezie, de altfel, ca şi în alte arte, în muzică, de pildă. Poezia
lui Mallarmé,
160

a lui Paul Valéry, ca şi întreaga muzică franceză modernă cere o disciplină, o iniţiere
tehnică, o cultură determinată-— ce ne depărtează de la concepţia universalităţii artei, a
artei pentru toţi, care nu poate grăi decît limba pasiunilor. Chiar dacă i-am limita artei
obiectul sentimentelor, intervine, după cum am spus, elementul tehnic, rafinamentul
formei, intelectualitatea imaginei, elipticitatea expresiei şi atîtea alte mijloace, care au
făcut din arta de azi „o dificultate învinsă". Exclusivitatea pasiunilor în domeniul poeziei
nu este, aşadar, complet acoperită prin nevoia de a fi pe înţelesul tuturor: însuşi conceptul
universalităţii s-a fărâmiţat în epoca noastră după stratificarea estetică a publicului
impusă de diferenţierea de gust şi de cultură specializată.
Dacă poezia ar avea ca obiect ideile, ea nu numai că n-ar fi înţeleasă de toţi, cerînd
cunoştinţe speciale, dar şi-ar pierde actualitatea, întrucît interesul publicului îşi variază
preosupările după împrejurări. „Prin urmare, afirmă Maiorescu, poezia rătăcită în sfera
ştiinţei şi a politicii rămîne întîi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a
oamenilor contemporani şi este, al doilea, pierdută în generaţiile următoare chiar pentru
cercul restrîns de indivizi pentru care a avut un sens şi o atracţie în ziua naşterii ei". Sau:
„însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc
ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De
magica figură ce poetul a creat-o din abundenţa inimii sale, trebuie să se frîngă valul
timpului şi să o lase intactă pentru generaţiile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a
geniului omenesc."
Argumentul e scos tot din concepţia universalităţii artei, împinsă nu numai la spaţiu, ci şi
la timp ; obiectul poeziei trebuie să fie profund omenesc şi pe cît se poate invariabil,
adică valabil pentru toate vremile. Lăsăm la o parte evoluţia amintită a sensului acestei
universalităţi. A spune că obiectul poeziei este sentimentul sau pasiunea nu ajunge. Ce
sentiment? Ce pasiune? Pasiunea nu e o forţă de sine stătătoare, ce se consumă în sine; ea
are un obiect, asupra căreia se exercită. E neîndoios că îndărătul oricărei opere de artă e o
pasiune fără care nu se poate face nimic consistent, dar care se îndreaptă spre obiecte
diferite. Exis-
12
161

tenta pasiunii importă, şi nu obiectul ei. Faptul ca ele se-dezlănţuie de obicei în domeniul
sentimental propriu-zis-(iubire, ură, gelozie etc.) vine şi de la universalitatea, dar şi de la
vehemenţa, de la volumul lor. In principiu însă,, orice lucru poate fi obiectul unei pasiuni
şi ca atare obiectul unei preocupări artistice; rămîne numai ca pasiunea să fie atît de
puternică spre a-1 putea transfigura şi comunica. Intr-o epocă dată, argumentează
Maiorescu, societatea română se preocupa de problema descentralizării (exemplul e
dintre cele mai absurde); „ce interes ar mai trezi o poezie închinată descentralizării, cînd
ea va fi rezolvată sau nu va mai fi la ordinea zilei?" Nu interesează „descentralizarea",, ci
pasiunea poetului pentru ea, precum nu interesează teoria atomistică, ci pasiunea lui
Lucreţiu pentru ea, sau multe: din preocupările politice şi religioase, fără universalitate în
timp şi spaţiu, ale Divinei comedii, ci, pe de o parte,, pasiunea lui Dante pentru ele şi, pe
urmă, marea lui artă. Că „descentralizarea" nu poate dezlănţui pasiunea unui poet, este
altă latură a problemei, dar, dacă s-ar întîmpla totuşi, şi poetul ar fi un mare artist al
cuvîntului, ea ar putea fi obiectul interesului poetic.
Al treilea argument în limitarea obiectului poeziei numai la pasiuni este scos din
concepţia artei ca un „repaos al inteligenţei", un liman „pentru a da inteligenţei agitate o»
linişte salutară". Preocuparea ştiinţifică se încadrează în două întrebări: din ce cauză? şi
spre ce scop?; împinsă,, astfel, de forma apriorică a cauzalităţii, omenirea nu-şi mai
găseşte odihna în cercetarea ei ştiinţifică, deoarece prima cauză şi ultimul efect îi sunt
pururi refuzate. Poezia trebuie să se elibereze de tirania nexului cauzal, ocupîndu-se de
sentimente şi de pasiuni de sine stătătoare: „ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au
un început simţit şi o catastrofă hotărîtă şi sunt dar obiecte prezentabile sub forma
limitată a sensibilităţii".
Valabilitatea exclusivă a argumentului ne scapă. Oamenii nu caută în artă o dezrobire de
sub tirania obositoare a legii cauzalităţii. Contemplăm un apus de soare sau orice mare
fenomen al naturii cu o desfătare estetică, pe care n-o stînjeneşte întru nimic conştiinţa
legăturii lor cauzale. Că ştiinţa are ca scop cercetarea unor fenomene în eternă scurgere şi
că, prin urmare, e nelimitată, e neîndoios; că
162

arta e limitată şi se ocupă cu particularul e tot atît de neîndoios. E însăşi natura

preocupării lor. Mintea nu caută însă odihna uneia de oboseala alteia; aceasta în înţeles
filozofic. Că mulţi citesc literatură pentru a se mai „distra" de ocupaţiile zilnice, e
altceva ; ei citesc însă atunci literatură distractivă, romane poliţiste, de pildă, şi nu poezie,
în nici un caz pe Homer, pe Dante, pe Mallarmé sau pe Rilke. Arta nu e „un repaos al
minţii" în sensul acesta (concepţia vine tot din ideea universalităţii ei) ; ea poate cere o
sforţare şi mai mare decît o lucrare ştiinţifică. Arta e în adevăr „o eliberare" prin
impersonalizare, dar despre asta mai tîrziu, cu atît mai mult, cu cît, prin canalul lui
Schopenhauer, e tema esenţială a esteticei maioresciene. Faptul puţinei citiri a poeziei e,
de altfel, o dovadă de ce fel de „repaos al inteligenţei" e; la mii de oameni se găseşte doar
un cititor şi la sute de mii, un cunoscător adevărat de poezie.
3. Din moment ce îi e dat poeziei să se ocupe de afecte, îi rămînea lui Maiorescu obligaţia
de a cerceta deosebirile ce le disting de celelalte stări sufleteşti. El le statorniceşte la trei:
a) O mai mare iuţeală de idei produse sub impulsiunea afectului; într-o singură clipă de
spaimă, de pildă, ne poate străbate un număr prodigios de idei. „Prin urmare, încheie
Maiorescu, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate
exprima negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă
cuvinte multe pentru gîndire puţină". Refrenul e o excepţie numai aparentă, întrucît,
păstrîndu-şi cuvintele, aduce o idee nouă sau pune sub o lumină nouă ideea veche. Pe
drept, aşadar, spune Maiorescu: „olandezul Hems-terhuis a putut defini frumosul: o
producţie ce ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt timp".
E de la sine înţeles că preciziunea, conciziunea, sobrietatea sunt înalte virtuţi stilistice, şi
nimeni nu poate recomanda prolixitatea. Poezia nu-şi scoate insă, în bine, modelele
numai din liedurile lui Heine şi nici, în rău, din Ver-suinţi ro?nani, adică: Culesiune
versuarie din foile naţionale. Există o artă poetică modernă scoasă nu din improprietate
stilistică, ci din anumite repeţiri capabile de a trezi stări de conştiinţă muzicale, larvate.
însuşi Maiorescu spune că
12*
163

artistul nu trebuie să ştie numai ceea ce are de spus, ci şi ceea ce se cuvine sa nu spună:
„Cuvîntul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet:
restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti". Nu stă deci
totul în cuvinte şi în înşiruirea lor logică, ci şi în ceea ce circulă sub dînsele; repetiţia este
unul din mijloacele sugestiei, iar refrenul nu e „o excepţie aparentă", ci un element
esenţial în producerea ei.
b) Sub acţiunea unui afect, toate gîndirile iau propor-ţiuni uriaşe şi se colorează
neobişnuit. Obiectul poeziei este o idee care se distinge de ideile ordinare, înălţîndu-se
peste sfera lor. Amplificarea constituie „timbrul emoţiei artistice sub care s-au
conceput..." Expresia poetică poate-deci părea uneori exagerată, adevărul artistic este însă
un adevăr subiectiv.
Din paralelismul dintre poezie şi sentiment, Maiorescu scoate cîteva consideraţii estetice
practice, de caracter mai mult negativ. Din moment ce pasiunea măreşte obiectul şi-1
înalţă „într-o sferă mai distinsă (?), rezultă ex contrario» că ea trebuie să se ferească de
micşorare şi de înjosire"-De defectul micşorării se leagă problema de oarecare importanţă
a diminutivelor, în care Maiorescu vede o „înjosire" a ideilor şi un fel de „ţigănizare" a
expresiei poetice.
Altă regulă negativă ce se poate scoate din asemănarea dintre poezie şi sentiment e că
poetul să nu-şi „înjosească obiectul, ci trebuie să şi-1 înalţe deasupra realităţii prozaice;
un simplu cuvînt vulgar poate nimici impresia frumosului, fie numai şi întrebuinţarea
unui nume propriu ca Safta ori Lizişoara..."
Consideraţiile estetice ale lui Maiorescu cad în domeniul bunului simţ comun; ele nu
constituie principii absolute, ci sunt dominate de problema însăşi a talentului. Rămîne,
fireşte, în picioare întrebarea: ce e talentul?, dar ea e de natura întrebării lui Pilat din
Pont; ce e adevărul? adică fără răspuns precis. în cadrul experienţei şi al empirismului,
adevărul artistic este neîndoios un adevăr subiectiv, şi poetului îi este îngăduit să-1
coloreze, să-1 exagereze sub acţiunea sentimentului puternic. Pentru un observator
imparţial, incursiunea unei patrule inamice peste hotarele ţării e incursiunea unei patrule;
pentru localnicul invadat, chiar fără să fie poet, sub puterea afectului, patrula se
164

poate transforma în năvala unei hoarde de barbari. Fără ca prin aceasta să devină şi
poezie, poetului îi e îngăduit să-şi coloreze impresiunea prin amplificare.
Cît despre problema micşorării şi înjosirii artei prin abuz de diminutive şi vulgarităţi
verbale, subliniem că, în amănunt, e o problemă de tact artistic, adică tot de talent.
Reacţiunea criticului împotriva abuzului de diminutive era firească ; versurile citate sunt
însă fără nici o valoare literară, chiar dacă li s-ar înlătura diminutivele. Privit în sine,
diminutivul nu are nimic anti-artistic, poezia nu se înalţă numai, nu tinde numai spre
pompă şi sublim ; ea se poate scoborî şi spre familiar, producînd efecte de gingăşie şi de
intimitate foarte preţioase.
In acest sens, chiar cu abuz, diminutivul este unul din mijloacele cele mai obişnuite ale
poeziei populare folosit şi de literatura cultă. Dozarea lui rămîne pe seama instinctului
artistic.
Tot aşa şi cu „înjosirea" obiectului poetic prin întrebuinţarea vulgarităţii, fie chiar şi în
alegerea numelor proprii. Ronsard a cîntat pe Cassandra şi T. Arghezi pe Safta, fără
prejudiciul obiectului inspiraţiei lor. Vulgaritatea intră în aceeaşi problemă a tactului
artistic şi a talentului în genere. Însuşi Alaiorescu a lăudat pe Eminescu de a fi ridicat la
valoare poetică unele locuţiuni familiare; cu atît e mai caracteristic meritul lui T. Arghezi
în această privinţă.
c) A treia şi cea din urmă asemănare între poezie şi pasiune este „dezvoltarea grabnică şi
crescîndă spre culmi-narea finală", pe care o au amîndouă. Orice afect se desfăşoară
printr-o traiectorie rapidă ; şi poezia are aceeaşi ascensiune şi culminare, ce constituie
„catastrofa", spre care se ajunge treptat şi organic.
Observaţia e scoasă tot din arta clasica şi romantică ■— din marile compoziţii ale lui
Alfred de Vigny, Victor Hugo,. Lamartine, în care ideile poetice sunt dezvoltate în
compoziţii retorice cu un început, un mijloc şi un sfîrşit, un adevărat discurs, trecut prin
treptele formale. O astfel de condiţiune de compoziţie organică nu mai are nici o aplicaţie
în poezia nouă, modernistă, după cum n-o avea nici chiar în unele poezii romantice ale
epocii, din care Eminescu
165

nu e exclus întotdeauna. Poezia mai nouă, simbolistă, reprezintă în esenţă adîncirea

lirismului în subconştient prin exprimarea, pe cale mai mult de sugestie, a fondului
muzical al sufletului omenesc. Stările muzicale, larvare, inconştiente, inefabile nu se pot
exprima prin dezvoltări logice şi formale, cu început, culminare şi catastrofă ; ele sunt
stări de conştiinţă statice, nu dinamice, cinestezice, şi nu organizate; ele nu pot fi
comunicate decît pe căile sugestiei.
Nu e drept de a aplica lui Maiorescu rezerve scoase din-tr-o evoluţie a poeziei, pe caren-
avea de unde să o cunoască. Observaţiile lui, de altfel elementare şi curente în manualele
timpului, acopăr modelele ce putea oferi literatura în stadiul de atunci, în care poezia era
cu necesitate dezvoltarea unei gîndiri logice solid organizate. Exemplele citate nu sunt
totdeauna probante: ele sunt culese, şi nu alese, din producţii inferioare. Versurile scoase
din poeţi anonimi sau dinCulesiune versuarie din foile naţionale, „edată de studenţii
şcoalelor oradene, Oradea Mare, 1854", sunt sub orice nivel literar şi erau şi la 1867. Nu
dovedesc nimic cu privire la anumite defecte; îndreptate, ar rămîne încă în afară de
convenienţile artei.
9. Reţinem, drept încheiere, această pagină din studiul asupra „poeziei române", care
formează una din temele esenţiale ale criticei maioresciene şi cea mai revoluţionară faţă
de literatura timpului. Stabilind că pasiunile constituie în mod limitativ domeniul poeziei,
el conchide: „Tot ce este produs al reflecţiei exclusive, politica, morala, teoriile ştiinţifice
etc., nu intră în sfera poeziei şi orice încercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple
sunt din nenorocire prea multe în literatura română pentru a mai avea trebuinţă de o nouă
citare în cercetarea noastră. Citeva, adică cele politice, se află la finea cărţii: pentru altele
şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiinţelor, a patriei, a
viitorului, a lui Dumnezeu etc., ne pot servi de colecţiune exemplară poeziile lui Heliade,
care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţie de adevărat
poet, ci numai o adunare de reflecţii manierate.
\M

Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poetică era mai presus de contestare, în
Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii
serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştiinţifică sau reflecţia
ştiinţifică nedemnă de poezie; dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical
deosebite ale minţii omeneşti, încît confundarea lor este cu neputinţă, şi anume cu
neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturii. Unde se întîmplă, este un simptom rău, nu
numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoş-tinţa deosebirii sferelor în
literatură merge paralel cu ignorarea competenţei autorităţilor în stat, şi cînd se introduc
reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantazii poetice în politică — două confuzii,
între care este greu de hotărît care este mai primejdioasă."1
Politica, ştiinţa etc. nu sunt preocupări poetice, în sensul că poezia n-are a se îndeletnici
cu descoperirea adevărului ştiinţific, moral, social; pasiunea poetului pentru aceste
preocupări, ca şi oricare altele, poate deveni însă obiect de poezie, întrucît îndărătul
oricărei opere de artă se află o pasiune. Formulată aşa, ca un principiu absolut, excluderea
preocupărilor politice sau ştiinţifice din poezie nu se poate îndreptăţi; nu-i mai puţin
adevărat că, de fapt, constatarea este exactă, deoarece foarte rar se întîmplă ca pasiunea
poetului să se exercite asupra unor obiecte în afară de preocupările lui obişnuite; pasiunea
politică sau ştiinţifică, cînd există, se mistuie în sine şi nu se transfoimă in poezie.
Afirmarea incompatibilităţii între politică şi poezie, oricîtă inexactitate ar conţine în
principiu, este o realitate cu atît mai salutară, cu cît poezia timpului era invadată de
declamaţia patriotică şi politică. Sub numele onorabil al unor sentimente vrednice de
laudă, se practică, astfel, o confuzie între noţiuni, ce se pot uneori suprapune, fără să fie
însă de aceeaşi substanţă. Sentimentul patriotic nu e-prin sine însuşi artă, ci poate deveni
ca orice sentiment. După cum nu există excludere, nu există nici cenfundare de noţiuni.
Atitudinea lui Maiorescu de a disocia aceste noţiuni ca fiind exclusive, oricîtă exagerare
ar fi conţinut
1 T. Maiorescu, Critice I, p. 68.
16?

principial (şi vom vedea că el singur a revenit mai tîrziu asupra ei), a fost capitala pentru
destinele literaturii noastre. Ea a despărţit apele de pămînt şi a înlăturat din domeniul artei
toate declamaţiile naţionale ce înfloreau în publicistica timpului, sub cuvîntul manifestării
unor sentimente frumoase. De o importanţă incalculabilă pentru epoca în care se
producea, atitudinea i-a adus însă şi cele mai multe duşmănii, într-o literatură în care
mediocritatea se înfăşură în sentimente venerabile. Ea îl va face să fie considerat şi atacat
ca lipsit de patriotism, creîndu-i-se în jur o atmosferă de cosmopolitism, pe care cu greu
va izbuti să o risipească, abia spre sfîrşitul vieţii.
10. Studiul lui Maiorescu apăru în volum în acelaşi an, 1867, sub titlul Poesia rumăna, în
editura şi tipografia „Junimii". In afară de bogatele modele citate în text într-un sens sau
altul, el conţinea şi un supliment antologic. „Critica, scria prudent Maiorescu în prefaţă,
se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune, la fine, şi
publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română
în anul 1867". Iată lista bucăţilor alese „ca mai bune":
Poszii lirice: Dedicaţie do V. Alecsandri; Sonet de Al. Sihleanu; Privesc de T. Şerbănescu
; Cinel-cinel de V. Alecsandri; Dorul de T. Şerbănescu; Unei Doamne de N. Niculeanu;
Nu vezi tu de M.D. Cornea; Senin şi furtună de I. Negruzzi; Vecina noastră de N.
Georgescu ; Nepăsare de I. Negruzzi.
Fabule: Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Ţiganul şi purcelul, Măgarul răsfăţat de Gr.
Alexandrescu ; Momiţa şi două miţe, Racul, broasca şi ştiuca, Lupul şi cucul de A.
Donici; Epigrame de Ï. Văcărescu, I. Negruzzi, N. Niculeanu.
Balade: Mihai scăpind stindardul, Capul Avarilor, Daniil Sihastru de Bolintineanu; Făt
Logofăt, Groza..., Marinarul de V. Alecsandri; Mircea cel Mare, Ucigaşul fără voie de
Gr. 'Alexandrescu; Barcarola de A. Sihleanu; Gondola do G. Creţeanu.
Recunoştem poeziile alese în cei doi ani de lectură în şedinţele „Junimii", cu adaosul
cîtorva producţiuni ale prietenilor cercului: I. Negruzzi. M.D. Cornea, T. Şerbănescu, N.
Niculeanu.
168

Critica negativă e mult mai uşoară, şi operaţia lui Maio-rescu în sinul Culesiunii oradane
sau chiar în poeziile altor poeţi mai cunoscuţi, ca de pildă, Andrei Mureşianu, se arată
stăpînă de sine; în elementul pozitiv, constructiv, ea e mai anevoioasă. Nu toate modelele
alese „ca mai bune" erau în afară de orice critică, aşa că i-a fost lesne lui Aron
Densusianu să se năpustească asupra unora din ele1, ca, de pildă, asupra sonetului lui A.
Sihleanu etc.
în ediţia din 1892, Maiorescu suprimă cu totul partea antologică a primei ediţii.
„Exemplele de poezie mai bune, scrie el în prefaţă, care însoţeau acel mic volum de la
1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă... Poeziile, relevate atunci ca singure
posibile, nu mai pot avea azi această însemnare. De atunci încoace, adaugă el, s-au ivit în
literatura noastră multe alte lucrări. Pastelurile şi baladele războinice ale lui Alecsandri,
poeziile lui Naum, Vla-huţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Olănes-cu-
Ascanio, A.C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni,
Lucrcţia Suciu, Yeronica Miele şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să
figureze astăzi într-o asemenea antologie. Unele din ele au înălţat limba, forma, ideea
poeziei române cu mult peste treapta de la 1866."
Poeziile lui Naum, Volenti, T. Robeanu, Lucreţia Suciu, Bodnărescu? Arta e un cimitir;
concepţia estetică este relativă, legată de un moment trecător în evoluţia unei culturi. Dar
Maiorescu avea să scrie cuvântul din urmă: „Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani
rămîne dar numai ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de
progres". E tot ce rămîne criticii: să pună semnele, pe unde au fost popasurile unei
literaturi în evoluţia ei.
1 La această obiecţie şi la altele a răspuns Maiorescu în Conv. lit., din 1 sept. 1869 şi, pe
urmă, într-un pasagiu din studiul Direcţia, nouă, apărut în Con'v. Ut., V, 15 mai 1871, dar
suprimat în volum. Maiorescu arată că exemplele lui sunt luate din Văcărescu, Sion,
Bolintineanu, Tăutu, A. Mureşianu, Aricescu, Pelimon etc. Critica lui Aron Densusianu a
fost reluată de Justin Poptiu (Poezie şi proză, 1870).
169

11. Valoarea poeziei populare, în descoperirea căreia recunoscuse meritul esenţial al lui
Alecsandri, Maiorescu o încadrează în principiile estetice expuse în O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867. Lumea poate fi privită în două chipuri: prin reflecţie şi
prin simţire; ştiinţa este rezultatul primului fel, arta, al celui de al doilea: „obiectul
poeziei nu poate fi decît un sentiment sau o pasiune". Mediocritatea poeziilor
contemporane o explicase prin ignorarea acestui principiu elementar că poezia nu vine
din reflecţie, dintr-un element raţional sau dintr-un concept, cum spunea Schopenhauer,
ci numai din sentiment, din „inspirare". Simţirea este însă a oricui şi poate e cu atît mai
puternică cucît nu e stînjenită de cultură şi de îngrădire socială; simplă manifestare
dezinteresată şi spontană a unui afect, poezia populară nu se produce decît în chip natural,
nesilit, fără alte resorturi decît cele interne, în timp ce poezia cultă are uneori şi resorturi
utilitare, pornind din reflecţii, ba îmbrăţişînd şi subiecte politice şi patriotice şi mai ales
simulîndu-le. Pe cînd la tînărul orăşean există cele mai adeseori un calcul, o voinţă
anticipată de a face o poezie, de a semnala, la poetul anonim însuşi anonimatul dovedeşte
o condiţie de dezinteresare, condiţia poeziei ieşită numai din „abundenţa tristeţii sau
bucuriei lui"; plenitudinea sentimentului este o pavăză împotriva „aberaţiilor
intelectuale". în poezia populară nu vom găsi deci „declamări în contra absolutismului,
reflecţiile manierate asupra divinităţii, imortalităţii", ca la atîţi versificatori contemporani.
Poezia populară e capabilă, de altfel, să exprime şi „ideile cele înalte", deoarece „lumea
se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimei ca şi pe calea reflecţiei".
Pentru a dovedi înălţimea etică la care poate ajunge, Maiorescu dă două exemple. In Bade
Trandafir, ca să se lase iubită, „leliţa din cel sat" îi cere lui Trandafir castitatea integrală a
sufletului său:
— Dacă vrei dragoste aprinsă, Adă-mi gura neatinsă, Şi o inimă fecioară Ga apa de la
izvoară.
170

In Şoimul şi floarea, resemnarea în faţa menirii fiecăruia pe pămînt e exprimată prin

aceste versuri ale floarei, care-i arată şoimului că destinul lui e altul decît de a se iubi cu o
floare :
Fiecare cu al său trai. Tu ai aripi zburătoare Ca să le înalţi la soare. P]u la umbră, la
răcoare Am menire-nfloritoare.
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Păr' a te gîndi la mine, Că e lumea-ncăpătoare Pentru o
pasăre ş-o floare !
Şi revenea, subliniind valoarea de originalitate a expresiei:
Am menire-nfloritoare
Din nefericire, şi menirea înfloritoare şi
...inima fecioară
Ca apa de la izvoară
nu sunt creaţiuni populare, ci invenţii cărturăreşti de ale lui Alecsandri1.
Chestiunea poeziei populare va fi însă tratată cu mai multă amploare şi autoritate,
patruzeci de ani după acest articol, în şedinţa Academiei de la 16 mai 1909. O vom
discuta şi noi mai pe larg în momentul indicat de cronologie. Reţinem deocamdată
adeziunea criticului faţă de poezia populară din motive principiale; fiind o creaţiune a
simţi-Lrii, şi nu a reflecţiei, şi omul necultivat îşipoate exprima mişcările sufleteşti.
Privită ca o reacţiune împotriva literaturii contemporane convenţionale în erotică şi
naţionalism, dar fără preferinţi marcate (căci poezia cultă nu poate fi asimilată cu poezia
„oamenilor nechemaţi şi nealeşi"), argumentarea lui Maiorescu e legitimă, şi meritul
poeziei populare real.
1 O. Densusianu, Vieaţa nouă, 1909; N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti în veacul al
XIX-lea, III, p. 157.

XVIII
1. Personalitatea lui Simion Bărnuţ. 2. Contra şcoalei Barnuţiu, 1868; distincţia între
spiritul polemic şi cel pamfletar. 3. Analiza critică a ideilor de drept public ale lui Bărnuţ.
4. Reducerea la absurd prin examinarea a patru consecinţe ale acestor idei. 5. Maiorescu
ia o atitudine „umanitară" faţă de problema evreiască; istoria politica a momentului; P.
Carp în aceeaşi chestiune.
1. La sosirea lui Maiorescu la Iaşi, viaţa culturală a bătrînei capitale era agitată şi
dominată de acţiunea ideologică cu repercuta politice a lui Simion Bărnuţ1.
Născut la 1808, în satul Bocşa-Română din comitatul Crasnei, îşi cîştigase o mare
notorietate prin participarea lui la mişcarea revoluţionară a românilor din Ardeal. După ce
urmase un an (1825) cursul de filozofie al lui Vasile Ratiu la Cluj, şi trei ani teologia la
Blaj (1826—1829), fusese numit, în 1829, profesor de sintaxă la gimnaziul din acea
localitate şi apoi de filozofie, unde, cu diverse intermitenţe, rămăsese pînă la destituirea
lui din 1845 cu alţi 9 profesori, din pricina luptei lor împotriva episcopului renegat
Lemény. Bărnuţ îşi reluase atunci viaţa de studenţie, la Academia de drept săsească din
Sibiu, ajutat fiind şi de Avram Iancu. La 24 martie 1848, el lansase o proclamaţie
revoluţionară, declarînd că naţiunea română e credincioasă împăratului, dar ca nimic nu
se poate hotărî pînă nu va avea o adunare naţionala, în care să-şi arate dorinţele. La 2/14
mai, ţinuse cunoscutul lui discurs din catedrala Blajului, ale cărui idei le repetase a doua
zi în faţa a 40 — 50.000 de români adunaţi
1 Asupra lui Bărnuţ, cf. Petre Pandrea, Filozofia politico-juridică a lai Simion Bărnuţiu,
Éd. Fundaţiei Regele Carol II, 1935.
172

pe Cîmpia libertăţii. Comitetul de 25 de conducere a acţiunii românilor îl alesese ca

preşedinte pe episcopul Andrei Şaguna şi ca vicepreşedinte, pe Simion Bărnuţ. Adunarea
avusese un scop numai protestatar; la 4/16 septemvrie 1848, se ţinuse a doua întrunire la
Blaj de caracter revoluţionar şi se alesese „un comitet de pacificaţiune", recunoscut şi de
generalul imperial Puchner, sub preşedenţia lui Simion Bărnuţ.
După înfrîngerea revoluţiei, Bărnuţ se refugiase mai întîi în ţară; îl găsim apoi la Viena cu
treburi politice şi, la urmă, ca simplu student la Facultatea juridică; în 1852, se înscrisese
la Pavia, unde îşi luase doctoratul în drept la 6 iunie 1854. Chemat de A.Tr. Laurian în
ţară, îl găsim in 1855 profesor de logică la liceul din Iaşi şi de la 1860, profesor la
Facultăţile de litere şi de drept, unde profesase pînă la moarte, adică pînă la 16 mai 1863,
cînd se stinsese în ■căruţa ce-1 ducea, bolnav, spre Bocşa-Română, satul lui natal, unde
fusese îngropat.
Prestigiul cîştigat în luptele din Ardeal, reputaţia lui de învăţat, mucenicia lui de sfînt,
oratoria lui blinda şi persuasivă îi creaseră repede la Iaşi o situaţie morală inegalată, într-
un mediu cultural plin, de altfel,de cărturari ardeleni, stăpîniţi şi ei de marile amintiri ale
obîrşiei noastre latine (Petre Suciu, Ştefan Miele, Ştefan Emilian etc., dar avea să fie şi
Titu Maiorescu). Dacă „filozofia" lui Bărnuţ ar fi fost numai speculativă, acţiunea ei n-ar
fi trecut pragul lăcaşurilor de cultură unde se propaga ; fiind însă de natură naţională şi
politică şi corespunzînd anumitor instincte populare, ea a avut o mare influenţă asupra
maselor, întreţinînd cele două incendii locale, separatismul şi antisemitismul. întreaga
mişcare naţională ieşeană a epocii, de tendinţă separatistă şi antisemită, şi-a găsit astfel
Inacţiunea „ştiinţifică" a lui Bărnuţ o expresie teoretică şi ideologică; de la el avea să se
reclame „fracţiunea liberă şi independentă", al cărei exponent a fost mai bine de un sfert
de veac Nicolae Ionescu, oratorul cu glasul de sirenă, cu care avea să se măsoare Titu
Maiorescu în toate domeniile vieţii culturale, Universitate, Academie, Parlament.
In afară de „discursul" de Ia Blaj, Bărnuţ n-a publicat nimic în viaţă. Rămasă toată în
manuscris, opera lui a fost publicată în parte numai după moarte de o asociaţie formată
173

din prieteni ardeleni de la Iaşi şi din cîţiva „învăţăcei". Dintr-însa au apărut succesiv:
Dreptul public al românilor, 1867, opera principală a lui Bărnuţ, p. 472 + XXVI.
Dreptul natural privat, 1868, lucrare de 300 p.
Dreptul natural public, 1870, lucrare de 391 p.
Pedagogia, 1871, lucrare de 326 p.
Psihologia empirică şi Logica, 1871, lucrare de 212 p.r fără a mai aminti şi de altele
multe, rămase inedite. Nimic din ce s-a publicat din Bărnuţ nu se mai citeşte astăzi, în
afară de discursul lui de la 2 şi 3 mai 1848 de la Blaj, în formă modernizată. Amintirea i-a
rămas totuşi vie în conştiinţa noastră şi prin acest discurs, dar şi prin norocul,, dacă se
poate spune, de a fi fost punctul de atac al lui Maio-rescu, în a cărui operă, consistentă,
durabilă, amintirea bătrînului ideolog ardelean are sorţii de a trăi încă multă vreme.
Conflictul dintre Maiorescu şi atmosfera morală creată de Bărnuţ la Iaşi pornise de mult,
chiar din momentul descinderii acolo, în 1862, a tînărului aşteptat poate ca unul de ai lor,
dar care avea să deziluzioneze atît pe ceilalţi ardeleni localnici crescuţi în şcoala
latinismului şi a naţionalismului extremist1. Cu Maiorescu intra însă în vechiul tîrg
moldovenesc spiritul european. Fatal, prin deosebirea totală de structură sufletească şi
prin calitatea culturii, conflictul s-a manifestat sub toate formele publice şi private, luînd
chiar o expresie acută, dar autoctonă în cunoscutul proces de ultragiere a moralei din
1864 regizat de Nicolae Ionescu, şi una politică, în lupta lui Maiorescu împotriva acţiunii
separatiste a „fracţiunii libere şi independente" cu ocazia plebiscitarii noului domnitor.
Adevărata luptă în plan ideologic şi ştiinţific nu avea să se dea însă decît după moartea lui
Bărnuţ, la apariţia, în 1867, a operei lui fundamentale Dreptul public al românilor, deşi în
amiarul Ministerului Instrucţiei publice pe 1863/64 însuşi Titu Maiorescu publicase
Cuvinte de introducere rostite de dînsul în calitate de rector al Universităţii la o Serbare
funebră în
1 Bărnuţ fusese unul din prietenii lui Ioan Maiorescu. Lui îi închinase acesta Studiile
asupra limbii române, apărute în Foaia, nr. 14, din 1848. „închin aceste studii, scria el,
domnului Simeon Bărnuţ, fostului profesor de filozofie, amicului meu, bărbatului virtuos
şi modest, ca un tribut din parte-mi virtuţilor şi erudiţiunii sale."
174

memoria lui Simion Bărnuţiu, cu vorbe de recunoaştere a meritelor luptătorului

ardelean1. Pus pe planul discuţiei ■ştiinţifice, introducerea studiului Contra şcoalei
Bărnuţiu •(1868) ne arată totuşi explicit că atacul se dezlănţuia mai ales din pricina
atmosferei politice, pe care o trezise şcoala lui Bărnuţ şi care se manifestase în
Constituantă prin doctrinari ca Lateş sau Tăcu, prin teoriile susţinute la Facultatea de
drept de ardeleanul P. Suciu şi de profesorul de economie politică Al. Gheorghiu, ca şi
prin politica Primăriei din Iaşi, căzută în mîinile „fracţioniştilor", ce-1 şterseseră de pe
listele electorale în urma contestaţiei cetăţeniei lui.
2. Obiectul acestui studiu — principiile de drept public al românilor ale lui Bărnuţ — este
astăzi fără nici un interes; dacă n-am şti că aceste principii au fost totuşi de o actualitate
vie şi că au alimentat mulţi ani o agitaţie politică destul de aprigă, nu ne-ar veni să
credem că ar fi meritat să fie criticate şi respinse într-o armatură de documente atît de
strînsă ca cea a lui Maiorescu. Cu toată evidenţa erorii doctrinei bărnuţiene la lumina
concepţiilor de azi, urmărim argumentarea criticului cu un interes actual, ca şi cum ar fi
vorba de probleme pendinte încă ; arta scriitorului stă în actualizarea tuturor problemelor
pe care le atinge, oricît ar fi ele de învechite. Putem saluta în studiul Contra şcoalei
Bărnuţiu (1868) primul model al polemicei maioresciene şi, într-un sens, al polemicei în
sine, în literatura unui popor vioi şi polemist prin însăşi structura lui, care cunoscuse chiar
de la început inciziunea spiritului lui I. Eliade-Rădulescu şi trăia aurora vervei lui
Hasdeu. Nu sub semnul lor se manifesta spiritul polemic al lui Maiorescu, neegalat, într-
un anumit fel, nici pînă astăzi, într-o literatură saturată de polemism. Superioritatea
polemicii lui Maiorescu pleacă, înainte de toate, de la dreptatea cauzelor pe care le apăra;
s-ar putea răspunde că dacă dreptatea e evidentă nu mai e nevoie de polemică, dar nu e
aşa; dreptatea nu e mai niciodată evidentă, ci controversată, implicată într-o reţea de
incidenţe ce o deformează şi o denaturează; arta polemistului e de a o elibera din tot ce o
acopere şi o întunecă. El trebuie să plece însă de la conştiinţa
1 Reproducem în Anexa nr. 9 discursul lui T. Maiorescu.
175

masivă a dreptăţii pe care o apără; fără dînsa, totul devine un inutil joc formal. Au trecut
aproape trei sferturi de veac de la prima luptă a lui Maiorescu — şi se poate afirma ca
aproape nu există în întreaga lui operă o pagină polemică pe caro vremea să n-o fi
verificat şi să n-o fi confirmat în spiritul ei general,ceea ce înseamnă că a pornit de la o
intuiţie justă. Eficacitatea polemicei stă, prin urmare, în prima linie, în dreptatea cauzei şi,
pentru aceasta, în delimitarea obiectului în discuţie. Nu poţi avea dreptate totdeauna şi
despre orice; excesul spiritului polemic vine de la lipsa de constrlngere în faţa evidenţei;
publicistul român vrea să aibă dreptate în orice împrejurare, şi, cum dreptatea nu poate
ieşi oricînd din argumente, publicistul lunecă la sofisme, la abilităţi şi, în genere, la
deplasarea obiectului în discuţie în domenii laterale şi la invectiva personală; polemica
devine, astfel, un exerciţiu stilistic valorificat numai prin talentul scriitorului; polemistul
ajunge un „pamfletar temut" sau nu, după calitatea mijloacelor de expresie; el e injust,
satiric, deformează cu buna ştiinţă în vederea unui efect de ordin momentan. De această
natură pamfletară este şi polemica „părintelui literaturii române", ca şi cea a lui Hasdeu
— spirite, de altfel, cu puternice asemănări în mai multe laturi.
T. Maiorescu este primul polemist român a cărui armă principală e logica, o înşiruire
strînsă de argumente; nu vrea să aibă dreptate decît cînd o are, dar atunci şi-o pune în
valoare cu o stricteţe căreia nimic nu-i scapă. O astfel de polemică presupune o limitare a
eîmpului de operaţie; nu se luptă oricînd şi pentru orice; nu alege decît ceea ce-i convine.
Pentru aceasta Maiorescu are un ochi sigur: ocoleşte părţile în care adversarul ar putea
avea dreptate sau, pentru că chestiunea e controversată, nu s-ar putea produce evidenţa.
Căutînd înainte de toate convingerea cititorului mijlociu, el circumscrie un număr restrîns
de puncte slabe, asupra cărora nu poate fi discuţie, scoţîndu-şi astfel adversarul din luptă
prin mişcări repezi şi precise. Singura abilitate e numai în această limitare, iar nedreptatea
poate fi de ordin general, raportată la ansamblu, fără să fie şi asupra amănuntului
determinat; lipsa unui ochi, de pildă, e un fapt precis, incontestabil, dar nu ridică
numaidecît fizionomiei orice frumuseţe şi expresie.
176

Pe lîngă siguranţa tactică a delimitării obiectului, în deosebire de pamflet, adică de

atitudinea pasională, polemica lui Maiorescu are toate calităţile spiritului său: logica
strînsă de ordin pur intelectual, fără revărsare afectivă, fără invectivă, fără nici un recurs
la ură prin caricatură şi deformare, ci directă, cu argumente, cu fapte indiscutabile,
expuse cu claritate, preciziune, fără ostentaţie de erudiţie, ci redusă la atît cît e necesar
pentru a produce convingerea, şi nimic altceva. Eleganţa şi proprietatea stilistică înlătură
de la sine invectiva, atacul lăturalnic chestiunii, nu însă şi incisivitatea, causticitatea
tonului, armele personale ale polemicei maioresciene.
Confuzia dintre „spiritul polemic" şi „spiritul pamfletar" este atît de răspîndită la noi,
încît merită o disociere şi o delimitare mai precisă. Deşi conţine în sine elementul viril al
iniţiativei personale, al luptei dure şi necruţătoare, tocmai în vederea unor scopuri
agresive, spiritul polemic presupune linişte, stăpînire de sine, calcul şi strategie, calităţi
care, dacă nu sunt rezultatul unui temperament în adevăr excepţional, se pot încă dobîndi
într-o măsură apreciabilă printr-o terapeutică specială — aceea a lăsării unui spaţiu de
timp, bine chibzuit, între momentul producerii atacului şi cel al răspunsului. Spiritul
polemic nu se cultivă la temperaturi înalte, ci numai la temperaturi medii şi chiar la rece.
A răspunde imediat mai ales în discuţii în care intră şi un element pasional înseamnă a se
expune la o înfrîngere sigură dacă adversarul e om calm ; dacă e şi el un pasional,
urmează atunci o inevitabilă încăierare dezordonată şi degradantă — aspectul obişnuit al
celor mai multe polemici naţionale.
în aceste condiţii, spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă şi de nervi. Nervul e o
calitate virilă, voluntară, dominantă şi dominatoare; el ştie ce vrea şi merge la ţel, precis;
slăbiciune feminină, nervii se dezlănţuie dezordonat, inegal şi inestetic, pentru nimic şi
pentru orice, disproporţionat.
Adevăratului spirit polemic îi trebuie, dimpotrivă, un fel de detaşare faţă de obiectul în
discuţie, ce-i îngăduie şi o luciditate în determinarea punctelor slabe şi în alegerea
mijloacelor de atac ori de apărare, şi la nevoie, şi dacă îi stă în resursele sufleteşti—îi dă
posibilitatea de a întrebuinţa
13 — Tilu Maiorescu
177

acea ironie binevoitoare ce-1 înalţă de la sine într-un plan de superioritate morală, deşi
conţine încă şi destulă luciditate pentru a-şi disolva adversarul mai sigur decît toate
otrăvile vehemenţei.
Postulind prin definiţie stăpînirea de sine, lipsa oricărui element pasionl, răceala chiar,
spiritul polemic nu se consumă în larmă inutilă de cuvinte şi în paradă de jigniri. El are
un scop precis: trezirea în cititor, în opinia publică, a unei convingeri, a convingerii lui.
Pentru a şi-1 ajunge, îi trebuie să opereze numai în sînul posibilului, a verosimilului;
condiţia credibilităţii este absolut necesară. Nu există spirit polemic capabil de a se lupta
cu evidenţa; a voi să o combaţi e ca şi cum ai voi să rupi cu dinţii o gratie de fier.
Polemica nu poate duce, aşadar, la distrugerea valorilor, a personalităţilor; cîmpul ei de
operaţie trebuie limitat la anumite chestiuni, la anumite aspecte parţiale, la anumite
amănunte. Dacă nu pot fi distruse, valorile pot fi micşorate sau îngrădite în cadrele lor
fireşti. Căci nu există valori absolute şi deci inatacabile în vreo latură.
îi rămîne polemistului sarcina de a le descoperi punctele slabe ale platoşei pentru a-şi
împlînta spada cu folos în carnea neapărată. Ca să le descopere, trebuie, însă, cum
spuneam de la început, stăpînire de sine, răceală şi arta aşteptării. A te năpusti asupra
unor scriitori mari, nu pentru a-i slăbi în amănunte şi aspecte, ci pentru a-i.tăgădui global
cu singura armă a vehemenţei verbale, e ca şi cum te-ai izbi cu capul de ziduri pentru a le
încerca rezistenţa. Polemica nu e arma spiritelor totalitare, ce-şi subestimează adversarii,
nu e, cu alte cuvinte, o măciucă, ci o armă suplă, o lamă logică, care nu bîjbîie dezordonat
pe toată suprafaţa trupului apărat de platoşă, ci caută doar micul spaţiu de inaderenţă a
zalelor; respectînd sau neţinînd seamă de rest, se implîntă numai acolo într-o lovitură
definitivă.
Deci de esenţă tot critică, spiritul pamfletar nu porneşte din raţiune, ci din sentiment; de
substanţă afectivă, nu se adresează inteligenţii, ci emotivităţii; nu vrea să convingă, ci să
mişte. Pornit dintr-o stare sufletească de exaltare, nu cunoaşte argumentarea logică,
verosimilitatea, nuanţa; ignorînd spiritul de fineţă, procedează prin afir-
J78
maţii masive, globale, fără respectul adevărului şi al propriei sale demnităţi; pentru a
provoca o distrugere materială sau numai o panică morală, aruncă cu orice-i vine la
îndemînă. Adresîndu-se unei elite intelectuale ce ştie preţui valoarea argumentelor şi nu
se lasă cucerită decît de şi prin raţiune — spiritul polemic e singurul durabil, permanent.
Din ura dezlănţuită în jurul acţiunii critice a lui Maiorescu n-au rămas decît directivele
lui, pentru că au plecat dintr-un spirit critic, şi articolele, pentru că au fost expresia unui
spirit polemic alimentat numai de argumente intelectuale. Pe cît e de indestructibil
elementul raţional, pe atîta elementul afectiv se risipeşte o dată cu ambianţa în care s-a
produs şi a prins poate. Manifestări ale aceleiaşi atitudini critice, spiritul pamfletar e
duşmanul cel mai serios al spiritului polemic, în sensul în care duşmanul de aproape e
mai primejdios decît cel de departe Principiului stendhalian al „diferenţei care produce
ură" trebuie să i se adauge corectivul unei uri cu atît mai mari cu cît diferenţa e mai mică.
Pe cît e de rar la noi spiritul polemic, pe atît e de înfloritor spiritul pamfletar. Problema se
impune atenţiei oricui prin evidenţă. Prezenţa unei literaturi pamfletare extraordinar de
dezvoltate nu poate fi un fenomen întîm-plător; dacă nu răspunde unui postulat al rasei
(care nici ea nu e imutabilă), răspunde cu siguranţă unei etape de evoluţie. E singura
explicare cu putinţă. „Românul s-a născut pamfletar", după cum s-a născut şi poet,
întrucît lirismul şi pamfletul au la rădăcină o stare identică de afectivitate tradusă, după
împrejurări, în iubire sau în ură pentru obiecte diferite sau, succesiv, pentru acelaşi
obiect. Prin însăşi natura lor, şi unul şi altul sunt erupţiunile spontane ale unor emotivităţi
brute, care, nemaitrecînd prin zona refrigerentă a raţionalului, se proiectează în libertate
fără nici un corectiv; exaltă eroi sau distruge monştri; înalţă sau blestemă; adoră sau
murdăreşte. în exerciţiul lor, n-au nevoie de măsură, de logică, de bun-simţ; nimic nu-i
stânjeneşte şi nu-i dezumflă; văd totul în volbura pasiunii ce transformă şoarecul în
elefant şi elefantul în şoarec. însăşi esenţa întregii noastre culturi este de natură
pamfletară; nu numai o formă a talentului, pamfletul este deci şi o formă a unei faze de
evoluţie. Temperamente abrupte şi
13*
179

vijelioase se găsesc pretutindeni, dar aiurea ele sunt oprite în manifestarea lor fie de
cultura proprie, fie de nerecep-tivitatea ambianţei. Caracteristic întregii noastre culturi,
fenomenul producerii intensive a pamfletului la noi nu se explică prin apariţia cîtorva
temperamente explozive, ci prin prezenţa unei ambianţe morale care-1 îngăduie, îl
solicită şi îl promovează, semn al unei faze de evoluţie culturală, în care domină, fără alt
corectiv, afectivitatea.
3. Vom relua, aşadar, temele esenţiale ale argumentaţiei criticului împotriva şcoalei
Bărnuţ, pentru a arăta pe ce fantasmagorii se puteau crea doctrine şi curente — ce par azi
absurde, deşi absurdul este adeseori expresia unui moment istoric şi, ucis, se întoarce sub
forme abia schimbate, o dată cu revenirea altor împrejurări identice; le vom relua şi
pentru a arăta pe un exemplu mecanica polemicei maiuresciene din care nu lipseşte şi
abilitatea.
iată mai întîi izolarea ideii generatoare a întregii concepţii bărnuţ iene, formulată astfel:
„Dreptul românilor e dreptul roman; de aceea e şi neapărat a-l dezvolta necontenit în
conformitate cu principiile naturale şi eterne de drept, pe care le-a stabilit şi le-a probat
poporul român; asemenea dezvoltare o cere însăşi existenţa naţiunii române, căci dreptul
naţiunilor vii nu se naşte întîmplător, nici nu se împrumută de la străini, ci se nasc din
nevoile lor interne, ca şi limba; deci, precum ar fi nenatural, neraţional şi nenaţional a-şi
conrupe limba prin limbi străine, aşa e şi cu dreptul".
Plecind de la o idee, justă în generalitatea ei, de comunitate de rasă şi de conformaţie
sufletească, Bărnuţ ajunge la absurditatea formulei „dreptul românilor e dreptul roman",
în care se implică suprimarea a 17 veacuri de evoluţie, din aceeaşi abolire a timpului,
practicată şi de filologii ardeleni, cînd susţineau că limba română e limba latină şi căutau
să înlăture tot ce intrase în ea în răstimpul atîtor secole, prin crearea raţională a unor
cuvinte scoase din limba latină. Eroarea latinistă apărea astfel acum în drept cu
consecinţe incalculabile.
Căci se întreabă îndată Maiorescu: de ce drept roman e vorba? Din care epocă şi pe ce
treaptă a dezvoltării lui? Dacă în dreptul privat se mai poate vorbi de o unitate de
180

concepţie de la cele XII table pînă la Institute şi Pandecte, dreptul public a cunoscut toate
variaţiile cu putinţă; de la monarhia primitivă, Roma a trecut la 509 la republica
aristocratică pînă la introducerea tribunilor plebei la 494 şi la participarea plebeilor la
Consulat la 366 ; democraţia lunecă la dictatură, care aduce apoi monarhia absolută.
întrucît „dreptul roman cuprinde în diferitele lui faze istorice mai toate formele de stat, se
înţelege a priori că se vor găsi în dinsul argumente care să sprijinească mai toate opiniile
în dreptul public. Insă un sistem unitar al acestor opinii izolate nu este pentru aceasta încă
un sistem care să Ii existat vreodată în acelaşi timp la romani." Critica maio-resciană
arată apoi că, chiar dacă unele din ideile lui Bărnuţ s-ar putea justifica prin existenţa lor
în dreptul public roman, unirea lor într-un sistem e o confuzie anacronică de idei ce se
ciocnesc între dînsele.
4. Plecînd astfel de la principiul generator al concepţiei bărnuţiene că „dreptul românilor
e dreptul roman", îi venea apoi uşor lui Maiorescu să izoleze consecinţele ei — pentru a-
i demonstra absurditatea —- în patru teze:
a) Prima consecinţă a şcoalei Bărnuţ: religiunea creştină este periculoasă şi trebuie
înlocuită prin cultul păgîn al romanilor.
O astfel de consecinţă nu se găseşte, bineînţeles, nicăieri expresă în tratatul lui Bărnuţ;
nu-i mai puţin însă adevărat că ea este logică, şi abilitatea polemistului stă în a o
descoperi totuşi subiacentă în unele din textele mai învăluite ale scriitorului. Cele vreo
cinci-şase texte citate din Bărnuţ nu sunt concludente. Cînd afirmă, de pildă, că, o dată cu
ocuparea Daciei de Constantin cel Mare, au trecut peste podul lui Trăiau şi „legiunile de
speculatori, cărora s-au fost dat în posesiune sufletele romanilor şi naţionalitatea lor după
introducerea noii religii dominante" — cine sunt speculatorii sufletelor româneşti? se
întrebă Maiorescu. Şi răspunde: creştinii. Iar cînd Bărnuţ spune: „la 330 d. Chr.,
Constantin a mutat scaunul guvernului de la Roma la Bizanţ — altă plagă asupra
elementului roman" — Maiorescu conchide: „Va să zică plaga, adică nevoia, nefericirea
si lovitura dinţii a fost religia creştinilor !"
181

In realitate, lucrurile nu stau aşa: nu e vorba de „speculatorii sufletelor româneşti", ci de

cei ai „sufletelor romane"; plaga creştinismului nu se raportă la noi, ci la romani — şi
este îndeobşte admis de istoricii contemporani că răspîndirea creştinismului a măcinat
imperiul roman; pentru dînsul, creştinismul a fost aşadar o plagă.
Eroarea lui Bărnuţ se află în afirmarea principiului că „dreptul românilor e dreptul
roman"; abilitatea lui Maiorescu constă în a o reduce la absurd în una din consecinţele
cele mai evident absurde, neexprimată însă în textele lui Bărnuţ, care, simţindu-i,
probabil, slăbiciunea, o lasă în echivoc. Şi cum intenţia polemistului nu era de a-1
distruge în abstract, ci în domeniul practicului, admi-ţîndu-i părerea asupra religiei
creştine, regretă că n-o exprimă cu sinceritate în cartea sa, în timp ce adepţii lui făceau o
politică sprijinită de preoţi: „In momente politice, la alegeri, la chestiunile de mica
administraţie ale primăriei de Iaşi etc., vedem pe şcolarii lui Bărnuţ dîndu-şi mîna cu
preoţii creştini şi lucrînd împreună cu aceştia. Cine ar fi crezut ca partizanii doctrinari ai
păgînismului roman să se unească vreodată cu «speculanţii sufletelor», care se închină la
«jidovi şi greci necunoscuţi»!
„însă preoţii români, apăsa el, ar face bine să se gândească mai de aproape la acea
consecinţă a cărţii lui Bărnuţ şi să ştie că din acelaşi principiu din care Bărnuţ vrea să
gonească pe jidovi afară din Bomânia (lucru plăcut la mulţi preoţi), din acelaşi principiu
Bărnuţ vrea să gonească şi religiunea creştină afară din Bomânia, fiindcă, după părerea d-
sale, este «religiune greco-jidovească»." Combătea, cu alte cuvinte, antisemitismul
„fracţiunii libere şi independente" din Iaşi cu o concluzie logică a doctrinei lui Bărnuţ,
neexprimată însă categoric în sistemul lui.
b) „A doua consecinţă a şcoalei Bărnuţ: împărţirea proprietăţii fonciare de astăzi nu este
dreaptă — afirmă Maiorescu. Românii au dreptul să ia proprietarilor cea mai mare parte
din stăpînirile lor actuale, pentru a le împărţi în mod egal între toţi românii şi de aci
înainte să fie oprit fiecărui individ de a avea o mai mare proprietate fonciară decît
ceilalţi din comuna."
182

Nici această consecinţă nu se găseşte în „prudentul" Bărnuţ, care afirma doar: „naţiunea
noastră are dreptul să ceară ca tot ce a fost odinioară loc public, al comunităţilor,
municipiilor, coloniilor, oraşelor, satelor, comunelor (cu alte cuvinte: întreaga ţară,
conchide Maiorescu. Dar aşa să fie?), însă acum se află trecut în posesie privată, să fie
luat din posesia privată şi restituit comunităţii primitive prin curatori pentru judecarea
locurilor publice, împuterniciţi prin un decret al Senatului, poporului şialplebei
traianense, şi după aceea să se împartă şi să se dea indivizilor după lege şi drept
echitabil". In realitate, reforma agrară este foarte vag şi confuz expusă în doctrina bărnu-
ţiană; e cert însă că cerea o reformă agrară, împărţirea moşiilor pe baze de egalitate,
exproprierea moşiilor statului şi secularizarea bunurilor mînăstireşti, fără altă preciziune
asupra felului cum să se stabilească noua proprietate. „Noi nu putem, încheia el, intra în
amănuntele acestei întrebări dificile, lăsînd statul român să determine cît pămînt să se dea
fiecărei comune române şi fiecărui român."
Nenorocirea e că Bărnuţ voia să-şi legitimeze reforma agrara a exproprierii moşiilor prin
teoria agrului public roman, aşa cum se află expusă într-o serie de legi şi prin necesitatea
aplicării dreptului roman. I-a fost uşor lui Maiorescu să arate că problema „agrului
public" nu e o problemă statică, ci a suferit o evoluţie şi că dreptul celor fără proprietate
de a-şi cere înapoi „moşia părintească" de la cei ce o posedă nu se găseşte în nici un text
al dreptului roman.
Argumentarea e un model de discuţie logică şi de preciziune ştiinţifică prin studiul
evolutiv al unei chestiuni. Eroarea lui Bărnuţ consta în a lega reforma agrară de un pretins
drept roman de expropriere inexistent, ceea ce n-a împiedicat aplicarea exproprierii mult
mai tîrziu, nu pe baza dreptului roman, ci a unor necesităţi sociale actuale. Conservatorul
T. Maiorescu nu putea prevedea această revoluţie în materie de proprietate.
c) A treia consecinţă a şcoalei Bărnuţ: „Principele străin este aşa de periculos şi contrar
statului român, încît votul dat contra lui de un singur român este de ajuns pentru a-1
declara anulat de drept" — consecinţă scoasă de
183

Maiorescu din diverse texte bărnuţiene, ca, de pildă, din: „în puterea dreptului fiecărui
român de a respinge fiece dominaţie, afară de dominaţia legilor naţionale şi afară de
ascultarea de magistraţi naţionali, votul unui român e de ajuns în contra vericărui Domn
străin, adecă de a-1 declara din punct de vedere naţional imposibil şi nul." Sau: „Fiind,
aşadar, dominaţia străină contrarie atît drep-tului privat şi celui public, intern şi extern; e
evidentă şi neputinţa juridică de a pune sau impune românilor Domn străin". Sau: „Nici
un român, nici o adunare şi nici totalitatea românilor înşişi nu are dreptul ca să dea ţara la
Domn străin".
în lupta lui împotriva aducerii unui Domn străin, Bărnuţ susţinea că în acest caz:
1. Naţiunea română şi teritoriul român ar înceta să fie liber.
2. Domnul străin va umplea ţara cu străini şi va da o direcţie străină administraţiei şi
educaţiei publice.
3. Va ridica toate libertăţile românilor şi mai ales libertatea presei.
4. Va aduce coloni străini.
5. Va da pe mîna străinilor industria şi comerţul.
6. Nimeni nu se va naşte liber şi toţi vor fi sclavi Domnului străin.
7. Averea ţării va fi averea Domnului străin. Şi aşa mai departe.
E lesne de bănuit cît de uşor se puteau respinge astfel de divagaţii, din care istoria n-a
confirmat nici una. îndărătul lor stă o simplă confuzie: de a atribui unui Domn străin, ales
prin libera voinţă a naţiunii, caracterele unui Domn cuceritor al unei ţări prin puterea
armelor. Primejdia, încheia spiritual Maiorescu, nu e ca românii să nu devină germani, ci
ca principele german să nu devină prea... român !
d) „A patra consecinţă a şcoalei Bărnuţ: Guvernul constituţional nu se potriveşte pentru
români; lor le trebuie republică, cu magistraţi ieşiţi din alegere" — o rezumă Maiorescu
din cîteva texte ale lui Bărnuţ:
„Forma republicană e cea mai bună pentru rcmâni, pentru că e cea mai acomodată după
natura lor şi a umanităţii."
184

„Domnii românilor au fost şi s-ar cădea să fie ceea ce au fost consulii sau pretorii la
romani, judecători în timp de pace şi imperatori sau duci în timp de război..."
„Elementul republican respinge dominaţia ereditară; unde se află, acolo impune
politicului datoria de a o ridica: aceasta e datoria şi a fiecărui român..."
e) A cincea consecinţă a şcoalei Bărnuţ:
„Străinii nu pot să dobîndească proprietate fonciară în România, din contra, românii au
dreptul să-i dea afară, dacă îşi cred interesele impiedicate prin ei" — concluzie scoasă din
texte ca:
„Nici puterea constitutivă, cu atît mai puţin particularii, nu pot să dea loc străinilor pe
pămîntul român, pînă cînd se află un român care are nevoie de el şi voieşte a se aşeza pe
dînsul."
„Naţiunea română poate reduce numărul străinilor etc. Să se ia comerţul şi industria din
mîinile străinilor etc."
5. împotriva acestei ultime consecinţe a doctrinei băr-nuţiene de a opri comerţul străinilor
şi de a goni pe evrei din ţară ca periculoşi naţiunii, Maiorescu opune „ideile fundamentale
de umanitate şi de liberalism, pe care, sub nici un cuvînt, pentru nici un timp şi cu nici un
pretext nu este permis a le înfrînge". Această atitudine „europeană" faţă de problema
evreiască, atitudine împărtăşită şi de Carp, constituie adevărata atitudine junimistă, în
prima ei fază, atenuată apoi prin afluxul naţionalist al noilor veniţi, ca Eminescu, Vasile
Conta, 1. Creangă etc., ce avea să se resimtă şi în atitudinea lui Maiorescu în discuţia
revizuirii articolului 7 al Constituţiei, dar nu şi în cea a lui P. Carp, rămas pînă la urmă la
ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism.
Problema evreiască există, desigur, şi e simptomul unui rău — dar ea nu se rezolvă
atacînd simptomul şi lă-sînd răul. Răul stă în nedeprinderea poporului nostru cu
activitatea economică. De evrei nu ne putem lipsi decît atunci cînd îi vom putea înlocui
cu propriul nostru fond comercial. Pînă cînd însă aceasta nu este, rezuma el, a începe
persecuţia contra străinilor vrea să zică a desfrîna barbaria în contra libertăţii, a susţinea
obscurantismul în contra inteligenţei.
183

în acest studiu de argumentare logică, în care confu-ziunile bărnuţiene sunt urmărite cu

incizivitate şi uneori cu abilitate formală — şi nu lipsită de oarecare ariditate, tonul lui
Maiorescu se ridică deodată la o căldură, la un patetism rar găsite în proza lui, mai mult
lucidă şi oarecum glacială. Se simte că în sufletul lui bătea un vînt de generozitate şi de
umanitate, o toleranţă. Naţionalitatea, apăsa el, dacă acest cuvînt vrea să aibă un merit şi
o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţinta noastră
în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sîngele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie
mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de aceea indienii
din America constituie o hoardă şi nu o naţiune. Limba şi sîngele şi teritoriul sunt
elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decît
progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare materială şi morală
potrivită totdeauna cu gradul culturii unui popor.
Dar a susţinea mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurdă din
toate rătăcirile politice ce se pot închipui.
Şi după această apologie călduroasă a ideilor umanitare, iată şi vehemenţa împotriva
celor ce agitau instinctele rele ale oricărei mulţimi inculte pentru a întreţine persecuţia
evreilor:
„Ceea ce nimeni n-ar fi crezut cu putinţă în secolul al XIX-lea, la noi s-a întîmplat. S-au
găsit profesori din învă-ţămîntul public şi bărbaţi din aşa-numitul partid liberal care să se
facă agenţii motori ai persecuţiei, s-au găsit preoţi creştini care să se fălească în adunările
publice cu ura ce o poartă contra deaproapelui lor de altă credinţă politică sau religioasă.
Şi unii şi alţii au uitat raţiunea existenţei lor, au uitat că ştiinţa şi libertatea sunt focarul
toleranţei umanitare, au uitat că religia creştină este iubirea necondiţionată a tuturor
oamenilor fără excepţie."
Rar s-a ridicat Maiorescu la o egală căldură de ton ca în ultimele pagini ale studiului său
împotriva şcoalei Bărnuţ ; se vede bine că în sufletul lui vibra o puternică strună
umanitară; nu trebuie să uităm că în acea epocă Maioreseu eia
186

şi francmason1. La urmă, fireşte, biruia obişnuitul optimism maiorescian prin credinţa

triumfului binelui şi al adevărului.
„Ceea ce ne susţine curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea
neclintită că, dacă s-a întîmplat vreodată ca civilizaţia să învingă barbaria, nu s-a
întîmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia, şi în lupta acestor
două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul !"2.
Dacă optimismul necesar existenţei ne obligă să credem că civilizaţia biruie, nu-i mai
puţin adevărat că biruinţa ei nu e dreaptă, ci ia forma unei linii frînte, cu reîntoarceri
adesea mai puternice decît progresul real; problemele pe care le rezolva Maiorescu cu
atîta vehemenţă acum şaptezeci de ani sunt astăzi şi mai actuale.
Pentru a ne explica această vehemenţă de atitudine, trebuie să ne amintim că ea nu se
desfăşura în plan pur
1 Nu mai e nici o îndoială că, în tinereţea Iui, fusese mason. Vom cita, ca dovadă, un text
de la 3 mai 1870 (Însemnări, I, p. 146). „C. So-utzo a fost iarăşi la mine şi mi-a povestit
anecdote despre prinţi:
După întemeierea francmasoneriei noastre, C. Soutzo s-a dus cu venerabilul nostru (e un
grad masonic) prinţul George Soutzo la domnitorul Carol şi i-a propus intrarea în ordin.
El le-a spus că trebuie întîi să întrebe pe tatăl său şi pe duhovnicul său. La termenul fixat
pentru răspuns, pleacă la Bucureşti prinţul Soutzo anume pentru asta şi-i înmînează un
memoriu despre francmasonerie (ca pepinieră pentru partidul conservator, care ar fi să se
alăture principelui), probabil cu lista nominală a membrilor. Principele Carol îi citeşte lui
Soutzo o scrisoare a Iui tată-su în această chestiune. Bătrînul Hohenzollern îi spune că el
însuşi e francmason şi deci nu-1 va sfătui să nu intre, ci din contră, să intre, dar pentru
mai tîrziu. Căci el trebuie să se gîndească la necesara lui căsătorie, care, din punct de
vedere politic, cel mai bun lucru ar fi să se facă dintr-o casă austriacă sau rusească. La
asta francmasoneria i-ar fi o piedică. După asta, Prinţul Carol a spus că pot să-1 considere
sufleteşte şi provizoriu ca francmason, că va fi şi francmason pe faţă, îndată ce căsătoria
sa va fi decisă. Cu asta a plecat Soutzo din Bucureşti şi i-a lăsat Domnitorului acel
memoriu.
Mai departe, arată cum, o dată cu începerea prigonirii evreilor, francmasonii conservatori
din Iaşi (C. Suţu, Pogor, Leon Negruzzi, Nicu Mavrocordat, Const. Sturdza etc.),
ţrimiseră o adresă violentă Domnitorului împotriva acestei prigoane. îmi fusese adusă şi
mie să o semnez, adaugă el ; am refuzat, fiindcă era aşa violentă în contra guvernului,
încît, am socotit-o incompatibilă cu situaţia mea de atunci do funcţionar al statului şi nu
exista nici un motiv să-mi dau demisia.
2 împotriva acestei toleranţe umanitare, cf. A.C. Cuza, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi,
înConçi. Ut., număr jubiliar, LXX, 1937, p. 29.
187
ideologic, unde discuţiile rămîn de obicei academice, ci pleca de la convulsiuni sociale.
După ce înscenase împotriva lui Maiorescu procesul din 1864, fracţiunea liberă şi
independentă provocase şi agitaţia antisemită din 1867, şi fiind în alianţă politică cu
liberalii, împinsese guvernul să tolereze agitaţiile, toleranţă ce avea să ne aducă
represaliile nu numai ale presei occidentale, ci şi ale guvernelor străine. în calitate de
ministru de Interne, Ion Brătianu dăduse la 23 aprilie o circulară prefecţilor, cerîndu-le să
oprească „inundarea" ţării cu „vagabonzi" — adică cu evrei. Campaniile presei din Apus
duse de Alianţa israelită fură urmate de presiunile ţărilor apusene. Însuşi Napoleon al IlI-
lea telegrafie Domnitorului la 14 mai: „Je ne dois pas laisser ignorer a S.A. combien
l'opinion publique s'émeut ici des persécutions dont on dit les israélites victimes en
Moldavie. Je ne puis croire que le gouvernement éclairé de V. A. autorise des mesures si
contraires à l'humanité et à la civilisation." Napoleon vorbea ca şi Maiorescu.
lntr-o scrisoare din 20 iunie întrebuinţa aceleaşi cuvinte: „L'affaire des Israélites a
vivement impressionné le public, parce qu'il a vu dans cette persécution, digne d'un autre
âge, le désir de flatter les mauvais instincts de la foule." In urma presiunilor şi a Angliei
şi a Austriei, Brătianu îşi dădu demisia la 28 iulie şi plecă la Paris ca să liniştească opinia
publică franceză. La 27 octomvrie, Domnitorul îl chemă din nou la putere, dîndu-i
Ministerul de Finanţe. Alegerile din noiemvrie sporiră influenţa fracţiunii; fracţionistul de
la Iaşi, doctorul Atanasie Fătu, fu ales preşedintele Camerei; împreună cu alţi 30 de
deputaţi, el propuse un proiect de lege, prin care se interzicea stabilirea evreilor în oraşe
fără autorizaţia consiliului comunal, iar la sate, în mod absolut, li se interzicea
cumpărarea de imobile rurale sau urbane, arendarea moşiilor, hanurilor, morilor,
circiumelor, vînzarea mîncării şi băuturii altora decît coreligionarilor.
Proiectul de lege nu se vota, dar, cum 25 de familii de evrei austriaci fuseseră expulzate,
consulii marilor Puteri protestară. Guvernul lui Ştefan Golescu demisiona la 1 mai 1868,
făcînd loc generalului N. Golescu, care ceru scuze guvernului Austriei. Noul guvern fu
asaltat din nou de marile Pateri pentru „jertfele fanatismului român", cum se
188

exprima nota Angliei. în aceste împrejurări îşi ţinu P. Carp cunoscutul lui discurs în
chestia evreiască, din şedinţa de la 26 aprilie 1868, cînd luă o atitudine în favoarea
evreilor, pe care avea să o menţină pînă la sfârşitul vieţii. După dîn-sul, agitaţia
antisemită din Moldova era pornită de Brăti-anu pentru a-şi crea un partid liberal şi
dincolo de Milcov, pînă acum inexistent; mijloacele guvernului erau însă oblice,
dezminţindu-şi măsurile, pe care le lua totuşi pe cale administrativă. Atunci ceti el
faimoasa circulară către prefecţi a lui Brătianu, nepublicată totuşi în Monitorul Oficial,
prin care, pe baza vechilor legiuiri moldoveneşti, cerea să li se interzică israeliţilor
„aşezarea prin comunele rurale, cum şi de a se face întreprinzători de hanuri, circiume şi
arendaşi de moşie. M-am informat că aceste dispoziţii nu se păzesc pretutindeni cu
exactitate, vă invit deci să observaţi dispoziţia, faceţi a se păzi cu toată stricteţea." Cînd
„fracţiunea" prezintă legea împotriva evreilor, guvernul se opuse în mod public, dar pe
sub mînă, pe cale administrativă, procedase la izgonirea evreilor din comune, cum se
făcuse, de pildă, în judeţul Bacău... Carp punea chestiunea nu numai pe repercuţia
enormă pe care o trezeau aceste procedee în Europa, ci şi pe „umanitate". „A zis lord
Stanley, declară el, nişte cuvinte foarte aspre, pe care în numele naţiunii le resping, a zis:
«nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru români». în numele naţiunii resping
aceasta, pentru că naţiunea a fost impasibilă în această chestiune, şi, dacă s-a pronunţat, a
fost numai ca să respingă solidaritatea cu cei ce prigonesc. Dar dacă este dezonoare, dacă
este culpă, aceasta nu poate să fie decît a acelora care au provocat această stare, şi va veni
o vreme unde justiţia se va face, unde dreptatea va lua pe vinovat în puternica sa mînă, îl
va stringe, şi cînd o va descleşta, nu va rămînea decît o cîrpă, ce se va arunca în gunoaiele
istoriei. Sfîrşesc repetînd concluziile mele: cer de la guvern ca evreii să fie lăsaţi în pace
de acum înainte..."
Presiunile din afară împotriva lui Brătianu — şi acum şi ale Prusiei — sporiră în aşa
măsură, încît Domnitorul se văzu silit să se despartă de dînsul; la 16 noiemvrie 1868,
guvernul generalului N. Golescu se retrase.

XIX
1. în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868.
2. Temele esenţiale ale criticei maioresciene. 3. Se caută şi se găsesc precursori ai unora
din ideile Iui Maiorescu: I. Eliade, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi. 4.
Originalitatea criticei junimiste. S. Teoria „spiritului critic" ca fenomen moldovenesc şi
analiza ei. 6. Buckle, Hegel. 7. Obiecţii la critica culturală junimistă. 8. Procesul invers
de la formă la fond. 9. Formele nu trebuiesc distruse. 10. Variaţiile atitudinii practice a
junimiştilor.
1. Studiile publicate pînă acum în Convorbiri literare Despre scrierea limbei române
(1866), Poeziei române (1867), Asupra poeziei noastre populare (1867,) asupra Limbii
române In jurnalele din Austria (1868), Contra Şcoalei Barnu-ţiu (1863) ii aduseră pe
Maiorescu în chip natural la ideea de a-şi reuni sforţările, pînă acum izolate, faţă de
diferite aspecte ale culturii române (etimologismul ciparian, ana-logismul pumnian,
sistemul politic bărnuţian), într-un atac masiv asupra direcţiei însăşi a acestei culturi: iată
origina studiului său în contra direcţiei de astăzi in cultura română, publicat în 1868, în
care, în cîteva pagini, se rezumă temele esenţiale ale criticei culturale maioresciene,
temele acţiunii junimiste de acum şi de mai tîrziu, nu numai în domeniul limbii,
literaturii, culturii, ci şi al politicei româneşti. Aceste cîteva pagini conţin punctele
esenţiale ale ideologiei unei asociaţii de cărturari şi de oameni politici ce aveau să joace
un rol însemnat în evoluţia neamului nostru în a doua jumătate a veacului trecut şi ale
cărei ramificaţii s-au întins şi n-au naufragiat decît în convulsiimile
190

marelui război. Expunerea ideologiei „junimiste" s-a făcut de nenumărate ori, întrucît e
una din piesele esenţiale în procesul de formaţie a statului şi culturii noastre; ea nu se
poate totuşi ocoli in studiul activităţii celui ce i-a dat formularea definitivă, mai ales în
domeniul culturii, după cum Carp avea să i-o dea în domeniul organizaţiei de stat, în
diferite rînduri, pînă la programul din 1881 — cu atît mai mult, cu cît va fi supusă unui
examen critic1.
2. La temelia atacurilor din în contra direcţiei de astăzi In cultura româna stă constatarea
viţiului radical al neadevărului, adică al minciunii, în toate manifestările spiritului public.
Tinerii noştri care au umplut capitalele occidentului s-au lăsat uluiţi de tot ce au văzut,
considerînd numai formele culturii, fără a le pătrunde şi fundamentele istorice. întorşi în
ţară, ei au crezut că o implantează şi la noi, repro-ducîndu-i aparenţele; ţara a fost, astfel,
împodobită cu societăţi academice, universităţi, muzee, pinacoteci, expoziţii şi chiar şi cu
o constituţie. Primejdioasă nu e numai lipsa de fundament a acestor aparenţe, ci lipsa
conştiinţei nevoiei de un fundament; oamenii de răspundere ai ţării noastre îşi închipuiau
că au săvîrşit un fapt cultural atunci cind au tradus o formă goală a străinilor. Este,
aşadar, de datoria oricui de a demasca această minciună de la temelia culturii române şi
de a o „denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să
primească sarcina de a o combate şi nimici fără cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi
sub greutatea lui".
Primii paşi în istorie ai lui Petre Maior, care susţinea în 1812 că dacii au fost exterminaţi
cu totul, pornesc „demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a istoriei" ;
Lexiconul de la Buda (1825) şi Tentamen criticum
1 Asupra acestor chestiuni se pot consulta: A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în
România, 1910; C. Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, în „Bibi. p. toţi";
G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, 1909; St. Zeletin, Burghezia română.
Originea şi rolul ei istoric, ed. Cultura Naţională; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române
moderne, 3 volume, ed. Ancora, 1925 — 1926.
191

in lingiiam romanicam (1840) pornesc studiul limbii române cu o falsificare a filologiei,

fără ca autorii lor să fi înţeles că „zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un
fundament în mijlocul căruia zace neadevărul". Romanitatea noastră au dovedit-o istoricii
şi filologii străini (Diez, Miklosich, Max Müller etc.) prin studii obiective, pe cînd
divagaţiile ardelenilor noştri n-au sămănat decît „neîncredere în contra unei teze care
avea trebuinţă de argumente aşa de greşite pentru a fi susţinută". Noi am creat organe
înaintea unei necesităţi funcţionale, iată situaţia în care ne aflăm. „înainte de a avea partid
politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie
de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit
jurnalistica, înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate şi înainte de a
avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea
publică. înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică, înainte
de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte de a avea o
singură operă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional — şi am depreciat şi
falsificat toate aceste forme de cultură."
Şi mai departe:
„Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee,
conservatoare, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt
producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi, astfel,
cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte
de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este ţăranul
român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor
superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea
edificiului fictiv, ce-1 numim cultura română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne
plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile
literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o
singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-1 facă să uite pentru un moment mizeria de
toate zilele."
192

Ca o concluzie şi ca un remediu, propunea, în primul rînd, lipsa de indulgenţă faţă de

mediocritate; şi în al doilea rînd, fiindcă: „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un
folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, nimicind un mijloc puternic de cultură", el afirma
că „este mai bine să nu facem o şcoală deloc, decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu
facem o pinacotecă deloc, decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem
deloc statutele, organizarea, membri onorari şi neonoraţi ai unei asociaţiuni, decît să le
facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce
o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne,
cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborat, decît să le facem toate acestea
fără maturitate ştiinţifică, ce singură le dă raţiune de a fi."
Şi ca încheiere:
„Fără cultură poate încă trăi un popor, cu nădejdea că Ia un moment firesc al dezvoltării
sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu
poate trăi un popor şi, dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea
lege a istoriei: că în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se
nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul".
3. După ce a trezit o foarte legitimă împotrivire în publicistica timpului1, privită ca o
acuzaţie neîntemeiată, concepţia lui Maiorescu asupra situaţiei culturii române a început
în epoca noastră să fie atacată sau scoborîtă ca lipsită de originalitate şi, oricum, încadrată
într-o atitudine comună a criticismului moldovenesc, cum a făcut-o G. Ibrăi-leanu în
Spiritul critic in cultura românească. I s-a căutat deci precursori şi nu e de mirare că s-a
sfîrşit prin a se găsi observaţii întrucîtva asemănătoare la mulţi alţi scriitori de structură
cu totul diferită, observaţii incidentale şi că-zind în domeniul bunului-simţ. Astfel, în Gh.
Asachi găsim: „Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de
a se lepăda învechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci în respectul aducerii aminte
a
1 Chiar şi în sînul „Junimii", Cf. Scrisoarea lui A.D. Xenopol către I. Negruzzi, I.E.
Torouţiu, op. cit., IE, pe care o reproducem în Anexa nr. 10.
14
193

strămoşilor" (Albina românească, 1843). Iar Eliade şi mai categoric, în Echilibrul intre
antiteze: „Cu legi şi doctrine eterogene aduse sau imitate din afară se pierde România,
pentru că, ridicîndu-i-se elementele ei vitale, i se impun altele ce nu le pot respira
plămînii ei. Se îneacă animalul de uscat în fundul apelor; moare peştele scos şi ţinut a
răsufla aerul. Dă românului legi române, legi biblice şi creştine, lasă-i datinele străbune,
dacă vrei să trăiască ca naţie." Cuvinte în adevărat ton junimist.
Ion Ghica se exprimă la fel în prefaţa Convorbirilor economice: „Entuziasmul patriotic al
unora s-a urcat în timpii din urmă la un diapazon atît de înalt, încît pierzînd, cu
nerăbdarea, şi orice cumpăt, au aruncat cu noroi asupra tuturor şi au tratat oamenii şi
lucrurile trecutului ca vechituri de lepădat. Pentru ei toate credinţele, toate obiceiurile,
toate tradiţiile trebuie dărâmate; bogăţia imaginaţiei lor i-a adus pînă a se crede fiecare
expresia voinţei poporului, focarul opiniei publice, incarnaţia naţiunii, şi nu înţeleg că nu
fac alt decît a căta să exercite o autoritate despotică şi impune publicului idei puţin
studiate, puţin potrivite cu starea societăţii noastre."
Dacă trecem de la aceşti doi „reacţionari" munteni în Moldova, nu se poate să nu ne
oprim la două din personalităţile cele mai caracteristice ale epocei de dinaintea
junimismului: Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, desigur cu simplă valoare de
indicaţie.
Cum de numele lui se leagă lupta pentru dezrobirea ţiganilor, pentru proclamarea
egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor claselor, pentru emanciparea clăcaşilor şi
împroprietărirea lor, adică actul de la 2 mai, Kogălniceanu a fost considerat ca
revoluţionar; în realitate, el nu era decît un democrat, cu totul deosebit prin temperament
şi mediu de formaţie intelectuală de revoluţionarii munteni formaţi la şcoala Revoluţiei
Franceze. Temperamentul lui moldovenesc îl înclina mai mult spre conservatism, ca şi
mediul german în care şi-a petrecut tinereţea. „Mulţumită contactului meu cu atîţia
bărbaţi însemnaţi ai Germaniei, mărtu-risia el în Introducerea autobiografică, şi primit în
cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune şi putinţă de a-mi îmbogăţi mintea
cu ideile reformatrice, ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da. Universi-
]94

taţii din Berlin, a doua mea mamă, Universităţii Frederica Wilhelrna; da, exemplului ce
mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii
germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria română şi spiritul
liberal, care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele." Liberalismul acesta prusac era insă
cu totul altceva decît radicalismul revoluţionarilor munteni de educaţie franceză. Ceea ce
1-a influenţat mai mult pe Kogălniceanu e doctrina lui Savigny a dreptului istoric
împotriva dreptului natural al Revoluţiei Franceze, reformele agrare ale lui Hardenberg
cu desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor şi îndeosebi sforţările uriaşe ale
naţiunii de a se ridica prin muncă şi disciplină de pe urma dezastrului de la lena.
Liberalismul lui Kogălniceanu era teoretic atît de puţin revoluţionar, încît respingea însăşi
noţiunea revoluţiei din ideea progresului: „Orice schimbare silnică, orice prefacere
năpraznică, afirma el în prefaţa Letopiseţilor, nu pot fi decît fatale. Cînd revoluţiile încep,
civilizaţia încetează..."
El nu se credea deci un liberal revoluţionar, pentru care soluţia de continuitate e o
necesitate a progresului, ci un democrat temperamental, care simţia nevoia de a-şi
îndreptăţi revendicările pe principiul tradiţiei; o reformă i se părea legitimă numai atunci
cînd îşi poate găsi un izvor într-un trecut chiar îndepărtat, şi nu într-o necesitate actuală.
Pentru dînsul, Regulamentul organic a fost o instituţie funestă, „pentru că a dărîmat şi a
desfiinţat toate legiuirile ţării; ne-a tăiat relaţia cu trecutul, fără a ne întemeia prezentul. O
lege fundamentală a ţării trebuie însă să fie o plantă indigenă, expresia moravurilor şi
nevoinţelor ţării." Iar în Dorinţile partidei naţionale: „De aceea dar voim a ne întoarce la
acele instituţii, a căror origină iese din pămîn-tul nostru, care în timp de cinci veacuri le-
am avut şi pe care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epohei". Reiese
limpede atitudinea teoretic antirevoluţionară a lui Kogălniceanu şi nevoia lui de a
legitima orice reformă, orice stare nouă de lucruri, prin existenţa lor problematică într-un
trecut îndepărtat. Că aceasta e uneori numai o iluzie este altă chestiune. Aunci cînd
Bărnuţ cerea în Dreptul public al românilor înlăturarea creştinis-
14*
195

mului şi restaurarea republicei, a liberului veto tribuni-cian sau a legilor agrare a lui
Licinius Stolo şi a fraţilor Gracchi — şi el — tot prin influenţa istorismului lui Savi-gny
— proceda istoric, numai că tradiţia lui trecea dincolo de trecutul nostru în formele de
viaţă socială a străbunilor noştri romani. Deosebirea de eroare a tradiţionalismului lui
Kogălniceanu de cel al lui 13ărnuţ nu stă atît în natura, ci în mărimea ei împinsă pînă la
absurd.
Democratismul şi simţul oportunităţii sociale aveau să-i îndulcească, negreşit,
tradiţionalismul proclamat- mai mult teoretic; progresul nu poate ieşi numai din pildele
celor „cinci veacuri", ci şi din „lucrurile şi trebuinţele epohei" — adică din nevoile
momentului. „Adevărata civilizaţie, afirma el, este aceea care o tragem din sînul nostru,
reformînd şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă".
Sau: „Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărata nevoie de a lega lanţul timpurilor şi de
a urmări în propăşire năravurile publice, origina instituţiilor lor, leagănul libertăţilor". Nu
e momentul de a vedea dacă evoluţia noastră e asemănătoare cu evoluţia Franţei, Angliei,
Germaniei; rămîne în picioare constatarea tradiţionalismului lui Kogălniceanu îmblînzit
la evoluţionism. Tradiţionalismul lui era, fireşte, mai mult o deprindere a cugetării,
formată în alt mediu de cultură, sau chiar o necesitate a momentului, care-i impunea
obligaţia de a nu părea în faţa celor două monarhii autocrate şi a unei oligarhii naţionale
destul de puternică ca un „revoluţionar", ca „un socialist", în realitate însă dezrobirea,
activitatea lui de la 1848, Unirea, secularizarea, lovitura de stat reprezintă o rupere a
firului cu trecutul, în cadrele largi ale datelor noastre sufleteşti, şi o constituire de noi
forme de viaţă socială prin înrîurirea necesităţilor ideologice şi economice ale
prezentului. Este indiferent, aşadar, dacă in Dorinţile partidei naţionale Kogălniceanu
susţine că trebuie sa ne întoarcem „la acele instituţii a căror origină este din pămîntul
nostru", că ne trebuie legi care să fie expresia năravurilor şi nevoinţelor ţării, şi îşi
întemeiază fiecare punct din program pe tradiţii seculare, reale sau închipuite, —
Proiectul de constituţie pentru Moldova al lui Kogălniceanu este, în realitate, revoluţionar
şi o parafrază a Proclamaţiei de la Islaz, dezvoltînd şi uneori numai
196

răsfrîngînd cele 22 de puncte ale constituţiei immtene, chiar în amănunte contesta-bile

(de pildă, alegerea Domnului pe timp de cinci ani !) ; el constituie o replică
moldovenească sprijinită pe consideraţii istorice a constituţiei muntene.
Citatele din Costache Negruzzi — de altfel fără caracter teoretic, ci numai de observaţie
simplă, cum se şi cuvenea la un scriitor — se pot face cit mai numeroase ; nu pe nedrept
Negruzzi a fost numit „primul junimist". Şi el priveşte civilizaţia noastră ca o simplă
formă de imitaţie superficială fără asimilaţie. „Precum vezi, scria el lui Ion Ionescu încă
din 1859, de la fiecare am luat cîte ceva; atîta că n-am luat ceva bun. Ce ne pasă ! Ni se
pare că prin asta intrăm busta în civilizaţie etc".
Pe un ţăran, care voia să-şi dea copiii prin şcoli, el îl sfătuia: „Să-i dai la dascălul din sat
să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune, care-i învaţă cum să cinstească pe
Dumnezeu, pe părinţi şi pe mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile către cîrmuire,
care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie etc".
Pretutindeni teoria treptelor sociale; dregătoriile nu pot fi încredinţate decît oamenilor cu
stare, pe cînd ceilalţi trebuie să se îndeletnicească cu negoţul, meseriile, lucrarea
pămintului. Cultura neasimilată e primejdioasă. Revărsarea satelor spre oraşe nu poate
produce decît perturbări sociale — elemente de conservatism social, cu critice
prejunimiste împotriva procesului de formaţie a societăţii noastre.
4. Aceste citaţii făcute la înfîmplare şi altele ce s-ar mai putea face şi din alţi oameni
politici sau scriitori ai epocei nu înseamnă o contestare a originalităţii poziţiei junimiştilor
în dezvoltarea culturii noastre. Cele mai multe sunt simple observaţii fără consistenţă ale
unor stări de fapt pornite dintr-un spirit critic la îndemîna oricui; ele nu reprezintă o
atitudine sau o filozofie culturală, ci numai momente intermitente, fără echivalenţă în
domeniul acţiunii. Cît priveşte pe Kogălniceanu, cugetător cultural, dar şi om de acţiune,
am arătat, în cîteva cuvinte, contrastul dintre teorie şi faptă; tradiţionalismul lui era mai
mult o deprindere de cugetare luată din timpul tinereţii petrecute la Berlin şi o nevoie
poate pur formală de a-şi legitima acţiunile faţă de autocraţiile din jur; faptele lui cele mai
însem-
197

nate rămîn pur revoluţionare: căci prin ce tradiţie s-ar putea legitima Domnul străin,
emanciparea ţiganilor, secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea? Ele nu sunt
izvorîte din trecut, ci poartă pecetea nevoilor „epohei" — după cum o va purta şi
exproprierea de după război. Cu totul altceva e criticismul junimist; el nu pleacă din
observaţii întîmplătoare asupra societăţii, dintr-un spirit critic fără consecvenţă; mai mult
decît atît: el nu e un act individual, ci atitudinea colectivă a unei întregi generaţii faţă de
era nouă în care intrase România după alegerea Domnitorului străin şi Constituţia de la
1866. Conservatismul social exista cu mult înainte, dar el era bazat pe interesul de clasă
şi lupta pentru menţinerea privilegiilor, pu-nîndu-se la adăpostul principiilor unui trecut
inviolabil. „Orice schimbare făcută în principiile unei ocîrmuiri, scria Mihail Sturdza într-
un memoriu al său, este privită ca o înnoire şi orice prefacere a acestor principii răstoarnă
mai totdeauna aşezămintele consfinţite prin legitimitate şi cărora succesiunea veacurilor
le-a întipărit un caracter neschimbător". Astfel de teorii de imobilitate socială nu se mai
puteau, fireşte, exprima decît doară în memorii adresate Rusiei.
O dată cu noile idei revoluţionare, conservatismul nostru, deşi tot pornit din interesul de
clasă, avea să ia apoi un caracter de tradiţionalism şi de evoluţionism. Cele două lupte ale
conservatismului s-au dat pentru apărarea privilegiului electoral, luptă mai puţin aprigă
într-o ţară fără conştiinţă politică, şi pentru apărarea proprietăţii rurale, mult mai aprigă şi
care nici n-a putut fi rezolvată decît printr-o lovitură de stat.
Reacţiunea mişcării junimiste are ca notă caracteristică de a fi dezinteresată ; nu apăra
interese proprii şi nu se punea pe baza luptei de clasă ; ea era de natură pur ideologică şi
practicată de oameni mai mult de cultură, decît, în afară de Carp, de oameni politici.
întîmplarea a făcut ca în aceasta a doua jumătate a veacului al XIX-lea să se strîngă în
vechea capitală a Moldovei tinerii formaţi la cultura germană; P. Carp, T. Maiorescu, T.
Rosetti, M. Eminescu, fraţii Negruzzi etc., unii şi din impulsiunea temperamentului
reactiv moldovenesc, care să se înmănuncheze într-o acţiune comună culturală şi
politică împotriva cadenţei
198
mate de dezvoltarea statului nostru prin sugestia liberalismului muntean de influenţă-
revoluţionară franceză a fraţilor Brătianu, CA. Rosetti, fraţilor Goleşti, Ion Ghica etc.
Redusă schematic, în lupta forţelor adverse, din care iese progresul social, s-au înfruntat
două temperamente şi două culturi: temperamentul activ muntean dezvoltat sub
impulsiunea ideilor Revoluţiei Franceze şi temperamentul reactiv moldovean dezvoltat
sub impulsiunea mediului de formaţie german, organicist şi evoluţionist. Se poate spune
că prin munteni şi moldoveni s-au luptat cultura franceză şi germană, raţionalismul
revoluţionar francez cu evo-luţionismul anglo-german. Criticismul junimist nu este,
aşadar, expresia individuală a atitudinii lui Maiorescu în cultură şi a lui Carp în politică
faţă de procesul de dezvoltare a statului nostru, ci e opera colectivă a unei întregi
generaţii de reacţiune ce urma generaţiei revoluţionare de la 1848 şi avea să se opună de
la 1866 înaintea cadenţei tot revoluţionare, pe care o lua procesul de consolidare a
statului.
Ideile politice şi sociale nu-şi scot valoarea din originalitatea lor, de cele mai multe ori
neexistentă, deoarece, teoretic, toate formele posibile au fost exprimate cîndva, ci din
organizarea lor pînă a provoca o stare de spirit generală şi a se traduce într-o acţiune
comună. Oricît de mare ar fi fost rolul lui Maiorescu în formularea ideologiei culturale şi
al lui P.P. Carp în domeniul politicei, unde-1 impuneau cultura, inteligenţa şi autoritatea
de conducător de generaţie — criticismul junimist constituie o stare generală de reacţiune
faţă de anticipările revoluţionare, într-un spirit unitar. Originalitatea acţiunilor sociale stă,
aşadar, în energia cu care au fost formulate, generalizate şi impuse.
5. Lipsa de iniţiativă a Moldovei la mişcarea revoluţionară din epoca renaşterii noastre a
fost observată mai de mult şi constituia una din satisfacţiile lui Eminescu; mai recent, G.
Ibrăileanu a studiat-o în volumul său Spiritul critic in cultura românească. Spiritului
revoluţionar muntean i-a răspuns spiritul reactiv moldovenesc; unul era menit: să
făptuiască, celait să se opună şi să critice, filtru al influenţelor străine grăbite, zăgaz al
sistemelor raţionaliste în materie de limbă. Pentru această operă de selectare şi de
■199

regulator, Moldova era pregătită printr-o lungă tradiţie culturală provocată de o înrîurire
polonă ce pricinuise strălucita literatură cronicărească din veacul XVII-lea, iar acum în
urmă, contactul mult mai intim cu cultura germană decît cu cea franceză ; însăşi structura
ei socială caracterizată prin lipsa clasei de mijloc o predestina pentru acest rol istoric. In
Moldova nu erau decît ţărani şi boieri; păstrătoare a unei culturi mai vechi şi mai
organice, boierimea ei a putut deveni, astfel, filtrul necesar al înnoirilor revoluţionare.
Pusă astfel, problema este aşezată în cadrele ei generale, deşi se pot face şi oarecare
distincţiuni în materie de limbă. Lupta scriitorilor moldoveni, Alecu Russo, Costache
Negru-zzi, M. Kogălniceanu, Alecsandri etc., împotriva raţionalismului filologic ardelean
nu se explică prin temperament, tradiţie culturală sau morfologie socială. Raţionalismul
filologic nu are un caracter regional ; deşi îl găsim mai ales în Ardeal, minuit ca o armă
politică şi culturală împotriva ungurilor, de el se serveşte mai tîrziu, în a doua jumătate a
activităţii lui, şi Eliade, în maniera lui italienizantă, şi chiar Asachi şi Săulescu, în
Moldova. Raţionalismul este un produs arbitrar al filologilor ce nu purced de la limbă ca
de la o realitate vie, ineluctabilă, ci-şi închipuie că limba se poate schimba după voinţă.
Plecînd de la dînsa ca de la singura realitate, scriitorii de talent, fără excepţie, Russo,
Alecsandri şi Psegruzzi, în Moldova, Ion Ghica şi Odobescu, în Muntenia, au luptat
împotriva fanteziilor gramaticale ale ardelenilor, ale lui Cipariu, Pumnul, Laurian şi
Massim etc., ce prelucrau limba fără instinct artistic, ca o materie plastică; cînd a lunecat
la italienism, Eliade ieşise din faza creatoare, iar talentul lui Asachi a fost cu lotul relativ.
Reacţiunea împotriva radicalismului filologic nu este, prin urmare, o caracteristică
moldovenească, ci una din funcţiunile esenţiale alo creaţiei literare; nici un scriitor de
talent nu putea crea într-un material mort sau convenţional, fără realitate în sufletul
poporului. Dacă reacţiunea împotriva pretenţiilor ardelene s-a simţit mai mult în
Moldova, faptul se explică prin existenţa acolo a unei literaturi mai puternice, a mai
multor scriitori de talent.
Radicalismul a fost, de altfel, repede redus la ridicol şi eliminat de bunul simţ al
poporului întreg, întrucît revo-
200

luţiile se înfăptuiesc mai lesne în materie socială decît în structura mult mai organică a
limbii, rezultatul unei munci seculare colective a unui popor întreg după imperative ce
scapă adeseori logicei.
Atitudinea critică a lui C. Negruzzi, a lui Russo sau a lui V. Alecsandri faţă de procesul
dezvoltării noastre sociale de după 1848, fie prin observaţii întâmplătoare, fie prin sensul
creaţiunilor lor literare, nu este nici ea specific moldovenească. Teoretic am găsit-o
exprimată la oameni ca Eliade sau ca Ion Ghica; sub forma creaţiei o găsim mai Ia toţi
scriitorii, constituind aproape un element esenţial al literaturii noastre; fenomenul nu-i
regional, ci general: pe cît au evoluat de repede formele civilizaţiei, pe atît s-au dezlipit
de greu sufletele din datele lui organice. Pe temeliile structurii noastre agrare, prin
acţiunea creatoare a ideologiei apusene şi a influenţei capitalismului, s-a pornit să se
ridice schela unei civilizaţii burgheze, fără ca literatura, ieşită din adîncurile greu de
schimbat ale sufletului, să poată intra în ritmul revoluţiei sociale. Aproape întreaga
noastră literatură a luat o atitudine critică faţă de schimbările fulgerătoare prin care trecea
poporul nostru. Dacă aceasta e mai evidentă în literatura moldovenească (Al. Russo,G.
Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu etc.) se datoreşte tot faptului că ea e mult mai
înfloritoare în Moldova, întrucît nu se poate tăgădui prezenţa în moldoveni a unei
contemplativităţi şi a unor calităţi sufleteşti ce i-au scos din circuitul vieţii active pentru
a-i fixa în critica socială şi în creaţia artistică. Şi în chestiunea criticismului cultural,
problema trebuie deci pusă, în bună parte, tot pe terenul talentului.
Caracteristică e însă prezenţa în Moldova a unei critice sistematice şi organizate pe un
fond ideologic, prezenţa unor personalităţi puternice şi a unor reviste, în jurul cărora s-au
grupat şcoli literare şi partide politice cu un caracter de reacţiune împotriva liberalismului
muntean, pe care Ibrăileanu îl explică prin existenţa unei clase mijlocii de negustori, de
meseriaşi, de profesiuni liberale. Existînd un mediu de cultură, liberalismul şi-a găsit nu
numai agitatori, ci şi interese de clasă, pe cînd în Moldova, neaflîndu-se deasupra mesei
amorfe a ţărănimii decît pătura boierimii, nu se putea dezvolta în ea, în materie politică,
decît spiritul
201

de reacţiune, iar în materie culturală, prin influenţa unei vechi tradiţii, criticismul.
Succesul unei mişcări se datoreşte, ce e drept, mediului în care răsare, dar existenţa ei n-
are nevoie de acest mediu, aşa cum, de pildă, mişcările socialiste s-au produs în unele ţări
înainte de a se fi născut o muncitorime industrială. Preferăm, aşadar, să punem elementul
esenţial al acestei mişcări tot în rasă, fără alte explicări. Oricît ar fi de încurcată problema
ei, e prea evidentă existenţa unui temperament moldovenesc, contemplativ, tradiţionalist,
inactual, aşa că, în domeniul creaţiunii poetice, s-a ridicat la cea mai înaltă expresie
artistică, pe cînd, în domeniul vieţii sociale, prin imobilitate şi conservatism, s-apus într-o
vădită inferioritate ; acestui temperament — mai mult decît structurii sociale, influenţelor
străine — se datoreşte rolul pasiv şi mai mult critic al Moldovei în procesul prefacerilor
ce aveau să ne scoată din plin ev mediu pe tărîmul vieţii contemporane.
Privită uneori azi ca fără noutate şi încadrată într-o serie de observaţii şi consideraţii
critice ale altor înaintaşi sau contemporani, critica lui Maiorescu a întîmpinat de la
început o virulentă împotrivire a celei mai mari părţi a publicisticei române, şi cu
deosebire ardelene, în care ziare şi reviste ca Familia, Transilvania, Albina, Federaţiunea,
Telegraful etc. nu-şi conteneau atacurile împotriva acestui renegat, care săpa prin critica
lui însăşi temelia activităţii marilor noştri dascăli, Petre Maior, G. Şincai, Laurian,
Cipariu, Massim, Bărnuţ etc.
Importanţa criticei lui Maiorescu venea şi de la autoritatea morală şi de la soliditatea
ştiinţifică a celui ce o formula şi de la talentul lui de expresie lapidară, dar şi de la
încadrarea ei într-un sistem aplicat în toate domeniile vieţii naţionale de o grupare de
oameni culţi şi susţinut cu strălucire în spaţiul unei vieţi întregi. De la distanţa de timp de
la care scriem noi, adică peste şaptezeci de ani de la producerea atacurilor criticei
junimiste, avem destulă reculegere şi perspectivă pentru a o privi, dincolo de spiritul
polemic, în valoarea ei istorică, adică în esenţa ei ideală şi în roadele practice, pe care le-a
tras cultura română de pe urma acestei reacţiuni critice.
202

6. Critica junimistă, după cum se manifestă atît de limpede din chiar studiul din 1868 în
contra direcţiei de astăzi în cultura română, se poate rezuma lapidar în constatarea
„neadevărului" de la temelia culturii noastre, adică a inadaptării aparenţelor la realitate.
Formula formei fără fond a devenit expresia însăşi a cugetării critice româneşti a
generaţiei de după 1866 şi s-a dezvoltat paralel cu toate reformele constituţionale şi cu
toate aparenţele de civilizaţie ale României moderne: acţiunea ei a fost atît de puternică,
încît, impunîndu-se ca o evidenţă contemporanilor, a trecut în moştenirea generaţiilor noi,
încercînd să tăgăduiască marile progrese realizate şi considerîndu-le ca devieri de la
evoluţia normală.
Izvorul acestei atitudini critice e cu deosebire în evolu-ţionismul englez al filozofilor
culturii şi, mai ales, al lui Buckle, autorul Istoriei civilizaţiei în Engluera, 1857, una din
lecturile cele mai comentate în cercul „Junimii"1.
„Cu modul de judecată istorică ce predomina între noi, mărturiseşte însuşi Maiorescu în
introducerea volumului I al Discursurilor2, aşa-numita regenerare de la 1848 nu ne părea
să aibă gradul de importanţă ce-i atribuiau liberalii din Muntenia. Fără îndoială, mişcarea
de la 48 avusese însemnătatea ei, întrucît manifestase, cu oarecare răsunet în Europa,
deşteptarea conştiinţei în românii din Principate şi voinţa lor de a se dezvolta în
conexitate cu civilizaţia occidentală. Dar ca organizare politică, înlăuntrul acestei tendinţe
generale, oamenii de la 48 nu au lăsat şi nu au avut nici o concepţie reală. " Reţinem
deocamdată mărturisirea influenţei evoluţionismului englez, a lui Buckle, în atitudinea
criticei junimiste, care, sub aparenţele unei procedări ştiinţifice strict fenomenaliste, se
ridica împotriva raţionalismului liberal şi revoluţionar. Va rămîne să arătăm mai pe urmă
că, plecînd de la evoluţionismul englez şi aplicîn-
1 între altele: „Cel ce răspîndise gustul citirii uvrajelor lui Buckle fu d. Maiorescu, scrie
G. Panu în Amintiri, II, p. 247. D-sa nu numai că a făcut prelegeri populare pe tema
ideilor învăţatului englez, dar a făcut chiar un curs la Universitate asupra lucrărilor lui
Buckle". V. Pogor publicase din anul întîi al Convorbirilor un studiu: H.T. Buckle, Istoria
civilizaţiei în Englitera, C.L., I (1867), p. 80 — 87. Apoi, A.D. Xenopol, înglobîndu-1 cu
alţi istorici în Istoriile civiliza-ţiunei, studiu istoric, în C.L., III, 1869, în mai multe
numere.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 45.
203

du-] la condiţiile speciale ale dezvoltării noastre, critica junimistă s-a situat, de fapt, pe
acelaşi teren raţionalist pe care îl combătea la alţii.
Din acest citat, şi din altele, se vede că Maiorescu îl recunoştea pe Buckle ca inspirator al
teoriilor lui, fără să-1 pomenească pe Hegel; din faptul că Buckle s-a ocupat mai mult eu
influenţa mediului în procesul de dezvoltare a popoarelor, ce şi-a găsit o aplicare în
critica junimistă, d-1 Tudor Vianu1 scoate concluzia că în 1897, cînd îşi scria Maiorescu
Introducerea de la voi. I al Discursurilor, hegelianismul era o filozofie de mult depăşită şi
chiar compromisă, aşa că nu constituia o referinţă recomandabilă. Lucrul e posibil. Hegel,
după cum arată tot d-1 Vianu, combătuse raţionalismul francez ce luptase prin revoluţie
pentru „idealurile vide ale inteligenţei", în deosebire de tendinţa germanilor de a realiza
practic. In Filozofia istoriei, Hegel combătuse credinţa în condiţionarea progresului
societăţilor prin legiferare, cum aveau să facă şi junimiştii politici; iar în Filozofia
dreptului, limitase valoarea constituţiilor: „Intrucît spiritul, scria el, este în realitate ceea
ce el se cunoaşte a fi şi întrucît statul, ca spirit al unui popor, este legea care pătrunde
suma tuturor relaţiilor sale de viaţă, moralitatea şi conştiinţa indivizilor care îl compun,
urmează că constituţia unui popor anumit atîrnă de particularităţile şi formaţia conştiinţei
sale de sine. în aceasta stă libertatea sa subiectivă şi, o dată cu ea realitatea conştiinţei
sale. A voi să dai apriori unui popor o constituţie care, prin conţinutul ei, ar putea fi mai
mult sau mai puţin raţională, înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o
Constituţie este ceva mai mult decît un simplu obiect al cugetării. Orice popor are deci
Constituţia care i se potriveşte şi care îi aparţine."2
Astfel de idei puteau fi exprimate într-o formă filozofică şi încadrate într-un sistem de
cugetare de Hegel; în mod larvar ele pot fi găsite şi în doctrine mult anterioare, dar mai
ales în stări de fapt, întrucît constituie unul din cei doi poli între care pendulează toate
societăţile: anticiparea revoluţionară şi progresul evolutiv. In urma cataclis-
1 T. Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română, p. 38.
2 Hegel, Philosophie des Rechts,§ 274, ed. Meiner, p. 225, citat de T. Vianu, op. cit., p.
31.
204

mului marei revoluţii in aşa-zisa epocă a „restauraţiei", ostilitatea faţă de raţionalismul

revoluţionar s-a manifestat mai masiv la o serie de cugetători politici ca De Bonald,
Joseph de Maistre, Auguste Comte, care căutau în trecut elementele progresului viitor.
Evoluţionismul englez se altoia foarte bine pe această stare de spirit de reacţiune, iar
cartea lui Buckle, pe lingă studiul influenţei mediului asupra formaţiei civilizaţiei,
conţinea şi o acerbă critică a Revoluţiei Franceze; în momentul formulării criticei lui
Maiorescu (1868) şi în 1897, cînd îşi S3ria introducerea la voi. I de Discursuri, ea dăduse
o mare actualitate unor idei care nu mai erau ale lui Hegel, ci constituiau patrimoniul
comun al unui mare număr de cugetători ce luptau împotriva raţionalismului revoluţionar
al veacului al XVIII-lea.
Filiaţia directă şi integrală a filozofiei sociale a lui Maiorescu din Hegel e contestată de
alţi cercetători, ca d-1 Mircea Florian1, „întrucît hegelianismul postulează un fina-lism
metafizic cu desăvîrşire străin spiritului maiorescian" ; nu întîlnim la Maiorescu
speculaţia hegeliană asupra evoluţiei dialectice a spiritului lumii. D-1 Mircea Florian
leagă mai degrabă ideile iui Maiorescu de şcoala istorică a lui Savigny, de la care se
reclamase şi M. Kogălniceanu ; dreptul nu e un produs arbitrar al legiuitorului, ci e unul
organic al întregei naţiuni, în urma unei elaboraţii lente şi din sine.
Deşi şi în Hegel găsim toate elementele favorabile unei explicaţii organice a dreptului,
mai găsim însă şi dialectica acţiunii în orice cultură a elementului străin, importat, şi a
celui naţional, din care iese progresul, pe care Ahrens o expune în Enciclopedia- sa,
descriind procesul de asimilare a formelor străine în cele trei momente esenţiale:
încorporarea mecanică a elementului străin primit ca o binefacere; lupta cu elementele
autoctone; adaptarea lui la realităţile locului. Pe marginea acestui pasaj, Maiorescu a scris
Hegels absolute Methode; şi împotriva ei s-a declarat totdeauna, nerecunoscînd eficienţa
momentană a unei forme fără fond,
1 Mircea Florian, începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Conv. Ut., număr
jubiliar, ianuarie-mai 1937,p, 152.
2 Ahrens, Juristische Encyclopédie, dăruită lui Maiorescu ca premiu la terminarea
Theresianului. Exemplarul se află Ia Biblioteca Fundaţiei Carol I şi o adnotat de
Maiorescu.
2X>

fecundată pe încetul de fondul naţional, ci cerind ca de Ia început forma să fie crescută

din fond, şi prin urmare la nivelul culturii poporului, aşa cum cerea şcoala istorică a lui
Savigny şi evoluţionismul englez. Dar şi aici e o discriminare; intransigenţa istorică a lui
Maiorescu s-a arătat absolută în prima fază a activităţii lui din jurul lui 1870; mai tîrziu,
însă, după o mai îndelungă experienţă politică, atît el, cît şi Carp, au acceptat „formele"
şiauluptat pentru împlinirea lor prin creşterea fondului — apropiindu-se mai mult de
Hegel.
7. Era aceasta critică neîndreptăţită? Nicidecum. Critica maioresciană a plecat de la
situaţii reale simţite şi recunoscute de mulţi alţii înainte şi după aceea. La temelia culturii
române se afla în adevăr minciuna, de nuanţă patriotică — la ardeleni, în domeniul limbii
şi al istoriei, şi chiar al dreptului, minciuna etimologică a lui Cipariu, fonetică a lui
Pumnul, juridică a lui Bărnuţ. Toate obiectivele criticei junimiste au fost atinse; timpul a
eliminat etimolo-gismul, pumnismul, bărnuţismul, rămase doar ca momente penibile în
evoluţia culturii române. Biruinţa criticei lui Maiorescu în domeniul strict literar este cu
atît mai categorică, cu cît e mai personală, plecînd şi de la o competenţă estetică cu totul
nouă în epoca activităţii lui şi de la o autoritate ieşită din imponderabilele unei mari
personalităţi. Obiectul acestui studiu e tocmai de a pune în lumină rolul istoric al lui
Maiorescu în evoluţia culturii noastre şi mai ales rolul lui în literatură, ca iniţiator al
criticei. Ajunge aici să-1 însemnăm ca epocal. Disociind estetica de noţiunile parazitare,
oricît ar fi fost ele de generoase şi de folositoare în alte privinţi, el a eliberat literatura de
ipotecile ce se puseseră în acea vreme, ca şi acum, de altfel, asupra conceptului
frumosului, privit în sine, ca obiect unic de preocupare a artei.
Dar dacă critica junimistă a plecat de la observaţii exacte şi şi-a atins toate obiectivele
acţiunii ei în domeniul culturii şi îndeosebi al literaturii — [...], unde evoluţionismul e
comandat de elementele organice, de care se foloseşte arta, cum ar fi limba sau
sensibilitatea ■—, nu tot astfel o privim şi în domeniul morfologiei sociale. Nu se poate
tăgădui că şi aici a plecat de la constatări îndreptăţite şi de la
206

situaţii pe care mulţi alţii le văzuseră la fel. Disproporţia între formele vieţii noastre de
stat şi realităţile sufleteşti era evidentă aproape pentru oricine; formele, adică instituţiile,
constituţia, libertăţile publice depăşeau cu mult fondul sufletesc al poporului nostru.
Problema nu stă însă în această constatare la îndemîna oricărui ochi ager, ci în atitudinea
critică de reacţiune luată faţă de această constatare. Punîndu-se strict pe terenul
evoluţionismului englez, critica junimistă — e drept că numai în parte şi adesea numai
teoretic şi verbal — a ignorat că, în situaţia în care ne aflam noi la jumătatea veacului
trecut, prin legi sociale de caracter fatal, procesul de formaţie a civilizaţiei noastre nu
putea fi decît revoluţionar, aşa că, fiind cu totul de altă natură decît cel al civilizaţiilor
apusene, a-i aplica principii valabile numai aiurea însemna a cădea exact în aceeaşi
greşală a folosirii unor principii străine fără realitate la noi, de care îi învinuia pe
revoluţionarii paşoptişti ca agenţi ai formelor apusene.
în introducere la Discursuri parlamentare, Maiorescu aprecia astfel valoarea Constituţiei
de la Islaz: „Constitu-ţiunea din 15 iunie de pe cîmpul libertăţii de la Filaret, cu cele 22
articole ale ei, era operă de fantezie, fără valoare practică. A impune unei ţări, care pînă
atunci fusese în neputinţă de a progresa tocmai din pricina deselor schimbări de Domn,
un Principe ales pe 5 ani (art. 5) ; a da unei ţări, geograficeşte intercalată între trei
monarhii absolute, care îi ameninţau existenţa, o formă cvasirepublicană, declarînd pe
acel Principe de 5 ani şi responsabil; a acorda (art. 10) «dreptul fiecărui judeţ de a-şi
alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-şi alege
Domnul»; a decreta «emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatriot
de altă credinţă» (art. 21); toate acestea erau numai naiva aşternere pe hîr-tie a unui
amalgam de idei nebuloase, ciim mişunau pe atunci în broşurile frazeologilor din alte
ţări."1
îndreptăţită teoretic, critica lui Maiorescu venea însă o jumătate de veac (1897) după
evenimentele de la 1848, fără să ţină seamă de condiţiile psihologice în care se săvîr-şese,
toate revoluţiile, produse ale unei mentalităţi mis-
:1 T. Maiorescu, Discursuri, I, p. 45.
207

tice, adevărate febre intelectuale şi afective ce se propagă prin contagiune, şi nu prin

adaptări logice. Răspîndindu-se peste întreaga Europă prin formule de cuprins aproape
religios, ideile revoluţionare au pătruns şi în două din „cele trei monarhii absolute" în
forma lor originară. A crede că se puteau adapta nevoilor noastre locale sau tradiţionale
înseamnă a nu ţine seama de caracterul convulsiv şi febril al revoluţiilor. Constituţia de la
Islaz avea, aşadar, un caracter pur republican, şi nici nu putea avea altul; ideile
revoluţionare nu se împămîntenesc, ci se dezlănţuie integral. A veni după cincizeci de ani
ca să constaţi absurditatea Constituţiei revoluţionare de la 1848 e ca şi cum ai veni după
trecerea uraganului ca să constaţi absurditatea dezlănţuirii atîtor forţe destructive.
Numai cînd s-a dus febra revoluţionară, a început opera de adaptare la condiţiile locului
şi ale timpului. Autorii celor cinci puncte fundamentale ale divanurilor ad-hoc din 7 şi 9
octomvrie 1857, printre care este şi „dinastia ereditară dintr-o familie suverană a
Europei" — puncte pe care Maiorescu le admitea ca „expresia reală a ţarii" — sunt tot
membrii lojei masonice „Frăţie-Dreptate1' şi „republicanii" de la 1848 scăpaţi din
contagiunea mintală a revoluţiei şi deveniţi oameni pozitivi.
La lumina acestor consideraţii psihologice asupra revoluţiilor şi în cadrul restricţiilor
făcute, cu tot caracterul ei teoretic şi imitativ, Constituţia de la 9 iunie 1848 rămîne
adevăratul punct de plecare al unei noi orientări a poporului nostru, ea reprezintă gestul
simbolic, prin care axa vieţii noastre politice şi culturale s-a schimbat din răsărit în apus ;
de ea se leagă viitoarea formaţie revoluţionară a civilizaţiei româneşti — singura cu
putinţă.
De procesul formaţiei civilizaţiei române ne-am ocupat pe larg în Istoria civilizaţiei
române moderne, aşa că nu ne rămîne decît să ne rezumăm atitudinea. Importa-ţia tuturor
formelor, cu corolarul contrastului dintre formă şi fond, constatat de toţi cercetătorii —
aprig criticat de junimişti, ce s-au pus din punctul de vedere al dezvoltării evolutive la fel
ca şi de marxişti, care, privind orice structură politico-socială ca o creaţiune a unei
structuri economice, sunt în fond tot evoluţionişti — s-a făcut, ca la toate statele intrate
brusc în contact cu civilizaţii mult mai
208

înaintate, nu evolutiv, ci revoluţionar. Cu orieîte rezerve şi chiar regrete ar putea fi privit,

faptul e neîndoios şi decurge dintr-o necesitate sociologică; dacă în cursul veacurilor
trecute, cu atît de puţine mijloace de interpenetraţie, formele vieţii intelectuale şi sociale
se pot reduce la un spirit unitar, procesul de unificare prin nivelare a devenit elementul
caracteristic al civilizaţiei moderne. Principiul l-am fixat în formula sincronismului vieţii
contemporane, care, cu toate abaterile aparente, este realitatea însăşi, pe cînd credinţa în
putinţa unei dzevoltări proprii împotriva spiritului veacului nu e decît punct de plecare al
unor perturbări trecătoare. Ca şi la alte popoare înapoiate — Rusia şi Japonia, printre cele
dintîi—, civilizaţia noastră nu se putea forma decît revoluţionar, adică brusc, prin impor-
taţie integrală şi fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor ca Franţa şi
Anglia, dezvoltate pe cale de creştere organică. Am împrumutat deci formele Apusului
fără distincţiune, în masă, şi nu la lumina deliberativă a „spiritului critic", fireşte numai în
prima fază pur revoluţionară; în faza a doua, rolul spiritului critic este neîndoios. O
dovadă că necesităţile sociale şi contagiunile mintale se dezlănţuie în viaţa
interdependentă a civilizaţiei omenirii e că aceiaşi oameni care au dat constituţia
republicană de la 9 iunie 1848, sub impulsiunea vălvătăiei revoluţionare ce învolburase
întreaga Europă, au redactat şi Dorin-ţile Divanurilor ad-hoc din 7 şi 9 octomvrie 1857,
mult mai ponderate, după cum şi felul cum s-a votat Constituţia de la 1866. Această
Constituţie, despre care Maiorescu spunea cu atît dispreţ „avem chiar şi o constituţie",
luată după constituţia belgiană, depăşind-o chiar, cea mai liberală din toată Europa, nu
este opera partidului liberal, ci e o operă de compromis între cele două partide ale unei
Camere cu majoritate conservatoare; preşedintele ei era conservatorul Manolache
Kostake, ales cu 76 de voturi împotriva lui I. Brătianu, care obţinuse numai 46; comitetul
delegaţilor pentru Constituţie avea şi el o majoritate conservatoare, iar raportorul Aristide
Pascal era tot conservator. „Conservatorii din Constituantă, constată Xenopol1, erau în
felul lor tot liberali, deşi nu aşa de înaintaţi în idei ca partidul
A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice In România, I, p. 539.
15 — Titu Maiorescu
209

roşilor, după cum s-a văzut aceasta din dezbaterile urmate In chestia Senatului şi în acele
ale legii electorale. Conservatorii din 1866 sunt acei ce votaseră în Divanurile ad-hoc
oborîrea privilegiilor şi care nu înţelegeau să mai considere poporul prin perspectiva
principiilor aristocratice ale privilegiului, ci prin aceia a democraţiei şi egalităţii." Doi ani
au trebuit numai pentru ca lovitura de stat a lui Cuza, care trezise o atît de mare rezistenţă
din partea conservatorilor, să democratizeze viaţa noastră publică şi chiar partidul
conservator, consfinţind prin Constituţie (art. 132: „inalienabilitatea pământurilor
clăcaşilor prevăzută de legea rurală rămîne neatinsă") ceea ce refuzaseră cu atîta
indignare în 1864. Necesităţile sociale trec peste indivizi.
Exclusivitatea criticei junimiste vine din faptul că nu a luat în considerare decît o singură
metodă în formaţia civilizaţiilor. Pe cît veacul al XVIII-lea e dominat de raţionalismul ce-
1 făcea pe Condorcet să proclame că „o lege bună trebuie să fie bună pentru toţi oamenii,
după cum o formulă de geometrie e adevărată pentru toţi" — pe atît veacul al XIX-lea
este de dominat de ideea evoluţiei. în filozofie, ea şi-a luat o configuraţie definitivă în
sistemul lui Hegel; prin asimilarea vieţii sociale cu un organism, toate formele
prezentului devin rezultatul unor creşteri treptate. Prin Darwin şi Spencer, evoluţionismul
a cucerit şi în ştiinţă întregul cîmp de cercetare a lumii organice.
In domeniul social, el recunoaşte în structura politi-co-juridică a unui stat, strictă expresie
a unor realităţi sociale, că ordinea de fapt trebuie să preceadă ordinea de drept. Pornind
din necesităţile sufleteşti şi economice ale momentului, legile sunt înregistrarea scrisă a
prefacerilor înfăptuite prin acţiunea moravurilor. Cum rămîn în urma nevoilor sociale, ele
nu trebuiesc respectate în litera lor. în starea de fapt şi legi se introduce ca nou element
jurisprudenţa ce interpretează legile după nevoile schimbătoare ale momentului şi le
adaptează la spiritul timpului. Rolul legiuitorului e de a fixa prin noi legi jurisprudenţa
stabilită prin practică. Dreptul nu e făcut, ci se face singur.
Acestui transformism social ieşit din asimilarea societăţii cu un organism şi a evoluţiei cu
un proces natural, Revoluţia Franceză i-a adus corectivul unei concepţii şi practice noi.
Societăţile nu se dezvoltă numai prin continu i-
210

täte; realitatea juridică nu-i totdeauna expresia realităţii sociale; progresînd numai pe
această cale, am trăi şi azi sub formele de viaţă ale epocei feudale.
Nefiind numai expresia unei stări de fapt, realităţile juridice pot fi la rîndul lor
generatoare de realităţi sociale. Societăţile pot fi modificate prin concepţii juridice şi
reforme de drept; nemulţumindu-se cu urmărirea prefacerilor sociale, e în puterea
legiuitorului de a le şi provoca. Crezînd în acţiunea creatoare a ideii, liberalismul
revoluţionar anticipează asupra evoluţiei încete; pentru a progresa, societăţile au nevoie
în anumite momente istorice de soluţia de continuitate a revoluţiei şi, de fapt, în deosebire
de popoarele anglo-saxone, mai toate popoarele europene, şi, mai ales, cele latine — au
trăit mai bine de un veac pe baze revoluţionare.
Din convingerea că organizaţiile sociale se pot schimba prin legi, s-a creat, negreşit, şi un
abuz legislativ. Revoluţia trebuie, aşadar, completată prin evoluţie. Formele sociale,
provocate de acţiunea creatoare a ideii, nu reprezintă o realitate dacă nu li se dă răgaz de
a se coborî în deprinderi. Pentru a putea crea moravuri şi, deci, o stare de fapt, trebuie să
li se lase instituţiilor timpul de a-şi îndeplini evoluţia necesară de la formă la fond.
Pe cînd statele vechi occidentale s-au format pe cale evolutivă, statelor de formaţie
recentă nu li se deschidea decît calea revoluţiei. Revoluţia nu ni s-a impus prin preferinţă,
ci prin necesitatea interdependenţei morale şi materiale a veacului nostru, întrucît există
un spirit al veacului, un saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale
configuratoare ale vieţii popoarelor europene. Sensul procesului de formaţie a statului şi a
civilizaţiei noastre a fost impus de acest determinism social.
Ideea creşterii evolutive ca obligatorie în formaţia statelor a rămas însă atît de
înrădăcinată în spirite, încît ceea ce ar părea absurd în domeniul tehnicii pare un adevăr
neîndoios în materie de instituţii. Sub cuvînt că o ţară e încă la începutul dezvoltării sale,
nimănui nu i-ar putea trece prin gînd să refacă, de pildă, evoluţia tracţiunii cu aburi şi să
pornească de la locomotiva lui Stephenson, întrebuinţată acum o sută de ani pe linia
Steckton-Darlington. La orice latitudine geografică, ne folosim integral de ultimele
15*
211

invenţii ale mecanicii sau descoperiri ale medicinii; nu refacem fazele evoluţiei, ci,
punîndu-ne solid în acelaşi plan cu ultima fază a ştiinţei, beneficiem fără muncă de
rezultatele acumulate ale muncii altora. Tot aşa şi în propagarea ideilor şi a formelor
artistice ; nu refacem gîndi-rea cugetătorilor vechi, după cum nu imităm epopeile antice.
Oricare ar fi evoluţia reală a popoarelor, nivelul civilizaţiei lor (nu al culturii) este
aproape identic. Literatura română, de pildă, n-a refăcut fazele dezvoltării literaturii
universale, ci s-a dezvoltat revoluţionar pe baza sincronismului; fără să fi avut un
clasicism, am avut un romantism, pentru că această mişcare europeană a coïncidât eu
însuşi momentul formaţiei noastre literare. De un veac mai ales, toate curentele
ideologice, toate formele de artă, într-un cuvînt, întreaga viaţă spirituală se dezvoltă
pretutindeni sincronic, într-un ritm unic. Pornite la unele popoare evolutiv, adică dintr-o
invenţie la baza căreia erau totuşi imitaţii acumulate şi fecundate de un element nou, ele
s-au împrăştiat peste toată Europa cu necesitatea unei legi ineluctabile. Procesul de
adaptare, de naţionalizare se face mai tîrziu.
Cînd România a luat un contact mai strîns cu civilizaţia Apusului, ea era în astfel de
condiţiuni, încît introducerea formelor nu se putea face decît integral, şi nu prin selectare.
Excesiva diferenţă de nivel faţă de civilizaţia Apusului a creat în noi un puternic
sentiment de inferioritate şi, deci, o aprigă dorinţă de bruscă egalizare şi de cîş-tigare a
timpului pierdut; şi apoi o epocă revoluţionară ca aceea de la 1848 nu-şi putea decît
impune mecanismul penetraţiei de sus în jos. Constituţia de la 15 iunie 1848 nu putea fi
decît republicană, şi, ceea ce e mai doveditor pentru contagiunea mintală, deşi
evoluţionist, ca şi Maio-rescu, M. Kogălniceanu s-a arătat în Proiectul de constituţie
pentru Moldova tot atît de revoluţionar şi de republican ca şi revoluţionarii munteni; dacă
ar fi participat la revoluţia de la 1848, chiar şi P. P. Carp şi T. Maiorescu ar fi devenit,
probabil, „republicani".
Pus brusc în contact cu civilizaţii mai înaintate, poporul român a străbătut mai întîi o
epocă de imitaţie febrilă şi integrală, înainte de a intra în noua sa fază de asimi. lare şi de
naţionalizare a tuturor instituţiilor împrumutate-
212

Ieşită din vechea credinţă că instituţiile unui popor trebuie să fie expresia fondului său
sufletesc, critica formaţiei civilizaţiei române este neîntemeiată. In realitate, Constituţia
noastră are acelaşi caracter de imitaţie ca totalitatea constituţiilor europene, cu excepţia
celei engleze. Ca şi la celelalte popoare, originalitatea poporului român nu se putea arăta
în creaţia unor forme politice crescute evolutiv din fondul său, ci se arată numai prin
adaptarea formelor împrumutate la fondul său etnic.
Atitudinea criticei junimiste faţă de procesul de formaţie a statului şi a civilizaţiei noastre
nu e, aşadar, eronată în constatările sale şi mai ales în lipsa de aderenţă între, fond şi
formă, ci în faptul că-şi închipuia că putea fi altfel, e atitudinea omului de ştiinţă care ar
critica producerea unui fenomen natural, trăsnetul, grindina, furtuna în numele bunului
simţ; aplicînd unei formaţii revoluţionare, şi fatal revoluţionare (indiferent de aprecierea
ce am putea-o avea despre ea), criteriile evoluţionismului, cerîndu-i organi-citate, a
săvîrşit tocmai eroarea ce o reproşa altora, transplantarea de aiurea a unor idei ce nu se
potriveau cu realităţile noastre; evoluţia constituţionalismului englez nu ni se putea aplica
nouă şi nici nu puteam aştepta şase sute de ani pentru a reface treptele de evoluţie ale
civilizaţiei engleze. Junimismul, în aprecierea lui, a ignorat existenţa a două tipuri de
formaţie şi că, prin înapoierea strivitoare în care ne aflăm, formaţia revoluţionară ne era
singura indicată, nu prin preferinţă, ci prin fatalitate socială. Aceasta pentru epoca eroică
dintre 1848—1866 şi chiar pînă la 1881; dar că de la 1866 s-a simţit nevoia unei înfiînări
a acestor înnoiri revoluţionare, a unei selectări, e neîndoios —-aşa că prezenţa unei
reacţiuni junimiste, ieşită nu din interese de clasă, cum era şi mai înainte, ci din
impuîsiuni ideologice, e îndreptăţită; rolul istoric al junimismului sta tocmai în această
reacţiune1.
9. Această atitudine critică nu mergea, fireşte, fără erori teoretice şi mari compromisuri
cu realităţile. Cînd Maiorescu scria: „Forma fără fond nu numai că nu aduce
1 Ideile aceste sunt expuse pe larg în E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne,
3. vol., ed. Ancora, 1924 — 1925.
213

nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc mai puternic
de cultură. Şi prin urmare vom zice mai bine să nu facem o şcoală de loc, decît să facem
o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă, decît să o facem lipsită de artă frumoasă
etc.", pleca tot de la eroarea de a aplica la civilizaţiile de formaţie revoluţionară legile
evoluţioniste.
In loc de a merge de la fond la formă, ca în toate dezvoltările normale şi seculare — în
condiţiile în care am fost aruncaţi, nouă nu ne-a rămas altă posibilitate de progres real
decît ca revoluţia să fie urmată de o evoluţie inversă de la formă la fond. Departe de a fi
fost „stricăcioasă", prezenţa formelor a fost chiar rodnică; prin legea simulării-stimulării,
ea a produs în multe ramuri ale activităţii noastre o mişcare spre fond pînă la desăvîrşita
lor adaptare.
„Eroarea" teoretică împotriva formelor Maiorescu a încercat de mai multe ori să şi-o
legifereze; în ciornele lui de program politic, cît şi prin intervenţii parlamentare, ca
deputat şi ca ministru, vedem intenţia lui de a desfiinţa o parte din învăţământul
universitar, cît şi şcolile de bele-arte şi conservatoarele, ba chiar să lovească material şi în
Academia Română, ca fiind instituţii mai presus de realităţile noastre şi deci nu numai
inutile, ci şi „stricăcioase". în nici una din încercările lui n-a izbutit, izbindu-se de
rezistenţa opiniei publice şi a unor legi sociale mai presus de iniţiative teoretice.
Sociologic fatale, formele nu trebuie şi nu pot fi distruse; deşi anticipează asupra
realităţilor sufleteşti, ele sunt puncte de plecare ale evoluţiei inverse spre fond. Privind
şaptezeci de ani după lupta junimiştilor împotriva formelor, adică putînd judeca după
rezultate, şi nu după teorii, cu toate lipsurile ce mai sunt încă, nu se poate spune că
Academia, Universităţile, Conservatoarele, şcolile de bele-arte nu şi-au îndeplinit rolul
lor şi că nu avem o ştiinţă, o literatură, o pictură, o muzică română. Ce ar fi fost dacă am
fi suprimat Universităţile sub cuvînt că n-avem învăţaţi şi că Nicolae Ionescu nu-şi făcea
cursul de istorie universală, ori că Al. Gheorghiu propaga ideile bărnuţiene la facultatea
juridică de la Iaşi? Cu cît mai cuminte e fraza aceasta tot a lui Maiorescu: „Tot ce este
astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită,
214

şi, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să
înălţăm poporul nostru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei
organizări politice potrivită cu el".
Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Academiei, a Universităţilor, a
Conservatoarelor, ci de întărirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu
iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea formei,
prin acţiunea înceată a timpului şi a oamenilor de guvernămînt.
Şi acum, un ultim citat, în adevăr surprinzător sub pana lui Maiorescu, care-i anulează
atitudinea şi îndreptăţeşte obiecţiile ce i s-au făcut.
„De altminteri, notează el în Însemnări1, trebuie să concepi constituţia şi ca o şcoală de
exerciţiu pentru popor, întrebarea: Este ea acum nepotrivită şi pentru noi? Răspuns: Da.
Dar altă întrebare: Dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul, poporul să reflecteze asupra
sa însuşi, deoarece, încolo, gîndeşte aşa de puţin — şi îngăduie ea apoi, mai mult decît
altă Constituţie, poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? — Eu
cred că tot da. Şi, întru atît, e bună.
Şi plebiscitul francez a apărut timp de 18 ani ca un mijloc despotic. Acum însă s-a
adeverit deodată ca un mijloc de progres: Il y a une force éducatrice dans la masse." Toi
ce am afirmat în observaţiile de mai sus e consfinţit prin aceste rînduri din nefericire
numai de caracter intim şi trecător, şi nu şi public şi normativ.
10. Pentru a dovedi că atitudinea junimistă era mai mult principială decît faptică, vom
aminti curba politicei lui P.P. Carp şi, deci, a junimiştilor ca unitate politică. După ce
combătuse procesul de formaţie a statului nostru, el se reazimă apoi pe aceeptarea
situaţiei ieşite din mersul evenimentelor de după 1848-1866. „Toţi conservatorii serioşi,
declara el în discursul «erei noi» din 18812, trebuiau să consimtă la faptul împlinit;
trebuiau să admită revoluţia socială, democratizarea societăţii noastre ca un ce
irevocabil
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 132. E scris la 1870.
2 P.P. Carp, Discursuri, p. 260.
215

şi că lupta nu mai poate avea loc decît în privirea mijloacelor ce trebuie să întrebuinţăm
ca să micşorăm pe cît se poate relele rezultate, ce pornesc din modul defectuos cum
această democratizare a fost făptuită. A fost o nenorocire la noi că democratizarea s-a
făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus." Că e o „nenorocire" lipsa unui proces evolutiv
din jos în sus e neîndoios, dar vina stă în cei cinci sute de ani de viaţă istorică; venită aşa
de tîrziu, evoluţia nu se mai putea face acum decît în sens invers. Cu tot regretul lui, Carp
avu simţul politic de a primi situaţia, accep-tînd integral constituţia de la 1866. Mai mult
decît atît, ceea ce ar părea chiar paradoxal, din respectarea ei îşi făcu chiar o directivă
politică.
Frica de alte libertăţi şi concesiuni i-a prefăcut pe junimişti în apărătorii ei zeloşi şi chiar
colaboratorii intermitenţi ai lui Brătianu. Ideea călăuzitoare a lui Carp, din vremea
marelui minister liberal, era — după cum vom vedea mai pe larg aiurea — că „epoca
luptelor constituţionale s-a terminat; că libertăţile dobîndite sunt îndestulătoare nu pentru
zece-douăzeci de ani, ci pentru generaţii întregi"1. Generaţia de la 1848 a creat statul;
rămăsese pe seama generaţiei sale de a-1 organiza. „Numai în contra acelora, spunea el,
care comit eroarea de a crede că libertăţile prin ele înşile pot da rezultate practice, numai
contra acelora ne declarăm, fiindcă acea eroare a prcdus o şcoală politică modernă, care
se urca din transformare politică în transformare politică şi care la orice neajuns pune
lupta pe tărîmul constituţional, niciodată pe terenul ideilor de organizare, de muncă
naţionala"2.
Atitudinea consta în a rămîne în defensivă pe poziţiile pierdute împotriva atacurilor
eventuale. Lupta constituţională odată mistuita, nu mai aveau ce căuta distincţiunile
principiale dintre partide ; numai metodele de realizare le puteau diferenţia. Rea sau
bună, devenită un fapt incontestabil, urma ca democratizarea statului să fie organizată.
Şi poziţia faţă de proprietatea rurală a fost aceeaşi; după lupta înverşunată a
conservatorilor împotriva legi-
1 P.P. Carp, Discursuri, p. 328. 2 P.P. Carp, Discursuri, p. 351.
216

lor rurale, odată chestia agrară „rezolvată", ţăranul deveni factorul esenţial al
solicitudinii lor.
„Cel dintîi lucru pentru ţărani, spunea Carp, este proprietatea, căci proprietatea îi asigură
neatîrnarea materială." „Pironiţi proprietatea în mîinile ţăranilor", proclama el cu orice
prilej.
Solicitudinea pentru ţărani se oprea, fireşte, în cadrul drepturilor eîştigate prin lovitura de
la 1864 sau al împărţirii moşiilor statului; nu mergea însă la exproprierea latifundiilor.
Opoziţia lui faţă de exproprierea din 1916 e cunoscută. Pentru dînsul, statul se compunea
din trei clase pozitive: ţăranul, meseriaşul şi clasa diriguitoare. Cu toată revoluţia socială
pe care o simţise şi o recunoscuse ca înfăptuită, Carp voia să fixeze societatea română tot
pe piloţii vechiului regim; nu băgase de seamă că revoluţia fixase stîlpul nou al
regimului: burghezia.

XX
1. Necesitatea unei atitudini pozitive şi simţul relativităţii estetice. 2. „Direcţia nouă"
însaamnă restabilirea adevărului. 3. „Direcţia nouă" în poezie: V. Alecsandri, M.
Eminescu, Samson Bodnărescu, Matilda Cuglcr-Pon?, T. Şerbănescu, 3. „Direcţia nouă"
în proză.
1. Un studiu ca în contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), adică un studiu pur
negativ, nu-şi putea găsi îndreptăţirea şi valoarea dacă nu era urmat de alt studiu, pozitiv,
asupra unei direcţii noi; nu ajunge să distrugi, ci să şi clădeşti. Acestei nevoi de simetrie,
care de data asta răspundea şi unei realităţi profunde, se dato-reşte studiul scris patru ani
după aceea, în 1872, Direcţia nouă in poezia şi proza română1. Care este recolta
admirabilă a unei şcoli literare ce a dat culturii pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Conta
nu e obiectul lucrării de faţă. Ea constituie una din cele mai glorioase pagini ale istoriei
noastre literare şi s-ar integra în studiul de ansamblu al întregii activităţi culturale, literare
şi politice a „Junimii"; nouă nu ne rămîne de precizat decît acţiunea teoretică a
animatorului „Junimii", rolul lui personal de purtător de cuvînt în atîtea polemici de
critic, care stimulează şi înregistrează, apreciindu-le, forţele noi ce se ridicaseră din
mişcarea grupată în jurul societăţii şi al Convorbirilor, deocamdată, în jurul partidului
politic, mai tîrziu.
Studiul lui asupra „direcţiei noi", aşa cum a numit-o el singur, în domeniul culturii,
punîndu-i data începerii o dată cu instalarea noii dinastii sau, mai degrabă, cu întemeierea
Convorbirilor — ce coincidă—, acest studiu trebuia să
1 S-a publicat mai întîi în Conv. lit., V, 15 mai 1871, 1 sept. 1871, 15 sept. 1871; 1 sept.
1872, 1 oct. 1872.
218

se bifurce de la început, o parte îmbrăţişînd poezia şi alta proza. Dacă îl vom urmări într-
o linie nu totdeauna dreaptă, ci cu reveniri polemice, o facem nu numai din datoria de a
urmări opiniile lui Maiorescu asupra unor scriitori şi literatura ieşită din brazda activităţii
lui critice, unde se cuvine măsură şi prudenţă pentru a nu se descalifica, ci şi cu un
sentiment de relativitate asupra mutaţiei valorilor estetice, sentiment pe care, deşi
estetician absolut, 1-a avut şi Maiorescu. Căci ce înseamnă precauţiile cu care se exprimă
despre scriitorii contemporani, legîndu-i doar de timpul activităţii lor? Ce înseamnă
prefeţele ediţiilor lui succesive, în care revine asupra unor nume, dacă nu sentimentul
relativităţii valorilor estetice?
în prefaţa ediţiei I a studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, el se
exprima cu privire la mica antologie de la urmă ca despre un „semn caracteristic al stării
în care a ajuns literatura română în anul 1867" — şi nu ca de ceva absolut; în ediţia din
1892, suprimă cu totul antologia, pe motivul că „poeziile relevate atunci ca singure
posibile nu mai pot avea astăzi această însemnare". în locul poeţilor de odinioară, citează
altă serie de poeţi, din care s-ar putea face o antologie — pe care i-ar fi suprimat cu
siguranţă în mare parte la o nouă ediţie. Căci ce valoare are pentru noi literatura poetică a
lui S. Bodnă-rescu, Anton Naum, T. Robeanu, C. Olănescu-Ascanio, N. Volenti, Lucreţia
Suciu? Timpul n-a mai lăsat nimic în picioare dintr-o producţie valabilă numai pentru o
generaţie.
Unui critic care dăduse dovada de un simţ de relativitate şi de evoluţie legată de timp, de
starea culturii şi a limbii, i se cuvenea aceeaşi atitudine de relativitate şi faţă de o
literatură pe care a privit-o şi el la fel, sub incidenţa momentului istoric, şi faţă chiar de
valabilitatea judecăţilor lui asupra ei.
2. Dacă „direcţia veche" de dinainte de 1867 (ori de astăzi, cum îi spunea în 1867)
însemna „neadevărul" în toate domeniile vieţii culturale şi politice, „direcţia nouă" nu
putea însemna decît restabilirea adevărului în drepturile lui. „Din norocire, o reacţie
salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru
219

ani, afirmă el categoric, nu fără o încredere ce putea părea şi prezumţioasă. Noua direcţie,
în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţămînt natural, prin adevăr,
prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată
prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional..."
Aruncate poate la întâmplare şi nici cu lapidaritatea lui de expresie cunoscută, cuvintele
acestea fixează rolul istoric al lui Maiorescu şi al „Junimii", în genere, rol de filtru expus
la obiecţia şi atacul ambelor extreme. Maiorescu, ca şi „Junimea" au fost exponentul
culturii apusene, întocmai ca paşoptiştii; dar pe cînd aceştia reprezentau ideile
revoluţionare franceze, junimiştii reprezentau istorismul german şi evoluţionismul englez.
Pentru liberalii munteni, junimiştii erau, aşadar, un partid reacţionar opus civilizaţiei
apusene, care voia să ţină ţara pe loc, la şcoală primară şi abecedar, pînă se va împlini
ciclul dezvoltării sale organice. Cum, pe de altă parte, occidentalismul lor s-a manifestat
în domeniul culturii printr-o luptă împotriva tuturor „neadevărurilor" şi mai ales a
„neadevărului" naţional, care comprima limba, literatura, ştiinţa şi o falsifica, introducînd
criterii străine de artă şi ştiinţă, ei au apărut repede în faţa ardelenilor, a naţionaliştilor
rămaşi sufleteşte încă paşoptişti şi a publicisticii, în genere, ca nişte oameni lipsiţi de
sentimentul naţional, nişte cosmopoliţi înstrăinaţi de neam, deşi acţiunea lor s-a mărginit
totdeauna la aplicarea ideilor apusene în cadre strict naţionale, după realităţile
momentului, deşi din sînul lor avea să răsară expresiile cele mai puternice ale
naţionalismului extremist [...]. Acuzaţia de cosmopolitism avea să fie unul din cele mai
curente atacuri în presă, în parlament, în opinia publică, într-atît de tenace, încît zeci de
ani a durat ca o dojana formula „junimiştilor cosmopoliţi". Paşoptiştii şi liberalii, care
traduceau peste noapte constituţii şi legi străine şi le aplicau, n-au fost niciodată învinuiţi
de cosmopolitism, ci numai că sunt „revoluţionari" ori „roşii", pe cînd junimiştii, care
pipăiau cu atîta scru-pulozitate inoperantă „realităţile" naţionale, pentru a nu le depăşi
prin legi ce nu ni se potriveau, au apărut în faţa contemporanilor drept „cosmopoliţi" —
acuzaţie pe care o vom analiza la timp în toate aspectele ei.
220

3. în prezentarea manifestărilor „direcţiei noi'1 în poezie, pentru a nu începe chiar cu

producţiile proprii ale tinerilor de la Convorbiri, Maiorescu avu tactul şi norocul de a se
putea sprijini pe un poet consacrat, punte de tranziţie de la generaţia trecută la cea nouă,
de la „direcţia veche" la „direcţia nouă" pornită în 1867, pe Vasile Alec-sandri,
supravalorificîndu-1 nu numai la început1, cînd „direcţia nouă" avea nevoie de pavăza
unui scriitor preţuit de toată lumea şi îndeosebi de generaţia Unirii, ci, prin consecvenţă,
pînă la urmă, cînd duelul V. Alecsandri-M. Emi-nescu nu mai trezea nici o îndoială în
conştiinţa literară a publicului asupra deosebirii de valoare: cu Alecsandri sfîrşea o lume,
cu Eminescu începea alta nouă, incomparabil superioară, a absolutului. Deşi ar fi putut să
se bizuie pe Eminescu, adică pe un om nou pentru o şcoală nouă, din sentimentul unei
tranziţii necesare şi din respectul tradiţiei treptelor formale, punctul de reazăm al
construcţiei maioresciene cade asupra unui scriitor din generaţia trecută.
Cînd în 1865 se discuta în şedinţele „Junimii" alcătuirea unei antologii a poeziei române,
Negruzzi ne aminteşte de luptele dintre admiratorii şi detractorii lui Alecsandri. „La
urmă, nu s-au admis din poeziile lui decît două: Groza şi Ceasul rău"-. Procesele-verbale
ale „Junimii" ne dau totuşi alegerea a zece poezii; anexa antologică a cărţii lui Maiorescu
— cinci. Oricum, e de reţinut discuţia severă la care fusese supus Alecsandri. în O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, criticul citează cîteva strofe din Groza
şi Dedicaţiune (Steluţa) ca modele bune, şi chiar o poezie întreagă, Stelele, „remarcabilă
prin sobrietatea cuvintelor şi grabnica tranziţie a gîndirii", dar analizează şi Pescarul
Bosforului, propunînd suprimarea strofei a şasea, care, prin repeţirea ideii,
stînjeneşte culminarea.
1 Adversarii afirmau că adoptarea lui Alecsandri pornea numai dintr-un simţ de
oportunitate. ,,Cine nu-şi aminteşte, scria V.A. Urechia în Noua. direcţie din Iaşi (Revista
contimporană, nr. 6, din 1 august 1873,p. 542) cum dumnealui, în primele conferinţe din
Iaşi, în saloanele Băncii, a început prin a propune arderea a toate încercările noastre
literare, fără deosebire de V. Alecsandri, pe care mai apoi tot d-lui 1-a iertat ca să-1 puie
alături de d-nii Bodnărescu, Eminescu şi alţii".
2 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 82.
221

Prin legătura lui cu familia Negruzzi, Alecsandri devenise colaboratorul Convorbirilor

literare încă din 1867, iar trimiterea primului pachet cu Pasteluri în 1868 trezise o
admiraţie atît de mare în sînul şedinţelor „Junimii", încît din momentul acela el se situase
căpetenia poetică a generaţiei noi, elementul de tranziţie ce-i trebuia. „Pastelurile, scrie
Maiorescu, sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile,
toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise într-o limbă aşa
de frumoasă, încît a devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui
Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte". Şi după ce citează In fund pe cer
albastru...* şi Rodica1, sfîrşea: „am eitat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri
declamaţii politice, simţuri meşteşugite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni
concepţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească"2.
Ce se poate spune astăzi de Rodica e cu totul altceva decît ce se spunea la 1872 ; însuşi
Maiorescu îşi data articolele şi situa valoarea modelelor pe care le cita în momentul
evolutiv al literaturii române; şaptezeci de ani de evoluţie, mai ales într-o epocă de
creştere forţată, reprezintă un timp uriaş.
Tonul categoric în adeziunea integrală faţă de poezia „răcoritoare" şi plină de „sănătate
morală" a lui Alecsandri se umbreşte puţin faţă de tot tînărul Eminescu. Nu e vorba de a i
se aduce o învinuire; faptul de a-1 fi preţuit de la început şi apărat pînă la urmă e, desigur,
unul din meritele cele mai nediscutabile ale marelui critic; e vorba numai de a arăta
relativitatea valorilor estetice şi a judecăţii noastre despre dînsele; în poezia română,
numai Eminescu reprezintă şi azi o valoare indestructibilă, fără nevoia de a o încadra în
moment şi evoluţie. La 1872, Eminescu scrisese Venere şi Madonă, Mortua est, Epigonii,
şi, deşi nu ajunsese la perfecţia de mai tîrziu, anunţase de pe atunci o revoluţie în poezia
noastră; revoluţiile se lovesc însă de deprin-
* Titlul poeziei este, de fapt, Oaspeţii primăverii.
1 în articolul din Conv.lit.,Y, 15 mai 1871, citaşi Malul Şiretului.
2 T. Maiorescu, Critice, v. I, p. 170.
222

deri sufleteşti şi de barajul instinctiv al tradiţiei; admirată de unii, poezia lui era atacată de
alţii, cum avea să fie încă mulţi ani după aceea. Prudenţa criticului e naturală, ea putea fi
şi o cruţare a opiniei publice, dar şi o proprie rezervă faţă de noutatea revoluţionară.
„Cu totul osebit în felul său, scria Maiorescu, om al timpului modern, deocamdată blazat
în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă
acum aşa de puţin format, încît ne vine greu să-1 cităm îndată după Alecsandri, dar, în
fine, poet, poet în toată puterea cuvîntului este d-1 Mihail Eminescu". Fiecare calificaţie e
măsurată şi avară: „blazat în cugetul său" poate fi o determinare, dar nicidecum o critică ;
„reflexiv mai peste marginile iertate" —■ înfrîngea una din cerinţile poetice ale temei
maioresciene: arta exprimă pasiuni, şi nu idei. Meritul poetului stă în farmecul limbii, în
concepţia înaltă şi în înţelegerea artei antice. Critice de amănunt nu lipsesc asupra celor
trei poezii citate: în Epigonii, antiteza exagerată dintre micimea noastră şi măreţia
scriitorilor de odinioară: o poezie nu este însă un capitol de istorie literară; în ea nu ne
interesează adevărul, ci valoarea de expresie a poetului.
Preferinţa lui Maiorescu înclina spre clasicism; obiecţiile ca „antiteza foarte exagerată",
„tranziţia prea calculată" participă din concepţia unei arte echilibrate; de aceeaşi natură e
şi protestul împotriva exagerărilor „bolnăvicioase" ale fanteziei lui Petrino, în care iubita
moartă îi apărea prada viermilor. „Arta e senină, susţinea el atît de unilateral, suprimînd
mai mult de jumătate din artă, trebuie să rămînă senină, chiar cînd exprimă desperarea: şi
o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari
nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm antichitatea
binecuvîntată! Moartea, care după simţul conrupt al simbolizării creştine se înfăţişează de
moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantezia greacă şi romană un geniu frumos
cu facla întoarsă."
Critica lui Maiorescu faţă de poezia lui Eminescu rămîne totuşi judbioasă, anticipată
asupra gustului vremii, şi posteritatea o va privi ca un act de discernămînt estetic.
223

Timpul a fost însă mai necruţător cu repetatele lui sforţări de a face un loc în literatura
„direcţiei noi" lui Samson Bodnărescu. Pasagiul privitor la dînsul e cu mult mai redus în
Critice decît cum a apărut în Convorbiri (V, 1 septemvrie 1871). Meritul poetului i se
părea că trecuse „fără apreciere dreaptă, poate fără nici o apreciere" ; el întîmpinase în
realitate o rezistenţă furtunoasă chiar în şedinţele „Junimii", fără să mai amintim de cea,
şi mai aprigă, a presei literare a epocii.
în Rienzi recunoştea „opera unui adevărat poet: pretutindeni o fantezie înfocată, cîteva
caractere conduse cu siguranţă, scenele populare pline de realitate, limba energică,
precisă, originală etc., etc.". Timpul şi-a trecut peste Rienzi, ca şi peste întreaga operă
poetică a lui Bodnărescu estompa-i fără replică.
Aceleaşi observaţii s-ar putea face şi despre pasagiile închinate Matildei Cugler-Poni şi
lui T. Şerbănescu şi D. Petrino1. In Bodnărescu găsim o seriozitate de gîndire, un fel de
sforţare spre expresia dură, lapidară, şi deci cam nebuloasă, în contrast cu frivolitatea
generală a literaturii timpului; în poeziile Matildei Cugler-Poni şi T. Şerbănescu e
oarecare proprietate de expresie, de simplicitate, de natural, de eleganţă chiar, de gingăşie
de sentiment, care, fără a caracteriza o „direcţie nouă", puteau fi semnalate, căci lui
Maiorescu îi plăcea îndeosebi seninătatea lui oarecum clasică.
Faţă de aceste aprecieri critice, rămînem încă la punctul de vedere exprimat în Istoria
literaturii române contemporane2-. „Poeziile d-nei Matilda Poni, scria Maiorescu, de data
aceasta fără rezerve, sunt publicate în Convorbiri
1„lnanul 1870, scria Maiorescu în articolul său, s-a publicat Ia Cernăuţi Lumine şi umbre,
o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi
fost mai bine să rămînă nepublicate, întîlnim şi cîteva poezii adevărate; mai ales din
«florile de mormînt» vorbeşte o simţire adîncă şi bine exprimată". Citind apoi trei din
aceste poezii, le însoţeşte de observaţii critice. Devenind apoi colaboratorul Convorbirilor
literare, mult furtunosul poet se certă cu fruntaşii junimişti, atacînd pe Alecsandri,
Eminescu şi pe Maiorescu. Scrisorile lu> sunt pline de invective împotriva lui Maiorescu
(deşi ele erau trimise chiar lui I. Negruzzi). I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 259.
2 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I, p. 37.
224

prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cititorilor cîteva din cele mai caracteristice:
Ai plîns şi tu odată? Eu, zău, nu pot să cred, Ah ! lacrămi lasă urme Ce ani întregi se văd.
Un ochi care odată A plîns de dor şi chin, Mă crede, nu degrabă Se face iar senin.
Un ce fără de nume Rămîne-n el ascuns, Dar ochii tăi sunt limpezi, Nu pot să cred c-ai
plîns.
Sau:
Floarea-n cîmp cînd veştejeşte, Alta-n locu-i înfloreşte, Dar în pieptul omenesc Florile
cînd veştejesc, Cade rouă în zadar Alte-n loc nu mai răsar.
Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice, continua criticul tot atît de categoric,
este eleganţa limbajului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un merit deosebit este precizia
cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale aceleiaşi idei, ce, de
altminteri, se întîinesc în atîtea poezii ale literaturii noastre." Tot astfel despre Teodor
Şerbănescu: „Intre cele mai plăcute produceri ale literaturii române sunt şi çor rămînea
poeziile d-lui Şerbănescu:
LACRIMA
Ah, în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună Eu o lacrim' am zărit Şi pe geana ta cea
brună Lunecînd, ea s-a oorit.
16
225

Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă, Acel ud mărgăritar, Acel grăunte de rouă,
Semnul dorului amar?
Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere La tulpina unui dor; Bătrîn—lacrima-i durere,
June—lacrima-i amor.
Tu ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce, Nu-mi mai spune al tău dor: Lacrima-ţi din
ochiu-ţi dulce E un gingaş trădător.
Dacă sugestia care pluteşte încă în jurul poeziei lui Va-sile Alecsandri împiedică poate pe
mulţi de a simţi procesul evolutiv al poeziei române, lipsa de sugestie din jurul literaturii
Matildei Poni sau Teodor Şerbănescu ne dovedeşte şi progresul poeziei noastre şi
relativitatea valorilor estetice în genere."
Şi în Direcţia nouă, Maiorescu procedează ca şi în Poezia română, încadrînd-o într-o
literatură contemporană în afară de orice posibilităţi artistice, poeziile lui Vulcan din
Familia, ale lui Pătărlăgeanu, Petre Grădişteanu, Justin Popfiu, dr. I. G. Drăgescu, „d.
doctorand în medicină din Viena B. Pétrie", Ciru Oeconomu etc., asupra cărora a avea
dreptate nu înseamnă a birui; literatură, dealtfel, curentă în presa timpului, existentă şi azi
cu oarecare îmbunătăţiri formale. Atacurile împotriva ei nu se pot îndreptăţi atît prin lipsa
ei de valoare, cît prin confuzia ce se făcea între estetic şi patriotic.
3. In proză, în cei patru ani de la în contra direcţiei de astăzi (1868) la Direcţia nouă
(1872), nu se puteau afirma valori noi. Nu e, aşadar, vorba de proza de imaginaţie, ci de
proza ştiinţifică, de mici studii în diverse materii, însufleţite de o năzuinţă unică pentru
adevăr, dincolo de sentimentalism şi de ideologie naţionalistă falsificatoare, dincolo de
formalismul instituţiilor, a căror existenţă presupune ştiinţă, şi nu prezenţa ştiinţei le
îndreptăţeşte existenţa, dincolo de zelul naţionalist al „anteluptătorilor",
226

care au decretat „o societate academică din Bucureşti", „pa-tentînd" astfel 21 de învăţaţi.

„Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici, revine criticul la atacurile lui, este mai mult
îndreptată spre formele din afară ; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate
fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-1 are şi pînă cînd nu-1 are, dispreţuieşte forma din
afară ca neadevărată şi nedemnă."
Prozatorii ştiinţifici analizaţi ca reprezentanţi ai direcţiei noi sunt A. Odobescu, I. Slavici
(pentru studiile lor, şi nu pentru literatură), V. Burlă, A.D. Xenopol, I. Strat, P.P. Carp,
Şt. Vîrgolici, G. Panu, A. Lambrior, Th. Rosetti, mai toţi colaboratori ai Convorbirilor
literare. Ei sunt de altfel prezentaţi — ca şi poeţii — cu acelaşi simţ al relativităţii şi
încadrării în timp ca „reprezentanţi ai literaturii noastre ştiinţifice numai în marginile
restrînse, în care o asemenea activitate e cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne
aflăm". Oricît de modeste ar fi, scrierile lor se deosebesc prin informaţia asupra
obiectului tratat şi prin sinceritate neinfluenţată de nici o consideraţie patriotică — merit
cu atît mai mare, „cu cît îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice, în care
cel dintîi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză şi cea
dintîi misiune amăgirea opiniei publice. Erori capitale, care stau la baza marii lupte a lui
Maiorescu, cea mai mare luptă ce s-a dus în sînul vieţii noastre culturale.
în proza estetică sunt semnalate Copiile de pe natură ale lui I. Negruzzi, nuvelele istorice
ale lui Al. Odobescu, nuvelele lui Nicu Gane— alegeri, în definitiv, judicioase; căci, dacă
din proza ştiinţifică posteritatea cerne puţin sau chiar nimic — şi nimeni nu mai citeşte
studiile de economie politică ale lui Strat, ori articolele lui P. Carp, T. Rosetti, V. BurP",
Şt. Vîrgolici—, în proza estetică valorile au o oarecare durată: nuvelele lui N. Gane şi Al.
Odobescu au rămas încă în conştiinţa publică.
XXI
1. Reacţiunea: acuzaţiile de cosmopolitism şi germanism. Polemica G. Bariţ — T.
Maiorescu. 2. Acuzaţiile se răs-pîndesc în presă şi devin arme politice. 3. Acuzaţiile în
cadrul discuţiilor de la „România jună" din Viena. Apărarea lui Eminescu. 4. Atacurile
lui Hasdeu. 5. Atacurile Revistei contimporane.
1. Atacînd fundamentul întregii noastre culturi ca ridicat pe „neadevăr", critica lui
Maiorescu nu putea să nu trezească o vastă împotrivire în publicistica timpului. In
momentul cînd scria Direcţia nouă (1872), el ne afirmă că avea dinainte 81 de articole de
ziare în care era atacat, numai în iunie, iulie şi august 1871. Nu e în intenţia noastră de a
urmări statistic atacurile din Columna Iul Traian, Trompeta Carpaţllor, Federaţlunea,
Telegraful, Uniunea liberală, Revista contimporană, fierea lui Missail, Boli iac şi chiar
Hasdeu, ori vasta ramificaţie pamfletară a presei politice liberale ajunsă pînă în preajma
marelui război: vom alege doar atacurile mai însemnate grupate deocamdată în jurul
învinuirii de: cosmopolitism şi germanism.
Originea învinuirii de cosmopolitism o fixează însuşi Maiorescu în discursul lui G. Bariţ
din 14 septemvrie 1869, cu ocazia recepţiei lui A. Papiu-Ilarian la Academie, de unde
Maiorescu demisionase încă din 1868. Iată pasagiul discursului lui Bariţ, în care se
precizează mai întîi acuzaţia de cosmopolitism.
„O singură îndoială s-ar mai putea deştepta în spiritele noastre, o îndoială în faţa căreia
trebuie să se oprească fiecare om însetat de adevăr, iar aceea este ca nu cumva biograful
ori istoriograful, preocupat şi el într-un mod sau altul, să fi fost prea părtinitor pentru
persoana sin-
228

guratică şi prea sever către societatea în mijlocul căreia vieţuise acea persoană. Cu
această reflecţie a mea voiesc a-ţi rechema în memorie unele opiniuni care s-au susţinut
într-un timp despre bărbatul glorificat de d-ta1, că adecă acela a fost un român prea
înfocat, că prea a voit să întoarcă lumea cu degetul; că se încearcă să delature mai multe
instituţiuni asupritoare şi foarte funeste, el singur cu umerii, ca un titan, şi aşa mai
departe.
Fiindcă inculpări de natura aceasta se auziră şi mai tîrziu, arucîndu-se nu numai asupra
istoricului Gheorghe Şincai, ci şi asupra unor succesori şi, dacă voiţi, adepţi de ai lui;
fiindcă, de altă parte, în zilele noastre a început a se forma o scoală aşa-numită a
cosmopoliţilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care nici că o pricep de loc: eu
cred, domnul meu, că este bine a constata cum că pre cît Gheorghe Şincai ca român a
ştiut a se înălţa în toată viaţa sa mai presus de orice provincialism îngust, mărginit,
miopie, egoist, pe cît el şi-a propus a proba că naţiunea română este una, că mia e limba,
unul şi al ei destin, tot pe atît el se adoperase a demonstra după istorie cum că coloniilor
(= colonilor?) lui Traian nu le-ar fi fost iertat niciodată, nu le-ar fi iertat nici în viitor a fi
cosmopoliţi mai înainte de a fi şi rămîne români întru toată puterea cuvîntului."2
Replica lui Maiorescu la acesta acuzaţie o găsim în Direcţia nouă, într-un pasagiu apărut
în Convorbiri literare din 15 mai 1871, dar suprimat în Critice, ceea ce ne face să-1
reproducem textual; în el se exprimă cea mai categorică proclamare a
..cosmopolitismului" ştiinţei:
„Cit pentru critica spiritului ştiinţific, în parte unit cu cel politic, rezistenţa în contra ei o
vedem de cîtva timp încoace, mai ales de la un discurs solemn al Academiei din
Bucureşti, rezumată în cuvîntul cosmopolitism, cu care suntem întîmpinaţi la fiecare
moment.
Dacă ne aducem aminte că aci este vorba de ştiinţă şi numai de ştiinţă, va fi permis a
întreba pe aceşti domni,, nu cumva cred că ştiinţa este exclusiv naţională? că există
1 E vorba de Gh. Şincai.
2 Analele Societăţei academice române, tom II, 1869. Răspunsul lui G. Bariţ la discursul
de recepţie al lui A. Papiu-Ilarianu din 14 sept. 1869, p. 64.
22»

un românism al adevărului, că d. e. Academia din Bucureşti, care pentru orice stat cult ar
fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel
puţin pînă unde curge valul Dîmboviţei? că teoriile liin-bistice ale d-lui Gipariu, care
pentru orice filolog apusean nu sunt decît un şir de erori, să fie bune şi juste măcar în
circumscripţia Tîrnavelor, că Dreptul public al d-lui Bărnuţ, care pentru un jurist cu
noţiuni elementare de ştiinţă este o ţesătură de false interpretări, de confuzii neiertate, să
rămînă «tablele dreptului român» cel puţin pe malul Bahluiului? că scrierile lui Pralea,
Tăutu, Ţi-chindeal, Săulescu, Densusianu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat
de împrumutare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al d-
lui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii române?
Dacă acesta este românismul d-voastră, şi altul nu este, atunci a devenit o datorie de
onoare naţională de a-1 combate. Oricît v-aţi opune: adevărul este şi rămine cosmopolit;
ştiinţa —■ şi în această privinţă şi arta — se dezvoltă în vederea şi spre bucuria lumii
întregi şi nu cresc ocrotite sub linguşirile ignoranţei locale. Demnitatea noastră de oameni
nu ne permite ca din produceri, ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de
compătimire, să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei. Ce este
rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi şi frumoase şi juste nu pot fi decît acele
scrieri române care ar fi frumoase şi juste pentru orice popor cult."
Atît de lapidar şi de categoric, dar şi de ofensiv, pa-sagiul a dispărut în volumul de
Critice; i s-a părut probabil autorului că, într-o epocă de confunzie, departe de a-i apăra
cauza, dădea arme celor ce-1 învinuiau de cosmopolitism.
Nu i-a rămas totuşi mai puţină siguranţă de sine şi neclintire în faţa adversităţii din
convingerea că „o mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac o
singură critică şi o singură critică încă nu am primit". „Bărbaţii, exclamă el apoi cu o
nobilă demnitate şi cu o indignată reţinere, pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira
în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o
aveau,
230

să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele nouă, par a fi privit viaţa publică
a poporului român ca o stăpînire exclusivă a lor şi astfel, uitîndu-şi demnitatea vîrstei, au
început a se purta în contra-ne în modul dovedit mai sus prin atîtea exemple neplăcute.
Din vina lor junimea este osîndită să-şi caute singură calea viitorului; în combinare
nefirească, ea trebuie să împreune energia vîrstei sale cu prudenţa altei vîrste şi, bătrînă
înaintea vremii, să-şi ia asupra-şi sarcina îndoită, ce un timp mai fericit o împarte între
deosebite generaţii."
Din generaţia înaintaşilor, o singură excepţie: a lui Vasile Alecsandri, care prin vorbă şi
fapt 1-a îndemnat să emancipeze „limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa
cum iese ca un izvor limpede din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice
sprijinul renu-melui său literar şi, dacă încercările de îndreptare linguis-tică vor izbuti, o
mare parte a meritului îi revine lui."
Trecînd apoi la apărare, el arată că nimeni dintre junimişti n-a căutat „fericirea omenirii
într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţii naţionale"1; că toţi erau
partizani ai ideii naţionalităţii; că încă din 1867 ţinuse o prelegere publică despre
„individualitatea poporului şi cosmopolitismul"; că luptase împotriva germanizară limbii
în publicistica ardeleană şi aşa mai departe.
2. Acuzaţia rămîne însă mai departe în coasta junimiştilor. Gînd, pentru a lupta împotriva
„fracţioniştilor" de la Iaşi, propune în şedinţa de la 29 iunie 1871 suprimarea catedrei de
geometrie analitică şi a catedrei de literatură română — şi înlocuirea lor cu o catedră de
istorie universală, cu privire specială la cea română, şi altă catedră de gramatică
comparată a limbilor romane2 — presa se năpusti,, învinuindu-1 „că lucrează la
defăimarea culturii române, lovirea naţionalismului şi a şcoalelor, cosmopolitism, stîr-
pirea a tot ce este românesc şi înlocuirea românilor prin străini şi evrei"—, ceea ce-1 făcu
să protesteze printr-o scrisoare publicată în Curierul de Iaşi de la 13 august 1871. Legea
era personală şi viza doi adversari „fracţionişti". Cînd
1 T. Maiorescu, Critice, I, p. 210.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 108.
231

reluă chestiunea în articolul asupra Direcţiei noi, el retuşa puţin realitatea, susţinînd că
ceruse desfiinţarea a două catedre „politice" şi înlocuirea cu două alte catedre, pe care le
credea mai importante a se înlocui, adică dreptul constituţional şi economia politică prin
istoria naţională şi limba română. In realitate, el ceruse desfiinţarea catedrelor de drept
public constituţional şi de economie politică —- pentru a lovi în cei doi „fracţionişti" —
dar şi suprimarea catedrei de literatura română pentru a lovi în Andrei Vizanti; nu ceruse
înfiinţarea, în schimb, a unei catedre de istoria naţională şi de limba română, cum afirmă,
ci a unei catedre de istorie universală cu privire specială la cea română şi a unei catedre
de gramatică comparativă a limbilor romane. Cererile lui erau de ordin politic şi nu aveau
nimic a face cu importanţa catedrelor. Faptul se întorcea totuşi împotriva lui şi era
interpretat ca un semn de cosmopolitism. Românul îl acuză de înţelegere cu Radovitz,
consulul general al Prusiei; la fel îl atacau Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală.
Federaţiunea ţipa la 11 iulie 1871:„Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o
necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunii în parlamentul român". Nimic din toate astea
nu se cuprindea în discursul de la 29 iunie 1871. Albina lui Babeş, din 18 iulie 1871, îşi
însuşi totuşi şi ea acuzaţiile şi aşa mai departe — adică se întîmpla atunci ceea ce se va
întîmpla întotdeauna.
Acuzaţia avea, de altfel, să se repete mereu şi să devină adeseori o armă politică. Mai
cităm un singur caz. La ieşirea din ministerul Lascar Catargi, cu ocazia discuţiei legii lui,
deputatul LI. Pala se prezintă în şedinţa de la 5 februarie 1876 cu o petiţie subscrisa de
150 de persoane de la Iaşi împotriva desfiinţării internatelor, aducîndu-i învinuirea de
cosmopolitism. Maiorescu se apără astfel: „Dacă sub cosmopolitism se înţelege
dezvoltarea unui popor fără înfăptuirea ideii naţionalităţii, o dezvoltare comună a
popoarelor aşa încît naţionalitatea lor să nu fie un element integrant, un substrat esenţial
a) acestei dezvoltări, atunci din partea mea, din partea tuturor amicilor mei politici, declar
că nu vom fi cosmopoliţi; că nu a ieşit niciodată nici din gura, nici din pana mea şi nici
din gura nici din pana vreunuia dintre amicii mei un singur cuvînt măcar care să autorize
pe cineva a zice că suntem cosmopoliţi; că
232

toţi, fără excepţie, am fost şi suntem partizani ai ideii naţionalităţii, şi oricine a susţinut că
noi am fi contrarii acestei idei a susţinut o inexactitate."
Acuzaţia avea să fie totuşi reluată de oameni cu mult mai mare greutate decît
deputatul Pala.
3. Nimic nu poate da însă mai puternic impresia generalizării acestei învinuiri de
cosmopolitism decît dezbaterile din sînul „României june" în cursul anului 1871, cu
prilejul serbărilor de la Putna şi, în chip mai pregnant, raportul neprezentat al lui
Eminescu intitulat Naţionalii şi cosmopoliţii1, cu ocazia instalării ca preşedinte a lui
Ioniţă Bumbac, apărător al etimologismului, şi în comitet a lui I. Slavici şi M. Eminescu
şi alţi doi. în vederea acestei lovituri, ne povesteşte Eminescu, se adunară la societate
membri ce nu veneau niciodată şi împrăştiară ziare din ţară, în care Maiorescu era atacat
în viaţa publică şi privată.
„Motivele ce s-au adus în contra noastră, scrie Eminescu, se pot rezuma într-aceea că:
a) nu suntem români buni, ci răi, asemenea cum chiar trădătorii de patrie şi de naţiune
pot fi români de origine.
b) că trebuie să fim sau proşti, sau plătiţi de străini, pentru a susţinea principiile ce le
susţinem.
c) că direcţia literară a „Junimei" (şcoala Maiorescu) nu merită decît să se scuipe cineva
în ea, şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsissima verba ale d-lui
Ioniţă Bumbac!).
...Am susţinut întotdeauna că chestiunea cosmopolitismului e una ce nu există. Să nu fim
inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare dintre noi. Poate
că ar exista cosmopolitism — dacă ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are
într-adevăr dorinţa de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu
există decît în părţile ei concrete — în naţionalităţi...
Individul e osîndit prin timp şi spaţiu de a lucra pentru acea singură parte căreia el îi
aparţine. în zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin
lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit
decît matematica pură de ex., şi cu toate astea omul de ştiinţă va fi silit
1 Acad. Rom., ms. M. Eminescu, f. 224-232, 233-236, publicat de I. A. Rădulescu-
Pogoneanu în Stuiii, 1910, şi republicat în I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 85.
233

să o scrie într-o limbă oarecare şi prin acest mediu de comunicare ea devine întîi şi întîi
proprietatea unui grup de oameni, a unei naţionalităţi şi acea naţionalitate priveşte omul
de ştiinţă de al său, oricît teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi.
Cosmopolitismul e osimulaţiune, şi nimic alta — el n-afost niciodată un adevăr. Străinii
care au interese personale în ţara românească, de ex., VOT simula totdeauna
cosmopolitismul, pentru că, declarîndu-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze
interesele lor individuale. State slabe — cum era Germania în secolul al XVIII — vor
simula cosmopolitismul pentru a denigra tendinţele naţionaliste ale inamicilor ţării. Cu un
cuvînt: cosmopolitismul nu există decît ca simulaţie, ca făţărnicie. El mai e pretextul
pentru lenea şi indiferentismul celor care nu cunosc alt scop în lume decît acela de a trăi
bine. A acuza însă de cosmopolitism oameni care se interesează de toate chestiunile vitale
ale naţiunii noastre, oameni care lucrează, pe cînd alţii numai vorbesc, este sau un semn
de rea-credinţă, sau unul de primitivitate. Maiorescu este încă tînăr, şi fructul unei
însemnate vieţi interne se coace încet, iese tîrziu la lumină."
Fără a intra în analiza specioasei teorii a cosmopolitismului, reţinem numai atmosfera de
suspiciune ce se făcuse în jurul activităţii lui Maiorescu. Vom mai reproduce apoi această
pagină a lui Eminescu în apărarea lui Maiorescu de o maturitate de judecată de mirat la
un tînăr abia trecut de douăzeci de ani:
„Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cit ştim noi,
naţionalitatea In marginile adevărului. Mai concret; ceea ce-i neadevărat nu devine
adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine adevărat prin
împrejurarea că-i naţional ; ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional ; ceea
ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.
Exemple. 1. Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în
gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iar nu fantaziile mai mult sau mai puţin
ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi arbitraritate subiectivă. în
acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi acele
influenţe istorice care au rezistat tendinţei de expulsi-une şi s-au conservat în limba vie.
2. Principii fundamentale din dreptul public al Iui Barnuţiu sunt injuste din punctul de
vedere al jurisdicţiei moderne. Ele nu
234

devin juste prin aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale cărui merite pe alt
teren nu i-a venit nimănui în minte de a le contesta.
3. Poezii urîte (Drăgescu, Botez, Grădişteanu, Macedonski, Cos-tiescu, Adrian s.a.) nu
devin frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atîtea modele nobile în poeţii mai vechi
şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încît suficienţa cu care sunt privite asemenea
anomalii literare te umple de o spaimă lesne de justificat.
4. în fine, fapta rea ori greşită nu devine bună prin aceea că a fost comisă de un naţional
sau în numele naţiunii, ci este şi rămîne rea. Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată
lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce (I. Scherr, Allg. Literaturgeschichte).
Dreptul, întrucît e scris la noi în consonanţă cu adevăruri recunoscute, este valabil pentru
toată lumea; poezia noastră poporală şi artistică, întrucît e frumoasă, e frumoasă pentru
toată lumea; în fine, binele obiectiv din noi ni-1 recunoaşte asemenea oricare om de
bună-credinţă.
Cum că din acest principiu fundamental s-au tras cu intenţiune concluziuni falşe, nu
trebuie să o mai pomenim, căci altfel publicul n-ar fi pînă azi în eroare în privinţa
adevărului. Tocmai în concluzii false şi imposibile, în răsuciri ale vorbelor, în mistificare,
c-un cuvînt, în rea-credinţă consistă gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu,
căci într-astă privinţă suntem în genere foarte inventivi.[...]
S-a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit. De este, noi nu ştim, darposito că este: nu
este adevărat că masonismul exclude naţionalismul. Unii din cei mai influenţi membrii ai
partidei roşii (care trece de eminamente naţionalistă) au fost şi sunt francmasoni. In
Ungaria, de ex., vom găsi un mare naţionalist, marele maestru al francmasonilor (D.
Pulscky).
Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa ca orice priva, sunt meschine şi demne
numai de cei ce le lăţesc. E acuzat că nu-şi vizitează prelegerile în curs de trei luni, cînd
cei ce-1 acuză nu le vizitează cu anii. Regula este: că toate ce e permis generalităţii
oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate comise de
Maiorescu iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate de crime.
Cum că în România există episcopi atei care îşi ţin metrese e un fapt ce nu uimeşte pe
nimeni, dar cînd Maiorescu în locul lipsei absolute de religie pozitivă cearcă a pune
principii filozofice morale pentru a aşeza stavila unei necredinţe oarbe şi a imoralităţii
născute din ea, asta e o crimă."
235

E poate ap ararea cea mai bună ce i s-a făcut lui Maiorescu în afară de cea făcută de e]
însuşi.
4. Hasdeu, cu care se ciocnise încă de la Iaşi în 1863, nu se putea lipsi de a ataca pe
Maiorescu şi „direcţia nouă" „de cosmopolitism şi de germanism". Cele două „farse"
făcute Convorbirilor literare sunt prea cunoscute pentru a insista asupra lor altfel decît în
notă1. Vom reproduce aici, în schimb, articolul din Columna lui Traian (II, nr. 32, din 30
august 1871, cu titlul Ştefan cel Mare şi d. TU Liviu Maiorescu:
„Sunt doi ani do zile de cînd junimea română, în momentul unei sublime inspiraţiuni,
concepe o măreaţă sărbătoare a României pe mormîntul celui mai ilustru erou al vieţii
latine de la Istru.
Şcoala naţionalistă de pretutindeni s-a grăbit odată a îmbrăţişa cu căldură ideea izbucnită
din inima tinerei generaţii.
1 Intîia farsă e cea a traducerii din Gablitz povestită de însuşi Hasdeu într-un articol
intitulat Un rămăşag şi apărut în Familia, în Trompeta Carpaţilor şi Telegraful. Farsa
constă din a fi făcut să se publice în Conv. Ut. (15 iulie 1871, IV, p. 168) o poezioară
intitulată Eu şi Ea, traducere dintr-un imaginar poet german Gablitz, făcută de un
imaginar M.I. Elias, „nume evreiesc croit întradins pentru a măguli simpatiile şi
aspiraţiunile israelite ale d-lui Titu Maiorescu".
Maiorescu răspunse prin întîmpinarea în contra unei copilării {Conv. Ut,., 1871, V, p.
199 — 200), arătînd că partea redacţională a revistei revenea exclusiv lui Negruzzi, după
cum o dovedea declararea apărută în Conv. lit., din 15 iunie 1867; în afară de asta, în
timpul primirii şi publicării poeziei, nu se afla în ţară, ci la Berlin. Negruzzi arată că şi el
în acea epocă era în călătorie de nuntă la Glei-chenberg. A bănuit mai tîrziu că poezia ar
fi fost introdusă Ia tipografie de I. Scipione Bădescu (Cf. I. Negruzzi, Amintiri din
Junimea, p. 136).
A doua farsă e publicarea în Conv. Ut., cinci ani după aceea, a poeziei La noi..., sub
iscălitura P.A. Călescu, în urma stăruinţei lui Pogor şi a lecturii admirabile a lui
Eminescu. Poezia, în care se biciuia megalomania literară a „direcţiei noi", dădea în
acrostih La Convorbiri literare. Cum Negruzzi schimbase la începutul unui vers virgină
timoroasă în fecioară sfiicioasă, acrostihul dădea La Conforbiri literare, ceea ce-i oferea
ocazia lui Hasdeu de a dovedi încă o dată „germanismul" „Junimii".
Asupra acestor farse se poate consulta: Gh. Panu, Amintiri de la Junimea (I, p. 360; II, p.
314); Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea (p. 255-258); Barbu Lăzăreanu, Umorul lui
Hasleu, p. 95 — 108. Elementele primei farse sunt adunate în I.E. Torouţiu şi Cardaş, op.
cit., I, 1931, p. 269 — 271.
236

O serbare a Daciei în altarul de la Putna ar fi fost cel mai vigu ros simptom de reînviere
pentru întregul neam al lui Traian.
...La 15 august nu a fost o sărbătoare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare, ci o crudă
parodie, ţesută şi pusă în scenă de cătră şcoala cosmopolită din Iaşi, sub perfida
conducere a d-lui Maiorescu.
Românimea mergea să îngenunche la cenuşa lui Ştefan ca să-şi renască în suflet sacra
văpaie a simţimîntului naţional, purificîndu-se cît mai în grabă de oribila cangrenă a
cosmopolitismului.
Văzutu-s-a vreodată ca cel înveninat să primească balsamul dătător de viaţă tocmai de la
vipera ce mereu îl otrăvise?
Şi cu toate astea, astfel s-a întîmplat.
După ce pălmuise în sînul Parlamentului cu o cinică vervă pe însuşi părintele doctrinei
naţionale, d. Titu Liviu Maiorescu izbuti să-şi strecoare în comitetul studenţilor din Viena
pe vreo cîţiva din nenorociţii săi adepţi, care compromiseră cea mai frumoasă concep-
ţiune a tinerimii române.
Pentru a face să tresalte inimile şi să se înalţe cugetele din aula strălucitei umbre a
Sfîntului Ştefan, trebuia ca tocmai un d. Xenopulos să ţină cuvîntarea festivă, a cărei
cetire ne amărăşte sufletul cu cea mai tristă înfrîngere. Nimic cu viaţă, nimic pronunţat,
nimic românesc, totul palid, nedefinit, vag; un discurs ce s-ar fi putut rosti la serbarea
memorabilă a oricărui bărbat însemnat din orişicare parte a globului pămîntesc. In
numărul viitor, vom publica o schiţă mai extinsă din partea unui martor ocular despre
cele petrecute în sacrul altar al celei mai mari glorii naţionale, pîngărite cu atîta sfruntare
de nelegiuitele buze ce îmbălau mai dăunăzi nepieritoarea memorie a marelui Bărnuţ.
Curînd, foarte curînd, trebuie spălată crima d-lui Maiorescu şi tutti quanti/"1
5. In urma polemicii începute cu Beţia de cuvinte, acuzaţia de germanism şi de
cosmopolitism avea să fie, fireşte, reluată de Revista contimporană (1 iunie 1873) prin
pana lui Petre Grădişteanu.
„Numai literatura şi filozofia germană sunt ce sunt; în şcoală chiar să înlocuim pe autorii
latini cu autorii germani; limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism
împrumutat de la limba mumă, se contestă chiar că limba latină să fie limba noastră
mumă.
1 Dăm în Anexa nr. 11 alte articole ale lui Hasdeu pe chestia germanismului,
evreismului, francmasoneriei.
237
Sub pretext de adevăr istoric se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani,
de slavi şi de germani. Pe tărîmul economic şi social, pedeapsă de moarte şi
cosmopolitismul. Iată în rezumat direcţia nouă."
Că tot ce se afirmă în aceste cuvinte e o ţesătură de neadevăruri şi de absurdităţi e clar.
Stăruinţa în calomnie nu-i ostenea lui Maiorescu forţa de apărare. El se trudi deci în
Răspunsurile Revistei Contimporane să arate absurditatea învinuirilor aduse unui om care
în Despre scrierea limbii române recomandase menţinerea cuvintelor latine vechi şi
introducerea neologismelor din limbile romane; care în „disertaţiunea despre limba latină
în gimnazii" din 1863, prima lui publicaţie în româneşte, făcuse din studiul limbii latine
axa întregului nostru învăţămînt secundar, care se luptase împotriva germanismelor din
limba publicaţiilor transilvănene. In zadar avea să strige Maiorescu că această calomnie
„a fost inventată de aceia care, spre a depărta atenţia publică de la o critică poate
incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul «românismului» şi au strigat în o mulţime
de jurnale că se atacă naţiunea cînd se atacau crudităţile d-lor literare şi ştiinţifice" —
calomnia avea să mai continue multă vreme.
V. A. Urechia, de pildă, strivita victimă a lui Maiorescu din Beţia de cuvinte, relua
acuzaţiile în Revista contimporana (1 august 1873), în articolul Noua direcţie din Iaşi:
„Vadă «Noua direcţiune» pînă unde merge puterea minţii asupra indignaţiei noastre
sufleteşti; nu o acuzăm de pangermanism, nici după ce prinserăm pe capul ei în flagrant
delict de amoare, de preferinţă pentru operele germane şi angle ! Am citit cu un sentiment
dureros aserţiunea că Eneida lui Virgil este inferioară Nibelungen-ilor, că Cicerone este
de nesuferit, lipsit de stil şi de idei, care se află numai în Lessing. Am citit asemenea
cutezătoare aserţiune şi ne-am zis încă din 18631: ce voieşte omul acesta? De atunci l-am
urmărit în tăcere, astăzi la pretenţia de a erige în şcoală aberaţiuni, tentaţii individuale, ne
facem o datorie de a striga: pînă aice!"
1 Aluzie la disertaţia Pentru ce limba latină este chiar in privinţa educaţiei morale studiul
fundamental în Gimnaziu?, din cunoscutul Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi,
1862-63.

XXII
1. Atacuri literare împotriva „Direcţiei noi"; Hasdeu.
2. Replica lui Maiorescu: Beţia de cuvinte, 1873. 3.
Răspunsurile Revistei contimporane, 1873.
1. Dacă atacurile din în contra direcţiei de astăzi in cultura română (1868) au trezit
protestările ale aproape întregii publicistici, ele s-au bucurat totuşi de prioritatea
iniţiativei; adversarii erau puşi în poziţia de inferioritate a defensivei şi, punctele alese de
critic fiind de minoră rezistenţă, lovitura nimerea eficace. Alta era însă situaţia lui după
publicarea articolului Direcţia nouă, în care criticul trecea de la poziţia negativă de
distrugător al literaturii vechi la rolul mai anevoios de a pune în lumină valorile pozitive
ale unei producţii de abia patru ani. E uşor să proclami teoretic principiile unei direcţii
noi, dar e mult mai greu să o realizezi faptic. Obligaţia de a se răzima pe o literatură pe
care o publica, deci de a clădi din elementele ce-i stăteau la îndemînă, ale unor oameni
strînşi în jurul aceluiaşi cerc şi reviste, îi îngreuia şi mai mult poziţia; dorinţa de a da
impresia imparţialităţii îi impune rezerve. Oricît ar fi căutat să citeze şi alţi scriitori (Al.
Odobescu, I. Strat), greutatea cădea însă tot pe colaboratorii revistei, expunîn-du-1 la
suspiciuni legitime.
Tonul atacului avea să-1 dea tot impetuosul Hasdeu ; el privea şi „direcţia nouă" şi
scriitorii propuşi ca modele.
„Convorbirile literare din Iaşi, scria el în Columna lui Traian, S3 laudă printr-un articol al
d-lui Maiorescu de a fi creat o nouă direcţiune poetică, pe lingă care un Bolintineanu, un
Sion, un Mureşianu Şi alţii sunt nişte pigmei.
în realitate, nici chiar această nouă direcţie nu este de tot nouă ; adevăraţii săi fundatori
nu sunt reformatorii de la Convorbiri literare,
239

ci dd. Prodănescu şi Cristorian. Cu toate astea, întrucît cei în drept nu revendică ei înşişi
laurii priorităţii, noi unii nu credem de cuviinţă a contesta şcoalei d-lui Maiorescu mult
dorita paternitate în sfera galimatiei, şi pentru ca toată lumea să vadă ca ce fel de poezie
anume este noua direcţie a Convorbirilor literare, vom reproduce din ea în fiecare număr
al Columnei lui Traian, sub modesta rubrică a Varietăţilor, cîte o mostră din muza d-lui
al-deBodnărescu, Bminescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Matilda Kugler."1
La Varietăţi introduce astfel un capitol Poesia Maiorescu, cu reproduceri din Convorbiri
literare. In acelaşi număr cu anunţul, se publică Aş vrea de Matilda Kugler; apoi
Cavalerul lui Iacob Negruzzi (Columna lui Traian, II, nr. 24), iar în numărul 25, din 28
iunie 1871, poezia Noaptea a lui Eminescu.
In Buletinul interior, din II, 28, 5 iulie 1871, la paragraful Minunile d~lui Titu-Liviu
Maiorescu: „Pentru dînsul, Panteonul se compune din dd. Eminescu, Bodnărescu, Pogor,
Iacob Negruzzi, Burlă, Kugler şi d-1 Titu-Liviu Maiorescu/"
înnr. II, 30, 11 august 1871, o dată cu istoricul faimoasei curse întinse Convorbirilor cu
poezia pretinsului Gablitz tradusă de pretinsul Elias, atacă revista „în care d-1 Titu-Liviu
Maiorescu, bătîndu-şi joc de Bărnuţ, de Şincai, de Ţichindeal, de Cipariu, de Sion, de
Bolintineanu, de toate somităţile cugetării române, mai ales de poeţi, celebrează cu
emfază aşa-numita Noua-direcţie inaugurată — risuin teneatis — de dd. Bodnărescu,
Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti!"
La apariţia Direcţiei noi, se organiză, fireşte, la Bucureşti, un front la început de
rezistenţă şi apoi de atac împotriva mişcării de la Iaşi, din care vom reţine pe scriitorii din
jurul publicaţiei bucureştene Revista contimporana (1873)2 a lui Petre Grădişteanu, nu
pentru importanţa lor în sine, ci pentru norocul de a-şi fi fixat în istoria literaturii un loc
prin cele două articole ale lui Maiorescu: Beţia de cuvinte in Revista contimporană.
Studiu de patologie literară, 1873, şi Răspunsurile Revistei contimporane, al doilea studiu
de patologie literară, 1873.
1 Columna lui Traian, nr. 22, din 9 iunie 1871.
2 Revista contimporană, litere, arte, ştiinţă. Apare la 1 martie 1873.
240

2. Inainte de a trage o lamă atit de ascuţită, spiritul polemic al lui Maiorescu se exercitase
în ordinea literară in articolul său Observări polemice (1869) faţă de toate criticile trezite
de studiul lui O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, şi de starea generală a
literaturii noastre, a cărei expresie supremă se găsea în cele şase volume ale Lepturariului
lui A. Pumnul, un fel de antologie şcolară cu modele din literatură română, în care
oameni ca Ion Pralea deveneau „bărbaţi geniali", „cu un spirit ce ţintea la universalitate"
(Pralea fusese şi croitor şi cizmar), iar poeţii se recrutau dintre Dr. Vasile, Vasile
Ianovici, A. Densusianu, Neofit Scriban etc.
Megalomania literară nu se mulţumea cu o simplă auto-admiraţie, ci devenea ofensivă
faţă de alte literaturi. în Poezia şi proza (I, p. 146) a lui Iustin Popfiu, poeziile lui Sion,
Tăutu, Baronzi erau puse alături de poeziile lui Horaţiu şi Dante, iar V. A. Urechia, în
Adunarea naţională (8 iunie 1869), din comparaţia unei poezii a lui Văcărescu imitată
după Goethe*, îl proclama pe Goethe un „german practic", pe cînd Văcărescu era
sublim ; în Foaia pentru minte, inimă, şi literatură, o poezie a lui Vasile Fabian (Bob)
imitată după Ovidiu era declarată superioară originalului. în altă ordine de idei, Dumitru
Brătianu proclama la 1866: „Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii aţi devenit învăţătorii
lumii civilizate" ; iar în Adunarea naţională din 24 iulie 1869 se declara că Revoluţia
Franceză este o continuare a revoluţiei lui Iloria şi că Garibaldi şi Bismarck s-au inspirat
din Unirea Moldovei şi a Munteniei.
Scopul mişcării de Ia Convorbiri era tocmai de a reacţiona împotriva acestui „românism",
care dusese la fanteziile filologice ale lui Cipariu, la. dreptul public al lui Bărnuţ şi la
proclamarea atitor versificatori mediocri ca poeţi naţionali, în pactul tacit de admiraţie
mutuală, critica masivă a lui Maiorescu produsese o vie reacţiune în toate foile, în
Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, Arcliivul pentru filologie şi
istorie, Traian etc., cărora Maiorescu le răspunse în noul său articol polemic (1869) şi,
îndeosebi, lui A. Densusianu, criticul de la Federaţiunea, şi
* De imitaţie nu poate fi vorba, deoarece poezia Iui Goethe a fost scrisă la 16 ani după
moartea lui I. Văcărescu.
17 — Titu Maiorescu
241

reverendissimului I. M. Moldovanu, care-1 atacase în Archivul pentru filologie şi istorie

privitor la Despre scrierea limbii române1.
Scuza, pe care o găseau unii slăbiciunii culturii noastre, sta în faptul că ne aflam încă într-
o fază de tranziţie sau de început; începuturile sunt, în adevăr, mici sub raportul cantităţii,
dar nu trebuie să. fie şi sub cel al calităţii; o literatură mică e naturală, dar nu şi una slabă,
nesănătoasă şi cu pretenţii peste puterile ei reale... Misiunea criticii e să lupte împotriva
acestei inflaţii; inamiciţiile unanime nu înseamnă nimic ; ideile noi sunt duse la izbîndă
de minorităţi. Pe un critic adevărat nu trebuie să-1 părăsească credinţa în progresul
adevărului.
Generaţia mea, a treia, ieşită din brazda lui Maiorescu şi formată de spiritul lui critic, n-a
gustat nimic cu mai multă desfătare decît cele două mici studii de patologie literară.
Problemele de limbă şi direcţie literară mult mai importante ne interesau mai puţin, fie
prin austeritatea chestiunilor puse, fie prin lipsa lor de actualitate: etimo-logismul lui
Cipariu, fonetismul lui Pumnul, filozofia juridică a lui Bărnuţ, hipertrofia literaturii
naţionaliste şi chiar procesul formei fără fond erau de mult chestiuni închise, depăşite de
realităţi, probleme mistuite de timp cu pecetea biruinţii maioresciene. Ele se clasau în
domeniul istoriei literare, cu o importanţă de document ; nu mai trăiau vii în conştiinţa
noastră. Cu totul altfel ni se părea Beţia de cuvinte. Nu era vorba de o luptă ideologică, de
direcţie, ci de o simplă polemică pe chestii de amănunte, mai mult formală, deşi, de fapt,
amănuntele se încadrau în nota mai generală de inflaţie a întregii literaturi pe care o
combătea „direcţia nouă": acoperirea ignoranţei prin paradă de ştiinţă, impreciziune şi
bombastic de expresie — într-un cuvînt, ceea ce a numit atît de sugestiv „beţia de
cuvinte".
Nu e, poate, fără oportunitate de a reveni cu această ocazie asupra raporturilor dintre
„spiritul polemic" şi „spiritul pamfletar" faţă de „spiritul critic".
Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii şi cea mai
obişnuită. în principiu, spiritul critic se poate manifesta şi prin simplă afirmare;
1 Archivul pentru filologia şi istoria, nr. XXIII —XXV, din 1862.
242

afirmarea conţine de la sine, implicit, dacă nu şi explicit, o negare. Orice judecată de

valoare cuprinde în ea respingerea altor judecăţi: unii critici procedează numai prin
afirmaţie, subînţelegînd doar negaţia; prin opera de poliţie a spiritului polemic, alţii încep
prin a curaţi terenul de toate ideile false. Polemica fiind însă un mod de expresie, şi nu o
valoare în sine, cum e spiritul critic, problema e o chestiune de temperament. Formula
de ..spirit polemic" nu e, aşadar, proprie. Cel mai mare ..spirit critic" al nostru, Titu
Maiorescu, s-a întîmplat, ce e drept, să fie şi polemistul cel mai puternic; dar şi în cazul
lui, polemica nu trebuie înţeleasă în sensul obişnuit şi confundată cu pamfletul, distincţie
pe care am mai făcut-o. Polemica decurge din judecată şi e arma dialectică a criticului,
prin procedeul pur intelectual al izolării punctelor slabe şi al combaterii lor numai cu
argumente de ordin logic, ceea ce nu exclude tactica lăsării în umbră a altor elemente nu
îndeajuns de doveditoare sau chiar contradictorii, şi al alegerii cîmpului de luptă — aşa
cum proceda şi Maiorescu. Odată ales, lupta nu se mai dă decît prin argumentaţie logică,
strînsă fără exces, cu singurul scop al convingerii. Spiritul polemic — sau mai bine zis
expresia polemică —, neacţionat de spiritul critic, nu reprezintă o valoare pozitivă; e o
moară care, în loc de grîu, macină vidul.
Ce este însă spiritul critic? Este capacitatea de a exprima o judecată de valoare estetică, a
cărei origină stă în gust. Deşi nu se poate critică fără gust, gustul nu înseamnă critică. El
reprezintă doar un punct de plecare, esenţial însă. Gustul este un element primordial, un
principiu, educabil, dar pe care nimic nu-1 poate crea, după cum nimic nu poate crea
viaţa. Există sau nu există. El e ochi, ureche, percepţie olfactivă, savoare, emoţie. Prin
esenţă, el n-are nici o legătură cu cultura, cu inteligenţa şi atît mai puţin cu situaţia socială
; se manifestă oriunde, pe toate treptele vieţii, la întîmplare şi dincolo de orice prevedere,
la ţăranca meşteră de covoare sau la omul din popor ce ştie să-şi împodobească sărăcia, şi
poate lipsi cu totul marilor cărturari sau oamenilor bogaţi, orieît ar fi de deprinşi să
trăiască în rafinament. El nu trebuie privit ca o funcţie a culturii, nu numai în sensul unei
specializări — adică faptul, de pildă de a fi un matematician, un botanist, un istoric dis-
17*
243

tins nu implică existenţa gustului estetic; dar nici chiar ca o funcţiune a culturii estetice;
faptul, de pildă, de a fi cercetat toate muzeele lumii nu acordă prin sine gustul. Cu gust te
naşti. Prezenţa lui nu implică, de altfel, şi prezenţa spiritului critic decît doar într-o stare
larvară. Ajutat de forţa creatoare, gustul dă pe artist; ajutat de o cultură specializată, el dă
pe amator, şi de o cultură generală, adică în toate sensurile istorică, filozofică, el dă pe
critic. Criticul este, prin urmare, un om de gust ce-şi poate raţiona preferinţele prin
raportare la un mare număr de puncte de comparaţie luate şi din istoria arfei şi din toate
domeniile ştiinţelor morale.
Dacă „spiritul polemic" nu este propriu-zis un spirit, ci instrumentul obişnuit al
„spiritului critic" — „spiritul pamfletar" e nu numai o formă, un instrument, ci şi un
spirit „propriu-zis". Oricît, prin faptul întrebuinţării exclusive a negaţiei, s-ar
confunda în opinia publică şi cu polemica şi cu critica, spiritul pamfletar, după cum am
mai spus, e la antipodul lor. Critica este expresia unui act intelectual şi formulează o
judecată de valoare sprijinită pe piloţii argumentării logice; pamfletul este expresia
unei stări afective în nici o legătură cu logica şi chiar cu adevărul, cu care poate uneori
coincide, dar numai din întîmplare. Prin definiţie, un pamfletar nu poate fi un critic;
viziunea lui e totalitară, fără nici un simţ pentru nuanţe, singurele valabile în lumea
morală, în serviciul căreia nu pune un gust precis şi o disciplină intelectuală, ci o stare
emotivă, o vibraţie, o exaltare. Aprecierile lui au rareori vreo valoare critică; ele nu se
valorifică decît prin felul cum sunt exprimate. Pamfletul este, aşadar, o artă, ca poezia
lirică sau ca satira; în acest sens, noi stăm în primul plan al literaturii europene.
In loc să se apere ori să-şi apere scriitorii daţi ca modele ale direcţiei noi, Maiorescu
procedă, de data aceasta, prin ofensivă, la scoaterea din lupta a celor ce-1 atacau. Nu
există, credem, în întreaga noastră literatură un exemplu mai desăvirşit de polemică,
limitată la chestii mărunte, ocolind la nevoie unele obiecte în discuţie, dar, în cadrul ei
strict, mai zdrobitoare prin preciziune, prin imposibilitatea negaţiei, prin ironie,
producînd acea evidenţă rar obţinută într-un domeniu plin de controverse. Aceste
244

două mici studii sunt paginile cele mai pline de vervă, vervă de altfel uscată,
anglosaxonă, din opera lui Maio-rescu, pe înţelesul tuturor, pentru că nu se axează pe o
discuţie de idei sau pe distincţiuni estetice, ci pe fapte precise, irecuzabile. Oameni despre
care nu s-ar pomeni, altfel, nici în istoria literaturii au rămas fixaţi în ţesătura unei
construcţii polemice, pe care timpul n-a destrămat-o încă şi n-o va destrăma, atît timp cît
va exista plăcerea sportivă a unei execuţii magistrale, în care cuţitul cade în punctul
nevralgic al discuţiei. în acest fel, academicianul G. Sion, autorul versurilor „Mult e dulce
şi frumoasă / Limba ce vorbim" şi al atît de interesantelor Suveniruri contimporane, a fost
pentru generaţia noastră şi va continua să fie scriitorul care transformă în hexamètre
trocheele din psaltirea lui Dosoftei:
Limbile să salte Cu cîntece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie,
şi în pentamètre versuri ca:
Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte, Şi nu mă trece, ci-mi ia aminte,
scriitorul care vorbea de:
Junele adolescinte
sau înşira:
Apoi cînd m-am ridicat din adolescenţă şi m-am aşezat în Capitală
ori, pomenind despre ochi:
Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice că sunt scaunul
sufletului şi al inimii...
sau:
Toţi ştim cum ajunge cineva poet: el mai întîi trebuie să se nască cu asemenea predilecţie.
Şi aşa mai departe pe cîteva pagini de ignoranţă, de incoerenţă verbală, de lipsă de
preciziune noţională.
245

Cine mai citeşte azi romanele lui Pantazi Ghica, fratele lui Ion, cine mai ştie chiar de
existenţa lor? Multe generaţii îl vor cunoaşte totuşi din cele cîteva citaţii ale lui
Maiorescu pe acest poligraf, trecut pe la „Junimea'" de la Iaşi şi devenit apoi unul din cei
mai înverşunaţi adversari în Parlament. Pantazi Ghica trebuia să rămînă posterităţii ca un
exemplar unic de beţie pură de cuvinte:
Boieri, femei, copii, bătrîni, oşteni ieşiră toţi în linişte, dar avînd pe figură aceeaşi durere,
aceeaşi exasperaţiune, aceeaşi desperare...
Nici o voce nu răspunde, toată lumea tăcută şi cuprinsă de o adîn-că întristare păstra un
silenţiu lugubru.
Armaşul Dincă Sîrbu, şarpe încolăcitor, ■fiinţă tîrîtoare, astu-cioasă, hipocrită, furbă şi
trădătoare, suflet damnat, spion şi confident etc., etc.
Astfel de exemple pot aduce chiar nemurirea1.
La fel şi „junele Laurian" (devenit mai tîrziu junimist), fiul lui A. T. Laurian, care cerea
lui Scurtescu să fi studiat mai întîi în drama lui Rhea Silvia moravurile şi mediul social
(mediul social al unei epoce mitologice!) — sau declara doctoral, „într-un mod categoric,
că n-avea idei preconcepute contra nici unuia din modurile în care se manifestă literatura
socială la noi" — apare şi el ca o mică gîză prinsă în chilimbarul durabil al polemicei
maiores-ciene, dar cel mai definitiv fixat rămîne tot Vasile Ale-xandrescu, devenit V.A.
Urechia, colegul de la Iaşi, cînd
1 în zadar se încearcă P. Grădişteanu să-1 apere de beţia de cuvinte în articolul său
Convorbiri literare şi Revista contimporană, nr. 4, iunie 1873, p. 304. Pentru a da un
specimen şi de valoarea lui polemică, reproducem un fragment din răspunsul lui Pantazi
Ghica intitulat: Cîteva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia d-sale
de cuvinte din „Convorbiri literare":
„Dacă d-1 Titus Livius Maiorescu nu poate fi un S-te Beuve, un Philarète Chasles, un
Théophile Gautier, să fie d-1 Titus Livius Maiorescu şi să-i trecem cu vederea
contravenţiunile d-sale către gramatică şi logică, căci omul nu este tare în ele şi nu avem
ce să-ifacem.
Am avea însă un consiliu amicale să dăm d-lui Titus Livius Maiorescu.
Să nu ia în criticele d-sale acel aer doctorale, care nu-i convine, şi să fie de aici nainte tot
atît de modest, pe cît sunt şi cunoştinţele şi puterile d-sale în materii literare etc., etc."
Articolul e însoţit de o notă a redacţiei, prin care ea se desolidarizează de cuprinsul lui
[Românul, din 3 iunie 1873).
246

prieten, oînd adversar, structural însă diferenţiat, profesorul, academicianul, ministrul,

naţionalistul.
Cu studii făcute la Madrid, el reprezintă în istorie bombasticul supranationalist şi parada
erudiţiei de nume proprii culese la întîmplare.
Pentru dînsul, Miron Coslin a ajuns la concluzii ştiinţifice „cu secole mai înainte de atîţi
nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei". Şi pentru
ce? Pentru că Miron Costin a spus că istoria ne învaţă „cu acele trecute vremi să pricepem
cele venitoare" — adică locul comun al tuturor scriitorilor vechi.
La Urechia găsim pe Ammianus Marcellinus citat pentru epoca lui Attila, deşi murise
înainte de Attila; pe Voltaire ca istoric al veacului XVII, deşi în această epocă Voltaire n-
avea decît 6 ani; pe Descartes şi Leibnitz printre istorici; arhitectura noastră, de care ar
putea fi invidioşi celebrii arhitecţi ai Italiei — printre care cita pe pictorul Cimabue !
3. Beţia de cuvinte era încă ofensivă ; Răspunsurile Revistei Contimporane, al doilea
studiu de patologie literară, din acelaşi an, se menţine pe terenul strict defensiv şi, în acest
cadru limitat numai la unele chestii de amănunt, e magistral. Unul din semnele distinctive
ale culturii noastre de atunci, ca de altfel şi de acum — este lipsa de constrîngere în faţa
evidenţei, nu numai prin ocolirea obiectului în discuţie, ci prin tăgăduirea lui. Nimeni nu
vrea să-şi recunoască eroarea ; preferă să nege evidenţa, prin diverse metode, prin
ofensive imprudente şi impudente sau prin sofisme şi argumente lăturalnice, de
răstălmăciri stilistice, pentru a masca adevărul, totuşi simplu şi gol, ca orice adevăr. Petre
Grădişteanu îşi apăra redactorii prin intervenţia unor greşeli de tipar sau prin suprimarea
providenţială a unor rînduri ce restabileau lui Weber proprietatea lui Freischütz, pe care
un cronicar o dăruise lui Mozart; în chipul acesta şi „hexametrele", pe care le descoperise
G. Sion la Dosoftei, puteau deveni „trochée, care nu sunt... hexamètre". V.A. Urechia se
simţi obligat să-şi menţină toate cele şapte erori, fără intervenţia greşelilor de tipar. Rar se
poate vedea o luptă mai caracteristică de pisică cu şoarecele, o încercare de a scăpa din
strâmtoare
247

prin diversiuni stilistice, prin contorsiuni intelectuale lăturalnice, o mai strictă aducere la
obiect prin operaţia împinsă la refren: .jiu e în discuţie lucrul acesta, ci numai acesta".
Toate chestiunile sunt puse la punct şi victima fixată la zid. Putea Urechia să-1
apostrofeze:
...Era oare permis filozofului, literatorului din Iaşi a nu şti cine fură barzii la gali?
...Getit-a eruditul D. Maiorescu pe Tacit?
...D-sa care ştie toate nu ştie că la goţi în Dacia încă se cîntau la ospeţe faptele strămoşilor
etc., etc.
Maiorescu răspunde invariabil: nu sunt în chestie nici barzii la gali, nici Tacit, nici goţii
din Dacia. în chestie e numai dacă Marcellinus poate fi citat pentru epoca lui Attila?
Evidenţa spune: nu, deoarece Marcellinus murise la apariţia lui Attila. Abia după cîteva
pagini de invective şi de erudiţie inutilă, Urechia recunoaşte: „Eu n-am citat pentru epoca
lui Attila pe Ammian Marcellin şi nr.5 după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la
epoca hunilor".
Atunci de ce atîta paradă de erudiţie inutilă? Şi, în definitiv, pentru ce citase pe
Marcellinus? Pentru a sprijini afirmaţia că la huni „singuri lăutarii fac istoria; lăutarii şi
tradiţia fidelă". în realitate, nimic din aşa ceva nu există la Marcellinus, care ne afirmă,
dimpotrivă, că la huni fiecare era aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut. La astfel
de oameni nu poate fi vorba de „tradiţia fidelă" şi de lăutari care fac istoria.
Operaţia cu care criticul sparge plasa tuturor digresiunilor erudite, pentru a ajunge la
singurul obiect în discuţie, se înfăptuieşte tot atît de sigur, de magistral şi în celelalte
puncte ale discuţiei; în eroarea relativă la începutul istoriei germanilor; în îngrămădirea
nepotrivită de nume proprii ; în eroarea lui Urechia cu definiţia istoriei (în care Miron
Costin a „anticipat cu o admirabilă inteligenţă concluziile ştiinţei moderne", deşi definiţia
lui Costin. se găseşte în Polibiu, în Tacit, în Cicerone etc.), ori în trecerea lui Descartes
printre istorici; în eroarea lui Cima-bue citat printre arhitecţii celebri ai Italiei, unde
Urechia se apără atîta de naiv: „apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect"?
248

Argument ce nu mai îngăduie replica.

Execuţia este făcută cu o siguranţă de mină aşa de mare, încît trei sferturi de veac nu i-au
luat nimic din prestigiul artei şi, deşi pe chestiuni destul de depărtate, e actuală, întruatît
judecata sănătoasă ajutată de talentul expresiei acordă o tinereţe veşnică.
Cît despre atacurile Revistei contimporane împotriva „direcţiei noi", îndreptate cu
deosebire împotriva lui M. Eminescu, scriitorul cel mai original fiind totdeauna şi cel mai
expus, se pot urmări în Anexa nr. 13.

XXIII
1. A doua înscenare împotriva lui Maiorescu (1869—70): destituirea lui. 2. Tratativele
pentru intrarea în Ministerul Manolache Kostake-Iepureanu. 3. Chestiunea reintegrării lui
la catedră; fricţiunile cu P.P. Carp. 4. Evoluţie în idei politice? 5. Programul lui
ministerial. 6. Studiul Despre învăţământul public.
1. în toamna anului 1869, simţind un început de surzenie la urechea stingă şi dorind sa
consulte doctorii de la Berlin, Maiorescu prezentase un certificat al doctorului primar al
oraşului, Flaischlen, rectorului Universităţii, Ştefan Miele, pentru obţinerea unui
concediu, oferindu-se a face la întoarcere un număr îndoit de ore de curs1. La Berlin
consultase pe d-rii Bardeleben, Kremnitz si, mai ales, pe specialistul dr. Lucae, în al cărui
tratament intrase; se întorsese apoi cu speranţa că nu va pierde şi auzul ure-chei drepte. în
intervalul de timp între noiemvtie 1869, epoca cererii concediului, şi ianuarie 1870, adică
în două luni, pledase în diverse procese angajate de mai înainte în faţa tribunalelor din
ţară — de vreo şapte ori în tot, recunoaşte el în Parlament. în lipsa lui din ţară, duşmanii
sesizaseră Ministerul de Culte, in fruntea căruia se afla G. Mîrzescu2, fostul apărător în
procesul din 1864, devenit
1 Referinţe asupra chestiunii se pot găsi în Discursurile parlamentare ale lui Maiorescu,
voi. 1, p. 370, şi voi. II, p. 440 — 458, şi în Soveja, op. cit., 70-74, dar mai ales în
însemnări, I, p. 128, 141, 142.
3 în Ministerul Alex. G. Golescu, care ţine de la 2 febr. 1870 la 20 aprilie acelaşi an.
250

acum adversar politic1. Mîrzescu telegrafiase tuturor tribunalelor şi curţilor din ţară,
pentru a stabili numărul proceselor in care pledase Maiorescu, îl dăduse apoi în judecata
unui juriu prezidat de G.Costaforu, rectorul Universităţii din Bucureşti, pe baza actului de
acuzare2 redactat de acelaşi Aaron Florian, duşmanul lui Ion Maiorescu ca şi al fiului
său, semnat şi de Marcovici şi Zalomit. Maiorescu nu se prezentase şi se mulţumise să
trimită un memoriu cu toate certificatele medicale3. Hotărîrea juriului din 24 martie 1870
dispusese ca Maiorescu să fie destituit din învăţămînt pentru că surprinsese „bună
credinţa autorităţilor" şi compromisese „demnitatea caracterului profesoral" — cu un
drept de apel de zece zile, pînă la împlinirea cărora căzuse însă guvernul Al. G.
Golescu4.
2. Principele însărcina tot pe Golescu cu formarea noului minister; după o criză de două
săptămîni, el îşi depuse însă mandatul. în tratativele lui, oferise un portofoliu lui P. Carp,
care pusese trei condiţii: 1. dizolvarea camerelor; 2. intrarea în minister împreună cu T.
Maiorescu şi V. Pogor; 3. o convorbire prealabilă cu principele. Combinaţia neizbutind,
reţinem doar propunerea ce i se făcuse lui Maiorescu de a intra într-un minister înainte de
a fi fost deputat5. In vederea tratativelor pentru formarea ministerului Manolache
Kostake-Iepureanu, Carp fu chemat la Bucureşti. Maiorescu notează că aflase prin C.
Suţu că P. Mavrogheni îl propusese principelui printre eventualii tineri miniştri, dar că
principele îi obiectase sentinţa de destituire a lui din învăţămînt. înaintea
1 G. Mîrzescu nu fusese numai apărătorul lui Maiorescu în procesul din 1864-65, ci şi
unul din primii membri relativ activi ai „Junimii". Din procesele-verbale ale şedinţelor
acestei societăţi, îl vedem asistînd destul de des (de ex. şedinţele, de la 16, 18 noiem-vrie
1865, 3 şi 7 decemvrie etc., etc., iar la „prelecţiunile populare" pe 1865-66 îl găsim fixat
cu două conferinţe: Cetăţeanul roman (Regu-lus) şi Geniul francez (Voltaire).
2 Apărut în Monitorul Oficial, din 17 febr. 1870.
3 Toate actele procesului, constată d. Mihail Popescu, subdirectorul Arhivelor, în
lucrarea manuscris asupra proceselor lui Maiorescu, au dispărut din Archiva Ministerului
de Culte.
4 Sentinţa e semnată de Costaforu, Orăscu, dr. Teodori, dr. Capsa.
5 însemnări, I, p. 127. La data de 18 aprilie 1870.
251

plecării la Bucureşti, Carp se sfătuieşte cu Maiorescu şi Pogor—cu păreri divergente de

tactică politică. Duminică 19 aprilie (stil nou), Maiorescu are o convorbire telegrafică cu
Manolache Kostake şi cu Carp, convorbire cam confuză, din care reieşea că propunerea
nu era fermă, ci privea pe Pogor, aflat atunci în Basarabia. „Probabil, îi scrie Maiorescu
lui Carp la 21 aprilie, sunt numai suplimentar, în caz cînd refuză cineva". 1 se comunică
apoi, indirect, că nu era vorba de dînsul decît dacă Pogor n-ar accepta. Întors din
Basarabia, cu nevasta bolnava, deşi numit ministru, acesta ridica fel de fel de obiecţii.
„Văr-sase de două ori, înseamnă Maiorescu, şi mi s-a părut cu tot dinadinsul slăbit la
minte de atîta excitare nervoasă; cred că avea şi ceva febră"1. Cuprins de panica unor
răspunderi ce-1 depăşeau, Pogor se îmbolnăvise de-a binele. Maiorescu i-o comunică în
scris lui Carp şi-i arătă că, dacă e vorba să fie numit el în loc, nu putea primi decît după
publicarea unei decizii de anulare a sentinţei prin care fusese destituit. La 29 aprilie,
Pogor primea din non ; la 5 mai, refuza iarăşi; la 7 mai, Maiorescu înţelese că era purtat
cu vorba şi răspunse lui Carp cu demnitate: „Eu însumi rămîn faţă de această chestiune
mai mult decît dezinteresat, anume indiferent. Nu uita doară că eu nu sunt un om politic
ca tine; eu sunt un simplu particular, a cărui advocatura şi ocupaţie de seriilor umple de
ajuns cercul său de activitate."2 Şi mai departe: „Tu eşti ce! care puseseşi odată condiţia
să fii în minister ori cu Pogor, ori cu mine. Dacă cumva priveşti încă asta ca un lucru de
care trebuie să ţii seama, atunci, te rog, consideră-te cu totul dezlegat de el, şi de această
deplină libertate morală de acţiune vei avea nevoie, întrucît Pogor îşi va da demisia..."
Carp ii propusese numai deputăţia la Vaslui şi se oferise să o aranjeze la trecerea lui pe
acolo. Rece, Maiorescu îi răspunsese că nu era nevoie să se trudească, deoarece „vreun
colegiu oarecare vasluian îmi este încă de multă vreme posibil, prin relaţiile mele cu
Rosetti; şi de curînd el mi-a reînnoit încă această asigurare. Numai că nu pot fi deputat;
mijloacele mele nu permit acest lucru.
1 însemnări, I, p. 150.
2 însemnări, I, p. 159.
252

Ca ministru, insă, pot exista; ca deputat, nu; şi fiindcă nu sunt singur, ci tată de familie,
asta nu e o consideraţie pecuniară, ci una esenţial morală. lTirea mea este, în privinţa
situaţiei familiei mele, şi altminteri, croită pentru bună stare burgheză şi tinde spre o bază
largă şi sigură. Pentru o existenţă catilinară nu simt nici o vocaţiune, şi să viu cîteva
săptămîni la Cameră, şi apoi iarăşi să pledez la procese, îmi pare nesănătos."
Refuz plin de demnitate rece a candidaturii de la Vaslui. Pogor demisiona definitiv; P.
Carp îşi continuă interimatul pînă la căderea ministerului.
Se pare că-şi pusese totuşi candidatura în alegerile din 22 mai 18701, fără ca să intre în
Parlament; şi în lunga notă din 25 octomvrie 1870, formulează un rechizitoriu împotriva
lui Carp.
„La alegerea de la Vaslui, Rosttti hotărîse să fiu eu (candidat) la colegiul întîi, dar Carp
n'en voulait pas démordre şi, astfel, în contra sfatului lui Theodor Rosetti, a candidat el
acolo şi a şi căzut deci; a reuşit abia la al 2-lea; pentru el era, de altfel, al 4-lea sigur2."
Guvernul Manolache Kostake cu majorităţi precare fu silit, de altfel, să se retragă puţin
după aceea (18 decemvrie 1870).
3. Din timpul tratativelor în jurul formaţiei ministeriale, avem în chestia catedrei lui şi o
scrisoare a lui Ma-iorescu către P. Carp, din 21 aprilie / 3 mai 1870, păstrată în
însemnări3, din care se vede că, în cazul intrării
1 Două telegrame ale lui cătră îsT. Gane si T. Rosetti, însemnări! I, p. 163.
2 însemnări, I, p. 164.
3 Iată fragmentul din această scrisoare ce ne interesează: „Şi acum o chestiune personală:
la Ministerul Instrucţiei, precum ştii, e nerezolvată afacerea destituirii mele. Cu aceasta
nu mi-e permis să am eu întru nimic a face, în cazul cînd se realizează combinaţia astfel
încît să-mi vină mie rîndul (la Ministerul Instrucţiunii). Rog, deci, ca acela dintre voi
care, pînă la venirea titularului, e ministru ad-interim al Cultelor — sau, dacă nu se face
asta, directorul ministerial care rămîne — să reguleze lucrul, la intervenţia ta. Anume
astfel: Conform articolelor 14 şi 16 din Legea învăţămîntului (şi 402 şi 403 încă) e de
ajuns un simplu veto al ministrului spre a opri totul. Pe raportul Comisiunii de judecată
sau al Consiliului permanent, el scrie atît: «nu se aprobă », telegrafiază rectorului Ia Iaşi:
253

în Minister, el cerea numai satisfacţ a morală a reintegrării la Universitate, urmînd a se

considera apoi ca demisionat. La data conceperii scrisorii, ministerul M. Kos-take-
îepureanu se formase, după cum ştim (20 aprilie 1870), cu Vasile Pogor la Instrucţiunea
publică ; bolnav, el avea ca interimar pe P. Carp, ministrul de externe. E vorba de
ministerul cunoscut în istoria noastră politică sub numele de „cloşca cu pui"1. în ziua de
26 aprilie, Carp îi telegrafie, cerîndu-i indicaţii asupra celor ce urma să facă, deoarece nu-
i putea primi demisia. Maiorescu îi răspunse în aceeaşi zi, arătîndu-i că, dacă ar fi să intre
în Minister, Pogor neprimind să intre, atunci indicaţiile din scrisoarea precedentă
ajungeau, lăsîndu-i „mai tîrziu deschisă posibilitatea de a fi iarăşi profesor la plecarea din
minister". Dacă nu intră, atunci Carp urma să publice în Monitor o decizie redactată de
însuşi Maiorescu, prin care, anulînd toată instrucţia urmată, Ministerul nu-i primeşte
demisia şi-1 invită să-şi continue cursul de la Universitate3. La
Ministerul nu aprobă destituirea d-lui M. şi ridică suspendarea ordonată prin depeşa din
31 martie; în acelaşi timp se telegrafiază prefectului de Iaşi că ilegala şi revoltătoarea
sechestrare a salariului meu e ridicată. Aceste lucruri trebuie să şi fi fost făcute cînd eu
sosesc (laBucureşti). E de la sine înţeles că eu de altfel nu uzez de asta mai departe şi că
mă consider ca demisionat şi nu ridic salariul de la 17 februarie, cînd a apărut în Monitor
actul de acuzarea mea." Cu alte cuvinte, pentru cazul că ar intra în minister, el cerea
numai satisfacţia morală a reintegrării lui la Universitate, pentru a se considera apoi ca
demisionat. {însemnări, I, p. 142.)
1 Ministerul ţinu de la 20 aprilie 1870-18 dec. 1870.
2 Iată decizia redactată de însuşi Maiorescu (însemnări, I., p. 154):
„Gonsiderînd instrucţiunea disciplinară urmată în contra profesorului Universităţii din
Iaşi T.M.;
Considerînd că prin compunerea actului de acuzare de către Consiliul permanent şi prin
publicarea lui în Monitorul oficial nr. 38, înainte de orice sentinţă s-a violat art. 25 din
Regulamentul justiţiei, care, dînd acestui consiliu atribuţiile judiciare ale unei instanţe de
apel, 1-a oprit implicit de a prejudeca cauzele disciplinare înainte de pronunţarea
consiliilor academice (—universitare);
Considerînd că prin prezidarea şi subscrierea fostului ministru la actele acestei proceduri
s-a violat art. 17 din Legea justiţiei;
Considerînd că profesorii care au compus în cazul prezent comisiu-nea de primă instanţă
nu au fost luaţi din Facultatea de litere şi filozofie, de care se ţine d-1 Maiorescu, ci din
alte facultăţi, şi prin aceasta s-a violat art. 398;
254

1
!
\
29 aprilie vizită pe Pogor, bolnav încă, şi ministru cu numele: „M-a întrebat de istoria
destituirii mele şi zicea că ar trebui să viu pur şi simplu îndărăt la catedră. I-am spus că,
după o asemenea publicare, lucrul nu mai merge aşa de simplu. Şi i-am povestit apoi
cuprinsul ultimei mele scrisori către Carp. El mi-a spus că nu publică nimic în Monitor.
Şi asta aşa de comic, ca şi cînd demnitatea mea personală n-ar mai fi acum de nici o_
importanţă, încît nu m-am putut reţinea de a-i zice: «Écoute, moi je n'ai pas besoin de
vous autres, c'est vous qui avez besoin de moi; vous voudrez donc bien réfléchir à ma
dignité personnelle». La asta el a zis că lucrul principal e ca eu să viu îndărăt la
Universitate şi publicaţia în Monitor să o facă dar Carp."1 Lucrul îl irită, fireşte, după
cum se vede din critica ce i-o face, imediat: „E fără nici un scrupul, egoist, cînd e vorba
de el, fără a face prin asta altuia vreo nedreptate reală, oarecum juridică. Aşa ceva n-ar
face niciodată, dar indelicateţe—o grămadă. E ne-hotărît. Să ţinem minte toate astea !" La
29 aprilie se plînse printr-o scrisoare lui Carp de atitudinea atit de curioasă a lui Pogor,
care îşi propunea să se consulte pentru Culte cu fostul ministru Mîrzescu — adică cu
autorul înscenării împotriva lui. îşi propunea să se întîlnească la 13 mai cu Carp la
Bucureşti, pentru a se înţelege asupra
Gonsiderînd că prin suspendarea ordonată de fostul ministru în 31 martie, înainte do a se
fi comunicat d-lui Maiorescu sentinţa comisiunii, s-a violat art. 398 şi 402, care prevăd
suspensiunea numai ca o pedeapsă pronunţată prin hotărîre regulată, hotărîre care în cazul
de faţă nu se putea încă pronunţa de către Consiliul permanent, fiindcă terminul de recurs
deschis d-lui Maiorescu înaintea acestui consiliu conform art. 15, nici nu începuse;
Gonsiderînd atestatele medicale prezintate de d-1 Maiorescu şi declararea d-sale către
Rectorul Universităţii de la Iaşi din ianuarie 1870 că va suplini lacunele lăsate prin
absenţele făcute, declarare şi atestare prezentate înainte de orice instrucţiune;

Gonsiderînd că astfel lipseşte motivul legal pentru o instrucţie disciplinară ;

Ministeriul, uzînd de dreptul ce i se dă prin art. 16, din Legea Instrucţiunii Publice,
anulează toată instrucţiunea urmată în contra d-lui Maiorescu, nu primeşte demisiunea
prezentată de d-sa şi-1 invită a continua funcţiunea' de profesor de filozofie la
Universitatea (din) Iaşi."
1 însemnări, I, p. 154.
255

condiţiilor în care ar primi reintegrarea la catedră1. Pînă atunci, nemulţumirea i se vede în

scrisoarea către Carp din 7 mai, arătîndu-i că nu umblă după minister2. „N-am nevoie de
administrarea învăţămîntului, afirmă el, în nici o privinţă ; dacă ea va avea nevoie de
mine, mă va şi căuta şi, din nenorocire, singurul ei efect va fi să mă încurce". La obiecţia
lui Carp că ar exista oarecare „prevenţii" împotriva lui, el răspunde categoric: „Dacă
Caro-lus (Principele Garol) se lasă a fi prevenit de astfel de oameni, asta e treaba lui, nu a
mea". Iar cît despre chestiunea reintegrării, nu omise de a-şi arăta iritarea: „După
greutăţile despre care mi-ai scris şi după ameninţările cu interpelare ale lui Costaforu şi
ale altor pehlivani şi după înaltele opiniuni ale lui Carolas, lucrul îmi repugnă aşa de
mult, încît mă gîndesc să-mi menţin demisia. Pogor aprobă aceasta, Soutzo e în contra şi
e de părere că trebuie să primesc (a fi reintegrat la catedră), din moment ce tu ai luat
poziţie..."
Însemnările au aici o regretabilă lacună de la 7 mai 1870—25 octomvrie 1870... în
răstimp, Maiorescu nu fusese numit ministru; la catedră se întorsese prin simpla
telegramă a ministrului Carp, fără publicarea în Monitorul Oficial a anulării deciziei
juriului, aşa cum i-o ceruse Maiorescu prin scrisoarea de la 26 aprilie. De aici o atitudine
de nemulţumire şi îndoialè faţă de Carp, vizibilă în nota de la 20 octomvrie 18703. „Carp,
a cărui bunăvoinţă de a mă impune ca ministru de culte e probabilă, care însă, au fond, s-
a izbit, poate, de aristocratice fumuri de castă la colegii săi Lahovari s.a. m. d., a arătat în
această chestiune următoarele contraziceri:
1. Mi-a scris că principele nu mă vrea îndată după darea mea în judecată de către
Mîrzescu; că ar fi bine întîi să intru în Cameră, ca să spulber prevenţiunile. La Bucureşti
însă mi-a spus că principele mă vrea, dar că Lahovari şi Cantacuzino nu m-ar fi vrut, cu
nici un preţ. Unde e minciuna?"
Urmează şi alte critice aduse lui Carp şi unor măsuri ale lui ca: „lipsite de tact şi
ridicole", pentru a încheia:
1 însemnări, I, p. 157.
2 însemnări, I, p. 159.
3 însemnări, I, p. 163.
256

„Din acestea se vede cum un cap capabil nu poate face nimic în domenii care nu-i sunt
familiare şi asupra cărora n-a meditat". Amărăciunea e reală1.
4. Din această epocă găsim reflecţia politică, destul de luminoasă, asupra concepţiei lui
Maiorescu, pe care, deşi am mai citat-o o dată, o reproducem şi aici: „De altminteri,
trebuie să concepi constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor. întrebare: este ea
acum nepotrivită şi rea pentru noi? Răspuns: da.
Dar (altă) întrebare: dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul, poporul să reflecteze asupra
sa însuşi, deoarece, încolo gindeşte aşa de puţin — şi îngăduie ea apoi, mai mult decît o
altă constituţie, poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? Eu
cred că tot da. Şi, întru atît, e bună. Şi plebiscitul francez a apărut timp
1 Sentinţa juriului a fost do mai multe ori evocată în Parlament de duşmani politici. în
campania întreprinsă împotriva lui, în ianuarie 1876, pe cînd era ministru, cu patru
interpelări, trei propuneri de neîncredere şi o moţiune de blam în Senat, ce avea să-1
silească la demisia din 28 ianuarie 1876 din guvernul Lascar Catargi, se produse la 17
ianuarie interpelarea lui Aristide Pascal, în care acesta citi sentinţa juriului profesoral din
24 martie 1870. Maiorescu eluda discuţia ca fiind în afară de chestiune şi de demnitatea
sa de ministru: „Voieşte d-sa ca eu, de pe banca de ministru, reprezentant al puterii
executive, susţinut aici cu încrederea majorităţii parlamentului, aici, unde nu am persoana
mea privată în joc, nici funcţiunea mea ca profesor, nici biografia mea trecută, ci unde
sunt în chestiune numai faptele mele ca ministru, să mă cobor în discuţiunea detaliurilor
biografice ale persoanei mele? Mi s-ar cuveni aceasta?" [Discursuri parlamentare, I, p.
383.)
Apărarea i-o luă P. Carp, care, în calitatea de ministru de Culte, anulase decizia juriului,
nu numai nedreaptă, dar şi luată cu călcarea procedării legale. Faptele sunt expuse aşa
cum le ştim, iar elogiul lui Maiorescu e plenar: „D. Maiorescu, dacă ar avea vreodată
îndoială despre meritul său, această îndoială ar trebui sigur să dispară, gîndin-du-se că în
toată viaţa lui a fost expus la urile cele mai implacabile şi la atacurile cele mai violente,
dar totdeodată a avut fericirea de a avea lîngă dînsul şi amici care l-au apărat totdeauna,
fiindcă erau convinşi de dreptatea lui şi de meritul său. Şi aceasta, domnilor, nu datează
de astăzi. De cînd d. Maiorescu a venit în ţară, a avut un ţel fixat şi spre acel ţel a ţintit
continuu, fără să se dezmintă un singur moment. Astfel d. Maiorescu n-a aşteptat venirea
sa la putere pentru ca să deştepte uri înverşunate în contra sa, şi dacă d-sa este azi
Ministru de Culte, este pentru că de la primul pas a ştiut ce voieşte şi a voit cu stăruinţă
îndeplinirea scopului său. Prin urmare, era
18
257

de 18 ani ca un mijloc despotic. Acum însă s-a adeverit deodată ca un mijloc de progres.
Il y a une force éducatrice dans la masse."1
A admite valoarea educativă a unor reforme şi a unei constituţii anticipate e poate o
derogare de la ştiutele norme evolutive, care nu admit decît formele ieşite din fond. E
însăşi metoda liberală de a anticipa asupra realităţilor sociale prin principii absolute,
ideale şi perfecte, care prin însuşi exerciţiul lor constituie o şcoală şi o educaţie politică.
Aceasta e, de pildă, justificarea acordării votului universal unei ţări dominată de
analfabetism : presupunerea că exerciţiul lui va forma o conştiinţă civică şi politică în
sinul maselor. Primejdia pentru junimişti nu mai e, aşadar, o constituţie, pe care ei o
găseau cu mult prea înaintată faţă de realităţile ţării , ci posibilitatea ei de a se lărgi, căci
reformele atrag reforme, în sensul mişcării iniţiale. Ei se vor pune de-a curmezişul tuturor
încercărilor de revizuire: transformîn-du-se apoi într-un partid „constituţional", făcîndu-
se, adică, apărătorii unei constituţii în care nu credeau. Teama de mai rău îi fixa pe o
poziţie pe care ei înşişi o judecau slabă. Teama nu constituie totuşi o ideologie şi nu poate
fi un
natural, domnilor, ca să se nască o luptă crîncenă între d. Maiorescu şi acei cari nu
împărtăşeau credinţele sale, cu acei pe care d-sa trebuia să-i lovească spre a introduce în
instrucţiune reformele ce-şi propuse." (P.P. Carp, Discursuri, I, p. 94.)
Mulţi ani după aceea, în şedinţa Camerei de la 16 ianuarie 1880, deputatul Emil
Costinescu citi din nou sentinţa de la 24 martie 1870, pentru a-i ridica lui Maiorescu orice
autoritate de a da cumva „lecţii de demnitate şi de bună purtare,cînd a fost condamnat ca
«nedemn şi înşelător al bunei credinţe»". în replică, Maiorescu expuse chestia
condamnării lui aşa cum s-a arătat în aceste pagini, expîicînd de ce în cursul concediului
nu-şi făcea cursul, dar putea apăra procese: „în aceste două luni, sau poate era şi ceva mai
mult, am pledat, pe cît îmi aduc aminte, de vreo şapte ori înaintea tribunalelor din ţară.
Cursul nu mi l-am ţinut ; pregătiri intelectuale pentru acel curs de filozofie nu mai
făceam, nu eram în stare să fac, dar procese luate de mai înainte, pe care nu le puteam
amîna, le-am pledat." (Discursur parlamentare, II, p. 454 şi următoarele.)
Nu înţelegem totuşi de ce Maiorescu afirmă la sfîrşitul discursului: „s-a pronunţat acea
sentinţă în lipsa mea, însă ministrul a casat-o şi eu n-am avut nici măcar încunoştiinţarea
de a întrerupe cursul meu, pe care l-am continuat înainte pînă în anul 1873". în însemnări,
I, p. 142, cerea totuşi Iui Carp să telegrafieze Rectorului la Iaşi ca Ministerul să ridice
„suspendarea ordonată prin depeşa din 31 martie".
1 însemnări, I, p. 132.
258

principiu de guvern sau de program politic. Iată pentru ce Maiorescu n-o mărturiseşte în
nota de mai sus şi preferă să se ralieze la un principiu liberal şi chiar revoluţionar al
evoluţiei inverse a ridicării fondului la formă, prin exerciţiu şi practică.
5. Speranţa lui Maiorescu de a ajunge ministru trebuie să fi fost destul de mare pentru a-1
vedea formînd un tablou de personalul de care s-ar putea folosi în cazul unei eventuale
puteri, cu aprecieri calificative, în vechea manieră theresi-ană, şi cu locurile unde ar urma
să fie întrebuinţat. Cîteva din aceste aprecieri nu sunt lipsite de savoare, de pildă:1
1. Nicu Gane, prefect la Iaşi (de altminteri, prinzînd greu lucrurile).
2. Leon Negruzzi.... „deoarece e un fanfaron într-adevăr cam mărginit, dar cinstit şi cu
simţul omeniei".
3. Poni, bun profesor de chimie, dar iezuit şi aşa mai departe; unii adaoşi mai apoi
(Eminescu, Caragiale) sau şterşi sau cu calificativele schimbate; A. D. Xenopol, de pildă,
e suprimat cu nota „idiotizat" etc.
După acest stat de personal, urmează şi un mic program ministerial sub titulatura:
Reforma învăţămintuliii şi gin-duri despre administraţie, din care — eliminînd chestiunile
de persoane, ca şi altele secundare — extragem cîteva din intenţii caracteristice pentru
concepţia maioresciană în materie de învăţămînt :
Trei scoale normale de învăţători bune, care să trimeată pe absolvenţii lor de-a dreptul la
scoale comunale vacante.
Să nu deschid nici o şcoală primară pînă ce nu am pe învăţătorul care-i trebuie.
Scoale reale trei.
Să desfiinţez şcoala de arte, tot aşa şi conservatorul. Pe profesorii respectivi de acolo să-i
transfer ca profesori de muzică la liceu şi la şcoala normală.
Să desfiinţez internatele statului, dar să le păstrez laşcoalele normale.
Să desfiinţez un liceu din Iaşi.
1 însemnări, I, p. 133 — 136.
18*
259

Să desfiinţez (seminarul de la) Socola şi în locul lui să introduc la Mitropolie un curs de

un an sau doi, în care să fie primiţi (candidaţi) cu patru clase gimnaziale.
Să desfiinţez unul din cele trei gimnazii din laşi.
Să desfiinţez facultăţile de filosofie, cu excepţia profesorilor de istorie, ataşaţi la
facultăţile de drept, care rămîn în fiinţă.
Să desfiinţez Facultatea de medicină din Iaşi. Şi pe cea exactă (= Facultatea de ştiinţe),
iar profesorii de acolo utilizaţi la şcoalele reale.
Să desfiinţez consiliul superior al învăţămîntului, consiliul permanent şi cel general. Nici
un revizor; abia în zece ani posibili. In locul lor, consilieri de prefectură.
Poate de desfiinţat seminariilo, fiindcă libertate religioasă,, deşi religia ortodoxă e religia
de stat şi ministerul se numeşte Ministerul Cultelor, şi nu Cultului...
....Privit după şaptezeci de ani, acest program de „devastare" a învăţămîntului pare
catastrofal... El nu mai pleacă de la posibilitatea evoluţiei inverse a fondului spre formă
anunţată mai sus, ci de la aplicarea strictă a evoluţiei de la fond la formă, aşa cum o
susţinuse în articolele sale. Tot ce se făcuse pînă acum şi nu răspundea stării reale a
culturii noastre trebuia desfiinţat din rădăcină; iată pentru ce, în loc de a năzui de a crea,
tînărul filosof evoluţionist îşi propunea să curate terenul prin desfiinţarea şcoalelor de
bele-arte, a conservatoarelor, a internatelor statului (?), a seminariilor (pentru laicismul
lui Maiorescu nici biserica ortodoxă nu reprezintă o realitate), a tuturor facultăţilor de
filosofie, a celorlalte facultăţi de la Iaşi, afară de cea de drept — pentru cuvîntul că nu
avem încă pictori, muziciani, filosofi, oameni de ştiinţă suficienţi şi nu eram în stare să
avem nici chiar revizori şcolari decît peste vreo zece ani! Iată unde ducea aplicaţia stricta
a întoarcerii la realitate în sens junimist; dezvoltarea ulterioară a ţării noastre a dovedit
zădărnicia unei astfel de concepţii pur teoretice; legile dezvoltării societăţilor sunt altele
decît cele riguros logice şi nu-s egal aplicabile la toate civilizaţiile deopotrivă.
6. Unele din aceste idei reformatoare nu au fost numai obiectul unor însemnări într-un
„jurnal" intim, ci au devenit obiectul unui studiu Despre învăţămîntul public, din
260

care au apărut numai două părţi în Convorbiri literare1, întrerupt, deşi ultima poartă „va
urma".
Atît cît a apărut, studiul începe cu critica administraţiei şcolare şi cu analiza unui proiect
al Consiliului permanent de a se aduce modificări învăţămîntului. Nimic nu e uitat, nici
stilul raportului, cu toate stringenţele şi ironiile logicei maioresciene. Proiectul e o
înseilare de dorinţe platonice „să se", fără nici o indicaţie de ordin practic „cum să se".
Fraze goale şi, în genere, tendinţa de centralizare administrativă. în partea lui
constructivă, articolul arată preocuparea de totdeauna a autorului pentru pregătirea
corpului didactic primar. „Ştiind că este mai bine a nu înfiinţa o şcoală de loc, decît a
înfiinţa o şcoală rea, vom decide mai întîi a nu deschide nici o şcoală elementară înainte
de a avea învăţătorul ei bine preparat." De aici nevoia şcoalelor preparandale sau
normale. Cele două şcoli normale de la Iaşi şi Bucureşti sunt forme fără fond; se predau
diferite ştiinţe, numai ştiinţa de a preda nu — adică metodica ştiinţelor elementare în
şcoala primară. Trebuiesc trimişi bursieri în străinătate pentru studiul pedagogiei şi apoi
se vor înfiinţa cel puţin 6 şcoli preparandale. Pentru a se putea obţine economii bugetare,
trebuiesc desfiinţate toate internatele liceelor, seminariile ecleziastice (în locul lor un curs
teologic de 1 şi 2 ani ataşat pe lîngă mitropolii şi frecventat după absolvirea gimnaziului
ori liceului laic), conservatoarele, şcoalele de bele-arte, facultatea de medicină, poate şi
alte facultăţi.
„Cheltuielile pentru şcoala sătească sunt neapărate. Guvernul nu se poate dispensa de ele.
In dificultatea noastră financiară, se suprima toate cheltuielile de lux şi toate, care nu sunt
strict necesare, precum am arătat mai sus, şi se fac şcoalele săteşti, în proporţiune în care
dobîndesc învăţătorii preparaţi."
1 Conv. lit., nr. 15, din 1 oct. 1870, p. 237, si nr. 16, din 15 oct. 1870, p. 253.

XXIV
1. Vizita domnitorului Carol Ia Iaşi şi propunerea făcută de G. Costaforu junimiştilor do a
intra în Parlament. 2. T. Maiorescu şi „petiţia de la Iaşi" a lui Gr. M. Sturdza. 3. T.
Maiorescu în Cameră (mai 1871). 4. îndepărtarea lui din învăţământ. 5. îndepărtarea lui
adusă în discuţia Parlamentului. 6. îndepărtarea Iui rămîne definitivă pînă la numirea la
Universitatea din Bucureşti la 10 oct. 1881. 7. Activitatea lui parlamentară: lupta cu
„fracţiunea liberă şi independentă" de la Iaşi; subvenţia Institutului academic. 8. Lupta
pentru restabilirea şcoaielor normale şi împotriva învăţămîntului superior în favoarea
învăţămîntului elementar. 9. Atitudinea lui laică şi lupta împotriva amestecului religiei în
şcoală. 10. Libertatea presei.
1. Format la 11 martie 1871, marele minister conservator Lascar Gatargi avea, în sfîrşit,
să rămînă la putere timp mai îndelungat, cinci ani, adică pînă la 3 aprilie 1876. în afară de
Lascar Gatargi, într-însul se mai aflau generalul I. Em. Florescu, la Război, generalul
Chr. Tell, la Culte şi Instrucţia Publică, N. Kreţulescu, la Justiţie şi Lucrări Publice, P.
Mavrogheni, la Finanţe, G. Costaforu, la Externe, reprezentînd astfel „cea mai tara
expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866"1.
Rămas în minoritate în şedinţa din 16 martie 1871, guvernul dizolvă Camera. însoţită de
ministrul de externe Costaforu, Curtea veni la Iaşi la 12 aprilie pentru o şedere de zece
zile. Din însemnări putem reconstitui evenimen-
1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 34.
262
tul şi restabili felul cum perechea princiară ştiu să închidă rana lui Maiorescu, pricinuită
de împotrivirea la intrarea lui în ministerul Manolache Kostake. Invitat la recepţia din
palatul Rosnovanu, „Eu însumi, notează el1, mă trase-sem la o parte şi eram gata să
plecăm, cînd Principele, în camera de alături, începu a primi autorităţile şi îndată şi pe
profesori. Ne duserăm. Toţi am intrat, eu foarte plictisit. Principele veni îndată spre
mine şi mă întrebă:
— Cum merge Universitatea la Iaşi? ■—Binişor, măria-ta.
— Binişor aici, în Bucureşti, rău. Politica a stricat şcoalele.
Eu am tăcut şi el a trecut mai departe. Pe vorbăria lui m-am dezvăţat de mult să mai pun
vreun preţ. Nu mă interesează. Mai pe urmă, se întoarse iarăşi la mine şi dintre toţi mă
prezentă numai pe mine Doamnei, îi spuse că vorbesc perfect nemţeşte, după care dînsa,
cu o amabilitate care te cîştigă, îmi spuse că ar fi bine să contribui la reforma cărţilor de
şcoală. M-am înclinat. Vorbărie."
Miercuri 14 aprilie fu invitat la dejun: „Principesa a vorbit cu toate, notează el, Principele
însă, dintre doamne, numai cu nevastă-mea, încolo, cu aproape toţi domnii". „La 19
aprilie sunt invitat la un ceai cu muzică destul de mediocră"; iar pe urmă, la „un déjeuner
champêtre" oferit Principelui Ia Stînca de Roznovanu: „totul deveni trandafiriu, şi gentil
şi foarte binefăcător pentru deosebita distincţie ce ni s-a făcut cu invitarea la Stînca",
înseamnă mulţumit. „Principele valsînd, îndată după gazdă, cu nevastă-mea, mareşalul
curţii a luat-o la cadril, în care am dansat şi eu cu d-na Negruzzi şi am rîs şi am dansat
fals".
Iar ca încheiere: „Avurăm o adevărată satisfacţie. Eu am sprijinit cu toată sinceritatea şi
fără nici o recunoaştere— ba din contra, cu persecutare din partea tuturor partidelor
succesive (de la Trisfetite dat afară de Guşti, din profesorat ameninţat prin Mîrzescu şi
Costaforu) — am sprijinit cu credinţă şi liniştit pe principe în contra roşilor şi a belferilor,
încît e o dreptate a soartei dacă, în sfîrşit, principele a văzut cine e cu el necondiţionat si
cine e contra lui."
1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 1C8.
263

Amărăciunea se topise astfel înaintea curteniei princiare; la plecare, se consideră printre

„credincioşii" veniţi la gară. „Principele şi principesa au vorbit mult şi afectuos cu
nevastă-mea, principele şi cu mine... La plecare, strigăte de ura entuziaste, neprefăcute.
Era foarte emoţionat, dînsul şi dînsa erau foarte mişcaţi, de asemenea şi noi." „Şi acum,
destul despre aceste nimicuri îmbucurătoare, dar cu totul trecătoare."1
Aceasta e, oarecum, partea decorativă a vizitei princiare la Iaşi; despre latura ei politică şi
serioasă, însemnările nu mai spun nimic, trebuie deci să ne referim la expunerea din
Istoria contemporană a României. Din prima zi a sosirii Curţii la Iaşi, în lipsa lui P. P.
Carp, în acea vreme agent diplomatic la Viena, Berlin, Petersburg, şi a lui T. Rosetti,
comisar al guvernului la Berlin, G. Costaforu avu o întrevedere cu T. Maiorescu,
îndemnîndu-1 pe dînsul şi pe prietenii lui de la „Junimea" să intre în politică şi unii în
Parlament. Propunerea lui Costaforu fu primită la început în cercul „Junimii" cu ilaritate,
cu cîntece in cor, cu refrenul cîntat de Pogor şi cu anecdote. La o reflecţie mai matură a
vorbelor lui Costaforu: „La ce folos literatura, dacă prin pasivitatea oamenilor de ordine
se periclitează tronul şi prin urmare ţara?", unii dintre dînşii începură a o privi cu mai
multă îngăduinţă. îndreptarul politicei noastre externe şi interne, îşi spuneau ei, nu putea
fi decît cele cinci puncte fundamentale ale divanurilor ad-hoc din 1857: respectarea
capitulaţiilor, unirea, dinastia ereditară dintr-o familie suverană a Europei, neutralitatea
garantată de Puteri şi
1 îmbunătăţirea situaţiei politice a lui Maiorescu în urma vizitei domnitorului, dar şi
vechea lui ciudă faţă de P. Carp şi de V. Pogor, care-1 umiliseră în 1870, reiese din
scrisoarea recent publicată (Toro-uţiu, op. cit., VI, 9) cătră soru-sa Emilia, din 20 aprilie
1871. „De la vizita domnitorului în Iaşi înainte de 8 zile, situaţia mea politică s-a
schimbat în favoarea mea: de aceea te sfătuiesc să menţii şcoala (şcoala pe care o
deschisese Emilia la Braşov), deoarece voi avea influenţă în Ţara Românească şi deci voi
putea-o ajuta să progreseze.
Ceilalţi amici n-ar fi fost în stare să facă nimic. Dar prietenii, ce sunt altceva decît ceaiuri
intime şi discuţii literare? în momentul deciziv, rămîi singur şi trebuie să-ţi ajuţi cum poţi.
în privinţa asta, m-am emancipat complet în ultimul timp şi în raporturile mele cu Prinţul
Gr. M. Sturdza şi Principele Carol am importanţă prin mine însumi şi nu ca prieten sau
anexă a lui Carp, Pogor etc., care s-au dovedit mai curînd molii decît capabili."
264

sistemul constituţional — program scos din experienţa trecutului. Unirea, Constituţia şi

dinastia fuseseră dobîndite, mai rămînea de cîştigat „independenţa României recunoscute
ca stat liber în concertul Puterilor europene".
Pînă la obţinerea ei era de prisos să umblăm după alte reforme sociale. „Eram noi deodată
conservatori? — se întreabă Maiorescu1. Noi eram în prima linie susţiitorii programului
hărăzit de la divanul ad-hoc. Şi fiindcă politica liberalilor din primăvara anului 1871
periclita realizarea lui, iar guvernul conservatorului Lascar Catargi lucra în sensul acestei
realizări, noi eram datori din princip să suţinem guvernul conservator. —-Ce avea să se
întîmple după îndeplinirea cerinţelor de la 1857 rămînea o chestie deschisă şi nu avea
interes pentru moment." Program, prin urmare, strict evoluţionist legat de o fracţiune de
timp, fără anticipaţii asupra viitorului şi fără reforme interne înainte de realizarea
independenţei ţării. Ceea ce domina în această concepţie era apărarea monarhiei
ereditare, mereu subminată de liberalii munteni, de cîte ori se aflau în opoziţie, şi de
„fracţiunea liberă şi independentă" a „belferilor" de la Iaşi crescută în spiritul lui Simion
Bărnuţ şi sub conducerea lui Nicolae lonescu, naţionalişti pînă la xenofobie şi teoretic
„republicani". Junimiştii sfîrşiră, aşadar, prin a recunoaşte că trebuiau să lupte alături de
conservatori, pe aceleaşi liste guvernamentale, pentru menţinerea domnitorului, a cărui
abdicare o împiedicase cu atîta trudă Lascar Catargi în istorica zi de 1 martie 1871.
Maiorescu, V. Pogor, I. Negruzzi, N. Gane, G. Racoviţă intrară deci în Adunare, pe
listele guvernamentale, iar mai tîrziu, după întoarcerea clin misiunile lor din străinătate,
P. P. Carp şi T. Rosetti.
2. Din prima zi (15 martie) a luării contactului cu vechea Cameră, care avea să-1 pună în
minoritate, Lascar Catargi declarase că „va aplica constituţia cu toată sinceritatea". în
spiritul, totuşi, al unor conservatori se trezise ideea că însăşi Constituţia prevedea în ea
procedura modificării ei şi că, prin urmare, venise momentul unor remanieri restrictive.
In fruntea acestei mişcări revizioniste se puse beiza-
T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 43.
265
dea Grigore Sturdza, care, în urma unor îndelungate consfătuiri cu conservatorii ieşeni,
redacta un program cunoscut sub numele de „petiţia de la Iaşi", cu o serie de modificări
ale Constituţiei, ca de ex. trecerea delictelor de presă pe seama tribunalelor ordinare,
pedepsirea cu moartea a criminalilor, mărirea censului pentru fiecare categorie a
colegiilor electorale,, dreptul domnitorului de a numi 16 senatori cu anumite îngrădiri,
colonizarea ţării cu germani de la care sătenii noştri să înveţe gospodăria şi altele de acest
fel... Discuţiile avuseseră loc în comun cu junimiştii; dar în urma unor disensiuni, petiţia
nu fu iscălită decît de 89 membri ai partidului conservator, cu adaosul în josul
semnăturilor: „subscrişii deputaţi, unindu-ne cu tendinţa acestei petiţii, o vom prezintă
Adunării legislative: CD. Sturdza, V. Pogor, Manolache Kostake, General Mavrocor-dat,
lacob C. Negruzzi, colonel G. Sturdza, G. Racoviţă, T. Maiorescu"1. Depusă la Cameră,
în urma cererii lui Lascar Catargi, petiţia nu fu însă luată în discuţie, ca inoportună,
întrucît situaţia era dominată de criza financiară şi afacerea Strausberg.
Adeziunea lui T. Maiorescu la o astfel de petiţie revizionistă, fie ea şi restrictivă, ca să nu
zicem reactivă, ne arată deosebirea lui de vedere de cea a lui Carp, care avea să fixeze
ideologia grupului pe bază de intangibilitate a constituţiei. Carp se exprimase cu patru ani
înainte că „un partid politic se reazimă sau pe ideea că o ameliorare legală a pactului
constitutiv a devenit necesară, sau pe ideea că acea ameliorare nu corespunde cu nivelul
politic al naţiunii respective. Iată în două cuvinte diferenţa între conservatori şi
progresişti din toată lumea."
Schimbare nu înseamnă numaidecît ameliorare — dar Carp ştia bine că — cu excepţia
unor epoci de revoluţie inversă — societăţile merg înainte. Orice modificare a
Constituţiei — în starea de spirit de atunci — nu se putea face
1 Faptul de a fi semnat „petiţia de la Iaşi" i-a adus mai pe urmă multe învinuiri politice
lui Maiorescu.
Dar de la întrunirile de la Beizadea „Viţel", literatura română s-a ales cu admirabila
pagină din Direcţia nouă (Critice, I, p. 74), în care Maiorescu evocă superioritatea artei
asupra pasiunilor omeneşti: eternitatea unei albe statui de marmoră dominînd frămîntă-
rile trecătoare ale unor discuţii politice.
266

decît în direcţia lărgirii şi, prin urmare, era inoportun de a o primi în principiu, fără alte
discriminări. Era mai prudent de a sta de pază pe o poziţie veche decît a căuta una nouă,
aşa cum voiau liberalii — şi cum, imprudent, încerca şi „petiţia de la Iaşi". Iată pentru ce,
la întoarcerea lui din străinătate, Carp dezaprobă „petiţia", „din convingerea că nu prin
reforme constituţionale se puteau îndrepta relele de care sufere ţara".
3. Alegerile din mai 1871 îl aduseră pe tînărul profesor ieşean în Parlament1, adică pe
scena unei activităţi politice pe care avea să o ilustreze pînă în pragul războiului de
întregire, fără să ţină primul loc, din lipsă de temperament, dar cu o autoritate, cu o
seninătate, cu un talent, cu o probitate, cu o decenţă în manifestări şi cu armonia adaptării
vieţii publice la viaţa privată ce fac totuşi din-tr-însul una din expresiile cele mai nobile
ale vieţii noastre politice. Pentru epoca de la 1871 — 1899, izvoarele de informaţie ale
biografului sunt in însăşi cele cinci volume de Discursuri parlamentare publicate de
dînsul între 1897— —19152, material de prim ordin şi în introducerile fiecărui volum în
parte, adunate apoi în Istoria contemporană a României (1866—1900)3. Cetite după zeci
de ani de la rostirea lor, ele trezesc încă admiraţia şi ne interesează ca şi cum ar fi actuale;
prezenţa lor printre noi vine din economia verbală, din claritatea şi preciziunea de
expresie, din sobrietate, din logică, din lipsa de exaltare şi de dezordine; e un model de
elocinţă academică transpusă pe o scenă, în care dezlănţuirea pasională era forma
oratorică cea mai obişnuită. Linia tînărului parlamentar izvora dintr-o ideologie
amestecată uneori cu porniri şi duşmănii, ce se confundau însă cu directiva politică. Chiar
dacă îndărătul acţiunii se aflau sentimente ce au părut contemporanilor incerte sau
pătimaşe, expresia lor n-a luat niciodată forma pasională şi nu s-a scoborît la violenţă
verbală; în cele mai categorice din noţiunile, prin care îşi lovea adversarii, şi-a menţinut
1 S-a ales la colegiul al patrulea la Severin şi Piteşti.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, 5 voi, Socec, 1897— 1904, afară de voi. V,
publicat la Minerva, 1915.
3 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, Socec, 1925.
267

şi cumpătarea expresiei, urbanitatea academică, expunerea logică şi necesitatea încadrării

într-o concepţie politică de interes obştesc.
4. Pentru a putea împiedeca intrarea în Parlament a lui Nicolae Ionescu, lider temut al
opoziţiei, generalul Christian Tell, ministrul Instrucţiei din guvernul Lascar Gatargi, luase
o deciziune încă la 27 aprilie 1871, prin care invita pe rectorii universităţilor, directorii şi
directoarele şcolilor secundare, institutorii şi institutoarele superioare ale şcoalelor
primare, ca pe viitor „orice cerere de concediu cu condiţie de suplinire sa nu se facă
pentru un termen mai îndelungat de 20 de zile şi aceasta numai atunci cînd suplinitorii
recomandaţi vor fi persoane care propun materii identice sau_ analoage cu acelea ce se
predau de cel care cere concediul. In cazul contrar, aceste cereri vor fi refuzate."
Ales deputat majoritar la Piteşti şi Mehedinţi, Maio-rescu avea să cadă victima acestei
deciziuni luate împotriva altuia. Pe ziua de 2 ootomvrie 1871, el trimise o petiţie,
recomandînd pe tînărul A. D. Xenopol cu suplinirea catedrei sale în timpul sesiunii
parlamentare1.
In şedinţa din 5 octomvrie 1871, Consiliul permanent (Aaron Florian, A. Mareş, I.
Zalomit, D. Petrescu) îşi dădu avizul ca Maiorescu să ceară concediul în regulă prin
rectorat şi să recomande ca suplinitor „pe unul dintre profesorii Facultăţii de litere, iar nu
persoane străine corpului didactic". Rezoluţia ministrului Chr. Teil sună limpede: „Avînd
în vedere circulara nr. 3183, nu i se aprobă cererea", ceea ce-i comunică şi lui Maiorescu
în 8 octomvrie 1871 prin tele-
1 Iată un fragment de ironie maioresciană din acea petiţie:
Domnule Ministru,
în urma convocării Adunării Legiuitoare pentru ziua de 17 oct. a.c. şi a invitării ce
guvernul întreg, prin urmare şi d-voastră, face tuturor deputaţilor, prin urmare şi mie, de a
veni la Cameră, sunt silit a întrerupe în timpul sesiunii prelegerile mele de la
Universitatea Iaşi. Pentru ca să nu sufere învăţămîntul, am onoare a vă propune de
suplinitor, pînă la reîntoarcerea mea, pe d-1 Alex. Xenopol, doctor în filozofie şi în legi
de la Universitatea din Berlin, autorul mai multor scrieri importante publicate îa timpul
din urmă şi pe care dv. le cunoaşteţi, fără îndoială etc., etc.
268
grama nr. 9360, la care Maiorescu răspunse prin altă telegramă atît de pregnant
maioresciană.
„Am onoare a răspunde la telegrama dv. nr. 9360 că ministerul nu era în poziţia de a-mi
acorda sau refuza un concediu, pe care nu l-am cerut şi nu-1 cer. Din momentul
convocării Camerei, concediul îl am de drept, şi dv. nu puteţi crea o incompatibilitate
neprevăzută de Constituţiune. Mă mărginesc dar a vă anunţa că plec la Bucureşti la
Cameră, că voi şedea acolo în timpul sesiunii şi că tot salariul meu stă la dispoziţia
suplinitorului ce veţi crede de cuviinţă a-mi numi."
în urma avizului Consiliului permanent din 10 noiem-vrie 1871, Chr. Tell trimise
Facultăţii de litere următoarea adresă din 25 noiemvrie 1871:
„Avind în vedere telegrama dv. 88, prin care arătaţi că d. T.M., profesor la acea
Universitate, absentează de la postul său de la 18 oct. expirat, fără a avea cencediu; şi
audiind pe Consiliul permanent al Instrucţiunii, subsemnatul are onoare a vă face
cunoscut că în virtutea art. 390 din legea instr. d. T.M. este considerat, cu începere de la
data aceasta, demisionat din postul de profesor la acea Universitate. Pînă la rezultatul
concursului ce urmează a se ţine pentru ocuparea acelei catedre conform legii, s-a
însărcinat, d. N. Quin-tescu, profesor la acea Universitate, de a suplini această catedră tu
onorarul pe jumătate, adică cu lei 272, bani 50."
Cu cîteva zile înainte, tot în urma avizului consiliului permanent, ministrul avusese grija
să-i mai trimită un avertisment prin adresa de la 12 noiemvrie 1871: „Avînd în vedere
atitudinea d-voastră în faţa Ministerului şi expresiile puţin cuviincioase de care v-aţi
servit în telegrama sussitată, subsemnatul, audiind consiliul Permanent al Instrucţiunii, vă
dă prin aceasta avertisment, conf. art. 397 din legea Instrucţiunii".
5. Chestiunea — care în practică nu interesa decît pe doi profesori, Nicolae Ionescu şi T.
Maiorescu1 —■ fu adusă şi în dezbaterea Parlamentului în şedinţa Camerei de la
1 Mai fusese şi Iacob Negruzzi, care nu se prezentase la Cameră, ceea ce Maiorescu
(însemnări, I, p. 179) o consideră ca „o purtare ordinară".
269

30 noiemvrie 1871, şi nu de Maiorescu, ci de un susţinător al măsurii, deputatul I.

Boldur-Lăţescu. Discursul, în esenţă, se punea pe baza anticonstituţionalităţii
dispoziţiei ministeriale: „D-l ministru al Cultelor zice că i-am cerut concediu. Să-mi dea
voie să rectific aceasta. Eu am refuzat a-i cere concediu, fiindcă prin aceasta aş fi lipsit,
cred eu, demnităţii de deputat, cînd Constituţiunea îmi dă dreptul de deputat şi nu
pronunţă incompatibilitatea. Ce fel puteam eu ca deputat chemat a exercita controlul
asupra actelor puterii executive să cer puterii executive favoarea de a fi aci!
(Aplauze). Aceasta mi-a părut atît de monstruos, încît nu mi-am permis nici a mă gîndi
un moment de a o face şi nu am făcut-o, pentru demnitatea mandatului de reprezentant al
ţării."1 Arătînd apoi că măsura ^era luată numai împotriva lui Nicolae Ionescu, încheia:
„în nici un caz însă nu se poate primi o cale deturnată prin o falsă interpretare a
principiilor constituţionale, prin o procedură care ne aduce aminte că nu este destul de
largă Dunărea care ne desparte de Bizanţ, nu se poate, zic, să procedăm în asemenea
mod contra oamenilor care în Parlament ne sunt incomozi; nu găsesc, domnilor, că este
demn de un guvern de a proceda în asemenea mod în contra cuiva, care, conform cu
sistemul constituţional, vine a-şi exercita mandatul său de deputat aşa cum el crede că
trebuie să o facă." După o discuţie, la care luară parte Manolache Kostake, pentru a
aproba decizia ministerială, şi G. Vernescu şi N. Blarem-berg, pentru a o combate,
Adunarea primi moţiunea lui M. Kostake, A. Lahovari, C. Văleanu, pentru simpla
trecere la ordinea de zi, aşa căceidoiprofesoriîşipierdurăcatedrele. Iată cum îşi notează
Maiorescu fizionomia şedinţei Camerei, în nota de la 30 noiemvrie 1871 din însemnări":
„Kogăl-niceanu, în urma cuvîntării, foarte prietenos cu mine, asemenea Vernescu
şi Blaremberg. Vrednic de dispreţuit Lahovari, care se temea acum că mă pierde şi se
prefăcea insinuant de prietenos, pe cînd pînă aici se purta din timp în timp arogant şi voia
să mă cîştige pentru moţiunea lui, a lui Iepureanu şi a lui G. Racoviţă, pentru ordinea de
zi simplă. Eu am votat însă contra şi găsesc, în general, nelo-
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 114.
2 însemnări, I, p. 178.
270

gic că «juna dreapta» şi în această chestiune, şi astă-vară, la propunerea mea în favoarea

vechei cifre mai ridicate pentru şcoalele primare, a luat poziţie în contra mea. Nu putem
face mult timp casă împreună."
6. La intrarea lui în ministerul Lascar Catargi, la 7 aprilie 1874, T. Maiorescu reintegra ne
N. Ionescu la catedră, fără a se reintegra şi pe sine, rămînînd astfel în afară de învăţămînt
timp de 13 ani, pînă ce ministrul G. Chiţu îl numi la 10 octomvrie 1884 la Universitatea
din Bucureşti la „catedra de Logică, cu adaosul istoriei filozofiei contemporane de la
Kant încoace".
„Astfel, conchide biograful of icial Soveja1, a stat 13 ani afară din învăţămînt, pînă ce un
ministru liberal, răposatul Chiţu, dind peste dosarul cu faimoasa rezoluţie a generalului
Teii, îi trimite în 10 octomvrie 1884 următoarea adresă". Urmează adresa. S-ar crede că
miniştrii români caută prin dosarele prăfuite pentru a descoperi vechile nedreptăţi ale
predecesorilor lor. Realitatea e alta. La 14 iunie 1884, într-o odaie a hotelului Brofft,
avusese loc cunoscuta întrevedere între primul ministru ion Brătianu, de o parte, şi P.
Carp şi T. Maiorescu, de alta, în vederea reconstituirii guvernului cu participarea
junimiştilor. Tratativele, după cum se ştie, n-au izbutit din pricina intransigenţei
junimiste. In alegerile din noiemvrie 1884, la care toată opoziţia s-a abţinut, dintre
junimişti fură lăsaţi — ca să reprezinte opoziţia—12 în Cameră şi Senat, între care Carp,
Maiorescu, Negruzzi, Pogor etc. Pe tema acestei complicităţi guvernamentale, au fost şi
atacaţi, după cum se vede, între altele, şi din discursul lui P. Carp din 28 noiemvrie 1885
şi al lui Maiorescu din 6 decemvrie 18842. Numirea lui T. Maiorescu la Universitatea din
Bucureşti, ca şi mutarea lui Iacob Negruzzi la Bucureşti tocmai în această epocă se
datoresc conjuncţiunei politice liberalo-junimistă, şi nu acţiunii dezinteresate a înlăturării
unei nedreptăţi descoperite întîmplător. E, cu alte cuvinte, o tranzacţie potrivită tradiţiei
locului; despre ea vom mai pomeni la timp şi loc.
1 Soveja, op. cit., p. 78.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 320.
271

7. Cea dintîi grijă a tânărului deputat fu în chip natural strămutarea luptei ieşene dintre
„Junimea" şi fracţiunea liberă şi independentă pe scena mai răsunătoare a tribunei
parlamentare, cu atît mai mult, cu cît şeful fracţiunii era unul din leaderii cei mai temuţi
ai opoziţiei. Maiorescu se afla în situaţia de a se măsura, aşadar, şi cu o şcoală ideologică,
sau mai degrabă cu o mentalitate, pe care o combătea de atîţiani, şi cu oamenii ce-i
înscenaseră procesul din 1864. Primul lui discurs parlamentar (din 27 iunie 1871) este, în
adevăr, împotriva şcoalei Bărnul, aşa cum se manifesta în agitaţii politice la Universitatea
din Iaşi, întreţinând antidinasticismul, xenofobia şi un fel de comunism sui-gene-ris.
Stînjenit încă de titulatura de „conservator", cum, în deosebire de Carp, va fi multă
vreme, el susţinea că, în realitate, partidul conservator era adevăratul partid liberal, „iar
ceea ce la noi este stînga iese afară din stat şi, prin urmare, trebuie eliminat din stat"1. Şi,
într-adevăr, peste două zile, la 29 iunie, propuse un amendament (iscălit şi de I.Negruzzi,
A. Balş etc.), eu suprimarea catedrelor de dreptul public constituţional, de economie
politică şi finanţe, de geometrie analitică şi trigonometrie sferică, de literatura română —
şi înlocuirea lor prin alte catedre, şi anume „o catedră de istoria universală, cu privire
specială la cea română, şi o altă catedră de gramatică comparativă a limbelor romane".
Suprimarea, aşadar, pur şi simplu a adversarilor. „Nu vin să propun mijloace iritante de
anchete, care să constate prin confruntări nedemne de studenţi şi de profesori ceea ce s-a
vorbit. Am un mijloc sigur de a vă dovedi că acest spirit fals domneşte, şi d-voastră veţi
aprecia dovada."2
Dovada consta in expunerea ideilor din Dreptul public al lui Bărnuţ, ce nu se încadrau în
doctrina statului nostru. Chestiunea era incontestabil principială, dar, în practică, ducea,
fără anchete, fără înscenări de procese dezonorante, la acelaşi rezultat: la suprimarea
adversarilor prin suprimarea catedrelor, chiar dacă una din catedre ar fi fost cea de
literatura româna ! Comisia bugetară respinse cu unanimitate propunerea lui Maiorescu,
cu adaosul de consolaţie: „Faptele denunţate se recomandă serioasei atenţiuni a d-lui
ministru
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 81.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 96.
272

al Instrucţiunii publice", iar Maiorescu, „mulţumit cu rezultatul dobîndit", îşi retrase

amendamentul. Comisia avea dreptate: altceva era anchetarea activităţii unui profesor, şi
altceva suprimarea catedrei lui pe cale bugetară. Din aceeaşi confuziune a principiilor cu
persoanele porneşte şi amendamentul din 28 iunie 187:1, prin care cerea reducerea
subvenţiei de 20.000 lei la 10.000 acordate „Societăţii academice române", din care
Maiorescu se retrăsese sub cuvînt că nu se credea „destul de învăţat într-o asemenea
societate"1. Motivul? „Societatea academică" se înfiinţase cu scopul de a se ocupa de
gramatică şi dicţionarul român; ea se modela acum pe forma Institutului de Franţa, cu trei
secţiuni „foarte savante" etc., pe cînd „în realitate nu se lucra nimic..." Atitudinea se
încadra, fireşte, în aceeaşi luptă împotriva formelor fără fond şi era naturală unui bărbat
ce-şi propusese, în caz că va ajunge ministru, să desfiinţeze conservatoarele, şcoalele de
bele-arte, mai multe facultăţi, seminariile... ■— dar nu e mai puţin adevărat că lua un
caracter personal şi se manifesta oblic prin suprimări bugetare.
8. Dacă, ori de cîte ori are prilejul, intervine împotriva învăţămîntului superior în
principiu sau a indivizilor, tot aşa ia apărarea învăţămîntului elementar.
Cel mai de seamă discurs al lui în această epocă de iniţiere politică îl rosti în ziua de 12
martie 1872 pentru restabilirea şcoalelor normale prin suprimarea alocaţiei lor de
ministru] Teii... Tema intra în cîmpul de viziune a criticului împotriva politicei urmate
pînă acum de „a hrăni din veniturile statului ceea ce s-ar putea numi pentru noi o
trebuinţă de lux şi a lăsa la o parte ceea ce era neapărat necesar". Structura culturii
noastre reprezintă o piramidă înfiptă în vîrful ei şi cu baza răsturnată. Trebuie să
suprimăm cheltuielile de lux şi să susţinem învăţământul elementar, şcoalele reale şi
şcoalele de meserii. Idee esenţial conservatoare, pe care însă, cu obişnuita lui stînjenire
faţă de cuvîntul „conservator", confundat de opinia publică cu „reacţionar", Maiorescu
stăruie să o numească liberală. „Rolul partidului conservator, afirma el specios2, îmi pare
a fi,
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 89.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 154.
19 — Titu Maiorescu P- - 273

permiteţi să v-o spun, de a cuprinde în sine elemente liberale, ce nu ştiau pînă acuma ce
să facă în viaţa publică a acestei ţări; toatele aveam, numai partid liberal nu; căci nu sunt
liberale, şi aici este răul, nu sunt liberale partidele ce se dau de liberale pînă acuma, nu
sunt încă liberali roşii, şi niciodată fracţioniştii n-au fost liberali. Prin urmare, partidul
conservator, avînd misiunea acuma de a aduna spre sine elementele în adevăr liberale,
care nu şi-au putut găsi locul în partidele vechi, face prudent de a evita şi aparenţa măcar
de a lovi în interese pe care un partid liberal cu drept cuvînt şi cu titlu de onoare le înscrie
pe drapelul său". Susţinerea învăţămîntului elementar nu este o idee esenţial liberală, ci
un simplu punct de plecare, de la sine înţeles, cu mult, cu foarte mult depăşit de
liberalism; a stărui asupra întăririi învăţămîntului elementar în dauna învăţămîntului
superior declarat necopt încă şi, deci, inoportun, este o concepţie gospodăreşte sănătoasă,
dar conservatoare şi în nici o legătură cu liberalismul anticipativ, pe baza căruia s-a clădit
civilizaţia noastră după fatalităţi sociale ce nu ţin seama de legile teoretice ale
evoluţionismului englez1. Dacă propunerea lui Maio-rescu era onest conservatoare,
intenţia ministrului Teii de a desfiinţa şcoalele normale era de-a dreptul reacţionară, în
urma cedării lui Teii, Camera îi dădu cîştig de cauză, şi alocaţia şcoalelor normale fu
restabilită în buget. Discursul, documentat, academic, nobil ca gîndire şi ca
1 în polemica lui V.A. Urechia din Revista contimporană (1 septemvrie 1873), de unde
avea să iasă atît de zdrobit, este totuşi un punct în care atacul lui nu-i lipsit de obiect. Nu
e vorba de contradicţiile în care îl punea pe Maiorescu, reproducîndu-i părerile rostite în
diferitele ocazii oficiale, ca rector al Universităţii, în favoarea învăţămîntului superior, ci
de însăşi apărarea acestui învăţămînt, pe care din spirit doctrinar voia să-1 decapiteze.
„Instrucţia poporului, susţinea Urechia, este un efect al culturii înalte a claselor
superioare. Chiar şi în Prusia, unde s-a spus că după lena învăţătorul a scăpat ţara,
universităţile au făcut şcoala primară. Pentru casă existe o şcoală primară şi sscundară
bună, trebuie să existe un învăţămînt superior pentru â pregăti dascăli destoinici. Aceasta
a fost, de altfel, şi la noi concepţia lui Gh. Lazăr, care a ţintit din capul locului la un
învăţămînt secundar şi superior, pentru a ajunge apoi la sate. După Lazăr, concepţia Iui a
fost părăsită şi s-au creat mii de şcoli fără folos, întrucît corpul didactic nu avea nici o
pregătire, aşa că suprimarea bruscă la 1848 a celor 4000 de şcoli s-a făcut fără nici o
pagubă."
274
expresie, î] impuse pe Maiorescu ca orator parlamentar. „Am vorbit o oră şi jumătate,
notează el în însemnări pe ziua de 12 martie 1872, Camera, într-o tăcere absolută şi
atentă, la urmă, aplauze nesfîrşite. Costaforu (ministrul justiţiei) veni la mine şi-mi zise:
«Cea mai frumoasă cu-vîntare ce-am auzit în viaţa mea». Iepureanu: «Vous étiez
l'admiration de toute la chambre». Mavrogheni (recele ministru de Finanţe) m-a felicitat,
iar ministrul Cultelor Tell, împotriva căruia vorbisem, mi-a mulţumit în public pentru
demnitatea, decenţa şi elocvenţa «îngerească» («a vorbit ca un înger») a cuvîntării mele."
Dar bucuria lui e de a-şi fi înfrînt adversarul, pe Nicolae Ionescu: „Pe Ionescu l-am anulat
cu totul în cuvîntarea mea, aşa încît, de ciudă, a doua zi, a plecat. Şi opiniunea generală
între deputaţi era că trebuie să se dea bătut în faţa mea." Şi apoi, după felurite semne de
aprobare a discursului lui, această încheiere: „Citez toate acestea fiindcă sunt un lucru
nou pentru mine, să fi ajuns pentru cîteva zile omul popular al Bucureştilor. Mă birfiseră
atît de mult, şi acum dintr-o dată ! Eu am rămas acelaşi, şi numai direcţia mea s-a întîlnit
din întîmplare o dată cu curentul popular.1"
9. Acest discurs ne dă putinţa de a preciza atitudinea lui Maiorescu pur laică în concepţia
învăţământului şi căutarea perseverentă de a înlătura amestecul bisericei în şcoală.
încă din timpul efemerului si atît de slabului minister Alex. G, Golescu (2 februarie 1870
—20 aprilie 1870), cu ocazia dezbaterii bugetului Ministerului Cultelor, se propusese în
şedinţa din 14 februarie un amendament al generalului I. Em. Florescu cu următorul
cuprins:
„Preoţii să fie învăţători în şcoalele comunale; pentru aceea salariul prevăzut să se dea
preoţilor. Se înţelege că aceasta să se realizeze treptat la ieşirea tinerilor din seminare sau
chiar cu preoţii care ar justifica de cunoştinţele necesare."
Argumentarea generalului Florescu pornea, fireşte, de la nevoia de economie, ce făcea cu
neputinţă întreţinerea şi a şcoalei şi a bisericei, dar „religia este pe linia cea mai
1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 188.
19*
275

dintîi şi apoi vin celelalte...". „Făcînd să coincidă aceste două înalte misiuni, dînd
preoţilor resursele create pentru profesori, mi se pare că începe a fi posibilă, a fi demnă
poziţiunea preoţilor."
Sufletul laic al lui Maiorescu îşi manifestă îndată revolta împotriva acestui amestec al
bisericei în şcoală într-un vehement şi strîns articol intitulat: învăţămîntul primar
ameninţat, în Convorbiri literare, din 1 aprilie 1870, adică chiar în luna cînd, fără a fi
deputat, era în tratative pentru a intra în ministerul lui Manolache Kostake, care
succedase lui Al. G. Golescu1. Argumentului că religiunea este pe linia cea mai „dintîi",
el îi răspundea că „în stat religiunea nu este pe nici o linie, ci trebuie să rămînă afacere
comunală sau privată". Scopul şcoalelor rurale nu este numai predarea elementelor de
scriere şi citire, pe care le-ar putea face şi preoţii şi seminariştii, ci „este în prima linie
dezvoltarea inteligenţei sătenilor prin înzestrarea cu toate cunoştinţele importante în sfera
lor de viaţă". Şi se întreabă: „în ce raport stă preoţimea cu ştiinţele naturale şi cu literatura
unui popor, elementele de viaţă ale şcoalei comunale?" „Misiunea preoţimii nu este de a
dezvolta şi ageri inteligenţa, ci de a produce credinţa dogmatică supranaturală. Metoda
pentru aceasta este în state civilizate exaltarea fanteziei spre detrimentul raţiunii, iar în
state necivilizate, tîmpirea raţiunii prin memorizare mecanică şi prin întreţinerea
superstiţiilor. Astfel credinţa dogmatică este compatibilă cu şcoala, a cărei obiect este
înţelegerea lumească, numai pînă cînd se mărgineşte în sfera ei supranaturală, dar îndată
ce se întinde mai departe şi cere credinţă oarbă în chestiuni care se raportă la ştiinţa
naturală, devine incompatibilă cu şcoala şi trebuieşte combătută." „Dacă sunt mijloace
mai multe, se vor face scoale mai multe; dacă sunt mijloace puţine, se vor face scoale
puţine. Insă multe, puţine, cîte vor fi, trebuie să fie bune în sensul culturii moderne, şi
sensul culturii moderne restrînge pretutindeni influenţa bisericei asupra şcoalei."
Poziţia fostului elev de la Theresianum, care arăta o atît de ascuţită aversiune pentru
fenomenul religios, ră-
xConv. Ut., 1870, IV, p. 33.
276

mîne fermă pe cîmpul liberii cugetări, fără nici o infiltraţie religioasă — în afară de cea a
moralei creştine, pe care o recunoştea ca un îndreptar al vieţii spirituale.
Pe această poziţie va rămîne, de altfel, pînă la 1891, nu numai ca simplu cugetător, ci şi
ca ministru al cultelor.
în ciorna de pe eventualul program ca ministru din aprilie 1870, el îşi propunea: „să
desfiinţez seminarul de la Socola şi în locul lui să introduc la Mitropolie un curs de un an
sau doi, în care să fie primiţi (candidaţi) cu patru clase gimnaziale". Ceea ce însemna un
fel de laicizare a preoţilor. Ba adăuga mai jos: „Poate de desfiinţat semina-riile, fiindcă
libertate religioasă, deşi (religia) ortodoxă e religie de stat şi ministerul se numeşte
Ministerul Cultelor, şi nu cultului"1.
Ajuns deputat sub guvernul Lascar Catargi, el notează pe ziua de 6 martie 1872: „A doua
zi, 6 martie, am vorbit cu Manolache Kostake despre învăţămînt. Aprobă atribuirea
învăţămîntului primar la preoţi, căci acum stau goale (fără preoţi) 1 000 de biserici. Asta
nu se poate. Preotul e elementul moralizator aflător pe loc. Asta trebuie utilizat mai
departe."2
Cum Generalul Teii, ministrul Cultelor şi al Instrucţiei publice, împărtăşind aceleaşi idei,
voia să desfiinţeze şcolile normale şi să lase învăţămîntul primar pe seama preoţilor, în
această şedinţă Maiorescu îşi expuse din nou teoriile din Convorbiri,3 susţinînd că
simţirea religioasă şi inteligenţa pozitivă se separă radical una de alta şi că tendinţa
statelor moderne e de a separa biserica de şcoală. Exemplele nu şi le luă numai din
politica culturală a lui Bismarck pentru separarea teritoriului laic de teritoriul ecleziastic
din stat, ci şi de la state mai mici, dovedind că unde s-a introdus sitemul reprezentativ s-a
introdus şi cultura laică în scoale. In Serbia, unul din primele acte ale Scup-cinei
legislative a fost luarea învăţămîntului din mîna preoţilor şi instituirea şcolilor laice prin
sate.
1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 138.
2 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 185.
3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 141.
277

Succesul restabilirii şcoalelor normale şi al menţinerii învăţămîntului la menirea lui laică

se încadrează, aşadar, într-o concepţie organica1.
10. Activitatea parlamentară a tînărului deputat nu e de altfel prea întinsă, limitată la
puţine intervenţii dominate mai ales de lupta împotriva agitaţiei profesorilor fracţio-nişti
de la Iaşi şi a adversarului lui de totdeauna N. Io-nescu, iar în chestii mai mari, pe stricta
observaţie a prescripţiilor constituţionale. Acestei din urmă griji îi revine intervenţia de la
23 ianuarie 1873 pentru libertatea presei2. Cu scopul de a înfrîna licenţa presei
dezlănţuită şi împotriva dinastiei, G. Gostaforu propusese modificarea unor articole din
codul şi procedura penală, prin care i se acorda judecătorului de instrucţie dreptul de a
sechestra ziarele şi de a elibera mandate de arestare preventivă împotriva ziariştilor.
Poziţia lui Maiorescu e strict constituţională. „Li-
1 Lupta împotriva amestecului religios în şcoală se găseşte pretutindeni în scrierile lui
din acea epocă. Iată cîteva rînduri dintr-o dare de seamă asupra Compendiului de
pedagogie al lui I. Popescu (Conv. Zit., 1867,1,p. 145) : „într-o singură parte n-am putut
recunoaşte spiritul de moderaţie, prin care altfel se distinge autorul în privinţa religiei.
Pasagiul: «E constatat însă că moralitatea se întăreşte şi se asigurează în om cu deosebire
sub binefăcătoarea influenţă a religiei creştine», ne pare greşit într-un compendiu de
pedagogie. Mai întîi, ar fi un punct încă în discuţie pentru ce religia creştină să aibă o
influenţă încă mai salutară decît d.e. Budhaismul ; dar apoi, ne pare că, în orice caz,
pedagogia trebuie să fie o artă cosmopolită şi să se adreseze tot aşa de bine la evrei şi la
turci ca la creştini."
Gitîn'd apoi alt pasagiu încheia:
„Pedagogia este o ştiinţă omenească şi ar face bine de a nu amesteca în sfera ei cea
terestră chestiuni, care, după starea actuală a ştiinţei, nu sunt lipsite de controversă". Intr-
o dare de seamă (Conv. Ut., III, p. 136) asupra manualelor de geografie şi istorie ale lui
W. Pütz, editate de „Junimea" în traducerile lui I.G. Meşota, fostul lui coleg de clasa întîi
gimnazială la Braşov şi acum directorul şcoalei, el laudă pe Pütz pentru că lasă libertate
elevilor de a-şi forma singuri opinia asupra dualismului între păgînism şi creştinism, între
stat şi biserică, între împăraţi şi papi, atacînd manualele franceze scrise sub influenţa
religioasă. „La examenul de licenţă în litere, încheia el, se cere neapărat tratatul lui
Fénélon despre existenţa lui Dumnezeu. Viţiul acestui sistem e manifest." „Prin urmare
toată partea literară a învăţămîntului e falsificată." El se declară şi aici pentru libertatea de
cugetare cu tot ce urmează dintr-însa: separaţia bisericii de stat, toleranţa religioasă,
independenţa învăţămîntului, libertatea presei.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, 166.
278

bertatea presei fiind înscrisă în Constituţiunea noastră, este prin urmare o lovire indirectă
adusă Constituţiunii." Arbitrarul ce s-ar institui prin acordare de drepturi discreţionare
judecătorului de instrucţiune la dispoziţia guvernului prin lipsa inamovibilităţii, ar
constitui un remediu mai rău decit răul libertăţii excesive a presei. Măsuri cum ar fi
trecerea delictelor de presă pe seama curţilor cu juri (cerută de „petiţia delà Iaşi") cer
modificarea constituţiei, preferabilă anulării ei prin „legi deturnate". După 12 zile de
discuţie, amendamentul lui Maiorescu fu primit şi modificările cerute de Gostaforu
înlăturate.
In tot, de la primul discurs rostit ca deputat la 27 iunie 1871 şi pînă la primul discurs
rostit la 18 decemvrie 1874 ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, adică timp de
doi ani şi jumătate de activitate parlamentară, treisprezece intervenţii la tribuna Camerei,
puţin în comparaţie cu activitatea tenorilor parlamentarismului epocii (Nicolae Ionescu,
Giorgio Brătianu, N. Blaremberg etc.).
XXV
1. Intrarea în ministerul Lascar Catargi, 7 aprilie 1874.
2. Acţiunea în favoarea şcoalelor din Braşov. 3. Restau-rarea bisericei episcopale de la
Curtea-de-Argeş. 4. Publicarea documentelor Hurmuzachi. 5. Raport asupra lucrărilor
ministerului, 15 noiemvrie 1875. 6. T. Maiorescu şi Teatrul Naţional. 7. Proiectul de lege
pentru instrucţiunea publică, ianuarie 1876, în discuţia Parlamentului. 8. Votul de
neîncredere a Senatului de la 28 ianuarie 1876. 9. Maiorescu apără ca deputat proiectul.
Căderea
guvernului Lascar Catargi.
1. Generalul Tell demisionind la 9 ianuarie 1874, după scurtul interimat al lui V.
Boerescu, T. Maiorescu intră în guvern la 7 aprilie. Cunoaştem tratativele din 1870
pentru intrarea lui în ministerul Manolache Kostake; cu prilejul primului său succes
parlamentar de la 12 martie 1872, găsim în Însemnări1 : „mi-a spus prinţul Ghica că e
vorba de retragerea lui Teii, imediat după închiderea Camerei, iar Waldberg, care
regulează zilnic afaceri financiare cu Lascar Catargiu, mi-a spus că ar fi vorba că o să fiu
ministru". Cînd, după doi ani, Maiorescu ajunse, cu adevărat, nu mai găsim în Însemnări
decît doar aceste rînduri:2 „La 10 ianuarie generalul Teii dat demisia ca ministru de
Culte. Cică eu o să fiu succesorul lui; Boerescu (ministrul de externe), în contra mea.
Principele, principesa, Cantacuzino hotărît pentru mine, probabil şi Mavrogheni, posibil
Lahovari şi L. Catargi.
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 185.
2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 212.
280

Des tiraillements infinis. Trebuie să rămîn în rezervă, dar prin aceasta sunt într-o situaţie
foarte neplăcută. în aproximativ trei săptămîni lucrul se va hotărî." Atît. De altfel, pentru
epoca de aproape doi ani a ministeriatului (7 aprilie 1874—30 ianuarie 1876), notele din
Însemnări sunt rare şi foarte puţine de ordin politic, aşa că nu-i putem reface activitatea
decît după acte şi după Discursuri parlamentare, care, de fapt, leagă firul 9 luni după
intrarea în minister şi aproape un an după ultimul discurs asupra reformei legii comunale
(31 ianuarie 1874). Prima lui manifestare la tribună, cu ocazia bugetului rectificativ al
Instrucţiei pe 1875, fu o acţiune împotriva internatelor statului. Atitudine veche. încă din
ciorna programului ministerial din 1870, cînd credea că va intra în ministerul Manolache
Kos-take, găsim: „Să desfiinţez internatele statului, dar să le păstrez la şcoalele normale".
Intenţia deocamdată e nemărturisită şi oblică ; reducerea sumei bugetare după numărul
real de elevi interni (ministrul Teii luase măsuri să nu se mai primească de cîţiva ani elevi
noi la Bucureşti, Iaşi, Craiova). Din suma prisosită, se vor da ajutoare elevilor săraci.
Strîmtorat de Nicolae Ionescu, declară făţiş: „sunt contra internatelor la liceele statului şi
mă opun să se primească mai mulţi decît sunt astăzi". E primul act parlamentar al noului
ministru şi va fi şi ultimul, şi chiar unul postum, întrucît, după votul de blam al Senatului
din 28 ianuarie 1876, va rosti un discurs ca deputat, apărîndu-şi proiectul de lege asupra
învăţămîntului public, pe care îl susţinea acum noul ministru al Instrucţiunii Publice P.P.
Carp (5 februarie 1876)1. Suprimarea internatelor (era vorba de vreo 40 de interni în
Moldova şi vreo 100 în Muntenia) e un punct de program invariabil, dintr-un motiv şi cu
o importanţă ce ne scapă, oricîte explicaţii ar încerca să ne dea: la început, spiritul de
agitaţie întreţinut de „fracţioniştii" ieşeni prin internate, apoi lipsa de pedagogi etc.
Chestiunea era, de altfel, de neînsemnată importanţă; inflexibilitatea lui Maiorescu ne
poate însă mira. înainte de a ne ocupa de proiectul de lege a învăţământului, trebuie să
notăm cîteva iniţiative din activitatea lui ministerială,
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 459.
281

acţiunea in favoarea şcoalelor române din Braşov, restaurarea bisericei de la Curtea de

Argeş şi publicarea documentelor Hurmuzachi.
2. Interesul lui Maiorescu pentru şcolile din Braşov — unde îşi făcuse o parte din clasele
primare cu Iosif Barac şi clasa întîia a Gimnaziului — era firesc. Dintr-o scrisoare recent
publicată, din 20 aprilie 19711 cătră soru-sa Emilia, îi vedem intenţia de a face o
atmosferă favorabilă în jurul şcolilor de acolo, cerîndu-i să scrie ea sau să-1 pună pe
Meşota să scrie pentru Convorbiri literare un articol informativ asupra acelor şcoli. Se
propusese, in adevăr, un proiect de lege din iniţiativă parlamentară, cerînd sporirea
subvenţiei guvernului român de la zece la cincisprezece mii de lei (peste cei 23.500 ce se
dădeau în baza unei legi anterioare). Proiectul de lege, al cărui raportor fusese Maiorescu,
nu putuse însă veni la ordinea zilei decît la 31 ianuarie 1875, cînd fu susţinut de dînsul în
calitate acum de ministru şi în Senat la 6 martie 18752. Subvenţia trecuse de atunci în
bugetul fiecărui an. Suprimată de ministerul de trei săptămîni al lui Al. Orăscu, la 22
aprilie 1876, succesorul lui, Gh. Chiţu, restabili însă sumele din amîndouă legile.
In afară de aceasta, încă de la 10 martie 1873, intervenise la Cameră şi obţinuse ridicarea
subvenţiei de 15.000 lei la aceeaşi cifră, deoarece fusese redusă „de doi ani" Ia zece mii.
Cine o redusese? însuşi P. Carp, ministrul interimar al Instrucţiei în guvernul Manolache
Kostake ! Sau, cum se exprimă Maiorescu în scrisoarea citată către Emilia: „Carp ar fi
făcut neghiobia să-i suprime subvenţia noastră de stat". „în cazul acesta, aş stărui să i-o
redobîndesc. Să se facă aluzie şi la asta în articolul nostru." A redobîndit-o în adevăr3.
1 I. E. Torouţiu, op. cit,. VI, p. 8.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 291.
3 Solicitudinea pentru biserica Sfîntului Nicolae a îmbrăţişat în această epocă şi alte
forme mai personale. într-o notă de la 19/31 august 1883'{însemnări, II, p. 193), găsim o
scrisoare a lui Maiorescu către Almăşanu, preşedintele Eforiei, prin care îi arăta că
acceptă ca el împreună cu T. Rosetti să-i împrumute banii ce-i mai trebuiau pentru
cumpărarea moşiei Meleteu de la Zappa ; suma de 165.000 de lei o aveau lichidă, iar
restul de 15.000 de lei îl putea împrumuţi pe creditul său personal. Afacerea s-a făcut,
după cum se constată dau
282

N-a fost însă ultima intervenţie în favoarea şcolilor din Braşov. Un sfert de veac după
aceea, la 23 noiemvrie 1898. avea să-1 interpeleze pe D.A. Sturdza şi pe ministrul de
Culte şi Instrucţiune publică „asupra refuzului d-lor de a plăti bisericei Sf. Nicolae şi
gimnaziului român din Braşov anuitatea de 38.500 lei prevăzută în două legi speciale ale
statului român"1. In urma refuzului lui D.A. Sturdza de „a mai da un ban", Biserica Sf.
Nicolae şi gimnaziul din Braşov însărcinaseră pe Maiorescu, Vasile Lascăr şi Dissescu ca
să dea în judecată ministerul pentru plata alocaţiei legale. în acest discurs găsim o
expunere istorică şi juridică a chestiunii luată din originile ei; o rezumăm, pentru a nu mai
reveni. El cita mai întîi o scrisoare din 1860 a lui Vasile Boerescu, directorul Eforiei
Şcoalelor din Bucureşti, prin care recunoştea „că, adevărat, Camera de la Iaşi a votat 500
de galbeni pentru «şcoala din Braşov». Poate să se facă şi aici tot aşa cu ocazia discuţiei
bugetare." Cererea lui Ioan Maiorescu (12 iulie 1860) se sprijinea pe două hrisoave date
de doi Domni ai Moldovei bisericii Sf. Nicolae din Braşov: nu era deci vorba nici de
danie, nici de favoare, ci de un drept. Un hrisov provenea de la Aron-Vodă al Moldovei
din 1594, acordînd un ajutor de 12.000 aspri pe an; altul, din 1731 al lui Mihail Racoviţă,
scutea de vămi vinurile din viile bisericii din Moldova —■ prima dovadă a unei
proprietăţi imobiliare în Moldova. S-au mai găsit apoi şi alte acte, din care se vede că
biserica avea şi în Valachia moşia Budişteni şi o vie la Scăeni, pe valea Greciu. Pe baza
acestor proprietăţi, se înscrisese în bugetul Moldovei alocaţia din 1860 şi anul următor
1861 avea să se înscrie şi în Valachia.
Aşa se urmase şi în primul buget unificat al ţării din 1862 , cu sumele adunate din cele
două bugete, adică 36.400 de lei. O dată cu crearea din 1867 a'dualismului austro-un-gar,
se crezuse că subvenţia şcoalelor româneşti trebuie sporită, şi ministrul D. Guşti acordase
în aprilie 1868 prin lege specială Eforiei şcoalelor centrale române din Braşov suma
nota do la 15/27 septemvrie a aceluiaşi an. „ Alaltăieri la Buzău transcris actul de vînzaro
a Meleteului pentru Biserica din Braşov, noaptea la ora 2 îndărăt la Bucureşti. In acelaşi
timp, înscris cu lîipoteca împrumutul meu şi al lui Th. Rosetti 7 1/4%, Bisericei din
Braşov." 1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, V, p. 285.
283

de 23.500 lei — cu titlul de subvenţiune, deşi era bazată pe o obligaţie. La 1871, sub
ministeriatul lui Chr. Teil, din guvernul Lascar Catargi, pe lîngă suma dinainte se mai
adăuga „idem gimnaziului şi bisericei Sf. Nicolae din Braşov 13.481", în urma propunerii
din iniţiativă parlamentară a lui T. Maiorescu, M. Kogălniceanu, generalul G. Manu etc.
Legea ungară din 1883 interzisese însă formal instituţiilor de cultură din Ungaria de a
primi subvenţii de la state străine. Alocaţia se plătise cu toate astea fără nici o dificultate.
într-un articol iscălit „Un bătrîn liberal", Voinţa naţională din 8 octomvrie 1894 susţinea
totuşi că subvenţia fusese dată de liberali şi refuzată de conservatori! „Ministrul sub
conservatori, ministrul care a şters din buget subvenţia a fost d-1 T. Maiorescu, actualul
rector al Universităţii din Bucureşti."
Iată cum se falsifică istoria chiar sub ochii celor ce au făcut-o. „Eu, exclama Maiorescu,
care am subscris acea propunere din iniţiativă parlamentară pentru adaosul de 15.000 lei,
care eu am susţinut această lege specială în Senat şi am documentat-o şi am pus toată
chestia pe adevăratul ei tărîm legal, eu, fiul lui Ioan Maiorescu, eu să fi şters subvenţia
şcoalelor române din Braşov, şi să o reînfiinţeze alţii! Dar cu ce fel de neadevăruri, cu ce
fel de falsuri hrăniţi d-voastră mintea cititorilor d-voastră în 1894?"
Refuzul lui D.A. Sturdza de a mai da subvenţia, pe care o acordaseră toţi miniştrii
împotriva legei ungare din 1883, nu avea decît un motiv: în urma exceselor naţionaliste,
la care se lăsase tîrît în cuvîntarea de la Orfeu din 1894, pentru a putea veni la putere, i se
impusese de Austro-Ungaria cumplitele scuze de la Iaşi. El nu mai avea acum autoritatea
necesară în susţinerea drepturilor statului român faţă de monarhia vecină.
Pentru a expune pînă la capăt această chestiune şi a nu mai reveni, anticipăm cronologic.
într-o întîlnire la P. Carp cu ministrul austro-ungar Aerenthal, la 16 noiemvrie, Maiorescu
îi explică originea juridică a chestiunii şi-i propuse ca, spre a evita greutăţi viitoare, statul
român să acorde un capital al cărui venit să fie egal cu anuitatea servită pînă acum.
Aerenthal îi aprobă modul de vedere. A trebuit să aştepte însă căderea lui D.A. Sturdza
pentru facerea tranzacţiei, dîndu-i-se odată pentru totdeauna bisericii Sf. Nico-
284

lae şi şcoalei române din Braşov un capital de 962.500 în rentă de 4°/0, cu un venit anual
de lei 38.500, şi adăugind şi suma de 115.500 lei, anuitatea neplătită pe trei ani de D.
Sturdza. Legea se vota de Cameră la 29 ianuarie 1900, prin silinţele lui Take Ionescu.
Astfel s-a sfîrşit chestiunea subvenţiei bisericii şi şcoa-lelor braşovene.
3. Restauraţia bisericei episcopale de la Curtea de Argeş intrase de mult în prevederile
guvernamentale, de pe vremea scurtului ministeriat al lui Al. Odobescu din 18631.
Contractul încheiat la 1872 cu arhitectul Montaureanu, „şezător aici în ţară", cum se
exprimă Maiorescu, nu avusese ca rezultat, în patru ani şi jumătate, decît cheltuiala unei
sume de 400.000 lei, pe urma căreia nu se vedea decît o schelă ce costase 163.000 de lei,
fără nici o reparaţie şi fără prezentarea unui plan de lucru. Maiorescu îi rezilie contractul,
intentind arhitectului şi un proces de despăgubiri; numai apoi o comisie, al cărei raport fu
redactat de Odobescu, prin care se stabiliră bazele restaurării şi, în deosebire de vedere de
ceilalţi membri ai comisiei, concludea că ministerul să se adreseze lui Viollet le Duc,
restauratorul bisericei Notre Dame de Paris. „Raportul, arată Odobescu, a servit pururea
ca îndreptar al întregei operaţii întru ceea ce priveşte prenoirile şi completările
exterioare". Pornită în 1875 de Lecomte du Nouy, unul din elevii lui Viollet le Duc,
lucrarea a durat 11 ani, tîrnosirea bisericii avînd loc la 12 octomvrie 1886. Reconstruită
pe baza raportului său, Odobescu aproba în totul lucrarea lui Lecomte du Nouy. „Neagra
stafie, spunea el în cuvîntarea nerostită din 1879, s-a luminat azi prin ştiinţa raţională a
echilibrului construc-ţiunii şi s-a nălucit prin cercetări erudite în artele arhaice. Meşterul
modern a aşternut un strat neted şi solid şi elegant, care ne strămută acum de-a dreptul
într-o mîndră regiune artistică a trecutului nostru."
1 Articolul lui Odobescu din Epoca, 13 sept. 1887, în care îşi revendică partea de merit a
lui şi a lui T. Maiorescu în restaurarea bisericii. La fel, cuvîntarea solemnă Biserica de la
Curtea de Argeş şi legenda Meşterului Alanole, cuvîntare destinată să fie citită în şedinţa
de închidere a sesiunii Academiei din 1879, în prezenta regelui, neţinută insă din pricina
lipsei regelui. Publicată în voi. III, Opere complete, ed. Minerva, p. 263.
285

în articolul din Epoca (13 septemvrie 1887) lăuda la fel pe „osebit de meritosul arhitect d-
1 Lecomte du Nouy, care cu inteligentă pasiune s-a devotat operei". Maiorescu era şi el
de părerea lui Odobescu asupra „modului artistic cu care arhitectul şi-a executat
întreprinderea de restaurare..."1. Nu mult după aceea, acest „mod" începu să fie privit în
lumina unor noi concepţii, care nu mai admit distrugerea monumentelor vechi pentru a fi
ridicate din nou, evident după aceleaşi planuri. în faţa furtunii stîrnite, Maiorescu fu silit
de cîteva ori să intervină de la tribuna Camerei în apărarea arhitectului. Opunîndu-se unei
interpelări a lui N. Ionescu sub ministeriatul lui Vasile Conta (şedinţa din 12 ianuarie
1881), el îl felicita pe Lecomte du Nouy de a fi dus la bun sfîrşit întreprinderea, „prin
talent, prin energie, prin conştiinţă şi prin o iubire de artă mai presus de laudă".
Solidaritatea lui cu arhitectul francez mergea pînă la aprobarea policromiei exterioare.
„D. Lecomte du Nouy, a cărui competenţă după antecedentele sale este mai presus de
contestare, ne afirmă că aşa a fost policromia, şi aşa a trebuit să fie restaurată, precum s-a
făcut."2 De altfel, comisia de recepţie opinase în unanimitate „că lucrarea nu lăsa nimic
de dorit". Creditul cerut de Conta se vota cu aproximativ aceeaşi unanimitate.
Arhitectul avea să fie totuşi atacat şi mai tîrziu cu ocazia restaurării bisericii Sf. Nicolae
Domnesc din Iaşi. Ministru de Culte în cabinetul T. Rosetti, Maiorescu trebui să-1 apere
în şedinţa de la 14 februarie 18893, recapitulînd şi istoricul restauraţiei bisericii de la
Curtea de Argeş, reafirmând că ea „face admiraţiunea celor mai competenţi cunoscători
străini şi indigeni". Condusă mai ales de N. Ionescu şi de C. Esarcu, campania împotriva
arhitectului francez se înteţi şi mai mult, aşa că Maiorescu fu din nou silit să-1 apere în
şedinţa de la 29 ianuarie 18914. Era vorba de biserica Sfîntul Nicolae Domnesc, în
controversa căreia se apelase şi la părerea arhitectului Révoil. Şi aci preţuia în Lecomte
du Nouy „un om care merită recunoştinţa noastră pentru zelul extraordinar, pentru
capacitatea artistică excepţio-
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 258.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 458.
3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 239.
4 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 435.
286

nală ce a dovedit-o în lucrările săvirşite de d-sa în ţara noastră".

La lumina concepţiilor moderne, metoda lui Viollet le Duc, aplicată la noi de elevul său
Lecomte du Nouy, este azi rău privită şi în Franţa. Monumentele vechi nu se distrug şi nu
se reconstruiesc, ci se păstrează aşa cum sunt, împiedecîndu-se doar acţiunea de măcinare
a timpului; cîteva pietre antice trezesc o emoţie istorică şi estetică mai puternică decît
toate poleielile moderne făcute în „stilul" celor de odinioară. Nimeni n-a reconstruit
Partenonul sau micul templu al Nikei Apteros.
4. Printre măsurile merituoase trebuie privită inserarea în bugetul pe 1876 a alocaţiei
necesare pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. Documentele privitoare la istoria
românilor fuseseră copiate din arhiva imperială prin stăruinţa lui Eudoxiu Hurmuzachi,
iar, după moartea acestuia, se aflau în păstrarea fratelui său Gheorghe la Cernăuţi. în
chiar ziua numirii sale ca ministru, Maiorescu se duse la Cernăuţi (7 aprilie 1874), spre a
se înţelege cu Hurmuzachi; lăzile cu documente fură trimise imediat la Bucureşti lui D.
A. Sturdza, numit, împreună cu M. Kogălniceanu, Al. Odobescu şi T. Rosetti, membri în
comisia de publicare. Secretar al comisiei fu numit I. Slavici. De la 1880, publicarea a
trecut pe seama Academiei Române şi ne-a dat atît de cunoscuta şi de preţioasa colecţie
Hurmuzachi, temelia istoriografiei româneşti1.
0. Graficul activităţii lui ministeriale e consemnat, de altfel, într-un Raport către Mâria-
sa Domnitorul asupra lucrărilor Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii publice, 15
noiemvrie 1875.
Iată rezumatul acestei activităţi de la 7 aprilie 1874 pînă la 15 noiemvrie 1875:
1. Reorganizarea învăţămîntului rural. Obligativitatea instrucţiei primare era iluzorie;
şcolile
săteşti erau create laîntîmplare sau după stăruinţi locale. Prin revizori şcolari s-a procedat
la o nouă distribuţie şi s-a întocmit la minister un tablou general al reorganizării şco-
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 288.
287

Iilor, pus în aplicare la 1 septemvrie 1875. Reorganizarea cerea însă 5 pînă la 7 ani.
înfiinţarea cu grămada a şcolilor e o calamitate, prin lipsă de localuri şi de personal
pregătit; se vor înfiinţa şcoli numai pe măsura ab solvenţilor şcolilor normale; şcolile
normale trebuie sporite; deocamdată, statul aluat pe seama sa pe cea din Bîrlad.
în cursul anului şcolar, a înfiinţat 177 de scoale rurale noi — exact numărul absolvenţilor
(în 1875, aşadar, şcolile au sporit de la 1960 la 2138). Pentru clădiri s-a întocmit un plan
tip după modelul şcoalelor suedeze. Grija pentru cărţile şcolare s-a tradus prin numirea
unei comisiuni, aşa că la începutul anului 1875 s-au putut introduce ca obligatorii:
1. Abecedarul lui Barbu Constantinescu; 2. Metoda nouă de cetire a lui I. Creangă; 3.
Gramatica română a lui Manliu, partea etimologică şi sintactică; 4. Cartea de cetire în 3
volume (Manliu, Mihăescu, Barbu Constantinescu, Lambrior, Panu, Matilda Gugler-
Burla).
Invăţămlntul secundar:
Pină la noua lege, care să împiedece prin studiile clasice afluenţa spre funcţionarism,
ministerul a introdus limba română ca materie de studiu în liceu. S-a numit o comisiune
pentru examinarea cărţilor didactice.
Invăţămlntul superior: Reforma nu se poate face decît pe baza unei noi legi supusă
dezbaterii Corpurilor legiuitoare, în care partea esenţială e înfiinţarea unei şcoli
politehnice.
Burse şi ajutoare pentru studii în străinătate: Se menţionează bursele lui A. Lambrior, G.
Panu şi G. Dem. Teodorescu, cite doi ani la Paris, şi apoi un an sau doi la Universitatea
din Praga, Lipsea sau Berlin, pentru studii slavistice; Spiru Haret, pentru a obţine licenţa
în matematici la Paris.
Publicaţii sub auspiciile Ministerului: 1. Colecţia de documente relative la istoria
română. Numirea unei comisii compusă din M. Kogălniceanu, D. Stur-dza, Al. Odobescu
şi T. Rosetti (B.P. Hasdeu refuzase) —
288

avînd ca secretar pe I. Slavici. Publicarea colecţiei Eudoxiu Hurmuzachi a şi început.

2. Monografia asupra tezaurului de la Pietroasa. Al. Odo-foescu a fost însărcinat cu
această publicaţie monumentală în limba română şi franceză.
Lucrări In interesul artei naţionale:
1. Pregătiri pentru înfiinţarea unei secţii deosebite de costume naţionale în muzeul
naţional.
2. însărcinarea de a scoate copii după tablouri ctitori-ceşti din biserici în vederea unei
secţii în muzeu.
3. începutul unei colecţii sistematice de „gemme" şi „camee" în reproduceri în ipsos
după cele din cabinetul Stosch din muzeul din Berlin.
4. întemeierea unei secţii industriale pe lîngă muzeul din capitală.
5. însărcinarea învăţătorilor cu adunarea poeziilor şi cîntecelor populare.
Restaurarea Bisericei episcopale din Curtea de Argeş. Pornită de trei ani, restaurarea nici
nu începuse. Maiorescu înlătură pe Montaureanu, şi, după indicaţiile lui Viollet le Duc,
Lecomte du Nouy începu lucrările în mai 1875.
6. Un schimb de scrisori cu Vasile Alecsandri ne pune în măsură de a preciza
preocupările lui Maiorescu faţă de teatru. Abia ajuns ministru, Alecsandri îi ceruse
oarecare dispoziţii în „favorul" lui Millo1.
După ce i-1 acordă, într-o scrisoare din 22/6 18742, Maiorescu îi ceru lui Alecsandri
sfaturi pentru a da „o temeinică îndreptare teatrului român, deocamdată în Capitală". „In
ce legătură să stea Conservatorul de muzică şi declamaţie cu teatrul? Ce întindere de
atribuţii să aibă Comitetul teatral? Din cine să fie compus? Cîţi şi ce fel de elevi ai
Conservatorului trebuiesc trimişi în străinătate, cu toată strîmto-rarea finanţelor noastre?"
îl ruga apoi să primească „sarcina unui organizator al mişcării noastre artistice, sub orice
titlu şi cu orice competenţă veţi voi". „Ştiţi că din par-
1 V. Alecsandri, Scrisori, I, ed. Socec, II. Chendi-Eugonia Car-calechi, p. 3.
2 Publicată de I. Massof, Matei Millo, ed. Naţionala-Ciornei, 1940, p. 258.
20
289

te-mi v-aş fi cel mai zelos urmaş la propunerile dv. şi că, în toate schimbările politice,
singur numele dv. ar fi de ajuns pentru a păstra intactă organizarea ce aţi face". „Puneţi-
vă din nou în capul mişcării, noi suntem gata a vă urma."
Ceea ce Alecsandri n-a făcut, fireşte1.
Dar care erau adevăratele sentimente ale lui Maiorescu faţă de teatrul nostru?
„Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor,, scria el în Direcţia nouă (1872);
toţi ştim, asemenea, cane lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele
eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem,
vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori
adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de
actori care să merite acest nume." Rîndurile acestea fuseseră scrise la 1872. N-a fost, din
fericire, nevoie să aşteptăm zeci şi zeci de ani; abia peste cinci ani, Teatrul Naţional
deveni o instituţie de stat, care n-a dezonorat cultura română.
în ciorna programului său ministerial din 1870, suprimarea conservatoarelor era un punct
stabilit; iar in discursul ţinut ca ministru la 18 februarie 1875, declara: „După aprecierea
mea, astăzi nu ar fi justificată nici o înscriere în buget pentru încurajarea artei dramatice,
care nu există, nici pentru orice dezvoltare artistică, care mi se pare că lipseşte".
Atitudinea pleca din aceeaşi concepţie junimistă a „realităţilor sociale".
7. Adevărata piatră de încercare a intregei concepţii asupra învăţămîntului a lui
Maiorescu se condensează în proiectul de lege pentru instrucţiunea publică prezentat şi
apărat în şedinţele Camerei de la 21 şi 22 ianuarie 18762. Elementele lui esenţiale îşi trag
în parte fiinţa din ciorna de program din 1870. Puţin de observat în privinţa
învăţămîntului primar, decît doar reînfiinţarea şcoalelor normale de învăţători, victime ale
diverselor remanieri ministeriale. La învăţămîntul secundar, înlocuirea gimnaziilor vechi
cu o învăţătură clasică prin gimnazii reale cu predarea „cu-
1 Răspunsul Iui Alecsandri, în Scrisori, I, p. 4.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 394.
290

noştinţelor complete trebuincioase" — ca o stavilă împotriva funcţionarismului şi

îndreptarea tinerimii spre îndeletniciri practice. Desfiinţarea, fireşte, a internatelor.
Obligaţia titlurilor academice pentru toţi profesorii. La Universitate, vechea lui idee a
desfiinţării Facultăţii de litere şi filozofie de la Iaşi, sub cuvînt că „ţara nu are destui
profesori cu înaltă cultură cerută pentru a ocupa catedrele a două facultăţi de filozofie şi
litere organizate într-un mod suficient"; în schimb, extinderea facultăţii de ştiinţe de la
Iaşi, spre a se putea transforma în şcoală politehnică, şi crearea unei Facultăţi de teologie
tot la Iaşi.
Tendinţa generală a proiectului era întoarcerea spre realităţi, spre învăţămîntul practic,
între altele, şi pentru crearea unui tiers état (comercianţi, fabricanţi, manufacturieri,
industriaşi etc.), pentru „a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista ca
proprie activitate economică".
8. După aprigi discuţii, Camera vota luarea în consideraţie a proiectului de lege, cu toate
interpelările lui Aristide Pascal, G. Brătianu, Meitani, susţinuţi de V. Boerescu. La Senat
primi însă votul de neîncredere, în şedinţa de la 28 ianuarie 1876, înainte de a se ajunge
la luarea lui în considerare, în urma interpelării lui I. Deşliu, pe chestia suprimării unor
catedre, după vechiul lui procedeu al suprimării adversarilor prin suprimări bugetare.
încercase ca simplu deputat; ca ministru, în bugetul rectificativ pe 1876 propusese
suprimarea uneia din cele două catedre de drept roman de la Universitatea din Bucureşti
şi a catedrei de economie politică şi de filozofia dreptului de la Universitatea din Iaşi. Cea
dintâi suprimare privea pe Danieleanu (cunoscut apoi ca romanist sub adevăratul lui
nume Danie-lopol;) iar cea de a doua, pe Al. Gheorghiu, adept al şcoalei lui Bărnuţ („fost
elev al liceului din Iaşi, fără bacalaureat, fost student al Universităţii locale, fără licenţă,
şi întors doctor în drept din Italia"). Că măsurile lui Maiorescu porneau dintr-un interes
pentru bunul mers al învăţămîntului o neîndoios: dar nu e mai puţin adevărat că legile
aveau un caracter special şi suprimau şi adversari personali. Cu toată opoziţia lui V.
Boerescu, Camera ratifică suprimările cerute de Maiorescu în şedinţa de la 13 decemvrie
1875; în urma
20*
291

intervenţiei lui C. Bosianu, Senatul îi dădu însă un vot de blam (31 bile negre contra 21
albe). Maiorescu se retrase astfel în ziua de 28 ianuarie, înainte de a-şi fi trecut proiectul
de reformă a învăţămîntului.
9. Ministerul Lascar Catargi demisiona şi el, dar se refăcu pe ziua de 30 ianuarie într-o
nouă compoziţie, avînd pe P. Carp (întors din misiunile lui în străinătate) la Ministerul de
Culte. Carp îşi însuşi proiectul, iar Maiorescu îl susţinu la votarea pe articole, cerînd încă
o dată desfiinţarea internatelor în şedinţa de la 5 februarie1, ceea ce obţinu, şi înfiinţarea
Facultăţii de teologie, ceea ce se primi, dar nu se şi realiză, deoarece cabinetul Catargi
căzu înainte de votarea reformei instrucţiei. Facultatea de teologie avea să se înfiinţeze de
abia la 3 iulie 1890, sub ministeriatul interimar al lui T. RoseLti. Luă din nou cuvîntul
pentru desfiinţarea catedrei de economie politică şi în contra profesorilor agitatori.
Zilele ministerului Catargi erau însă numărate. Proiectele financiare ale lui I. Strat fură
admise după dezbateri aprinse de Cameră, dar la Senat ministru] de finanţe fu pus în
minoritate (29 de voturi contra 25) ; Catargi dizolvă atunci numai Senatul şi, în faţa
insuccesului în alegerile din martie, demisiona la 3 aprilie 1876. Faptul solidarizării
guvernului cu Strat, prin dizolvarea Senatului, pe cînd lui îi primise doar demisia, oricîtă
amărăciune i-ar fi produs, nu-1 făcu să se arunce în opoziţie, cum obişnuiau mai toţi foştii
miniştri, chiar cînd se numeau M. Kogălniceanu, V. Boerescu sau Manolache Kostake.
Continuă să-1 susţină pe Catargi şi în timpul celor două luni de la ieşirea din minister,
trebuind a-şi susţine, ce-i drept, propriul lui proiect de lege a învăţămîntului însuşit de P.
Carp. Avu, îndeosebi, prilejul să apere guvernul în şedinţa de la 9 februarie 1876
împotriva moţiunii de blam a lui Gr. Ventura, G. Brătianu şi Aristide Pascal etc2. şi să
aibă cîştig de cauză. „Luni 9 februarie 76, scrie el în însemnări3, am ţinut marea
cuvîntare spre apărarea ministerului Catargi şi moţiunea de blam a
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 458.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 480.
3 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 241.
292

lui Ventura, Meitani, D. Moruzi (de la Dorohoi), Pascal s.a.m., fu respinsă cu 66 de

voturi în contra a 24. Mare emoţie de bucurie, probabil fiindcă întîia oară (se producea)
faptul moral că un ministru demisionat sprijină mai departe pe foştii săi colegi. Pe cînd
Boerescu şi G. Cantacuzino, dimpotrivă, uneltesc contra." Dar cînd, două zile după aceea,
susţinu amendamentul pentru desfiinţarea catedrei de economie, amendament de caracter
personal împotriva lui Al. Gheorghiu, încadrat, fireşte, in lupta lui împotriva
„fracţionismului" ieşean, amendamentul fu respins. „Miercurea următoare, constată el în
Însemnări1, cuvîntarea lîn-cedă în contra bărnuţianilor din Iaşi."
„Am rămas în minoritate cu 7 voturi, amendamentul lui Boerescu fu primit. Învăţătură:
după un mare succes, cîtva timp să stai cu totul în rezervă. Oamenii se răzbună bucuros
pentru admiraţia ce le-ai smuls-o."
Nu cuvîntarea fusese lîncedă, ci cauza putea părea pornită din reacţiuni personale.
1 T, Maiorescu, Însemnări, I, p. 241.

XXVI
1. O broşură politică a lui Maiorescu: Asupra broşurii: Germania, România şi Principele
Carol de Hohenzollern (1875) 2. Logica (1876).
1. Asupra broşurii: Germania, România şi Principele Carol de Hohenzollern e un răspuns
făcut unui articol al lui D. A. Sturdza, sub pseudonimul Erdmann de Hahn, apărut în
ziarul Politik, din Praga şi scos apoi în broşură, prin care domnitorul era atacat pentru că
înşelase speranţele ce se puseseră într-însul de a împlînta la noi „cultura germană,
sinceritatea germană şi simţul german pentru datorie, ştiinţa germană şi arta germană".
Cauza era: 1. reaua administrare a finanţelor de la 1871 încoace; 2. menţinerea
ministerului Lascar Catargi de la 1871 pînă acum, aşa că „Principele Carol a căzut în
mîinele unei camarile, care exploatează statul fără ruşine."
în privinţa scăderii influenţii germane, Maiorescu răspunde categoric: „Onestitatea,
sinceritatea şi ştiinţa nu sunt privilegiul exclusiv al germanilor." Cît pentru cultura şi arta
special germană, întrucît este germană, în deosebire de alte naţiuni, pe aceste nu a putut
trece nici unuiromân cu mintea sănătoasă prin cap de a le introduce în România. Nici un
popor, dacă voieşte a mai trăi ca popor independent, nu poate abdica la cultura şi la arta
sa proprie naţională.''
Ia apoi apărarea ministerului Lascar Catargi. Starea ţării stă în răspunderea oamenilor
politici ce s-au succedat la cîrmă: „Toţi bărbaţii de stat ai României, atît cei însemnaţi, cît
şi unii foarte puţin însemnaţi au avut ocazia liber deschisă de a guverna ţara lor. Cum au
guvernat-o, aceasta priveşte responsabilitatea lor ministerială, şi anume responsabilitatea
nu ca o frază constituţională, ci responsa-
294

bilitatea proprie şi întreagă în toată puterea cuvîntului. Căci principele era încă străin, ei
însă erau fiii ţării şi trebuiau să cunoască părerile ei." Laudă cu deosebire opera financiară
a lui Movrogheni, prin care iscălitura statului a fost totdeauna onorată, iar sporirea
datoriei publice se datoreşte unor investiţii productive, intensificării căilor-ferate. Dovadă
a prosperităţii statului este plasarea favorabilă a rentei române la Paris, scăderea dobînzii.
Şi cum broşura lui Sturzda prezintă „avertismentele ce le dă un bărbat leal", Maiorescu
încheia:
„Dacă d. Erdmann de Hahn este, în adevăr, un bărbat leal, atunci va lua d-sa în
considerare aceste observări moderate la avertismentele d-sale mai puţin moderate.
Dar, dacă subt numele d-lui E. de Hahn s-ar ascunde alte persoane, dacă s-ar ascunde
poate români, s-ar ascunde poate chiar vreunul sau altul din foştii miniştri de la 1870 şi
71, care sunt singurii bărbaţi lăudaţi în articolul d-lui de Hahn, atunci am da unor bărbaţi
care arunca insinuări in contra prinţului şi guvernului ţării lor prin foi străine un alt epitet
decît epitetul de leal. Atunci însă şi discuţia ar trebui să înceteze. Căci orice discuţie
presupune buna credinţă şi un scop comun, spre care ţinteşte, şi care nu poate fi altul
decît sincera aflare a adevărului."
2. Din lipsă de imaginaţie creatoare şi de forţă speculativă, preferinţile filozofice ale lui
Maiorescu n-au mers spre metafizică, nici chiar spre psihologie sau sociologie, discipline
încă în formaţie, ci spre logică, singura care i se părea destul de ştiinţifizată pentru a
merita o ocupaţie aproape exclusivă; ea răspundea şi formalismului structurii lui
intelectuale. Am văzut că primul contact cu logica lui Herbart şi cu prelegerile lui Suttner
de la Theresianum trezise într-însul un fel de frenezie, o iluminaţie, care îi arată vocaţia
precisă. „Altfel, notează el în decemvrie 18571 — prelucrez acum în româneşte Logica
lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logica ale lui Suttner.
Filozofia (înţelege: logica) e o ştiinţă divină. Orice alt studiu pe de lături l-am părăsit
acum." Pentru ca o ştiinţă atît de abstractă, de rigidă şi de formală să trezească o astfel
însemnări zilnice, I, p, 82.
295

de pasiune la un tînăr de 17 ani încît să-1 facă să părăsească toate celelalte veleităţi
literare, drame şi poezii, înseamnă că răspundea structurii sale intelectuale. Vocaţia lui de
logician sau de profesor de logică, la catedră, în critică sau în viaţa publică, era fixată
pentru totdeauna ; de la această dată nu se mai cunosc alte încercări literare ale lui
Maiorescu. „Pentru direcţiunea mea ştiinţifică—-aruncă el o privire generală asupra
anului 18571 —, a fost de cea mai mare însemnătate cunoştinţa cu privirea generală
asupra filozofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m-a adus să
năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o formulare fără greşeli, scurtă,
adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa de
aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întîi întra-devăr iubirea pentru o direcţie de
gîndire, de care niciodată nu mă voi despărţi." E greu de presupus ca cineva să-şi poată
vedea destinul cu mai multă precizie, destin care nu vine din întîmplări exterioare, ci e
proiecţia posibilităţilor noastre sufleteşti. Pentru anul următor, el îşi propunea să ducă la
bun capăt sistematizarea prelegerilor de logica audiate: „Aş dori să las această lucrare la
cîţiva din aşa-numiţii mei «şcolari» la plecarea mea... ca amintire".
Prin septemvrie 18582 lucra încă la Braşov la Logica lui Loehner (pentru că voia să o
lase amintire prietenului său Loehner), „care va fi în curînd gata". Şi, in adevăr, pe cele
două file răzleţe ale Însemnărilor, I, scrise de mîna lui Maiorescu prin 1860,1861, găsim
rubrica Lucrărilor literare pe anul 1858: „4. Grudzüge der Logik für Gymnasien.
Prelucrată la Braşov."3
Problema publicării logicei lui 1-a preocupat mult şi apoi; după 14 ani în „proiecte pentru
1873, găsim: „5. Să public logica mea"4; abia la 1876 se confirmă: „Eu ocupat cu ultima
coală pentru tipar a părţii I a Logicei. — Logica partea I în cea din urmă zi în Berlin,
duminică 13/30 iulie 1876". (La Berlin fusese pentru scurt timp agentul nostru
diplomatic5.)
1 Însemnări, I, p. 84.
2 Însemnări, I, p. 107.
3 Însemnări, I, p. 348.
4 Însemnări, I, p. 205.
5 Însemnări, I, p. 256.
296

Astfel — după o gestaţie şi prelucrare de 18 ani — văzu, în sfîrşit, lumina zilei manualul
de Logică de 110 pagini, obiectul de admiraţie, dar şi de spaimă al atîtor generaţii de
şcolari (întrucît timp de treizeci de ani a circulat aproape singurul în învăţămîntul nostru),
manual precis, abstract, arid, cu o rară economie verbală, cu note abundente pline de
formule latineşti şi greceşti, ce intimidau şi măguleau totuşi forţele încrezătoare sau
încrezute ale şcolarului român.
în istoria activităţii lui Maiorescu, manualul acesta didactic s-a înscris şi prin atacurile şi
apărările ce i s-au adus: atacurile erau semnate de dr. Zotu în Columna lui Traian1, iar
apărările de M. Eminescu în Curierul de Iaşi2 şi apoi în Convorbiri literare*.
Şi cu Logica se repetă ceea ce se întîmplase cu cercetarea lui asupra Poeziei române din
1867: după cum Aron Densusi-anu susţinuse că Maiorescu se folosise de estetica lui Vis-
cher, întrebuinţîndu-1 uneori chiar în exemple şi aproape şi în text, tot aşa şi d-rul Zotu
susţinea că se folosise în cîteva aliniate din introducere chiar de textul logicei lui J. St.
Mill. Iată unul din cele cîteva citate:
„Fiindcă cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre nu sunt ciştigate prin intuiţiune, scrie
Maiorescu in Logica sa, la p. 5, ci se întemeiază pe argumentări din experienţele noastre
sau din ale altora, mai toată ştiinţa şi toată practica omenească sunt supuse autorităţii
logicei." Acum textul lui Mill: „Cea mai mare parte din cunoştinţele noastre, fie a
adevărurilor generale, fie a faptelor particulare, consis-tînd în chip notoriu în inferenţe, e
evident că aproape totalitatea, nu numai a ştiinţei, ci şi a conducerii omeneşti, e supusă
autorităţii logicei." Alăturare, din care se vede că Maiorescu a cunoscut textul lui Mill,
fără ca să se vadă importanţa asemănării unor caracterizări atît de generale. Concluzia d-
rului Zotu nu merge atît la plagiat, cît la faptul că, folosindu-se în introducere de Mill, în
restul lucrării
1 Columna lui Traian, nr. 6-7, iunie-iulie 1877, p. 293. Reprodus apoi în Pressa şi
Telegraful.
2 Observaţii critice, în Curierul de Iaşi, 12 august 1877 ; articol reprodus în I. Creţu, M.
Eminescu, Opere, I, p. 492.
3 încă o dată recenziunea logicei Maiorescu, sub semnătura y, înConv. lit., 1 sept. 1877,
reprodus în I. Cretu, M. Eminescu, Opere, I, p. 504.
297

a urmat pe alţi autori din şcoala lui Herbart. „Această infidelitate către Mill n-a putut
rămîne nepedepsită. Teoriile susţinute de Mill şi adoptate de d. Maiorescu în Introducere
fiind contrare celorlalte teorii împrumutate de d. Maiorescu de la alţii, Logica d-sale a
dobîndit un caracter nelogic."1
în lucrarea sa începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu2, d. Mircea Florian arată că
doctrinele logice ale lui Herbart şi Mill au mari asemănări între dînsele, aşa că Maiorescu
nu s-a pus în contradicţie urmărindu-i pe unul şi pe celălalt.
Din cele ce cunoaştem din însemnări, din influenţa profesorului său, herbartianul Suttner,
din rezumatul de logică herbartiană, pe care-1 prelucra încă din 1857, caracterul Logicei
sale nu putea fi decît herbartian. In lucrarea sa citată, d. Mircea Florian ne dă o serie
întreagă de definiţii şi distincţiuni herbartiene, luate fie direct, fie din tratatul
herbartianului Moritz Wilhelm Drobisch, Neue Darstellung der Logik nach ihren
einfaclisten Verhältnissen. Mai caracteristice şi evidente sunt exemplele reproduse pe de-
a-ntregul din Drobisch (de ex.: teoria chimistului Stahl asupra com-bustiunii; definiţia
virtuţii a lui Platon din Menon; defi-
1 Afirmaţia aceasta a fost combătută cu succes de M. Eminescu în primul său artieoi de
Observaţii critice, arătîndcă Maiorescu nu urmăreşte pe Mill pină la sfîrşit; adică, nu
admite că nihil est in intellectu quod non prius fueril in sensu (senzualismul lui Epicur
admis şi de Mill) decît cu adaosul lui Leibniz: nisi intellectus ipse, aşa cum 1-a admis şi
Kant, scoţînd din el „critica raţiunii pure". „Consecvenţa d-lui Maiorescu, scrie
Eminescu, constă tocmai într-aceea că nu admite senzualismul ca sistem, şi dacă admite
argumentaţia lui Mill pentru Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nu-1
admite însă pentru intellectus ipse. Şi dacă nu-1 admite e o dovadă că, deşi Mill «cearcă
cu mult spirit a demonstra că acele principii aşa-numite legi ale cugetării sunt nişte
adevăruri bazate tot pe experienţă», autorul va fi avut raţiunile sale de a vedea
nesuficiente argumentările lui Mill în privinţa izvorului al doilea al cunoştinţei noastre."
Prin urmare, Maiorescu poate fi în contradicţie cu Mill, dar nu şi cu el însuşi din
introducere.
„Căci nu stă nicăieri în manual că cele trei principii de sine evidente (identitatis,
contradictionis, excluşi terţii) sunt generalizări ale experienţei. Din contră, aceste
principii sunt condiţii, sub care experienţa este abia cu putinţă, şi se presupune pe tăcute
existenţa lor, ca să putem judeca ceva". Cauza e judecată.
2Conv. Ut., număr jubiliar 1867 — 1937, LXX, ianuarie-mai 1937, p. 149.
298

niţia mamiferelor, o definiţie a punctului a lui Euclid şi alte definiţii luate mai ales
din geometrie).
In Curierul de Iaşi şi apoi în Convorbiri literare, Eminescu arătă că Mill era citat la
bibliografia generală de la sfîrşitul Logicei şi de şase ori cu indicaţii speciale. „Trebuie
apoi să însemnăm în mod hotărîtor, apasă el, că citatele d-lui Maiorescu nici nu sunt
scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărţii sale (căci orice carte de
şcoală secundară e cu atît mai bună, cu cît este un compilat mai bine aranjat al
formulărilor celor mai exacte şi mai limpezi de ştiinţa respectivă); ci că ele sunt scrise, cu
res-trîngere la acele pasaje din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru
lămurirea întrebărilor atinse în text."
Şi mai departe: „A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor ca autor, fără a-1 cita
nicăieri. De la Mill, în cele trei citate autorul logicei n-a luat ideile noi, căci acestea se
găsesc în orice logică elementară ; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o
singură dată cartea ca op întrebuinţat, pentru a-i lua oricui dreptul de a presupune
plagiare." După concepţia obişnuită, teoria ar putea părea puţin cam specioasă; este însă
procedeul întrebuinţat de Maiorescu şi cu Hegel şi cu Vischer, iar mai tîrziu faţă de
Schopenhauer, de a topi unele idei împrumutate într-un text unitar, armonic şi personal: e
concepţia pe care o putem numi a artei clasice; libertatea aceasta—prezentă mai la toţi
scriitorii clasici — o găsim uneori (cum e în cazul de faţă) împinsă pînă la agregarea unor
molecule întregi — mici definiţii etc. — într-un text personal mai mult prin ordonanţă
decît prin originalitate de concepţie, ceea ce, vorba lui Eminescu, nici nu i se putea cere
unui manual de şcoală.
Aşa şi cu Trendelenburg, ale cărui Logische Untersuchungen sunt citate o dată ca op
întreg întrebuinţat şi de patru ori cu indicaţii speciale. întrebuinţarea lui „este" ca
terminus médius după Trendelenburg, îl aduce pe Eminescu în a pune faţă în faţă cele
două texte, pentru a trage apoi concluzia: „Dintr-aceasta e evident că, dacă autorului
logicei i-a rămas în minte în mod neconştient o idee a lui Trendelenburg, el a întrebuinţat-
o mai bine, mai limpede, mai cu temei de cum s-a întrebuinţat Trendelenburg pe el
însuşi... Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gîndeşte vreun om din
299

lume e asemenea un plagiat, căci toţi nu facem decît a gîndi pînă la capăt ceea ce altul
a gîndit în mod embrionar."
E teoria artei clasice exprimată în toată limpiditatea sa, a progresului realizat prin
asimilare şi prin personalizare, fie a expresiei, fie a organizării într-un tot.
Învinuirile ce i se aduceau lui Maiorescu veneau tot din acea atmosferă de inimiciţie pe
care o trezise în jur accentul viguros al personalităţii lui. Aceasta o afirmă şi Eminescu în
cuvintele pe care le reproducem ca încheiere:
„Şi un assmenea cap cu judecată vastă şi limpede este într-adevăr autorul manualului de
logică, din care cauză republica literelor române e cît se poate în contra lui.
Insinuări, bîiguiri confuze despre cosmopolitism, bănuieli de neştiinţă, acuzări de plagiat,
toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiecare şir e de transparenţa cristalului şi
nu lasă nimăruia îndoieli asupra celor ce voia să zică."

II
(1876—1917)

I
1. Acţiunea lui T. Maiorescu ca negociator al convenţiei comerciale cu Prusia (30 martie
1876—31 mai 1876).
2. T. Maiorescu, agent diplomatie la Berlin (31 mai
1876—2 iulie 1876).
1. în al doilea guvern Lascar Catargi, reconstituit după votul de blam dat de Senat lui
Maiorescu în şedinţa din 28 ian. 1876, guvern de două luni, noul ministru de externe Ion
Bălăceanu îi propuse, la 1 martie, ca să plece în aproximativ trei săptămîni la Berlin
pentru încheierea convenţiei comerciale cu Prusia. La 1 mai, N. Kreţulescu, agentul
nostru diplomatic, urma să fie rechemat şi Maiorescu să-1 înlocuiască1. „Bălăceanu mi-a
făcut aceste două propuneri ca inseparabile una de alta şi mi-a declarat că, atît timp cît va
fi el ministru de externe, nu va fi trimis la Berlin nimeni altul decît mine.
Les Prussiens doivent voir là un agent érudit, et vous êtes reconnu comme le plus savant
et le plus intelligent parmi nous."
Kreţulescu, după părerea lui Bălăceanu, se făcuse imposibil la Berlin, unde plecase
pentru cel mult două luni: „parce que le Prince s'était laissé fléchir" După un răgaz de
reflectare de două zile, miercuri 3 martie, Maiorescu primi.
La Berlin mai trecuse ca ministru de Culte şi avusese convorbiri în chestia căilor ferate.
„Patru zile la Berlin —
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 242. Părerile lui Maiorescu despre Kreţulescu nu erau
favorabile. „Dar von Biilow a chemat la dînsul pe tontul nostru agent Nicolae Kreţulescu
ca să exerciteze presiune asupra noastră", însemnări, I, p. 226.
303

nota el la 15 iulie 18751. Convorbire despre calea ferată cu Commerzienrath Schwabach,

Justirath Salomon şi fostul primar Rüssel de la Discontogesellschaft. Ceilalţi lipsă, la băi.
Vorbit cu v. Radowitz şi Excel], v. Bülow la Ministerul de Externe. Raport despre aceasta
lui Lascar Catargi, în caietul meu de corespondenţă ministerială..."
Se afla încă în Bucureşti cînd, în urma noilor alegeri defavorabile la Senat, guvernul
Lascar Catargi se retrase şi fu înlocuit, la 4 aprilie, prin guvernul de trei săptămîni al
generalului I. Em. Florescu (4 aprilie 1876 — 24 aprilie 1876), în oare D. Cornea avea
Ministerul de Externe, iar vechiul adversar de la Senat, Al. Orăscu, Instrucţia2. In
ministerul următor al lui M. Kostake-Iepureanu, Mihail Kogălniceanu deţinea Externele.
Ministerul nu dură nici el decît trei luni'(24 aprilie 1876 — 24 iulie 1876).
Maiorescu plecă singur la Berlin, la 30 martie, unde nu rămase în tot (ca negociator şi ca
agent diplomatic) decît pînă la 2 iulie 1876, cînd demisiona din pricina evenimentelor
politice din ţară, ce aduseseră în fruntea guvernului pe Ion Brătianu, iar la Externe, pe
Nicolae lonescu.
Din scurta lui şedere la Berlin, avem notaţii numeroase în însemnări, de puţin interes
politic, dar trădînd peniţa incizivă a scriitorului, cu caracterizarea pregnantă a unor
personalităţi cunoscute. Iată-1 pe Lothar Bucher, secretarul lui Bismarck, întîlnit la masă
la Justizrath Möllhausen: „Lothar Bucher îţi trezeşte interesul: mic, uscăţiv, blond-
încărunţit, ochii bolnăvicioşi, faţă gălbuie de bolnav de ficat, o coţofană jumulită, dar
izbitor". Iată-o pe d-na von Radowitz, întîlnită la contele Redern: „o frumuseţe care
tocmai îşi scutură floarea, cam corpolentă, roşie după vin, impertinent-orgolios-
atrăgătoare". E primit de Kronprinţul, care nu-i e simpatic: „cu reputaţia de inteligenţă şi
amabilitate uzurpată"; la 14 mai, e primit la masă de împărat, împreună cu N. Kreţulescu,
în concediu de plecare, fiind
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 230.
2 Maiorescu notează în însemnări, I, p. 245: „Inperioada Orăscu de trei săptămîni, în
fostul meu minister al Instrucţiunii, s-au revocat atît de multe, cît a fost cu putinţă.Nica,
Polizu, destituiţi, Slavici, îndepărtat din amîndouă locurile ş.a.m.d. Legea mea a
instrucţiunii retrasă din dezbaterea Camerei. La ce aceasta? Cel puţin aici principele ar fi
trebuit să fie mai energic."
304

de faţă şi Gorceacoff: „bătrîn, cu un surîs amabil, mici ochi inteligenţi prin ochelari, ca un
mult călătorit negustor şiret-amabil", şi Andrassy, „şui şi cu maniere elegante, dar urît,
nas mongolic, faţă galbenicioasă, ochiul de loc clar şi frumos"'. împăratul, „slăbit de
bătrîneţe, o faţă neplăcut de crudă, ridicul de urîte mustăţile ce păreau ca rase de tot sub
nas, de asemenea, şi o şuviţă de păr care e adusă peste chelie şi e prinsă de la cărare cu o
panglicuţă cenuşie-închis, care se vede". Iar despre sine: „eu însumi liniştit tot timpul,
nestingherit, drept vorbind ca într-un vis şi ca şi cînd toate aceste lucruri nu m-ar privi
cîtuşi de puţin"1.
2. La 29 mai îl găsim în Bucureşti. Principele îi mulţumi pentru „succesul de la Berlin, de
care nu s-a îndoit niciodată". Fu primit şi de Kogălniceanu, ministrul de externe..
„Kogălniceanu, notează el2, foarte amabil cu mine. Mi-a propus numirea ca agent la
Berlin". Şi, în adevăr, Ja 31 mai, fu numit pe data de i mai 1876: „Miercuri, prînz la
Kogălniceanu; joi, cină la principe". Marii la 8 iunie plecă la Berlin, aşa că duminecă se
şi instala în localul agenţiei diplomatice din Neustädtische Kirchstrasse 6 B., etajul I. îşi
predă scrisoarea de acreditare, în absenţa lui Bismarck, directorului ministerial v.
Philipsborn; la 17 iunie era la ceai la Kronprinţ la Potsdam. „în zilele următoare, notează,
lungi tratative diplomatice în chestiunea neutralităţii Dunării, pe care noi o voim, care în
cele din urmă e chiar obţinută". Şi ca observaţie generală şi concludentă: „Oare sunt eu
prea dificil, sau cei mai mulţi oameni sunt într-adevăr fără nici o valoare?"3
Situaţia in ţară se schimbase însă. Alegerile din iunie fuseseră atît de favorabile
liberalilor, încît Manolache Kostake preferă să se retragă la 23 iulie, trecînd puterea lui
Ion Brătianu. Maiorescu îşi dăduse demisia încă de la 2 iulie şi plecă în ţară la 18 iulie.
„La 2/14 iulie 1876 — îşi încheie notele privitoare la acţiunea lui la Berlin4 —
1 însemnări, I, p. 245 — 249.
2 însemnări, I, p. 251.
3 înseninări, I, p. 255.
4 însemnări, I, p. 256.
21 — Titu Maiorescu 305

mi-am dat demisia din Berlin: mi-a fost o zi grea din punct de vedere general-filozofic.
Este oare cu putinţă, îmi ziceam, să facă ceva de valoare într-o ţară în care poţi fi aşa de
extraordinar de nedrept judecat şi calomniat? însă după aceea m-am regăsit şi mă duc cu
îndoit curaj şi seninătate în activitatea privată a advocaturei, şi sper în mai mult timp
liber, cu dispoziţie pentru activitatea ştiinţifică şi literară. Totdeauna asta a fost pentru
mine marea fericire! — Berlin 18/30 iulie 1876 — în ziua plecării înapoi la Bucureşti."
Era vorba de darea lui în judecată cu unsprezece foşti, miniştri din guvernul Lascar
Catargi.

II
1. Ministerul Manolache Kostake dă în judecată guvernul Lascar Catargi (10 iulie 1876).
2. Situaţia materială a lui T. Maiorescu în această epocă. 3. Desfăşurarea acţiunii de
acuzare pînă la retragerea ei, 26 ian. 1878» 4. T. Maiorescu la conducerea ziarului
Timpul, 27 ian. 1S77— 23 aprilie 1877. Atitudinea junimiştilor faţă de= război.
1. Minat de exerciţiul prea lung al puterii, dislocat prin numeroase defecţiuni ale multora
dintre miniştri,, turburat prin agitaţiile unei opoziţii exasperate de a sta prea mult departe
de putere, care, părăsind lupta parlamentară, ducea o luptă extraparlamentară, condusă de
oameni ca fraţii Brătianu, M. Kogălniceanu, C.A. Rosetii, Manolache Kostake, Ion
Ghica, D.A. Sturdza, într-o conlucrare cunoscută sub numele de „coaliţia de la Mazar-
Paşa", fără. a se da îndărăt de la agitaţia antidinastică (broşureîe şi articolele lui D.A.
Sturdza, G. Mîrzescu etc., atitudinea ziarelor Românul, Alegătorul liber, Ghimpele etc.),
slăbit înăuntru pe chestia căilor ferate, pe punctul de a produce ruperea relaţiilor
diplomatice cu Germania — guvernul lui Lascar Catargi trebuise să se retragă la 3 aprilie,
în urma alegerilor pentru Senat din martie. După un scurt interimat de trei săptămâni al
ministerului, generalului I. Em. Florescu, se forma la 27 aprilie, ca expresie a coaliţiei de
la Mazar-Paşa, un guvern Manolache Kostake, cu Kogălniceanu la Externe şi eu I.C.
Brătianu, care dizolvă Camera; în alegerile din iunie, ieşi aproape o unanimitate liberală.
Una din primele preocupări ale acestei Camere fu răzbunarea împotriva fostului guvern.
După propunerea semnată de
21*
307

optzeci do deputaţi, citită de A. Stolojan în şedinţa de la 10 iulie, damera hotărî (în

şedinţele de la 20, 21, 22 iulie, darea în judecată a unsprezece foşti miniştri: Lascar
Gatargi I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, Al. Lahovari, V. Boerescu, .N. Kreţulescu, G.
Costaforu, P. Carp, Th. Rosetti, G. Gr. Cantacuzino şi T. Maiorescu. Se institui un
comitet de acuzare compus din şapte membri: Dimitrie Brătianu, prezident, N. Voinov
(vice-prezident), A. Stolojan, N. Fleva, D. Giani, Emil Costinescu şi G. Missail
(secretar). în dispreţul prescripţiei formale a Constituţiei, în şedinţa de la 22 iulie 1876,
Camera acordă comitetului său de acuzare dreptul mandatelor de aducere cu sila şi chiar
al arestului în contra celor ce nu s-ar fi prezentat. în urma acestei hotărîri abuzive,
Manolache Kostake, Kogălniceanu şi Pherekidi se retraseră, aşa că la 24 iulie 1876 se
formă ministerul I.C. Brătianu, marele minister de doisprezece ani.
Lăsîndu-şi nevasta şi fata la Berlin, Maiorescu sosi la 21 iulie la Bucureşti. „Am găsit
votată astăzi de Cameră punerea sub acuzare a 11 foşti miniştri, între care şi eu, notează
el1. Eu personal, indiferent şi vesel faţă cu aceasta. Numai constrîns însă să aştept în
neaetivitate pină S3 va termina şarlatania. întrucît însă i se iau în acest mod principelui
Carol cele mai sigure proptele ale sale, îmi pare el însuşi primejduit.'' E drept că mai
tîrziu adaugă în notă „Din contra!"
2. Cu ajutorul cîtorva note din însemnări, neregulat ţinute, putem reconstitui situaţia
materială a lui Maiorescu , adică a unui bărbat politic care, după ce fusese ministru, apoi
agent diplomatic al ţării la Berlin, era pus sub acuzare pentru că abuzase de bugetul
statului.
Pe ziua de 11 sept. 1876, înseamnă: „Să mă anunţ (in ziar) ca advocat în Bucureşti; mutat
biroul meu în noua mea locuinţă, Sf. Vineri 29, şi acolo zilnic de la 8—11. După aceea, la
tribunal şi încercări de cunoştinţă cu locul şi cu oamenii".
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 257.
308

Cu alte cuvinte, se punea să înceapă viaţă do avocat în capitală, cu „încercări de

cunoştinţă cu locul şi cu oamenii"; la 16 sept., pledează pentru întîiaşi dată la Casaţie,
într-un proces politic al prefectului de Focşani, Nico-laide, dat în judecată o dată cu
guvernul conservator. La
5 iulie 1877, notează: „Am început avocatura în Bucureşti şi de la ianuarie cam merge în
termen de mijloc, în aceste
6 luni, 650 de franci pe lună. Importantă pledarea mea la Buzău înaintea juraţilor, pentru
fostul prefect al Rimni-cului-Sărat, Popescu, de sub ministerul nostru. Achitare." Dar Ia 9
iulie 1877, cu îngrijorare: „Liniştit, aproape mulţumit, grijă nu multă numai în privinţa
gardei naţionale1, care abia luni se hotărăşte, şi apoi în privinţa banilor. Acum n-am chiar
nimic, 6 franci, şi sunt curios-umo-ristic cum o să ies din această strîmtoare. Am de
primit oarecare sume de la clienţi. Dar de două săptămîni nu vine nimic. Criză mare. în
acelaşi timp însă cerinţe. Pentru proprietarii! meu, impozite 90 de franci, pentru portărel,
care tocmai fuse pe la mine, 20 de franci, Mitei pentru Slavici 67 de franci, şi traiul
zilnic. De unde va veni uşurarea? M-am adresat lui Melik, lui Stern—în zădar! Fusci
acum la Scheinfeld — nu era acasă".
1 în ploaia de griji materialo şi morale ale acelei epoce, amintim şicanele ce i se făceau,
chemîndu-I din trei în trei zile la serviciul gărzii civice, de un pălărier devenit căpitan al
companiei (Soveja, op. cit., p. 85). Urmele acestei neplăceri se văd în mai multe locuri
din însemnări. Abia la 21 iulie 1877, notează: „Cu garda naţională lucrul s-a terminat cu
bine, în sfîrşit. Abia azi putui să dau Consiliului de recensiment adresa Primăriei
Bucureşti (semnată CA. Rosetti, nr. 10. 756, din 19 iulie 1877), care mă dispensează de
serviciu, fiindcă nu domiciliez in Bucureşti", Însemnări, I, p. 279. De fapt, era numai un
scurt răgaz, deoarece neplăcerile aveau să reînceapă. „Obţinui concediu de 2 luni pentru
căutarea sănătăţii de la garda naţională care mă necăjeşte mult, notează el la 28 noiemvrie
1877. Voiseră totuşi să mă înliaţe sub un mod grosolan iarăşi pentru Bucureşti."
Chestiunea era încă nerezolvată la 20 ianuarie 1878, deoarece găsim: „Mereu încă
necazuri cu garda naţională". Tar a doua zi, o mare depresiune nervoasă, împinsă pînă la
gîndul sinuciderii. „în timpul zilei, adaugă, mă chinuise din nou invitarea (nelegală) la
garda naţională, dar seara lucrul era terminat, fiindcă Roşea, în urma unui bilet al meu,
mă lăsase iarăş liber" {însemnări, 1, p. 292).
309

Iată ce fe] de ministru abuziv fusese omul care, la un. an de ia ieşirea lui din minister,
avea în pungă şase lei!1
Două zile după aceea, la 11 iulie, notează: „Primit-160 franci de ia un nou client". în
august, se reculegea: ,,Avocatura-mi merge bine. în iulie d.e. încasat 1400 de franci." La
12 septemvrie, scrie aceste rînduri, din care reiese firea lui optimistă şi credinţa în
biruinţa dreptăţii şi ordine;: „Advocatura începe să aducă venit bun. Pare,, într-adevăr, ca
şi cînd o luare liniştită, răbdătoare a lucrurilor, abţinere şi strictă limitare a trebuinţelor
sale de mai: înainte şi, înainte de orice, muncă cinstită pe lingă toate astea, ar avea un fel
de putere moralizatoare, care duce înainte mica corabie printre împrejurări, în mijlocul
dificultăţii, se produce apoi succesul. Astfel tocmai acum pentru mine, cînd într-adevăr
am nevoie de el spre a plăti iui Volkmar chiria şi lemnele."2
Puterea moralizatoare a unei munci care duce, în sfîr-şit, la plata sumei împrumutate
pentru chirie şi lemne !
3. După şase luni de cercetări pe la toate ministerele,, prefecturile, parchetele, consiliile
comunale, şi după fel de fel de peripeţii, în amănuntul cărora nu intrëm, Comitetul de
acuzare lansă, în sfîrşit, în ziua de 7 dec. 1876, un mandat de înfăţişare pentru 16 dec.
1876, cu ameninţarea mandatului de aducere. Maiorescu răspunse la 12 dec:
Domnilor,
La chemarea ce-mi adresaţi de a mă înfăţişa înaintea dv. în ziua de 16 ale curentei, mă
grăbesc a întîmpina că — în lipsa unei legi — nu vă pot recunoaşte drepturile şi
atribuţiile de judecători de instrucţiune şi că prin urmare sunt hotărît a nu răspunde la nici
un fel de interogatoriu ce mi-aţi face.
1 Aceeaşi situaţie se află descrisă şi în corespondenţă: „Mi-am închiriat aici o locuinţă, în
strada Sf. Vineri 19, alături de sinagogă, plătesc 180 galbeni anual (mai înainte plăteam
450 galbeni), scrie el. surorii lui Emilia, la 6 oct. 1876. Mănînc ultimul rest de capital, şi
în două luni de advocatura n-am încasat nici oleţcaie, astăzi urmează să primesc de la un
pîrlit de ovrei de la Asigurare cei dintîi zece galbeni, dacă va mai fi atît de prost să mai
vie. Cu toate acestea, sunt, voios şi bine dispus ca totdeauna. " (I.E. Torouţiu, op. cit., "V,
p. 11.)
- T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 283.
310

Astfel fiind, este de prisos de a veni înaintea dv. Voi răspunde şi mă voi apăra numai
înaintea judecătorilor mei legali, adică înaintea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Primiţi, etc.
T. Maiorescu, fost ministru.
Refuzul de a se prezenta atrase după sine mandatul de aducere. în ziua de 21 dec, el se
înfăţişă împreună cu Lascar Gatargi. Scena dintre dînsul şi comitet (N. Fleva, D. Giani,
Em. Gostinescu şi G. Missail) a descris-o Maiorescu şi în Istoria contemporană1 şi o
găsim identică şi în însemnări2 aşa că n-o reproducem, ca prea cunoscută, cu atît mai
mult, cu cît se limita la confirmarea refuzului de a răspunde. Raportul comitetului fu
prezentat adunării abia în ziua de 10 martie 1877, constînd din patru volume, redactate de
înveninatul G. Missail3. Acuzarea nu se menţinea decît pentru: L. Catargi, Al. Lahovari,
I. Em. Fio-rescu, T. Maiorescu, P. Mavrogheni şi apoi şi pentru V. Boerescu.
Reproducem după nota editorului însemnărilor* un rezumat din Raportul prezintat
Adunării Deputaţilor in ziua de 10 martie 1877 relativ la „descoperirile făcute de comitet
în privirea prevenitului T. Maiorescu, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice":
Capitolul I. Numiri şi permutări de profesori... Capitolul II. Răsipă si deturnare de bani
publici.
1. Trimiterea a două profesoare (d-ra Marquardt şi d-na Băico-âanu, directoarea şcoalei
centrale) în Germania şi în Elveţia „pentru studierea mai multor stabilimente de
învăţătură" şi „spre a-i face raport despre şcoalele normale de fete de acolo". Celei dintîi
îi ordonanţase pentru aceasta 700 de lei, iar celei de-a doua, 1400.
2. Suma de 2000 lei... pentru cumpărare de calcografii de la Berlin, Dresda şi Paris."
1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 94 ,
2 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 272.
3 Raportul prezintat Adunării Deputaţilor în ziua de 10/22 martie 1877 de cătră comitetul
de acuzare a foştilor miniştri daţi in judecată, Suc, F. Gobi, 1877.
4 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 258.
311

3. „Deschiderea unui credit extraordinar de 2307 lei, destinat a acoperi cheltuielile făcute
la congresul geografic de la Paris1."
4. „Revizorii ce luau cîte 500 lei pe lună, în loc de 250, după buget" (sunt 9; între ei: M.
Eminescu, la Iaşi-Vaslui; N.I. Filipide,. Botoşani-Suceava; I.C. Bănescu, Cahul — Ismail
— Bolgrad; I. Eli-ade, Prahova-Buzău ; le dăduse salariul dublu, fiindcă erau revizori,
precum se vede, pe cîte două sau chiar trei judeţe).
5. „Sumele luate de d. Maiorescu pentru plata transportului în inspecţiunea şcoalelor"
(320 lei „pentru plata transportului său în inspecţiunea şcoalelor de peste Milcov, pe tirnp
de 8 zile, calculat a 40 lei pe zi", 1500 lei pentru inspectarea şcoalelor de peste Olt şi din
Basarabia şi alte două sume de Iei 1800 şi 767).
6. „împrumutul făcut d-lui M. Eminescu şi ajutorul făcut d-lui /. Slavici, studenţi la
Universitatea de Viena şi Berlin" (40 de galbeni ajutor lui I. Slavici şi 100 de galbeni lui
Eminescu, „pentru depunerea doctoratului şi tesă, cu condiţiune ca in urmă să înapoieze
Ministerului aceşti una sută galbeni... Prin acest fapt, prevenitul Maiorescu a comis o
adevărată răsipă de banii statului, dînd eu împrumut banii publici şi cu termen nelimitat la
favoriţi de ai săi".)
7. Cumpărarea imitărilor de camee şi pietre gravate din muzeul de la Berlin (900 de lei).
8. Cheltuieli... cu mergerea d-lui Maiorescu la congresul geografic din Paris (1500 de
lei).
Capitolul III. 1. „Stipendiile studiniilor de la faleultăţile din străinătate şi ţeară."
2. „Hartele geografice comandate prin librarul Socec et Co." (16.200 lei pentru 1200
de hărţi).
3. „Subvenţiuni la studinţii din ţeară, făcute din sumele prevăzute in buget pentru
subvenţionarea studinţilor din străinătate."
4. Subvenţiuni acordate în străinătate d-lor T. Micher şi C. Meissner (1000 de lei lui
Torna Micher, „pe baza eminentului succes cu care studiază la conservatorul din Viena, !
a care a dobîndit în 1874 la concurs medalia premiului II, şi 2350 de lei d-lui
Constantin
1 Despre această călătorie la Paris, găsim următoarea notă în însemnări, I, eu data de 20
iulie 1875 (p. 231): „Prin Carlsruhe, Basel la Paris, la congresul Societăţii geografice.
Callimaki-Catargi (agentul nostru diplomatic la Paris) cu doamna şi copil. Făcut
cunoştinţa baronului Reille, vice-amiralului Laroncière la Noury, ministrului Wallon cu
soţia lui de un roşu-cărămiziu, ordinară, la serata ei în clădirea ministerului, cu
Cortambert, mai ales însă Schweinfurth, v. Schagintweit si Nachtigall. Ministrul
italian Menabrea."
312
Meissner, student în filozofie la Berlin, ocupîndu-se în specia! cu pedagogia şi seminarele
de învăţători", „ca bursă întreagă pentru timpul de la 1 oct. 1874 pînă la 30 sept. 1875,
precum şi 300 franci spese de drum").
5. Comisiunile instituite pentru examinarea cărţilor didactice.
6. Chestiunea privitoare la reparaţiunea Teatrului Naţional.
Acţiunea se împotmoli aici; cu toate demersurile acuzaţilor, chiar şi printr-o petiţie
colectivă la 1 mai către domnitor, comitetul de acuzare (de altfel mereu descompletat prin
demisii şi mereu împrospătat prin numiri succesive) nu îndrăzneşte să deschidă procedura
procesului în faţa Curţii de Casaţie, deşi, la un moment, guvernul se gîndise la crearea
unei întregi secţii noi. Foştii miniştri rămaseră, astfel, acuzaţi, dar nu şi judecaţi. In
răstimp, la nişte alegeri parţiale, doi dintr-înşii, Lascar Catargi şi V. Boerescu, fuseră
aleşi la Senat, încă din april 1878, iar generalul I. Em. Florescu şi T. Maiorescu, la
Cameră, in ianuarie 1878.
în ziua de 26 ianuarie 1878, I. Brătianu ceru Camerei „să sfîrseascâ o dată cu această
nenorocită chestiune" — iar Camera, cu 55 bile contra 6 vota retragerea acuzaţiei foştilor
miniştri conservatori1.
t. „De la sfirşitul lui ianuarie, nota Maiorescu în In-semnări pe ziua de 5 iulie, pînă la
ultima aprilie (trei luni), am redactat Timpul; mai toate articolele de fond ale mele din
acest interval. Aveam pe lună 800 de franci[...]
1 Soluţia aceasta nu mulţumi pe foştii miniştri acuzaţi şi, îndeosebi, pe Lascar Catargi,
care voia o reabilitare publică. Iată ce scria în această privinţă Maiorescu lui lacob
Negruzzi, ia 8 febr. 1878: „Una din cauzele acestor covîrşitoare supărări ale mele este şi
prezenţa lui Lascar Catargi aici, care ne adună în toate serile ca să dezbatem asupra
atitudinii noastre ca partid şi ca foşti miniştri acuzaţi. In orice caz, vom protesta în contra
retragerii acuzării. însă cum?" (I.E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., 1, p. 10.) Şi, în adevăr,
Lascar Catargi trimise o scrisoare principelui Carol la 9 febr. 1878, în care, după ce-i
aducea aminte că el îl împiedicase să abdice în martie 1871, se declara nemulţumit cu
simpla retragere a acuzării şi cerea să fie trimis în judecata Curţii de Casaţie. Cum nu i se
putea da o astfel de satisfacţie, ei nu se mai prezentă domnitorului mulţi ani; în deosebire
de ceilalţi foşti miniştri acuzaţi, ce se prezentară de îndată ce acuzaţia fusese retrasă.
313

Timpul din 27 ianuarie 1877 îşi anunţă, în adevăr, reorganizarea şi retragerea rezervei, pe
care o făcuse în public P.P. Carp faţă de directivele ziarului. în acest» chip se semnala, de
fapt, trecerea conducerii în mîinile lui Titu Maiorescu, aflat atunci în afară de Parlament..
Şi după conţinut, dar şi după amănuntul pur formal al datării editorialului din 29 ianuarie
sub dubla dată: Bucureşti 28 ian./9 fevruarie, felul lui obişnuit de a data orice, îi putem
fixa primul articol la 29 ianuarie 1877. Chiar din al doilea găsim, de altfel, afirmarea
cunoscutei poziţii junimiste de apărătoare a Constituţiei, deopotrivă de ostilă şi reacţiunii
şi radicalismului liberal: ..Dacă ar cuteza cineva să ridice stindardul reacţiunii, scria el,
asigurăm pe toţi că nu noi am rămînea cei din urmă pentru a combate tendinţele
reacţionare şi ideile despotice, de la care nu putem aştepta nici un bine".
Articolele lui Maiorescu, aproape zilnice, se recunosc uşor şi prin revenirea temelor lui
obişnuite, fără ca ele să aibă vehemenţa şi strălucirea pasională a articolelor iui
Eminescu; una din ele era, fireşte, lupta împotriva „fracţiunii libere şi independente" de la
Iaşi, al cărei exponent principal, N. Ionescu, intrase in guvernul lui Brătianu ca ministru
de Externe. Interpelarea lui M. Kogălniceanu împotriva „fracţiunii", ai cărei membri
cumulau diverse ocupaţii cu cea de profesor, fără a şi-o îndeplini, nu putea fi decît
binevenită lui Maiorescu pentru a-i ataca: pe N. Ionescu, profesor şi ministru, pe P. Suci«
şi pe Gr. Ureche, profesori şi membri la Curtea de Apel, pe Şt. Şendrea, profesor şi agent
diplomatic, pe Al. Gheorghiu, profesor şi deputat, pe Andrei Vizanti, profesorul de
literatura română, autorul unei singure broşurele, lecţia de deschidere, cu dedicaţia „hune
munus" în loc de „hoc munus", pe St. Emilian etc. Masca ştiinţifică li se scosese mai de
mult acestor profesori fără nici o activitate ştiinţifică ; li se smulgea acum şi masca
„abnegaţiei naţionale", do-vedindu-li-se o politică de căpătuială. Senatul vota o moţiune
drastică, cerînd guvernului să ia măsuri „în privinţa profesorilor cari au părăsit catedrele
lor şi astfel compromit viitorul unei întregi generaţii". N. Ionescu continua totuşi să
rămînă pe băncile guvernului. Activitatea ziaristică a lui Maiorescu era însă absorbită
în bună parte
314

de chestia de la ordinea zilei a dării în judecată a guvernului conservator al lui Lascar

Catargi, ce învrăjbise şi înverşunase raporturile dintre partide; de aici polemici zilnice
împotriva „radicalilor" şi a membrilor comitetului de acuzare.
Evenimentele externe se precipitau însă în aşa chip, încît înăbuşeau larma certurilor
interne: războiul ruso-turc bătuse la uşă. Oamenii noştri politici (M. Kogălni-ceanu, D.
Sturdza, conservatorii şi chiar şi primul ministru Ion Brătianu) erau pentru păstrarea
neutralităţii garantate prin tratatul de la Paris. Singur domnitorul Carol dorea o participare
la război alături de ruşi şi izbuti încetul cu încetul să-1 înduplece şi pe Brătianu, care în
întîl-nirea de la sfîrşitul lui septemvrie 1876 de la Livadia cu Ţarul Alexandru II şi cu
cancelarul Gorciakoff, pusese bazele unei viitoare convenţii pentru trecerea armatelor
ruseşti prin România. Cinci veni momentul semnării acestei convenţii, domnitorul chemă
în consiliu pe toţi fruntaşii politici; fiind încă sub acuzare, foştii miniştri conservatori nu
fuseseră chemaţi, dar cei mai mulţi liberali se declarară pentru păstrarea neutralităţii,
afară de Brătianu, Rosetti şi Kogălniceanu, care şi înlocui pe N. Ionescu la .Ministerul
de Externe.
Convenţia cu Rusia se încheiase la 4 aprilie, iar trupele ruseşti pătrunseră în ţară la 11
aprilie. Cum Senatul fusese dizolvat încă de la 23 martie, modificîndu-se legea electorală
prin decret, alegerile avură loc la 8—13 aprilie. Senatul putu fi astfel convocat la 14
pentru a ratifica o convenţie care şi intrase în funcţiune. Prin aceste alegeri pătrunseseră
în Senat foştii miniştri conservatori Lascar Catargi, P. Carp, V. Boerescu şi G. Gr.
Cantacuzino.
în Istoria contemporană a României, Maiorescu se arată favorabil convenţiei noastre cu
Rusia, criticînd mai ales pe Ion Ghica (autorul broşurii O cugetare politică, 1877) şi pe
D.A. Sturdza, pentru că se arătaseră partizanii absoluţi ai neutralităţii; în nota de la p. 115
—116 arată că „Lascăr Catargi nu a fost chemat la acea consultare şi nici nu putea să fie
chemat. De abia cu 12 zile înainte, Camera liberală votase acuzarea definitivă a celor şase
miniştri conservatori pentru «crime şi delicte». Ar fi fost o monstruozitate cinstituţională
ca în acelaşi timp să fie chemaţi de guvern
315
la consultare politică ! Dacă ar fi fost chemaţi, unii dintre ei, deşi nu Lascar Catargi, s-ar
fi arătat desigur partizani ai războiului în contra turcilor."
Dacă unii dintre conservatori ar fi înclinat spre Rusia, nu se poate spune tot aşa şi de
junimişti. Termometrul atitudinii lor îl avem în discursurile lui P.P. Carp din şedinţele
Senatului din 17 aprilie şi 23 aprilie 1877, cu ocazia Convenţiei cu Rusia şi a
Mesagiului1.
„Oricare ar fi votul dv., fie pentru, fie contra, el nu poate fi liber [...] şi oricare ar fi
răspunderea materială ce va rezulta din votul nostru, eu resping cu toate puterile
răspunderea morală a unui act făcut în asemenea condiţii, şi oricît de slab ar fi glasul
meu, sunt sigur că în aceste priviri el va răzbate dintr-un unghi al ţării în altul". îşi
exprima apoi teama ca această convenţie să nu se transforme într-o alianţă.
„Pentru mine, convenţia de faţă nu este decîL începutul unei politici pe care eu nu pot să
o aprob, nu este decît începutul unei alianţe care are să se sfîrşească cu cooperaţia armatei
noastre dincolo de Dunăre: şi atunci voi întreba, ce foloase putem primi noi din o
asemenea alianţă, ce ne va impune sacrificii enorme."2
Şi încheie:
„Votez contra acestei conTenţii, pentru că ea, fără nici un temei, schimbă bazele pe care
tratatul de Paris a aşezat starea politică a României. Votez contra acestei convenţii, pentru
că este primul pas al unei alianţe care, în schimbul unor mari sacrificii, nu ne va da nici
un folos."
Cu aceeaşi atitudine revenea în discursul la Mesagiu de la 23 aprilie: „Eu zic că nu era
nevoie, pentru a ajunge la acest rezultat, de a părăsi, înainte de vreme, o garanţie
colectivă şi a o înlocui cu o garanţie unilaterală".
S au :
„Aţi zis că suntem părăsiţi de Europa, ca să deveniţi beligeranţi. Să dea Dumnezeu ca
evenimentele să mă dezmintă ; dar sunt sigur că aveţi să treceţi ca aliaţi peste Dunăre."3
1 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 129.
2 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 131.
3 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 134 şi 135.
316

Iată adevărata atitudine a junimiştilor faţă de convenţia şi de participarea la război. [...]

Pentru a reveni la Timpul, ziarul publică la 19 aprilie convenţia cu Rusia; iar în numărul
de la 26 aprilie publică o declaraţie scrisă probabil de Maiorescu, în care arată că se
ratificase de Camere convenţia cu Rusia, după ce armatele ruseşti trecuseră Prutul;
încheia apoi:
„în faţa acestor fapte împlinite, în faţa unor împrejurări de la care poate atîrna viitorul
statului nostru, noi conservatorii credem ca ar fi nepatriotic şi inoportun de a crea
guvernului, căruia evenimentele i-au încredinţat soarta ţării, dificultăţi în chestiile
exterioare.
Opinia noastră despre acest guvern este cunoscută, ea nu s-a schimbat întru nimic. Pentru
moment însă credem că o polemică în contra politicei sale din afară nu este la locul ei."
Sub presiunea acestor evenimente, rolul lui T. Maiorescu la Timpul se sfîrşise; se retrase
deci, identificindu-i-se pentru ultima dată colaborafia în articolul de la 23 aprilie. Chiar
din notiţa din însemnări se vedea, de altfel, că era, ca şi Carp, împotriva convenţiei cu
Rusia1. [...]
1 însemnări, I, p. 276.

III
1. Reintrarea în Cameră la 24 ianuarie 1878 şi lupta pentru invalidarea lui. 2. Chestiunea
ratificării tratatului de la Berlin şi a convocării Constituantei pentru modificarea art. 7. 3.
Primul discurs al lui Maiorescu de la 28 sept. 1878 în chestiunea convocării
Constituantei. 4. Al doilea discurs de la 7 febr. 1879. 5. Atitudinea lui P.P. Carp în
aeeastă chestiune.
1. Cu o majoritate precară în Senatul ales încă sub Lascar Catargi, Brătianu îl disolvă la
23 martie 1877 şi convoacă colegiile electorale pentru 21—26 aprilie. Surprins Insă de
mersul grăbit al evenimentelor, adică de inceputu! războiului ruso-turc şi de necesitatea
ratificării de Parlament a Convenţiei de la 4 aprilie 1877 încheiată între noi şi ruşi, am
spus că a trebuit să modifice legea electorală pentru a putea face noi alegeri, între 9
—:13 aprilie, şi că dintre conservatori au intrat în Senat Lascar Catargi, P. Carp,
V. Boerescu şi Gh. Gr. Cantacuzino. Convenţia fu ratificată la 16, 17 aprilie.
La 20 ianuarie 1878, Maiorescu notează: „aud că sunt candidat al conservatorilor la
alegerea de deputat al colegiului I de Iaşi la 23 şi 24 ianuarie". Iar la 24: „am fost ales,
într-ade?ăr, deputat al colegiului I de Iaşi, după care, la 25 ianuarie, acuzarea în contra
miniştrilor a fost pur şi simplu retrasă de către Cameră". Astfel se isprăvea îiîomenia dării
în judecată a guvernului Lascar Catargi — iar Maiorescu intră iarăşi în viitoarea acţiunii
parlamentare.
Reintrarea nu avea totuşi să se întîmple fără una din acele înscenări, care nu depăşeau
poate nivelul cultural al epojei şi se repetau destul de des. dar care, prin situaţia
aia

proeminentă a victimei şi prin răzbunarea firească a talentului de a-şi păstra în

chihlimbarul operei sale trupurile fosilizate ale adversarilor, avea să rămină în amintirea
tuturor cunoscătorilor istoriei noastre politice. Validarea alegerii lui întîrzia de a veni în
discuţia Camerei1 [...] Cererea de invalidare fusese respinsă, dar în şedinţa de la 6
februarie 1878 „fracţionistul" ieşean A.D. Holban (devenit mai tîrziu junimist) izbuti
totuşi sa obţină instituirea unui „comitet judiţiar", compus din Locusteanu, Patărlăgeanu,
Dimancea, Pantazi Ghica şi Eraclide, ca să „ancheteze" alegerea. Raportul conchise la
invalidare, iar în şedinţa de la 1 aprilie 1878, cu toată opoziţia preşedintelui CA. Rosetti,
care spusese: „Nu este permis, mai cu seamă unui partid democratic, să atace o alegere
pentru opiniunile filozofice ale candidatului", A.D. Holban îî atacă pe Maiorescu pentru
că susţinea „materialismul abjectului Schopenhauer, care propagă concubinatul, dreptul
bătăii cu biciul, dispreţul amorului de patrie şi sentimentelor de onoare. Aceste lucrări
sunt bune la sălbatici, nu la noi!" Au lipsit numai 3 voturi pentru ca propunerea
1 Iată ce scria lui I. Xegruzzi la 8 febr. 1878: „Interpelarea lui Beizadea Viţică (Grigore
Sturdza) asupra condiţiilor de pace, care se va dezbate în Senat mîine, este signalul
acţiunii noastre, pe care însă nu cred că e prudent a o comunica într-o scrisoare. En
attendant, impresia tuturor este că [...] ministerul joacă o infamă comedie, cel puţin
Kogălniceanu şi CA. Rosetti, dacă nu şi (principele Carol).
Dovada pentru aceasta e amînarea votării asupra alegerii mele, şi aceeaşi amînare pare a
o face şi cu generalul Florescu.[...] Nu s-ar putea face o manifestare a alegătorilor din col.
I în care să protesteze în contra nereprezentării în Cameră a celui mai important Colegiu
în împrejurările de faţă? O depeşă a lui Beizadea Grigore cu ceilalţi? Ai cetit în Timpul
articolul lui Eminescu (care nu-şi poate stăpîni indignarea) şi, prin urmare ştii, ce s-a
petrecut. Şi România liberă le-a aruncat un strigăt de indignare." (I.E. Torouţiu, op. cit.r I.
p. 10.) Scrisoarea e din ziua de 8 februarie 1878, adică a respingerii primului atac al lui
A.D. Holban, care izbuti totuşi să obţină apoi instituirea unui „comitet judiţiar" şi să
amîne validarea lui Maiorescu. Protestul alegătorilor de la Iaşi organizat prin Iacob
Negruzzi a avut Ioc, după cum reiese din scrisoarea din 26 febr. 1878 a lui Maiorescu
cătră acesta: „Şi eu găsesc protestul alegătorilor în chestia mea foarte bun şi cred că poate
fi de oarecare însemnătate mai tîrziu de a-1 fi dat. E bine să putem arăta odată că înşişi
radicalii au surpat temelia vieţii constituţionale, împiedicînd sub pretexte greşite alegerile
opoziţiei. Trimiteţi protestul cu cîte subscrieri are: non numerantur sed ponderantur."
(I.E. Torouţiu, op. cit., 1, p. 11.)
319

de invalidare să nu obţină cele două treimi de voturi cerute de lege1.

Cu astfel de greutăţi pătrunse, în sfîrşit, Maiorescu în Cameră şi, cum ceilalţi doi deputaţi
conservatori, D. Donici şi G. Gîţă, nu erau vorbitori, ajunse singurul reprezentant al ideii
conservatoare în cameră din 1878. Acuzaţia de adept al lui Schopenhauer avea să revină,
de altfel, adese în pole-micile duse împotriva lui.
1 în această chestiune, articolele lui Eminescu din Timpul, S februarie şi 9 aprilie 1878.
în primul, intitulat Contestarea alegerii d-lui Maiorescu (ed. I. Creţu, op. cit., II, p. 215),
după ce face elogiul rolului lui Maiorescu în cultura românească, intră în amănuntul celor
cinci motive de contestare ale lui Holban, dintre care a! patrulea suna în redactarea lui
Eminescu: „D. Maiorescu aparţini? unei şcoli filozofice periculoase, căci Schopenhauer
şi Max Stirner spun că: «forţa primează dreptul» etc. Aicea citează o frază în franţuzeşte,
ce avea acest cuprins. întrebat de un deputat cine susţine aceasta, d-sa răspunse:
Schopenhauer." La care Eminescu replică: „E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi
zis vreodată că «forţa primează dreptul ». D. Holban a citat în franţuzeşte un pasaj din
Max Stirner şi cu neruşinare 1-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o adunare
incultă, ce nu-i putea controla nici ignoranţa sa, nici reaua sa credinţă... D. Holban
atribuie deci lui Schopenhauer idei, pe care acesta le numea şarlataneşti şi idei de
stirpitură, insultă memoria unui geniu, al cărui nume nu e vrednic să-1 pronunţe, dă o
idee mincinoasă despre scrierile filozofului, pentru a contesta alegerea colegiului I de
laşi." După ce Holban reuşi să obţină instituirea unui „comitet judiţiar" şi chestia reveni
în dezbaterea Parlamentului în şedinţa de la 1 aprilie, Eminescu mai scrise un articol
Domnul Holban şi Arthur Schopenhauer, de la 9 aprilie 1878 (ed. 1. Creţu. op. cit., II, p.
300). Holbau spusese: „Eu în rîndul trecut v-am indicat printr-o citaţiune care erau
doctrinele acelui candidat, şi acea indicare mi-a atras critice şi graţiozităţi incivile din
partea lui Maiorescu într-o foaie a sa, taxîndu-mă de ignorent. D-lor, nu voi trece nici de
filozof, nici de învăţat universal, dar ţin să constat că tot ce zic este exact, ţin să probez că
am dat o interpretare justă, veridică înaintea dv. în privirea doctrinei acestei scoale
funeste, care în Moldova se numeşte Noua direcţie şi al căreia d. M. este şi fondatorul şi
marele profet, fată, am aicea evanghelia acestei scoale, Convorbirile literare, unde sunt
traduse şi propagate^ de d. Maiorescu principiile lui Schopenhauer..." Şi mai departe:
„înainte de toate, partidul naţional democratic şi liberal are de cea dintîi datorie să apere
proprietatea, onoarea, castitatea familiei, patria..., are datoria să propage în popor
onoarea, moralitatea, virtutea... iar nu materialismul abjectului Schopenhauer, care" etc..
(vezi pasajul din text). Acuzîndu-1 că-1 confundă pe Schopenhauer cu Stirner, Eminescu
exclamă: „D. Holban zice că filozoful în cestiune e contra proprietăţii! Neadevărat! Că e
contra castităţii familiei. Xeadevărat. Contra onorii, a virtuţii, a morali-
220

Prezenţa în senat a lui P. P. Carp ne dă putinţa precizării acţiunii lor comune şi a unor
nuanţe în atitudinea politică. Potrivit liniei sale de o viaţă întreagă, P. Carp se opusese,
după cum ştim, cooperării cu ruşii şi deci convenţiei de la 4 aprilie 1876; după armistiţiul
de la Adrianopole şi după pacea de la San-Stei'ano, atitudinea lor, ca şi acea a
conservatorilor, se îndîrji mai mult în opoziţie. La Senat, D. Ghica, Manolache Kostake,
P. Carp, V. Boerescu etc. propuseră chiar o moţiune de blam, prin care susţineau că
„guvernul nu mai are destulă autoritate pentru a apăra interesele ţării faţă de viitorul
congres de la Berlin". Singura victimă a acestor atacuri avea să fie mai tîrziu M. Kogălni-
ceanu, semnatarul Convenţiei cu Rusia de la 4 aprilie 1877. Deocamdată el reprezintă
alături de Brătianu ţara în faţa Congresului de la Berlin (i iunie — 1 iulie 1878), care fu o
mare decepţie pentru noi, [...] adică ne impunea amestecul străinilor în chestiunile interne
ale ţării. Tratatul ni se comunică oficial la 4 august, iar Parlamentul se redeschise la 15
septembrie. Senatul vota o moţiune autorizînd guvernul de a se conforma tratatului de la
Berlin. [...] Guvernul mai fu invitat ca ,,cel mult în cursul sesiunii ordinare de trei luni să
adune o Adunare constituantă de revizuire", în vederea modificării articolului şapte.
3. La Cameră se propuse aceeaşi moţiune, cu deosebirea că nu se mai preciza data
Adunării constituante de revizuire, în şedinţa de Ia 28 septemvrie 1878, Maiorescu
(împreună cu ceilalţi deputaţi, D. Donici, Se. Rosetti, G. Gîţă) prezintă o moţiune, în care
[...] afirmă numai că „este cazul de a se aplica imediat art. 129 din Constituţiune pentru
convocarea Adunării legiuitoare de revizuire" şi şi-o susţinu printr-un
lăţii... De trei ori neadevărat... Şapte neadevăruri nemaiauzite prin colosala lor sfruntare,
prin lipsa de ruşine a acelui ce cutează sa le pronunţe. Schopenhauer e unul din cei mai
aprigi apărători ai proprietăţii, castitatea o arată ca p virtute principală şi ca temeiul
familiei, sentimentul de patrie e-n ochii lui atît de mare, încît în scara virtuţilor omeneşti
sacrificarea pentru patrie e aproape de sfinţenia deplină, de asceză ; el cere aspre legiuiri
pentru păstrarea onorii cetăţeneşti, combate însă le point d'bonnneur al evului mediu, care
etc. In fine, în veacul nostru nu există nici un singur filozof care să fi stabilit atît de înalte
ideale de moralitate ca tocmai înţeleptul de la Frankfurt."
22
321

discurs1, arătînd nevoia de a nu complica situaţia prin amânarea inutilă a convocării

Constituantei, prin care se cerea de statele apusene emanciparea evreilor2. Viitoarea lui
atitudine faţă de această chestiune se străvede de pe acum3. „Eu unul, declară el, în
chestia israeliţilor, am vederi radical deosebite de acelea ale «fracţiunii libere şi
independente»' (care era antisemită). Le-am avut totdeauna, le voi avea întotdeauna, şi
cred că sunt bun patriot că le am aşa. Cu toate acestea, tocmai eu mă văd chemat a vă
declara că am fost foarte dureros atins, cînd am văzut tractatul de Berlin amestecîndu-se
in această chestie internă a noastră. Eu, care de altmintrelea sunt de opinia că articolul 7
nu era bine să figureze de loc în Constituţia noastră, îmi pare rău că au venit străinii sa ne
spună ce să facem cu acel articol.'' Cu această rezervă de demnitate naţională, fără
legătură însă cu fondul chestiunii, arată că era patriotic „de a ne supune imediat tratatului
de
1 T. Maiorescu, Discursuri- parlamentare, II, p. 177. Despre această cuvintare, serie în
însemnări, I, p. 317: .,Cuvîntarea mea din Cameră asupra tratatului de la Berlin şi în
contra ministerului Brătianu 3a 30 sept. ţinută de la ora 4 — 6 a făcut senzaţie şi mi-a
adus neîndoios succes din partea adversarilor. Monitorul despre acestea. O public
româneşte şi franţuzeşte."
2 Atitudinea iui favorabilă faţă de evrei e cunoscută de mai de mult încă din lupta
împotriva şcoaiei naţionaliste a lui Simion Bărnuţ, cînd se pusese pe terenul ideilor de
umanitate şi liberalism. ..Contra ultimei consecinţe a şcoaiei Bărnuţiu de a opri comerciuî
străinilor şi de a goni pe toţi străinii şi mai ales pe evrei afară din tară ca periculoşi
existenţei române, opunem ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism, pe care sub
nici un cuvînt, pentru nici un timp şi cu nici un pretext nu este permis a le înfrînge". serie
el încă din 1868 în Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu. Liberalismul lui în
chestiunea evreiască intenţionase să şi-1 manifeste în Cameră în discursul din şedinţa de
la 31 ianuarie 1874 asupra reformei legii comunale, după cum reiese dintr-o scrisoare a
lui P.P. Carp din 20 ianuarie 1874: „în privinţa legii comunale eu aş fi de părere să
vorbeşti numai într-un caz a.d. în cazul cînd ai avea speranţa de a obţine ceva în
principiu. Aceasta nefiind, nu ştiu pentru ce ai da adversarilor tăi de azi o armă mai mult
în mînă şi de ce ai sacrifica interese practice pentru teorii platonice. Va veni vremea unde
vei putea apăra pe evrei cu mai bun succes şi poate cu o siguranţă de izbutire cu atît mai
mare, cu cît vei fi tăcut mai mult astăzi (sapienţi sat)." (I.E. Torouţiu, Studii şi documente
Ut., V., p. 63.) Maiorescu n-a mai amintit de evrei în acel discurs — dar nu e fără interes
de a-1 vedea pe Carp dînd lecţii de oportunism politic lui Maiorescu !
3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 198.
322

la Berlin şi în acest punct, cu riscul de a atrage asupra noastră impopularitatea

obişnuită în asemenea lucruri".
Era, aşadar, necesara imediata convocare a Constituantei, rămînînd ca dînsa să decidă
dacă vrea să consimtă la modificarea art.7. „Iată pentru ce am avut curajul a va •cere să
declaraţi că acea Cameră care a proclamat independenţa României [...] să-şi sfîrşească
viaţa ei constituţională şi să lase prima direcţiune a viitorului României independente
însuşi poporului român, care să se exprime prin libere alegeri"1.
4. Tergiversarea lui Brătianu venea, susţine Maiorescu, ■din nevoia de a lăsa ca
nemulţumirea ţării [...] să slăbească, dar se poate că şi din nevoia realizării climatului
favorabil discutării unei astfel de chestiuni. în şedinţa de la 7 februarie 1879, sub forma
interpelării, Maiorescu reveni asupra necesităţii de a se convoca o adunare Constituantă,
măguliri-•du-se că, poate în urma intervenţiei lui, guvernul ceruse Parlamentului
declararea de revizuire. Cu acest prilej, ţinu o cuvintare în şedinţa de la 24 februarie2
împotriva moţiunii minorităţii mai ales fracţioniste de a se vota nu numai o simplă
declarare de revizuire, ci şi motivarea ei, sub cuvînt că, dacă in votarea principiului
revizuirii ar putea fi o unanimitate dictată de condiţiile tratatului ele la Berlin, ..din
motivări ar ieşi divergenţa de opinie". „Este probabil, zicea el, că asupra motivelor nu ne
unim, să facem un armistiţiu, votăm şi noi propunerea majorităţii d-voastră şi în discuţia
publică fiecare îşi va face profesia de credinţă şi apoi în viitoarele Camere ele revizuire
acei din noi care vom mai veni vorn avea ocazia să spunem ceea ce credem''.
Din acest discurs se explică zelul revizionist al lui Maiorescu. în afară de convingerea că
orice întîrziere a soluţionării chestiunii o va complica, nerecunoseîndu-ni-se
independenţa, deşi politica de amînare e poate, de fapt, politica cea mai bună a statelor
mici, atitudinea lui Maiorescu era dictată şi de spiritul lui ele toleranţă religioasă de
origine masonică. Constituţia din 18G6 introdusese o clauză religioasă, pe care o credea
intolerantă şi barbară; schimbarea ei
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 220.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 272.
22*
323

oît mai repede i se părea un aei de civilizaţie. „Noi nu reprezentăm astăzi, susţinea el, ca
în trecut poate, la gurile Dunării, omisiune ortodoxă, ci una naţională, a «gintei latine»;
noi am fost creaţi aici ca stat constituţional de generoasa Franţă nu pentru că suntem
ortodocşii Orientului, ci pentru că suntem sentinela gintei latine înaintate în Orient;
pentru că ni s-a spus că avem naţionalitatea latină de susţinut în Orient." Şi apoi se
întreabă „gintea latină are ea a face în special cu ortodoxia şi cu creştinătatea?... Religia,
oricît ar fi ea de importantă, este o notă accesorie a naţionalităţii; sîngele, limba,
aspiraţiile la o cultură comună, aceasta este gintea latină."
Pentru ce am impune gintei latine din Orient o excludere religioasă? „Luaţi legile şi le
faceţi oricît de restrictive pe tărîmul economic şi social; a pune însă asemenea restricţii cu
privire la religie, aceasta nu intră în ideile secolului de astăzi, şi a fost o mare greşală ce
s-a comis cînd s-a introdus aceasta la 1861* în pactul fundamental al ţării." Pe locul unde
suntem noi nu ne putem apăra în contra panslavismului în numele ortodoxiei, ci al gintei
latine, continuînd să primim „germenele de cultură de acolo de unde le-am luat şi pînă
acum, adică de la Occident, şi nu de la nord"1.
* Evident eroare, de fapt 1866.
1 Că Maiorescu credea —- contrar guvernului — că orice amînare a revizuirii art. 7 va
aduce o agravare a chestiunii prin exagerarea pretenţiilor Puterilor apusene în favoarea
evreilor, o constatăm şi dintr-o scrisoare a lui din 16 ian. 1879 către Iaeob Negruzzi. „La
Berlin am aflat: I) că Bleichroder umblă din toate puterile după vînzarea drumului de fier
către statul român în forma convenită cu mărginitul şi (după indicii sigure) neonestul
Costinescu. Fiind lucrul dar aşa de folositor pentru bancherii din Berlin, trebuie să fie
păgubitor pentru noi; II) că i s-a dat a înţelege lui Rosetachi ca nici să nu vie la Berlin,
neputînd obţine nimic; III) că în chestia ovreilor tocmai în urma anunţatei călătorii a lui
CA. Rosetti s-a înţeles guvernul german cu cel englez şi francez de a respinge orice
recunoaştere a României, pînă cînd nu se va rezolvi chestia izraelită. (Républ. franc, nu
mai probează nimic de cînd este în opoziţie cu guvernul actual francez.) Acum însă prin
tergiversarea guvernului nostru, Puterile nu se mulţumesc cu ştergerea art. 7 din Const.,
ci aşteaptă şi legea ulterioară asupra izraeliţilor. Et voilà ce qu'on a perdu en ne pas
faisant ce que nous autres de l'opposition avions proposé au mois de Septembre de
l'année passée (c'est-à-dire la convocation immédiate de la Constituante)." (I.E. Torouţiu,
op. cit., I, p. 12.)
324
întreaga chestiune evreiască era, aşadar, privită numai prin prisma toleranţei religioase,
atît de scumpă lui Ma-iorescu, şi fără alte anticipări asupra modalităţii de rezolvare a ei
din punct de vedere al politicei naţionale sau economice.
Aceleaşi vederi le avea şi Carp, dar numai cu privire la urgenţa convocării Constituantei.
Deşi membru al opoziţiei, el primi eh 13X Sri fie raportorul legii la Senat. Luînd cuvintul
în şedinţa de la 28 februarie 1879, se dezvinovăţise de învinuirea de a colabora cu
partidul liberal, el, care totdeauna se pusese pe terenul intangibilităţii Constituţiei. Nici
acum nu era pentru modificarea ei în sens liberal; „precum nu le dau dreptul adversarilor
s-o modifice în sens mai liber decît este astăzi, tot asemenea şi mie îmi refuz dreptul de a
o modifica în sens mai restrictiv", declara el. Modificarea Constituţiei era numai o cerinţă
a tratatului de la Berlin şi se limita la articolul 7. Revenise apoi asupra părerilor sale în
chestia evreiască cunoscute încă de la 1866: „Singura cale ce poate să ne scape este
munca pe cale economică; căci, în concurenţa evreilor, eu nu văd decît un stimulent de a
dezvolta pe cîmpul economic o muncă mai intensivă decît aceea de astăzi. Convingerea
mea este că, dacă am da toţi evreii afară, noi, în loc de a propăşi economiceşte, ne-am
întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum 50 de ani."
Acţiunea celor doi conducători junimişti în chestia necesităţii revizuirii imediate a
Constituţiei era, aşadar, unitară; lumina sub care aveau să-i privească rezolvarea nu va
mai fi însă identică.

IV
1. Alegerile pentru Constituantă din mai 1879. 2. Proiectul de modificare a art. 7. redactat
de V. Conta în numele minorităţii devenită majoritate. 3. Discursul rostit de T. Maiorescu
la 10 sept. 1879 în numele partidului conservator. 4. Proiectul guvernului şi discursul de
aprobare al lui T. Maiorescu de la 6 oct. 1879. 5. Aprecieri asupra schimbării atitudinii
lui T. Maiorescu. 6. Atitudinea rectilină a lui P.P. Carp; discursul lui de la 28 sept. 1879.
7. Atacurile lui I.C. Brătianu împotriva lui T. Maiorescu. 8. Divergenţa de M. Eminescu
şi de P. Carp. 9. Dislocări în sînul „Junimii" pe chestia evreiască.
1. Alegerile pentru Constituantă avură loc în mai 1879; dintre conservatori, reuşiră Lascar
Gatargi, Manolache Kostake, V. Boerescu, I. Strat, N. Kreţulescu etc. la Senat; iar la
Cameră, P. Carp la Vaslui, Al. Lahovari, fraţii Ne-.gruzzi. Deşi „fracţiunea liberă şi
independentă'' ii opusese candidatura lui Vasile Alecsandri, susţinută şi de guvern,
Maiorescu izbuti la colegiul I de Cameră la Iaşi. „încă din aprilie, am fost din nou la Iaşi,
notează el în însemnări1, unde comitetul în chestiunea evreiască a împins lucrurile mai
departe decît doream eu.
Apoi am fost ales acolo la 3 şi 4 mai, de colegiul întii, cu 65 de voturi contra 39 Vasile
Alecsandri. Mare uimire, ai mei bucuroşi, mie aproape indiferent."2
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 323.
2 în privinţa aceasta, scrisoarea iui lacob Negruzzi de la 15 apri-äie 1878 către
Maiorescu, publicată în Torouţiu, op. cit., [II: „Carp ţi-a scris că Kogălniceanu, împreună
cu belferii, au pus candidatura lui Alecsandri în coleg. I. Adunare contra ta. De îndată
ani expe-
.326
2. Camera de revizuire se deschise la 22 mai 1879; şi în sînul ei se constitui o„comisie de
iniţiativă parlamentară" pentru noua redactare a articolului 7; proiectul prezentat de ea şi
combătut de guvern fu totuşi aprobat de patru secţiuni din şapte şi prin raportorul său
Vasile Conta fu redactat definitiv astfel:
Proiect
de dispoziţiuni constituţionale destinate a înlocui ari. 7 din
Constitutione
Art. 7. Străinul, de orice credinţă religioasa, poate dobîndi însuşirea de cetăţean român
îndeplinind condiţiunile şi formele următoare:
Va adresa către Domn cererea sa de naturalizare, arătind capitalurile, statul său,
profesiunea sau meseria ce exercită şi voinţa de a-şi statornici domiciliul pe teritoriul
României.
Dacă, după o asemenea cerere, petiţionarul va locui zece ani în ţară şi dacă prin purtarea
şi faptele sale va dovedi că este folositor ţării, Corpurile legiuitoare îi vor putea acorda
împămîntenirea.
Vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani acei care vor fi adus in ţară industrii, invenţiuni
utile sau talente distinse, care ar fi fondat în ţară stabilimente mari de comerciu sau de
industrie.
Asemenea vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani străinii născuţi şi crescuţi in
România, din părinţi născuţi in România şi care nici unii, nici alţii nu s-au bucurat
vreodată de o protecţiune străină. Asemenea vor putea fi scutiţi de stagiul de zece ani
străinii născuţi şi crescuţi în ţară, care nu se vor fi bucurat vreodată de o protecţiune
străină şi care vor fi obţinut bacalaureatul in şcoalele române.
împămîntenirea nu se poate acorda decît în mod individual, prin lege votată de Corpurile
legiuitoare, sancţionată şi promulgată de Domn.
diat la Mirceşti pe Mitică Rosetti ca să roage pe Alecsandri să-şi retragă candidatura şi, la
urmă, să-i explice că noi suntem angajaţi şi că, cu toată părerea de rău, nu-1 putem vota".
Demersul n-a izbutit ; Alecsandri a candidat şi a căzut. Iată cine candida din partea
„belferilor", adică a „fracţiunii libere şi independente": Colegiul I, Cameră: V.
Alecsandri; col. II: Colonel Danga; col. III: Se. Pas-tia, A.D. Ilolban, Al. Gheorghiu, Al.
M. Şendrea ; col. IV: V. Gheor-ghian; col. I Senat: V. Adamachi; col. il: Dr. A. Fătu. Din
partea grupului junimist: !a Cameră: T. Maiorescu, T. Ciupercescu, G. Mîr-zescu, I.C.
Negruzzi, C. Cerchez, V. Conta. La Senat: P. Mavro-gheni, P.P. Carp.
327

însuşirea de român se conservă şi se pierde, conform dispoziţiilor cuprinse în codicele

civil. O lege specială va determina modul prin care străinii îşi vor putea stabili domiciliul
pe teritoriul României.
Numai românii şi cei împămînteniţi pot dobîndi imobile rurale în România. Străinii nu
pot dobîndi asemenea imobile decît prin succesiune ab-in tes tat.
3. Proiectul fu primit de majoritatea delegaţilor la 3 iulie; neaprobîndu-1, guvernul
Brătianu îşi dădu demisia, pentru a se reface la 11 iulie tot sab Brătianu şi cu introducerea
lui M. Kogălniceanu şi a foştilor miniştri conservatori daţi în judecată, V. Boerescu şi N.
Kreţulescu. Noul guvern aprobă proiectul comisiunii, aşa că la 4 septemvrie începură
dezbaterile publice asupra lui. Intervenind în şedinţa de la 5 septemvrie 1879, Maiorescu
ceru o amînare de cîteva zile pentru a da putinţa guvernului de a prezenta un contra
proiect, dacă îl are, pentru că guvernul şovăia încă şi Brătianu se rostise cu o zi înainte:
„Eu nu ader la proiectul d-voastră"1.
In ce-1 privea, Maiorescu îl aproba pentru că ştergea prohibiţiunea religioasă; proiectul
mai admitea posibilitatea naturalizării, dar garanta atît proprietatea rurală, cît şi
naţionalitatea noastră prin naturalizare individuală; el reprezenta opinia publică a ţării.
Adresîndu-i-se lui Brătianu, el îi imputa: „Cum? Adoptaţi programul majorităţii, trataţi o
lună sau două zile pe am ştiu ce bază, şi pe urmă veniţi cu alte idei ascunse?''
Propunerea de amînare fu respinsă la 6 septemvrie; dezbaterile asupra revizuirii art.7 se
continuară de la 7—12 septemvrie, iar în şedinţa de la 10 septemvrie Maiorescu rosti al
doilea discurs, de data aceasta în numele partidului conservator2. „Primim propunerea,
declară el, formulată de majoritatea comitetului delegaţilor, ca singura propunere care
răspunde necesităţilor ţării, ca singura propunere despre care sperăm că va găsi, prin
argumentele ce i se vor da, înţelegere şi sprijin chiar în Europa occidentala. Ar fi fost
negreşit mai potrivit ca această revizuire să se fi făcut din propria-ne iniţiativă, şi nu din
obligaţii
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 312.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 338.
328

internaţionale. Dar aceste obligaţii le-am împlinit şi altă dată fără a înjosi demnitatea
naţională, cum a fost cu ocazia Convenţiei de la Paris. Ne-am exprimat dorin-ţile noastre
prin Divanul ad-hoc şi i-am recunoscut noi înşine Europei competenţa de a legifera
pentru noi întru cele din afară. S-a făcut deci o demarcaţie: în ceea ce priveşte dreptul
public internaţional, Europa să ne reguleze; iar noi, în ceea ce ne priveşte dreptul nostru
public intern, faţă cu noi înşine, nu putem primi ca Europa să intervie." întrebarea e însă:
era chestiunea evreiască o chestiune de drept public internaţional, ori de drept public
intern; Art. 46 al Convenţiei preciza: „Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor
bucura deopotrivă de drepturile politice. Exerciţiul acestor drepturi se va putea întinde şi
la celelalte culte." Convenţia dorea în principiu întinderea drepturilor politice şi la evrei,
dar pe cale de dispoziţii legislative. Şi, în adevăr, art. 16 din Codul civil clin 1865 dădea
putinţă evreilor de a dobîndi naturalizarea individuală ca orice alt străin, cerînd-o
Camerei. Numai Constituţia din 1866 prin articolul 7 introdusese o restricţie religioasa,
care anula dorinţa Convenţiei şi dispoziţiile din art. 16 al Codului civil din 1865. Acest
articol 7 ne-a adus toate încurcăturile de acum: „Cînd proclamăm azi că nu mai există
restricţie din cauză de religie pentru obţinerea drepturilor politice, cînd declarăm că orice
străin de orice religie poate fi primit la bucurarea de drepturi politice prin naţionalizare,
prin aceasta satisfacem cererea Europei''.
La apostrofa de amic al evreilor, el replică:
„Din momentul cînd mi se garantează propria naţionalitate, (evreilor) le doresc bună
primire şi voi fi mulţumit cînd îi voi vedea bucurlndu-se în pace sub soarele României de
ospitalitatea si de drepturile noastre".
Dar:
„Ca amic al evreilor, ca unul care, cu neînsemnata mea persoană, am fost citat în
străinătate, de ori de cîte ori era vorba de chestia evreilor la noi: ca unul care am văzut
cîteva afirmări ale mele, favorabile lor, citate în diferite broşuri asupra chestiei israelite;
ca unul care păstrez aceleaşi sentimente şi aceeaşi atitudine faţă de dînşii şi astăzi",
sfătuieşte pe evreii internaţionali, şi în specie
329

Alianţa israelită, să nu facă presiuni asupra noastră ca să nu revolte sentimentul

demnităţii naţionale.
„Nu poate România să admită ca străinii să se introducă în sînul ei prin impunerea
străinilor, fără măcar să-şi dea osteneala să-şi documenteze dorinţa de a se
împământeni.1"
4. Discuţia se continuă pînă la 12 septemvrie, cînd guvernul se văzu nevoit să-şi prezinte
propriul Jui proiect, din care extragem părţile privitoare la evrei:
„în locul art. 7 din Constituţie, care se revizuieşte, se va pune următorul :
Art. 7. Diferenţa de credinţe religioase şi de confesiuni nu constituie în România o
piedică spre a dobîndi şi a exercita drepturile civile şi politice.
§1. Străinii, de orice religie, vor putea dobîndi împămînteni-rea prin legi speciale şi
individuale.
§ 2. Nu vor putea dobîndi, sub orice titlu ar fi, proprietăţi rurale — afară de vii, locuri sau
case în oraşe — decît acei care vor fi cetăţeni români, respectîndu-se însă drepturile
acelora, care le au după legile anterioare sau în virtutea tractatelor existente între
România şi alte staturi.
§ 5 . Se declară cetăţeni, pentru asta una şi singura dată, acei supuşi români de orice
religiune care s-au asimilat cu naţiunea şi a căror nume şi calităţi se votează de către
Corpurile legiuitoare deodată cu această lege..." [...]
Cu prilejul votării acestui proiect ieşit din cedarea guvernului faţă de majoritatea
delegaţilor, printre care erau şi delegaţii conservatori, Maiorescu ţinu al treilea şi ultimul
discurs al său în chestia evreiască2, in şedinţa de la 6 octomvrie 1879, făcînd şi elogiul
noului proiect, în care, în unele privinţi (de pildă, stagiul impus pentru împămîntenire,
sau dreptul la proprietatea rurală), măsurile restrictive sunt mai mari decît în vechea
Constituţie, şi «xaltînd şi meritul opoziţiei conservatoare, colaborînd cu majoritatea, a
silit guvernul la concesii, i'ăcindu-1 să lucreze în conformitate cu simţimîntul ţării.
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IT, p. 370.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, 11, p. 374.
330

Proiectul fu votat în aceeaşi şedinţă (6 octomvrie 1879) cu o mare majoritate, iar de Senat
la 11 octomvrie, după care Camera şi Senatul îşi continuară lucrările în calitate de
Corpuri legiuitoare.
5. „Amic al evreilor", şi cu tot spiritul lui de toleranţă faţă de dînşii dovedit în atît de
multe feluri, Maiorescu a luat de fapt o atitudine mai temperată şi mai restrictivă faţă de
chestia evreiască, unindu-se cu majoritatea naţionalistă, împiedicînd împămîntenirea în
bloc pe categorii şi căderea proprietăţii rurale în mîinile evreilor. Ce a putut interveni
pentru a-i înăspri toleranţa manifestată de atî-tea ori înainte alături de Carp? în prima
linie, probabil contactul cu ţara, adică cu ţara electorală, cu alegătorii ieşeni, în bună
parte antisemiţi, şi cu prietenii lui politici ieşeni mai mult antisemiţi. O vedem din
ultimele lui discursuri cu claritate: „Această părere (proiectul majorităţii delegaţilor)
nu este ea oare părerea majorităţii ţării şi nu este în spiritul mai unanim al ţării?" Sau:
„Trebuie să recunosc că mai toţi oamenii inteligenţi şi independenţi din colegiu] I de Iaşi
şi-au exprimat opinia lor în sensul opiniei formulate de majoritatea delegaţilor acestei
Adunări, şi ştiu că această opinie a lor este cea mai sineeiă şi cea mai intens manifestată
în ţară. Această opinie politică este, cu un cuvînt rezumător, opinia publică a ţării şi
îndrăznesc să zic că încă unul din guvernamentalii d-voastră cînd s-ar prezenta din nou
înaintea alegătorilor, zicînd că este contra acestei propuneri şi că ar vrea să dea mai mult
evreilor, nu va mai fi reales."1
Adăpostirea lui îndărătul „opiniei publice" avea să-i atragă, după cum vom vedea, replica
iui Carp: şefii nu se iau după opinia publică, ci opinia publică după şefi.
Se mai adaugă şi faptul că Maiorescu lucia în sînul partidului conservator şi, la urmă,
chiar în numele lui, care, cum era şi firesc, luase nu numai o atitudine de opoziţie
guvernului, dar şi în cadrul ideologiei lui. N-a influenţat puţin nici presiunea imprudentă
pe care voia să o exercite Alianţa israelită asupra noastră într-o chestiune internă: „Şi
dacă pînă la un punct, apasă el, unii din noi
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare 11, p. 329.
33 î

(adică el, în linia convingerilor de pînă acum) chiar de gîndeam la întinderea drepturilor
evreilor în starea legislaţiei noastre de atunci, astăzi procedurile imprudente şi nedrepte
ale Alianţei israelite ne silesc să ne punem în defensivă şi să ne gîndim mai Înainte de
toate cum să ne apărăm în contra exigenţelor nelegitime şi injuste.
... Apoi aşa fiind, domnilor miniştri, cum voiţi d-voas-tră ca să faceţi introducerea
elementului celui nou fie cu naturalizare individuală, fie în liste, fie în categorii, fără ca să
fie cu buna şi voluntara primire a ţării? Şi ce soartă credeţi d-voastră că rezervaţi cu
siguranţă noilor cetăţeni ce s-ar introduce violentîndu-se voinţa ţării?1'
Cu totul neaşteptat, ii vedem apoi încheind printr-un apel la liberalismul paşoptist:
„Văd înaintea mea atîţia bărbaţi care au condus România de la 1848 încoace; văd pe aceia
care se mîndresc că au venit în mijlocul poporului lor cu ideea libertăţii populare.
Domnilor liberali de la 1848, aţi venit cu deviza Vox populi, coz Dei. Fost-a vreodată o
chestie care să i'i fost aşa de populară ca aceasta? Puneţi-vă în fruntea acestei mişcări şi
fiţi siguri că ţara vă va binecuvînta şi vă va sprijini Dumnezeu."1
Guvernul lucra poate din necesităţi internaţionale, a căror răspundere o avea mai mult
decit opoziţia; liberalii s-ar fi putut insă reclama şi de la tradiţia lor paşoptistă, a
proclamaţiei de la Islaz, care cerea emanciparea evreilor. Un Maiorescu vorbind in
numele ideii „libertăţii populare", al lui „Fox populi. vox Dei'' şi în frazeologia
paşoptistă: „ţara vă va binecuvînta şi vă va sprijini Dumnezeu" (el, liber cugetătorul!), e,
în adevăr, un aspect cu totul neaşteptat, paradoxal.
6. Toleranţa lui Carp în chestia evreiască manifestată de la începutul acţiunii politice avea
să rămînă egală cu sine pînă la urmă. Chestiunea evreiască devenise un punct nevralgic
nu numai al politicei interne, ci şi externe încă din 1867, cînd, pentru a-şi asigura
concursul „fracţiunii libere şi independente" antisemite de la Iaşi, I. Brătianu îngăduise
izgonirea pe cale administrativă a cîtorva evrei
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare II, 373.
332
de îa Bacău. Atitudine pe care Maiorescu o apreciase atunci1: „cu atît mai nechibzuita, cu
cît, fără nici un folos, devine în ochii Europei apusene o provocare, tocmai în momentul
cînd ţara avea trebuinţă de creditul din străinătate pentru drumurile de fer". Şi, în adevăr,
semnele de dezaprobare ale Europei nu întîrziaseră să se arate din toate părţile şi mai ales
din Franţa. Intrat în Parlament în toamna anului 1867, Carp atacase guvernul în şedinţa de
la 26 aprilie 1868 pe chestia „anarhiei administrative", deoarece „naţiunea nu poate fi
răspunzătoare decît dacă noi, reprezentanţii ei, vom face o lege prin care să cerem
persecuţiunea evreilor". Atitudine privită cu simpatie de principele Carol, care nota în
Memoriile sale de la 16 aprilie: „în Cameră, Carp, singurul care e nepărtinitor în chestia
evreiască, face o interpelare asupra întîmplărilor de la Bacău şi ceteşte circuîările
confidenţiale ale lui Brătianu, în care acte, acela, ca ministru de Interne, însărcinează pe
prefecţi să expulzeze pe evreii clin comunele rurale, pe cînd, pe faţă, ţinea cuvintări în
contra «fracţiunii» antisemite. Astfel ministrul e atacat din toate părţile."
La 28 septemvrie 1879, Carp rosti unul din cele mai vehemente şi puternice discursuri
prin rectitudinea intransigentă a caracterului dintr-o carieră însemnată prin atî-tea acte de
intransigenţă ideologică:
„De la 1866, declară el, în luptă continuă cu fracţiunea, am zis că singura cale ce poate să
ne scape este munca pe calea economică, căci în concurenţa evreilor eu nu văd decît un
stimulent de a dezvolta pe cîmpul economic o muncă mai intensivă decît astă/ă.
Convingerea mea este că, dacă am da pe toţi evreii afară, noi, în loc de a pro-păşi
economiceşte, ue-am întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum
[50 de ani].*" E pentru darea dreptului evreilor în bloc, dar printr-o epocă de tranziţie ce
trebuie fixată prin legi ordinare. „Cînd, după 10 —15 ani, vom avea convincţiunea
formată prin experienţă, şi, dacă ne vom pune pe muncă, atunci incet-încet vom putea
lărgi cercul, şi astfel, peste 30 sau 'i0 de ani, vom ajunge a împlini, în toată întinderea ei,
dorinţa Europei".
„Votul art. 7. a fost votul unei Camere ce se supunea emoţiilor populare, şi azi putem
vedea prin experienţă cîtă nedreptate au acei
1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 18. * Cuvinte omise de autor.
333

care vor să ne supunem emoţiunilor populare... Abia se votase articolul, şi s-a constatat că
răul merge crescînd, căci răul a rămas şi ura a crescut. Noi am făcut din ura contra
evreilor o dogmă de partid... Eu admit instinctul la o naţiune, admit ca ea să simtă că
există un rău, precum fiece om cînd e bolnav simte că-1 doare; dar nu admit ca bolnavul
să zică el: «iată doftoria ce trebuie să mi-o dea doctorul», Există un rău în ţară, un rău
economic, un rău social; atît e dator curentul să ne arate, iar mijloacele de lecuire suntem
noi datori a le arăta. Noi însă, în Ioc de a lumina poporul, cînd venim să primim
inspiraţiuni de la dînsul, nu facem decît a prostitua inteligenţa pe care Dumnezeu a
binevoit să ne-o dea. Şi acei care cred că au primit o cultură mai înaltă, aceia au datoria
sacră dea veni, cînd poporul a rătăcit, să-i zică: nu merg după tine; tu ai facultatea de a
simţi răub leacul rămîne la nevoie să-1 indic, iar datoria ta este să-1 urmezi."1
în urma acestei trufaşe declaraţii a primatului inteligenţei, răspuns la adăpostirea lui
Maiorescu după paravanul voinţei populare, Carp se abţinu de la votul revizuirii.
7. Al treilea discurs al lui Maiorescu în chestia evreiască (de la 6 octomvrie 1879)
atrăsese din partea lui I. Brătianu această violentă replică2:
..Dacă onor d. Maiorescu ar fi vorbit în tot discursul d-sale în sensul cum a terminat, nu
aveam decît să-1 aplaudăm şi să-1 îmbrăţişăm. Dar în tot timpul cît d-sa a vorbit, m-arn
gîndit la un lucru: întotdeauna am zis că aceia care vin de peste Carpaţi, dacă nu au
simţimîntul libertăţii dezvoltat, dar în simţimîntul naţionalităţii ne întrec pe toţi. Ei bine,
onor. d. Maiorescu a venit astăzi să facă la aceasta o patentă excepţiune: fiindcă tot
discursul d-sale nu a fost românesc, nu a fost patriotic: d-sa a vorbit numai în numele d-
Jui şi sunt încredinţat că în ţară nimeni mi este cu d-sa şi în străinătate cuvintele d-sale nu
vor avea nici o autoritate."
Imputarea de a lucra în interesul străinilor eia i:na din armele politice ale timpului; ce-î
făcuse totuşi pe Brătianu să-1 învinuiasca pe Maiorescu de lipsă de patriotism, tocmai pe
el care apărase proiectul majorităţii, aprobat la uimă şi de guvern, proiect prin care
naturalizarea evreilor avea să se facă pe cale individuală, cu condiţii de stagiu şi de
1 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 206.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 388.
334

smerit şi prin vot al Parlamentului, ceea ce reducea şi aproape -anihila primejdia

naturalizării în masă? Era poate prietenia -declarată în toate discursurile faţă de evrei şi
mai ales stăruinţa neobosită de a grăbi şi provoca adunarea Constituantei? încă de la 28
septemvrie 1878 el propusese un amendament: „Este cazul a se aplica imediat art. 129
din Constituţie pentru convocarea Adunării legiuitoare de revizuire". Intenţia lui Brătianu
era să amîne Adunarea Constituantei .şi poate chiar să o eludeze pentru a nu revizui
articolul 7 sub injoncţiunea străinătăţii. Dacă nu mergea pînă unde îl împinge
intransigenţa ideologică pe Carp, care declarase: .„Eu cred că timpul acesta a venit, şi din
tratatul de la Berlin culeg binele care-1 conţine, şi acel bine este că ne sileşte să privim cu
ochii deschişi acea chestiune, să o studiem mai bine şi să vedem ce măsuri trebuie să
luăm ca să evităm răul întrucît ar exista" — nu e mai puţin adevărat că Maiorescu fusese
mereu în coasta guvernului pentru a-1 sili la grăbirea alegerii Constituantei şi la
revizuirea art. 7, cu argumente de logica şi de istorie, cu exemple luate din trecut şi mai
ales din Tratatul de la Paris, pentru a dovedi că demnitatea naţională nu are nimic de
suferit din amestecul străinătăţii în legiferările noastre interne: „trag numai concluzia —
declarase el la 28 septemvrie 1878 — că este neserios a se zice că putem să nu exe-cităm
tractatul de la Berlin, fiindcă situaţia ţării s-ar lămuri foarte bine şi fără aceasta. Nu;
situaţiunea ţării va fi compromisă fără aceasta, şi, neexecutind complet tratatul, ţara e în
pericol." O astfel de grabă de a ne supune clauzelor tratatului de la Berlin într-o chestiune
în care rezistenţa publicului românesc era evidentă a calificat-o poate Brătianu drept
„neromânească", „nepatriotică"1, dar aceasta
1 Că toată acţiunea şi graba chiar a iui Maiorescu de a vota revizuirea Constituţiei venea
din „europeianismul" lui, crezînd cu neputinţă de a rezista hotărîrilor Europei, ne-o
dovedeşte, de pildă, şi o notă din însemnările lui pe data de 1 iulie 1878 (op. cit., I, p.
297): „în politică, ieri, alaltăieri şedinţe de noapte la Cameră, spre a vedea dacă avem să
primim sau nu grelele hotărîri ale Congresului •de la Berlin. Eu nu mă duc de loc la ele,
atit de mult mă scîrbeşte această comedie. Ca şi cînd am putea face altceva decît să le
primim. Toată aceasta e numai agonia partidului roşu în România." E drept •că în sept.
1897 a adaus această notă: „Rău prevăzut ! Brătianu s-a menţinut încă aproape zece ani."
335
e, fireşte, numai o presupunere. Acuzaţia avea să se repete după obiceiul timpului şi mai
tîrziu cu ocazia Convenţiei pentru răscumpărarea căilor ferate, cînd Maiorescu a replicat
prin discursul împotriva „insinuărilor şi calomniilor", în şedinţa de la 16 ianuarie 1880 —
legînd învinuirea de asum cu cea adusă în aceeaşi şedinţă: „In chestia israelitâ, spusese
Brătianu, dîndu-se soluţia ce s-a dat, se credea că toţi vor fi împăcaţi; cu toate acestea, s-
au găsit români care nu numai că au vorbit acilea la tribună, dar au scris în străinătate
zicînd: «guvernul şi majoritatea Camerei vă mistifică... r'.1
1 Procedeul de a ataca pe adversari ca nepatrioţi sau chiar v>n~ duţi străinilor intra în
obiceiurile timpului şi în metodele lui I. Brătianu. Şi eu ocazia votării modificărilor
Convenţiei pentru răscumpărarea căilor ferate cu societatea acţionarilor clin Berlin,
Brătianu făcuse aluzii la lipsa de patriotism a unor români ce lucrează cu străinii
împotriva intereselor ţării, ceea ee adusese protestarea lui P. Carp şi Ï. Maiorescu în
şedinţa Camerei de la 16 ianuarie 1880. Era vorba de insinuarea că Maiorescu, avocat al
societăţii drumurilor de fier, ar fi scris la Berlin pentru a se înăspri mai mult condiţiile m
contra intereselor ţării. T. Maiorescu declarase categoric că era la mijloc o calomnie; că
nu scrisese şi nici nu vorbise cu nimeni în această chestiune. Brătianu pare a-şi retrage
insinuarea, dar E. Costinescu produse înaintea Camerei vechea sentinţă, prin care
Maiorescu fusese condamnat de un juriu „ca nedemn şi înşelă loial bunei credinţe"—
despre care s-a mai vorbit in volumul ini ii. Totul, în T. Maiorescu, Discursuri
parlamentare, II, p. 418 — 457.
Relaţiile lui cu societatea drumurilor de fier au lăsat urme şi în nota din ianuarie 1879
(însemnări, Ï, p. 319). „La înapoierea din Berlin-A iena în Bucureşti am găsit aici pe
Wölfel, fost deputat în Reichstag, din Merseburg (aşa-zisul izgonitor de socialişti), acum
advocat şi membru al consiliului de supraveghere al societăţii pe acţiuni a căilor ferate
române din Berlin, cu fiica lui Margareta (logodită, ceva cam înfiptă la vorbă, reiaţii cu
Albert Träger). Avea scrisori de recomandare de la Loewenberg cătră noi. Eu am devenii
(prin indicarea lui Hansemann din Berlin) advocat al căii ferate, asemenea şi T. Rosetti
(în loc de M. Corne şi P. Grădişteanu), Eu, pentru un an, do la 1 aprilie 1879 pînă la 31
martie 1880, cu 2 000 franci aur pe lună (liber parcurs clasa I şi dreptul de a călători în
clasa întâia cu orice membru al familiei mele cu 1/2 clasa a treia)."
far în februarie revine: „E vorba să devin advocatul societăţii căii ferate, începînd de la 1
aprilie pe un an, cu 2000 franci pe lună. Rosetti, cu acelaşi salariu pe 3 ani, cu justitiarius,
luat de la Curtea de Casaţie. Veşnica lui nehotărâre şi continuile mele dialoguri cu el
despre această chestiune." (însemnări, 1, p. 321.)
336

8. Atitudinea lui Maiorescu, şi de grabă de a rezolva chestiunea evreiască în sensul

cerinţelor tratatului de la. Berlin, dar şi de anulare a lor prin dispoziţii dictate de instinctul
de conservare naţională, avea să se manifeste nu numai într-o atmosferă de suspiciune, ci
să-şi atragă şi critica celor două extrémisme: al lui Eminescu şi al lui P.P. Carp.
Amărăciunea resimţită de Maiorescu transpiră în cîteva note ale Însemnărilor lui.
Astfel, în nota de la 1 iunie 1879, „Grea epocă Eminescu", găsim :
„Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea şi după asta (eu) totuşi aceiaşi
simpatie pentru el, poate mai puternică...
Eu însumi, în Cameră, în situaţie nefavorabilă. în chestiunea evreiască, privit cu
neîncredere, în orice caz, ciudat. De fapt, eu nu cunosc şi nu pricep de loc ura ce o au
oamenii în contra evreilor. Sentimentul lor naţional e foarte puternic cînd vorbesc de rău
despre evrei, dar niciodată destul de tare ca să facă ceva pozitiv pentru români. Din
simplă negaţie nu se produce niciodată o evoluţie."
Iar prin martie 1880 ;
„De atunci încoace (pînăacum, martie 1880), n-am mai notat nimic.
Ce s-a întimplat de atunci încoace! Politiceşte, marea mea cuvîntare în dezbaterea
chestiunii evreieşti, septemvrie 1879, despre care Monitorul, Timpul, nemţeşte Epoche.
Proasta cuvîntare a lui Carp în contra mea..."
9. „Proasta cuvîntare a lui Carp în contra mea" e vestitul lui discurs din şedinţa Camerei
din 28 septemvrie 1879, cu următorul pasagiu privitor la Maiorescu1:
„A venit pe urmă d. Maiorescu, şi acolo lucrul ia un caracter mai solemn. Nu mai avem a
face cu o părere individuală, avem a face cu o declaraţie formală făcută în numele unui
partid întreg, şi sunt în drept a cere ca atunci cînd se face o manifestaţie de partid într-un
mod atît de solemn sa nu ss zică numai: sic polo, sic jubeo..., dar să ni se dea şi
argumente serioase, care să ne arate pentru ce e de datoria noastră de a urma calea ce ni
se indică. însă ce s-a făcut? S-a făcut o teorie despre plebiscit. Nu voi să mă întind mult
asupra acestui
1 P.P.Carp, Discursuri, I, p. 198.
23 — Titu Maiorescu
337

punct; în ochii mei şi în ochii partidului conservator, deosebirea dintre Gonstituţiune şi

plebiscit este ca aceea între război şi tratatul de pace. Războiul creează starea reală,
tratatul îi dă sancţiunea legală. Plebiscitul creează faptul îndeplinit, Constituţia însă
singură stabileşte rapoartele legale între ţară şi Domn. Aceasta este, dacă nu mă înşel,
teoria conservatoare.
Pe urmă a venit un lung şir de explicaţii istorice şi politice, despre modul cum s-a stabilit
poziţiunea noastră internaţională, înce-pînd cu tratatul de Paris, terminînd cu tratatul de
Berlin etc., şi d. Maiorescu are aerul de a justifica, este drept, că pe de departe, cum vă
zicea d-lui mai deunăzi, că are obiceiul de a face, intervenţiunea europeană: nu voi
cerceta dar ce poate justifica această intervenţie; afirm însă că nici aci nu găsesc nici un
argument în favoarea declaraţiei partidului conservator. A treia idee preponderentă în
discursul d-lui Maiorescu a fost că trebuie să ne supunem voinţei poporului, şi aceasta ni
se dă ca princip conservator. Ideea liberală este următoarea: în locul dreptului divin s-
apus voinţa suveranităţii naţionale; noi conservatorii susţinem că precum s-a făcut abuz în
dreptul divin, aşa au făcut liberalii abuz cu dreptul suveranităţii naţionale, şi raţiunea
noastră ne zice: avem în numele unui principiu o voinţă tiranică în contra căreia mă
revolt; avem în numele altui principiu o altă voinţă tiranică în contra căreia iarăşi mă
revolt. Eu admit supunerea la voinţa poporului, cu rezerva însă că în orice moment să pot
cerceta dacă acea voinţă nu este rătăcită, şi în numele ideilor conservatoare din lumea
întreagă afirm că mă voi opune ei atunci cînd cred că, urmînd-o, expun ţara mea la
pericole necalculabile.
Ce rămîne deci? Rămîne simpla declaraţie că partidul conservator primeşte opinia
majorităţii de ieri şi a minorităţii de azi, aştept însă argumente serioase, căci o simplă
declaraţie nu-mi este destul, nu numai cînd vine în numele unui partid, dar chiar cînd vine
în numele ţării întregi."
Asupra divergenţei de păreri dintre Carp şi Maiorescu pe chestia evreiască şi a rupturii ce
s-a produs între dînşii, Maiorescu avea să revină de mai multe ori, aşa, de pildă, în
discursul la Mesagiu din 3 decemvrie 1894, răspunzînd lui Gr. Păucescu, el afirmă1: „Se
pretinde că d-1 Carp ar fi zis că evreii trebuiesc preferaţi românilor. Multe se mai zic la
noi ! Dar este evident pentru orice om cu mintea sănă-
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 347.
338

toasă că d-1 Carp nu a zis aceasta niciodată. Aici încep iar legendele cele false, obişnuite
la noi. Nu a crezut şi nu a voit niciodată d-1 Carp să fie gintea ovreiască pusă înaintea
românilor sau să fie favorizată în contra românilor. Această absurditate n-a putut trece
prin mintea d-lui Carp. In chestia art. 7 din Constituţie, unde d-1 Carp avea soluţia d-sale
şi unde eram şi eu în opoziţie de vederi cu d-sa, am rupt-o cu d-1 Carp în Cameră. Dacă
este aşa, puteţi admite că înţeleg şi eu care pot fi deosebirile de păreri între d-1 Carp şi
între alţii în chestia israelită."
Diferenţa era aceasta: Carp credea numai în mijloacele pozitive de întreţinere a activităţii
proprii a românilor în domeniul economic şi susţinea că mijloacele negative, restrictive
împotriva evreilor nu sunt în stare să dea vreun rezultat. Ceilalţi credeau că activitatea
economică a românilor poate fi sporită prin măsuri restrictive în contra evreilor. Dar atît
Carp, cit şi ceilalţi aveau acelaşi scop: biruinţa poporului nostru în marea luptă
economică.
La ce atac al lui Eminescu face aluzie în nota din însemnări? Părerile lui Eminescu în
chestiunea evreiască sunt cunoscute, dar situaţia lui de redactor al ziarului Timpul îl
punea într-o situaţie destul de grea. Cînd Camerele votară în februarie 1878 Adunarea
Constituantei, credem că Eminescu era în mod intim de părerea bătrînului deputat Docan,
singurul care susţinuse să nu ne revizuim Constituţia. „O părere onorabilă, o declară el,
dar a cărei răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecind starea precară a
relaţiilor noastre internaţionale şi lipsa noastră de putere"1. Revizuirea nu se justifica în
ochii lui decît prin faptul că era condiţia pusă de puteri pentru a ne recunoaşte
independenţa: „Propunerea de revizuire nemotivată am susţinut-o maî întîi pentru că nu
prejudicia chestiunea, ci lasă la discre-ţiunea Adunărilor de revizuire, care sunt în drept
de a declara chiar că nu e de fel caz de revizuire şi că menţin intact art. 7" etc. Cu alte
cuvinte, Eminescu îşi mai făcea iluzia că o Constituantă de revizuire se poate aduna
pentru a declara că nu revizuieşte ! Nu aşa credeau Carp şi Maio-
1 M. Eminescu în art. Revizuirea articolului 7 din Constituţie^ din Timpul, ti febr. 1878,
ed. I. Creţu, op. cit., II, p. 445.
23*
339

rescu, oare reclamau revizuirea cît mai grabnică pentru a modifica art. 7 în favoarea
evreilor. Că refuzul revizuirii e în convingerea intimă a lui Eminescu reiese clar din alt
articol, Secta roşie şi evreii1: „Libera e ţara să nu dea nimic ovreilor, să menţie articolul
7, să respingă stipulaţiunea art. 44 din tractatul de la Berlin. Şi într-adevăr ar fi fost.
opinia noastră de a menţine art. 7, de a respinge art. 44 al tratatului de la Berlin, asta ar fi
fost opinia statornică, nestrămutată, dacă am trăi în vechea Românie, cu organizaţia ei de
bresle, de solidaritate de bresle, cu obiceiurile ei drepte, cu datele ei naţionale etc."
Urmează, fireşte, o vehementă tiradă împotriva ideilor demagogice, a oamenilor fără pic
de simţ istoric, care au stricat tot ce era temeinic în ţara noastră etc.
Cînd însă, în mai 1879, Camerele de revizuire se adunară pentru a revizui,
nemaicunoscînd frînă, vehemenţa lui Eminescu se revarsă într-o serie de articole, care nu
cadrau cu atitudinea partidului conservator. în articolul Conservarea Naţionalităţii,
Suprema lege, din 27 mai 1879, găsim următoarele rînduri: „O iubim (naţia adevărată)
sans phrase. în privinţa frazelor frumoase şi protestaţiunilor de uliţă şi de profesii de
credinţă, suntem atît de săraci, încît însuşi d-1 Simion Mihalescu şi bancherul Warşawski
ne-ar putea da lecţii de retorică, dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb etc., etc."2 în
alt articol, din 6 iunie, Călăii alianţei israe-lite3, guvernul I. Brătianu devine guvernul
Warszawsky-Mihalescu, care „e însărcinat de a răsplăti cu de prisos un act de înaltă
trădare adresarea evreilor către străini că sau să li se dea drepturi sau să nu mai existe
România". Iar mai departe pomeneşte de „oameni din opt ţinuturi vînduţi prin contract lui
Warszawsky". Camerele au datoria „să dea ţării un guvern în care toţi să aibă încredere,
să cureţe atmosfera de mirosul Warszawsky-Mihalescu, să despartă puşcăria de guvern, şi
apoi va putea fi vorba de o cercetare liniştită a cestiunii israelite".
E probabil că la acest articol de la 27 mai 1879 se referea Maiorescu în nota lui din
Însemnări de la 1 iunie: „Articol al lui Eminescu în chestiunea evreiască în contra
mea".
1 în Timpul, 4 mai 1879, ed. I. Cretu, op. cit, II, p. 460.
2 Ed. I. Creţu, op. cit., III, p. 6S'.
3 Ed. I. Greţu, opt. cit., III, p. 71.
310

Apariţia numelui lui Warszawsky în aceste articole îl atingea direct pe Maiorescu,

avocatul lui Warszawsky1.
Vehemenţa lui Eminescu avea să se tempereze apoi, pînă a vedea în modificarea art. 7
Triumful cauzei româneşti în chestia art. 72, afirmînd că „grupul conservator din Iaşi,
unit cu un grup de bărbaţi independenţi, liberali prin tendinţe, dar moderaţi şi
circumspecţi în prevedere, au sta-
1 Situaţia materială atît de precară a lui Maiorescu după ieşirea lui din minister, despre
care am cules aiuro informaţii din Însemnări, se restabileşte în timpul războiului ruso-turc
prin intrarea în relaţiuni cu reprezentantul societăţii de aprovizionare a armatei ruseşti cu
facerea contractelor: „Am mari venituri ca advocat. Luna asta, pînă acum d.e., notează el
la 18 oct. 1877, două mii de franci. Advocat al lui I.A. Warschawsky cu o mie de franci
pe lună şi al lui A. Rubinstein şi I. Hessen cu 700 de franci. Aşadar, mai mult prin ruşi."
(însemnări, I, p. 284.) La 16 noiemvrie, găsim (însemnări, I, p. 288) : „Venit de la
avocatură pe oct. la 6 500 de franci. Noiembrie pînă acum peste 4 800. Deci bine. încep a
respira dinspre partea datoriilor."
La 3 dec. 1877 notează: „Am scăpat de datorii, afară de 1300 de franci de la Marmorosch
şi Blank. Wilhelm are la mine vreo 5500 de franci cu 10% dobîndă, dar numai pentru
plasamentul său avantajos. Sunt acoperiţi prin suma mult mai mare a părţii mele la casa
din Iaşi. Prin urmare, de la anul nou 1878 înainte, din nou economii şi plasamente nouă."
Şi în sfîrşit, acest buletin de biruinţă din 20 ianuarie 1878: „încasat relativ multe parale,
supraocupat de dimineaţă pînă tîrziu, mai mult de la evrei ruseşti; acum aproape cinci mii
de franci deja pentru plasat. Advocat cu luna al lui Warschawsky {acum à 2000 de
franci), Raffalovici (à 1000 de franci), Horwitz (à 800 de franci), Hessen şi Kalinowsky
(à 600 de franci), Rubinstein (à 600 fr.), Hirschler (à 800 de fr.). Nu citesc nimic, abia
dacă Allgemeine Zeitung, nu gîndesc nimic decît procese."
La 21 august 1878, îi scria soţiei sale la Ragatz: „Veniturile mele se menţin la acelaşi
nivel. Am încă pe Warschawsky, cît şi pe Horwitz. Cei 5000 de franci care sunt încă de
plătit lui Worell îi am puşi la o parte, deşi termenul de plată e abia la 5 noiembrie..."
(însemnări, I, p. 309.) Iar în altă scrisoare, de la 14 sept. (însemnări, I, p. 313); „Ruşii
importanţi sunt încă toţi aici, veniturile mele deci cam, deşi nu în întregime, aceleaşi, în
orice caz Warschawsky şi Horwitz încă vreo cîteva luni".

Situaţia avea să se schimbe o dată cu plecarea ruşilor, după cum reiese dintr-o notă din
1880 (Însemnări, I, p. 340).
„Financiar, mult mai nefavorabil; trebuie să mă restrîng. în anul 1879, am încasat din
advocatura 6500 de galbeni, în anul 1880, numai 2700 şi în total (vînzarea casei din laşi,
diurnele de la Cameră, Academia) 4*2.000 franci. Mi-o notez. Ruşii şi calea ferată nu
mai sunt."
2 Timpul, 7 oct., 1879, ed. I. Creţu, op. cit., III, p. 185.
341

bilit lineamentele esenţiale ale unei soluţiuni, care astăzi se va vota poate ca definitivă şi
sfîntă voinţă a ţării. Reamintim dar că, dacă biruinţă este, ea este a acestor două grupe,
cărora, cu gratitudine adîncă o constatăm, nu le-a lipsit nici concursul «fracţiunii», nici
acel tot atît de preţios şi vrednic de laudă al liberalilor moderaţi din Ţara Românească.
Oricît de multicoloră ar fi fost opoziţia, un singur merit are, că, strîns unită, şi-a pus
pieptul pentru ţară, că mica oştire a fost o oştire de eroi."
9. Chestiunea evreiască avea, de altfel, să producă discuţii pasionale şi dislocări în însuşi
sînul grupului junimist de la Iaşi, în care atitudinea lui P. Carp şi T. Maiorescu nu era
aprobată în genere1. Cel mai înverşunat [...] dintre toţi, Iacob Negruzzi, era prea legat de
dînşii pentru a se desface din grup; în schimb, A.D. Xenopol, Vasile Conta şi Grigore
Buicliu şi alţii părăsiră partidul politic, rămînînd numai în societatea literară. A.D.
Xenopol îşi începu colaborarea la Steaua României, organul „liberalilor moderaţi",
printre care se înscrisese la 1878. Iar cînd la 20 iulie 1880 Vasile Conta intră în ministerul
I. Brătianu, grupul se desfăcu şi A.D. Xenopol se înscrise la liberali2.
1 Cf.A.D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în I.E. Toroutiu, op. cit., IV, p. 390.
2 Discuţiile asupra evreilor erau, de altfel, de mult la ordinea zilei în şedinţele „Junimei",
deoarece le vedem consemnate chiar în procese-verbale. Aşa, de pildă, în şedinţa de la 28
aprilie 1872, la care participase şi Maiorescu: „După aceasta se naşte o discuţiune asupra
evreilor, asupra industriei noastre şi mijlocul de a le face concurenţă. Se iveşte ideea unei
societăţi care să aibă de principii a cumpăra numai de la creştini obiectele ce se află la ei,
pentru a porni astfel renaşterea industriei naţionale. Asupra acesteia se decide a se
reveni." (I.E. Toroutiu, op. cit., IV, p. 454). Aceeaşi discuţie e semnalată şi în procesul-
verbal al şedinţei de la 7 sept. 1872 ; la fel în şedinţa de la 29 sept. 1872 etc.'
V
Eeconstituirea partidului conservator sub Lascar Catargi (20 dec. 1880). 2. Articolul lui
Jlaiorescu din Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, şi discuţiile în comitetul partidului. 3.
Refuzul conservatorilor de a intra în guvernul naţional pentru proclamarea regatului; rolul
lui T. Maiorescu. 4. Discuţiile asupra programului în sînul comitetului partidului
conservator. 5. întemeierea grupului constituţional — adică „junimist". 6. Programul de
eră nouă expus în contraproiectul junimist de la 3 dec. 1881. 7. P.P. Carp primeşte să fie
ministru plenipotenţiar la Viena, noiemvrie 1882; alianţa României cu puterile centrale în
oct. 1883.
1. Pe cînd guvernul liberal al lui Ion Brătianu se macină ca toate guvernele, prin
demisiuni precipitate, dar se şi refăcea prin iscusinţa şefului de a-şi asocia fie elemente
mature şi valoroase ca Vasile Boerescu, cu tot trecutul lui de conservator, fie elemente
tinere de talent ca Vasile Conta, partidul conservator se dezagrega pe încetul, fără putinţă
de a se împrospăta prin alte elemente noi, atrase de obicei de perspectivele puterii. El
încercă să se reorganizeze prin constituirea la începutul anului 1880 a unui Club, al cărui
Comitet avea să fie şi Comitetul dirigent al partidului. Preşedintele clubului fu ales
Manolache Kostake Iepureanu, boier moldovean, inteligent, cult, vioi, spiritual,
conservator fireşte; elasticitatea caracterului îl făcuse totuşi să iasă din guvernul lui
Lascar Catargi, fiindcă nu i se primise ideea înfiinţării unui credit funciar cu capitalişti
străini, pentru a deveni şeful conjuraţiei de la Mazar-Paşa, formată împotriva aceluiaşi
guvern, şi pentru a se reîntoarce acum la conducerea partidului conservator.
Programul lui se
343

limita, de altfel, la formule generale şi anodine ca: „armonia între proprietari şi muncitori
agricoli", „o politică modestă şi chiar respectuoasă către toate Puterile, dar demnă şi
stăruitoare", „o politică onestă şi consecventă, care să ne concilieze bunăvoinţa şi să
inspire încredere" etc., fără vreo indicaţie de ordin faptic. La moartea lui Manolache Kos-
take, întîmplată repede (7 septemvrie 1880)1, Comitetul clubului se reconstitui la 20
decemvrie sub preşedinţia lui Lascar Catargi2 şi cu participarea generalilor I. Em. Flo-
rescu şi G. Manu, Al. Lahovari, T. Rosetti, principele Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, Gr.
Triandafil, Gr. Peucescu, P. Teulescu şi T. Maiorescu. Rezervîndu-se pentru o formaţie
mai apropiată de vederile sale, P.P. Carp nu primi însă să intre în comitet.
2. în răstimp, deoarece, prin acţiunea principelui Gri-gore Sturdza susţinută de ziarul lui
Democraţia naţională, se desemna chiar în sînul partidului conservator o acţiune de
apropiere cu Rusia3, Titu Maiorescu publică atunci cunoscutul său articol în nr. de la 1
ianuarie 1881 al revistei Deutsche Revue, prin care susţinea apropierea României de
Puterile centrale, căutîndu-şi sprijinul existenţei sale în
1 In afară de aprecierile rezervate ale lui T. Maiorescu asupra personalităţii lui
Manolache Kostake, cunoscute, semnalăm şi în însemnări aceeaşi neîncredere. In
Jurnalul lui politic găsim, la data de 18 aprilie 1870: „Acum, 18 aprilie, e Manolacke
Epureanu «entrain» dea forma ceva. T. Rosetti mi 1-a caracterizat ca fiind im bizantin,
care vrea să joace totdeauna «au plus fin->; altminteri, onest. în privinţa şcoalelor
primare, el e de părere că trebuiesc lăsate cu totul în seama comunei. în ţara noastră, asta
ar însemna de-a dreptul să le distrugi. Această stupidă procedare instinctivă a
conservatorilor de a aduce prejudiţii şcoalei primare ! Ei nu văd că poporul va cădea
atunci, cu absolută siguranţă, pradă celor mai răi demagogi." (T.M., însemnări, I, p. 127.)
O oarecare supărare se întrevede şi la formaţia guvernului Manolache Kostake (aprilie
1870), cînd, cu toată propunerea de a fi ministru de Culte, i se preferase totuşi V.Pogor şi
apoi interimatul lui P.P. Carp, din motive de care ne-am ocupat aiurea.
2 La alegerea lui L. Catargi, luă cuvîntul si Maiorescu (însemnări, I, p. 339).
3 Democraţia naţională agita în special pe chestia Dunării şi aţîţa opinia publică
împotriva Austriei, care avea pretenţia să fie însărcinată cu poliţia fluvială în apele
româneşti.
344

sfera de acţiune a Austriei1. [...] Totul îndruma pe Maiorescu spre această politică:
influenţa părintească, la fel cu ambianţa germană, în care îşi formase tinereţea, dar mai
presus de toate, în aceste momente, însuşi simţul oportunităţii politice.[...]
Scris pe propria răspundere, fără consultarea partidului conservator, dar în comunitate de
vedere cu prietenii de la „juna dreaptă", tradus de M. Eminescu şi publicat în Timpul,
articolul avu un mare răsunet şi trezi multe atacuri. Românul, îndeosebi, se dezlănţui, în
cinci articole de fond (12 ianuarie — 5 februarie 1881) — cerîndu-ne să nu fim nici
muscali, nici austro-ungari, ci români ! Chiar şi în sînul Comitetului conservator, sîmbătă
seara, 24 ianuarie, întâmpină critica şi rezistenţa, mai ales din partea generalului
LJorescu, generalului Manu şi chiar a lui Al. Lahovari2. Urmarea acestor discuţii în sînul
unui comitet în care Carp nici nu voise să intre, trebuia să fie în chip logic retragerea
junimiştilor, care s-ar fi realizat, dacă nu s-ar fi produs o intervenţie a lui Ion Brătianu.
3. A doua zi, duminică 25 ianuarie 1881, P. Carp convocă pe T. Rosetti, Al. Lahovari, T.
Maiorescu, N. Gane, Gr. Triandafil şi Gr. Păucescu, pentru a decide în privinţa propunerii
lui I. Brătianu a intrării în guvern a trei conservatori pentru a constitui un guvern naţional
cu ocazia proclamării regatului3. în loc de a i se fi adresat, cum se cuvenea, lui Lascar
Catargi, Brătianu i se adresase lui Carp. Venită în discuţia Comitetului în ziua de 27
ianuarie, după împotrivirea mai ales a generalilor Florescu şi Manu, comitetul hotărî că
numai atunci să se pună în discuţie propunerea „cînd se va adresa întregului partid
conservator reprezentat prin comitetul său". Tratativele încetară sub această
1 Titlul articolului era Zur politischen Lage Rumäniens. Cam în aceeaşi epocă (26 dec.
1880), mai apăru şi alt articol în Augsburger Allgemeine Zeitung despre Succesiunea la
tron în Româjiia. Cf. însemnări, I, p. 339.
2 In privinţa acestor discuţii, cf. însemnări, II, p. 5.
3 Din însemnări (II, p. 5), se vede că Brătianu ar fi dorit intrarea lui P. Carp, gl. Gr.
Cantacuzino şi al treilea T. Rosetti ori Maiorescu (acesta crede că l-ar fi preferat pe
Rosetti) ; oferea dizolvarea Camerei, proclamarea regatului, reforma administrativă după
principiile lui Carp.
345

formă de refuz, deşi, probabil, din îndemnul domnitorului, Ion Brătianu se adresă din
nou, la 26 februarie 1881, întregului partid, dar tot prin intermediul lui Carp; comitetul
răspunse că Lascar Catargi — care nu mai fusese la palat de cinci ani — era gata să ceară
o audienţă, dacă domnitorul îşi manifesta dorinţa. Tratativele se suspendară din nou ;
proclamarea regatului se săvîrşi astfel în ziua de 14 martie 1881, numai de partidul
liberal, cu regretul lui Maiorescu de a-i vedea pe conservatori înlăturîndu-se singuri de la
împlinirea unui mare act naţional. Conservatorii se mulţumiră doar a-şi da adeziunea lor
prin Lascar Catargi şi G. Gr. Cantacuzino, la Senat, şi prin P. Carp şi Al. Laho-vari, la
Cameră ; Maiorescu scrise din însărcinarea partidului articolul din Timpul, 21 martie
1881, prin care pomenea încă o dată de serviciul făcut de partid ţării, împiedicînd pe
domnitor să abdice în ziua de 12 martie 1871: „dînd astfel putinţă d-lor Rosetti şi
Brătianu de a felicita în martie 1881 de rege al României pe principele de la 1871". După
ce-şi exprimă speranţa că atunci cînd liberalii vor fi în opoziţie „vor continua a fi şi în
această fază a formelor constituţionale supuşi tot aşa de credincioşi ai majestăţii-sale
regelui României" —, îşi puse deodată întrebarea: „care mai este deosebirea de principii
între partidul numit liberal, astăzi la guvern, şi partidul numit conservator, astăzi în
opoziţie?"
4. întrebarea lovea, mai ales, în partidul conservator, care, după împlinirea tuturor
punctelor divanului ad-hoc, nu-şi precizase un program nou. Lipsa lui, ca şi situaţia
neclară în care se aflau în sînul partidului conservator îi făcură pe vechii prieteni să se
adune tot mai strîns în jurul lui P. Carp, pentru a închega un nou program de reforme
politice, al cărui miez fu expus în parte în discursul lui Carp de la 30 martie 1881, cu
prilejul discuţiei asupra bugetului1.
Recunoscînd înfăptuirea revoluţiei sociale prin democratizarea statului ca ceva irevocabil,
deosebirea dintre partide pe aceste chestiuni nu mai avea înţeles. „Toţi conservatorii
serioşi, adăuga el, trebuiau să consimtă la faptul
1 P.P. Carp, Discursuri, 1907, p. 251.
346

împlinit; trebuiau să admită revoluţiunea socială, democratizarea societăţii noastre, ca un

ce irevocabil, şi lupta nu mai poate avea loc decît în privirea mijloacelor ce trebuie să
întrebuinţăm ca să micşorăm pe cît se poate relele rezultate ce sporesc din modul
defectuos cum această democratizare a fost făptuită. A fost o nenorocire la noi că
democratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în sus."
Rezultatul acestui proces de formaţie structurală este că „democraţia noastră este o
democraţie bugetară, şi nu o democraţie a muncii". Ce e de făcut pentru a atenua relele
acestui proces de formaţie? — ţinînd seama de realitatea celor trei clase sociale: clasa
ţăranilor, clasa meseriaşilor şi clasa guvernanţilor, bineînţeles în cadrul constituţiei
liberale existente, de care nu admitea să se atingă cineva, „nici în sens restrictiv, nici în
sens lărgitor"?.
Pentru ţărani, el prezentase mai de mult o lege, care să garanteze proprietatea mică în
mîinile ţăranului — prin înfiinţarea majoratului, apoi întărirea comunei rurale prin
autonomizarea ei. Pentru sprijinirea meseriaşilor, trebuia revenirea la corporaţii, oricît ar
fi ele de medievale. Iar în ceea ce priveşte clasa guvernanţilor, Carp cerea
inamovibilitatea magistraturii, scoaterea administraţiei de sub influenţa politicei, în
materie de învăţămînt revenirea la spiritul reformelor lui Maiorescu, respinse odinioară.
Luptele pe tărîmul principiilor politice urmau să înceteze; ele trebuiau să se pună numai
pe tărîmul organizării sociale.
O astfel de atitudine, punctul de vedere definitiv al viitorilor junimişti, consta, aşadar, în
recunoaşterea statului democratic şi liberal, rezultat revoluţionar din imperativul
sincronizării vieţii europene, recunoaşterea deci a Constituţiei din 1866 de teama lărgirii
ei prin noi revendicări principiale şi organizarea terenului prin legiferări care să traducă
în realitate principiile admise anticipativ.
Pe baza acestor principii ale lui Carp, se urmară în toamna anului 1881, la Maiorescu, o
serie de discuţii între P. Carp, generalul Manu, Al. Lahovari, T. Rosetti, principele Al.
Ştirbei, Gr. Peucescu şi Gr. Triandafil, din care avea să iasă programul junimist publicat
în Monitorul Oficial abia la 3 septemvrie 1888, sub guvernul junimist. Accepta-
3-17

rea Iui ca un program de Eră nouă1 presupunea şi o schimbare în reprezentanţa partidului

conservator; Lascar Ca-targi se retrase de la preşedinţia comitetului conservator2, urmat
de generalul I. Em. Florescu de la vicepreşedinţie; adunat la 6 noiemvrie 1881, prin votul
lui Al. Lahovari, T. Maiorescu, T. Rosetti, Gr. Triandafil, comitetul alese ca preşedinte pe
principele Al. Ştirbei. Cu toată opunerea lui T. Maiorescu şi Al. Lahovari, adunarea
generală a partidului conservator din seara zilei de 15 noiemvrie nu admise însă aceste
modificări, aşa că Lascar Catargi reveni în fruntea partidului la 22 noiemvrie, urmînd a
face apoi o înţelegere cu Vernescu, cu fracţioniştii moldoveni şi cu Dimitrie Brătianu,
pentru a înjgheba mai tîrziu coaliţia cunoscută sub numele de „opoziţia unită"3.
5. T. Maiorescu şi cu T. Rosetti se retraseră din Comitetul clubului, şi, cu ei, toţi
partizanii lor de Ja Iaşi, din partidul conservator, pentru a forma o grupare cunoscută sub
numele de gruparea junimistă*. A vorbi de partid ar fi
1 Titulatura de Eră nouă e probabil de origine germană şi se leagă de ceea ce s-a numit
era nouă în Prusia, o dată cu suirea pe tron a lui Wilhelm (care avea să devină împăratul
Wilhelm I), reprezentată prin ministrul prezident Anton de Hohenzollern, tatăl regelui
nostru, ministrul de Interne Schwerin şi ministrul de Culte şi de Instrucţie publică
Bethmann Hollweg (T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III).
2 Demisia i-a fost scrisă de T. Maiorescu (însemnări, II, p. 23).
3 Iată cum e descrisă adunarea generală de luni 9 noiemvrie (în Istoria contemporană a
României o fixase duminică 15 noiemvrie):
„Th. Rosetti deschide şedinţa, Florescu, generalul Teii, Grandea (!), Mura, Hiotu ş.a.m.d.,
în atitudine ameninţătoare. Eu vorbesc o oră înaintea adunării, pe care o simţeam ostilă
mie. Ştirbey ia prezidenţia într-o atitudine de gheaţă (a adunării). Tacian, ca un căţeluş
obraznic, contra. Şi general Teii, Florescu aplaudă şi a vorbit demonstrativ de alianţa cu
Vernescu, care e mai importantă decît Carp şi Laurian. Nu s-a luat nici o hotărîre. Teii
propune trium-fînd ca adunarea să invite pe L. Catargi să vină şi să arate motivele
demisiunei sale. Sfîrşitul la 11 1/2, mie curgîndu-mi sudoarea, de istovit ce eram, — un
animal bătut şi hărţuit, fără nici o vină, în cea mai curată intenţie." (însemnări, II, p. 23
— 24.)
4 Aceste frământări în sinul partidului conservator erau urmate, fireşte, şi de zvonuri de
colaboraţie ministerială cu liberalii, al căror ecou îl găsim şi într-q scrisoare a lui
Maiorescu către Iacob Negruzzi, din 28 august 1881 : „In urma înroşirii lui Mavrogheni,
era plin Bucu-
348

desigur exagerat, fiind vorba de o grupare strînsă de mult în jurul personalităţii

excepţionale a lui Carp, de nuanţă conservatoare progresistă, care, lucrînd în chip natural,
în debuturile sale în colaboraţia partidului conservator, participînd în marele guvern al lui
Lascar Catargi,conti-nuîndu-şi colaborarea sa după retragerea de la putere, fără a-şi
pierde individualitatea, organizîndu-se acum separat pe o ideologie politică determinată şi
păstrîndu-şi libertatea de iniţiativă pentru orice colaborare, nu din ambiţii politice, ci în
vederea unei acţiuni constructive cu partidul liberal al lui Brătianu, tot mai puternic. De
aici nevoia recunoaşterii Constituţiei în integralitatea ei, a democratizării statului nostru
şi, prin urmare, a încetării luptelor politice pe principii, ci numai în modalităţile de
realizare practică prin legiferare1.
6. Cea dintîi manifestare publică a noii grupări, care debuta sub auspiciile unei „ere noi"
legate de întemeierea regatului, care istovise dorinţele Divanului ad-hoc şi cerea un nou
statut, s-a produs o dată cu prezentarea contra-proiec-tului junimist la adresă, citit de
Carp la Cameră în şedinţa de la 3 decemvrie 1881 şi apărat de T. Maiorescu. Contra-
reştii de numirea mea Ia Berlin sau la Ministerul Cultelor etc. Nu este şi nu poate fi vorba
de intrarea mea izolată în vreo relaţiune mai de aproape cu guvernul. Dar grupul nostru
celor mai tineri cred că trebuie să ia o altă poziţie în urma pierderii lui Mavrogheni şi a
căderii în alegerile din Iaşi." (I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 14.)
1 Iată ecoul şedinţei de la Club şi al organizării demisiilor ieşene într-o scrisoare a lui T.
Maiorescu către Iacob Negruzzi, din 16 noiemvrie 1881: „în şedinţa clubului care a fost
ieri, duminică, nu s-a hotărît iarăşi nimic şi s-a amînat pe duminica viitoare. Flo-rescu se
simte blesat pînă în rărunchi, dar totuşi clubul nu îndrăzneşte a ne prea nesocoti. Lascar
Catargi n-a venit. Rămîne ca noi să prevenim totul şi să ne constituim între noi în Cameră
şi Senat înainte de duminică, fie vineri şi sîmbătă seara. Prezenţa ta şi a lui Gane se crede
de absolut necesară şi aşa şi este. Il y va du parti pour le moment. Ad-o însă iscălită de
toţi foşti (?) ai Clubului, o declarare cam aşa: «D-le Preşedinte al Clubului cons. din
Bucureşti. Am onoare a declara că mă retrag din clubul d-voastră conservator şi vă rog să
binevoiţi a mă şterge din lista membrilor lui». Important iscăliturile Tran. C. Şuţu, N. Gr.
Şuţu, Vogoride, Balş Gr. şi T., Aslan Teod., Pogor, Gane, M. Kogălniceanu (?) etc. în
fine, cîţi or fi. Rezervă dreptul de a prezenta această hîrtie la momentul oportun."
(Aceştia sunt membrii fondatori ai Clubului.) I.E. Torouţiu, op. cit., 1, p. 18.
349

proiectul cuprinde ideile fixate în dezbaterile grupării în întrunirile de la Maiorescu, din

toamna anului 1881, şi expuse de P. Carp parţial în diverse împrejurări.
Contra-proiectul debutează prin recunoaşterea democratizării statului şi limitării acţiunii
politice la organizarea lui. Va studia împreună cu guvernul modificarea tocmelilor
agricole, stabilind relaţiile dintre proprietari şi locuitori după obiceiurile locale (e vorba
de introducerea dijmei în Moldova). Comuna rurală trebuie ferită de agitaţiile politice, şi
modificarea legilor Consiliilor judeţene trebuie formată în spiritul descentralizării
administrative. De asemenea, proprietatea rurală trebuie apărată prin legi împotriva unei
parcelări excesive (nu se pomeneşte explicit de legea majoratului). Dispariţia lentă a
meseriaşului român trebuie remediată prin protejarea lui prin constituirea corporaţiilor, cu
scopul de a dezvolta ajutorul reciproc şi de a întreţine şcoalele de meserii.
In administraţie trebuie impuse condiţii de admisibilitate, dar şi garantarea funcţionarilor
în contra fluctuati-unilor politice. La fel, în magistratură, trebuiesc legi de admisibilitate,
de înaintare şi de inamovibilitate, cu depărtarea oricărei forme de electivitate. în
învăţămîntiil primar, sporirea şcoalelor normale pentru a da comunei personalul în
cantitatea şi calitatea cerută ; în învăţământul secundar, îndrumarea spre scoale reale şi de
meserii, păstrînd liniile clasice numai în vederea studiilor înalte universitare.
Semnat de P. Carp, T. Maiorescu, Gr. Triandafil, N. Gane, C. Bobeica, I. Negruzzi, C.
Papadopol-Calimach, cetit la Cameră de P.P. Carp, proiectul fu „comentat" de T.
Maiorescu, în discursul din şedinţa de la 3 dec. 18811. Aceasta nu înseamnă totuşi o
ruptură definitivă de partid, întrucît Maiorescu era însărcinat să redacteze în martie 1882
apelul partidului conservator către alegători: „De la 1 V2—3, la Ştirbei, cu Lascar
Catargi, Lahovari, mai tîrziu, general Mano. S-a hotărît ca eu să scriu manifestul către
alegătorii conservatori şi să-1 semnez împreună cu ceilalţi."2
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 88.
2 însemnări, II, p. 53.
350

7. Cum, din insuficienţă numerică, gruparea „junimistă" nu putea deveni un partid de

guvernămînt de sine stătător, ea ajunse o forţă de colaborare limitată la anumite
probleme. Atît de spinoasa chestie a Dunării, prin pretenţia Austriei de a prezida cu vot
preponderent o Comisie a poliţiei fluviale, pe porţiunea Dunării unde ea nu era riverană,
fu una din aceste chestiuni în care tînăra grupare putea colabora cu guvernul, nu fără a
trezi totuşi învinuiri din partea opoziţiei, deprinsă cu opoziţia pentru opoziţie, peste
interesele mari ale ţării. Ion Brătianu se adresă lui P. Carp pentru postul de ministru
plenipotenţiar, pe care, în urma unei consfătuiri la Maiorescu cu prietenii lui politici, îl
primi, în noiemvrie 1882, tot aşa după cum primise Petre Mavro-gheni legaţia de la
Constantinopole, iar Nicolae Kreţulescu, pe cea de la Petersburg1. Ecoul comentariilor
răuvoitoare ale unei astfel de acceptări îl găsim în discursul lui Maiorescu la adresa din
şedinţa Camerei de la 12 noiemvrie 18822, cu tema generală a stabilirii „punctelor de
unire între partide" şi a votării, deşi în opoziţie, a unei adrese cu un cuprins nepolitic şi
mai mult omagial. Acceptarea lui Carp i se părea firească, întrucît el „rămînea absolut
corect cu toate ideile sale, fără nici o schimbare în ceea ce priveşte politica internă";
dezminţi însă că şi el ar primi o legaţiune, după cum se zvonise, „pînă ce nu va fi
schimbată opinia publică în această privire" ; voia să aibă „dreptul neatins de orice fel de
bănuieli personale, dreptul de a susţine cu toată tăria un princip de stat, fără a cărui păzire
în această sferă, ca şi în celelalte menţionate mai sus, ducem ţara la pieire cu
administrarea noastră constituţională". Sfîrşia prin a cere dispariţia dezbinărilor politice
în materie de administraţie, de magistratură şi mai ales de politică externă.
Nu altfel avea să se apere Carp doi ani după aceea, la întoarcerea din misiunea lui de la
Viena. „Cînd guvernul a făcut apel la mine ca să-mi pun slabele-mi puteri în serviciul
unor cauze naţionale, avea să-i spună el în discursul din noiemvrie 1884, am crezut de
datoria mea de a răspunde la
1 Amănunte găsim în însemnări, II, p. 128. Junimiştii ceruseră şi prefectura de Iaşi în
vederea viitoarelor alegeri.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, p. 129. „Cel mai izbitor, mai straniu succes,
şi atmosfera transformată ca printr-o lovitură magică" — notează el în Însemnări, II, p.
135.
351
acest apel. Ieşit însă din minoritatea acestei Adunări la plecare, reintru la întoarcere în
minoritatea în care mă aflam înainte. Apariţia unui grup de oameni care credea distinc-
ţiunea de partid de pînă acum nu mai are nici o raţiune de a fi... Vechea stingă si vechea
dreaptă si-au făcut vremea lor..."
Nu e locul de a urmări aici fazele chestiei Dunării privită ca pierdută, întrucît tratarea ei
ar intra în studiul activităţii exclusive a lui P.P. Carp. Ea n-a putut fi rezolvată decît prin
acţiunea acestuia pe lingă prinţul de Reuss, ambasadorul german la Viena, şi pe lîngă
Bismark, de care fu primit la Friederichsruhe, prin deschiderea perspectivei apropierii
României de Puterile Centrale, politică la care sfîrşi prin a se alipi şi Ion Brătianu, deşi
Românul o combătuse violent în 1881, cînd T. Maiorescu o propusese în articolul său din
Deutsche Revue. Ca urmare a acestei noi atitudini, avu loc întrevederea regelui Carol cu
împăraţii Germaniei şi Austriei (14—16 august 1885) şi a lui I. Brătianu eu Bismark la
Gastein, la 26 august 1882. Austria renunţă, astfel, la pretenţiile sale întărite prin Tratatul
de la Londra, iar România intră în Alianţa Puterilor Centrale înoctonivrie 1883, prin-tr-un
tratat secret valabil pentru 5 ani, la care se alipi apoi şi Italia, la 15 mai 1888,

VI
1. Pacea căminului lui T. Maiorcscu. 2. Apariţia scriitoarei Mite Kremnitz în Însemnări
zilnice, în epoca de la Iaşi. 3. La Bucureşti, 1874; elementele dramei conjugale: Clara,
Mite şi Ana Rosetti. 4. Planuri de sinucidere şi, în genere, despre sănătatea lui Maiorescu.
5. Continuarea dramei pînă la divorţ (1887).
1. Vom fixa în aceste pagini viaţa de familie şi intimă a lui Maiorescu, atît cît ne-o
îngăduie prin însăşi memorialistica lui. Despre căsătorie şi despre primii ei ani, nu găsim
nimic în însemnări zilnice, întrucît caietele privitoare la epoca dintre iulie 1859 — o
ianuarie 1866 au fost suprimate1. Cînd se reiau, Clara devenise „Clärchen" şi apare tih-
1 Măcar sub forma unei note, trebuie să amintim puternicul simţ de familie al lui
Maiorescu. El a avut copii: pe Livia, azi d-na Livia Dymsza, despre care se va pomeni
mai des în aceste pagini, şi un fiu, Liviu (născut în 1871). însemnările, I, p. 183, ne
păstrează urma dragostei lui pentru acest copil, printr-o pagină privitoare la boala
copilului, la 12 februarie 1872, pe care o reproducem în întregime:
„Am încheiat cu acestea aici, ca să-mi pot nota neîntrerupt succesiv boala drăguţului şi
încântătorului meu Kiki:
Marţi seara 8/20 febr., spre miercuri, a început să tuşească uşor şi era foarte răguşit. Clara
într-o frică mare, exagerată, n-a dormit aproape de loc toată noaptea.
Miercuri 9 febr., Kiki sculat cu tuse ce-i irita laringele, nu violentă; el însuşi vesel şi cu
totul dezgheţat. Fireşte, stat în cameră. Clara avut la ora 5 la masă un acces de plîns
spasmodic.
Joi 10 febr. Clara tot foarte istovită, aproape uşor acces de rîs, noi primblat cu sania, dar
frig pătrunzător. După prînz, însă la ora 4, Kiki avu ceva febră, îl văzui dintr-o dată
schimbat şi trist.
De-atunci, neîncetat, friguri, tuşea însă mai uşoară (mult mai uşoară decît, de pildă, la
catar al laringelui) ; deoarece însă avea pe lingă asta şi guturai, dar nu se plîngea de
junghi în coaste, nu era
24
353
nit, gospodăreşte, cu funcţia ei de ménagera şi de mamă (se născuse Livia), cu atenţii
stricte pentru „Clärchen a mea". In 2 iunie, se duc la Berlin — în plin război pruso-
austriac ; după armistiţiu, Clärchen şi cu Elena merg la Pyrmont; fac excursii prin
pădurea Thuringiei ; iar cînd tînărul profesor se întoarce acasă, Clärchen şi Livia mai
rămîn pe acolo două săptămîni. Cînd prin aprilie 1871 sosesc la Iaşi principele şi
principesa, soţii Maiorescu sunt chemaţi la Curte. „Nevastă-mea, notează el, avea
încântătoarea ei rochie de culoarea floarei de piersică." La 14 aprilie, sunt invitaţi la
masă. „Principesa a vorbit cu toate, principele însă, dintre doamne, numai cu nevastă-
mea, încolo, cu aproape toţi domnii. Clärchen avea aceeaşi rochie decoltată", notează el,
ca soţ şi satisfăcut de rochia nevestei, dar şi de cinstea ce i se aducea şi lui prin ea.
Invitaţi şi la ceaiul dat de principi, la 19 aprilie: „Clärchen a fost drăguţ îmbrăcată; rochie
albă de atlaz, cu buchete de trandafiri. Făcută pentru această ocazie". Bucuria lui
Maiorescu devine oarecum lirică la invitaţia lui Roznovanu la serbarea de la Stînca, în
cinstea principilor. „Principele valsînd, notează el, îndată după gazdă, cu nevastă-mea,
mareşalul curţii a luat-o la cadril, în care am dansat şi eu cu d-na Negruzzi şi am rîs şi am
dansat fals, prinţul Sturdza a căzut cu d-na
pneumonie, ci probabil catar bronchial. Nu mînca aproape nimic, vărsa ceea ce mînca,
scaun tare, i-am dat picături de rubarbă, 1 '/a sticluţă foarte mică, aproape fără efect.
Sîmbătă, foarte capricios, supărăcios, plăngăcios, istovit, cu privirea stinsă, totuşi însă
putîndu-1 interesa cu o poveste şi chiar a-1 face să rîdă.
Sîmbătă seara, în sfîrşit, spre a ne linişti definitiv, trimiserăm după Tausig, care şi veni şi
ne linişti cu totul. (Era vorba numai să nu care cumva să fieobronşită capilară.) Bănuie
aproape o febră intermitentă, pe lîngă şi în afară de uşorul guturai. Mîine, în orice caz, o
să examineze lucrul încă o dată. N-a prescris nimic; fireşte, din partea noastră, tratament,
ca şi pînă acum. Dacă tuşea s-o înteţi, atunci cîte o picătură de laudanum (tinctură de
opiu), într-o linguriţă de apă zaharată, de 2, 3, cel mult de 4 ori pe zi.
13 februarie 72. E febră intermitentă la Kiki, 2 supozitoare de chinină (date în interval de
5 ore) au făcut minuni. Vechea lui veselie glumeaţă i-a revenit îndată."
Nu avem însă şi „însemnările" la data morţii lui Liviu (26 no-iemvrie 1872). Abia la 26
noiemvrie 1876, găsim: „A patra aniversare a zilei morţii frumosului meu băiat,
neîntrecut de inteligent".
354

Roznovanu. La plecare, la gară, „principele şi principesa au vorbit mult şi afectuos cu

nevastă-mea... Nevastă-mea avea costumul ei cel nou de la Berlin, a fost mereu foarte
drăguţ îmbrăcată, Ia fiecare dată tratată cu atenţie deosebită..." încolo, numele Clarei
revine numai în împrejurări de familie, cum ar fi boala micului Kiki (în Însemnări citate
în note). Totul în notaţii simple, afectuoase pentru „draga mea Clara" — într-un cuvînt,
oglinda unei căsnicii solide şi poate fără poezie. Poezia avea să vină curînd, sub forma
scriitoarei Mite Kremnitz1, soţia lui Wilhelm, cumnatul, dar o dată cu venirea ei avea să
înceapă şi drama căsniciei lui Maiorescu, punctul central al acestor evocări...
2. în reconstituirea dramei conjugale a lui Maiorescu prin apariţia „poeziei", sub forma
chipului blond al Mitei Kremnitz, nu ne vom servi în chip exclusiv decît tot de izvorul
Însemnărilor; neţinînd atît la restabilirea faptelor în sine, ci la repercuţia lor cu sufletul
eroilor, reconstituirea nu poate avea decît un caracter psihologic, şi nicidecum unul
detectiv, fără importanţă în chestiuni neînsemnate, cînd sunt proiectate numai sub unghiul
valorii documentare. Cum însă cele patru caiete ale însemnărilor relative la faptele
întîmplate dintre iulie 1859 şi 5 ianuarie 1866 au dispărut, şi cum şi în cele reluate la 5
ianuarie 1866 şi pînă în septemvrie 1873, numele Mitei nu se pomeneşte, e un spaţiu de
timp de 14 ani în care nu avem informaţii asupra raporturilor lui Maiorescu cu dînsa la
Berlin, fie pe cînd era încă Mite von Bardeleben, fie după căsătoria ei cu doctorul
Wilhelm Kremnitz, încheiată în condiţii destul de anevoioase. Prima menţiune o face la 4
septemvrie 1873. Locuind încă la Iaşi, el e vizitat de perechea Kremnitz, instalată de mai
mult la Bucureşti. Vizita pare a se fi prelungit destul de mult pentru a fi lărgit senzaţia
unei oboseli şi a iritării reciproce în cadrul vieţii monotone de provincie. Iată textul
acestei ciudate însemnări2:
„Mite şi Wilhelm sunt aici. Am încercat muzică ; cu bucurie şi emo-ţiune nu consimt la
asta nici unul ; e ca o povară. E nevoie ca eu să stăruiesc cu sila asupra acestui lucru,
altfel se îneacă. Le-am scos
1 Mite Kremnitz (1852 [?] — 1916), fiica profesorului doctor von Eardeleben, doctorul
şef al spitalului Charité din Berlin.
2 însemnări, I, p. 208.
24*
355

portrote egiptene — à peine, à peine le răsfoiesc. Am vrui să sap la flori, ultima mea
îndeletnicire ce am cîştigat — ei cască la asta, în curînd se lasă de ea, nici unul nu pune
mina cu voiciune şi cu bucurie de creaţie etc., etc.. Iată scriu cărţi, Logica mea înaintează,
alături de asta, articole de critică, editarea lucrărilor anterioare continuă la Bucureşti. Nici
unul nu întreabă de asta, nici unul nu are dorinţa de a intra împreună cu mine în viaţa
intelectuală, de a se lăsa transportat de mine acolo, de a simţi sufleteşte împreună cu
mine. A năzui spre ceva împreună cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este un
ideal irealizabil."
Notaţia nervoasă a unui om stînjenit de prezenţa unor fiinţe blazate, indiferente faţă de
viaţa lui intelectuală, poate şi cu enervarea de a nu-i trezi femeii interes pentru
preocupările lui, totul pe vechiul fond de sete de sociabilitate rănită de constatarea
impenetrabilităţii sufletelor omeneşti. După o excursie făcută împreună pe la mănăstirile
nemţene, familia Kremnitz se află încă la Iaşi peste o lună, deoarece la 4 octomvrie
1873 găsim această ciudată însemnare :
„Cum se dezvoltă Mite altfel decît cum era de dorit !
1. Vorbeşte despre cazurile de moarte în familia Volkmar, şi eu, ca să aduc o diversiune,
din cauza doliului soţiei mele, intervin cu obicinuitul ton glumeţ. Repezindu-se violent cu
vorba asupra mea la masă, în faţa Liviei, în mijlocul păcii generale. De unde această
cutezanţă?
2. La whist, nu sufere nici cea mai mică glumă, se supără cînd pierde în contra mea, încît
izbucneşte în cuvinte jignitoare («în ţara noastră civilizată, asta e modă aşa» ş.a.m.d.).
3. Ţine la bani, are mereu gîndul la asta, ar vrea ca Thea să se mărite cu un om bogat. De
obicei, şi mai cu seamă faţă de Wilhelm, fără tact.
4. Gîntînd cu Wilhelm la 4 mîini uvertura la Don Juan, face greşeli şi în pauză aruncă
vina pe el.
5. La mănăstiri, furioasă că are o cameră proastă la Sihlea, nu vrea să bea cafea cu lapte
la Secul, fiindcă laptele e fiert, şi ea bea nefiert. Pe lîngă astea, aproape bolnavă şi punînd
pe bărbatu-său continuu în nelinişte pentru starea ei, nemîncare ş.a.m.d.
Cum mi-a apărut acum 2 ani tocmai în această privinţă altfel t în contrast atunci cu Emily
şi cu Ernst !
35!)

6. Nu mănîncă nici o mîncare streină, nouă, nu încearcă nimic, nu primeşte cu o

dispoziţie sufletească generală mai mlădioasă ceea ce-i este ei străin. Strimteţe de spirit
prusacă !
7. La Sihlea, unde eu, în lipsa ce era de toate, căutam, fireşte, să fiu vesel, «pour soutenir
le moral», ea-mizice: «Da! ţie-ţi dă mîna cu filozofia ta: tu eşti, vezi bine, moldovean şi
deprins cu astfel de lucruri ! »
8. Să nu simtă ea că, faţă cu brutalul tratament de care a avut parte bărbatul ei, lui
Wilhelm nu-i e permis să obţină nimic prin ajutorul şi protecţia lui Bardeleben ! Să
arunce totul în spinarea Elenei şi să nu bage de seamă că această femeie rea e mult mai
puţin rea decît tatăl ei Bardeleben! Să prigonească cu ură «seminţia Kremnitz-ească» şi să
se gîndească cu o tenacitate geloasă şi furioasă la tată-su! Şi cu toate acestea, s-a măritat
cu Wilhelm, şi totul pe jumătate.
9. Cu groază, cînd o vorba să stea la ţară cu Wilhelm. Să strălucească ca femeie la teatru
şi în splendidă plăcere.
10. Istoria cu Lina Kessler. Mai'nainte, prietenie cu Emily ! Ură acum !
Să nu uităm, cu toate astea, (că e) un cap pătrunzător, foarte inteligent. Dar nu spre
lucruri înalte."
în cea mai pregnantă manieră maioresciană, de obser-vaţie tăioasă şi de stil categoric,
însemnarea trădează o enervare, o înverşunare impulsivă împotriva unei femei ce nu-1
putea lăsa rece. Pentru ca totul să-1 irite la Mite: indiferenţă faţă de preocupările lui, pînă
la ostilitatea împinsă la „cutezanţă", lipsa de tact faţă de dînsul, caşi faţă de bărbatu-său,
lipsa ei, în genere, de gingăşie, inegalitate de umoare în lucrurile cele mai mici (jocul
dewhist sau cîntarea la patru mîini la piano), trebuinţa de a străluci în societate etc.,
denotă interes sentimental viu, o ciudă amoroasă, ce-1 făcea să sufere prin solidaritate de
sex chiar cînd o vedea nedreaptă şi cu bărbatu-său — vizibile şi prin constatarea : „cum
mi-a apărut acum doi ani tocmai în această privinţă altfel !" Acum doi ani, situaţia era
idilică şi euforică — azi ea se încordase şi se întorsese spre ostilitate. Arătîndu-le un
album de fotografii pentru studiul caracterelor, după fizionomie, el notează: „Numai
nevastă-mea s-a aplicat la asta mai serios. Mite a trecut uşuratec cu ochii peste ele" — cu
aceeaşi nemulţumire de a nu se vedea urmărit cu interes în preocupările momentului.
357

Din aceste notaţii acide, răuvoitoare, enervate, se presimte existenţa unei vechi legături
sufleteşti ajunsă la punctul critic al tensiunii şi nemulţumirii reciproce: indiferenţă sinceră
sau simulată din partea femeii, nemulţumită, jignită din partea bărbatului.
3. însemnările nu ne mai pomenesc de Mite aproape un an şi jumătate. Mutat la Bucureşti
şi de la 7 aprilie 1874 ministru de Culte şi Instrucţie, abia în ianuarie 1875 Maiorescu
notează1: „Seara la 6 (ianuarie), apoi întreaga zi de 7 pînă în dimineaţa lui 8, am fost pînă
la Iţcani să primesc pe Wilhelm şi Mite" — pentru ca apoi, peste alte şase luni, să noteze
o excursie făcută în lipsa soţiei şi fiicei sale Livia — aflate la Pyrmont — cu Mite şi
Wilhelm, în dimineaţa zilei de duminecă 6 iulie 1875 la Piteşti, apoi la Stîlpeni,
Cîmpulung, Nămăeşti, continuată luni la Rucăr, marţi la Dîmbovicioara, la Bran, la
Rîşnov, Braşov, unde a doua zi miercuri notează: „am vizitat Braşovul, desenat o casă a
unchiului meu, episcopul, Mite aquarell casa bunicei mele «după ziduri»; nu urcat pe
Tîmpa, vreme posomorită." Joi, Mite şi Wilhelm se întorceau cu diligenta înapoi, iar el îşi
continua drumul spre Pyrmont, la soţia şi fiica sa. Excursia e vioaie, dar şi meticulos
descrisă, în genul lui de totdeauna (preţul cailor, al diligentelor, al camerelor de hotel), cu
o coloratură satisfăcută şi idilică. Mite nu mai e nemulţumită ca la Sihlea, ci bucuroasă de
„mica circiumă cu cerdac de lemn de la Stîlpeni". Bătea un vînt lin în relaţiile lor... Cu
vechea lui pasiune pentru natură şi preumblări, excursia avea să se repete în august, de
data asta şi cu Clara şi Livia. Duminecă 24 august 1875, pornesc la Titu, Tîrgovişte,
Dealu, Viforîta, unde poposesc şi luni; apoi marţi, la Schitul Gorgota, cu carul cu boi,
unde „Mite pictat mult, Livia fericită cu flori şi cîntînd, Clara cu atentă privire a munţilor
înalţi: frumoasa vedere a munţilor Sinaei" ; miercuri 27 august „intrarea prin Tîrgovişte şi
Ghergani — Bucureşti..." Totul prezentat idilic, cu care cu boi şi picturile Mitei, cînd iată
că în soptem-
1 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 225. 358

vrie şi începutul lui octomvrie norii se adună şi se ivesc primele semnale ale dramei
conjugale. Clara bănuieşte sensul acestor excursii. „In septemvrie şi începutul lui
octomvrie din ce în ce mai mare violenţa a neveste-mei", notează el, adăugind cu
candoare şi fără ironie, „probabil contribuit la asta efectul apelor de la Pyrmont". Apele
de la Pyrmont se numeau Mite Kremnitz... „Violenţa creşte. Izbucnirea ei împotriva mea
la masă, în prezenţa lui Burghele şi a lui Slavici. Plecarea ei la Lausanne cu Livia, pe care
noi, numai după două săptămîni de şedere în pensionul Emiliei (sora lui Maiorescu) la
Iaşi, ne dusesem pînă la Paşcani să o luăm înapoi..."
Lipsa, evadarea din căminul conjugal am putea spune, a Clarei, cuprinsă de gelozie pe
Mite, ţine pînă la 23 noiern-vrie. în răstimp, „clipele luminoase" continuă în excursii la
Măgurele, Herăstrău, Ţigăneşti, Crivina.
Pe ziua de 29 ianuarie 1876, părăsind ministerul, e înlocuit prin P. Carp. Ziua lui de
naştere 15 fevruarie începe de dimineaţă, de la ora 8, cu o muzică de lăutari „comandată
de Wilhelm şi Mite". Şi continuă cu o excursie, „admirabil de frumoasă" la Ciorogîrla...
Muzica aceasta de lăutari şi alte evenimente lăuntrice, pe care nu le cunoaştem,
accelerează drama în aşa chip, încît îl împing să scrie această neaşteptată pagină: „în casă,
merge greu. Noul meu an începe în această privinţă tot mai rău. Sunt aşa de iritatf încît
am dureri de inimă de această rănire sufletească şi, probabil din cauza supraîncordării
politice, nu mai pot păstra vechea răbdare; ceea ce mă face să rămîn liniştit e momentana
imposibilitate de a schimba lucrurile. îmi trec prin minte tot felul de gînduri: basă
laspenevastă-mea să trăiască despărţită de mine într-un alt oraş, ba să mă refugiez în
America, uneori chiar să-mi iau viaţa. Mi-e peste putinţă să mai suport această stare şi
trebuie acum să ispăşesc vina vieţii şi a întregii mele slăbiciuni de mai înainte către soţia
mea. Toate acestea însă vor împinge spre deciziune, îndată ce voi fi scăpat de datoriile de
acum şi voi fi făcut soţiei şi fiicei mele o existenţă posibilă."1
1 însemnări, I, p. 243.
359

La această izbucnire desperată, editorul însemnărilor, d-1 I. Rădulescu-Pogoneanu,

adaugă această notă în adevăr senzaţională:
„Cu cîtova săptămîni înainte, consemnase pe o foaie liberă (tot în nemţeşte) unul din
aceste grave gînduri în care se zbătea:
«13/25 ianuarie 1876. Bucureşti. Să emigrez în America. întîi să fi demisionat din
minister.
Clara ar avea:
1. de la casa din Iaşi anual 200 taleri
2. de la banii în acţiuni 500 „
anual t(aleri) 700 ar trebui să trăiască la Berlin.
Livia s-ar duce la Emilia pentru educaţie. Iar eu aş avea să plătesc întîiapensiune anuală,
şi apoi să trimet pe celelalte din America ...
Mai înainte, ar trebui să aibă Wilhelm Kremnitz postul la spitalul brîncovenesc.
De la Socec aş lua, pentru vreuna din operele mele vîndute, 100 de galbeni pentru
călătorie.
Paşaport ca T.M. — Recomandări pentru acolo de la Callima-chi? de la Kanitz? de la
Peisotto?
într-un institut, ca profesor de limba franceză.»
(Pe întîia pagină a acestui «jurnal 5» sunt însemnate două adrese de la New-York)."
Omul stăpîn de sine, echilibrat, olimpianul de mai tîrziu se gîndeşte la divorţ, după ce s-a
gîndit mai întîi la sinucidere şi chiar la expatrierea în America. Situaţia turbure se
linişteşte puţin prin faptul că ministrul de Externe Ioan Bălăceanu îi propune misiunea
încheierii la Berlin a Convenţiei de comerţ cu Prusia. La 30 martie pleacă (fără Clara şi
Livia) şi se întoarce în Bucureşti la sfîrşitul lui mai, pentru a fi numit definitiv de
Kogălniceanu agent diplomatic ia Berlin (31 mai 1876), unde se duce la 8 iunie 1876, de
data aceasta şi cu soţia.
Misiunea la Berlin nu ţine mult. Predînd scrisoarea de acreditare la 12 iunie 1876, la 2
iulie, adică după mai puţin de o lună, îşi şi prezintă demisia. Pentru viaţa intimă, Berlinul
reprezenta totuşi o potolire. „Liniştită viaţă de familie, notează el. Ii dau Liviei lecţii de
istorie şi literatură; ea ia lecţii de piano şi cîntă minunat." Lăsînd pe Clara şi
360

Livia în familia Kremnitz, el se întoarce singur la Bucureşti, la 21 iulie, instalîndu-se în

casa cumnatului său, în str. Vestei nr. 13, unde „Mite aşteaptă să nască, şi Wilhelm e
mereu apăsat de lipsa de clientelă... cu toate astea, în casă e pace, linişte şi fel amabil".
De la Berlin, în schimb, veşti rele; gelozia Clarei se redeşteaptă: „scrisori de acolo,
notează el la 11 august, apăsătoare, sfredelitoare, în fond fără iubire, fiecare gîndind la
sine şi nelăsîndu-mă pe mine în pace. Aici, de duminecă 8 august, cred, Wilhelm şi
Fräulein M. Wilhelm, foarte rafinat în ale sale écarts. Noua confirmare a vechei
convingeri că germanismul este înşelare de sine însuşi. Lor le lipseşte curajul naturii lor."
„Fräulein M." e domnişoara Marquardt, profesoară şi fostă guvernantă a lui Maiorescu (a
cărei trimitere în misiune în Germania şi Elveţia constituiesc unul din capetele de
acuzaţie împotriva ministeriatului lui Maiorescu). E evident de aici şi din alte părţi că,
mai mult sau mai puţin înstrăinat de nevas-tă-sa, Wilhelm îşi găsise compensaţii
sentimentale Ia d-ra Marquardt. Uitînd că el e pricina acestei situaţii, uitîndu-şi şi propria-
i situaţie, nu e fără umor observaţia moralistă şi oarecum agresivă împotriva
expropriatului său cumnat, căruia nu-i îngăduie ceea ce făcea şi el. Oricum, starea lui
sufletească trebuie să fi fost nespus de turbure, nu numai din pricina Clarei, ci şi a Mitei,
pentru a putea scrie aceste rînduri de mare descurajare şi dezabuzare: „1856—1866—
1876, douăzeci de ani petrecuţi cu conştiinţă de sine. Eu îmi par însă mie însumi ca un
fruct copt gata să cadă. Ce-mi mai poate oferi nou viaţa? Cunosc femeia, ştiu ce
însemnează şi căsătoria, cunosc prietenia, m-am urcat pînă în culmea ambiţiei şi am
simţit asta. Am fost profesor şi scriitor — ce mai poate veni încă? Cine a agonisit în sine
indiferenţa morţii a încheiat socoteala cu viaţa. Ce am de făcut? Cînd însă creierul se
umflă din nou, băşica de aer se urcă iarăşi în sus, priveşte din perspectiva aeriană în
adîncime şi îşi pare sie-şi superbă. C'est une misère."1 Cîteva zile după aceea, notează
laconic, meticulos, dar destul de semnificativ: „Vineri 3 septemvrie 1876, 10 minute
înainte de ora 3 dimineaţa, Mite născut un băiat. 25 de ore dureri, serios 16 ore... Botezat
cu numele de Georg Titus."
însemnări, I, p. 260.
361

Copilul avea să fie poreclit Baby. Despre dînsul pomeneşte Mite în Amintiri fugare că se
afla cu dădaca în odaia de alături cînd a sărutat-o Eminescu ; cu el se juca uneori poetul şi
lui i-a povestit basmul „caprei cu trei iezi" înainte de plecarea lui la Iaşi, la moartea lui
Ştefan Miele.
La sfîrşitul lunii, Clara se întoarce la Bucureşti (Livia rămăsese într-un pension la
Dresda). „E tot cea veche, notează Maiorescu la 23 septemvrie, neînduplecat de lipsită de
demnitate cu Kremnitzii, excitată, pierdută — încolo, şi în afară de asta, harnică,
rezonabilă".
La 25 noiemvrie 1876, are loc la Kremnitz botezul lui Baby o dată cu nunta Theei, sora
Mitei, cu Volkmar. Pe copil 1-a ţinut în braţe încă destul de inimoasa Clara, care a ridicat,
de altfel ca şi Maiorescu, un toast. Totul pare potolit; liniştea se prelungeşte cîtva timp,
deoarece peste vreo opt luni, nota (5 iulie 1877): „Cu nevastă-mea, schimbare totală;
rece, însă mai natural şi mai adevărat". E drept că ea e la Berlin încă din 8 iunie, iar
Maiorescu, rămas în Bucureşti, dormea Ia el acasă (str. Sf. Vineri 19), dar prînzea la
Kremnitz. Peste cîteva zile, duminecă 10 iulie, prin două cruci ++ se declară lapidar
„Fericit". Atmosfera din casa Kremnitz nu e totuşi senină. Neîndestulat numai cu
diversiunea d-rei Marquardt, Wilhelm se arată tot mai nemulţumit în sînul căsniciei. „La
Kremnitzi, înseamnă Maiorescu la 11 iulie (adică a doua zi după ce fusese «fericit»), mai
niciodată vioiciune. Wilhelm, cam indispus, drept vorbind, de luni de zile abia cîte o zi
vioi, îndoit de greu, cu natura lui, şi fără astă, indolentă, aproape ursuză. Pe lîngă asta,
copilul aproape mereu, nu bine de trei luni, acum destul de slab, mîncînd puţin. Mite,
care, de cînd o cunosc, n-a fost niciodată o natură trandafirie, este, se înţelege, deprimată
de aceste stări în casă. Ea, ce-i drept, se sileşte mereu să fie mai vioaie, deşi se lasă să fie
încă mult prinsă de copil. Ce des urc greu scara la locuinţa lor, cu conştiinţa că acolo sus
e iarăşi înăbuşitor şi eu nu mai am destulă putere ca să împing cu ei la căruţă. Abia trag la
a mea proprie. Mai pot oare, mi-e permis acum să împing la această altă căruţă? Face să
citim, Mite şi cu mine, pe cînd acest lucru se vede că-1 plictiseşte pe Wilhelm în
permanenta lui oboseală... O dificilă vară."
362

După ce se adunaseră de mult norii în căsnicia lui, atmosfera devenise irespirabilă şi în

căsnicia Kremnitz.
Micul Georg Titus-Baby se îmbolnăveşte. Olimpianul înseamnă febril la 22 iulie 1877:
„Băiatul recidivă a catarului său intestinal. Diaree. Zăcînd palid şi istovit. Nopţi rele ale
Mitei. Wilhelm doarme mereu separat şi nu se duce niciodată noaptea să vadă ce mai e."
Diversiunea sentimentală cu Fräulein Marquardt nu-i ajunge: doctorul se culcă separat şi,
spre ciuda lui Maiorescu, se dezinteresează de boala copilului. Trei zile după aceea, se
mută cu Wilhelm, Mite şi Baby într-o locuinţă de vară la capătul străzii Craiova, Casa
Laptew. „Aici, notează el la 12 august, băiatul tot cu diaree (6—7 ori în 24 de ore), dar
totuşi deja mai bine. Wilhelm, mereu mai dificil, mai comod şi mai bombănitor. De
nerecunoscut." Nepăsarea doctorului, îndeosebi, îl enerva pe criticul ce număra diareele
copilului; preferă să se întoarcă în oraş pentru a merge „la ţară" numai cîteva ore pe zi !
„Am acolo uneori, înseamnă el la 19 august, un sentiment de restrişte, care mă
sfredeleşte." La 2 septemvrie, cînd urma ca Mite cu Mariţa şi copilul să plece la Berlin,
Baby are iarăşi peste noapte „o straşnică diaree". Plecarea nu se poate face decît miercuri
7 septemvrie, şi, cum avea un proces la Dorohoi, el (şi nu soţul) conduce pe Mite şi Baby
pînă la Cernăuţi. „Grea călătorie", adaugă el. Clara şi Livia se întorc la Bucureşti (16
septemvrie), şi deoarece Mite e la Berlin, notează satisfăcut la 18 octom-vrie: „Viaţă de
familie liniştită". în chip neaşteptat, gelozia Clarei se transmisese însă fetei, Livia, căreia
nu-i plac Rumänische Skizzen ale Mitei. „Mie, înseamnă criticul, judecata îmi pare falsă
şi am văzut dintr-asta că Livia era o molipsită de antipatia familiei Kremnitzilor în contra
Mitei" — şi mai departe: „Ce-i drept, mi-era acum ca şi cum este ceva străin între Livia şi
mine". La 1 decemvrie, Maiorescu o întîmpină pe Mite la Bărboşi; iată-1 deci cu Mite, cu
Baby şi cu Mariţa sosind la Bucureşti, unde... soţul era la gară. „Mite şi copilul,
neaşteptat de bine", adaugă el.
O dată cu sosirea ei, norii se adună din nou asupra căsniciei lor, aşa că, peste o săptămînă,
la 8 decemvrie, el se găseşte „sufleteşte nefericit". „Advocatura bine, am scăpat de
datorii, casa este în bună rînduială, însă dorul după feri-
363

cire mă chinuieşte ca o idee fixă. De casa mea mi s-a urît de moarte; e ciudat, cum din
timpul ministeriatului meu, imposibil să mă mai găsesc mulţumit cu soţia mea. (La acest
loc, fiica criticului adaugă în notă: «De la venirea doamnei Kremnitz în ţară»).
Tolerez numai, şi e numai modus vivendi. In fundul sufletului, mi-e groază de existenţa
mea zilnică. Sunt însă mai aproape de soluţie. Dacă advocatura merge aşa mai departe,
pot economisi un mic capital pentru soţie şi fiică. Asta e datoria mea, după aceea însă, n-
aş mai vrea să exist. Nu mai pot." Ideea divorţului îl preocupă mult încă. Prin faptul
posibilităţii de a asigura soţiei şi fetei o existenţă, ideea îl minează tot mai adînc, dar şi
ideea sinuciderii îl „sfredeleşte" pe olimpian. La 14 decemvrie, Mite cade la pat, „iarăşi
acces grav ca astă-vară (e vorba probabil tot de colită). Clara e de ieri acolo, dormit
acolo." Anul nou (1878) îl petrec cu toţii sănătoşi la Kremnitzi, unde Fräulein Marquardt
e „comic-îndrăgostită", dar, de fapt, situaţia se întunecă tot mai mult şi încă o dată omul
cumpănit, olimpianul, se gîndeşte la sinucidere, de data aceasta, şi la forma ei precisă:
„Eu însumi m-am gîndit ieri mult la sinucidere, înseamnă el, şi mi-am zis a suta oară că
nu pot face asta, cit timp nu las destui bani familiei mele. Dar niciodată la sinucidere prin
glonţ; din contra, cînd, pe la ora 5, m-am întors puţin în odaia mea de culcare, îmi
zugrăveam cu dor moartea prin cloroform, o adormire în neant, cu un burete cu cloroform
peste faţă." Obsesia sinuciderii nu era, de altfel, personală, ci o obsesie de familie, căci la
12 aprilie notează: „a venit Emilia (sora lui) la noi şi a rămas vreo săptămînă. Gîndurile
ei de sinucidere." Situaţia lui casnică merge, fireşte, tot mai rău: „Curioasă stare de
depresiune, înseamnă la 28 mai —, dar senin — ca de obicei". Soluţia găsită,
deocamdată, e plecarea Clarei in străinătate. „I-am spus neveste-mi, scrie el la 6 iunie,
că aşa nu mai merge mai departe, că trebuie să plece, că i-aş propune Berlinul. Astfel,
însă, Dresda şi Geneva, sau oriunde altminteri ar vrea dînsa. Ea a ales, cu relativă linişte,
Geneva. Acum pregătiri de călătorie, dar totul liniştit, din cînd în cînd veselă cu Livia:
încît cîteodală chiar nu o mai pricep." S-ar părea că liniştea Clarei îl irită puţin. în
dimineaţa zilei de 10 iunie, Clara şi Livia pleacă la Geneva,
364

„pe mai mulţi ani". „Despărţire foarte simplă, ea o istovire reciprocă dintr-o încordare mi
prea de suportat." Urmau trei foi de însemnări, pe care criticul n-a voit să le lase
posterităţii. Soluţia firească a dramei se apropia totuşi.
Rămas singur la Bucureşti, Mite devine „Mica", dar atmosfera e tot îngrijorătoare. Mite
cade la pat: „colită neglijată de mult de Wilhelm", înseamnă el cu aceeaşi ciuda curioasă
împotriva soţului, care îşi „neglijează" soţia şi copilul; Emilia, sora lui, se zbate cu
gîndurile sinuciderii; în schimb, scrisoarea Clarei de Ja Geneva, în care-i declară că
„consimte la divorţ" nu-1 împacă. „încă mereu nelinişte din cauza Emiliei, notează la 1
iulie 1878, şi Mite nici nu deplin bine, iar eu nefericit în suflet, din cauza necesităţii
divorţului de nevastă-mea". Zarul este însă aruncat şi în aceeaşi zi îi scrie Clarei la
Geneva: „Despre pasul hotărîtor dintre noi, de care-mi scrii şi despre care, precum am
aflat după aceea, şi soru-mea ţi-a scris, să decidem ceva mai tîrziu. Deocamdată, fiecare
dintre noi avem nevoie de linişte şi de clarificare în sine însuşi."
Cu totul neliniştitor pentru psihologia lui Maiorescu şi aproape neexplicabil, în ziua cînd
trimitea scrisoarea atît de energică Clarei şi cîteva zile înainte de a pleca cu Mite într-o
călătorie patetică în Germania, el scria şi unei necunoscute o scrisoare foarte înflăcărată,
scrisoare netri-misă şi rămasă între hîrtiile Emiliei Maiorescu-Humpel1. „Cum să te las în
pace, cînd vreau să fii a mea, trebuie să fii? Nu-mi imaginez cum îmi poţi rezista ! Iţi
mărturisesc doar că nu mai pot trăi fără tine. Vreau inimii tale să-i fac culcuş cald în
sufletul meu, unde s-o laşi cîtva timp să stăruie în pasivitate, înainte de a lua o hotărîre
definitivă. Mite, care te adoră, vrea deocamdată să meargă la tine, apoi împreună să
plecaţi la Borsec sau aiurea. Voi veni şi eu la voi prin 20 iulie, pentru cîteva zile. Te rog
răspunde-mi telegrafic, imediat ce primeşti scrisoarea aceasta. Nu mă las de tine. Nu fii
recalcitrantă, ci amabilă, cum ai fost totdeauna cu mine."
Necunoscuta ô probabil Ana Rosetti, viitoarea lui soţie (1887), al căiei nume apare în
anul acesta (1878) în Insem-
1 Publicată acum în urmă în I.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 27.
361
nări şi intervine ca un element esenţial în drama sentimentală a lui Maiorescu.
Nimic din ce propune în scrisoare nu se realizează însă; după cinci zile (miercuri 5 iulie
1878), îl vedem plecînd în străinătate cu Mite, Baby şi îngrijitoarea copilului... Singura
răzbunare a lui Wilhelm este de a fi uitat să pună la bagaje şi cufărul lui Maiorescu. „Dar
nici un minut neplăcut, înseamnă, din ambiţie în faţa Mitei şi pentru a nu strica de mult
dorita bucurie a călătoriei cu dînsa". Lucrul e spus limpede. De altfel, „Mite e amabilă şi
neobosită". De îa Viena, se despart în aceeaşi seară, el ca să plece la Nürnberg, Mite cu
Baby la Elster... „Ar fi fost bine să mă odihnesc, scrie criticul, o zi în Viena cu Mite.
Veşnica mea greşeală, din cauza altora (acum a Theei, sora Mitei), să mă las să-mi fie
hărţuită viaţa şi să nu ajung niciodată la liniştită fericire proprie."
După ce vizitează Nürnbergul, ajunge la Kissingen, unde e aşteptat de Thea, sora Mitei,
cu copilul, doica şi o prietenă, d-ra Lotte; de abia marţi 11 iulie, ajunge la Elster, unde
„Mite la gară". Trag la hotel Kronprinz. „Ea la etajul I (3 camere, dintre care un frumos
salon de mijloc, cu balcon cu splendidă privire" ; el sus. „La sosirea în Elster, notează,
Mite mi-a făcut o impresie regală. Drăguţă în toţi muşchii, plini de spirit, însufleţită în
convorbire." Prezenţa Theei îl irită însă. „Dispoziţie sufletească predominantă, plictiseală.
Aş vrea să fiu şi să stau de vorbă numai cu Mite, în care m-am răsfirat sufleteşte..."1 Şi
apoi: „N-o să pot trăi şi eu niciodată trei săptămîni din viaţa mea pentru o deplină bucurie
proprie a mea ! Aşadar, să stau la masă şi să dorm, să mă duc şi să stau cînd şi unde vreau
! Mereu constrângerea altora inoportuni!... Aproape sunt sătul de toate, viaţa îmi apare
scurtă şi pierzîndu-se în faţa însumi în limitare lipsită de bucurii. însă Mite singură e
mereu ceea ce mă atrage mai mult." De la gînduri de sinucidere, viaţa i se pare acum prea
scurtă. Pe cînd se simţea „întîia oară, după multe luni, iarăşi de o elasticitate tinerească"
şi bea kis-singenul „cu plăcere şi cu vivacitate, făcînd tot felul de planuri pline de bucurie
pentru timpul băilor", o telegramă îl cheamă în ţară pentru procesul de la Dorohoi. Pleacă
deci
1 însemnări, I, p. 303.
366

la 16 iulie, „cu dorita tovărăşie a Mitei pînă la Eger, nebunesc schimb de depeşe". Se
poate vedea în acest episod aproape o călătorie de nuntă. La Bucureşti, află de intenţiile
nevestei de a se întoarce în ţară şi, sub farmecul încă al vilegiaturii de la Elster, criticul
refuză categoric, scriind cea mai autentică pagină maioresciană la 27 iulie: „Am aflat
despre scrisorile tale către M-me Rosetti, Mite, Emilia. Vreau să-ţi observ la vreme ceva,
fără asprime, dar cu hotă-rîre: comedia de la Lausanne nu se mai joacă a doua oară (Clara
fugise, dar se întorsese acasă). Toată această agitaţie a ta pentru înapoiere, explicări,
împăcare etc. e un punct de vedere depăşit. îmi pare rău că tu nu ai destulă tărie şi
demnitate de mamă, pentru ca, chiar pentru binele Liviei, să nu zgudui mereu iarăşi starea
respectivă a existenţei şi să ţi-o închipui numai ca un rău provizorat. La situaţia actuală
nu se va schimba nimic de azi înainte, ani de zile. Pentru mine, asta e ultima încercare
dacă mai pot exista încă. In ziua în care tu te înapoiezi la Bucureşti, eu sunt plecat din
Bucureşti. Aranjează-te potrivit cu acestea. Rămîi unde te afli şi îngăduie fiecăruia dintre
noi posibilitatea de a se regăsi singur în sine însuşi."1 Acest„singur" însemna tot doi, dar
nu cu Clara, ci cu Mite. Şi după ce se arată atît de categoric cu nevastă-sa, se întoarce la
30 iulie la Elster şi apoi la 2 august, cu Mite, la Berlin, „ora 12 1/4 noaptea, la Hôtel
Royal", pentru o chestie de dentist şi de mode, pentru a se reîntoarce la 5 august la Elster,
unde găseşte pe „Baby dormind liniştit cu Tinea" ; plecase a doua zi împreună la
Bucureşti, cu oprire la Viena, la un hotel prost: „Grea noapte, înseamnă el la 10 august.
Mite nu ia niciodată ceva mai uşor şi senin vreo dificultate inevitabilă în viaţa amestecată
a unor călătorii, d. e. sala de mîn-care prea caldă, faptul de a nu fi singură ş. a. m. d., ci o
îngreuiază şi o face penibilă cu felul ei de a vedea toate în negru — o foarte supărătoare
însuşire ereditară a Bardele-benilor." înclinarea de a vedea totul în rău a Mitei era, de
altfel, o notă caracteristică a familiei. A doua zi porniră spre Bucureşti, aşa că sîmbătă 12
august soseau la ora 10 seara, Baby fiind „îneîntător", iar pe peron Wilhelm aştep-tîndu-i
„gentil".
1 Însemnări, I, p. 307.
367

Baby putea fi încîntător şi Wilhelm putea aştepta „gentil" pe peronul Gării de Nord...
Grijile, eare, după vorba poetului latin, se urcă şi pe corăbiile de aramă, îl urmăriseră şi
ele. Acasă, „pustiu, mirosind urît, cu pî.nze de păianjen... Totul înăbuşitor. Scrisorile
Clarei, totdeauna lucrul cel mai trist pentru mine — grea noapte de dezolată
singurătate..." Pentru a alunga „pustiul", în casă venise de vreo 9 zile Fräulein Marquardt
(cea comic-îndrăgostită), „în gindul meu ca ajutoare în casă, înseamnă el la 1 septemvrie,
ea însă era sufleteşte mai pretenţioasă şi mie de nesuferit — astfel încît mîine scap de ea,
după ce am luat lucrul mai pe departe şi l-am împletit fin; ce-i drept, comedia asta mă
costă vreo 640 de franci..."
După o şedinţă literară la Kremnitzi, Ia care participă Eminescu, Slavici, Caragiale,
Ronetti Roman etc., Maio-rescu scrie: „«La bohème roumaine». Dar Mite cam obosită.
Wilhelm gata să adoarmă, atmosferă grea, apăsătoare, la 9 3/4 eu am dat semnul de
plecare. Nu merge cu Germania, sau nu merge cu Kremnitzii? în orice caz, aşa nu
merge." Şi cum, lucru cu totul nou. Maiorescu îi arătase Mitei jurnalul, ea scrie deasupra:
„Cît eşti de nedrept: Cum ai fi căscat tu la o şedinţă de lectură engleză. Şi nouă ni-i mai
străină româneasca decît ţie englezeasca." De altfel, tot de mîna Mitei e transcrisă o lungă
scrisoare a criticului către Clara, cu privire la educaţia Liviei, din care nu lipseşte: „Baby
de zece zile diaree, care nu se poate opri şi ceva febră..."
Prin octomvrie (25), neplăceri iarăşi din partea Clarei, care scrie lui şi Mitei, „din nou
incohérent de neliniştit". „Liniştea mea, la care visam, n-a venit, constată Maiorescu;
uneori îmi par ca un vagabond fără domiciliu... Mai presus de toate, îmi stă pe suflet să
ştiu acolo deux femmes éplorées à cause de moi." In realitate, la vîrsta şi situaţia lui, îi
trebuia un cămin; locul al treilea în căminul altuia nu-i putea ajunge decît în excursii şi la
băi. Iată pentru ce la 9 noiemvrie (1878), în chip cu totul neaşteptat, o autoriză pe Clara
să se întoarcă în ţară, unde şi sosi la 8 decemvrie; în schimb, pleacă el în străinătate
pentru o scurtă călătorie, iar cînd se întoarce, se găseşte mutat în noua şi istorica lui
locuinţă din strada Mercur 1. Grija avea să-I urmărească însă şi în noua lui casă. Pe cînd
Wilhelm părea
368

a-şi fi găsit mîngîierea cu Fräulein Marquardt („W. mereu cu M. ; mai rău ca oricînd"), el
nu-şi afla liniştea în căsnicia atît de turburată. „La mine acasă, notează în februarie 1879,
vechea viaţă cenuşie. Nu ajung de loc să mă întreb dacă îmi face plăcere sau nu în cei
patru pereţi ai mei. Maşină de trăit." Prin aprilie, pleacă la Viena cu Clara, Livia şi cu
Caragiale, „pentru care, spre a-i face o surpriză, scosesem eu bilet şi în orice caz voiam
să-1 pun în situaţia de a vedea Viena (întîia privire asupra civilizaţiei pentru el)". In
dumineca Pastelor, se duc la Burgtheater, la Visul unei nopţi de cară, spre cea mai mare
bucurie a lui Caragiale.
Pe ziua de 1 iunie 1879, găsim următoarea pagină cu un aspect atît de enigmatic:
„Grea epoca Eminescu.
«Dacă ai fi fată, nu te-aş lăsa să trăieşti, ci te-aş ucide. »
îngenunchează.
Sărutare de... şi de mînă.
Scoate un volum de poezii din bibliotecă şi zice (citind ceva de acolo): asta a făcut-o el
pentru ea ! «Cînd eu» ş. a. m. d.
Să fugă cu el în Dobrogea.
Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea, şi după asta, eu totuşi aceeaşi
simpatie pentru el, poate mai puternică."1
Rînduri fără şir, de neînţeles prin aluziile conţinute, dacă nu le-am avea cheia în
Amintirile fugare ale Mitei, cu povestirea legăturii ei de dragoste cu Eminescu; nou este
numai faptul că toate cele ce se petreceau între dînsa şi marele poet ea găsea de cuviinţă
să le comunice lui Maio-rescu şi acesta să le consemneze în jurnal, fie şi sibilinic.
Recunoaştem scena sărutării urmată de lectura pasagiu-lui Francesca de Rimini din
Dante, diferitele vorbe şi propuneri incoerente ale lui Eminescu relatate acolo: „îmi
şopti... că m-ar omorî", „îmi spunea cum ar vrea să mă răpească şi să mă ducă departe"
etc.
Situaţia în vara anului 1879 continua să fie tot mai turbure: căsnicia se destrămase; toate
încercările de a o restabili nu duc la nici un rezultat; ca totdeauna, în astfel de împrejurări,
timpul lărgeşte spărtura. Rolul celui al treilea
1 însemnări, I, p. 324.
25 — Titu Maiorescu
369

în căsnicia altuia nu se putea prelungi prea mult la un om cu suflet conjugal; şi

temperamentul şi situaţia îi cereau un cămin. In afară de acesta incompatibilitate, apariţia
lui Eminescu în preocupările sentimentale ale Mitei trebuie să fi adus şi un zdruncin în
raporturile lor, exprimată prin laconica frază „Grea epocă Eminescu". Oricît i-ar fi
povestit ea actele poetului, se putea bănui că nu erau toate. Din chiar Amintirile ei fugare,
reiese iritarea lui Maiorescu împotriva lui Eminescu şi învinuirea dispreţuitoare de boemă
şi declasare socială, prin care voia să-1 micşoreze în ochii femeii. In drama jucata de cei
cinci eroi, deznodământul nu putea veni decît din afară, prin intervenţia unui al şaselea,
ceea ce se şi întruchipa sub forma apariţiei Anei Rosetti, sora d-nei Iacob Negruzzi,
viitoarea soţie a lui Maiorescu. Ca totdeauna, idila porneşte dintr-o excursie făcută în
zilele de 8, 9, 10, 11 şi 12 iulie 1879, la Gurtea-de-Argeş, Rîmnicul Vilcea, Bistriţa,
Horez, Drăgăşani, cu (în afară de perechea Negruzzi) şi „Mica ( = Mite), Clara, Livia şi
d-ra Aneta Rosetti" — adică toate afecţiile lui feminine de diferite categorii la un loc. „La
urcare pe schelă, notează el, cu o atenţie egal împărţită, curaj liniştit al Micei şi al d-rei
Rosetti". Notiţele nu se mai urmează la zi, ci sunt aruncate întâmplător şi global pe epoci
mai largi. Aşa, de pildă: „Politiceşte, marea mea cuvîntare în dezbaterea chestiunii
evreeşti, septemvrie 1879, despre care Monitorul, Timpul, nemţeşte în Epoche. Proasta
cuvîntare a lui Carp în contra mea. Caldul pasaj despre asta în scrisoarea din Craiova a d-
rei A. Rosetti." Excursia din iulie la Curtea-de-Argeş avea, aşadar, prelungiri epistolare:
„D-ra A. Rosetti, iarăşi în Bucureşti, după 26 octomvrie, şi mama sa. Ocazionat în parte
prin dînsa şi prin prînzul la noi o dată pe săptămînă a lui Zizin Canta-cuzène, iau naştere
iarăşi, regulat, seri literare, o dată pe săptămînă la mine şi o dată în aceeaşi săptămînă la
Mite." Şi cum Clara şi Livia pleacă la Amsterdam într-o cură medicală, în timpul lipsei
lor „serile literare" şi mesele continuă la dînsul. „Mite, uimitor de harnică", exclamă el,
enumerînd activitatea ei literară din acest răstimp (pomeneşte şi de „frumosul
Lebensbild", în care e tratat sub o formă atît de pueril romanţioasă episodul dragostei ei
cu Eminescu). Adaugă: „Şi o admirabilă activitate literară, pentru noi
370

românii, şi importantă, pe caro o exercită neobosită. De multe ori bolnavă şi din cînd în
cînd cu nervi moleşiţi. Dar mereu iarăşi elastică şi plină de foc. între acestea, înnăscuta
vedere în negru a lucrurilor." Iar cînd îşi încheie bilanţul anului 1879, notează între
altele:
„Sufleteşte .-renaştere, încetare a moleşelei ştiinţifice după epoca ministeriat şi a acuzării
(ministeriale) şi altminteri. Primăvară psihologică-fiziologică. Etic: o nouă viaţă.
Cîte trei elementele (alt element era situaţia materială) angrenate una într-alta, mai ales şi
esenţial ultimul. Astfel anul s-a încheiat bine."1 „Primăvara" şi „Viaţa nouă" se numeau
Ana Rosetti.
Abia în aprilie 1880, criticul notează „toate zilele de sărbătoare ale Paştilor, pînă la 24
aprilie, cu d-ra Rosetti, Clara şi Livia prin NămăeşLi, Bran, Braşov, Zaizon, Sinaia"—
adică excursia pe care o făcuse în parte şi cu Mite în 1875.
In lipsă, ea avea să trezească mari nemulţumiri, dar nu mai era geloasă Clara, ci...Mite !
„La înapoierea noastră din excursie (şi încă mai înainte prin depeşi, în răstimp), dispoziţie
sufletească înveninată în contra mea, că am întreprins excursia în acest fel şi am rămas
atît de mult timp (d-na Livia Dymsza adaugă în nota Însemnărilor: «probabil din gelozie
contra d-rei Rosetti). Intrarea mea joi seara la Kremnitzi, unde Mite, Emilia (sora lui),
Cleopatra Lecca şi Wilhelm au fost bizari faţă de mine. Rea trăsătură de caracter din
partea Mitei, lipsa de judecată matură din partea Emiliei, ridiculul lui Wilhelm", care
probabil trecuse de partea Mitei împotriva... noii venite.
Maiorescu începe a fi prins acum între focurile concentrice ale geloziei Mitei şi a Clarei
— căci iată ce notează: „Două izbucniri ale Clarei în contra d-rei Rosetti, o dată
duminică, pe terasa noastră, la convorbirea despre Rouge et noir, apoi sîmbăta următoare,
la Mite, după ora de logică, fiind furtună. Preumblarea mea în trăsură după aceea, singur,
la şosea, din cauza absolut insuportabilei stări sufleteşti. Hotărît în urmă să pun, în orice
caz, capăt acestei vieţi, ori mă duc la fund, ori se rezolvă. N-o mai pot suporta. N-am
nevastă, mă prăpădesc din punct de vedere
1 Însemnări, I, p. 330.
25* 371

fizic şi moral. Şi fără asta, sufleteşte sunt redus la nenorocire".1 Furtuna dezlănţuindu-se,
aşadar, asupra căsniciei lui, el îşi pierde din nou echilibrul şi e hotărît la măsuri
energice... Mai temporizează, fireşte, căci prin iunie îl găsim făcînd o excursie la
Găldăruşani şi Ţigăneşti cu două trăsuri, cu Mite, Baby, Ana Rosetti, Clara, Livia —
toate patru la un loc, şi pe deasupra Baby. Iar la 11 iulie pleacă — nici mai mult, nici mai
puţin, cu Clara, Ana Rosetti şi Livia în străinătate, la Viena, Ischl, St. Moritz, Bellaggio,
Milan, Veneţia, pînă la 2 august. El rămîne însă la Viena, conduce pe Mite ( !) la Linz în
Tirol şi se întoarce la Bucureşti abia la 16 august... Are dreptate deci să-şi încheie bilanţul
anului cu: „Anul despre oameni, stăpînit de d-ra A. Rosetti şi Grisebach şi
ZizinCantacuzène. Impresia finală a anului sufleteşte mai proaspăt, din nou posibilitatea
de lucru". Mai reproducem acum şi suplimentul adăugat în noiemvrie 1880 privitor la
psihologia şi atitudinile mult răbdătorului lui cumnat, atît de aspru judecat în cursul
acestor însemnări.
„Observarea izolată de atunci despre el este aspră şi justă; ar da însă în această izolare o
imagine falsă. La cîtva timp după aceea, W. a devenit mai bun, apoi din ce în ce mai
bun ; în vara 1880, după ce a fost de un devotament şi o iubire (dar mereu fără fidelitate
în înţelesul german) mişcătoare, absolută, către soţia lui. Călătoria lui cu ea la Linz şi
Gros-sglockner. Copilăreşte de drăguţ cu copilul lui, în acest timp. (Maiorescu nu
observă că apropierea lui W. de Mite coincide cu propria lui îndepărtare.) Veniturile Iui
acum (noiemvrie 1880), fireşte, însemnate, va deveni chiar unul din cei mai căutaţi
medici şi cu mine de o iubire care este ceva mişcător. Mereu însă sub influenţa nevesti-si.
De aceea, contra Liviei, fireşte contra surorii lui Clara. De asemenea, din timp în timp,
contra d-rei A. Rosetti, după cum sunt dispoziţiile de gelozie ale nevesti-si.
Poate era influenţat atunci la 1877 de d-ra Marquardt în contra noastră a tuturor. Aşa ceva
însă la el nu ţine niciodată mult timp... El e un copil în privinţa sentimentelor.2"
1 însemnări, I, p. 334.
2 însemnări, I, p. 341.
372

Cu această reabilitate oarecum tardivă a mult răbdătorului său cumnat, primul volum al
însemnărilor s-ar încheia, dacă n-am mai găsi această ciudată notare pe ultima pagină:
„Pentru adormire
eventual în somnul cel veşnic
Z.
Hydrat Chloral
30 Aq. deşt.
Syr Cort. Aur. A. à 45.0 aproximativ 2 fr. 75
Dacă bei jumătate din aceasta şi după 10' cealaltă jumătate, ai somn fără nici o
neplăcere. Poţi merge pînă la Hydrat Chi oral
8.0
şi ai numai somn, porţiune mare; Dar dacă 16.0 sau 20.0?"
4. Cititorul a înţeles, că, la fel ca şi în alte împrejurări grave ale vieţii lui, Maiorescu se
gîndeşte Ia sinucidere, şi anume prin soporifice. Aşa se întâmplase şi la 1 martie 1876,
cînd la primele furtuni casnice se hotărîse „să-şi ia viaţa", aşa şi la 11 august al aceluiaşi
an, şi din aceleaşi pricini; tot aşa la 8 decemvrie 1877: „După aceea însă n-aş mai vrea să
exist. Nu mai pot" ; tot aşa la 21 ianuarie 1878: „m-am gîndit ieri mult la sinucidere."
Gîndul de sinucidere îl avea şi sora sa Emilia, o sinucidere pe care o discutase ceasuri
întregi cu fratele său, „în acea miercuri noaptea convorbire cu Emilia — de la 10 pînă la 1
noaptea — (spre a o abate de la sinucidere) în parloirul ei (Casele Millo, la dreapta jos)".
Nu se poate pune, negreşit, prea mult temei pe astfel de intenţii, veleităţi comune
multora; ele par totuşi curioase la un om echilibrat şi ne dovedesc că sub marmură putea
exista şi o stare nervoasă cu mari depresiuni şi zguduiri ce ameninţau cu ruperea
echilibrului; faptul de a le fi înfrînat nu poate decît să-i ridice frumuseţea morală; omul e
adevărat un stăpîn al propriului său destin. Nu e vorba, de altfel, numai de aceste zguduiri
nervoase produse de situaţia din afară, de atmosfera căsniciei sale trecute printr-o criză
atît
373

de grea, oi de însăşi starea fizică a omului, căruia jumătate de veac i s-a admirat şi un
organism ce nu părea expus precarităţii trupeşti. Din „însemnările" lui zilnice constatăm
că nu numai psihologia criticului suferea de pe urma crizelor morale, ci chiar şi fiziologia
lui a primit asalturile continui ale boalei, din copilărie şi pînă la vîrsta de 40 de ani, cînd
se isprăveşte volumul I al autobiografiei. Oricît ar fi de fastidioasă spicuirea prin
suferinţi şi mizeriile trupeşti, o vom face în scurte citate, întrucît e vorba de stabilirea
unei imagine în contradicţie cu cea pe care au avut-o toţi cei ce l-au cunoscut pe
Maiorescu, mai ales în manifestările ultimului său sfert de veac de viaţă olimpiană. Chiar
în primele însemnări ale copilului de 15 ani (decemvrie 1855), luăm act de „o foarte mare
ameţeală; abia mă ridicai în sus şi începui să vărs, şi anume numai fiere; a trebuit să stau
în pat". „Aproape trei săptămâni de cînd sunt bolnav, notează el în martie 1857, tot nu
mi-e bine, capul tot mereu mă doare cum mă apuc să scriu ; un doctor zice că am
congestiuni de sînge către creier; altul, că am stomacul stricat... nu pot ceti nimica ; mi s-
a urît cu boala; căzui într-o indolenţă desperată." Această boală fizică are şi tulburări
sufleteşti. „Mi-e capul tot greu, scrie el în aprilie 1857;... mă apuc de studiu şi
încă sunt bolnav. Mă duc toată ziua prin biserici şi văd la oameni nebuni şi rîd, rîd, pînă
ce odată mă apucă cîte o tristeţe ! Fug şi las toată biserica, viu acasă şi mă arunc, fără nici
o speranţă, pe pat... Doamne, scapă-mă de gînduri rele şi de nebunie... Noaptea mă scol
pe la 12 ore; capul sălbatec; nişte gîndiri fără nici un conţinut îmi crucesc capul, trebuie
să mă scol şi să mă uit la lună şi aşa şed noaptea la fereastră cîte trei ore etc., etc."
Turburări romantice, caresfîrşesccugîndul sinuciderii consemnat pentru prima dată: „Sunt
convins ca niciodată să-mi scurtez viaţa". Şi prin decemvrie notează: „De două luni, am
într-una dureri de cap. Abia mai pot rezista pînă voi pleca din institut; sunt într-o
complectă stagnare" s.a.m .d. La maturitate, pare să fi fost minat de continuă febră. „Eu
însumi, nu prea bine, pe jumătate, cu febră, pe jumătate, cu gălbinare. Nefăcînd nimic,
dormitînd, dormind mult peste zi" — notează el la 11 august 1876. „Febră şi lînce-
zeală, la 14 noiemvrie 1878; Dilatarea de stomac şi friguri, prin aprilie; pela 28 mai,
„iarăşi febră", şi la 25 iunie 1878, „brisé de fièvre" ; „grozave dureri în gît" şi către 11
noiemvriPj
374

„La 15, 16, 17 august 1879, laringită acută". Apoi: „Febra Intensă, care-mi slăbeşte
puterile. Sîmbătă, duminică şi luni 6, 7 şi 8 septemvrie..." ; „încă 10 zile de febră uşoară".
Această minare a sănătăţii de o febră rebelă, latentă şi mereu înviată şi acest dezechilibru
sufletesc nu sunt numai fenomene de adolescenţă, ci-1 urmăresc în deplină bărbăţie, cînd
naturile cele mai discumpănite se aşează. Ele apar stăruitor, obsedant chiar şi în al doilea
volum de însemnări, adică pînă la vîrsta de 46 de ani, cînd se opreşte volumul. Oricît ar
părea cane repetăm, mai reproducem cîteva însemnări, întruatît fizionomia lui Maiorescu
iese de schimbată faţă de cea pe care am cunoscut-o cu toţii.
„Eu mereu încă nu bine, iau într-una chinină", înseamnă la 20 ian. 1881. Puternic acces
de friguri de luni seara, încolo chinină", revine în altă însemnare de la 29 august, „încep a
fi deprimat şi fără bucurie de viaţă, din cauza stării mele bolnăvicioase." Sau: „Fără
plăcere de viaţă, din pricina indispoziţiei mele fizice", revine la 16 febr. 1882. Sau: „Am
îmbătrânit oare, merg la vale, nu mă mai pot bucura de nimic, cînd nu sunt deplin
sănătos? Sunt prea preocupat de mine şi mă simt foarte slab, foarte scăzut", înseamnă
peste cîteva zile (26 febr.). Pretutindeni „friguri", iar „chinina" devine aproape un
aliment; pe zdruncinul fizic se altoieşte ziruncinul moral, lipsa unei reacţiuni faţă de
boală sau de împrejurări din afară... „Eu fără elasticitate", ori fără „tur-gescenţă" îi revin
mereu sub pană. „Ciudat de indispus, fără viaţă, noteză la 16 noiemvrie 1885. Sufleteşte,
cu totul apăsat. Fără raza de lumină a bucuriei, fără orice rază. Aşa nu poate merge mai
departe... îmi lipseşte curajul şi bucuria vieţii. Sunt zero acum"; „Sunt trist şi obosit de
viaţă", revine la 28 dec. Şi aşa mai departe. Olimpianul avea o sănătate şubredă şi o
rezistenţă morală, pe care numai voinţa se încorda pentru a-i împrumuta acea seninătate şi
stăpînire de sine pe care i-am admirat-o cu toţii.
5. Drama casnică avea să continue încă mulţi ani pînă la dezlegarea finală a divorţului.
Cîteva momente la putem reconstitui din scrisorile lui Maiorescu către soru-sa Emilia,
publicate recent1, şi din volumul al doilea al Insemnă-
U.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 1 — 81.
375

rilor zilnice. Prin 1876, voia să o trimită pe Livia la institutul Emiliei la Iaşi, „pentru că
trebuie să o îndepărtez pe Livia de starea hipernervoasă a soţiei mele", deşi îşi dădea
seama de antipatia pe acare Humpel, soţul Emiliei, o avea şi faţă de Livia şi faţă de
dînsul1. O lungă scrisoare din 12 august 1882, de la Eastbourne, South-Coast of England,
ne dă toate amănuntele unei operaţii a Clarei făcută la Londra de doctorul Spencer Wells,
cu toate preciziunile medicale ; era vorba de tăierea unui chist ovarial, la care Maiorescu
a asistat2. Operaţia e descrisă cu toate amănuntele în voi. II al însemnărilor (p. 83-84) şi
ne arată trăsături de adîncă sensibilitate, pe care atîţi i-o tăgăduiesc. „Clara s-a îmbrăcat
pentru operaţie (la această privelişte m-a podidit plînsu], pe cînd mai înainte, în timpul
operaţiei şi după aceea, am fost liniştit)... Eu, la început, am ţinut mîna stîngă a Clarei,
după 1/2 de minut i-am dat drumul, am apucat-o iarăşi după o altă 1/2 de minut etc., etc."
Nu trebuie să uităm că la această dată căsnicia lor era de mulţi ani zdrobită. 0 lună după
operaţie, din drum, de la Brienz la 9 august 1882 drama reapare3: „Nu trece nici o zi în
care să nu simt disonanţa între orice fibră a sufletului meu şi cel al soţiei şi, din
nenorocire, şi al fiicei mele. Facînd cu totul abstracţie de cine are ori n-are dreptate, ci
numai ca dispoziţie sufletească organică. Se prea poate că adesea ele să aibă dreptate, iar
eu să nu am — dar ce mi-e mie asta? Cu mine, aşa cum sunt făcute ele, ele nu se
potrivesc... Şi, astfel, trag mai departe la lanţul de sclav al vieţii mele şi sunt condamnat
să vreau să zbor şi să cad iarăşi la pămînt, din cauza greutăţii de plumb. Sfîr-şitul devine
mereu mai pustiu."Căsnicia nu maimergea, prin urmare, chiar cînd nu se amestecau
motive de gelozie. La gară îi aşteptau Kremnitzii şi fireşte „Annette", care devine, hotărît,
pivotul vieţii iui Maiorescu. Zilnic, „Annette" la prînz, „Annette la cină", „Annette" la
toate mesele şirecep-ţiile la care ia parte şi el. Ca de obicei, viaţa li se organizează, şi
intelectual, prin lecturi comune. La 27 august 1882, pornesc să citească împreună
Premiers principes de Spencer. Apoi, la 30: „Obositor, descurajator. Ce vorbărie despre
lucruri banale. Astea le-a spus de mult Herbart, mai bine
1 Scrisoare din 25 aug. 1876.
2 I.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 55.
3 însemnări, II, p. 106.
376

în parte şi Hume şi chiar Kant. Chiar eu, în mica, nematura mea carte germană de la
1861." Numai „sfîrşitul capitolului «relativité de toute connaissance» şi capitolul 5-lea,
«réconciliation» sunt splendid scrise" (3 sept.)1. Prinsă în atmosfera literară a casei, Ana
se punea să scrie şi ea. S-ar părea chiar că e la mijloc şi o întrecere ; „transcriu frumoasa
nuvelă de concurenţă a Mitei, Margarethe", înseamnă Maiorescu. Joi 9 sept. 1882: „a
încîntat pe Eminescu, pe Burghele, pe Slavici";sîmbătă notează: „citit Cucoana
Smaranda112. Recitită în mai mulţi, schiţa Anei: „a plăcut tuturor". Lecturile din Spencer
continuă seara, uneori „cîte trei ore", cu aceleaşi aprecieri: „confuz", „difuz",
„superficial" şi „superflu"3. „Ce seacă şi constînd numai din sarbede abstracţii devine,
zău, filozofia, îndată ce vrea să fie pozitivistă şi pierde fantasticul, dar profund-necesarul
farmec al metafizicei transcendente", exclamă el la 8 oct.4; iar mai tîrziu: „tot mai seci
aceste Premiers Principes"5 şi ca încheiere definitivă: „plictisitor şi rău scris"6.
Prieteniile se întreţin cu mici daruri la diferite sărbători de familie; toate sunt consemnate
de critic: „Annette mi-a dat de ziua naşterii (15 febr. 1883) frumoasă mapă roşie, cu
iniţialele în relief, adusă de la Paris". Sau: „de la Annette, frumoasă pernă brodată" (2
aprilie 1883). Sau : „De la Annette, frumos sfeşnic de bronz" (15 febr. 1884). Sau: „De la
Annette primit ieri un frumos ceas vechi" (15 febr. 1885) şi aşa mai departe. Prin 1885, îl
vedem sătul de atmosfera din jurul lui; nu numai „de nervii Clarei", ci şi de „pretenţiile"
şi „lucrările Mitei" şi de grijile lui Wilhelm. „în sfîrşit, e timpul suprem ca Germania să
mă mai lase în pace !", exclamă el cu umor7. In ceea ce priveşte chestia divorţului, care
se punea, nu va face nimic fără să se sfătuiască cu Emilia.
1 Însemnări, II, p. 114.
2 Cucoana Smaranda, copie de pe natură, de A. (Ana Rosetti), a apărut în Conv. Ut., 1
dec. 1883.
3 însemnări, II, p. 123. * însemnări, II, p. 127.
5 însemnări, II, p. 130.
6 însemnări, II, p. 132.
7 în însemnări, II, p. 284, găsim la data de 29 ian. 1885: „Astăzi, grea convorbire cu
Clara ! Convenit între noi să ne despărţim la măritişul Liviei. în răstimp, eu să am serile
libere şi în toate vacanţele să călătoresc singur, fără imputări şi greutăţi (ca de la sine
înţeleasă libertate şi respirare pentru mine)."
377

Dintr-o scrisoare din 12/24 noiemvrie 1886, reiese că părăsise, în sfîrşit, domiciliul
conjugal din strada Mercur nr. 1. şi se mutase singur în Calea Victoriei 55 bis.
„Apartamentul are o frumoasă privelişte înspre grădina Episcopiei; mi-am cumpărat un
dormitor şi s-au pus şi ferestre. Toate ar fi bune, dacă n-ar lipsi principalul, cum se
petrece de obicei în viaţă. Odată şi odată o să fie şi asta, mai ales că tu eşti dispusă să-mi
ajuţi." Principalul e, probabil, prezenţa Anei Rosetti. La 30 noiemvrie 1886, anunţă o
criză a Clarei şi o scenă acasă la ea în strada Mercur 1, apoi o scenă de două ceasuri Ia
regină de explicaţie asupra căsniciei lui, după care regina „mi-a mulţumit pentru
încrederea cu care am tono-rat-o» şi mi-a spus plină de căldură «rămîi erou»".
Asupra acestor momente penibile avem informaţii şi în Însemnări, care ne arată
sensibilitatea lui Maiorescu. „Ieri închiriat casa cu 3600 fr. şi mobile tocmite pentru iatac
de 1000 fr. (pentru mine singur, în Calea Victoriei), notează el la 13 noiemvrie 1886.
Sunt foarte apăsat sufleteşte de 5-6 zile, revine el la 17, ca un somnambul din cauza ideei
mutatului şi a divorţului. De duminică spre luni, cea mai grea noapte pentru mine, dormit
puţin, nelinişte cu friguri. Luni şi marţi 25 noiemvrie 1886, mutatul meu în Calea
Victoriei 55 bis, etajul I." „Marţi seara, în noua mea locuinţă. Desperare." Şi peste două
zile: „Deoarece astăzi n-am văzut pe Clara, mi-a fost ziua ceva mai uşoară. între cei patru
pereţi noi ai mei mă simt mai liber şi mai uşor şi sentimentul de copil: Numai de aş
putea ! Numai de m-ar lăsa lumea !" în această „lume" intră şi prietenii lui Th. Rosetti şi
P. Carp, care îi spuneau că: „1. voi suferi pentru tot timpul vieţii mele o capitis diminutio
şi voi pierde din autoritate, fără putinţa de a o cîştiga din nou; 2. voi fi nefericit în a doua
mea căsătorie; 3. voi face imposibilă poziţia Liviei în lume; 4. voi fi pus, cu noua mea
soţie, într-un fel de excomunicare socială. Toate absurdităţi. Cel dintîi punct, cea mai
mare; despre al doilea, n-am nici o judecată. Voi controla iarăşi lucrurile în doi ani."1 Iar
după o întrevedere cu Clara, notează la 6 dec. 1886: „De la 12 1/2 pînă la 1 1/2,
convorbire cu Clara, cînd după aceea şi cu Livia împreună, în strada Mercur. La
înapoiere, am plîns spasmodic. Este un
1 1 nsemnări, II, p. 369 — 370.
378

pas greu, care mă zguduie pînă la ultima fibră, dar hotărîrea este fermă şi n-a ajuns în nici
un minut în cumpănă. Livia drăguţă şi foarte înţelegătoare în aceasta."
Plînsul „spasmodic" nu e al unui olimpian, ci al unui om cu profundă sensibilitate.
Carp insista ca adunările politice să se ţină tot în str. Mercur, ceea ce el refuză... îl mai
îngrijorează consimţăm în-tul scris pentru divorţ al Clarei. Vineri 5/17 decemvrie anunţă
că luni va introduce divorţul. Se plînge de „prieteni", care „l-au servit de minune".
Aranjează cu Rosetti (probabil Teodor) chestiunile financiare: zestrea Liviei, întreţinerea,
cheltuielile pentru toaletă (Livia era domnişoară de onoare la Palat), ba se prevede şi
cazul remăritară Clarei. Livia îi scrie cu violenţă să îndepărteze ca mijlocitori pe
„dezgustătorii prieteni", şi să discute chiar cu Clara. întrevederea are loc (scrisoarea de la
8/20 decemvrie 1886), în care Clara se arată aprigă în revendicări materiale. „Trăsătura
de caracter moştenită de la mama Kremnitz s-a arătat biruitoare", încheie el, capitulind.
Cererea de divorţ e înaintată; mai lipseşte doar consim-ţămîntul. „Mite şi Wilhem nu s-au
mai dus de zece zile în strada Mercur; în schimb, Mite a trecut pe la d-na Negruzzi (sora
Anei Rosetti), pentru a-i da noul ei roman cu o dedicaţie «prietenei care a rămas
credincioasă, cu toate schimbările aduse de vreme»."
Maiorescu încheie ironic: „îngrijorată, îşi schimbă vechea atitudine şi caută să se pună
bine cu noua familie !"
Clara şi Livia pleacă apoi din ţară pentru totdeauna, la 21 dec. 1886. „Astăzi dejunat la
Clara, notează el la 20 dec, mult mai liniştită şi sigură. Ele pleacă mîine. Regina trimis
Liviei astăzi portretul ei cu inscripţia «Mai tare ca ( = decît) soarta»." La 22, pleacă şi el
singur în străinătate, pentru a se întoarce la 2 ianuarie: „Am găsit casa mea mutată din
Calea Victoriei 55 bis iarăşi în str. Mercur, de Max (fratele Anicuţei) şi tapiţerul Bossel".
Astfel s-a sfîrşit o căsnicie de un sfert de veac1.
1 Asupra căsătoriei cu Anicuţa avem o scrisoare din 10 sept. 1887 a lui Maiorescu către
Iacob Negruzzi, prin care îi mulţumeşte că a venit la nuntă, care pare a se fi săvîrşit la
Curtea de Argeş. I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 20.

VII
1. Reintrarea lui T. Maiorescu Ia Academia română (24 mai 1879). 2. Baportul asupra
ortografiei citit de Maiorescu (8 aprilie 1880). 3. Maiorescu autorul reformei din 1904:
recunoaşterea fonetismului integral. 4. Rolul lui Maiorescu în problema limbii. 5.
Neologismele, 1881.
6. Predecesorii Iui Maiorescu în lupta împotriva latinismului: I. Eliade, C. Negruzzi, Al.
Russo, Al. Odobescu.
7. Maiorescu rămîne totuşi adevăratul exponent al acestei lupte. 8. Contestarea meritului
lui T. Maiorescu de
O. Densusianu.
1. Neputîndu-se înţelege cu filologii ardeleni în chestiunile de limbă şi de ortografie,
Maiorescu se retrăsese din Societatea academică încă din 1869. Cînd se reconstitui sub
forma Academiei Române prin legea de la 29 martie 1879, el primi invitaţia de a-şi relua
locul, sub cuvînt că locurile sunt „pe viaţă". Motivul retragerii nu mai era, de altfel,
actual. în însemnări (I, p. 324) găsim: „la 24 mai am primit invitare să vin iarăşi la
Academie şi am făcut-o în acelaşi timp cu Alecsandri. Dimineaţa, la ora 8, Academie."
Climatul ortografic devenise, în adevăr, mai prielnic, şi în şedinţa de la 4 iunie 1879,
împreună cu Hasdeu, Odobescu, Bariţ şiCaraiani, propuseră „să se aducă la ordinea zilei
ortografia cu care să se publice de acum înainte toate publicaţiile Academiei Române."1
în şedinţa din 29 martie 1880, se numi o comisie pentru proiectul ortografic compusă din
Maiorescu, Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ ; ea ajunse a se
înţelege asupra unui proiect, al cărui raport (datat 8 aprilie 1880) îl citi Maiorescu
1 Anale, seria II, tom. I (1879-80), p. 25-26.
380

in sesiunea generală de la 1880, adică 14 ani de la apariţia cărţii Despre scrierea limbii
române1. Din cercetarea lui putem vedea şi evoluţia ideilor lui Maiorescu în materie de
ortografie şi măsura în care putuse influenţahotărîrile comisiei.
2. Noul proiect al Academiei se întemeiază pe un fonetism temperat prin necesităţi
etimologice, pe cînd proiectul din 1869 se baza pe etimologism temperat prin concesie
fonetică. Se vede cît evoluase Academia, dar se vede că şi Maiorescu se menţinea încă în
rezervă faţă de fonetismul pur, punîndu-se la adăpostul părerii lui Hasdeu, care afirmase
într-o şedinţă că „în starea lucrurilor de astăzi nu e posibil în ortografie un fonetism pur,
căci fiecare individ ar avea dreptul de a aplica idiosincrasiile sale personale de
pronunţare", ca şi cum Academia n-ar fi avut tocmai calificaţia de a lucra la ortografia
limbii literare unificate, şi s-ar îngădui oricărui gîngav să-şi fixeze prin scris infirmităţile
sau simplele sale particularităţi de rostire. Ortografia e pentru toţi, şi nu un act individual;
cercetarea particularităţilor dialectale rămîne pe seama filologilor pentru studiile lor
comparate.
Raportul conţine două categorii:
Litere şi deprinderi ortografice latine, care nu se mai potrivesc cu limba română şi
trebuiesc dar eliminate din scrierea noastră". Anume:
a) Eliminerea literelor latine y, ph, th, qu, k, ca ne-avînd sonuri corespunzătoare în
limba română, cu excepţia numelor proprii;
b) Duplicarea consoanelor admisă numai cînd provine din alipirea a două cuvinte
române. Vom scrie innotare, dar colaborare etc. ;
c) Menţinerea lui s intervocalic chiar atunci cînd se rosteşte z (francesă, sintesă etej, sub
cuvîntul că s-ar afla numai în puţine cazuri. Şi aici mica rezervă a lui Maiorescu
împotriva fonetismului integral se arată ca o eroare, pe care modificarea ortografiei
academice din 1904 avea să o înlăture în sensul fonetic;
1 Anale, seria II, tom. I (1879-80), p. 30.
381

d) Se admite consoana dublă x, cu latitudinea de a se scrie totuşi: expediţie şi espediţie,

exemplu şi esemplu. Evoluţia ulterioară a limbii a înlăturat această latitudine.
77. Sunete şi cerinţe ortografice ale limbii române pentru care nu se află litere în alfabetul
latin.
După ce se pronunţă în sensul vechilor sale vederi, confirmate şi de evoluţia limbii,
asupra lui j, c, g, ş, ţ, admite, totuşi, numai din spirit de conciliere, şi pe z cu d (vedi,
credi), adică se cedează unei erori etimologiste, pe care timpul şi modificarea din 1904
aveau să o înlăture.
Din acelaşi spirit de conciliere consimte să primească în formele flexionare şi pe se în loc
de şt (cresc, cresci etc.), respins de timp şi chiar de modificarea din 1904. Ceea ce arată
că spiritul de transacţie în materie de bun-simţ nu duce la nimic.
Vechea eroare a confundării lui â şi i într-o singură literă cu semnul scurtării ă şi-o
menţine, ba o şi impune chiar comisiei; în schimb, primeşte altă eroare a comisiei de a
admite indicarea sunetului în formele flecţionare: păstor, dar vëd, adică de a admite un
principiu etimologic, pe care-1 combătuse întotdeauna. In privinţa lui î, au fost mai logici
Alecsandri şi Quintescu, care au cerut un semn deosebit: i cu circumflex, aşa cum e şi azi.
Nerecunoscîndu-i lui i dreptul de individualitate, Maiorescu impune să se scrie până,
mană, lăudând. E una din curiozităţile acestui spirit lucid, după cum e şi menţinerea lui â
numai la persoana III singular a perfectului conjugării I, pentru a-1 deosebi de prezent:
afla—-perfectul, pentru a-1 deosebi de află.
Vechea Iui pornire împotriva însemnării lui î se întemeiază, ca şi în Scrierea limbii
române, pe cuvîntul că l n-ar fi o particularitate esenţială a pronunţării române şi că
scrierea nu e chemată să exprime toate nuanţele pronunţării: ceea ce este destul de ciudat.
Ca exemple aducea tot pe Mutter şi Vater, pe care germanii le citesc Muttăr şi Vatăr, fără
să o indice prin scris, făcînd şi aici eroarea pe care avea să o facă în filozofia lui socială.
Ortografiile germană, franceză, engleză sunt esenţial etimologice; ele au de apărat sute de
ani de tradiţie; de aceea mai toate încercările de fonetizare n-au izbutit şi nici nu pot
izbuti, pentru că ar duce la deformare a sute de ani de literatură intrată sub un anumit
aspect în conştiinţa publică. Un Shakespeare
382
sau un Racine fonetic nu se pot concepe. Cu totul alta era situaţia la noi: ortografia
română cu litere latine începea la 1860, o dată cu circulara lui Ion Ghica, şi ne oferea o
ocazie minunată de a proceda sănătos la lucru după principiul: fiecare sunet se înseamnă
cu o literă. împotriva imensei erori a etimologiştilor de a ne pune în lanţurile unei tradiţii
care nu exista în această materie, Maiorescu a reacţionat cu luciditate şi succes ; e de
mirat, totuşi, că în amănunt el săvîrşea aceeaşi eroare din antipatie faţă de fonetismul pur
şi din credinţa că servea unui „principiu logic", ca şi cum logica ar fi totdeauna prezentă
în materie de limbă. Dacă germanii scriu Mutter, deşi citesc Muttär, o fac pentru a
respecta aspectul unei ortografii multiseculare, pe cînd noi nu aveam nimic de respectat la
1866 şi nu tre^ îmia să începem prin a ne crea singuri greutăţi, scriind într-un fel şi citind
în altul. Evoluţia următoare a limbii n-a respectat, de altfel, nici de data asta abaterea de
la fonetism, pe care Maiorescu îl admitea în cea mai mare parte.
împotriva lui Bariţ şi Quintescu, Maiorescu impuse suprimarea lui ü şi l. Neavînd nici o
cauză paleografică, se suprimau accentele, afară de cazul unei trebuinţe logice a lăudă,
făcu, a simţi. Principiul logic, la care mereu apela Maiorescu, s-a arătat şi aici ineficace;
uzul 1-a înlăturat. Accentele există sau nu există; dacă există, ele trebuie indicate la
fiecare cuvînt; dacă nu, e de prisos să facem, excepţii „logice".
Împotriva lui Bariţ impuse diftongii ea şi oa, în locul lui é şi 6, cu argumente formulate
încă din Scrierea din 1866: „Oricare va fi decizia d-voastră pentru astăzi, încheia prudent
Maiorescu, cred că toţi vom fi inspiraţi de dorinţa de a publica Analele Academiei sub o
formă a scrierii lor, care să nu ne dezbine de mişcarea generală a literaturii noastre în
această privinţă, ci să pună Academia Română înlăuntrul şi în fruntea acestei mişcări".
3. Plenul Academiei neadmiţind în totalitate vederile raportului, care, după vorba lui
Maiorescu, reprezenta „un fonetism temperat prin necesităţi etimologice", în locul „unui
etimologism temperat prin concesii fonetice", Academia rămase încă multă vreme în
afara mişcării generale a opiniei publice, aşa că, abia după 24 ani, simţi nevoia de

383

a-şi revizui ortografia. In sesiunea din 1903, se alese altă comisie, compusă din
Maiorescu, Hasdeu, Quintescu, Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu, pentru a depune un nou
proiect de reformă a ortografiei. Deoarece Hasdeu nu participase la lucrări, iar Quintescu
se arătă potrivnic din principiu tuturor propunerilor, se poate spune că raportul prezentat
Academiei în sesiunea de la 1904 e nu numai scris de Maiorescu, dar exprimă integral
vederile lui, nu cu transacţii ca raportul delà 1880. Maiorescu fu silit, în sfîrşit, să
constate că cea mai mare parte a publicisticei române e scrisă pur fonetic, fără nici un
etimologism ; că cei trei profesori de la catedrele de filologie şi literatură română de la
Universităţile din Bucureşti şi Iaşi (A. Philippide, Ovid Densu-sianu şi I Bianu) erau
adepţii fonetismului pur, şi trăgea concluzia că propunerile lui nu puteau fi decît în sensul
fonetismului. Ceru, aşadar, ca:
1. Diftongii ea şi oa să nu se scrie é şi ô, propunere refuzată de plenul Academiei în
1880.
2. Grupul şt să se scrie totdeauna aşa, indiferent dacă vine dintr-o formă flecţionară se:
deci creşti şi nu cresci; aceasta împotriva concesiunii pe care fusese silit să o facă la
1880.
3. Eliminarea lui d (verdi), pe care-1 admisese tot din spirit de conciliere la 1880.
4. Eliminarea lui ï şi ü, pe care plenul le admisese la 1880 împotriva raportului
comisiei.
5. Să se scrie numai a nu şi ê, cum primise tot din spirit de conciliere la 1880.
6. Sunetul î să se scrie totdeauna aşa, afară de cazul cînd e după c şi g (când, gând etc.)
şi, din convenienţe naţionale, în cuvîntul român.
Plenul Academiei primi cinci din propuneri, afară de a şasea, admiţând ca sunetul i să se
scrie â în interiorul cuvintelor, ceea ce constituie, şi în propunerea lui Maiorescu, şi în
modificarea Academiei, o abatere de la fonetism, ultima abatere, tot atît de neavenită ca
şi celelalte. p.,i Se poate spune, în cîteva cuvinte, că în marea problemă a ortografiei
limbii noastre cu litere latine la 1866, lupta s-a dat între cele două mari principii:
etimologismul şi fonetismul. Etimologismul avea de partea lui pe toţi învăţaţii, mai ales
ardeleni, toate forurile constituite: Academia,
384

Ministerul de Instrucţie, Universităţile şi, în genere, şcoala şi toţi cei ce aveau o oarecare
cultură clasică; de partea fonetismului era bunul-simţ al scriitorilor, instinctul lor artistic,
ce-i oprea de a se depărta de popor, creînd un chinezism ortografic, şi timpul care lucra în
sensul bunului-simţ unificator. L-a mai avut şi pe Maiorescu, care în memorabila lui
broşură din 1866 a pus problema, în genere, în linia fonetismului şi a dus lupta pe terenul
ştiinţific împotriva etimologismului ardelean. Crezînd că poate institui deasupra
principiului fonetic un principiu logic, intelectual, numai în cîteva chestii de amănunt a
lunecat la greşeli similare etimologismului. în zadar îi spunea Schuchardt în România: „Il
n'y a pas de grammaire hors de la langue parlée", el îi răspundea: „la moitié de la
grammaire est en de hors de la langue parlée", susţinînd că „întreaga analiză gramaticală
se face în afară de exprimarea fonetică, prin ceea ce adăogăm noi în mod intelectual la
sonurile brute ale cuvîntului, aşa încît propria lui gramatică este dans la langue pensée, şi
nu dans la langue parlée..."1
Impunerea unui principiu intelectual deasupra fonetismului ( = fiecare sunet se transcrie
printr-un semn) l-a dus, aşadar, la stabilirea unor excepţii în sînul fonetismului primit în
linie generală, pe care însă evoluţia limbii nu le-a acceptat, dovedind astfel că principiile
intelectuale nu au ce căuta în astfel de probleme. Etimologismul pleca şi el tot de la un
principiu intelectual şi ne împingea limba spre dezastre şi enormităţi.
Cu timpul, Maiorescu a revenit succesiv în rapoartele din 1880 şi 1904 asupra erorilor
„principiului intelectual", recunoscînd biruinţa fonetismului pur; în raportul din 1904
revenirea ar fi fost chiar integrală, dacă n-ar mai fi admis încă o excepţie în privinţa lui î
scris â după c şi g şi mai ales în român, pe care timpul n-a ratificat-o şi nu se respectă nici
azi decît în publicaţiile cu caracter oficial.
Privită în totalitate, lupta lui Maiorescu în problema ortografiei, pornită într-un timp atît
de neprielnic, a fost o mare biruinţă a bunului-simţ susţinută pe o lucidate de viziune şi
documentare, pe o claritate şi sobrietate literară de expunere ce o fac interesantă şi vie,
actuală şi astăzi,
1 România, 5 ian., 1873, p. 75.
26
385

cînd aproape nimic din ce-i opuneau adversarii nu se mai poate citi.
Mai amintim şi participarea lui Maiorescu în problema dicţionarului. In sesiunea
Academiei din 1884, el primi, împreună cu V. Alecsandri şi Hasdeu, însărcinarea de a
stabili programul viitorului Eiymologicum magnum Ro-maniac, întreprins prin
munificenţă regală. La propunerea lui Maiorescu, lucrarea fu încredinţată lui Hasdeu,
„cunoscut prin lucrările sale linguistice şi prin cunoştinţele sale filologice", aşa că „ar
putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină"1. Cum însă lucrarea lui
Hasdeu mergea foarte încet, 13 ani după aceea, în 1897, hotărînd ca publicarea să nu mai
continue pe bazele prea vaste de pînă atunci, Academia numi o comisie compusă din:
Hasdeu (care refuză), I. Kalinderu, T. Maiorescu, Quintescu, D. Sturdza, Gr. Tocilescu,
pentru a stabili alte baze de lucru. Maiorescu redacta raportul pentru stabilirea noilor
norme. Al. Phi-lippide fu însărcinat cu redactarea noului dicţionar, dar, după opt ani, în
1905, în urma împotmolirii ei din nou, lucrarea fu trecută în sarcina d-lui Sextil Puşcariu.
4. Pentru a încheia ciclul preocupărilor lui Maiorescu în problemele de limbă, vom aminti
şi de articolul lui Neologismele, din 1881, cu care se mai ocupase în treacăt în Convorbiri
literare încă din 18742.
Articolul se sileşte să stabilească unele norme în introducerea neologismelor:
a) Acolo unde, pe lingă cuvîntul slavon, există în limba românească populară un cuvînt
curat român, cuvîntul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvîntul român păstrat. Aşadar:
1 Anale, VI, p. 100 — 102.
2 Cităm privitor la acest articol un extras dintr-o scrisoare din 23 sept. 1881 a lui
Maiorescu către Negruzzi, din care se poate vedea propria-i părere despre articol: „Şi de
art. Neologismelor îmi pare foarte rău că nu vi-1 pot citi însumi şi nu mă pot folosi de
observările voastre. Eu cred acest articol cel mai cu temei şi mai sfirşit în felul său din
cite le-am scris pînă acum. Dacă îl citeşti din întîmplare acum sîmbătă la Junimea (şi este
d.e. Lambrior sau Burlă de faţă), te rog spune-mi unde aţi crede că este ceva de schimbat.
Cum ştii, eu sunt uşor de convins în privinţa unor asemenea schimbări (stilistice mai ales)
şi aş mai avea timp să le fac înainte de a începe tiparul, care pentru numărul de la 1
noiemvrie se face cam pe la 3, 4 octomvrie.", I. B. Torouţiu, op. cit., I, p. 15.
386

binecuvîntare, şi nu blagoslovenie, preacurată, şi nu precistă etc. Situaţia e limpede şi

dezideratul logic. In realitate, ambele cuvinte s-au succedat şi coexistă şi azi. Vitalitatea
lor e condiţionată de terenul din care îşi scot hrana; cît timp viaţa spirituală românească a
stat sub influenţa sla-vonismului religios, blagoslovenie şi precistă au fost mai tari; cu
introducerea unui nou climat sufletesc, binecuvîn-tarea şi preacurată au învins parţial şi
vor învinge total, cu atît mai mult, cu cît aceste cuvinte nu sînt arbitrare, ci existente în
limbă.
b) Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvînt -de origine latină, nu trebuie să
introducem un neologism. Atacurile împotriva neologismelor lui Heliade:
O belă eşti, dilecto, şi capelura-ti blondă etc.,
sau a creaţiunilor arbitrare ale lui A. T. Laurian şi Masim (cacumen = vîrf, dedecore =
ruşine, gulos = lacom, gran-ditate = mărime etc.) sunt îndreptăţite.
Principiul e logic, dar e numai logic; în aplicarea lui intră o serie de consideraţii de ordin
particular foarte greu de precizat, care-1 fac adesea impracticabil. Cuvintele nu-şi
suprapun totdeauna noţiunile; sunt infinitezimale înţelesuri ce rămîn descoperite şi
implică necesitatea neologismului; sau chiar dacă se suprapun, ele au intrat în limbă în
anumite combinaţii speciale, ce nu pot fi dislocate, fie că nu le îngăduie o nuanţă, fie că s-
a deprins urechea cu ele şi nu se mai lasă înlocuite. Aşa, de pildă, Maiorescu propune să
nu spunem a parveni, cînd avem pe a ajunge la. Logic, dar în accepţia de parveniţii,
cuvîntul nu mai poate fi înlocuit; tot aşa propune împrejurare în loc de circumstanţă: dar
în expresia: circumstanţe atenuante? Tot aşa în multe din cuvintele citate de Maiorescu:
dinadins, în loc de cu intenţiune (dar: crimă cu intenţie: intenţia duşmanului este să...
etc.?); aspru, în loc de sever; a înapoia, în loc de a restitui etc., etc., dublete scoase din
aceeaşi tulpină latină, asupra cărora viitorul va decide, viitor sprijinit şi de scriitori, după
legi uneori nepătrunse, dar, cele mai adese, după stabiliri de nuanţe şi fixare în anumite
construcţii primite de-a gata: nimeni nu zice dreptul puterii (ar avea şi alt sens), ci dreptul
forţei, sau forţa face legea etc.
26*
387

c) Acolo unde astăzi ne lipseşte un cuvînt şi ideea e indispensabilă, vom lua cuvîntul
întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. E poarta mare, pe care a
intrat sutele, miile poate de neologisme o dată cu ridicarea ţării noastre în planul
civilizaţiei europene. Îngrădirile sunt două: neologismele să fie de origină latină, nu
germană sau maghiară (de ex.: amăsurat = angemessen ; Maiorescu propune conform,
uitînd cele spuse la punctul b, după care nici conform nu e necesar, întrucît avem pe
potrivit). Limba nu este însă un curs de logică; neologismele nu răspund totdeauna
necesităţii de a exprima o idee nouă. în privinţa aceasta, sănătoasă în principiu, am arătat
mai sus subtilitatea distincţiilor ce se pot pune în discuţie asupra celor mai multe cazuri,
şi nimic n-a putut izgoni din limbă expresii noi ca: îmi asum răspunderea (=îmi iau
răspunderea); situaţia politică s-a ameliorat (=s-a îmbunătăţit); un temperament impetuos
(=aprig), chiar dacă unele n-ar ii îndreptăţite prin nimic.
Înlăturarea din limbă a slavonismelor nu e nici de dorit, nici nu se poate. Încercările
primilor învăţaţi ardeleni, a lui Maior, în Istoria lui, ori a lui T. A. Laurian, în Ten-tarnen,
se îndreptăţeau numai prin nevoia de a ne afirma o origine latină, pe care unii istorici
străini ne-o contestau; această exageraţie latinistă nu-şi mai avea însă de mult rostul,
întrucît nu ne mai contestă nimeni originea. Cînd Laurian şi Massim susţineau în
Prefatione la Dicţionarul academic că: „Vorbele de origine neromanică nu pot şi nu se
cade să aibă loc într-un dicţionar românesc", stăruiau, aşadar, într-un arbitrar
neîndreptăţit de nimic. Lupta împotriva aberaţiei raţionaliste ne pare azi cu totul uşoară ;
nu tot aşa era însă atunci. Slavonismele sunt prea adinei şi centenar intrate în ţesăturile
limbii pentru a fi scoase în bloc. Cum să scoţi din gura ţăranului: bălan, balaur, bolovan,
bob, brazdă, circiumă, cîrpă, clopot, cosiţă, crîncen etc,. etc.? Celor ce susţineau că
fenomenul unei neologizări în masă s-a realizat totuşi în veacul al XIX-lea şi nu este cu
neputinţă ca procesul să se lărgească şi mai mult în viitor, pînă la completa înlăturare a
slavonismelor, Maiorescu le aducea o argumentare de esenţă junimistă. Neologizarea în
masă de la jumătatea veacului trecut s-a făcut la adă-
388

postul unei mişcări revoluţionare a ideilor apusene, cu care ne-au venit „libertatea",
„constituţia", „reformele" şi tot vocabularul ideologic francez ; căldura entuziasmului
revoluţionar dintre 1848-1857 s-a răcit însă astăzi: „încît o mare parte a societăţii noastre
este cuprinsă de un fel de lîncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte «reformă
politică şi socială»." Cu alte cuvinte, epoca revoluţionară de la 1848 încetînd i-a luat
locul generaţia critica junimistă, de la 1866. „Din contra, adaugă el, fenomenul cel mai
caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a
naţiunii române, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a
spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea
acestui abis şi sinceritatea de a-1 acoperi.
într-o asemenea stare de lucruri noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe
neologisme în limba poporului şi nu vedem elementul esenţial pentru o asemenea
reformă, adică mişcarea generală a simţimintelor sociale în această direcţie."
Consideraţii sociale în puţină legătură cu chestiunea: nu e vorba de vocabularul
reformelor politice, de slabă greutate în discuţie, întrucît nu atinge structura adîncă a
limbii populare, ci de infiltraţia, lentă, dar statornică, a neologismelor prin contactul tot
mai intim cu literatura şi cultura franceză. Că ele nu vor putea ajunge pînă la tuful de la
temelia limbii populare pare neîndoios şi nici nu e de dorit, dar că în domeniul mai ales al
abstracţiei procesul de neo-logizare îşi continuă acţiunea sub ochii noştri e şi mai
neîndoios, oricît am căuta să o îngrădim logic. Soarta cuvintelor depinde de multe cauze
obscure; ele sunt însă cu atît mai rezistente, cu cît sunt mai împlîntate în conştiinţa
poporului, în folclor, basme, poezii populare, ghicitori şi chiar în poszia şi literatura cultă,
cu toate că alături de dînsele apar dublete neologistice ce se menţin în anumite cazuri şi
construcţii speciale. „Cine ar putea înlocui.sărăcia, exclamă Maiorescu, din «vorba multă
sărăcia omului»!" Nimeni; dar nimeni nu va spune act de sărăcie, ci de paupertate,
expresie consacrată de nevoia întrebuinţării unei nuanţe
389

mai eufemistice; tot din nevoia de eufemizare, greşeala devine eroare judiciară... Nimeni
nu va scoate cuvîntul rai din:
Pe un picior de plai, Pe o gură de rai,
dar toţi vor spune: Paradisul lui Dante, sau Paradisul pierdut al lui Milton, sau pasărea
paradisului... Tirania unei forme prin fixarea ei într-o formulă uzuală este aşa de
puternică, încît ne impune, înlăuntrul aceluiaşi cuvînt, cînd o formă, cînd alta. Toţi
spunem: limba română, poezia română, dar, dacă am spune Viaţa română, Cartea română,
nici n-am bănui că e vorba de revista Viaţa românească sau de editura Cartea
românească.
Marea eroare a latiniştilor de la Dicţionarul academic de a fi voit să inventeze ei un
vocabular scos dintr-o limbă moartă, fără circulaţie; ciconia în loc de barză, trabe în loc
de birnă, popinariu în loc de clrciumar etc., nu se puteau introduce prin ucazuri
academice; intrate prin întrebuinţare cotidiană sau prin infiltraţii literare, neologismele
înving prin valoarea lor de nuanţă, prin calitatea lor estetică sau chiar prin simpla
întîmplare, ca în atîtea lucruri omeneşti, ori dispar după un timp. Reglementarea lor poate
cunoaşte oarecari indicaţii logice, limba nu se supune însă totdeauna logicei.
5. Lupta împotriva latinismului sau, mai general, a celor ce voiau să suprime
slavonismele din limbă, n-a început, fireşte, cu Maiorescu. S-ar putea cita cuvintele atît
de cunoscute ale lui I. Eliade din prefaţa Gramaticii din 1828, dacă în conştiinţa
posterităţii amintirea lui n-ar fi legată de sistemul italienizant de după 1840, şi mai
neîntemeiat decît fantezia ardeleană. Costache Negruzzi îşi punea şi el chestiunea
slavonismelor în Scrisoarea XVIII, apărută în Foaia pentru minte a lui Bariţ, în nr. din 16
noiemvrie 1841, şi constata că „limba noastră e ţesută cu ziceri slavone" şi ca încheiere:
„Cum să le lepădăm acum şi, de am şi voi, oare ■ putea-vom ? "1
1Gonst. Negruzzi, ed. Opere, Ed. Minerva, I, p. 206.
390

La Alecu Russo, lupta împotriva şcoalei latiniste lua un caracter de vehemenţă cu totul
neobişnuit. In stilul lui iluminat, abrupt, cu ceva mesianic, chestiunea era pusă şi cu mai
multă violenţă decît o va pune zece ani după aceea T. Maiorescu. Vom cita cîteva pasagii
din Cugetările lui apărute în România literară, din 1855, a lui Vasile Alecsan-dri, pentru a
vedea tonul categoric, indignarea sacră cu care ducea polemica1:
„...Priveliştea adunării do la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe
cîmpul libertăţii şi citirea scrierii d-lui A. Papiu {Istoria românilor din Dacia superioară,
Viena, 1851) ne-a întemeiat în ideea că sistemele linguistice au ameţit capetele a multor
români cu cap, încît aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi.
Istoria d-lui Ilariu e personificarea unui sistem ; această istorie nu poate sluji de
învăţătură românilor, căci sistemul limbii îneacă subiectul. Dacă şefii nu vorbesc limba
soldaţilor, dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în
vorbe şi scrieri neînţelese?
...Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o
familie patriarhală, unită într-un singur gînd, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la
comedia linguistică de pe cîmpul Blajului ! Cu durere o mai spunem, odată, Blajul a fost
o tribună, unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic,
decît pentru drepturile neamului românesc...
.. .Neputînd crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a
românului, neputînd crede că copiii românilor vor ajunge a nu se înţelege cu părinţii lor,
neputînd închipui că gramaticile vor fi mai tari decît veacurile, că sistemele vor putea
dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea a unora din sistemele
ardelene în şcolile noastre. Va trece şi ardelenismul, cum a trecut multe alte sisteme
încîlcite, şi va rămîne numai românismul ! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar
sunt limbile moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă."
Incingîndu-se apoi o polemică pe această chestiune între Kogălniceanu, în Steaua
Dunării, şi G. Bariţ, în Gazeta Transilvaniei, interveni din nou Al. Russo, cu
aceeaşi
1A1. Russo, ed. Acad. Rom., 1908.
391

vehemenţă în articolul sau Contra ardelenilor1, împingînd atacurile la personalităţi şi

avînd în vedere şi pe Aug. Tre-boniu Laurian, devenit inspectorul general al
învăţămîntului în Moldova, care voia să împlînte în şcoli latinismul:
„...România literară, îşi rezuma el acţiunea din trecut, a zis: Ardealul, pe lîngă o mare
erudiţie, nu are nici cum filozofia lumii, nu are sau a prăpădit conştiinţa tradiţiei istorice,
nu are nici a avut ispita educaţiei neamului: de aceea, erudiţia Ardealului este seacă, stilul
său, o repetiţie desflorită de retorică, ştiută şi îngrijită din respectabila, dar moarta
vechime, şi rodul, o secătură pedantă ce a născut barbarismul latinesc al şcoalelor.
... România, după Petru Maior, a zis: limba română e de viţă romană, iar nu latină, şi este
mai mult decît o greşeală a predica latinirea: este un anahronism ; prelungit, anahro-
nismul este un pedantism ridicul şi predicatorii anahro-nismului să cheamă pedanţi..."
Ca o acţiune anterioară şi pe urmă paralelă împotriva latinizării limbii, trebuie să cităm şi
acţiunea lui Al. Odobescu, teoretic şi prin fapt, la Revista română2. Făcînd o dare de
seamă asupra şedinţelor din 1862 ale Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi
cultura poporului român, el scria: „auzeai oratori zicînd «In atari circustări momen-toase,
debue să defigem oficielatelor» etc. ; ceea ce se traduce pe româneşte: «în atari sau în
astfel de împrejurări grele, trebuie să hotărîm dregătoriilor» etc. Dacă vom merge tot aşa,
apoi negreşit vom ajunge ca peste cincizeci de ani cel mult românii de dincolo şi de
dincoace de Carpaţi să se înţeleagă între sine tot aşa de puţin cît şi spaniolii cu
portughezii."
De altfel, întreaga această lungă dare de seamă e plină de respect pentru activitataa
Asociaţiei, dar şi de bun-simţ. O comisie de filologi fusese însărcinată de guvernul
austriac încă din 1860 de a stabili o ortografie română cu litere latine, care adoptă
„ortografia inventată de d-1 canonic Cipariu", iar profesorul Gavril Munteanu invita
Asociaţia de a o primi, impunînd-o ziarelor române, cărţilor de şcoală şi tuturor
membrilor ei. Asociaţia primi
1 Steaua Dunării, nr. 5, din 1856.
2 Al. Odobescu, Opere complete, Ed. Minerva, II, p. 275.
392

sistemul lui Gipariu, aşa că Odobescu are dreptate să exclame: „Aşadar Transilvania,
fiica cea mai jună a independenţii române, ea care a zăcut sub jug străin atîtea mari de
secole, păstrînd limba română ca un grai clandestin, neiertat nici pînă azi în sfaturile ţării,
Transilvania, fiindcă a dat naştere cîtorva filologi de merit, vine şi impune de sineşi o
ortografie, judecată bună numai de ardeleni şi nedezbătută cu românimea care a păstrat de
secole, pe faţa Europei, numele respectat de România autonomă. Oare libertatea noastră a
intrat în Saturnale?" Acţiunea lui Odobescu continuă apoi paralel cu cea a „Junimei"
împotriva etimologismului ciparian şi a dicţionarului academic, „cel cu vorbe numai
plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curată latinie" ; amintind şi de „Glo-sariul"
acestui dicţionar, în care Laur ian şi Mass im aruncaseră cuvintele de altă origină decît
cea latină, pentru a fi scoase din limbă ; glosariu „unde pricopsiţi! noştri de lexicografi şi
scornitori de grai nou şi pocit azvîrlă cu borhot, mai bine de jumătate, biata frumoasa
noastră limbă românească".
6, Citaţiile se mai pot scoate mai departe din Odobescu şi din alţi scriitori, ca, de pildă,
Vasile Alecsandri, anterior şi paralel. în ochii contemporanilor, ca şi ai istoriei literare,
cinstea luptei şi a biruinţei va rămîne totuşi exclusiv a lui Maiorescu, şi prin amploarea
campaniei întreprinse, şi prin strălucirea talentului lui, prin consecvenţă şi, mai ales, prin
latura pozitivă a acţiunii; el dărîma pentru a propune altceva în loc ; bunul simţ al multor
scriitori se înarma de data aceasta cu o argumentare ştiinţifică, nu se risipea în izbucniri
sentimentale de revoltă, ca la Alecu Russo, ci într-o acţiune susţinută şi perseverentă de
aproape două decenii, in cadrul unei reviste de mare prestigiu, şi transformată în materie
vie, literară, de o pleiadă de talente, de cea mai strălucită pleiadă ce a apărut în literatura
noastră în front organizat.
7. încercările ce se fac din cînd în cînd pentru a scoborî sau contesta cu totul meritul lui
Maiorescu şi al Convorbirilor în materie de limbă n-au, aşadar, nici un rost şi nici n-au
izbutit. Una din cele din urmă, deşi nu ultima, a fost
S93

!
cea a filologului O. Densusianu, în oare trăia spiritul patern al lui Aron, mult amărîtul
critic de la Federaţiunea pestană, poet al Negriadei şi victimă a faimosului articol In
lături! o găsim în articolul Alecsandri şi Junimea, din Vieaţa nouă (1, anul 1905, p. 97),
cu prilejul apariţiei volumului de Scrisori (I) al lui Alecsandri, publicat de Ilarie Chendi şi
Ë. Carcalechi. Iată uîteva fragmente din scrisorile adresate lui Iacob Negruzzi în 1868 şi
1869:
„D. Maiorescu va face un mare serviciu limbii şi literaturii noastre combătînd tendinţa
transilvană de a le poci, sub cuvînt de a le latiniza orbeşte sau, mai bine zicînd, de a le
braşoveni. D-lui, care este înzestrat cu un spirit analitic şi ajutat de cunoştinţe variate, ar
nimeri foarte mult dacă ar cerceta asemenea lucrările literare din Bucureşti. care mi se par
cam hop deoparte, după cum zice românul."1
Alt fragment:
„... Va fi o zi frumoasă pentru mine cînd voi vedea că te-ai lepădat de Satana ardelean şi
că Junimea noastră are destulă independenţă pentru a se ridica de zbîrciturile «ciuniştilor»
de peste Carpaţi".
„... Nu neglija... Academia braşovenească din Bucureşti, acea fabrică de braşoave
limbistice, condusă de Laurian şi Massim..."2
Sau :
„M-am bucurat cînd am aflat că v-aţi decis a intra în lupta ştiinţifică cu pedantismul. Nu
mă îndoiesc de victorie, fiindcă nişte simpli gramatici care n-au produs nimic în literatură
nu pot să stea faţă cu adevăraţii literatori. Curaj dar, scumpii mei amici; aveţi o frumoasă
campanie de făcut, aveţi de apărat tezaurul cel mai scump ce aţi moştenit de la strămoşi,
limba... ardelenii, sub masca românismului, lucrează la despărţirea românilor, cătînd a
rupe acel lanţ puternic ce leagă strîns pe românii din diferitele provincii, limba
strămoşească etc."
Ce reiese din aceste fragmente? Că Vasile Alecsandri se bucura în 1868 de o campanie,
pe care Maiorescu o ducea încă din 1866, adică din lucrarea lui Despre scriere. Lupta
împotriva „pedanţilor" ardeleni se dădea, după cum am
1 V. Alecsandri, Scrisori publicate de II. Chendi si E. Carcalechi, I, p. 33.
2 V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 36 şi 66.
394

arătat, şi mai de mult, dar numai sentimental sau pe bază de bun-simţ artistic; acum se
dădea însă pe bază ştiinţifică, organizat şi teoretic, dar şi practic, prin vehiculul celei mai
serioase reviste ce am avut.
Atacul fiului lui Aron Densusianu avea să-şi sporească obiectivul asupra întregii activităţi
a „Junimii" şi a Convorbirilor literare.
Maiorescu se exprimase, în adevăr, în Direcţia nouă, despre Convorbiri literare, că e
„singura revistă critică ce am avut". In alt articol din 1905, intitulat O legenda literară1,
O. Densusianu protestează împotriva acestei,i„im-posturi", citînd reviste anterioare, care
au luptat cu acelaşi spirit critic. Aşa, de pildă, în Dacia literară din 1840, M.
Kogălniceanu se ridica împotriva traducerilor şi cerea subiecte naţionale. „într-o asemine
epohă, cînd se publică atîte cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică
nepărtinitoare*, aspră, să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vînture? lăudînd
cele bune şi aruncînd în noianul uitării pre cele rele? şi una şi alta, după principiile sale si
fără a lua sama la persoana si la starea autorilor?"2
„Se putea vorbi mai limpede?", încheia O. Densusianu. Dar aceasta era un deziderat, nu o
înfăptuire.
„După Dacia literară au venit apoi România literară (1855) şi Steaua Dunării în acelaşi
spirit; Iui M. Kogălniceanu i se adăugară V. Alecsandri şi Alecu Russo. Şi la Revista
română din 1861, după cum am văzut, şi Al. Odo-bescu lucra în acelaşi sens. Ideile
„Junimii" sunt anterioare apariţiei „Junimii". Pentru ce afirmă, aşadar, Maiorescu că
revista Convorbirile au fost la apariţia lor «singura revistă critică ce a avut-o România»,
cînd înainte apăruseră reviste critice ca Dacia literară şi România literară?"
Şi după ce cita o serie de versuri mediocre publicate în Convorbiri, încheia:
„Să crezi că poţi orbi lumea, cînd stau revistele timpului să vorbească, operele atîtor
scriitori să protesteze contra nedreptăţii care li se făcea, şi să facă pe alţii să creadă că
1 O. Densusianu, O legendă literară, în Vieata nouă, nr.14 —15, din 1905, p. 313.
* în text, eronat, năpăstuitoare.
2 Dacia literară, 1840, p. 205.
3!T>

a trebuit să aşteptăm anul slavei 1867 pentru ca să ne vie adevărata poezie şi proză —
mana junimistă —, că nu însemna tocmai mare lucru ce scriseseră Alecsandri, Bolin-
tineanu, Alexandrescu, Negruzzi, Bălcescu, Kogălniceanu —-rară îndrăzneală. Şi
îndrăzneala a reuşit cîtva timp." A reuşit „cîtva timp" şi rămîne şi azi în istoria literaturii
noastre, oricîte încercări de minimalizare s-ar mai face; Dacia literară, România literară,
Revista română cereau critica, dar n-o practicau. Nimeni nu cunoaşte în istorie rolul de
critic literar al lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, pe cînd cel al lui T.
Maiorescu e neîndoios. Că la Convorbiri s-a publicat şi multă literatură mediocră,
judecată mai ales la lumina de acum, e firesc: e soarta tuturor revistelor ; secerişul făcut
de pe urma activităţii lor rămîne totuşi cel mai bogat ce s-a strîns vreodată la noi în
cadrele unei acţiuni colective.

VIII
1. Lupta lui T. Maiorescu e cu deosebire dusă împotriva Ardealului. 2. Răspîndirea
Convorbirilor literare în Ardeal. 3. Pătrunderea ideilor junimiste în diferite publicaţii din
Ardeal. 4. Societatea academică România jună de la Viena. 5. Tribuna din Sibiu, 12
aprilie 1884. 6. T. Maiorescu şi Convorbirile literare încurajează producţia literară din
Ardeal.
1. Prin atacarea etimologismului ciparian, a barnuţis-mului juridic, a naţionalismului
istoric şi literar, a germanismului linguistic, acţiunea lui Maiorescu s-a îndreptat cu
deosebire împotriva Ardealului, expresia cea mai tipică a „neadevărului" în domeniul
limbii, istoriei, literaturii. Era, deci, firesc ca de acolo să vină şi polemicile cele mai
numeroase şi rezistenţa cea mai viguroasă. Dacă lupta se dădea mai înverşunat în materie
de limbă şi de ortografie şi rezistenţa era mai viguroasă, lucrul se datoreşte faptului că
Ardealul era o ţară cu mulţi cărturari şi cu puţini scriitori şi cbiar cu nici un scriitor mai
puternic. Lupta în regat a fost de mai scurtă durată, pentru că puţini scriitori ar fi putut
admite o rupere de contact cu limba vie a poporului, bunul-simţ a biruit destul de repede.
în Ardeal, unde aproape nu erau scriitori, ci numai filologi, istorici şi, în genere,
„anteluptători", principiile de la Tîrnave au dominat multă vreme întreaga publicistică.
Pătrunderea bunului-simţ s-a făcut mai încet, dar s-a făcut totuşi. Ne rămîne să arătăm în
cîteva cuvinte fazele acestei pătrunderi a principiilor junimiste în publicistica ardeleană
pină la biruinţa finală1.
1 Asupra acestei chestiuni avem o bibliografie destul de bogată, aşa că e lesne de urmărit.
Vom cita, înainte de toate, studiul aproape exhaustiv al lui Ioan Breazu : Literatura
„Tribunii" 1884—1893, în
397

2. Contactul Convorbirilor literare cu Ardealul s-a făcut totuşi de timpuriu ; încă din anul
al doilea al existenţei ei, revista fusese trimisă societăţilor de lectură din Blaj, Beiuş şi
Satu-Mare, în al treilea la Oradea, Orăştie, Caransebeş, Sibiu, apoi la Viena, Cernăuţi,
Năsăud, Gherla,. Kecskemét. Abonamentele se făceau prin prieteni; fostul coleg de clasa
I gimnazială de la Braşov al lui Maiorescu, Meşota, acum directorul liceului de acolo,
făcu, de pildă,, în cîţiva ani 40 de abonamente la Braşov ; Ion Slavici ne vorbeşte de 40—
50 de abonamente la Arad şi Oradea, iar Ilarion Puşcariu se străduia cu abonamentele la
Sibiu.
Meşota, devenit chiar colaborator al Convorbirilor, introdusese încă din 1874 în liceul său
ortografia fonetică, şi, ajutat şi de alţi profesori, I.A. Lapedatu, I. Popea, I.C. Tacit, făcea
propagandă printre elevi, dintre care I.C. Panţu, Andrei Bîrseanu, E. Codru-Drăguşanu,
I.T. Mera aveau să devină mai tîrziu cunoscuţi ca propagatori ai ideilor junimiste şi chiar
prin colaborarea la revistă.
Cea dintîi grupare de forţe se făcu în jurul Telegrafului român din Sibiu, tipărit încă cu
ortografia cipariană; abia în 1877—78, apăru suplimentul literar Foişoara Telegrafului
român, prima încercare în Ardeal de a se scoate o publicaţie cu ortografia fonetică şi în
limba vorbită. Publicaţia era scoasă de N. Cristea, avînd ca literaţi pe dr. Ilarion Puşcariu,
Eugen şi dr. Emil Brote, D.P. Barcian, I.Bechnitz, I. Popea, D. Comşa şi apoi şi At. M.
Marienescu.
Dacoromania, voi. VII, 1936. Studiul e precedat do o expunere istorică a chestiunii,
înainte de apariţia Tribunei, adică înainte de 1884. cu amănunte îndestulătoare asupra
procesului influenţei maioresciene în Ardeal.
Ca amintiri personale sunt de citat Septimiu Albini, Direcţia nouă In Ardeal, în Lui Ion
Bianu, amintire, Buc, 1916; I.C. Panţu, Cartea lui Maiorescu, în Gazeta Transilvaniei,
Braşov, 1910, nr. 34 — 36; I. Slavici, Unitatea noastră culturală, în Tribuna, Arad, 1907,
nr. 6 — 8; 10 — 12; închisorile mele, Viaţa românească, 1921; Lumea prin care am
trecut, extras din Conv. lit., Buc, 1930. Apoi micul studiu al lui II. Chendi, Junimea şi
Ardealul, în Impresii, Buc, Minerva, 1908, şi, acum în urmă, studiul de ansamblu al lui
Ioan Geor-gescu, Din legăturile lui Maiorescu cu ardelenii, în Conv. lit., număr jubiliar,
ian-martie 1937, p. 285. Apoi I. Grămadă, Societatea academică „România jună" din
Viena (1870—1911), Arad, 1912; Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Slavici la „Tribuna"
din Sibiu, Cluj, 1927.
398
3. Formulele maioresoiene începură să pătrundă şi printre aceşti publicişti. Eugen Brote
condamnă „încurajarea superficialităţii şi a ignoranţei pretenţioase în literatura ardeleană
din ultimul timp". Numai o critică pozitivă „va da naştere unei lucrări serioase, bazată pe
adevăr şi ştiinţă". Studiul lui critic asupra Asociaţiunii transilvănene (I, nr. 13—16, 28,
29) fu lăudat şi reprodus de Eminescu în Curierul de Iaşi. „Venerabilul comitet" era
acuzat că „a preferat forma goală, înaintea fondului". In studiul său Despre sistemul
etimologic (Foişoara, II, p. 133—35 etc., etc.), Ion Bechnitz lovea în Timotei Cipariu,
ajungând la concluzii identice cu cele ale lui Maiorescu.
Cînd la sfirşitul lui 1877 Foişoara dispăru, lupta continuă chiar în Telegraful român, care
apărea cu ortografie fonetică temperată. Lupta continuă pînă în 1883, cînd directorul
Nicolae Cristea trebuise să părăsească redacţia cu toţi colaboratorii săi junimişti. Paralel,
Eugen Brote şi D. Comşa scoteau încă din 1877 Calendarul bunului econom, cu
ortografie fonetică şi cu literatură luată din Convorbirii.
Opera începută de Foişoara Telegrafului român, s-a continuat tot la Sibiu de Albina
Carpaţilor, întemeiată în 1877 de Visarion Roman, avind ca redactor pe profesorul şi
poetul I. At. Lapedatu, care muri însă după un an. Revista dură trei ani, de la 18 august
1877 — 10 septembrie 1880, şi strînse în jurul ei pe I. Meşota, St. Iosif, Iosif Popescu,
At. M. Marienescu. Foaia însă nu avea un caracter strict junimist şi, cu toate încercările
de a căpăta sprijinul lui Maiorescu, acesta i-1 refuzase, probabil pentru că Lapedatu
conducea Orientul latin (1874 — 75) unde colabora activ şi Aron Densusianu1.
4. Penetraţia cea mai puternică a ideilor junimiste în Ardeal s-a făcut însă prin societatea
România jună de la Viena, ieşită din contopirea celor două societăţi existente şi rivale:
România şi Societatea literară şi ştiinţifică, care în prima ei şedinţă de la 8 aprilie 1871 se
constitui sub preşedinţia lui I. Slavici şi cu un comitet, unde M. Eminescu
1 Încercările lui Ion Lapedatu pe lîngă Maiorescu şi Slavici se pot urmări într-o scrisoare
a lui Ion Slavici către Iacob Negruzzi din 5 august 1877. I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 281.
399

figura ca bibliotecar1. în acea epocă, Eminescu trimisese la Convorbiri Venere şi Madonă

şi Epigonii. Se cunoaşte din Amintirile lui Negruzzi întîlnirea lor în cafeneaua Troidl din
Viena2. Pe Slavici nu 1-a cunoscut decît la trecerea lui îndărăt prin Viena. Tinerii erau
ocupaţi cu pregătirea serbărilor de la mormîntul lui Ştefan cel Mare, plănuite pentru
toamna anului următor. La propunerea lui Slavici şi a lui Eminescu, se aleseră în
comitetul de examinare a discursului ce avea să se ţină la aceste serbări Alecsandri,
Maio-rescu, Negruzzi şi Pogor, iar discursul primit fu cel al lui A.D. Xenopol, student la
Berlin. Reacţiunea produsă de bucovineanul Ioniţă Bumbac îi sili şi pe Slavici şi pe
Eminescu să se retragă; din marile discuţii avute, vedem afiliaţi mişcării junimiste pe Ion
Bechnitz, Ilarion Puşcariu, Maior, apoi pe braşovenii SterieCiurcu, Teodor Nica, precum
şi alţi ardeleni din diferite centre. Luptele în sînul societăţii pe chestia ortografiei mai
durară multă vreme. în 1874, preşedintele, bucovineanul Pamfil Dan, impuse alegerea lui
T. Maiorescu ca „membru de onoare" al Societăţii3;
1 I. Grămadă, Societatea academică socială- literară România jună, din Viena (1871—
1911), monografie istorică, Arad, 1912.
2 Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, p. 267.
3 E cu deosebire frumos răspunsul de mulţumire al lui Maiorescu către comitetul
societăţii, pe care îl reproducem din anexele lucrării lui I. Grămadă, Societatea academică
România jună din Viena (1871 — 1911), p. 93, în care Maiorescu dă sensul luptei
duse pînă acum.
Bucureşti 2/1 1875 „Domnilor,
Primesc cu bucurie a lua parte la Societatea dv. sub forma propusă prin adresa nr.
31/1874/5 şi vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o.
Lucrările mele literare, la care binevoiţi a vă referi şi despre care din parte-mi aş dori să
fie mai însemnate, nu sunt născute dintr-un spirit de blîndeţă. Ele sunt o critică, adeseori
amară, în contra unor direcţii în literatura şi ştiinţa română pe care le-am crezut
primejdioase pentru naţiunea noastră. Căci misiunea cea mai mare a acestei naţiuni este
astăzi de a-şi ocupa un loc în mijlocul popoarelor de cultură ale Europei. O asemenea
sarcină însă cere de la oamenii publici o minte aspru disciplinată şi o inimă pururea
onestă. Unde aceste însuşiri lipsesc şi se înlocuiesc prin simulări, acolo este datoria
criticei de a lovi răul pentru a pregăti binele. Astfel, acele lucrări au intrat în luptă cu
timpul prezent şi prin urmare nu puteau avea speranţă decît în viitor.
400

comitetul fu răsturnat, iar Maiorescu (era ministru de Instrucţie) dona 30 de napoleoni

bibliotecii România jună. Cam pe la 1880 se formă în sînul societăţii un grup de tineri ce
se adunau pentru lectură şi discuţii în jurul lui I. Paul; din grup făceau parte I.T. Mera,
Silvestru Moldovan, Andrei Bîrseanu, A. Sterca-Suluţiu, I. Moisil, Dionisie Făgă-răşanu,
I.C. Panţu, S. Ilaliţa, Enea Hodoş, Septimiu Al-bini, impunînd în sînul societăţii direcţia
nouă. Serbarea jubileului de 15 ani de existenţă a Convorbirilor din 1882 fu un semn de
biruinţă a ideilor noi. Ea cuprindea: Discursul festiv al preşedintelui dr. G. Popazu din
Caransebeş (vărul lui Maiorescu), disertaţia lui S. Ilaliţa: T. Maiorescu şi direcţia nouă
critică in cultura română; I.T. Mera: Scriitorii de la „Junimea" ; S. Alb ini: T. Maiorescu
şi poezia românească; I.C. Panţu dădu lectură studiului: In contra direcţiei de astăzi în
cultura română1.
Viitorul începe cu d-voastră, domnilor. De aceea sunt fericit cînd văd că tinerimea
studioasă — deşi împotrivindu-se poate la cutare sau cutare idee izolată — recunoaşte în
totalitatea acelor lucrări o luptă sinceră pentru ceea ce trebuie să fie obiectul celei mai
înalte îngrijiri în viaţa publică a unui popor pentru adevăr...
T.M."
1 Interesante sînt foiletoanele intitulate Cartea lui Maiorescu, „amintiri din viaţa de
student" de I. C. Panţu, în Gazeta Transilvaniei, LXXVI, nr. 34, 35, din 1910. Autorul ne
zugrăveşte mai intîi liric atmosfera liceului din Braşov între 1877 — 79, în care profesorii
I. Meşota, Ion Lapedatu, I. C. Tacit întreţineau o atmosferă junimistă printre elevi, între
care se distingeau prin zelul lor Augustin Bunea şi Andrei Bîrseanu. La Viena (1879),
„cartea" cea mai citită în biblioteca România jună erau lucrările lui Maiorescu. Ne
povesteşte serbările de 15 ani ale Convorbirilor literare în cercul societăţii la 1882. După
serbări, societatea primi o scrisoare de mulţumire din partea lui Iacob Negruzzi, apoi o
telegramă colectivă semnată de Negruzzi, Pogor, Gane, Culianu, Creangă, A. Naum, St.
Vîrgolici; şi o telegramă a lui Maiorescu, şi o telegramă din Braşov: „Salutăm pe cei
adunaţi în onoarea Junimei din Iaşi; mai curînd sau mai tîrziu lumina trebuie să iasă
învingătoare. Trăiască Convorbirile literare" ~- iscălită de toţi foştii membri ai României
june'- N. Piliţia, V. Voina, dr. G. Băiulescu, Ciprian Porumbescu, G. Chelaru, Andrei
Bîrseanu, I. Socaciu.
Dări de seamă despre serbare: I.C. Frunză (Panţu), în Gazeta Trans., 1882, nr. 66 şi 67,
reprodusă fragmentar în Conç. lit., 1882, p. 157; Telegraful roman, 1882, nr. 69.
Conferinţa lui I.T. Mera, reprodusă în Telegr. rom., nr. 72 — 73, şi Familia, 1882, p. 302
— 304.
27 — Titu Maiorescu
401

In 1883 apare ciliar Almanahul societăţii social-literare România jună cu colaboraţia

Carmen-Sylvei1, V. Alecsan-dri, T. Maiorescu (Progresul adevărului), M. Eminescu
(Luceafărul), I. Creangă, N. Gane, I. Negruzzi, A.D. Xe-nopol, adică a celor mai mulţi
din membrii „Junimii". Proiectat să fie anual, Almanahul mai apăru o dată în 1888, cu
colaboraţia lui M. Eminescu (De ce nu-mi vii? Kamadeva), T. Maiorescu (Din
experienţă), Alecsandri, A. Naum, I.C. Negruzzi, A.D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, D.C.
Ollă-nescu etc.
5. Triumful „Junimii" se afirmă o dată cu apariţia la 12 aprilie 1884 a ziarului Tribuna din
Sibiu sub direcţia lui I. Slavici2, ajutat şi de I. Bechnitz3, cu principiul că „soarele
românismului răsare la Bucureşti". Dintre scriitorii de la Tribuna însemnăm pe G.
Coşbuc, I. T. Mera, Enea Hodoş, Virgil Oniţiu, G. Bogdan-Duică, I. Russu-Şirianu
etc.
Deşi sub influenţă literară junimistă, legăturile politice ale ziarului cu liberalii sunt totuşi
neîndoioase chiar de la început4; în foileton se dădeau şi fragmente din scriitori adversari
Convorbirilor, chiar şi foiletoane din
Serbarea a ridicat, fireşte, reacţiuni. Cea mai violentă fu cea a profesorului Grigore Silaş:
D. Slavici şi serbarea „României june" in onoarea „Conv. Ut", inFâmilia, 1882, p'. 401 —
403, 414 — 415, 432 — 435; 444-447. îi răspunde I.T. Mera în Familia, 1882, p.
479.
1 „încă noaptea tîrziu tradus cu Eminescu poezii ale reginei, eu tradus alegoria ei Vremea
şi iubirea. Livia le-a copiat, şi totul trimis dimineaţa la România jună la Viena, pentru
Almanahul ei" (Însemnări, II, p. 134).
2 Despre el spunea Maiorescu într-o scrisoare către Negruzzi din 23 noiemvrie 1876: „Să
nu uităm că Slavici este cel mai capabil scriitor al întregii Junimi". I.E. Torouţiu, op. cit.,
I, p. 6. Cf. Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu, Cluj, 1927.
3 Asupra lui Bechnitz, prietenul lui Eminescu de la Viena, unul din capetele cele mai
luminoase ale generaţiei sale, foarte activ propagator al ideilor junimiste, dar puţin
cunoscut azi, lucrînd mai mult în umbră, cf. I. Slavici, „Tribuna" şi Tribuniştii, Buc,
1896, p. 27 ; Lumea prin care am trecut, p. 94 ; Ion Mateiu, Figuri din vechea ziaristică
ardeleană: Ion Bechnitz, în Societatea de inline, X (1933), p. 33.
* Că Maiorescu a voit să împiedice plecarea lui Slavici la Sibiu vedem din următoarea
însemnare: „26 febr. 1884. De la 12 1/2 pînă aproape 3, convorbire cu Dimitrie Sturdza,
întîi în contra ducerii Iui Slavici în Transilvania (la Sibiu), spre a lua asupră-şi redactarea
unui nou ziar" (însemnări, II, p. 233.)
402
Românul. Silit de Negruzzi să-şi lămurească situaţia, Slavici îi răspunse echivoc: „între
noi nu mai e de discutat nimic. Toate principiile, pe care le-au susţinut Convorbirile
literare, sunt astăzi admise de toţi. Dacă ar fi vorba de şcoală, nimeni nu e mai mult de
şcoala Convorbirilor decît însuşi d-1 Hasdeu. Şi poate tocmai de aceea îl supără că se
vede pus pe aceeaşi temelie literară pe care o combătea. A discuta mai departe ar fi să
facem coterii literare."1 Explicaţia cu Maiorescu avu loc în 18S9; peste trei ani, acesta îl
va ataca în Parlament ca agent politic al partidului liberal, iar în introducerea voi. IV de
Discursuri parlamentare2, avea să se rostească astfel: „încă sub ministerul lui Ioan
Brătianu (d-1 D. A. Sturdza) trimisese pe un novelist de talent la Sibiu ca să înfiinţeze
ziarul Tribuna (v. voi. III, p. 65), şi oricît de folositoare ar fi fost acţiunea literară a d-lui
Slavici (acţiune junimistă, după cum se ştie), din sămînţa aruncată prin acţiunea politică a
Tribunei încolţeşte foarte repede învrăjbirea românilor de peste Carpaţi şi se
transplantează şi acel spirit al sectarilor, care înveninează partidele politice din România
liberă".
Lucrurile se înăspriră, aşa că la apariţia cărţii lui W. Rudov Geschichte des rumänischen
Schrifttums bizur Gegenwart, scrisă din punct de vedere junimist, Tribuna o critică şi
reproduce din Revista nouă: Eine Trilogie, prin care Hasdeu, Gion şi Şăineanu loveau în
direcţia „Junimii".
6. Lărgirea cercului de penetraţie a ideilor convorbi-riste în tinerimea ardeleană nu se
putea face fără ca revista să nu se preocupe de viaţa intelectuală locală şi să nu încurajeze
generaţia tinără ce se ridica sub semnul „direcţiei noi". Am pomenit de traducerile
camaradului său din Braşov, I. G. Meşota, făcute după manualele de geografie şi istorie
ale lui W. Pütz, apărute în editura „Junimea", şi de recensiile scrise de însuşi Maiorescu
în Convorbiri literare3.
Tot aşa cu I. Popescu de la Sibiu, despre al cărui Compendiu de pedagogie scrisese o dare
de seamă chiar din anul al doilea al existenţei lor4. Mult mai tîrziu, în 1881, Maio-
1 E. Torouţiu, op. cit., Il, p. 289 — 290.
2 T. Maiorescu, Discursuri, IV, p. 89.
3 Convorbiri literare, I, p. 256; III, p. 136.
4 Conv. Ut., II, p. 147.
27*
403

rescu avea să se ocupe şi de Psihologia empirică sau ştiinţa despre suflet între marginile
observaţiunii, iar despre ediţia a doua a lucrării avea să afirme ca e cea mai bună carte de
materie filozofică în limba română1. loan Slavici devenise de timpuriu unul din cei mai
preţuiţi şi mai fecunzi colaboratori ai Convorbirilor literare, urmat apoi de Miron
Pompiliu, Ion Pop Florentin, I. T. M era, Lucreţia Suciu. Mai tîrziu avea să preţuiască
peste merit pe bănăţenii Victor Vlad-Delamarina şi pe I. Popovici-Bănăţeanul, să
consacre marele talent al lui G. Coşbuc şi să-i deschidă paginile Convorbirilor, să
amintească încercările novelistice ale lui Virgil Oniţiu de la Braşov, să consacre talentul
lui Octavian Goga, să semnaleze pe Maria Cunţan etc., iar după serbările „Junimii" de la
Viena, să-i acorde strălucita-i colaboraţie la cele două Almanahuri din 1883 şi 1888.
Chiar şi cu Familia lui Iosif Vulcan îşi ameliora situaţia, colaborînd la numărul festiv de
40 ani de la fundarea revistei în care debutase Eminescu (27 mai 1904); în 1887, publică
la fel un necrolog elogios al lui Timotei Cipariu2, căruia, de altfel, combătîndu-i sistemul
etimologic, nu-i tăgăduise niciodată alte merite; acum, la moarte, recunoştea că operele
lui fuseseră „din cele mai roditoare pentru întreaga noastră dezvoltare intelectuală".
}Conv. Ut., 1881, XV, p. 241—252. Ediţia a Ii-a a acestei cărţi avea să o propună şi
pentru un premiu academic (Analele Academiei Române, seria II, Tom X, 1887 — 88, p.
146).
°-Conç. lit., 1887, XXI, p. 646.

IX
1. Vicisitudinile mutării Iui T. Maiorescu la Bucureşti.
2. Şedinţele literare bucureştene. 3. Conferinţe la Bucureşti; cursul liber de logică la
Universitate; numirea de profesor la Facultatea de litere pentru Logică şi Istoria
filozofiei secolului al XIX-lea (10 oct. 1884).
1. Intrarea în Cameră (1871) îl făcuse pe Maiorescu să-şi împartă activitatea între Iaşi şi
Bucureşti; de Iaşi nu-1 mai lega însă catedra universitară pierdută şi nici exerciţiul
avocaturii, ci doar contactul cu alegătorii şi posesiunea unei case1. O dată cu numirea lui
ca ministru (aprilie 1874) trebui să se mute cu totul în Bucureşti, păstrînd cu Iaşii doar
intermitente legături culturale şi cu prietenii de la „Junimea".
Ca simplu element călăuzitor, dăm oarecare informaţii asupra locuinţelor lui din
Bucureşti luate din propriile lui însemnări.
După ieşirea din minister (1876) şi după întoarcerea din Berlin, pe cînd Clara şi Livia
erau încă acolo, îl găsim locuind cu familia Kremnitz în strada Vestei 13 (21 iulie 1876).
In această epocă, născu Mite pe Georg-Titus, adică pe Baby (3 septemvrie 1876). Tot aici
se porni un început de „Junime" bucureşteană (28 septemvrie 1876)2.
De Sfintui Dumitru se mută în strada Sfînta Vineri3; iată o notiţă, după care se vede
dragostea lui Maiorescu de cămin: „Sunt azi tocmai două săptămîni de cînd orînduim
1 Casa a vîndut-o în 1874. „Vîndut casa (din Iaşi) lui Demotriu Rosctti pentru 3800
galbeni în mînă; pe mine m-a costat 2500." Însemnări, I, p. 213, în ziua de 10 ian. 1874.
2 însemnări, I, p. 268.
3 Însemnări, I, p. 269.
405

locuinţa noastră din Sf. Vineri, 5 zile din acest timp eu le-am întrebuinţat numai cu cărţile
mele, apoi am atârnat tablouri ş. a. m. d. Mie îmi face acum impresia unui interior în care
te simţi ca vrăjit şi înduioşat."
Vara avea să-şi schimbe impresia. „Eu am rămas peste vacanţă singur aici, notează pe
ziua de 5 iulie 1877. Prîn-zesc la Kremnitzi; dorm însă în locuinţa mea, Sf. Vineri 19.
Rea locuinţă, prea caldă şi rău mirositoare."1 La 25 iulie nota: „mutat cu Wilhelm, Mite
şi Baby al lor, din cauza stării bolnăvicioase a acestuia, în locuinţa de vară, capătul
stradei Craiova, casa Laptew. Sus, un general rus; jos, avem 3 camere (dintre care un
mare salon, tapetat în galben-auriu) à 35 de franci pe lună ( !) . Pe lîngă asta, bucătărie şi
cămară gratuit. Vaci în curte pentru lapte proaspăt."2 La 19 august e „iarăşi în oraş", deşi
Kremnitzii mai rămîn acolo două săptămîni.
El închiriase altă casă, în strada Herăstrău 27, prin iulie 18773; în 24 septemvrie 1878
însemna: „Casa din strada Herăstrău o ţin pîna la primăvară, în schimb, Worell rămîne să
locuiască în ea şi plăteşte creditorului hipotecat cei 1800 de franci ce ar fi trebuit să-i
plătesc eu in noiemvrie".
La începutul anului 1879, după ce-şi petrecuse Crăciunul şi Anul Nou la Berlin şi Viena,
la întoarcere, la 9 ianuarie 1879, notează:
„La înapoiere, am găsit totul mutat în noua mea casă, strada Mercur l"4.
Iată adevărata casă a lui Maiorescu, şi, putem adăuga, o casă istorică: o placă de marmora
o mai arată azi trecătorilor, dar n-o va mai arăta mult ; destul de chipeşa încă, cu o
demnitate burgheză respectabilă acum 40—50 de ani, în noul Bucureşti ea e strivită între
blocuri şi pare de o modestie cu totul anacronică şi bătrînească... în aceste camere, ce
impresionau tinerimea literară de odinioară, a trecut şi s-a plămădit toată literatura
epocei: Eminescu şi-a citit aici Luceafărul; Alecsandri, Fintîna Dlandimei şi Ovidiu;
Cara-giale, Scrisoarea pierdută; aici au citit şi unii s-au şi format:
1 însemnări, I, p. 276.
2 însemnări, I, p. 280.
3 însemnări, I, p. 280.
4 însemnări, I, p. 319.
406

Hasdeu, Duiliu Zamfirescu, I. Slavici, I. Al. Brătescu-Voineşti, A. Vlatiuţă, G. Coşbuc, I.

A. Bassarabescu, P. Cerna etc. ; aici s-a frămîntat întreaga acţiune politică junimistă, căci
din instinctul de sociabilitate, pe care 1-a avut întotdeauna, de la Theresianum încă şi de
la Iaşi, în aceşti modeşti penaţi s-au desfăşurat nenumăratele conciliabule cu oameni ca P.
P. Carp, Lascar Catargi, Th. Rosetti, Al. Lahovari, Al. Marghiloman, N. Filipescu, C.
Arion, P. Missir etc.; aici s-au succedat serii de tineri studenţi, viitori profesori şi a doua
şi a treia generaţie junimistă de cugetători (P. P. Negulescu, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-
Motru, M. Dragomirescu, I. Petrovici etc.); aici s-au succedat armiile de începători
literari, care, dintr-o dată, se vedeau ascultaţi de oameni ca P. Carp sau Th. Rosetti, într-o
egalitate neîngăduită decît în bine numita „republică a literelor". Se poate, deci, spune că
între aceste modeste ziduri anacronice, ce vor dispărea curînd sub tîrnăcopul civilizator,
s-a realizat cel mai mare focar de viaţă culturală din cîte am avut pînă acum.
2. Nevoia unor întruniri literare o resimţi Maiorescu şi la Bucureşti; urmele lor le găsim
ca punct de plecare dintr-o însemnare: „Altminteri, marţi 28 septemvrie/10 octomvrie
1876, au fost la mine d-nii Angliei Demetriescu, D. Aug. Laurian şi Ştefan Mihăilescu cu
Nica şi a fost una din cele mai animate convorbiri pînă la 12 1/2 noaptea. Pare a fi ca un
început de «Junime» bucureşteană". Iar duminică 3/15 octomvrie, „ei au fost din nou
seara la mine, cu încă St. Vîrgolici, Bodnărescu şi Verussi, care erau întîmplător aici de la
Iaşi, şi cu I. Slavici. După convorbiri literare despre ceea ce este personal şi ce e
impersonal in artă, s-a hotărît să ne întrunim o dată pe săptămînă lamine, şi anume vineri
seara"1; vineri 26 noiemvrie nota: „Seara, «Junimea» care, în genere, merge neîntrerupt
bunul ei mers". La 26 mai 1878, la fel: „ultima Junime la mine (ca totdeauna, în timpul
din urmă, în acest sezon)". Printre cei prezenţi erau: Vasile Alecsandri, T. Şerbănescu,
Eminescu, Slavici, N. Gane, OUănescu, Caragiale („bun traducător al Romei învinse").
„Splendidă seară!", rezumă el.
1 însemnări, I, p. 268.
407
Stimulatoarea acestor întruniri, ca şi a vieţii lui sufleteşti, devenise, după cum se ştie, Ana
Rosetti, viitoarea lui soţie. „D-ra Ana Rosetti, notează el în 18791, iarăşi în Bucureşti,
după 26 octomvrie, şi mama sa. Ocazionat în parte prin dînsa şi prin prînzul la noi odată
pe săptămînă al lui Zizin Cantacuzino, iau naştere iarăşi regulat seri literare, odată pe
săptămînă la mine şi o dată în aceeaşi săptămînă la Mite." Tot în această epocă (mai ales
că soţia şi fiica plecaseră la Amsterdam, în căutarea unui doctor pentru Livia), „stimulat
la serile noastre literare am scris un «proverb» francez: «N'est pas ami qui veut»", în
urma unor convorbiri despre iubire şi prietenie. între lecturi: „Splendidul Budulea taicfiii"
al lui Slavici; Conul Leonida faţă cu reacţiunea al lui Caragiale, poezii ale lui Eminescu;
traducerea în limba franceză a lui Zizin Cantacuzino din Schopenhauer şi „aforisme
făcute de noi. întîi ale mele, apoi de cele mai multe ori Caragiale, proaspăt improvizate,
apoi cîteva franceze de Zizin."
Şedinţele se pomenesc apoi din cind în cînd în Însemnări la întîmplare sau după
importanţa lor. în seara lecturii Luceafărului (sîmbătă 29 aprilie 1882*), de pildă, asistau
şi Al. Ştirbei, P. Carp, Slavici, N. Mândrea etc., dar şi Ilasdeu2 — inconsecventul lui
adversar, omul cu farsele făcute Convorbirilor—, pe care îl găsim foarte des la şedinţele
din această epocă3; şi alte victime ale criticului vin temporar la şedinţă: V. A. Urechia şi
chiar C. Exarchu (17 noiemvrie 1882, 8 ianuarie 1883 etc.); la 8 decemvrie
1882, „Hasdeu a citit Gioga, foarte drăguţ". La 23 martie
1883, şedinţă mare de 42 de persoane (sînt şi episcopul Melchisedec şi C. Exarchu, Al.
Ştirbei etc. eu amestec de literatură, politică şi mondanitate) — la lectura Fîntînei
Blanduziei a lui Alecsandri.
Pe lîngă vechea matcă junimistă, se adaugă recruţi sau prezenţe întîmplătoare, academice:
Ollănescu, Anghel De-metriescu, Du ii iu Zamfirescu, G. Gaster, P. Missir, P. Ispi-
1 însemnări, I, p. 321.
* In text, eroare: „23 aprilie 1881".
2 Însemnări, II, p. 61.
3 însemnări, II, p. 43. Prin 1885, citea din dicţionarul limbii româno (arici etc.). „Frumos,
dar îmi face impresia că niciodată nu va fi dus la sfîrşit" (însemnări, II, p. 285).
408

rescu, Al. Candiano-Popescu, D. Rosetti-Max (fratele Anetei), Gr. Păucescu, I. Cerchez,

Vlahuţă (la 23 noiemvrie 1883, citeşte 9 poezii), O. Gîrbea, G. Bengescu-Dabija, Bianu,
Gion etc., fără să mai vorbim de doamne de societate, de obicei din familie: Rosetti,
Negruzzi, Bengescu, Săvescu etc. Vasile Alecsandri citi de două ori Ovidiu: o dată după
o masă, la 12 decemvrie 1884, în prezenţa a 12 persoane, şi apoi în şedinţa „Junimii" de
la 15 decemvrie în prezenţa a 80 de persoane (printre care Episcopul Melchisedec, D. A.
Sturdza cu doamna, Al. Lahovari cu doamna, C. Arion etc., etc.).
Pînă şi Al. Macedonski şi-a citit Noaptea de noiemvrie în prezenţa lui Alecsandri şi
Eminescu ! Iată nota de la 5 martie 18821: „Vreo 26 de persoane: Alecsandri, Ştirbei,
Hasdeu, Bariţ, Al. Roman, Simion Florea Marian de la Cernăuţi (era de la Suceava), I.
Cerchez, Th. Rosetti, I. Negruzzi, Burghelea, D. Laurian, Anghel Demetriescu, St.
Mihăilescu, Zizin Cantacuzène, tînărul Rosetti (fratele Anicuţei), Jipescu, Băican,
Eminescu, T. Nica, Slavici, Chibici, Frollo, Al. Macedonski, Carp. Citit Macedonski
(teatral şi arogant) poezia lui Noaptea de octomvrie (sau noiemvrie), Carp, neplăcut în
ocazia asta etc., etc".
Reiese din aceste întruniri marea pasiune a lui Maiorescu pentru fenomenul literar, atît de
rară la noi, dar şi de necesară. Nimic nu se face fără pasiune; la temelia oricărei acţiuni
literare, se cuvine să stea convingerea profundă că nimic nu e mai presus de înjghebarea
armonioasă a cîtorva propoziţii; împerecherea inedită a unui substantiv cu un adjectiv
trebuie să i se pară un fapt de importanţă cosmică. Fără această pasiune mistuitoare,
unică, toate celelalte încercări de cenacluri literare nu s-au dovedit viabile, ci numai nişte
simple întruniri de personalităţi culturale cu preocupări variabile, lipsite de coeziune.
Credinţa lui Maiorescu în „faptul" literar se poate dovedi prin cîteva pilde de valoare
inegală. Iată-1 în faţa Luceafărului. Prima lui lectură o semnalăm la 17/29 aprilie 1882:
„Citit frumoasă legendă de Eminescu Luceafărul"; după 6 luni, la 8 oct.: „Seara,
Luceafărul lui Eminescu, cu el şi Annette şi fami-
1 însemnări, II, p. 46.
409

lia mea 1, citit, corectînd". în şedinţa de la 28 oct. se citeşte „frumosul Luceafăr al lui
Eminescu, şlefuit". în urma lecturilor preliminare, poemul trecuse prin atelier şi revenea
din nou în şedinţa publică. Peste cîteva zile iată-1 pornit în „lumea bună" ; la 31 oct., la
Buftea, la Al. Ştirbei: „Le-am citit Luceafărul lui Eminescu"2. Criticul făcea deci operă
de propagandist. La 12 ianuarie 1883,Luceafărul trecea şi hotarele; „înaintea acestora,
citit traducerea germană a Luceafărului de Mite"3. Dar şi traducerea intra în atelier; la 25
ian.: „Mite mi-a citit traducerea Luceafărului'"1.
Aceleaşi însemnări s-ar putea culege şi în privinţa Flntlnei Blanduziei şi a lui Ovidiu ale
lui V. Alecsandri sau a Scrisorii pierdute şi a farsei O noapte furtunoasa ale lui Caragiale:
lecturi în comitet restrîns, apoi în şedinţă literară şi uneori chiar spectaculară, lecturi
organizate la palat, aducerea reginei la reprezentaţie, banchete literare. Cu privire la
Ovidiu, avem chiar o lungă scrisoare din 13 dec. 1883. Numai la zvonul că va scrie o
tragedie asupra poetului, el îi trimise lui Alecsandri un scénario, act cu act5. La succesul
pieselor lui Caragiale contribuie cu un adevărat zel prozelitic, cu toată incompatibilitatea
de caracter ce exista între dînşii. Putea, aşadar, însemna: „Caragiale cam neruşinat cu
ceilalţi"6; ori: „Caragiale, violent, grosolan şi inutilizabil"7; ori „Caragiale lipsit de tact,
ca la mahala, în discuţia cu Alecsandri"8 — zelul pentru izbînda operei lui rămînea
neatins. Zelul se arată, de altfel, şi in minimis: e cazul, de pildă, al tînărului poet Iuliu I.
Roşea, autorul unei drame naţionale istorice în 5 acte şi în versuri, premiată de Comitetul
Teatrului Naţional, in care se afla şi T. Maiorescu şi V. Alecsandri. „Ieri, notează el la 18
noiemvrie 18829, la mine la masă, pe lîngă Annette şi Gane, tânărul Iuliu I. Roşea (24 de
ani), cu care, seara am revăzut de la început pînă la sfîrşit drama
1 însemnări, II, p. 127.
2 Însemnări, II, p. 134.
3 însemnări, II, p. 149.
4 însemnări, II, p. 151.
5 însemnări, II, p. 213 — 216.
6 însemnări, II, p. 138.
7 însemnări, II, p. 234.
8 însemnări, II, p. 237.
9 însemnări, II, p. 137.
410
lui premiată Fata de la Cozia, şi am redus-o la 4 acte" In atelierul lui Maiorescu, piesa se
amputase deci cu un act; rămînea să treacă şi în faza a treia a şedinţei publice: „Citit în
întregime Fata de la Cozia a lui Roşea", notează la 12 ian. 1883. Printre ascultători se
aflau M. Eminescu, Al. Ştirbei, T. Rosetti etc. Tînărul debuta bine... Exemplele s-ar putea
înmulţi şi cu atîţia alţii; cazul lui Ion Popovici-Bănăţeanul a lăsat o urmă în istoria
literaturii române şi de solicitudinea pasională a criticului şi de prestigiul lui pentru a
putea impune printr-un singur articol un delicat scriitor minor, autorul unei singure
nuvele viabile.
3. Nevoia contactului cu publicul atît de profundă la un om a cărui calitate esenţială era
arta cuvîntului şi tendinţa pedagogică a clarificării şi vulgarizării ideilor nu putea să nu se
manifeste şi acum la Bucureşti, după cum se manifestase la Viena, Berlin, Paris, şi Iaşi.
Pier-zîndu-şi catedra de la Iaşi şi oratoria parlamentară ne-satisfăcîndu-1 deplin, el nu
putea decît să reia calea conferinţelor publice, ţinute cu atît succes la Iaşi, şi, din vocaţia
de profesor, să deschidă un curs liber la Universitatea din Bucureşti.
Despre cele dintîi conferinţe ţinute la Ateneu, „mai mult pentru însufleţirea micului meu
cerc literar decît din alte motive" (de fapt în urma îndemnului Mitei), însemnările ne
pomenesc în ianuarie 18801. Ele au fost în număr de patru:
1. Conferinţa din dumineca 10 februarie 1880 (între 2 1/2—3 1/2): Despre cunoaşterea
de, sine şi cunoaşterea altora, in care tratează despre „strimtul cerc al conştiinţei în
deosebire de larga sferă a amintirii" — teorie atît de des venită sub pana lui Maiorescu2.
„Eu personal foarte nemulţumit de la conferinţă, toţi ceilalţi însă îneîntaţi. E întîia oară
cînd aproape toate ziarele româneşti vorbesc despre mine, recunoseîndu-mi meritul."
2. Conferinţa a doua ţinută duminică 17 februarie 1880, înţelesul cuvintelor, în care
tratează despre a treia cir-
1 însemnări, I, p. 331.
1 O găsim de pildă, în Logică, si, cu deosebire, în eseul Din experienţă (1888).
411

cumvoluţiune a vorbirii a lui Broca şi localizarea înţelesului vorbirii. „Multă fiziologie,

apreciază el. Penlru mine, conferinţă de progres decisiv. Pentru public, mult prea
ştiinţifică, mai ales grea din punct de vedere fiziologic."1
3. Conferinţa a treia, ţinută la 24 februarie: Despre visuri. (Sala grozav de tixită.)
4. Conferinţa a patra, ţinută la 2 martie: Artele în edu-caţiune. „Teorie nouă a forţei
morale latente. Aplicare a cunoscutei teorii a eredităţii. Publicul încîntat. Intenţie a
studenţilor de a-rni da o cunună de lauri."2
In afară de ciclu, îl vedem ţinînd o conferinţă tot la Ateneu, duminică 23 martie 1880,
orele 8 3/2> cu subiectul: Despre ideal şi realitate, în beneficiul unui spital de copii din
Iaşi, ţinută la rugămintea d-nei EvaCallimaki—Catargi; „Conferinţă prea scurtă,
decepţionant de rea."3 A asistat şi principesa. La fel, o conferinţă Limba şi inteligenţa,
ţinută la 21 februarie 1882, în salonul d-nei Maria Rosetti-Roz-novanu de la Iaşi, în
folosul fondului „Comitetelor unite". „Sala plină; conferinţa mediocră", notează el 4.
Din activitatea atît de mare de conferenţiar a lui T. Ma" iorescu nu ni s-a păstrat nimic
integral; e destinul genului; şi chiar dacă ni se păstrează uneori cîte o conferinţă, îi
lipseşte esenţialul: dicţiunea, gestul, acţiunea oratorică. De la Maiorescu avem numai
aproximativ doar patrii conferinţe culese în broşura lui Mihai C. Brăneanu din 18835,
conferinţe de vulgarizare ştiinţifică ; pline de claritate, preciziune şi exemplificare
anecdotică.
Prima, Ipnotismul, a fost ţinută la 11 april 1883, cu titlul „despre magnetismul animal";
„a durat două ore întregi, ceva cam lungă, nu destul de spirituală, dar precisă şi limpede.
Capetele inteligente mulţumite de ea" ■— notează el6.
1 Însemnări, I, p. 332.
2 Conferinţele au fost stenografiate, fără ca să se fi publicat totuşi.
3 Însemnări, I, p. 333.
4 Însemnări, II, p. 40.
5 Patru conferinţe de Mihai C. Brăneanu. Cu un apendice de d. Angliei Demetrieseu,
Buc., 1883, 3 f. + 170 p. + 1 planşă.
6 Însemnări, II, p. 57.
412

Cea de a doua, Darwinismul in progresul intelectual, s-a tinut la 25 aprilie 1882.

„Conferinţa a fostbună", notează el1.'
Temperamente e cea de a treia, la 2 mai 1882 ; „după părerea mea, incomplectă, totuşi
toţi ceilalţi foarte mulţumiţi: «charmant, supérieur» ş.a.m.d."2. A apărut şi în România
liberă: „Corectat conferinţa despre Temperamente şi trimis la România liberă"3.
Conferinţa a patra, Originea limbagiului, atinge o problemă ce-1 preocupa de mult pe
Maiorescu. Tratată sub titlul Despre limbă şi inteligenţă -— în conferinţa de la d-na
Maria Rosetti—Roznovanu.
La 22 martie 1882, notează: „încep a-mi descătuşa iarăşi cugetarea. Intîiul cuvînt ! uriaşă
forţă latentă a celulelor abstracţiunii omeneşti, care găsesc în cuvînt o descărcare."
{Însemnări, II, p.52); marţi 30 martie 1882: „Pînă la ora 6 x/2, stat acasă şi început să fac
planul despre Intîiul cuvînt şi, înainte de a scrie, am citit încă pînă la descurajare, să mă
tîmpesc de atîta lectură. Trebuie, prealabil, să studiez încă mai multă anatomie şi
fiziologie a creierului."4
Sub formă numai de indicaţie, amintim că, în afară de preocupările logice, binecunoscute,
atenţia lui T. Maiorescu s-a îndreptat de timpuriu, din epoca Iaşilor, asupra fenomenelor
sufleteşti, chiar cînd ele îmbrăcau o formă de aparentă anormalitate şi ţineau mai mult de
viaţa inconştientă: visurile, a doua vedere, „second sight", „magnetismul animal",
ipnotismul, spiritismul etc. intră în continua lui preocupare, nu numai teoretică, ci şi
experimentală. însemnările sunt pline de şedinţe deipnotism şi de spiritism, făcute nu
numai în ţară, ci chiar şi în străinătate. „Lucrul cel mai important din ocupaţia mea
intelectuală de acum este ipnotismul ca drum experimental pentru adevăruri psihologice",
notează el la 13 noiemvrie 18855 ■—şi tot acolo găsim ciorna unei scrisori netrimise
către profesorul de la Breslau dr. Rudolf Ileidenhain, în care-i spunea: „De 22
1 însemnări, II, p. 61.
2 însemnări, II, p. 62. în broşură e rezumată de Ignota (poate Ana Rosetti).
3 Însemnări, II, p. 64.
4 Însemnări, II, p. 53.
5 Însemnări, II, p. 317.
413
de ani m-am silit, cu tot dinadinsul, în continuu studiu şi prelegeri, sa ies din această,
propriu vorbind încă neexistentă ştiinţă, prin insuficienţa aşa-zisei observare de sine
lăuntrică". Cetise cartea lui Heidenhain despre Der sogennante thierische Magnetismus şi
conchidea: „Trebuie deci să ipnotizez eu însumi. Căci aici în Bucureşti nu e nici o ocazie
de a asista la experimentările altora. Trebuie să fac acest lucru cu seriozitate, cu stăruinţă
şi de asemenea cu toată prudenţa cerută."1 îi reclama diferite indicaţii bibliografice şi
tehnice. Se duse chiar la Breslau la Heidenhain (la 28 dec. 1885), care lăsîndu-se de
ipnotism, îl trimise la Hering, la Praga, unde asistă la diferite scene de ipnotism descrise
în însemnări cu minuţiozitatea lui obişnuită. Nu reţinem din toate aceste preocupări decît
tendinţa lui generală de a cerceta substratul fiziologic al fenomenelor psihologice,
eliminînd miracolul.
Cursurile libere de logică porniră la sfîrşitul lui 1880. „început, înseamnă el 2, ca
particular, prelegerile mele la Universitate despre logică şi aplicările ei, o dată pe
săptămână, pînă la sfîrşitul anului ţinut 6, despre care dare de seamă în România liberă.
Afluenţă şi succes." Cursul s-a urmat, şi însemnările se ocupă adese de dînsul. Pasiunea
lui didactică era atît de pronunţată, încît, după cum odinioară, ca student la Berlin, făcea
un curs de filozofie într-un cerc de domnişoare, acum, la 40 de ani, după ce fusese
ministru, nota la 12 iunie 18803: „Lecţie de logică o dată pe săptămînă (ţinuta de la 3 1/2
—5), cu aceleaşi (adecă: Clara, Livia, Mite şi Ana Rosetti) şi d-ra Nini Haret" — dar aici
era poate mai mult vorba de un curs de logică... pasională.
Numirea lui T. Maiorescu la Universitatea din Bucureşti se plănuise încă din 1882, din
prima fază a tratativelor cu junimiştii, cînd P. Carp fusese numit ministru la Viena.
„Sturdza, ministrul de Externe, notează el la 15 oct. 18824, mi-a vorbit la Academie de
intrarea mea din nou la Universitate. Mi-a spus că a vorbit de asta cu actualul ministru al
Cultelor, Aurelian". Cum „combinaţia"
1 însemnări, II, p. 319.
2 însemnări, I, p. 339.
3 însemnări, I, p. 334.
1 însemnări, II, p. 131.
414

politică nu avusese loc, nu se mai pomeni de numire, decît peste doi ani, cînd legăturile
între I.C. Brătianu şi junimişti se reluară. „Eu însumi, scria el la 7 iunie 1884 lui P. Carp,
ce se afla încă la Yiena1, aş vrea, ca simplu deputat, să reprezint în Cameră noul guvern
de principii şi să nu părăsesc advocatura mea plină de succese, în orice caz, să mă întorc
la locul de profesor la Universitate, la Bucureşti. Influenţa asupra tinerimii studioase îmi
pare mereu foarte importantă." Combinaţia politică, în sensul unui nou guvern liberalo-
junimist, nu se făcu nici de data aceasta; dar intrarea junimiştilor în Parlament ca
„opoziţie miluită" şi numirea lui Maiorescu avură totuşi loc. „Ieri, eu, notează el, am
primit adresa Ministerului Cultelor, nr. 11. 866, din 10 octomvrie 1884, pentru
reintegrarea mea ca profesor definitiv, şi anume la Facultatea din Bucureşti, pentru
Logică şi Istoria filozofiei secolului al 19-lea." Şi cu două rînduri mai jos: „Miercuri, avut
cu Brătianu convorbire de alegeri, la minister". Aceasta e realitatea numirii lui T
Maiorescu la Universitatea din Bucureşti. Cu rapiditatea lui conştiincioasă, peste cîteva
zile (17 octomvrie) şi însemna2: „Mîine însă, joi 5—6 1/2, prelegerea de deschidere a
cursului de Istoria filozofiei germane în secolul al XIX-lea (Fichte, Hegel, Schelling: în
special Schopenhauer). Sîmbăta, la aceeaşi oră, Logica elementară şi metodologia — şi
astfel mai departe în aceleaşi zile şi ore".
De la această numire se înscrie pagina cea mai glorioasă a carierei profesorale a lui
Maiorescu şi totodată a Universităţii române. Timp de un sfert de veac a fost profesorul
cel mai ascultat, nu numai de tinerimea studioasă, ci şi de oameni culţi din diferite
categorii sociale şi profesori, generaţii după generaţii, în valuri tot mai sporite; un nimb
de prestigiu s-a răspîndit astfel şi în jurul cursului său şi al Universităţii ce-1 adăpostea.
Despre valoarea de originalitate de concepţie a acestui curs nu se poate totuşi vorbi,
întrucît el n-a fost vreodată publicat; valoarea lui pedagogică era însă incontestabilă.
Maiorescu fiind un mare clarificator de idei filozofice; despre aspectul
1 Însemnări, II, p. 249.
2 însemnări, II, p. 267.
415

general al cursului, ne vom ocupa în altă parte a studiului de faţă.

La moartea vechiului său adversar politic, Al. Orăscu, care în trei săptămîni de trecere pe
la Instrucţie îi desfiinţase toate actele şi numirile din timpul cît fusese ministru (1874—
1876), T. Maiorescu fu ales rector al Universităţii din Bucureşti, în octomvrie 1892. în
această calitate, făcu un regulament privitor la administrarea Universităţii, condusă pînă
atunci patriarhal, şi publică cel dinţii anuar al Universităţii, după cum în 1863 publicase
cel dintîi anuar al Colegiului Naţional de la Iaşi.
Alegerea lui ca rector se prelungi pe un nou period, pe care nu-1 duse însă pînă la capăt.
Încă din 18 noiemvrie 1896, rectorul protestase împotriva invaziunii poliţiei în incinta
Universităţii în urmărirea studenţilor, cu ocazia manifestaţiilor produse pe chestia
depunerii mitropolitului Ghenadie; în urma unei anchete, obţinuse de la ministrul P.S.
Aurelian acordarea unei despăgubiri servitorului maltratat şi demisia prefectului de
poliţie; în noiemvrie 1897, se făcu dovada în Parlament că prefectura poliţiei avea în
solda ei studenţi, pe care îi întrebuinţa, după nevoie, ca să producă manifestaţii sau ca să
le înăbuşe (era în epoca mişcărilor naţionaliste pe tema retractărilor de la Iaşi ale lui D.A.
Sturdza şi a decorării lui Ieszenski). Ga protestare împotriva operei de corupţie a poliţiei
printre studenţi, T. Maiorescu demisiona din rectorat şi refuză orice propunere de
realegere1.
1 Soveja op. cit., 95 — 96.

X
1. Propunerea de modificare a Constituţiei: discursul lui T. Maiorescu de la 16 ian. 1883.
2. Camera revizionistă: discursul lui Maiorescu de la 27 mai 1883. 3. Discuţia
proiectului: intervenţia lui Maiorescu la 28 martie 1884. 4. Discursul lui de la 2 aprilie
1884. o. Discursul în chestiunea Domeniului Coroanei la 5 iunie 1884.
1. Golaboraţia relativă, mai ales în politica externă, a junimiştilor cu guvernul liberal avea
însă să fie pusă la o grea încercare prin revizuirea Constituţiei, întreprinsă sub presiunea
lui CA. Rosetti, ideologul nelecuit, care punea procesul de democratizare a statului prin
legiferare înaintea organizării lui în chip evolutiv.
Prima lectură a propunerii de modificare a Constituţiei avu loc la 22 decemvrie 1882; la a
doua lectură, de la 16 ianuarie 1883, luă cuvîntul T. Maiorescu, pentru a o combate, în
lipsa lui P. Carp, aflat ca ministru la Viena1.
Intangibilitatea Constituţiei, adică organizarea pe poziţiile pierdute, era punctul normativ
al grupării „constituţionale". Dacă îi admisese şi chiar îi ceruse modificarea în privinţa
articolului 7. o făcuse sub presiunea străinătăţii şi prin existenţa unui curent de opinie
publică în chestia evreiască, pe cînd modificarea Constituţiei în articolele privitoare la
legea electorală nu era cerută de nimeni în afară de campania de presă a Românului.
Constituţia de la 1866 avea o vechime de 17 ani; ea nu putuse fi experimentată, întrucît
nu fusese nici aplicată în punctele ei esenţiale. Cea mai importantă chestiune într-un stat
modern este lăţirea culturii în masele de jos; Constituţia
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 163.
28
417

prescrisese învăţămîntul public obştesc şi obligatoriu, dar în curs de 17 ani nu se făcuse

nimic în acest sens. La 1866, existau 4000 de comune rurale şi numai 2000 de şcoli; la
1883, nu erau decît 1950 de şcoli, plus 82 în Dobrogea. Analfabetismul reprezenta un
procent de 97 la sută ; ce valoare mai putea avea atunci votul şi ce neatîrnare?
A doua cerinţă a statului este independenţa magistraturii, care să poată la rîndul ei garanta
independenţa alegătorului. Nimic nu se făcuse de la 1866, după cum nimic nu se
legiferase cu privire la numirea şi intrarea în toate funcţiunile admnistrative sau în
privinţa descentralizării. Constituţia de la 1866 cuprindea dispoziţii esenţiale mult mai
importante decît mecanismul electoral nou, pe care voia să-1 introducă revizuirea ei, dar
ea nu fusese experimentată, pentru că nu fusese aplicată. „Prin urmare, conchidea
Maiorescu, de ce să revizuiţi Constituţia? Face-ţi-o mai întîi să trăiască. înainte de a o
reforma, trebuie să o formaţi." Să ne ferim de formule abstracte, de idei aduse din alte
ţări, nerăspunzînd nici unei necesităţi reale. „Ţara trebuie scăpată de agitarea sterilă a
unor formule electorale, fără nici o valoare practică în starea de astăzi a poporului
român."
Propunerea de revizuire fu, însă, votată şi de Cameră şi de Senat în a treia lectură, aşa că
la sfîrşirea legislaturii, se procedă la alegeri pentru Constituantă, la sfîrşitul lui aprilie
1883.
Reacţiunea produsă în sînul opoziţiei de intenţiile de revizuire a Constituţiei, cît şi de
atotputernicia liberală ce ameninţa să se menţină la putere încă o legislatură se poate
compara cu cea a coaliţiei de la Mazar-Paşa de la 1875 împotriva guvernului Lascar
Catargi. Vechii conservatori se uniră cu grupul vernescan, cu M. Kogălniceanu, G.
Mîrzescu, N. Blaremberg, cu „fracţioniştii" de la Iaşi, formînd la un loc Comitete unite
ale opoziţiunii din Bucureşti şi Iaşi. La alegerile din aprilie, izbutiră însă numai
doisprezece dintre dînşii (L. Catargi, M. Kogălniceanu, Al. Lahovari, G. Vernescu etc.),
ceea ce-i determină să demisioneze din Parlament pentru a transporta lupta politică în
afară. Atitudinea junimiştilor în alegeri se poate considera ca echivocă; Maiorescu ieşi la
Vaslui, pe un program antirevizionist, dar fără contracandidat guverna-
418

mental, prin urmare, cu sprijinul guvernului1. Ea a şi fost criticată mai ales de vechii
conservatori şi a rămas pecetluită cu vorba lapidară a lui Al. Lahovari de „opoziţie
miluită".
2. Camerele revizioniste se deschiseră în ziua de 10 mai 1883, iar după trei zile, „opoziţia
unită" demisiona. Lupta parlamentară urma să se dea nu cu opoziţia, ci chiar în sînul
partidului liberal între cele două curente în continuă fricţiune, cel realist al lui Brătianu şi
cel utopic al lui Rosetti, autorul moral al revizuirii. în urma retragerii opoziţiei, pentru a-
şi îndreptăţi atitudinea, Maiorescu ţinu o cuvîntare la adresă în ziua de 27 mai 18832,
tăgăduind că ţara ar dori schimbarea Constituţiei şi propunînd cu I. Negruzzi următorul
amendament: „Propunem ca pasajele din proiect care încep cu cuvintele: «în această
lucrare» şi se termină cu cuvintele: «şi la păstrarea tuturor drepturilor lui» să fie înlocuite
cu următorul alineat:
«în această lucrare, Adunarea din nou aleasă are de îu-deplinit misiunea principală de a se
pronunţa dacă şi pînă unde reforma Constituţiunii în articolele care au fost indicate de
Camera precedentă, ar corespunde adevăratelor trebuinţe ale ţării şi ar fi oportună în
împrejurările de faţă»".
Deşi alegerile fuseseră făcute cu ingerinţe, Maiorescu le absolvi sub vechea formulă
junimistă că orice ţară are alegerile ce le merită şi „în orice ţară îşi permit guvernele atîta
ingerinţă, făţişe sau ascunsă, cit îl lasă alegătorii să-şi permită". Pe temeiul acestei teorii
nu se putea decît recunoaşte ca adevărata expresie „momentană" a ţării Camera şi
Senatul. A le tăgădui legalitatea, cum făcuse opoziţia unită, era un început de anarhie.
Aşa susţinuseră înşişi conservatorii la guvern după alegerile de la 1875, şi aşa era logic să
susţină şi acum cînd se aflau în opoziţie. „Iată pentru ce, conchidea Maiorescu, noi
credem că ră-mînein credincioşi principiului conservator, stînd aici în Cameră cum stăm
şi luînd parte la discuţia de faţă".
1 Despre campania lui, amănunte în însemnări, II, p. 174 — 179.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 209. T. Maiorescu apreciază aşa: „O oră,
rece şi nimic deosebit. Dar asupra Camerei cred că a avut efect." însemnări, II, p. 186.
28*
419

In ceea ce priveşte revizuirea însăşi a Constituţiei, el răminea, fireşte, pe poziţia fixată în

discursul de la 16 ianuarie. Situaţia de azi nu se prezenta ca în 1879 c'nd revizuirea fusese
efectul unui puternic curent de opinie publică ; alegerile de acum nu se efectuaseră pe
bază de principii precise asupra unor modificări anumite, ci numai pe idei generale:
revizuire sau nerevizuire? Deputaţii nu aveau deci un mandat imperativ din partea
alegătorilor, aşa că ei trebuiau să examineze deocamdată „dacă şi pînă unde" să se facă
refoima constituţională.
într-un cuvînt, forme dilatorii, la care nu avea să se oprească o Cameră aproape în
unanimitate revizionistă.
3. Deschise la 10 mai 1883, abia după aproape un an, la 28 martie 1884, Adunările
revizioniste luară în discuţie proiectul însuşi de revizuire a 25 de articole, aşa cum ieşise
din dezbaterile între delegaţii Camerei şi ai Senatului, în care fricţiunile fuseseră vii între
cele două nuanţe liberale. Urmă altă intervenţie pur formală a lui Maiorescu, în şedinţa de
la 28 martie 1884, prin care cerea ca fiecare articol să fie votat separat ca o lege de sine
stătătoare, cu excepţia cazului cînd mai multe articole se pot împreuna într-o unitate
organică (cum ar fi, de pildă, articolele privitoare la legea electorală), dînd, astfel,
deputaţilor putinţa de a vota unele articole şi altele nu ; propunere ce se primi, după cum
se primi în aceeaşi şedinţă o uşoară modificare a textului articolului 1 din Constituţie,
„Regatul României cu judeţele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat
indivizibil", în loc de: „Regatul României, cu tot teritoriul său de dincoace şi de dincolo
de Dunăre, constituie un singur stat indivizibil".
După o nouă încercare în şedinţa de la 1 aprilie 1884 de a amîna discuţia revizuirii legii
electorale după vacanţele Paştilor, adevărata luptă se dădu a doua zi, 2 aprilie... Ea se
încinsese însă de mult în culise, aşa că Brătianu se văzuse silit să demisioneze la 26
martie 1884, şi numai un vot de încredere al Camerei, dar şi oarecare concesiuni făcute
rosettiştilor în privinţa presei îl făcură să revină asupra demisiei. CA. Rosetti era pentru
colegiul unic şi în jurul lui adunase 35 de partizani, printre care şi pe
420

G. Panii, apărut atunci întîiaşi dată în politică drept partizan al lui Rosetti. Sinceritatea
acestuia era impresionantă. „Dreptul de vot, declara el în discursul de la 2 aprilie, este un
agent de educaţie; el dă omului conştiinţa demnităţii sale şi dorinţa de a se lumina asupra
tuturor chestiunilor sociale: a-1 exercita este a se instrui". El mai vedea în lărgirea masei
electorale o frînă a corupţiunii guvernamentale, care nu s-ar mai fi putut exercita ca în
vechile colegii cu cadre restrînse, deşi exemplul colegiului al treilea totdeauna
guvernamental nu era un exemplu fericit; mesei îi mai trebuia şi conştiinţa cetăţenească şi
independenţa morală şi materială. Mai realist, Brătianu cerea reducerea colegiilor de la
patru la trei, mulţumindu-se cu lărgirea colegiului întîi, al marilor proprietari tocmai
pentru a înfrînge independenţa singurului colegiu scos de sub presiunea guvernamentală.
Tendinţele celor doi şefi liberali erau, astfel, în divergenţă, cel puţin ca intenţie şi
convingere, căci, de fapt, amîndouă ajungeau laaceeaçi subjugare a masei electorale
influenţei guvernamentale.
4. Cu prilejul discuţiei şi votării celor 13 articole din legea electorală, Maiorescu rosti la 2
aprilie 1884 ultimul său discurs împotriva revizuirii1. Argumentarea lui nu putea fi alta
decît în celelalte. Nu exista mai întîi, afirma din nou, un curent de opinie publică în
favoarea modificării legii electorale; el era pe de-a-ntregul creaţia agitaţiei lui Rosetti şi a
Românului. Constituţia de la 1866 ieşise prin consensul tuturor partidelor, pe cînd
modificările ce i se aduceau acum, prin retragerea opoziţiei din Cameră, urmau să fie
opera unui singur partid, divizat şi acela (unii deputaţi cereau un colegiu, alţii două şi alţii
trei colegii). Argumentului lui Rosetti că la baza vechei legi electorale era corupţia,
Maiorescu îi răspundea că pretutindeni există corupţiunea în administraţie şi indirect în
magistratură, dacă nu în
1 „Astăzi, Cameră do la 1 pînă la 8 3/4. Votare asupra revizuirii legii electorale în
discuţie generală şi obţinută cu sila asupra art. 1, eu cele 3 colegii. Grădişteanu, răguşit şi
teatral, a vorbit 2 ore. Apoi, eu 3/4 de oră şi 5 minute, cuvîntarea principală. Lupă aceea,
CA. Rosetti, în sfîrşit, Brătianu. Toţi cel puţin foarte politicoşi cu mine." Însemnări, II, p.
240.
421

sînul ei, cel puţin din partea puterii executive la numirea ei, ca si în numirea
funcţionarilor administrativi. Acestea trebuiau schimbate mai întîi. Revizuirea
moravurilor trece înaintea revizuirii legii electorale.
Totul era, fireşte, în zadar. Camera şi Senatul votară în şedinţele de la 1 şi 7 iunie cele 25
de articole revizuite, promulgate apoi la 8 iunie 1884.
Maiorescu judecă această operă de revizuire „ca opera cea mai stearpă a partidului
liberal"1, părere foarte discutabilă. „Sporirea numărului deputaţilor şi senatorilor (cu nou
introdusa diurnă a acestor din urmă) a îngreuiat fără nici o necesitate lucrările Corpurilor
legiuitoare, iar calitatea discuţiilor parlamentare a scăzut în proporţie firească cu creşterea
mandatarilor; decapitarea vechiului colegiu I a făcut alegerile şi mai dependente de
influenţa guvernului; licenţa presei în trivialitatea calomniilor private s-a văzut şi mai
încurajată."
Mai rămînea totuşi educaţia conştiinţei cetăţeneşti prin însuşi exerciţiul drepturilor
cetăţeneşti, şi aceasta e mult.
5. Ca act ultim al acestor adunări revizioniste ce-şi împliniseră sarcina revizuirii celor 25
articole din Constituţie, urmă votarea unei legi prin care se alcătuia un domeniu al
Coroanei, propusă din iniţiativă parlamentară in şedinţa de la 4 iunie 1884. Vechii
conservatori începură o violentă campanie de presă împotriva acestei propuneri esenţial
conservatoare; partizanii lui Rosetti şi Rosetti însuşi se retraseră din Parlament,
consumîndu-se astfel spărtura de mult pornită între cele două ramuri liberale. Guvernul
fundă Voinţa naţională ca organ al partidului national-liberal la 10'iulie 1884.
La 5 iunie 1884, Maiorescu interveni pentru cea din urmă oară în camera de revizuire
pentru domeniul Coroanei2. li veni cu atît mai uşor să dovedească esenţa conservatoare a
unei astfel de dotaţii, care întărea principiul monarhic, cu cît o majoritate a unei camere
conservatoare propusese în 1870 din iniţiativa a 65 de deputaţi o dotaţie de 300.000 lei
T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 217. T. Maiorascu, Discursuri
parlamentare, III, p. 305.
422

Doamnei Elisabeta, în momentul căsătoriei ei eu principele Carol. Regalitatea cerea şi

sporirea mijloacelor materiale pentru exercitarea înăuntru şi în afară a prestigiului nostru,
conform creşterii importanţei. Şi cum vechiul lui adversar Nicolae Ionessu afirmase că
virtutea e adevăratul prestigiu şi că mărinimia, înţelepciunea, exemplele proprii, ce le-a
dat şi le dă regele, sunt adevăratul lui prestigiu, Maiorescu răspunse: „Fără îndoială. însă
aceste lucruri sunt ale regelui. El le are pe aceste, şi nu i le dăm noi. Dar noi cedăm?"
Camera vota proiectul cu 77 de voturi contra 16 şi 4 abţineri, după care fu închisă la 8
iunie, pentru a fi dizolvată apoi la 23 septemvrie1.
1„Dotaţia Coroanei, scrie el lui P. Carp la 7/19 iunie 1884, a împins agitaţia la culme. Eu,
fireşte, am vorbit la Cameră pentru şi am fost îmbrăţişat şi sărutat de Brătianu, fiindcă
(cum a zis el) aş fi salvat chestiunea, dar oportun n-a fost proiectul acesta." însemnări, II,
p. 248.

XI
1. Tratativele Carp-Maiorescu-Brătianu de Ia 14 iunie 1884. 2. Maiorescu în Camera din
noiemvrie 1884; acelaşi punct de vedere al lui Maiorescu, la 6 dec. 1884. 3. Activitatea
lui parlamentară. 4. Xoul Parlament din ianuarie 1888 — fără Maiorescu. Căderea
guvernului I. Brătianu, martie 1888. 5. Judecata istorică asupra atitudinii „junimiştilor"
faţă de guvernul liberal.
1. Cu toate succesele lui, situaţia lui Brătianu, după o guvernare atît de îndelungată, era,
prin uzura firească, tot mai anevoioasă. Părăsit de vechii săi tovarăşi CA. Ro-setti, D.
Brătianu, M. Kogălniceanu, avînd în faţă o zgomotoasă opoziţie conservatoare condusă
de Lascar Catargi şi Vernescu, era firesc să se gîndeasca la o apropiere de gruparea
junimistă, cu care conlucrase şi conlucra prin Carp la politica externă, şi care, intrată în
Cameră cu îngăduinţa guvernului, îi făcea o opoziţie pur principială şi academică, în
deosebire de cealaltă opoziţie, scoborîtă în stradă la agitaţie revoluţionară1.
lntr-o scrisoare de la 7 iunie 1884 către Carp, care se afla ca ministru la Viena, Maiorescu
îi expuse situaţia şi, în eventualitatea unei colaborări, îi arătă programul sau: 1. Trei
ministere: al Justiţiei, al Internelor şi, sau al Cultelor sau al Domeniilor sau al Lucrărilor
Publice—pentru stîrpirea conrupţiei administrative .
1 Zvonurile intrării lui Maiorescu în minister erau foarte răspîn-dite încă din 1883.
Presupunerile ni le confirmă chiar Maiorescu într-o scrisoare din 4 oct. 1883 către soru-sa
Emilia, publicată recent (Torou-ţiu, op. cit., p VI, 43). „Ar trebui să fiu prea naiv ca să
primesc portofoliul ce mi se oferă. In prezent, pentru acest minister sunt prea bun, de
aceea refuz şi din calcul. Sunt însă şi multe împrejurări potrivnice. Din arena politică mai
întîi trebuie să se evaporeze excrocheria revi-
424

2. înlăturarea unor prefecţi cunoscuţi ca abuzivi.

3. Moldova la dispoziţia junimiştilor.
4. 30—40 deputaţi junimişti.
5. Inamovibilitatea Curţilor de apel.
Intrarea în minister a lui P. Carp, T. Rosetti şi Al. Ştirbei ; el se rezerva pentru deputăţie
şi numirea la Universitate.
P. Carp fu chemat de la Marienbad; într-o consfătuire prealabilă îşi hotărîră programul;
Maiorescu nu acceptă să intre în guvern fără Rosetti, iar Rosetti nu voia să primească,
întrevederea cu Brătianu avu loc la ora 9 dimineaţa, marţi 14 iunie 1884: întrevedere în
trei: Brătianu-Carp-Ma-iorescu ; discuţiile rămaseră încă fără soluţiune1; D. Sturdza făcu
apoi presiuni asupra lui Maiorescu ca să accepte, la fel şi asupra mult indecisului T.
Rosetti, care, cînd primea, cînd refuza; întrevederea de vineri 22 iunie dintre Carp şi
Brătianu tot nu rezolvă nimic, discuţiile avînd să urmeze; a doua zi, însă, pe neaşteptate,
ele se rupseră, Brătianu făcînd un nou minister pur, fără junimişti. „Carp, furios,
supărător de impertinent faţă de mine, abia stăpînindu-şi ciuda", notează Maiorescu2.
Prin intransigenţa lor şi mai ales a lui Maiorescu, junimiştii rămăseseră afară de guvern;
îşi asiguraseră totuşi vreo 30 de mandate în Parlament, rezervîndu-şi „dreptul de critică
faţă de guvern, dar în nici un caz pactînd cu „opoziţia-unită". învăţătura acestor tratative a
scos-o însuşi Maiorescu în însemnări3:
„1. Carp cu prestanţă, ferm în privinţa programului, absolut vrednic de încredere, dar de o
ambiţie bolnăvicioasă şi izbucnind grosolan, cînd e necăjit că nu s-a realizat.
zionismului constituţional. Probabil asta se va-ntîmpla, şi eu voi fi văzut a doua oară
limpede împotrivindu-mă." Lucrurile nu s-au realizat aşa. El prevedea, totuşi, în restul
scrisorii că ar putea intra în minister, dar nu singur, ci cu prieteni care să facă majoritate
în consiliul de miniştri ( !), ca să nu fie în „haita roşilor ca o aţîţătoare." El bănuia că
importanţa pe care i-o dădeau I. Brătianu şi regele se datoreşte şi articolului din Deutsche
Revue, prin care recomandase orientarea politicei noastre spre Germania, spre care
înclina acum şi guvernul.
1 Istoricul acestei întrevederi, în T. Maiorescu, Istoria contemporană, a României, p.
220.
2 însemnări, II, p. 258.
3 însemnări, II, p. 259.
425

2. Pe Teodor Rosetti, ca unul care e copilăros de nedecis, a-1 lăsa cumva afară din joc şi
a lucra fără a ţine seama de el. După aceea, vine el de la sine.
3. Celor mai mulţi oameni le impune numai puterea, înainte, critică lucrul, ca şi cînd
ministerul ar fi ceva rău şi, Doamne fereşte, nu trebuie să-1 primeşti. Dar pe urmă, după
ce-1 primeşti, te preţuiesc mai puţin."
2. Prin noile alegeri din noiemvrie 1884, intrară în Cameră: Carp, întors definitiv de la
Viena, T. Maiorescu, V. Pogor, Iacob Negruzzi, D.A. Laurian, I.M. Melik, I. Ianev, T.
Nica, B. Bossy, iar la Senat: Dimitrie G. Rosetti, L. Negruzzi şi I. Iamandi — adică
numai doisprezece junimişti. Opoziţia unită (trecuse şi D. Brătianu în opoziţie) se
abţinuse, singur M. Kogălniceanu renunţase la abţinere şi se alesese deputat la Brăila.
Poziţia în Cameră a junimiştilor de „opoziţie miluită" continua să fie delicată. Pentru a se
justifica, atît Carp cît şi Maiorescu se văzură nevoiţi să se apere în discursurile la adresă.
Apărarea lui Carp în discursul de la 4 decemvrie 1884 nu putea să nu plece de la aceeaşi
idee expusă de atitea ori a necesităţii de a suprima sau atenua luptele dintre partide: „O
dată ce luptele constituţionale s-au terminat, este oare de demnitatea unui partid, este un
act patriotic de a ne contesta mutualmente legitimitatea?"1 Sau: „Oricare ar fi însă
eticheta noastră, începem prin a susţine că era luptelor constituţionale s-a terminat, şi
acesta este şi adevăratul sens al cuvintelor ce guvernul a pus in gura Coroanei, anunţîndu-
ne că o eră nouă începe. Dacă începe o eră nouă, este că era veche s-a dus ; şi, în adevăr,
era veche a luptelor constituţionale s-a terminat, şi începe era nouă a organizării statului
nostru." Urmează apoi schiţa de program al acestei organizări, aşa cum mai fusese expusa
şi la 1881, pentru că, spunea el, „noi considerăm organizarea acestui stat ca misiunea
generaţiei noastre, precum crearea lui a fost misiunea generaţiei de la 48".
Două zile după aceea, în şedinţa de la 6 decemvrie 1884, T. Maiorescu ridica chestiunea
zvonurilor şi calomniilor ce înveninează atmosfera politică, cum ar fi informaţiile
1 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 327.
426

apărute prin ziare că va fi numit administrator al Domeniului Coroanei, ieşite din faptul
că susţinuse în Cameră legea dotaţiunii domeniului, sau că va fi numit la Viena. Se
alesese la Vaslui şi la Huşi fără a fi fost combătut de guvern, iar Pogor, Iacob Negruzzi
etc. candidaseră de-a dreptul pe listele guvernului, ceea ce se întîmpla foarte des în
Germania şi „constituţionaliceşte corect". Şi încheie cu aceeaşi idee, aproape program al
grupării, de conlucrare a partidelor pe tărîmul organizaţiei: „Cu cît o adevărată muncă pe
un tărîm practic ne Ara găsi pe mai mulţi şi, dacă se poate, pe toţi cei din viaţa publică
gata a lucra; cu cît vom înlătura mai mult prea marile deosebiri între partide; cu cît vom
căuta mai mult a ne fixa în idei precise, pentru ca să avem o adevărată luptă de idei, iar
nu de închipuiri vane, cu atît ne vom pregăti la ceea ce ne aşteaptă. Căci iluzii nu ne
putem face asupra viitorului: pe noi ne aşteptă încă lucruri mari şi lucruri grele." Cuvinte
sănătoase, dar şi necesare unei grupări incapabile de a guverna prin sine. Vorbind de
această conlucrare, Carp avea să recunoască ceva mai tîr-ziu: „Este că pînă acum nu am
cules roadele lucrării noastre, din contra, suntem huliţi din dreapta şi din stînga, astfel
încît am ajuns a crede că în ţara aceasta toţi au caracter, afară de Petre Carp"1.
3. Intr-o situaţie întrucîtva echivocă şi într-o Cameră cu o capacitate de lucru sleită prin
uzura lungii guvernări, e de la sine înţeles că activitatea parlamentară a lui Maio-rescu,
intermitentă şi aşa, se reduse la discursuri la adresă şi la cîteva interpelări, cu spaţii de
tăcere uneori de aproape un an (18 decemvrie 1884—27 noiemvrie 1885). Ideile sunt
cunoscute, cum ar fi: independenţa puterii judecătoreşti prin inamovibilitatea
magistraturii, mereu pusă în mesagiu şi mereu amînată. Atacul se îndreaptă apoi direct
împotriva ministrului de justiţie E. Stătescu: „Mai adăugaţi acum curajul cu care o
persoană de o aşa influenţă se foloseşte şi de poziţia sa spre a schimba cu ajutorul
aparatului legislativ o dispoziţie interpretativă a legii pentru un proces ad-hoe, şi atunci
îmi veţi da dreptate cînd zic că am căzut
1 P.P. Carp, Discursuri, I, p. 419.
427

mai jos decît hatîrul turcesc"1. Atac ce avea să atragă o scrisoare publică a lui Stătescu
şi un duel2.
De aceeaşi natură personală e şi interpelarea din şedinţa de la 4 martie împotriva
generalului Alexandru Anghe-lescu, pentru că declarase într-un ordin de zi că venise în
fruntea Ministerului de Război „chemat din încrederea M.S. Regelui şi a domnului
preşedinte al Consiliului de Miniştri"3
Alte rare intervenţii reveneau mereu asupra situaţiei morale a junimiştilor de opoziţie
„miluită" în lipsa opoziţiei ce lupta extra parlamentar. „Da, am venit în Cameră, repeta el
în şedinţa de la 5 iunie 18864, am fost şi sunt contra abţinerii celorlalţi, am venit în
Cameră fiindcă aici este locul legal unde putem lupta. Am mai susţinut în Cameră şi vom
mai susţine politica externă, nu cea veche dinainte de 3 ani, a cabinetului Brătianu.
Asemenea, de cîte ori cabinetul este şi va fi reprezentantul ordinei monarhice, va fi
totdeauna susţinut de slabele noastre puteri, precum o puteţi şti de mai nainte. Dar
niciodată n-am făcut parte din majoritatea d-voastră, şi mărturisesc că procedeurile ce le-
am văzut în timpii din urmă nu mă încurajează de a face parte din această majoritate."
Tonul împotriva corupţiei regimului, a absolutismului lui I. Brătianu, retras tot mai mult
la Florica, schimbin-du-şi miniştrii fără motivări, nemaivenind la Cameră, se urca tot
mai dîrz spre o opoziţie mai virilă si hotărîtă.
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, 386.
2 Iată cum e povestit acest duel: duminică 1 dec. 1885. „în Voinţa naţională de astăzi,
întîia scrisoare deschisă a lui Stătescu cătră mine, plină de insulte... Lahovari şi Pogor de
părere să-1 provoc la duel. Am făcut asta prin Carp şi Al. Marghiloman. El a trimis seara
la Marghiloman pe generalul Bu'dişteanu şi Emil Costinescu. Eu, de la 10 — 12 seara la
Marghiloman. N-am acceptat nici un fel de tran-sacţie. Duelul avut loc a doua zi, luni 2
dec, la ora 11 la hipodrom: Un foc de pistol la comandă între 1 şi 3, la distanţă de 20 de
paşi. Eu nu l-am nimerit, pistolul lui n-a luat foc. După asta ne-am dat mîna." Iar ca
încheiere, vechea indiferenţă faţă de viaţă: „In tot timpul acestei afaceri, cu deosebire şi
pe teren, aşa de complet liniştit şi indiferent, dar cu desăvîrşire, încît îmi pot explica acest
lucru numai prin profundul dezgust de viată." (Însemnări, II, p. 322 — 323.)
3 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 392.
4 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 422.
428

Recunoştea, de altfel, toate meritele trecutului lui Brătianu, aducerea partidului în ordinea
monarhică, Independenţa, regatul, dar, de la proclamarea lui, în loc de a-1 organiza,
acceptase revizuirea constituţională nefolositoare şi tolerase aubuzuri şi corupţia sub toate
formele. Încă din 1886, Maiorescu recomanda oportunitatea retragerii guvernului, pentru
ca opoziţia ce se lăsase tîrîtă în agitaţii antidinastice să intre din nou în ordinea
monarhică. Ceea ce domina concepţia lui Maiorescu şi a junimiştilor era şi de data asta
consolidarea dinastiei.,, Numai astfel se va întări situaţia în faţa pericolelor interne şi
externe", încheia el.
Iar cînd, în urma atentatului de la 4 septemvrie 1886 al lui Stoica Alexandrescu împotriva
lui Brătianu, bande de „cetăţeni indignaţi", organizate poate chiar de primarul Capitalei,
Ion Gîmpineanu, devastară cîteva din redacţiile ziarelor opoziţiei {Epoca, Lupta, U
indépendance roumaine), Maiorescu izbuti abia la 13 ianuarie 1887 să-şi dezvolte
interpelarea1, pe un ton mult mai energic, punîndu-se în poziţia paradoxală de a apăra el,
conservatorul şi antirevizionistul, libertatea presei împotriva celor ce-i lărgiseră drepturile
prin modificarea Constituţiei. E drept că C. A. Rosetti, animatorul acestei revizuiri,
murise: „Libertatea însemnează, încheia el, nu exagerarea dreptului meu, ci recunoaşterea
dreptului tău, care-mi eşti adversar. Aceasta dovedeşte un partid liberal, dacă este liberal,
iar cînd tratează pe adversari aşa cum au fost trataţi adversarii de la presă în cazul de faţă,
atunci a încetat de a avea dreptul să se mai numească un partid liberal şi nu se poate numi
nici măcar legal." Moţiunea destul de moderată propusă de Maiorescu: „Camera regretînd
devastările comise în ziua de 3 septemvrie 1886 la redacţiile unor jurnale din Capitală
trece la ordinea zilei", fu respinsă şi se vota cu 250 de voturi contra a 35 şi 5 abţineri o
moţiune de încredere.
Aceasta fu şi ultima intervenţie a lui Maiorescu în Camera liberală. Fenomenele de
dezagregare a guvernului se înmulţeau tot mai mult, o dată cu creşterea violenţei opo-
ziţiei-unite pornită spre antidinasticism. Perspectiva pre-zidării viitoarelor alegeri tot de
Brătianu împinsese pe oamenii de maturitatea şi importanţa unor bărbaţi ca Lascar
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, III, p. 456.
423

Catargi, Dumitru Brătianu, general I. Em. Florescu, Alexandru Lahovari, G. Vernescu

etc. să publice un manifest, ca răspuns la mesagiul regal din 15 noiemvrie 1887, ce se
încheia cu ameninţarea: „Suveranul, căruia ţara i-a încredinţat destinele sale, trebuie să
ştie că, dacă nu-i va cruţa această dureroasă încercare, poporul român, blînd şi lung
îndurător, va arunca, în fine, răspunderea, nu asupra acelora ce înconjoară Coroana, ci
asupra Aceluia ce o poartă!" Repetate încercări se mai făcuseră şi înainte de a atrage pe
junimişti în opoziţia-unită. încă de la începutul anului 1887, ademenirile lui Alexandru
Lahovari aduseseră sub conducerea lui Lascar Catargi pe Pogor, Leon şi Iacob Negruzzi,
Dumitru G. Rosetti, I. Diamandi, ceea ce-1 făcuse pe Carp să declare în Cameră că,
nemaifiind şeful unei grupări, vorbea în numele său personal. încercările întreprinse din
nou de a-1 atrage în opoziţia-unită se izbiră de aceeaşi inflexibilitate a lui Carp, urmat
numai de T. Maio-rescu, D. Laurian, T. Nica şi Stroici, de a nu voi să participe la acţiuni
anarhice.
4. Parlamentul fu dizolvat la 19 decemvrie 1887, iar alegerile încredinţate tot lui Brătianu
dădură la 23-25 ianuarie 1888 o mare majoritate liberală. Opoziţia obţinu totuşi 54 de
mandate; de data aceasta, Maiorescu nu se mai alese. Evenimentele se precipitară, şi nu
intră în cadrul lucrării de faţă de a le urmări în amănunţime. Procesul şi condamnarea lui
Maican şi a fostului ministru Al. Anghe-lescu în chestiuni de furnituri militare apărea ca
unul din semnele cele mai făţişe ale corupţiei generalizate a regimului. Brătianu mai
încercă o formaţie liberală sub conducerea principelui Dimitrie Ghica, preşedintele
Senatului, cu P. Carp, T. Maiorescu, Th.Rosetti, Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, D. A.
Sturdza şi Phereehide, dar combinaţia nu izbuti pe chestiunea programului cerut de Carp ;
alte încercări avură acelaşi insucces. în ziua de 13 martie 1888, opoziţia-unită ţinu o
întrunire la Orfeu, urmată a doua zi de aniversarea proclamării regatului, de o îmbulzire a
mulţimii în curtea Palatului, cu spargerea geamurilor, şi de şarja jandarmilor călări şi de
multe răniri. A doua zi, o procesiune a deputaţilor opoziţiei in corpore, cu capetele
descoperite „în semn de doliu pentru sîngele nevinovat
430

vărsat ieri de guvern", pornită de la clubul „Unirea" de pe bulevard, se izbi la bolta de sub
turnul Mitropoliei de armată, cu un procuror înainte. In învălmăşeală, izbucniră
detunăturile de armă, şi un uşier lovit de puşca unui soldat căzu mort în pragul Camerei.
Se făcu percheziţia corporală a deputaţilor în însăşi incinta Camerei, iar N. Fleva şi N.
Fili-pescu fură arestaţi, aruncîndu-se asupra lor vina omorului. In şedinţa de la 18 martie
1888, P. Carp (Maiorescu nu mai era în Parlament) atacă cu violenţă guvernul. Adunarea
vota totuşi obişnuita încredere în guvern. Numai izbucnirea răscoalelor ţărăneşti din
satele din jurul capitalei îl sili, în sfîrşit, pe Brătianu să dimisioneze după 12 ani de
guvernare.
5. Nu intră în cadrul acestei lucrări de a aprecia lunga guvernare liberală sfîrşită, din
nefericire, în corupţie, dezordine şi sînge, din faptul de a se fi prelungit cel puţin cu o
legislatură mai mult decît era normal; ea a dat totuşi războiul, independenţa, regatul,
armătura economică a ţării, a pus temeliile unei burghezii naţionale şi a fixat configuraţia
morală şi materială a ţării, aşa cum o cereau legile sincronizării: se poate spune că
regimul a fost organul predestinat al unei modernizări care trebuia să se înfăptuiască
oricum. Oricit ar fi fost de mari pasiunile politice, şi cele ale opozitiei-unite numai mici
nu erau, nici P. Carp, nici T. Maiorescu n-au refuzat niciodată în viaţă şi, după aceea, în
perspectiva timpului, atunci cînd imparţialitatea e mai lesne — n-au refuzat de a
recunoaşte în orice împrejurare meritele istorice şi ale lui Ion Brătianu şi ale regimului
liberal; criticele lor de amănunt nu le întunecă bunul-simţ şi dreapta judecată de a vedea
că prin oameni adeseori mediocri şi lipsiţi de moralitate publică, sub conducerea unui
mare bărbat de stat şi printr-o masă disciplinată, pe măsura exactă a timpului, s-a realizat
România modernă.
Ce ne interesează pe noi aici e judecata istorică asupra atitudinii junimiştilor faţă de
regim. Părerea contemporanilor fusese destul de severă ; ea ieşea din concepţia timpului
intransigentă faţă de meritul oricărei acţiuni politice a adversarului. Al. Lahovari, cu care,
de altfel, junimiştii au colaborat adese, le-a aruncat o vorbă ce i-a pecetluit pentru multă
vreme de „opoziţie miluită"; chiar bătrînul
431
Lascar Catargi, cu care au lucrat în două mari ministere, i-a acuzat în şedinţa Camerei de
la 14 decemvrie 1889 ca „distrugătorii partidului conservator", dar cu beneficii personale:
Carp primind legaţia de la Viena, Rosetti fiind numit la Casaţie şi T. Maiorescu obţinînd
procese de ale statului „grase". Dacă astfel de suspiciuni veneau de la oameni ca Lascar
Catargi şi Al. Lahovari, e lesne de bănuit atmosfera din jur a oamenilor mărunţi, care nu
explică totul decît prin interese materiale.
Adevărul e acesta. Pornită dintr-o mişcare culturală şi literară, acţiunea politică a
junimiştilor nu s-a putut dezvolta decît în sînul unei elite intelectuale, şi nu se putea
propaga înăuntrul maselor ce se pun în mişcare prin alte rnobiluri decît cele ideologice.
„Pricep alegătorii pe junimişti?, se întreba Maiorescu într-o scrisoare particulară. Nu. Sînt
prea înalte tendinţele junimiste pentru majoritatea publicului nostru? Da."1 O recunoştea
Maiorescu în 1898, şi era cu atît mai adevărat în epoca de la 1876—1888. Acţiunea lor a
fost deci limitată de la început, şi nici nu se putea întinde decît într-un cerc restrîns de
intelectuali; politica nu li se sprijinea nici pe o armătură economică, singura prin care se
poate susţine spiritul partizan şi în timp de opoziţie, şi mai ales alunei opoziţii de
doisprezece ani; mijloacele le erau de asemenea prea rigide şi prea corecte pentru a tolera
corupţiunea, alt mijloc pentru a menţine în obedienţă spiritul partizan. Prin însăşi
structura lor intelectuală, şi avînd în frunte şi pe un om ca P. P. Carp, intransigent,
dispreţuitor, ideolog, fără posibilităţi de a cuceri masele şi de a lega aderenţi prin
satisfacerea intereselor individuale, junimiştii erau condamnaţi de a putea constitui o
grupare solidă, omogenă de oameni superiori sau cel puţin dezinteresaţi, dar nu de a
alcătui un partid tentacular, bazat pe apetituri individuale, priceput orchestrate sub masca
interesului general. Urmează că, neputînd face un partid, ei nu puteau veni nici la guvern
prin propriile lor mijloace; nu puteau constitui decît o remorcă guvernamentală sau, mai
degrabă, un element de aliaj. Cum ideile lor erau mai mult conservatoare, oricît i-ar fi
plăcut lui Maiorescu să susţină că reprezentau mai legitim democraţia şi libera-
1C. Gano, P.P.Carp, II, p. 211.
432

lismu] decît liberalii, care fuseseră la început un partid radical, iar acum un partid
autocrat, era firesc să activeze mai adese în cadrul partidului conservator, fără a se
contopi, întrucît se simţeau alţii prin metode, prin cultură, şi întrucît,mai ales Carp, nu
voiau să recunoască şefia nimănui, decît doar foarte intermitent pe cea a lui Lascar
Catargi, prin vîrsta şi trecutul lui istoric. Ieşiţi din ministerele conservatoare de
colaborare, ei îşi reluau vechea lor poziţie independentă, credincioşi unei ideologii, dar
gata de a colabora cu oricine în vederea realizării ei, fie şi parţial. Opozanţii sistematici ai
timpului spuneau: opoziţie „miluită" şi de tranzacţie cu guvernul. Istoriceşte, ne
interesează numai dacă această tranzacţie se făcea pe baza unei ideologii, a unui program,
sau a unor avantaje materiale?... Răspunsul e categoric: colaboraţia cu guvernul, de altfel
intermitentă şi lăturalnică, nu se producea decît atunci cind fie că aprobau anumite acţiuni
guvernamentale ca intrînd în propriile lor idei, fie că determinau anumite acţiuni în sînul
guvernului în vederea unei politice, cum a fost, de pildă, în politica externă. Ceea ce face
nobleţă acestei grupări mai mult ideologice decît politice este tocmai consecvenţa pe care
au arătat-o în jumătatea de veac a activităţii lor. Cum nu aveau să aprobe actele
guvernului liberal, prin care se întărea poziţia morală şi materială a dinastiei, cînd ei
fuseseră sprijinitorii cei mai credincioşi şi mai dezinteresaţi ai ei, asupra căreia n-au
căutat niciodată să facă presiunile de intimidare, de care s-au servit celelalte partide, şi
mai ales liberalii, nu numai în epoca lor revoluţionară, ci şi în epoca dinasticismului acut
al lui D. A. Stur-dza? La toate încercările de a-i atrage în guvern, ei au pus înainte chestii
de program, şi nu de persoane, şi pînă la urmă, n-au intrat cînd au văzut că nu li se dădea
rodul de conducere programatică, la care aspirau. Colaboraţia lor parţială s-a mulţumit,
deci, la faptul de a fi fost aleşi în Parlament fără a fi combătuţi de guvern; înăuntrul
Parlamentului, opoziţia lor n-aluat, ce e dreptul, caracterul unei opoziţii sistematice ca a
celorlalţi, ci al unei opoziţii academice, cum le era şi caracterul, mai mult academic decît
politic, dar intransigenţi pe anumite chestiuni de principii. Maio-rescu se poate, astfel,
măguli de a fi impus prin sprijinul dat de dînsul minorităţii punctul de vedere în chestia
re-
29 — Titu Maiorescu
433

vizuirii articolului 7 împotriva guvernului; iar, dacă n-a putut împiedica revizuirea
Constituţiei de la 1884, opoziţia lui nu s-a arătat mai puţin categorică şi tenace; în politica
externă, autorul articolului din Deutsche Revue se putea crede premergătorul, inspiratorul
politicei pe care avea să o adopte Brătianu: cum ar fi putut-o dezaproba? Colaboraţia lui
P. Carp la Viena s-a făcut pe chestie de politică externă, şi politica aceasta era politica
ţării. Numirea lui Maiorescu la catedra de istoria filozofiei la Universitatea din Bucureşti
în 1884 nu era oare un act de dreptate şi restabilirea ilegalităţii lui Tell de a-1 fi
considerat demisionat prin faptul că primise să fie deputat în spiritul Constituţiei? Anii
ultimi ai guvernării lui Brătianu au găsit în Maiorescu o opoziţie fermă, iar în Carp,
potrivit temperamentului său, una chiar vehementă, fără să se fi retras din Parlament sau
să se fi dat la manifestaţii publice pe străzi, aşa cum era în moravurile timpului. Aceasta
atitudine cumpătată de opoziţie raţională i-a impus apoi la guvern, guvernul Teodor
Rosetti, adică guvernul unei mîini de oameni care n-ar fi putut aspira niciodată la putere,
singurul guvern pur junimist, pentru că celelalte două ale lui Carp şi cel al lui Maiorescu
de mai tîrziu au fost tot guverne de colaborare, fără omogenitate şi direcţie unitară. Se
poate deci spune că politica junimistă a fost o politică prudentă şi cuminte, şi în propriul
lor interes — ceea ce n-ar însemna mult pentru noi —, dar şi în interesul ţării. Ea s-a
desfăşurat într-o linie de demnitate personală, fără abandonarea programului, într-un
cadru de consecvenţă politică incontestabilă. Puţini dintre ei au trecut la liberali pentru
căpătuială personala ; punctul de contact cu guvernul l-au luat în bloc şi numai pe chestii
determinate. Nici nu se putea altfel cu un om ca P. P. Carp, a cărui linie de conducere era
liniară şi al cărui caracter era turnat în bronzul cel mai curat, sau caT. Maiorescu, om
întreg, caracter sobru, nebîntuit de ambiţii politice şi de interese materiale. Iată pentru ce
istoria nu ratifică sentinţa unor contemporani, gata de a explica totul prin interese
personale, ci priveşte acţiunea junimistă din timpul marii guvernări liberale ca singura pe
care o puteau avea în limita forţelor lor, compatibilă şi cu demnitatea, şi fără să se abată
de la consecvenţa de principii.

XII
1. Guvernul junimist Theodor Rosetti (23 martie 1888). Programul. 2. Alegerile de la 14
oct. 1888; remanierea eu elemente conservatoare. 3. Discursul lui Maiorescu (31 ianuarie
— 1 februarie 1889) în chestiunea dării în judecată a guvernului Brătianu; retragerea
guvernului T. Rosetti (29 martie 1889).
1. Chemarea lui Theodor Rosetti în fruntea guvernului în ziua de 23 martie 1888
înseamnă formarea primului guvern junimist — adică a acelei grupări de intelectuali
ieşeni care de un sfert de veac se manifestase în viaţa publică a ţării, la început sub forma
unei asociaţii literare şi apoi subceaaunuirestrîns grup politic, unit printr-o indentitate de
cultură mai mult germană şi de dezinteresare idealistă în jurul a două personalităţi: cea
politică, viguroasă, altoită pe un mare caracter, a lui P.P. Carp, şi cea mai mult culturală
şi literară, de mare talent oratoric, dar mult mai puţin impetuoasă în domeniul politic, a
lui T. Maiorescu.
Chemarea lor la guvern însemna, aşadar, biruinţa parţială, de altfel, a rectitudinii
sufleteşti, de care istoria politică a ţării noastre nu ne dă multe exemple.
Venirea junimiştilor la putere, puţin numeroşi, în locul opoziţiei-unite, adică a adevăratei
opoziţii, se explică prin însăşi situaţia politică a momentului. Opoziţia-unită nu reprezintă
o unitate de vederi constructive, ci numai negative: răsturnarea guvernului liberal,
dincolo de care începeau divergenţele de vederi, de interese, de pasiuni. Numai ura
împotriva lui Ion Brătianu lega pe cei trei conducători ai opoziţiei, pe conservatorul
Lascar Catargi, pe liberalul Dimitrie Brătianu şi pe oportunistul G. Vernescu, şi cu atît
mai mult pe ceilalţi, oameni de credinţe şi
29*
435

de opinii divergente, ca G. Mîrzescu, N. Blaremberg, Gh. Pana şi N, Fleva. în afară de

asta, preferinţa arătată lui Theodor Rosetti faţă de P.P. Carp era o măsură de destindere:
membru al Curţii de Casaţie, retras din politică, Rosetti părea mai indicat să stăvilească
reacţiunile violente co aveau să se dezlănţuie împotriva liberalilor căzuţi de la putere.
Guvernul era, de altfel, pur junimist: P.P. Carp, la Externe, T. Maiorescu, la Culte şi, pînă
la 3 iunie 1888, ad-interirn la Domenii; Menelas Ghermani, la Finanţe, Al. Marghiloman,
la Justiţie şi Al. Ştirbei la Lucrări Publice, fără un partid mai puternic în spate şi în mod
evident cu un caracter de tranziţie şi de alegeri, ceea ce-1 făcu să fie privit de unii drept
un guvern personal al regelui. înainte de toate, era un guvern ce trebuia să împiedice
darea în judecată a ministerului Brătianu, după precedentul creat şi din angajamentele ce-
şi luaseră membrii opoziţiei-unite. Cum era în martie şi bugetul nu se votase, el îi obţinu
votarea la timp, înainte de 1 aprilie, chiar de Parlamentul liberal. Singura intervenţie
ministerială a lui Maiorescu în faţa Camerei liberale fu răspunsul dat în şedinţa Camerei
de la 2 aprilie 1888, de mică importanţă, într-o chestie însă în care avea o situaţie
delicată: votarea legii rămasă de la I. Brătianu pentru aprobarea convenţiei, cu
răscumpărarea monopolului pulberilor şi a fabricii de la Lăculeţe de la concesionarii
belgieni, al căror reprezentant fusese însuşi Maiorescu, cu două luni înainte, cînd nu mai
era nici deputat în ultimul Parlament liberal; ridicată de Fleva, chestiunea personală se
arătă a fi fără obiect. La 4 aprilie, guvernul închise sesiunea Parlamentului şi avu răgazul
să lucreze la un program pe patru ani, program, de altfel, enunţat în Cameră încă din
martie 1881, dată cînd avea să înceapă „era nouă" a regatului nostru. Dizolvarea
Parlamentului se făcu la 8 septemvrie, iar alegerile viitoare fură hotărîte pentru
ostomvrie. Programul de „eră nouă", elaborat în toamna anului 18S1 la Maiorescu acasă,
fu publicat, astfel, după opt ani, în Monitorul oficial din 3 septemvrie 1888, ca program
de guvernămînt, şi, după cum spune Maiorescu, creînd precedentul pentru toate partidele
ajunse la putere de a-şi publica un program precis de reforme realizabile şi nu de
promisiuni vagi şi de caracter general. Programul recunoaşte generaţiei noi obligaţia de a
organiza statul în
436

cadrul constituţional cîştigat de generaţia precedentă prin regularea situaţiei economice,

descentralizarea administrativă şi independenţa magistraturii. Anunţa, deci, stabilirea
unor raporturi mai echitabile intre proprietari şi săteni, apărarea populaţiei împotriva
abuzurilor birocraţiei inferioare; o lege a meseriilor, care putea fi cea a breslelor, şi chiar
o asigurare socială împotriva bătrîneţii şi accidentelor.
Ca reformă administrativă, organizarea comunei rurale: descentralizarea prin înfiinţarea
unor „căpitănii" regionale; legea jandarmeriei, legea cadrelor funcţionarilor
administrativi, legea electorală comunală şi judeţeană. In materie judiciară,
inamovibilitatea Curţilor de Apel, a preşedinţilor de tribunale şi a judecătorilor de
instrucţie şi ameliorarea situaţiei materiale a magistraturii. în administrarea financiară,
remanierea impozitelor şi restabilirea valorii hîrtiei monede prin stîrpirea agiului. La
Culte şi la Instrucţie Publică, se reluau ideile primului ministeriat al lui Maio-rescu:
îmbunătăţirea soartei clerului de mir. organizarea eparhiilor; monopolul în favoarea
preoţilor de mir al producerii şi vînzării unor obiecte necesare cultului religios. Pe urmă,
vechea idee maioresciană: întinderea invăţă-mîntului real, pornit la liceul din Brăila, şi la
celelalte gimnazii reale, prin completarea de 7 clase, avind ca debuşeu facultăţile de
ştiinţe şi de medicină, precum şi şcoala de poduri şi şosele; in întoarcerea de la
învăţămîntul clasic exclusiv spre studii practice, Maiorescu vedea infrînarea tendinţei
spre funcţionarism şi accelerarea mişcării economice şi industriale.
2. Alegerile încheiate la 14 octomvrie 1888 aduseră în Parlament o majoritate de
elemente conservatoare: junimişti, vechi conservatori, vernescani, destul de mulţi liberali
(vreo 40), ba şi doi socialişti; singur Ion Brâtianu căzu la Bucureşti. Parlamentul se
deschise la 1 noiemvrie, iar compoziţia guvernului se lărgi prin remanierea de la 12
noiemvrie 1888, primind in sînul lui şi pe G. Vernescu la Justiţie, pe generalul Manu la
Război şi pe Al. Lahovari la Domenii. T. Maiorescu rămînea numai la Culte. Abia
schiţată, activitatea guvernului fu împiedicată şi prin nemulţumirea lui Lascar Catargi,
care demisionase de la
437

preşedinţia Camerei, şi de agitaţia pentru darea în judecată a cabinetului Brătianu „în cele
două ultime formaţiuni ale sale". Toată atenţia politică se îndreaptă, aşadar, asupra unei
chestiuni pasionale.
In timpul acestui scurt guvern minat şi de patimi politice şi de acţiunea interioară a lui G.
Verneseu, ce ţintea la răsturnarea lui, avem cîteva scurte intervenţii parlamentare ale lui
Maiorescu, ca cererea de validare a doi deputaţi socialişti I. Nădejde şi V.G. Morţun din
cunoscuta lui toleranţă pentru libertatea de opinie: „Fiindcă este ştiut, insista el, că există
un număr de alegători în colegiul III care sunt partizani ai ideilor reprezentate prin d-nii
Nădejde şi Morţun; fiindcă este necontestat că asemenea idei au găsit o expresie sub
forma alegerilor: ele sunt şi în drept să fie reprezentate în Cameră".
Lucrurile se încurcară mai tîrziu. Cînd fu interpelat asupra agitaţiilor profesorilor
socialişti, în şedinţa Senatului de la 14 ianuarie 1889, el se puse la adăpostul
precedentului creat printr-o sentinţă a juriului Universităţii din Iaşi, compus din liberali,
prin care I. Nădejde fusese îndepărtat din învăţămînt pentru propaganda socialistă printre
şcolari, anunţînd că, dacă se va dovedi că profesorul suplinitor, asupra acţiunii căruia i se
atrăsese atenţia, s-a dedat, în adevăr, la astfel de propagandă, atunci îl va îndepărta din
învăţămînt.
Toleranţa lui nu mergea pînă la îngăduirea agitaţiei socialiste în şcoală. Răspunsul lui
Maiorescu atrase pe dată replica lui G. Mîrzescu ad-hominem: „D-ta, care ai debutat la
Iaşi prin conferinţe publice, d-ta, care ai fost acuzat de mai multe ori că propagi idei în
contra religiei creştine, d-ta, cel acuzat că propagi şi susţii ideile lui Darwin, acuzat de pe
chiar banca prelaţilor, tocmai d-ta etc.." Libertatea de opinie şi libertatea de a o propaga
prin scris şi vorbă erau garantate prin Constituţie; orice restricţiune putea da loc
arbitrarului. Maiorescu trebui să răspundă astfel în chestiune personală ; exprimarea unor
idei prin conferinţe nu înseamnă agitaţie în şcoală, şi nimeni, de altfel, nu se plînsese
vreodată împotriva conferinţelor lui. Liber cugetător cum era şi „mîndru de a fi aşa",
lucrase întotdeauna în armonie cu Sfîntul Sinod, aducînd omagiul său „Sfinţilor prelaţi
toleranţi ai bisericii ortodoxe". Aminti
438

şi de cererea de invalidare din Camera liberală din 1878 pentru că ar fi partizan al ideilor
filozofice ale lui Schopenhauer. „Eu nu împărtăşesc părerile pesimiste ale lui
Schopenhauer, declară el, dar am tradus numai o eminentă scriere a lui în interesul
ştiinţei". Aminti şi de intervenţia lui CA. Rosetti: „Nu urmăriţi pe un deputat pentru
convingeri filozofice. Una este libertatea cugetării, pe care nimeni n-o contestă, şi alta
agitaţia socialistă şi întrebuinţarea şcolarilor pentru lăţirea propagandei.'" însuşi Mîrzescu
trebui să convină:
—- De acord cu d-voastră pentru a reproba asemenea procedări.
3. Marea problemă ce pasiona Camera şi dezbina ministerul era însă chestiunea dării în
judecată a guvernului Brătianu — în care Lascar Catargi, Gh. Panu, N. Blarem-berg se
rostiră pentru, pe cind P. Carp, T. Maiorescu, Take Ionescu şi Mihail Kogălniceanu se
opuneau. Discursul pronunţat de Maiorescu se desfăşură în şedinţele de la 31 ianuarie şi 1
februarie 18891.
E de la sine înţeleasă poziţia lui Maiorescu, ca şi a tuturor junimiştilor în această
chestiune. Carp declarase că „în politică greşelile se îndreaptă, şi nu se răzbună" ; şi
eroarea săvîrşită cu darea în judecată a guvernului conservator din 1876 nu trebuia cu nici
un preţ repetată. Refăcu deci istoricul acelui proces, în care la urmă „le era mai frică
acuzatorilor de acuzare decit acuzaţilor, cărora nu le-a fost frică niciodată. Deci acuzatorii
au căutat şi au găsit cel mai mic pretext ca să o retragă." Cum propunerea lui Blaremberg
conţinea şi exageraţia de a pune între punctele de acuzaţie şi chestia [...] Dunării, îi fu
lesne lui Maiorescu să arate că astfel de chestiuni politice — petrecute, de altfel, înainte
de cele două ultime legislaturi — erau chestiuni naţionale ce nu intrau în resortul Curţii
de Casaţie, ci al judecăţii istoriei; nu uită să adauge că guvernul Brătianu obţinuse
proclamarea regatului, la care conservatorii îşi aduseseră omagiul prin glasul elocinte al
lui Al. Lahovari. Insinuării lui G. Panu că junimiştii avuseseră tratative pentru intrarea lor
în guvernul liberal, îi răspunse că tocmai faptul că nu
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 214.
439

intraseră, pe motive de principii, le lăsa acum libertatea de apreciere faţă de actele acelui
guvern. In rezumat, deoarece nu e destulă garanţie de nepărtinire în judecarea politică a
unui partid de către celălalt; deoarece guvernul Brătianu aparţinea istoriei şi trebuie să se
cultive sentimentul continuităţii istorice, e mai bine să ne concentrăm silinţele spre o
activitate pozitivă, decît să ne agităm pentru recriminări şi persecuţii politice.
După cererea vernescanului Ilairu Izvoranu, se hotărî ca propunerea de acuzare să fie
trimisă „în studiul unei comisiuni de informaţii" ; propunerea întruni 104 voturi, contra
41 —■ numărul exact al junimiştilor, rămaşi credincioşi; raportor fu ales inevitabilul
Blaremberg. Faptul acesta, ca şi fricţiunile provocate în minister de prezenţa lui G.
Vernescu, îl făcură pe Rosetti să prezinte demisia Cabinetului, la 29 martie 1899 — adică
după un an de guvernare. „Era nouă" nu putea realiza decît puţin: restabilirea finanţelor
ţării şi stîrpirea agiului — celelalte legi fiind numai parţial votate sau neajunse chiar în
faţa Parlamentului.

XIII
1. Guvernul Lascar Catargi-G. Verneseu, 29 martie 1889—5 noiemvrie 1889. 2.
Guvernul generalului Manu — 5 noiemvrie 1889. Discursul lui Maiorescu de Ia 14 tlec.
1889. 3. Maiorescu ministru al Cultelor. Proiectul de lege a învăţămîntului. Votul de
blam.
1. Lascar Catargi formă guvernul la 29 martie 1889, cu G. Vernescu, liberalul
conservator, la Finanţe, dar fără nici un junimist, guvern slab şi efemer, care, pentru a
avea o Cameră mai favorabilă în vederea dării în judecată a lui I. Brătianu, împotriva
avizului lui Al. Lahovari, ceru regelui dizolvarea; cum regele nu i-o acordă, se ajunse la
guvernul generalului Gh. Manu.
In timpul guvernului lui Lascar Catargi, care îi atacase pe junimişti in privinţa „petiţiei de
la Iaşi" — Maiorescu interveni în şedinţa Camerei de la 1 aprilie 1880, arătînd că ea
fusese făcută în lipsa lui Carp, aflător agent al ţării la Viena, şi combătută apoi de
dînsul1.
Refăcu istoricul petiţiei, vizita Domnitorului la Iaşi la 1871, intervenţia lui Costaforu pe
lîngă dînsul şi Pogor pentru a intra în politică. La Iaşi, se afla un partid conservator sub
conducerea principelui Gr. Sturdza; chemaţi, într-o seară, la dînsul, le citise petiţia
concepută şi scrisă de el. Petiţia era pe baze conservatoare, dar exprima şi alte păreri, cum
ar fi pedeapsa cu moarte pentru asasinate şi altele, pe care junimiştii nu le primeau. Se
ajunsese la o formulă transacţională: junimiştii n-o iscăliseră, dar cei
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 286.
441

aleşi deputaţi arătaseră eă, aderînd la tendinţele ei, o vor prezenta Camerei. în urma
intervenţiei primului ministru Lascar Catargi, petiţia rămăsese în cartoanele Camerii. In
timpul acesta, junimiştii înfiinţară „clubul constituţional1' şi porniră o acţiune în
Parlament împotriva practicelor vechi politice ale guvernului; acestei intenţii i sedato-
reşte intervenţia lui Maiorescu de la 19 mai împotriva liotă-rîrii guvernamentale de a lăsa
13 prefecturi vacante pentru a ţinea sub presiunea perspectivei numirii a tot atîtor
parlamentari, de ale căror voturi avea nevoie în vederea creării unei majorităţi1.
2. Guvernul generalului Manu se constitui la 5 noiem-vrie 1889, cu participarea junimistă
a lui T. Rosetti, Men. Ghermani şi Al. Marghiloman. înjghebare de scurtă durată şi ea, cu
misiunea precisă de a împiedica darea în judecată a guvernului, ce făcuse războiul şi
regalitatea, ceea ce şi obţinu. Cind raportul lui Blaremberg ajunse în discuţia Camerei la
17 ianuarie 1890, în urma unor mari discuţii (P. Carp, Take Ionescu, M. Kogălniceanu,
Maiorescu vorbiră în contra), propunerea de dare în judecată fu respinsă de Cameră la 31
ianuarie 1890 — arătînd astfel mai multă maturitate decît Camera liberală din 1876, care
votase în unanimitate darea în judecată a guvernului conservator. Sub acest guvern avu
loc un mare discurs al lui Maiorescu în şedinţa de la 14 decemvrie 1889, de apărarea
personală, de apărare a „constituţionalilor", adică a junimiştilor.
Lascar Catargi atacase pe general Manu că introdusese in guvern trei miniştri junimişti,
deşi ei fuseseră din interes personal distrugătorii partidului conservator. Discursul
conţinea un istoric al fricţiunilor din partid din 1881 ce au dus la ruperea partidului în
două şi la întemeierea „clubului constituţional". Totul s-ar fi făcut din interese personale:
Carp fusese numit la Viena, Rosetti intrase la Casaţie, iar Maiorescu se mulţumise cu
cîteva procese „grase" încredin-
1 T. Maiorescu: Discursuri parlamentare, IV, p. 295.
442

ţaţe de guvern1. Am povestit la timp cum se petrecuseră lucrurile la 1881, cînd junimiştii
se convinseseră că nu pot întreprinde o „eră nouă", cu un şef ca Lascar Catargi, om de
şcoală veche; demisia lui Catargi, alegerea lui Al. Ştirbei, realegerea lui Catargi; greşeala
conservatorilor de a nu colabora la guvernul proclamării regatului; articolul din Deutsche
Reçue şi orientarea politicei externe spre puterile centrale, neîmpărtăşită de Catargi. Nu le
rămăsese junimiştilor decît de a se organiza separat. Conservatorii se aliaseră, în schimb,
cu Vernescu, liberalul-conservator, care reprezentase totdeauna o forţă negativă. Examina
apoi cazul lui Carp, Rosetti şi al său, pentru a dovedi că nu era vorba de vreo căpătuială;
intră în amănuntul celor trei procese, pe care le pledase pentru creditul funciar rural, din
partea statului cu privire la nişte moşii secularizate din Bucovina, contestate de Patriarhie,
deoarece tribunalele austriace nu recunoşteau secularizarea făcută la noi, şi alt proces al
Băncii Naţionale. Ele nu i-au schimbat atitudinea politică; ideile lor politice discutate la
1881 au rămas aceleaşi în programul prezintat de Carp la 1884 şi în cele cuprinse în
apelul către alegători din 1888.
3. La 16 noiemvrie 1890, ministerul generalului Gh. Manu se remanie prin retragerea
convenită dinainte a lui T. Rosetti şi prin intrarea lui T. Maiorescu la Culte şi ad-interim
la Lucrări Publice. Aprobînd combinaţia, Carp nu voi să facă parte din ea.
Scurtul lui ministeriat fu foarte hărţuit, la Lucrările Publice, prin mai multe interpelări pe
chestiunea liniei Galaţi-Bîrlad, devenită o armă de opoziţie a lui Lascar Catargi împotriva
guvernului G. Manu, cît şi pe diverse chestiuni de învăţământ, cum e moţiunea lui G.
Dem. Teodorescu pentru revocarea numirilor ilegale de profesori făcute cu mulţi ani în
urmă. Lupta cea mare se dădu însă
1 Aluzia e mai ales la intervenţia lui T. Maiorescu în actul de vînzare a unor moşii din
Bucovina aparţinând statului român, dar contestate în faţa tribunalelor austriace de
Patriarhie. Vînzarea unor drepturi contestate se făcuse lui Nie. Hurmuzachi. Expunerea
chestiunii se găseşte şi în Discursuri parlamentare, IV, p. 348, dar mai ales, în toate
amănuntele, în însemnări, II, cu deosebire p. 154 — 160, cu prilejul unei călătorii la
Cernăuţi... Atmosfera de acolo e viu zugrăvită.
443

la Senat cu ocazia proiectului de reformă parţială a legii învăţământului public, rămas de

pe timpul guvernului T. Rosetti; o mare coaliţie se înjghebă împotriva legii, sau mai bine
zis a guvernului, compusă din liberali-conser-vatori sprijiniţi de generalul I. Em. Florescu
şi de Lascar Catargi, şi din naţional-liberali. Dezbaterile ţinură 13 zile, dintre care singur
D.A. Sturdza ocupă patru. Maiorescu trebui să intervină în şedinţele de la 12, 13 si 14
februarie 1891.
Pe lingă multe lucruri de mai puţin interes, el îşi apăra, împotriva interpelatorilor şi mai
ales a lui P. Poni, şcolile reale, punctul cardinal al tuturor încercărilor lui de reformă
şcolară. încă din 1875, înfiinţase pe cale bugetară cîteva gimnazii reale, rămase tot
gimnazii, cu excepţia celui de la Brăila, căruia tot el îi adăugise recent clasa V şi a Vi-a.
Prin proiectul lui vroia să legifereze soarta absolvenţilor: unii putînd să intre la Facultatea
de ştiinţe, de medicină sau la Şcoala de poduri, cei mai mulţi luind calea carierelor
practice. Cunoştinţele clasice nu duc decît la funcţionarism ; era deci nevoie şi de un
învăţămînt îndreptat spre studiul naturii, folositor dezvoltării unei industrii naţionale şi a
ştiinţei in genere. Reaminti că, pe cînd studia la Berlin în 1858, 59, 60, se produsese în
Prusia mişcarea pentru crearea şcolilor reale; şi cum tatăl lui era directorul Eforiei
Şcoale-lor din Bucureşti, avusese cu dînsul o vastă corespondenţă asupra acestei
probleme de mare actualitate atunci prin reformele celebrului ministru Bethmann-
Hollweg. Poni opinase că şcolile reale germane nu îndrumează spre carierele practice,
ceea ce Maiorescu contestă documentat. în afară de învăţăm intui real, proiectul lui tindea
să legifereze instituţiile şcolare, ce se dezvoltaseră în afară de lege sau unele chiar
împotriva ei: de pildă, şcolile primare urbane, care după legea din 1864 trebuiau sa aibă
trei clase cu trei institutori, deşi pretutindeni aveau patru clase cu patru institutori; tindea
la lăţirea învăţămînt ului rural; tindea să se intensifice controlul prin revizori şi prin
crearea inspectoratelor superioare, descentralizîndu-se lucrările administrative. Notăm şi
una din rarele retractări de principii găsite la Maiorescu. îl cunoaştem liber-cugetător, cu
o atitudine sinceră, nedezminţită niciodată, proclamată chiar ca ministru al Cultelor,
în Senat, în faţa prelaţilor.
444

In ciorna de program din 1870, însemnase: „să desfiinţez seminarul de la Socola şi în

locul lui să introduc la Mitropolie un curs de un an sau doi, în care să fie primiţi candidaţi
cu patru clase gimnaziale", ceea ce însemna aproape laicizarea preoţilor. Cînd
amendamentul generalului I.Em. Flo-rescu propusese în 1870 ca preoţii să fie învăţători,
Maio-rescu se ridicase împotriva amestecului bisericii în şcoală printr-un articol din
Convorbiri literare (1 aprilie 1870), învăţămintul primar ameninţat, arătînd antinomia
între religie şi şcoală şi cerînd ca dezvoltarea acesteia să se facă în sensul culturii
moderne, şi „sensul culturii moderne res-trînge pretutindeni influenţa Bisericii asupra
Şcoalei". Cînd generalul Teii voise să desfiinţeze şcolile normale şi să lase învăţămintul
primar pe seama preoţilor, deputat acum, ţinuse primul lui discurs mai însemnat de la 12
martie 1872, în care ceruse şi obţinuse restabilirea şcoalelor normale, susţinînd din nou
teoriile din Convorbiri că simţirea religioasă şi inteligenţa pozitivă se separă radical una
de alta şi că tendinţa statelor moderne e de a separa biserica de şcoală. Menţinerea
învăţământului la o menire pur laică, fără nici un amestec religios, se încadra, aşadar,
într-o concepţie organică. Experienţa vieţii schimbă însă chiar pe un om atît de
neschimbat ca Maiorescu. Alta e tendinţa modificărilor aduse legii din 1864, şi altul e
tonul discursurilor lui din Senat pentru a şi le apăra. Poziţia lui nu mai e liber cugetătoare,
ci se sprijină pe colaborarea bisericii cu şcoala, modificarea adusă recunoştea
seminariştilor dreptul de afi învăţători, după ce vor fi urmat un an un curs de pedagogie.
„Domnilor, declara el1, eu am recunoscut că un asemenea interes mai înalt, pe care l-am
putea revărsa asupra şcoalelor din sate, este religia, simţămîntul religios în săteanul
român şi prin urmare biserica". Regreta slăbirea credinţei în ţăran şi se ridica împotriva
căsătoriei civile introduse de curînd în codul civil — adică „o căsătorie fără ştirea lui
Dumnezeu". Trebuie să se apropie deci şcoala de sat, de simţămîntul religios, care mai e
încă viu în sufletul ţăranului: „şcoala nu trebuie înstrăinată de biserică, ci s-o alipim de
ea, dînd posibilitatea ca preotul să fie pedagogiceşte pregătit". „Neaflînd dar alt interes
ideal în ţăran cu care
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 519.
445

să-1 putem atrage spre şcoală, trebuie să ne întemeiem pe ceea ce găsim, pe simţămîntul
lui religios şi cu el împreună să deşteptăm şi să întărim interesul pentru învăţămînt."
Proiectul de lege cuprindea chiar obligaţia pentru institutori şi învăţători să se ducă
duminecile şi sărbătorile cu copiii din şcoală la biserică, şi şcolarii să formeze, pe cit se
va putea, corul bisericii. împotriva acestei intenţii i s-a adresat o petiţie a institutorilor din
Iaşi, cerîndu-i ca să nu-i oblige de a merge dumineca la biserică, răpindu-li-se astfel
singura zi de odihnă după o muncă istovitoare de o săptămână. El explică în discursul lui
această petiţie prin acţiunea radicală a liber cugetătorului Gh. Pariu, care prindea tot mai
mult în dăscălimea din Iaşi, recunoscînd „că o urmare a acestei democraţii radicale, că o
aplicare a spiritului de politică pozitivă sau pozitivistă este şi împotrivirea în contra lăţirii
simţămîntului religios şi a influenţii Bisericii în Şcoală". Panu nu făcea la 1891 decît să
propage şi să intensifice ideile în materie religioasă ale lui Maiorescu din 1870;
legitimitatea unor astfel de idei i-o recunoaşte, „dar şi noi trebuie să combatem principiile
acestei direcţii şi Infiltrarea lor, cu toate mijloacele legale".
Schimbarea lui Maiorescu este, prin urmare, neîndoioasă. Cum putem s-o apreciem? La
1870, Maiorescu vorbea în numele său personal, în numele liberei cugetări,elementul
esenţial al structurii lui încă de copil, de la Theresianum ; el arăta deci o consecvenţă cu
sine însuşi. Ca ministru, era oare în drept să vorbească în numele unei convingeri
personale, mai ales ca un ideolog, ce-şi făcuse un program de a nu pleca decît de la
realităţi, de a nu face reforme decît în cadrul acestor realităţi, de a nu anticipa asupra
stărilor de fapt de la noi şi prezenţa sentimentului religios la poporul nostru este o
realitate incontestabilă? Iată de ce, după radicalismul de cugetare filozofică ce-1 făcuse să
i se pară ca obscurantiste încercările generalilor I.Em. Florescu şi Chr. Tell şi ale lui
Manolache Kostake de a lega soarta şcoa-lei primare de biserică, adică de ceva existent •
— după douăzeci de ani, se întorsese la o adevărată politică de stat — mai ales că nu era
un revoluţionar anticipator ca liberalii. O astfel de politică îl obliga să se ridice deasupra
convingerilor şi preferinţelor sale personale pentru a nu dărîma singurul lucru ideal ce
exista, făcînd din ţărani... liberi cuge-
446

tători. Contrazicerea o relevează singur în articolul său Contraziceri? din 1892. „Este
deosebire între părerea noastră din Convorbiri literare de la aprilie 1870, asupra admiterii
preoţilor ca învăţători săteşti, şi părerea din discursul de la februarie 1891 ţinut in Senat
asupra reformei învăţă-mîntului. La o distanţă de 20 de ani, după experienţa dobîn-dită în
Administraţia generală, părerea din 1870 se vede acum modificată şi se arată de ce."
Totul fu în zadar. Cu 52 de voturi contra 50, Senatul vota moţiunea lui Petru Poni pentru
amînarea discuţiei legii, „fiindcă proiectul nu corespunde la aşteptarea generală în
privinţa rezolvării marilor chestiuni relative la direcţiunea învăţămîntului secundar şi la
organizarea facultăţilor". Era al doilea vot de blam primit de Maiorescu din partea
Senatului. Consiliul de Miniştri propuse în unanimitate să se ceară regelui dizolvarea
Senatului; generalul Manu preferă să-şi prezinte demisia, punînd capăt „ministerului de
concentrare" în colaboraţie cu junimiştii.

XIV
1. Guvernul general I. Em. Florescu-Lasear Catargi (21 febr. 1891). Inaugurarea
„clubului constituţional" sub şefia lui P. Carp (9 mai 1891). — 2. Guvernul Lascar Ca-
targi-P. Carp (18 dec. 1891 — 3. oct. 1895). Inactivitatea lui T. Maiorescu timp de 4 ani.
1. Se reveni atunci la formula colaboraţiei cu vernescanii prin formarea la 21 februarie
1891 a guvernului I. Em. Fio-rescu, cu Lascar Catargi la Interne şi Vernescu la Finanţe şi
ad-interim la Justiţie; neputînd guverna singur, vechiul partid conservator era silit,
alternant, să colaboreze ori cu junimismul doctrinar, ori cu oportunismul vernescan.
întîmpinat de Cameră cu un vot de blam chiar în ziua prezentării, generalul Florescu ceru
şi i se acordă dizolvarea Camerei, adică ceea ce nu voise să obţină generalul Manu. Noile
alegeri de la 9 aprilie nu dădură junimiştilor decît cinci deputaţi; Maiorescu căzu la
Tîrgu-Jiu. în urma acestor ostilităţi faţă de dînşii, care aveau încă din 1855 ziarul lor
propriu România liberă şi apoi Constituţionalul, se organizară într-un ..club
constituţional", sub şefia lui P. Carp, la 9 mai 1891."
Iată toastul ridicat atunci de Maiorescu în cinstea noului şef:
„Acela dintre noi care a contribuit mai mult decît toţi la pregătirea viitorului nostru politic
; acela care a dovedit înţelegerea şi respectarea Constituţiei de la 1866, în toate fazele ei;
liberalul modest (abstracţie făcînd de etichetele de partid), care a recunoscut pe deplin
democratizarea societăţii noastre, dar a fost totodată monarhistul dinastic cel mai sincer şi
cel mai fără şovăire ; omul de stat care a avut vederile îndreptate spre cultura occidentală
şi care, ca prim rezultat al
448

acestei atitudini, a putut contribui la rezolvarea favorabilă a chestiunii Dunării; deputatul

şi ministrul care în politica internă a concretizat în modul cel mai precis ideile de reformă
economică şi socială ce răspund la trebuinţele naţionale ale României; bărbatul a cărui
viaţă publică a dovedit rara împreunare a celor trei calităţi: onestitatea politică,
consecvenţa politică şi energia politică, şi care, astfel, se constată a fi conducătorul nostru
este d-1 Petre Carp. Ridic acest pahar în sănătatea şefului partidului Constituţional."
Efemer şi slab, guvernul generalului Florescu nu interesează; în timpul lui, se întîmplă
doar două mari doliuri naţionale: moartea lui Ion Brătianu, la 4 mai 1891, care nici în
alegerile din aprilie nu izbutise să intre în Parlament; iar la 20 iunie 1891, moartea la
Paris, în timpul unei operaţii, a lui Mihail Kogălniceanu, cel de al doilea reprezentant
istoric al epocei de renaştere naţională.
Minat prin fricţiunile cu vernescanii, şi după mici remanieri, guvernul fu răsturnat prin
demisia lui L. Catargi, nemulţumit de a se afla sub şefia lui Florescu.
2. La 27 noiemvrie 1891, se instala noul guvern Lascar Catargi, într-o formă de tranziţie
(cu generalul Manu şi cu Alex. Ştirbei şi cu noul ministru Take Ionescu) şi, după o
moţiune de neîncredere a Camerei, provocată de vernescani şi în înţelegerea cu Carp,
dizolvă Parlamentul la 10 decemvrie, fixînd alegerile la 1 februarie 1892. La 18
decemvrie 1891 se formă, în sfîrşit, ministerul Lascar Catargi—P. Carp, al doilea mare
minister pe care avea să-1 dea partidul conservator, pe programul de politică internă şi
externă al lui P.P. Carp, mai puţin legea majoratului la ţărani şi legea descentralizării
administrative. Ministerul cuprindea trei junimişti: P.P. Carp la Domenii, Menelas
Ghermani la Finanţe şi Al. Marghiloman. Ne-am fi aşteptat să-1 vedem pe Maio-rescu la
Culte; în locul lui, îl găsim însă pe tînărul Take Ionescu, susţinut de Al. Lahovari. Cu
toate că structural se situa departe de dînsul, Maiorescu îi recunoaşte meritele nu numai
de inteligenţă şi de talent, a căror negare ar fi fost grea, dar chiar şi de activitate practică;
legea Organizării Ministerului Cultelor, votată în primăvara 1892, a învăţământului
primar, promulgată la 18 mai, şi a clerului mirean, la 29
30
449

mai 1893, împreună cu fixarea parohiilor de la 5 aprilie 1894 ii dobîndiră adeziunea

plenară. Neintrarea lui Maiorescu în minister s-ar putea explica prin răcirea lui faţă de
politica militantă, din pricina celui de al doilea vot de blam obţinut pentru legea
instrucţiei.
Aceasta şi reiese din cuvintele pline de scepticism puse ca prefaţă la voi. IV al
Discursurilor parlamentare din 1903:
„In această privinţă, însă în decursul evenimentelor descrise aici, a făcut şi el (autorul)
parte din cîteva guverne ca ministru al Instrucţiei Publice, nu a rămas după urma sa nici o
reformă legislativă; încercările sale s-au izbit de rezistenţa unor majorităţi variabile.
Ideile, de care a fost inspirat, le-a crezut şi le crede drepte; unele din ele s-au şi realizat
prin legile altora, căci ideile nu erau personale, oi culese şi adoptate din tezaurul cormm
al culturii europene; altele se vor realiza poate într-un viitor mai îndepărtat, in care
putinţa participării sale personale va fi încetat de mult. Puţinul ce 1-a putut face în acest
departament ministerial (aducerea documentelor Hurmuzachi, restaurarea bisericii de la
Curtea-de-Argeş, introducerea studiului limbii române în licee şi alte cîteva măsuri) le-a
făcut pe cale administrativă, iar nu legislativă.
Astfel, autorul scrierii de faţă, cu respectul ce-1 are pentru realităţile date şi cu
recunoaşterea dreptului majorităţilor de a fi cum sunt, a renunţat la orice gînd de
legiferare în materie de şcoli şi aşteaptă aici progresul de la îndreptarea metodelor şi
personalului profesional, fără nici o privire la vicisitudinile parlamentare."
Cu melancolia de a nu fi putut obţine nimic pe cale de legiferare, el se retrase de o parte
fără mîhnire, ci cu acea nepăsare, pe care a arătat-o totdeauna faţă de situaţiile politice.
Nu va mai fi niciodată ministru de Instrucţie Publică.
Lipsa lui din minister şi aproape de orice activitate politică de prim-plan în cursul acestor
patru ani ai guvernului Lascar Catargi — P. Carp (18 decemvrie 1891'—3 octomvrie
1895) ne dispensează de a intra în amănuntul activităţii lui de guvernămînt, cum o face el
însuşi în forma lui sobră, în paginile introductive ale volumului al IV-lea de Discursuri
parlamentare.
450

in timpul legislaturii, Maiorescu se mulţumi numai cu rolul onorific de raportor al

răspunsului la Mesagiu, rostind în tot patru anodine discursuri, cîte unul pe sesiune, în
plină vigoare, la 50 de ani, cînd aiurea carierele politice abia încep, şi nu din adversităţile
vieţii de opoziţie, ci la putere, cînd nimic nu i s-ar fi putut refuza. Nu există la noi un mai
mare exemplu de abnegaţie sau mai degrabă de lipsă de ambiţie şi pasiune politică1.
Chiar şi aceste patru discursuri ale marelui orator sunt fără vreun deosebit interes politic:
generalităţi de discursuri de raportor al adresei şi mici polemici cu „preopinenţi", cu
restaurări de adevăruri istorice asupra luptelor din trecut şi a calomniilor de
cosmopolitism cu care Păucescu încercase să-1 înfiereze pe Carp...2
O singură atitudine mai răspicată o găsim doar în discursul din şedinţa Camerei de la 11
decemvrie 1893 privitoare la acţiunea lui D.A. Sturdza în chestia Transilvaniei. El ceruse
anume în Senat ca guvernul să facă un demers oficial la Budapesta pentru a-şi oferi
serviciul de intermediar între guvernul maghiar şi românii din Transilvania. Guvernul, ca
şi Maiorescu, respinse o astfel de intervenţie, după ce o respinseseră chiar ardelenii prin
Gazeta Transilvaniei. Maiorescu susţinu că nu trebuie să ne amestecăm, introducând
printre fraţii de dincolo certurile partidelor noastre din regat. Se ştie însă cu ce violenţă
avea să agite D.A. Sturdza chestia naţională şi la ce scuze avea să fie silit la venirea lui la
putere, în urma demisiei guvernului Lascar Catargi, provocată prin cererea insistentă şi
ameninţătoare chiar a junimiştilor din guvern în ziua de 3 octomvrie 1895.
1 Iată ce spune el în şedinţa Camerei de la 3 dec. 1894: „Dacă eu, omul cel mai puţin
pasionat în politică şi — dacă îmi daţi voie s-o spui — lipsit de orice ambiţie ministerială,
eu care nu mă amestec în certele personale şi nu stau nimănui în drum, care nu am nici o
însemnătate politică şi nici măcar nu citesc gazetele noastre, afară de una pentru ultimele
informaţii etc., etc." (Discursuri parlamentare, IV, p. 643).
2 Gr. Păucescu se răzbuna pentru că P. Carp ceruse înlăturarea lui de la Ministerul
Domeniilor în guvernul remaniat al generalului G. Manu din 16 noiemvrie 1890.
30*

XV
1. în lături! (1886). Executarea lui Aron Densusianu.
2. Eseistica: Despre progresul adevărului (1883). 3. Din experienţa (1886). 4.
Oratori, retori şi limbuţi (1902).
5. Istoria contemporană a României (1866—1900).
1. Vehementelor critice ale lui Aron Densusianu, din Fede-raţiunea, 1868, Maiorescu nu
le răspunsese în nici un fel şi nici nu trebuia să le răspundă; cu reaua credinţă şi cu
pornirea se poate discuta mai puţin decît cu nepriceperea. A aşteptat însă aproape
douăzeci de ani pentru a-1 decapita în acel definitiv şi magistral articol din 1886 intitulat:
In lături! scris cu prilejul apariţiei cărţii lui: Istoria limbii şi literaturii române (Iaşi, 1885)
; nu era vorba de a argumenta asupra unui text, ci de a distruge un om în însăşi esenţa
capacităţii şi gustului său literar: nu era vorba de a obţine un succes parţial pe un
amănunt, şi de a scoate din lupta literară, fără controversă, un adversar. Ceea ce a şi
izbutit.
Bătrîn frumos, alb ca un moş de zăpadă, distant, rezervat, de o severitate cunoscută,
amestecată poate şi cu un sentiment de răutate, de amărăciune personală, impersonal, de
altfej, adică absent faţă de noi, fostul nostru profesor de limba latină ar fi trebuit să ne
impună prin multe însuşiri, mai ales prin aceea de a nu ne întreţine dincolo de domeniul
ablativului absolut şi al acuzativului cu infinitiv. Nune impunea totuşi. îl ştiam autor de
epopei (Negriada), necitite, şi de Bore oţelite imposibile; îl ştiam admirator al lui .Andrei
Mureşianu şi defăimător al luiEminescu în nişte studii, pe care de pe atunci le consideram
ca inadmisibile, îl ştiam poet înăcrit şi, mai presus, citisem articolul (In lături!) al lui
Maiorescu, cu fanfare de marş funebru. în plăpînda noastră conştiinţă, omul era mort. în
zadar îşi exercita severitatea asupra noastră ve-
452

nerabilul bătrîn, de altminteri de o viaţă exemplară, ne părea un strigoi scăpat dintr-o

criptă.
Un critic mai puţin dibaci l-ar fi atacat în propria-i producţie poetică, în Negriada sau în
propria-i lirică1. Atacul ar fi fost însă inoperant; distrugerea poetului Densusianu nu
dovedea nimic în privinţa criticului Densusianu, singurul în discuţie. Maiorescu nici nu
pomeneşte de activitatea lui poetică, ci-şi limitează obiectul polemicii la lipsa de discer-
nămînt critic—lucru cu atît mai greu, cu cît dovada în această materie e mai anevoioasă.
Ca în toate polemicile, Maiorescu evită, aşadar, controversa posibilă şi nu-şi propune
decît să producă evidenţa pe o arie strimtă, dar definitivă, în materie de gust, opiniile sunt
însă foarte variate; exemplele trebuie să fie probante pentru unanimitatea cititorilor. Din
sentimentul tactic al alegerii terenului de luptă, Maiorescu se mărgineşte la întrebarea: ce-
i place lui Aron Densusianu şi ce nu-i place în poezia română?
Nu-i place Vasile Alecsandri. Ar fi putut spune Eminescu, faţă de care se arătase şi mai
opac, dar în 1886 Eminescu era încă un punct de controversă în opinia publică, cu
admiratori fanatici, dar şi cu detractori, pe cînd Alecsandri intrase pe deplin în
„regalitatea" iui literară; viitorul avea să-şi revizuiască preferinţele: pe realitatea situaţiei
în 1886 trebuie însă să-şi construiască polemica. Se mulţumi deci să citeze cîteva opinii
ale adversarului său asupra lui Alecsandri: „Poetul nu s-a ocupat în lirică cu un anume
gen, nu s-a specializat, ci s-a legat mai vîrtos de tot felul de ocaziuni externe, care, oricît
le-ar nimeri poetul pentru moment, fiind ele trecătoare, slăbeşte şi interesul şi se răceşte şi
sentimentul sau dispoziţia specială ce domina odată, şi, prin urmare, slăbeşte şi şterge şi
valoarea poeziilor..." Iată tonul orientării lui estetice: îi preferă pe Cîrlova, pe
Bolintineanu, pe Andrei Mureşianu...
Pe Alecsandri, Maiorescu nu-1 apără pentru că-1 apăra umanitatea conştiinţei publice; el
atacă însă pe Mureşianu, pe care faima lui Deşteaptă-te române, şi totala necunoaştere a
celeilalte opere îl ţinea într-o situaţie oarecum prielnică. Densusianu, de pildă, scria depre
el: „Nime în oda naţională
1 Împotriva Negriadei, „epopee naţională, partea II, cu ultimele 6 cînturi, Buc, 1884"
făcuse totuşi un raport negativ la Academie [Analele Academiei Române, seria II, Tom.
VII, 1884 — 85, p. 186).
453

n-a atins înălţimea lui A. Mureşianu... Ei (Mureşianu şi ßolintineanu) refuză întreg

spiritul, aprofundează şi cristalizează sentimentul şi aspiraţiile întregului popor român,
fără deosebire de provincie.
Singuri aceşti doi poeţi se înalţă la ceea ce este misiunea adevăratei poezii, la
universalitatea sentimentului, ideilor, aspiraţiilor unui popor.
Limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vulgare sau de forme şi de sunete
neestetice şi de neologisme, afară de vreo cîteva latinisme.
A. Mureşianu nu este numai un poet, el este un om inspirat de divinitate, este profet
pătrunzător de cele viitoare" etc. Iată, aşadar, idealul lui literar, criticul e lăsat la o parte,
rămînea de deşurubat idolul. Dacă Mureşianu se prăbuşeşte, se prăbuşeşte şi Densusianu,
şi judecata lui literară, în orice altă chestiune, nu mai are nici o valoare. Ţinta atacului lui
Maiorescu se fixează acum la Mureşianu: şase pagini compacte de citate, fără nici un alt
comentar, în felul acestora:
Un monstru mă înteţeşte Pînă şi noaptea prin vis, Viul jude prea fireşte Ce-mi zace-n
suflet închis.
(Vinovatul)
Aceasta e ziua în care românul,
Pătruns de chemarea spiritului său,
îşi scutură jugul, impus de păgînul
Ce n-are nici lege, nici chiar Dumnezeu! etc.
(ÎS mai 1848)
Se teme matelotul d-a mării vijelie, Gînd barca-i se aruncă de valuri ne-ncetat, Ma tot
sperează-n sine şi că-n scurt va să revie Bilanţul, ce pierise, minutul de scăpat, j
(Un suspin)
Georgie-i patronul, cu suliţa călare, Omoară pe balaur, înfrînge pe păgîn:
454

Géorgie — clientu-i pe cap cunună are

Din mînile Minervei, de flori din al ei sîn etc.
(Domnului Stăptnitor Géorgie D. Bibescu, 1842J
Ma, nu ; tu şi soiul vostru să rămîi afurisit,
A trăi ca Gain în lume, rătăcind sub largul soare,
Făr-să aibă omul voie, ca 1-acel nefericit,
Mîna la el a-şi întinde, cu prepus ca să-1 omoare etc.
(Răsunet)
Ah! căci nu sunt eu albină, Să-mi vîr acul veninos în viclenoasa ta splină, Atunci aş muri
voios !
(O mustrare)
Şi apoi, după ce citează prefaţa catastrofală din 1862 a lui Andrei Mureşianu, Maiorescu
încheie: „Acest «conce-pist guverniale», care, pe lîngă «salariul defipt», mai avea «o
remuneraţiune anuale pentru oficiul de transla-tură» şi care astfel a putut «lucra mai mult
în resorţiul poeziei»—acesta e autorul român pe care d-1 Densusianu îl pune cu mult
deasupra lui Alecsandri şi despre care zice că are gustul estetic în limbă, că a rămas
neimitat în odă, că a servit ca organ al unui ce superior, că a fost nu numai un poet, ci şi
un om inspirat de divinitate, că limba lui este curată românească, ferită de cuvintele
vulgare şi cît se poate de corectă din punct de vedere gramatical şi sintactic, pe cînd
Alecsandri comite «enorme greşeli gramaticale şi sintactice şi are limba împestriţată,
cuvinte străine şi ordinare»."
Atît, şi nici nu mai era nevoie de altceva: un om s-a prăbuşit în groapă; nu-i rămâne decît
să devină strigoi1.
1 Şi, în adevăr, cum la noi nu există constrângere în faţa evidenţei, Aron Densusianu
deveni strigoi. în volumul de Cercetări literare, laşi, 1887, după ce-şi republica Critica,
unei critice din Federaţiunea de la 1868, răspunse execuţiei lui T. Maiorescu printr-un
articol intitulat Glorii de afiş (Scrisoarea XVI), p. 131— 479, în care reproduse toate
vechile acuzaţii împotriva criticului pe chestiunea „plagiatului" lui Vischer sau pe chestia
„plagiatelor" din Mill descoperite de Zotu, pe contradicţia arătată faţă de Bărnuţ sau pe
duplicitatea faţă de
455

2. Nu este antologie în care să nu se reproducă în întregime eseul: Despre progresul

adevărului în judecarea lucrurilor literare — publicat mai întîi în Almanahul societăţii
academice „România jună" din Viena, 1883. Şi prin evidenţa de loc comună a
subiectului, şi prin stilizarea literară şi armonică, şi prin proporţia compoziţiei, opusculul
e un model eseistic, în care cititorul e bucuros să afle ceea ce ştia — redat însă într-o
formă distinsă şi superioară, ră-mînînd cu impresia de a fi participat la elaboraţia unei
mici teorii filozofice.
Iată subiectul: prin elementul revoluţionar pe care îl cuprinde orice noutate, operele de
artă de un caracter mai
V, Alecsandri. La Critica unei critice adaose chiar un post-scriptum, în care, după ce
constată că timpul îi dăduse dreptate (!), se întreba ce fel de literatură făcuseră în vremea
aceasta „domnii de la Convorbiri literare", şi încheia cu această diatribă îndreptată global
împotriva literaturii noi şi în particular a poeziei lui Eminescu, pe care o reproducem ca
un exemplu memorabil:
„încît pentru domnia-lor cavalerii, ei, în poemele lor, sunt sătui de lume, desmădulaţi de
osteneală, sărbeziţi şi smochiniţi, încît privesc la iubitele lor «cu un rece ochi de mort ».
Nici urmă de iubire verde, sănătoasă, viguroasă, care să te înalţe în o lume, nude fiinţe
moarte, împietrite, în care vii sunt numai ghiarele, viclenia şi dezgustul, ci, din contra, în
o lume plină de viaţă, unde învie chiar şi lucrurile moarte, unde fiecare trăieşte zece vieţi
deodată, atîta putere, atîta plăcere, bucurie şi vigurozitate simte în sine chiar şi în
momente grele de dezamăgire; unde omul simte în sine o uriaşă putere de viaţă, iar nu o
lîncezeală morţie, care încîteva momente desmădulă tot" etc., etc.
„...Ga variaţiune de boală, cînd versuitorilor li se urăşte în pufurile amorului, apucă
cîmpii prin «nimicnicia lumii», voind să arate, că nu numai ei, dar şi lumea, toate sunt un
mare nimic, predicînd pesimismul, evangheliile desperaţiunii enervate, a unei vieţi fără
trudă, a unui suflet în care nu este alt foc, altă căldură, decît acea a putregaiului în
întunerecul nopţii. Frumoasă încurajare pentru un popor care a luptat şi are încă atît să
lupte pentru viaţa sa, pentru idealurile sale" etc.
...„Dacă însă ei au exclus subiectele istorice, sentimentele şi aspi-raţiunile naţionale din
poezie, fără de care poezia narativă, epopeia, balada s.a., precum şi drama sunt cu
neputinţă, puteau cel puţin să-şi concentreze activitatea pe terenul poeziei didactice, şi ne-
ar fi făcut mari servicii dacă ne-ar fi dat ceva ce să samene cel puţin cu căţelul, cu pisica,
cu Operele şi zilele lui Hesiod, cu Herum Natura a lui Lucre-ţiu, Arta poetică a lui
Horaţiu ori Boileau, ori măcar o poemă comică ca Ţiganiada lui Deleanu, ori, mai
aproape de cosmopolitismul dum-nealorsale, o Evreiadă; puteau să facă aşa ceva fără nici
un pericol de «egoism sau barbarie naţională », fiindcă ţiganii şi evreii pare-mi-se n-au
naţionalitate."
456

personal, adevărurile ştiinţifice, îşi fac anevoie drum in conştiinţa publică. Exemple se
găsesc în toate domeniile civilizaţiei, în literatură, ca şi în ştiinţă, şi, dacă Maiorescu
citează rezistenţa trezită de teoria gravitaţiei a lui Newton, şi drumul obscur şi lent pe
care a trebuit să meargă pînă a fi recunoscută de toţi, s-ar putea cita astăzi şi mai pregnant
rezistenţa trezită de teoria microbiană a lui Pasteur în sînul chiar al Academiei de
medicină. Şi în artele plastice se în-tîmplă la fel : statuiei lui Balzac a lui Rodin i-a trebuit
aproape o jumătate de veac pentru a i se îngădui să apară pe una din pieţele Parisului.
Orice noutate, operă de artă sau descoperire ştiinţifică, trezeşte rezistenţa pasivă a
inerţiei. Există, negreşit, şi oameni în stare să o înţeleagă; dar ei sunt absorbiţi în
preocupările specialităţii lor; nu află la timp, şi „adevărata piedică în progresul adevărului
nu e ignoranţa, ci ignorarea" — adică nu e rezistenţa din ignoranţă a celor mulţi, ci
ignorarea celor aleşi.
Cu cît rezistenţa provocată de inerţie şi ignoranţă e mai puternică şi se organizează mai
activ, cu atît progresul adevărului e pe calea cea mai bună. Duşmanii sunt aliaţii cei mai
folositori ai talentului; prin larma lor înverşunată, opinia celor îndreptăţiţi se deşteaptă. Şi
cum sunt singurii ce pot emite o judecată de valoare cu sorţi de a impune opiniei publice,
ei deschid drumul biruinţei şi apoi al consacrării. Fedra lui Racine îşi ia locul uzurpat de
Fedra lui Pradon, Don Juanul lui Mozart intră în repertoriul internaţional şi s-ar putea
spune tot aşa şi de Carmen al lui Bizet, de Tannhăuserul lui Wagner etc.
Iată „progresul adevărului". Loc comun tipic, afirmaţie evidentă pe măsura oricărui
observator. Eseul atît de vulgarizator şi de clarificator al lui Maiorescu îşi merită, totuşi,
destinul antologic. El nu e „filozofic", deşi pare; e o bucată literară scrisă cu virtuozitate.
Arta lui Maiorescu, ca şi cea a lui Eminescu, se află la 1883 în plină maturitate; pe o idee
familiară ea putea broda un vestmînt artistic atît de suplu şi de graţios, iar uneori atît de
solemn, încît locul comun se ridică la o demnitate de expresie şi la o aparenţă de cugetare
ce impune; arta e transfigurarea unei materii obşteşti.
Schematică, limpede şi cam rece, arta lui Maiorescu prinde aici un ritm, o rotunjime de
volută, o armonie în
457

căderea periodului cu totul neobişnuită, menţinîndu-şi rezonanţa de plin a stilului

maiorescian. Iată, de pildă, descrierea reculegerii scriitorului după prima lui înfrîngere,
pentru a-şi desăvîrşi opera în linişte:
„Nu cu pînzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare
reintră dinaintea furtunii în vechiul port al meditaţiilor singuratice. Aici însă se regăseşte
pe sine, şi durerea dă acum sufletului său ultima con-sacraţie şi o adîncime pînă atunci
necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri nouă şi un sprijin întru îndeplinirea menirii
sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi resig-naţia, ce de acum înainte apare
fără voie în toate manifestaţiile sale, le dă un farmec surprinzător. în curînd, felurite alte
idei vin în ajutorul concepţiei primitive, dar numai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă
de vară, ci se aşează lin ca fulgii de zăpadă peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc şi îi dau
o nouă înrodire. A venit iarna vieţii sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar în
realitate timp de neobosită pregătire pentru renaşterea primăverii."
Tonul susţinut, fraza „numeroasă" şi cadenţată, analiza psihologică şi învelişul ei poetic
dau micului eseu o factură de lucru sfîrşit. Asta e arta.
3. Alături de Progresul adevărului sau alternativ şi Din experienţă, publicat în acelaşi
Almanah al Societăţii Academice „România jună" din Viena (1888), constituie modelul
preferat al cărţilor de lectură. Eseu de aceeaşi factură de filozofie populară şi de esenţă
literară, cu aceleaşi calităţi de expunere şi de plenitudine stilistică. Subiectul e unul diu
locurile comune filozofice maioresciene: tratat pe larg în Logică şi incidental în multe
articole şi conferinţe, el se raportă la limitarea cîmpului de viziune a conştiinţei omeneşti.
Peste pragul (faimosul prag al Logicei) nu trece în conştiinţa actuală decît un număr
foarte restrîns de idei, una, două, cel mult şapte; cu toate că sufletul omului e compus
dintr-un număr imens de cugetări, simţiri, emoţii, din peştera amintirii, ele nu vin decît pe
rînd la lumina conştiinţei. De aici, neputinţa de a cunoaşte oamenii după o singură
întîlnire sau conversaţie; trebuie să-i vedem des şi să avem cu ei nenumărate convorbiri;
trebuie să-i studiem în diverse situaţii. Numai aşa îi putem cunoaşte; numai aşa putem
458

scăpa de deziluzii ; numai aşa nu pornim la afaceri cu oameni ce nu merită încrederea; şi

nu facem căsnicii nefericite, fără o cunoaştere suficientă sau, „numai aşa noi ne legăm
soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti trecătoare". într-
un cuvînt, dezvoltarea unui loc comun prezent în diverse înţelepciuni populare. Nu e
nevoie totuşi să ştim părerile cuiva despre orice pentru a-1 cunoaşte; e de ajuns să-i
descifrăm înclinările, direcţiile, aptitudinile, gusturile relativ uşor de surprins, pentru a-i
bănui reacţiunile; nu-i nevoie să-i experimentăm limitele cunoştinţelor lui, ci numai
caracterul, singurul care interesează în raporturile dintre oameni. Nu trebuie, deci, să-1
foiletăm ca pe o enciclopedie, ci să-1 surprindem în diferite împrejurări şi poziţii. Nu
trebuie să-1 vedem, de pildă, numai în raporturile lui cu egalii şi cu superiorii, ci şi cu
inferiorii ; resemnaţi şi discreţi în adversitate, pe unii norocul ii umflă şi-iface
insuportabili; optimişti şi egali în prosperitate, alţii devin amari şi invidioşi în adversitate.
Situaţii, de altfel, destul de limitate şi, în orice caz, fără legătură cu pragul conştiinţei,
peste care nu trec decît cel mult şapte idei deodată ; a cunoaşte un om nu înseamnă a-i
inventaria numărul noţiunilor în toate domeniile, ci a-i experimenta reacţiunile în diverse
împrejurări, pe baza cărora putem spera o oarecare stabilitate de raporturi — speranţă
zădărnicită prin dezechilibrul produs de preponderenţa elementului afectiv ce-i împinge
pe unii în direcţii arbitrare. Din lipsa lor de unitate de reacţiune, „experienţa" serveşte
doar în a ne îndemna să-i ocolim în raporturile zilnice. Nici importanţa acestui eseu nu
vine de la originalitatea, ci de la valoarea lui literară. Maturitatea expresiei din Progresul
e chiar sporită acum (1888); din domeniul poeziei, lunecă în domeniul expresiei aforistice
cu un sunet mai grav.
„Tinereţea e totdeauna o enigmă, vîrsta matură e dezlegarea enigmei, scrie el, de pildă
într-un loc. Şi acest fapt nu e decît o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletului
omenesc, după care viaţa lui este legată de forma succesivă a timpului şi nu se poate
deschide simultan ca spaţiul; omul este istoric, şi nu poate fi statistic; formula lui este o
formulă de mişcare, şi nu de echilibru stabil."
Densitate în expresia locului comun comparabilă cu cea a lui Maurice Meterlinck în
eseurile lui filozofice. Sau,
459

pentru a sfîrşi, iată cum e exprimată necesitatea unui fir comun, care să lege
cunoştinţele noastre:
„Nu cite idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă
este legătura între idei, afirmă aiurea. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii:
dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un ase nenea moment şi dacă această
aducere-aminte nu trage după sine in şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea,
amplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase
în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă, de care să le
prinzi, trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei
la lumina îngustă a conştiinţei actuale.
O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una
cîte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a miinii stăpineşti
totalitatea şiragului."
„Singura apucare" a mîinii scriitorului dă o rară valoare literară „boabelor" împrăştiate
ale locurilor comune.
4. Beţia de cuvinte (1873) şi Răspunsurile „Revistei contimporane11 (1873) ale primei
faze a criticei lui Maiorescu şi-au continuat linia în Oratori, retori şi limbuţi (1902). L-am
văzut adese în tinereţe pe ciudatul octogenar, care era acum N. Ionescu, prin prisma
admirabilei caracterizări a lui Maiorescu. Un moşneag dintr-o bucată, ca o hermă antică,
îmbrăcat în şiacuri de rînd, ponosite, cu un stog de fîn alb căzut peste ochii acoperiţi de
geamuri groase, stânjenit în mişcări fruste, izolat, tăcut, mut, el care fusese „sirena cu-
vîntului", cu o înfăţişare de scorbură fulgerată şi arsă. Sala Parlamentului şi a întrunirilor
publice răsunase jumătate de veac de glasul judecat de contemporani ca cel mai armonios
din cîte se auzise vreodată. Fără titluri universitare, fără lucrări tipărite, afară de cîteva
broşuri ocazionale, el străbătuse Universitatea, Academia, Camerele, ajunsese ministru de
Externe în preajma războiului, mulţumită modulaţiilor sonore ale glasului său, dominase
Constituanta de la 1866, întemeiase un fel de partid la Iaşi, Fracţiunea liberă şi
independentă, întreţinînd o agitaţie antidinastică sub fel de fel de forme, pină la refuzul
Domeniului Coroanei,
460

naţionalistă, xenofobă, luptînd pe baricada tuturor interpelărilor şi a unei opoziţii

sistematice, victimă a talentului său oratoric, ce nu se simţea bine decît într-un climat de
frondă, încă din 1862 întîlnise in cale pe un tînăr de douăzeci şi doi de ani de altă
formaţie intelectuală şi de altă disciplină ; şi de la 1864, de la cunoscutul proces înscenat,
cei doi oameni aveau să se măsoare, în toate intrigile şcolare locale, în şedinţele
Academiei şi, mai ales, timp de cîteva decenii, de la tribuna Camerei, unde, în orice
împrejurare, erau potrivnici; poziţia unuia atrăgea replica celuilalt; se luptau nu numai doi
adversari, ci două mentalităţi, două discipline intelectuale, două talente deosebite, logica
strînsă, incisivă, cu retorica sonoră, fără orientare, slobodă în voia întâmplării sau a
impresionabilităţii. Cînd îl vedeam, prin 1902, „fracţiunea liberă şi independentă"
dispăruse demult, acţiunea sa parlamentară încetase, marele lui glas se stinsese; rămăsese
un moşneag singuratic, ursuz; mort din viaţă, nu trăia decît prin portretul adversarului
său, şi numai astfel va trăi şi de acum înainte. Răzbunare a talentului literar asupra
gloriilor efemere ale oratoriei şi agitaţiei politice ! O jumătate de veac de succes oratoric
s-ar fi scuturat fără răsunet în neant, dacă Maiorescu nu i-ar fi fixat amintirea în cîteva
pagini de mare artă portretistică.
Artă, de altfel, sobră; în afara de cîteva indicaţii asupra personagiului şi de aprecieri
asupra oratoriei lui, ni se dă numai analiza unui singur discurs al „sirenei cuvîntului", cu
o pregnanţă în izolarea amănuntului şi cu o evidenţă în concluzie, încît întreaga clădire a
unei cariere publice se prăbuşeşte în faţa reducerii schematice numai a unuia dintre
discursuri.
Proiecţia unei raze, prin care apare pe placă realitatea nudă a scheletului. Exemplul e atît
de bine ales, încît nu-1 mai putem arunca pe seama întîmplării, ci ne sileşte la o concluzie
generală. Nu e atacată valabilitatea unor argumente variabile de la discurs la discurs, ci
însuşi elementul generator, adică incoerenţa structurală, incapabilă de a se conduce în
mijlocul incidentelor improvizaţiei şi ale întreruperilor în direcţii opuse. Modelul luat este
discursul rostit în şedinţa Camerei revizioniste de la 5 mai 1884, relativ la fixarea
numărului deputaţilor, a cărui logică ar fi asta:
461

„Numărul deputaţilor în raport cu al alegătorilor e o credinţă populară, însă maxima vox

populi nemaifiind adevărată, de vreme ce poporul nu se exprimă cu maiestatea lui
Dumnezeu, trebuie să ne proporţionăm după alegători"
Sau:
„Eu nu sunt materialist, eu admit importanţa judeţelor sub raportul suvenirilor patriotice,
prin urmare, nu voi cere să daţi Moldovei un număr de deputaţi după importanţa ei
patriotică".
După ce insistase asupra „suvenirilor patriotice", cerea brusc ca bază „interesele
economice, pentru că numai interesele economice etc., etc." Cînd s-ar fi crezut că se
fixează la criteriul intereselor economice, încheia:
„Aş putea să vă propun (baze economice), dar nu o fac, pentru că nu voi sa aduc aici
teoriile filozofilor moderni, precum a făcut-o onor raportor".
Cînd unul dintre deputaţi îl întrerupse propunînd acordarea dreptului de vot şi la femei, el
prinse ideea din aer şi o dezvoltă în acest neînchipuit galimatias:
„Eu, departe de a blama, arăt că trebuie să proteguim pe votanţi, pentru că ei nu sunt
singuri ; pe lîngă dînşii, sunt şi expresiunile altor fiinţe, poate mai multe, afară de cercul
electoral, şi trebuie să ne gîndim la inteligenţa aceea care este pe din afară, trebuie să ne
uităm la mulţimea cealaltă a populaţiei, trebuie să ne uităm la partea cealaltă, pe care o
reprezintă mamele române, totdeauna tinere la cugetare, căci mamele române au
totdeauna aceeaşi iubire şi aceeaşi iuţeală de cugetare".
Cu alte cuvinte: deoarece mamele sunt tinere la cugetare, trebuie sa protejăm pe
votanţi!
Prin reducerea la schematismul ei logic, o astfel de incoerenţă sonoră nu se putea decît
prăbuşi. Din tot N. Ionescu nu va rămîne decît pagina aceasta de analiză, încheiată de
adversarul său, în declinul unei vieţi mohorîte de octogenar, lipsit de singura lui armă cu
care fermecase atîtea generaţii de ascultători: armonia glasului de „sirenă".
Prin pregnanţă, analiza aceasta domină întregul studiu. Eseul e, în felul tuturor eseurilor
lui Maiorescu, fragmentar şi cu un aer incidental, ocupîndu-se întâmplător de unii şi
omiţindu-i pe alţii mult mai caracteristici. Partea strict negativă a analizei cîtorva oratori
din generaţia de la 1866—
462

1884 e negreşit mai izbutită: oratoria găunoasă a epocei era mai uşor de dovedit.
Evocarea lui Giorgio Brătianu, a omului care, desfăşurîndu-şi batista roşie, se lăsa legănat
în perioade interminabile: „Istoria umanităţii nu e decît o lungă procesiune de umbre, care
trec între ziuă şi noapte, pentru a cădea toate succesivamente în acel abis obscur, vag,
insondabil, care se numeşte noian, singura atmosferă a universului"; sau evocarea
agitatului, rosului de ambiţii, veşnic opozantului şi antidinasticului (pînă la obţinerea unui
portofoliu ministerial de 15 zile), a austerului N. Plarem-berg, cu neisprăvitele citaţii din
fe! de fel de autori şi cu oratoria împestriţată de neologisme inadmisibile, procla-mînd că
„va rămînea, chiar şi cînd { = quand même), omul adevărului, al libertăţii şi al justiţiei",
este minunată.
Izbutită, fără să mai fie atît de strălucită, e zugrăvirea categoriei limbuţilor (Iancu
Brătescu, V.T. Cancicov, Aurel Eliescu); deşi nu se raportă la mari figuri parlamentare, ci
la modeste debuturi, din noua emisiune politică, elementul grotescului e atît de abundent,
încît ne interesează prin el.
Critica e mai uşoară decît lauda; o simţim cînd e vorba de generaţia tînără de oratori
ridicată o dată cu Constituanta de la 1884: Take Ionescu,Al. Marghiloman, Const.
Dissescu, Const. Arion şi Al. Djuvara. Dacă eseul ar fi fost unitar, şi nu fragmentar, am fi
avut o caracterizare a oratoriei lor; din motive neconvingătoare, scriitorul se opreşte
numai la Al. Djuvara, pentru a-şi retracta unele laude din 1887 aduse unui discurs al
acestuia, ţinut într-o epocă pe cînd oratorul putea constitui încă o speranţă junimistă1.
E o mare pierdere pentru literatura noastră lipsa de continuitate în activitatea literară a lui
Maiorescu, lipsa de ambiţie de a ne da ceva complet; nimeni n-ar fi fost mai
1 Lauda din 1887 se referea, cum se şi cuvenea, numai la forma discursului şi se sprijinea
pe o serie de imagini şi formule reuşite, fără să fie chiar prea convingătoare. încurcat de
elogiile aduse atunci, Maiorescu reluă după 15 ani cazul lui Al. Djuvara, analizîndu-i un
discurs, pentru a ajunge la concluzia că, dacă în 1887 era un orator ascultat, acum nu mai
era decît tolerat prin evoluarea gustului public şi ridicarea nivelului cultural al ţării.
Argumentaţia e neconvingătoare. Lui Al. Djuvara însuşi Maiorescu îi relevase talentul în
1887, şi nu un auditor neformat. Critica ce i-o aduce apoi conţinutului discursului analizat
nu dovedeşte nici ea nimic în privinţa talentului ; pe cînd lauda discursului din 1887 se
referea la formă, imagini, formule, critica dis-
463
capabil decît dînsul de a scrie o istorie a oratoriei noastre, din care n-ar fi lipsit niciMihail
Kogălniceanu, nici P. Carp, nici G. Costaforu, nici V. Boerescu, nici Vasile Conta, nici
chiar G. Vernescu, nici Al. Lahovari, nici pleiada nous a tinerilor oratori ca Take Ionescu,
Al. Marghiloman, Barbu Delavrancea. O scrisoare a lui către Negruzzi asupra
congresului junimist de la 1902 ne caracterizează atît de definitiv în puţine cuvinte pe
fiecare din oratori şi eseul acesta are părţi atît de strălucite, mai ales în nota grotescă, încît
cu siguranţă că am fi avut şi noi un Brutus.
5. Cei patruzeci şi cinci de ani de activitate politică lovită de sterilitate reformatoare n-au
rămas cu totul nefolositori; ei au alimentat o experienţă ce nu s-a tradus în legi, a căror
amintire ar fi dispărut de mult, ci într-o operă în care a judecat cu imparţialitate,
competenţă şi, mai ales, cu talent istoria noastră contemporană, într-o lucrare ce va dura
în conştiinţa urmaşilor mai mult decît faptele, pe care devenirile istorice, atît de
catastrofice, atît de neasemuit mai mari decît tot ce a fost în trecut, le-a şi îndepărtat din
actualitate. Pentru multe generaţii de acum înainte, istoria politică a ţării noastre dintre 11
februarie 1866 şi februarie 1901 nu va fi probabil cunoscută din dezbaterile parlamentare
ale Monitorului oficial, ci din introducerile Discursurilor parlamentare ale lui Maiorescu,
adunate sub forma de volum cu titlul de Istoria contemporană a Româ-
cursului de la 29 noiemvrie 1901, îndreptat împotriva junimiştilor, se referă la conţinut, la
unele afirmări controversate ale oratorului: el susţinuse, de pildă, că actul de obstrucţiune
al opoziţiei conservatoare împotriva guvernului Sturdza a fost „cel mai anarhic aet politic
comis vreodată în ţara noastră". „Cum, exclamă Maiorescu: dar detronarea lui Cuza, dar
coaliţia de la Mazar-Paşa, dar... etc., etc.?" Şi în alte ţări s-a făcut obstrucţionism:
urmează apoi pagini întregi cu exemple din Anglia, Germania etc., etc. Ca şi cele ridicate
cu prilejul altor afirmaţii ale autorului — nici aceste argumente n-au nici o legătură cu
talentul oratorului, singurul în discuţie. Parabola orbului şi a paraliticului, aplicată la
fuziunea Cantacuzino-Carp, şi trecerea trenului liberal, care-1 ia cu dînsul pe paralitic
(cartelul lui Carp cu guvernul) — dovedeşte, dimpotrivă, prin plasticitatea ei, că talentul
de expresie al oratorului nu slăbise nici în 1891, cum susţinea Maiorescu pe baza criticii
unor fapte şi a unei atitudini politice.
464

Tiiei (1866—1900)1. Arta se răzbună ; peste tumultul pasional al oamenilor, care

săptămâni, luni şi ani au discutat într-o larmă de ură şi răzbunare darea în judecată a
guvernului Lascar Gatargi sau a guvernului I.C. Brătianu [...] dovadă că experienţele
istorice servesc la puţin —, peste această larmă de ambiţii şi de intrigi, omul, structural
imparţial, şi-a aruncat ochiul rece, încă destul de obiectiv pentru a înregistra toate
gesturile eroilor şi paiaţelor politice şi a le aşterne pe hîrtie, nu chiar în momentul
producerii lor, ci mai tîrziu, cu o impersonalitate sporită.
Cartea n-a fost, de altfel, concepută ca o istorie, aşa cum dorise de mult. Maturitatea îi
redusese pretenţiile; n-a ieşit decît o juxtapunere de consideraţii disparate, integrate însă
într-o unitate temperamentală şi de concepţie şi într-o deplinătate de expresie. Scrise în
răstimpuri şi în chip fragmentar, simple indicaţii de atmosferă pentru înţelegerea
discursurilor sale, introducerile se îmbină într-o frescă de istorie contemporană ; în astfel
de lucrări îmbucătăţite, identitatea morală ţine locul unităţii de inspiraţie în continuitate
de lucru.
Deşi n-a reuşit să fie un element esenţial al politicei româneşti, nici prin vigoarea de
concepţie politică, dincolo de cadrul ideologiei, nici prin principiul pasional, care
răscoleşte şi se realizează, deşi a renunţat atît de lesne la orice iniţiativă reformatoare, a
ajuns istoricul unei politice ce i s-a refuzat; lipsa lui de temperament i-a dat tocmai
imparţialitatea ea care trebuie tratată materia vie şi controversată a istoriei contemporane.
Imparţialitatea e, fireşte, relativă, ca orice imparţialitate omenească. Ideolog şi om de
partid, nu i se putea pretinde să judece altfel decît cum gîndeşte. Istoricului unor fapte la
care a participat nu trebuie să i se ceară decît ca, rămînind pe linia convingerilor lui
ideologice, să aibă destulă luciditate pentru a recunoaşte şi greşelile săvîrşite într-o linie
politică acceptată ca bună şi mai ales destulă uitare de sine pentru a preţui şi faptele
altora, din altă formaţie politică. Pe lîngă meritul de a fi participat la eveni-
1 Socec, 1925. Titlul acesta n-a fost dat de T. Maiorescu şi nici nu răspunde conţinutului.
Adevăratul titlu ar fi trebuit să fie: Contribuţii la istoria politică contemporană a
României. I se cuvenea lui Maiorescu această proprietate verbală.
31 — Titu Maiorescu
465

meritele descrise, la Maiorescu se adaugă şi lipsa de pasiune partizană. Tonul lui sobru,
cumpătat, rece, chiar cînd ascunde reziduul unor mici resentimente, sugerează şi mai mult
impresia de obiectivitate, atît de necesară, chiar cînd e iluzorie. Istoria lui e făcută, fireşte,
în linia ideologiei junimiste, şi nici nu putea fi altfel; faptele nu se înregistrează mecanic,
ci trăiesc printr-un comentar; ajunge, ca să nu fie deformate. în cadrul acestor
consideraţii, lipsa de patimă politică 1-a făcut să stea deoparte de curentele pasionale ale
epocei, conştiinţa propriei sale valori i-a îngăduit dreptatea cu adversarii, fără
sentimentul unei scoborîri.
Operă de maturitate a unui om, a cărui maturitate s-a manifestat atît de timpuriu aproape
fără dibuiri şi deveniri — această Istorie participă din tot ce e mai caracteristic
maiorescian. „Oare pîrăul de la munte ar fi aşa de limpede şi de voios dacă n-ar fi rece?"
— se întreabă el într-un aforism. Limpiditatea se asociază în adevăr cu răceala: e calitatea
esenţială a istoriei. Cu toată participarea la faptele povestite, e evidentă detaşarea de
dînsele, grija de a nu se lăsa cucerit şi de a se menţine într-o atitudine pur expozitivă; nu
poţi umbla pe lîngă explozibile cu flacăra pasiunii politice. De o limpiditate clasică, de o
înfăţişare schematică şi filigrană , redusă la simple linii, fără coloare şi pitoresc, fără
amplificare şi redundanţă, fără patetic şi evocare, arta lui Maiorescu e o artă de reţinere,
cu impresia dificultăţii învinse, şi nu a simplicităţii elementare. Sub claritatea ei, se simte
adîncimea de fapte şi de experienţe, redusă voit la o aparenţă de linie, la un luciu de
oglindă peste bogăţie.
Dacă, după vorba lui Voltaire, citată adese de dinsul, „le secret d'être ennuyeux, c'est de
tout dire", el nu 1-a posedat; schematică şi străvezie, arta lui nu dă impresia istovirii
obiectului de care se ocupă şi nu te izbeşte de un zid, după care ştii că nu mai e nimic; nu
potoleşte setea, ci o stîmpără numai puţin, pentru a o lăsa să apară din nou; scriitorul
spune numai cit crede că e esenţial; ştie însă mai mult. Ne-a dat, astfel, o istorie a
faptelor, a luptelor parlamentare, sumară, tiv sobru al unui comentar judicios în jurul
clocotului pasiunilor în continuă agitaţie. E însăşi formula talentului clarificator; trebuie
să o primim aşa cum e în elementul ei artistic.
466
Pe lingă tivul evenimentelor istorice, scurte popasuri portretistice ale unor personalităţi
mai însemnate sau mai caracteristice: al lui Lascar Catargi, Dumitru Ghica, G. Panii sau
chiar al lui Ion Kalinderu, cu aceeaşi artă sobră, rezumativă, filigrană, reducînd omul la
esenţial, procedînd prin comparaţie şi pendulînd lauda şi critica, pentru a produce
impresia imparţialităţii. Iată-1 pe Lascar Catargi1:
„Dintre fruntaşii conservatori de la 1866 j încoace, Mano-lache Kostake era mult mai cult
ca educaţie, generalul Florescu mult mai distins ca apariţie, Petru Mavrogheni mult mai
fin ca inteligenţă. Dar Lascar Catargi îi întrecea pe toţi, cu puterea sa de muncă, dovedită
printr-o neobosită activitate, semănînd întru aceasta cu Ioan Brătianu şi cu d. Dimitrie
Sturdza. La o aşa de importantă însuşire — importantă mai ales într-o societate
nedeprinsă cu sîrgu-inţa —, Lascar Catargi adăuga o afabilitate totdeauna egală, simplă şi
cumpătată, prin care se deosebia de spirituala distracţie a lui Manolache Kostake, ca şi de
eleganţa superficială a generalului Florescu şi de răceala dusă pînă la indiferenţă a lui
Mavrogheni. Atrăgîndu-şi astfel simpatiile multor oameni, el ştia să le menţie, inspirînd
încredere printr-o energie fără şovăire în acţiunile sale. Lipsit de talentul oratoriu, chiar
de exprimarea corectă, el avea cel puţin destulă modestie pentru a nu vorbi decît foarte
scurt şi destul tact pentru a nemeri exact punctul în discuţie, deosebindu-se întru aceasta
de divagaţiile lui Ion Brătianu şi de nesfirşitele admonestări, mai mult scolastice, decît
politice, ale d-lui Dimitrie Sturdza. Sobru şi corect în viaţa sa privată, el purta o firească
rezervă şi demnitate în toată apariţia publică, şi niciodată n-ar fi imitat pe Ion Brătianu în
folosirea unei colecte «pentru încurajarea virtuţilor cetăţeneşti». Crescut, de altminteri, în
tradiţia rămasă de pe urma domniilor fanariote, el nu se credea legat prin declaraţiile sale
politice şi nu ştia să-şi subordoneze totdeauna sentimentele şi resentimentele personale
intereselor obşteşti". Şi aşa mai departe, între merite şi scăderi, şi eroarea de a se fi lăsat
tîrît de ură politică în darea în judecată a lui Brătianu, pe care au împiedicat-o junimiştii,
şi „în abnegaţia de sine şi destulă preţuire a valorii oame-
T. Maiorescu, Istoria..., p. 284.
31*
467

nilor pentru a se apropia iarăşi de junimişti, a primi cu încredere ideile lor şi a scrie cu ei
împreună ultima pagină însemnată în cartea vieţii sale". E drept că am fi înclinaţi să luăm
aceste rînduri ca parţiale, dar cînd ne gîndim că ministerul lui Lascar Gatargi avea ca
miniştri pe: P.P. Carp, Al. Lahovari, Menelas Ghermani, Al. Marghiloman, Take Ionescu,
Gen. Lahovari şi G. Olănescu, nu putem să nu ne întrebăm şi noi: cînd a avut ţara noastră
un minister compus din personalităţi mai însemnate?
Iată un fragment din portretul închinat lui D. Ghica, lui Beizadea Mitică: „Grezîndu-se
prin originea sa mai presus de obişnuitele partide, întrebuinţînd adeseori cuvin-
telepompoase «Ţara mea», Beizadea Mitică trecea fără multă greutate dintr-un partid în
altul şi a prezidat cu aceeaşi încredere în sine atît adunări conservatoare, cît şi adunări
liberale. Căci în aceste vicisitudini, el îşi păstra pururea ideea sa de căpetenie de a fi un
sprijin al dinastiei... Astfel, coborîtorul unui Domn pămîntean a îndeplinit în viaţa sa
publică cea mai înaltă misiune ce i-o îngăduiau însuşirile sale personale, şi «Beizadea
Mitică», prin statornica urmărire a unei juste conceptiuni, a putut deveni o figură
istorică."
Cele mai multe portrete sunt însă mai scurte, reduse la simpla enumerare laconică a
variaţiunilor politice, fără cornentar, ale celui zugrăvit — pentru a încheia cu un cuvînt
lapidar, adese un citat. Aşa, după afirmarea variaţiilor politice şi a lipsei de caracter a lui
G. Panu, adaugă scurt: omnia pro pecunia; după zugrăvirea în cîteva linii a laturii comice
prin vanitate şi susceptibilitate a lui Kalinderu: „Ion Kalinderu nu se poate caracteriza
mai bine decît prin vorbele prezidentului Hénault, amicul lui Voltaire: «si Von ôtait à
certaines gens leur ridicule, il ne leur resterait rein». Iar după descrierea hărniciei în
lucruri mici a lui D.A. Sturdza: „maximus in minimis, minimus in maximis". Lespede
peste o întreagă activitate. E arta acestor portrete sumare, flegmatice, ironice, reduse
uneori la aplicarea unui simplu epitet caracteristic.

XVI
1. Poeţi si critici (1836): sfîrşitul „criticei generale".
2. Caracterele criticei „generale" sau culturale a lui Ma-
iorescu.
1. Patrusprezece ani de la apariţia articolului Direcţia nouă (1872), într-un mic eseu
intitulat: Poeţi şi critici (1886), după bilanţul realizărilor de pînă atunci, Maio-rescu
încheia: „în proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale. Din
momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al
direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curaţi
de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu, etc., etc.
Nu e vorbă, aprecierile critice izolate nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată
dintr-o mişcare intelectuală... Dar aceste sunt lucruri de amănunte. Sinteza generală în
atac, izbirea unui întreg curent periculos o vedem acum ştearsă de la ordinea zilei, pentru
părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică..."
Oricît de ciudate ne-ar părea astăzi aceste rînduri, ne precizează concepţia despre critică
şi rolul ei istoric. Nu ne întrebăm cum scade nevoia criticei o dată cu dezvoltarea
literaturii şi, în genere, a culturii — deoarece grija de proprietate verbală, cu care adăuga
calificaţia de „generală", ne specifică de ce fel de critică, anume, era vorba, singura pe
care o făcuse: critica de direcţie „adevărată". Prezenţa poeziei lui Eminescu avea să
excludă poezia lui Aricescu ; prezenţa Cuventelor den bătrlni avea să excludă dicţionarul
Laurianu-Massim ; se acorda, aşadar, însăşi artei o valoare critică, educatoare chiar, în
domeniul ei exclusiv de acţiune,
469

ea şi cum existenţa unor oameni de o probitate desăvîrşită ar Înlătura nevoia codului

penal ; dacă fapta bună s-ar propaga prin însăşi prezenţa sa, studiul ei, morala,
determinarea condiţiilor de producere şi de calificaţie, măsurile legislative în care se
încadrează ar deveni inutile. Discuţia s-ar putea închide aici, dacă n-ar fi momentul să
tragem linia configuratoare a acţiunii critice a lui Maiorescu, evidentă oriunde, dar fixată
chiar de el însuşi, cu deosebita claritate a stilului său.
{ 2. Critica lui Maiorescu a fost exclusiv culturală, normativă şi s-a exercitat numai în
cadrele orientărilor generale. Ea a plecat de la constatarea unor realităţi şi s-a dezvoltat în
sensul principiului evoluţionist; teoretică oarecum, n-a lunecat totuşi la speculaţie, ci a
lucrat numai în pragmatic, pornind de la determinarea situaţiei reale a culturii noastre,
urmată apoi de o acţiune potrivită acestei situaţii, adică, în cadrele „adevărului"; tot ce nu
răspundea unei stări de fapt, gradului anumit de cultură, era primit ca o improvizaţie fără
fundament, o „minciună'', o „fantasmagorie", nu numai inutilă, ci şi „stricăcioasă" pentru
viitoarea formă.
De aci lupta împotriva a tot ce părea că anticipează, că reprezintă o „formă fără fond": a
Academiei, a Universităţii (privite în hipertrofia lor), a conservatoarelor, a şcoa-lelor de
belearte, neîncrederea în valoarea oricărei legiferări anticipative, ostilitatea faţă de orice
reforme constituţionale de lărgire de drepturi, şi sprijinirea, în schimb, a scoalei primare,
a învăţămîntului elementar necesar oricui, şi apoi a învăţămîntului secundar real pentru
îndrumarea tineretului spre îndeletniciri practice, şi nu bugetare sau inutil speculative. De
la această supunere la realitate vine în domeniul cultural şi lupta lui împotriva tuturor
minciunilor: a etimologismului ardelean, în domeniul limbii, a dacoromânismului, în
domeniul istoriei, a barnuţismului politic, plecate de la idei preconcepute, şi, anume, de la
naţionalismul rău înţeles, luat în sine, şi nu în cadrele adevărului, care nu putea duce decît
la simularea de ştiinţă. In literatură, eroarea capitală i se părea acelaşi naţionalism, sub
ocrotirea căruia se dezvolta o bogată floră poetică fără valoare estetică. Meritul lui
Maiorescu în această epocă
470

€ de a îi disociat categoric, energic, conceptul estetic de cel „naţional" şi de a-i fi dat o

autonomie, ce i se recunoaşte în principiu şi azi, deşi, subconştient, în evaluări, se
confundă încă. Lupta împotriva poeţilor patriotici, a barzilor naţionali a fost salutară
pentru epocă; e salutară orieînd, deoarece confuziile nu se stirpesc niciodată cu totul, ci
renasc sub forme felurite. Pentru a-i acorda o valoare şi mai categorică şi a n-o lăsa să
pară o preferenţă personală, antinaţională şi cosmopolită (ceea ce s-a întâmplat totuşi), i-a
dat luptei un caracter principial, înlocuind pe cît se putea cuvîntul de „patriotic'' sau
naţional, prin „politic": a lupta împotriva „politicei" in poezie e mult mai natural decît de
a lupta împotriva „patriotismului". Nerecunoscînd în artă decit expresia unui sentiment, şi
nu a unei reflec-ţiuni, şi în „politică" expresia unui element intelectual — excludea cu
onoruri teoretice „politica" din poezie. Viţiul de judecata în această argumentare constă în
faptul că lucrurile nu intră în artă prin existenţa lor obiectivă, ci prin sentimentul nostru
faţă de dînsele. Şi chimia şi matematica pot fi motive poetice, cu atît mai mult
patriotismul, a cărui primejdie e, dimpotrivă, lesnea lunecare la declamaţie şi patetism
sentimental. Patriotismul şi „politica" pot fi deci motive de inspiraţie; sunt totuşi de
evitat, şi pentru confuzia la care dau loc între conceptul estetic şi cel naţional, şi din
primatul tendinţei, pe care o continuă adese cu falsificarea calităţii emoţiei estetice. La
apariţia poeziei lui Octavian Goga s-a crezut că-şi reneagă trecutul: el nu combătuse, în
realitate, decît elementul reflexiv, declamatoriu sau tendenţios, formele obişnuite ale
poeziei patriotice sau politice; recunoscindu-i de data aceasta sinceritatea, adică expresia
în cadrele „adevărului" a sentimentului patriotic, o aprobă. Disociaţia conceptului estetic
de cel naţional nu trebuie înţeleasă ca exclusivă ; conceptele nu se suprapun, dar nu se
exclud; ele se pot interfera. Intră, aşadar, în obligaţia criticului de a analiza întrucît
sentimentul naţional s-a realizat in materie estetică —■ singura lui prezenţă neimplicînd
nimic. Cît despre elementul etnic, sau ceea ce s-ar numi astăzi caracterul specific, arta
este negreşit o expresie etnică; în orice creaţie se reflectă creatorul, în orice operă literară
se reflectă scriitorul, adică o psihologie particulară înglobată într-o psihologie etnică;
cu voinţă
471

sau nu, ducem în noi moştenirea unei experienţe milenare dictate de condiţii biologice,
geologice, istorice.
Prezenţa elementului etnic este, prin urmare, un postulat psihologic, fără să fie însă şi un
determinant estetic. O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică.
Specifice, cîntecul din fluier sau înjurătura nu devin şi valori estetice; cît timp specificul
nu e un principiu de valorificare estetică, el nu rămîne decît în funcţia sa psihologica; cît
timp nu putem zice: „e frumos pentru că e românesc", constatarea prezenţei elementului
specific rămîne indiferentă sub raportul estetic.

Critica lui Maiorescu a recunoscut existenţa elementului etnic in orice operă de artă, cum
era firesc, dar a subliniat poate prea exclusiv contactul necesar al acestei literaturi cu
sufletul popular.
Şi aici, ca in toate domeniile de activitate, el a plecat de la sentimentul „realităţilor", al
„adevărului", umile, dar evidente, de la un fel de „şcoală primară" a literaturii — de la
poezia populară, realitate indiscutabilă. A apăsat că trebuie să ne înţepenim pe o treaptă,
pe care evoluţia începuse să o depăşească încă de pe timpul lui, întrucît literatura noastră
începuse să intre şi ea în faza de dezvoltare a tuturor literaturilor culte în sensul
diferenţierii; fără a fi, de altfel, şi de data aceasta un criteriu estetic, disociaţia literaturii
culte de literatura populară e pe cale de a deveni semnul epocei noastre. Aceasta nu
înseamnă înlăturarea elementului etnic; etnosul este şi va rămîne totdeauna un postulat;
un material prim de neînlăturat; dar el nu se limitează numai la o singură pătură şi la
manifestările ei elementare, ci se întinde şi la suflete mult mai cultivate, mai complicate
şi cu manifestări mult mai impalpabile.
Etnicul este, în ultima analiză, limbă şi fond sufletesc vizibil numai uneori, în care se
realizează valorile estetice şi a cărui însemnătate se precizează pe măsura realizării lor.
Cum expresiile cele mai caracteristice sunt şi cele mai primitive, prin însuşi faptul acesta,
ele sunt, în genere, şi cele mai puţin estetice; dacă punctul de plecare al artei poate fi în
ele, tendinţa sa este de a se depărta cît mai mult de dînsele, nu însă de spiritul rasei, ci
numai de manifestările ei primitive: toate literaturile se dezvoltă în cadrele
472

larg înţelese ale datelor rasei, ale conformismului etnie, fără ca să se mai pună problema
specificului naţional în sens exclusiv; numai la noi, ea mai poate figura încă în discuţii.
Indiferent de realizări, timpurile noi au disociat nu numai eticul de estetic, ceea ce făcuse
cu mult înainte Maiorescu, ci şi etnicul de estetic, care la Maiorescu se aflau încă într-o
simbioză devenită apoi un principiu agresiv de valorificare; în epoca de dezvoltare în care
ne aflăm, oricît de puţin numeros ar fi, tipul estetic a ajuns o specie capabilă de a percepe
valorile estetice în sine.
Pe această axă de orientare, a adevărului, a realităţilor, a formei ieşite din fond, critica lui
Maiorescu s-a desfăşurat cu o mare siguranţă de mişcare şi cu o preciziune de diagnostic
şi de terapeutică a examinat toate fenomenele morbide de la baza culturii noastre.
Acţiunea ei a fost salutară şi putem zice istorică: Maiorescu a fost cel dintîi spirit critic cu
o acţiune susţinută, sistematică, plecînd de la concepţii generale şi aplicîndu-le cu
consecvenţă la toate expresiile culturale. Lăsîndu-i la o parte activitatea politică pornită
din aceleaşi principii, critica lui culturală s-a formulat în cursul a cinci ani de publicistică
intensivă în Convorbiri; o dată cu apariţia articolului Direcţia nouă din 1872, ea şi-a
încheiat ciclul evolutiv, prin dărimarea erorilor trecute şi prin indicarea zărilor unor
manifestări mai sănătoase. Se poate spune, deci, fără exagerare de simplificare, că
acţiunea lui critică se opreşte în pragul acestor zări (1872), deşi formularea „demisiunii"
criticei nu se va face decît în 1886, prin afirmaţia că: „în proporţia creşterii acestei
mişcări, scade trebuinţa unei critice generale", ciudată numai în aparenţă.
Trebuinţa criticei generale scade, dar rămîne şi se înteţeşte nevoia criticei speciale, adică
a criticei propriu-zise. „Izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă de la
ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică" — scria, cu
drept cuvînt; în asta ii constă meritul esenţial şi unic, misiunea istorică de îndrumător.
Critica „specială" o rezuma la „apreţieri izolate", la datoria „de a lărgi cercul activităţilor
individuale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pîcla trecutului şi de a
îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare", adică la o misiune fie incidentală, fie de ordin
practic şi
473

social, cu alte cuvinte, la puţin lucru şi la altceva decît e critica modernă. Nu este deci o
exagerare de a afirma că, pe cînd critica europeană se organiza într-o vastă disciplină,
fără elemente definitive de pozitivare, dar cu destule şi interesante ramificaţii în domeniul
esteticului, psihologicului, biograficului, istoricului, socialului, Maiorescu îi minimaliza
pînă la ignorare obiectul. Atitudinea îi ieşea din însăşi structura sufletească, de om de
cultură şi de idei generale, fără nici o aplicaţie şi rădăcini în dom en iul vreunei discipline
anumite. Ca şi în istorie, filologie, politica, filozofie, şi in critică cugetarea lui s-a mişcat
pe axa ideală a consideraţiunilor logice şi s-a dezvoltat in abstracţiuni normative; a fost
un teoretician, un îndrumător, şi nicidecum un critic plecat deasupra unui cîmp limitat de
investigaţie. Obiecţia i s-a făcut de mult de specialişti, fără a i se putea înlătura marele lui
rol, peste munca pozitivă a „specialistului".
In toate luptele cu „specialiştii", cu istoricii şi filologii ardeleni şi academici, chiar cînd
erau oameni de ştiinţă ca Hasdeu, a ieşit biruitor, tocmai din faptul de a nu fi fost un
specialist, ci de a se fi menţinut în cîmpul larg al principiilor logice şi al unui bun-gust
nedezminţit în orice domeniu s-ar fi manifestat. Acţiunea unui astfel de spirit general se
afirmă, mai ales, în epocile de nediferenţiare, de la începutul formaţiei unei culturi; e
rolul covîrşitor de îndrumător, pe care 1-a şi jucat Maiorescu în procesul cultural al
noului nostru stat, rol care nu putea decît să scadă în importanţă o dată cu consolidarea lui
în toate domeniile, cînd eroarea ardeleană fusese sugrumată în ultimele zvîrcoliri
academice, iar în literatură „se făcea" mai bine. Rolul istoric al lui Maiorescu era indicat;
critica normativă intra şi ea într-o nouă fază de relativă pozitivare, de studii bio-biblio-
grafice, de cercetări estetice şi psihologice, de analize literare şi filologice, de raportări
istorice şi sociale — pentru care nu era făcut, după cum nu fusese nici pentru filologie
sau istorie şi nici chiar pentru politică aplicată, adică pentru legiferare... Om de direcţie,
rămînea altora-—şi mai ales timpului — sarcina specializării şi organizării muncii.
Oamenii trebuie văzuţi prin structura lor şi prin necesităţile timpului. Structura lui a
corespuns exact necesităţii momentului, a cărui limită nu trebuie trecută peste
474

1880 — deşi ultimul lui articol constructiv datează din 1872. O dată cu organizarea
culturii noastre, critica trebuia să iasă din faza ei normativă şi strict directivă, pentru a
intra într-o fază de specializare, de disciplină mai mult sau mai puţin ştiinţifică. Nu e o
micşorare, ci o definire; rolurile istorice sunt legate de timp, şi importanţa lor este in a fi
fost împlinite în' momentul necesar. Maiorescu a fost un îndrumător cultural — dar nu şi
un critic literar pro-priu-zis. Critica de astăzi îşi recunoaşte numai originea spirituală în
atitudinea lui estetică şi în directivele lui. Crearea criticei a rămas sarcina generaţiei
următoare. După marea luptă de direcţie din jurul lui 1870, el şi-a părăsit acţiunea în
pragul noului continent descoperit, lăsînd altora grija de a-1 explora; în mijlocul
furtunilor ideologice ce se ridică ritmic, aducînd la suprafaţă probleme de mult dispărute
aiurea, dar la noi încă posibile, ochii noştri se înalţă şi azi la steaua polară a îndrumării lui
de acum şaptezeci de ani. După 1872, activitatea lui devine întâmplătoare, mărginită la
prefeţe, comemorări, rapoarte academice şi obligaţii; de altfel, foarte relativ simţite, de a
răspunde la atacuri din partea unei critice ce se organiza pe alt plan. E vorba de lupta
împotriva criticei socialiste sau sociale a lui C. Dobrogeanu-Gherea, pe atunci I. Gherea,
pe care o vom urmări in cele trei manifestări mai importante: Comediile d-lui Caragiale
(1886); Eminescu şi poeziile lui (1889), şi Contraziceri? (1892).

XVII
1. Comediile d-lui Caragiale (1886). 2. Despre inîhienţa filozofiei lui Schopenhauer
asupra „Junimii" şi a lui Maiorescu, îndeosebi. 3. Estetica lui Schopenhauer în articolul
asupra lui Caragiale: impersonalitatea; arta pentru artă; raportul între artă şi morală.
1. In afară de merit şi talent, unul din motivele atracţiei lui Maiorescu pentru teatrul lui
Caragiale trebuie să fi fost şi faptul că opera dramaturgului este cea mai puternică
expresie literară a criticei sociale a junimismului. Cu Emi-nescu avea numai întretăieri;
reacţionarismul lui vizionar depăşea cu mult evoluţionismul junimist; xenofobia lui
pasionată contrazicea filosemitismul lui P. Carp, ca şi liberalismul şi spiritul de toleranţă
religioasă şi etnică, manifestat întotdeauna de Maiorescu; voivodalismul lui apocaliptic
nu avea puncte comune cu filozofia socială a junimismului, ale cărei origini nu se
adînceau dincolo de 1848; misticismul lui naţional contrazicea luciditatea aproape
ştiinţifică a junimiştilor; ţărănismul lui, de aceeaşi calitate mistică, nu avea multă
rezonanţă în sufletul unor intelectuali, de extracţie burgheză, şi care exercitau un
mandarinat cultural şi uneori latifundiar fără aderenţe rurale. Junimismul politic se
deforma. în Eminescu la căldura unor pasiuni, pe care cugetătorii ponderaţi, mai mult
ştiinţifici, decît vizionari şi mesianici, nu le cunoşteau. Literar, Caragiale reprezintă mult
mai exact critica socială a junimismului îndreptat împotriva defectelor paşoptismului, şi
mai ales, împotriva celui mai evident: al formelor fără fond, adevărata axă a criticei maio-
resciene.
476

Pe cînd Maiorescu o urmărise însă teoretic în domeniul culturii şi al politicei, Caragiale o

traducea în teatru, adică în arta cu acţiunea cea mai directă asupra publicului. Nae
Caţavencu, Tipătescu, Trahanache, Pristanda, Dandanache, Rică Venturiano sunt
ilustraţia puternic colorată a formulei junimiste a „formei fără' fond" şi a unei vieţi „curat
constituţionale"; prin nimic nu se putea scoborî mai adînc în mase critica socială
junimistă decît prin această satiră incisivă, ce se încadra, de altfel, in teoria unei literaturi
autoctone ieşite din condiţiile vieţii noastre naţionale.
Studiul lui Maiorescu îşi trage însă adevărata lui importanţă din punerea succintă a unor
probleme, a căror soluţionare constituie şi astăzi poziţia criticei estetice. Nu e vorba de a-i
găsi vreo originalitate în expresia esenţei artei şi, subsidiar, a raporturilor dintre artă şi
morală. Pe cînd în domeniul ştiinţilor exacte descoperirile şi invenţiile sunt curente, în
domeniul ştiinţilor morale, originalitatea e rară şi se rezumă la ipoteze şi noi combinaţii
numite „sisteme", cu o valabilitate temporală. Problema originalităţii se pune cu atît mai
puţin la Maiorescu; disociator, limpezitor de nori aristofanici, prin vigoare logică,
vulgarizator de principii şi norme, îndrumător, el n-a fost un creator, în prima parte a
activităţii lui, a vulgarizat în Einiges... filozofia mai mult realistă a lui Herbart şi, în unele
puncte, pe cea a lui Feuerbach; în primele lui încercări critice, ideile estetice ale lui Hegel
şi aplicaţiile stilistice ale hegelianului Vischer; în epoca de maturitate, 1-a dominat
influenţa ideilor estetice ale lui Schopenhauer. Rolul lui în răspîndirea în ţară a filozofului
german e atît de important, încît şi-au unit destinele o jumătate de veac în laudă, dar mai
ales în critică, întrucît filozofia lui Schopenhauer a fost privită la noi rnai mult în latura ei
antisocială decît în cea speculativă sau estetică şi a devenit o armă împotriva
junimismului.
2. Pentru a reda atmosfera şedinţelor literare ale „Junimii" din jurul lui 1870, Maiorescu
scrie în una din introducerile Discursurilor1: „Istoria civilizaţiunii de Buckle, în legătură
cu cercetări asupra vechilor culturi indice (Bud-
1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, p. 40.
477

haismul) şi egiptene, părerea lui Schopenhauer asupra istoriei, noua carte a lui I. St. Mill
în contra subjugării femeilor erau mult comentate". Teoriile lui Buckle fuseseră nu numai
obiectul discuţiilor „Junimii", ci provocaseră şi studiile lui V. Pogor şi A.D. Xenopol, ca
şi conferenţele lui T. Maiorescu şi V. Pogor. E, probabil, cugetătorul care a avut cea mai
mare influenţă asupra formaţiei politice a „Junimii". Rămîne Schopenhauer; despre
învinuirea adusă junimiştilor şi îndeosebi lui Maiorescu de a fi adepţii „pesimistului
Schopenhauer" şi, prin urmare, demoralizatori ai tinerelor generaţii, am amintit în altă
parte, la timp. Aici vom da mai întîi cîteva notiţe mai mult de ordin informativ şi statistic
asupra interesului trezit de Schopenhauer în cercul „Junimii", fie după proceseîe-verbale
ale şedinţelor, fie după însemnări1.
Maiorescu 1-a cunoscut pe Schopenhauer încă de la Berlin, unde, după cum mărturiseşte,
influenţa lui Hegel era pe cale să fie înlocuită cu cea a lui Schopenhauer, spre care îl
îndrumase profesorul Karl Werder2. încă din 1862, în articolul său despre herbartianul
Cornelius din Der Gedanke, el scria: „se apropie vremea cînd nimeni nu va îndrăzni să se
atingă nepedepsit de Schopenhauer, înainte de a reflecta din toate puterile sale asupra
celor rostite". . La Iaşi, in procesul-verbal al „Junimii " de vineri 12 noiemvrie 1865, la
Pogor, îl găsim trecut în programul „prelecţiilor" populare cu o conferinţă asupra
Pesimismului ideal: Schopenhauer3. Prima data, poate, cînd se vorbea în public despre
filozofia lui Schopenhauer.
într-o notă din octomvrie 1866 a însemnărilor, cita pe Schopenhauer printre „scriitorii
preferiţi"4. Din 1870 porneşte traducerea Aforismelor asupra înţelepciunii în viaţă, „fiind
mai potrivite cu gradul de cultură de la noi". însemnările sunt pline de preocupările lui de
traducător. „Lucrez, notează el la 4 decemvrie 18705: zilnic tradus din Schopenhauer, şi
joile citit la Junimea, cu un surprinzător
'W x D. Murăraşu, Mviorescu, şi Schopenhauer, în Convorbiri literare, LXXII, nr. 1,
ianuarie 1939, p. 40.
2I. Petrovici, Tita Maiorescu, 1931, p. 160.
3 I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 434.
4 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 125. 6 T. Maiorescu, însemnări, I, p. 167.
478

interes, care se menţine". Prin mai 1872 menţionează într-o notă marginală: „Aforisme
terminat"1. Procesele-verbale ale şedinţelor „Junimii" ne consemnează şi ele lecturile din
Schopenhauer şi interesul lor2; publicate pe rind în Convorbiri, ele au avut succes de
lectură şi la Bucureşti, iar traducătorul se arată nemulţumit de traducerea lui.
în prefaţa ediţiei a Ii-a recunoaşte a fi făcut îndreptări în urma poveţelor lui Al.
Odobescu3. De altfel, în anul al IV-lea al Convorbirilor, apăru şi traducerea lui
Maiorescu Asupra filozofiei în universitate. Mişcarea trezită de filozoful german în cercul
„Junimii" e atestată de mulţi. Intr-o scrisoare din 1871 a lui Iacob Negruzzi către A.D.
Xenopol4, ne confirmă că „ocupaţia principală este citirea lui Schopenhauer, care ne
ocupă pe toţi, cu acelaşi mare interes ca mai înainte". Despre puternica impresie făcută
asupra lui I. Slavici sau A.D. Xenopol, avem urme scrise în Amintirile5 celui dintîi şi în
corespondenţa celui de al doilea6. Despre M. Eminescu nici nu mai amintim; studiul
influenţei lui Schopenhauer asupra marelui poet cuprinde el singur o întreagă
bibliografie.
Interesul lui Maiorescu pentru Schopenhauer se menţine şi la Bucureşti. Numit la 1884
profesor la catedra de Logică şi de Istoria filozofiei secolului al XlX-lea, anunţă chiar din
prima lecţie că va da preferinţă studiului sistemului lui Schopenhauer, care, „prin
actualitatea lui, e în legătură cu preocupările auditorului"7. Traduse în această epocă
Estetica, după cum o amintea singur în articolul Contraziceri?, publicată, în parte, la
Convorbiri literare, XIX, şi apoi într-o serie de articole din România liberă, începînd de la
12 aprilie 18858.
1 T. Maiorescu însemnări, I, p. 180, notă.
2 I.E. Torouţiu, op. cit., IV., p. 445, 446, 453.
3 I.E. Torouţiu, op. cit., V, p. 36.
4 I.E. Torouţiu, op. cit., III, p. 422.
5 I. Slavici, Amintiri, 1924, p. 105.
6 I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 18,100, 184; şi despre toate, D. Murăraşu, articolul citat.
7 România liberă, I, nr. 6, p. 65, 1884, şi apoi diverse informaţii despre cursul lui
Maiorescu, România liberă, 12 aprilie 1885, şi Conv. Ut., 1 aprilie 1885.
8 Despre Geniu; Despre Estetica poeziei; Despre Istorie, în Conv. Ut., 1 apr., 1 mai, 1
august 1885.
479
Zelul lui pentru Schopenhauer mergea pînă a stărui şi a-1 povăţui pe J.A. Cantacuzino-
Zizin în traducerea lui în franţuzeşte a operei principale Le monde comme volonté et
comme représentation, prima traducere în limba franceză a acestei lucrări monumentale.
înainte tradusese Aphoris-mes sur la sagesse dans la vie (1880); De la quadruple racine
du principe de la raison suffisante (1883); iar mai tirziu, Critique de la philosophie
kantienne (1889)1.
3. Maiorescu n-a publicat nici un studiu asupra operei lui Schopenhauer, nici o cercetare
de amănunt sau măcar o expunere a filozofiei lui (în afară de prelegeri universitare şi de
conferinţe de vulgarizare). Nu era obiceiul lui; modul lui firesc de expresie era vorba
rostită, şi nu cea scrisă; cuvînta uşor şi scria greu. Funcţiunea lui normală era de a asimila
cîteva principii generale în substanţa proprie. Nimeni nu-şi analizează celulele corpului
sau globulele sîn-gelui pentru a discrimina contribuţia distincta a diverselor elemente ale
alimentaţiei; e sîngele nostru, e carnea noastră ieşită clin reacţiuni şi combustiuni, pe care
nimeni nu le-ar putea revendica drept ale lui. Aproape nu-1 pomeneşte pe Schopenhauer,
după cum nu-1 pomenise pe Hegel, pe Mill sau pe Trendelenburg: concepţia lui
Schopenhauer (de pildă, caracterul de dezinteresare al artei) purcedea, de altfel, în parte,
din Kant, iar fondul însuşi venea de mai sus, din teoria ideilor a lui Platon; eu toţi se
integrau deci într-un idealism estetic, în nuanţe considerate ca bunul comun al unei
familii de spirite.
Cu simplu titlu de indicaţie şi de recapitulaţie, rezumăm în cîteva rînduri estetica lui
Schopenhauer după cartea III a monumentalei lui lucrări—atît cît e necesar pentru a lega
de ea textele maioresciene.
Deşi-1 combătuse pe Hegel, estetica amîndorura porneşte de la teoria ideilor a lui Platon
şi de la deosebirea dintre „conceptul ce e o abstracţie şi conceptul ce e un concret, ce e o
Idee".
In deosebire de conceptul abstract, susceptibil de a fi perceput de inteligenţă, „ideea este
strict intuitivă; ea e
1 însemnări, I, p. 127, nota editorului lor.
480

totuşi determinată de pretutindeni, cu toate că reprezintă un nesfîrşit număr de lucruri

particulare; individul ca individ n-o poate cunoaşte; ca să o cunoască, trebuie să se
dezbrace de orice voinţă şi să se înalţe la starea de subiect cunoscător pur; ea nu e deci
accesibilă decît geniului şi celui care printr-o înălţare a forţei conoscive, datorită de
obicei geniului, se găseşte într-o dispoziţie genială". Pentru a ne exprima mai simplu, arta
este o reprezentare a lumii, nu privită în caracterul ei individual, ci în caracterul tipic,
etern; ea nu reproduce lucrurile în contingenţa, ci în esenţa lor, în ideea — ideea
platoniciană — ce le subsuma şi e permanentă îndărătul exemplarelor variate, care circulă
în jurul nostru. La cunoaşterea „ideii platoniciene", adică a tiparelor obiectelor, nu se
ajunge pe calea inteligenţei, ci numai pe calea intuiţiei în momentul contemplaţiei pure,
cînd contemplatorul nu e un individ, ci un subiect cunoscător, pur, eliberat de voinţă, de
durere, şi de timp. în contemplaţia estetică, el distinge, aşadar, două elemente
inseparabile: „cunoştinţa obiectului nu ca un obiect individual, ci ca o idee platoniciană,
adică drept formă permanentă a întregei specii de obiecte; apoi, conştiinţa intimă a
subiectului cunoscător nu ca o conştiinţă individuală, ci ca o conştiinţă a subiectului pur
cunoscător şi independent de voinţă". Iată textul rezumativ al esteticei idealiste a lui
Schopenhauer; concepţia lui estetică se integrează într-o întreagă concepţie metafizică a
„lumii ca voinţă şi reprezentare": contemplaţia estetică este privită ca un mijloc de
eliberare din cătuşele voinţei de a fi, a cărei expresie tragică suntem noi, adică fărîmiţarea
voinţei oarbe într-o figuraţie absurdă de fiinţe, episod care turbură fără folos beatitudinea
şi repaosul neantului. Instrumentul voinţei oarbe este intelectul; cunoaşterea e în serviciul
voinţei; ea nu e dezinteresată, ci se trudeşte să-i aducă noi elemente pentru a se satisface
în dezlănţuirea ei: scopul tuturor ştiinţelor puse în slujba voinţei de a trăi. „Orice ocupaţie
abstractă a spiritului, afirmă el, este călăuzită de voinţă, care îi dă direcţia folositoare
intenţiilor sale şi care concentrează atenţia; abstracţia e de aceea totdeauna întovărăşită de
o sforţare şi sforţarea presupune o activitate a voinţei." Nu-
481

mai cunoaşterea intuitivă, pur contemplativă ne poate dezrobi întrucîtva de imperativele

voinţei exclusiv egoiste şi ne face să „intrăm într-un anumit chip în altă lume, unde nimic
din ceea ce turbură voinţa şi prin aceasta ne munceşte atît de violent, nu mai există." Arta
este, aşadar, ocatarsis, o purificare a omului de relele existenţei, expresie a voinţei de a fi,
o evadare din egoismul vital, o uitare de sine într-o contemplaţie dezinteresată, prin care
intrăm în contact cu ideile platoniciene, tiparele eterne.
Aceste puţine idei, dar esenţiale, minunat expuse şi exemplificate de Schopenhauer în
monumentala Iui operă, le găsim risipite în articolele activităţii din urmă a lui Maiorescu,
fără referinţe şi fără prezentare teoretică; ele i-au fixat atitudinea definitivă faţă de
fenomenul estetic — al aşa-zisei „arte pentru artă", ce avea să provoace una din cele mai
mari discuţii din cîte au fost la noi în materie estetică.
Textele maioresciene se referă la impersonalitatea emoţiei estetico şi la raportul dintre
artă şi morală.
Caracteristica emoţiei estetice este capacitatea ei de a-1 face pe contemplator „să se uite
pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumina ficţiunii ideale". „înălţarea impersonală este
însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încît tot ce o împiedică şi o
abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice." Esenţa artei este
„de a scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricît
de mari ar fi în alte priviri".
In filozofia lui Schopenhauer, arta se integrează ca un principiu de eliberare de sub
acţiunea unei voinţe oarbe, fatale şi fără nici o finalitate; contemplaţia estetică, fie a
artistului în momentul creaţiei, fie a contemplatorului, îl înalţă pe om deasupra pasiunilor,
spaimei, dorinţei, a torturii pasiunilor. „In clipa cînd, desprinşi de voinţă, ne lăsăm în voia
cunoştinţei libere şi pure — scrie Schopenhauer—-,intrăm oarecum în altă lume, unde
nimic din ceea ce turbură voinţa, şi prin aceasta ne chinuie atît de violent, nu mai există."
Aceeaşi acţiune eliberatoare prin despersonalizare, prin impersonalizare are arta şi in
concepţia lui Maiorescu, aşezată, fireşte, într-un cadru mai restfîns,
482

fără perspective asupra filozofiei voinţei şi a pesimismului integral.

Şi el vedea în „egoism şi în egoismul exagerat izvorul a tot ce e rău" — iar în artă, o
descătuşare din lanţurile lui. „Căci numai o puternică emoţie impersonală poate face pe
om să se uite pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului..."
Spirit mai mult empiric decît speculativ, Maiorescu trase imediat concluziile practice ale
poziţiei lui estetice: arta îşi are scopul în sine, adică în emoţia estetică, şi nu în altceva;
arta este pentru artă. Şi cum piesele lui Caragiale erau acuzate de imoralitate, greutatea
apărării trebuia sa cadă în această direcţie, adică asupra raporturilor dintre artă şi morală.
Are arta vreo misiune morală? se întreabă el. „Da, arta a avut totdeauna o misiune morală
şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte." Rămîne însă de văzut în ce constă
moralitatea artei... Morala rezidă în însăşi esenţa artei; din moment ce egoismul este
principiul oricărui rău şi natura emoţiei estetice e de a ne ridica prin uitare de sine
deasupra lui în lumea ficţiunii ideale, măcar pentru o clipă, atit cît ţine emoţia estetică,
urmează de la sine că arta este morală prin însăşi definiţie. „Aceasta este cu atit mai
important in zilele noastre, adăuga el cu vechea lui rezervă, cu cît simţimîntul religios,
care mai înainte îndeplinea misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor egoismului
zilnic, dispare din ce în ce mai mult în clasele culte şi trebuie înlocuit cu alte emoţiuni
impersonale."
Pusă astfel, şi nici nu poate fi altminteri, concluzia e că arta nu are alte scopuri morale
decît cel ce e însăşi esenţa ei, a înălţării impersonale, a dezrobirii omului din cătuşele
egoismului; arta nu poate avea alte intenţii ce-1 împlîntă pe om în contingent, intenţii
politice sau moralizatoare. „Chiar patriotismul, cel mai important simţimînt pentru
cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-
hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică." Maiorescu
rămîne, aşadar, egal cu sine, cu cel din 1867, teoreticianul unei arte dezinteresate, lipsită
de orice tendinţă
32*
483

practică, adversarul literaturii de caracter politic, moral şi chiar patriotic.

Aplicată la teatrul lui Caragiale, moralitatea lui nu trebuie evaluată prin imoralitatea celor
mai mulţi dintre eroi. „Poetul dramatic, scria Schopenhauer, să ştie că el este oglinda
neamului omenesc, şi, prin urmare, să introducă foarte multe caractere rele, uneori
perverse şi scelerate, precum şi mulţi nebuni, capete sucite, smintiţi şi numai aşa, din cînd
în cînd, cîte un om cuminte, unul onest, unul bun, şi numai ca excepţia cea mai rară un
caracter nobil şi generos." •
Moralitatea eroilor dramatici nu stă în caracterul moral, ci în gradul de realizare artistică,
prin care izbutesc să ne smulgă din sfera intereselor noastre, pentru a ne transplanta într-o
lume fictivă: „Singura moralitate ce se poate cere de la ele (comediile lui Caragiale) este
înfăţişarea unor tipuri, simţiminte şi situaţii în adevăr omeneşti, care prin expunerea lor
artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea
unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă, a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în
interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei de artă."
Intrucît tipurile lui Caragiale sunt reale, ne dau impresia autenticităţii, izbutesc să ne
fixeze în lumea lor închipuită, sunt şi morale, moralitatea artei stind în gradul de perfecţie
artistică. Învinuirii de a fi avut scopuri politice, Maiorescu îi răspunse prin afirmaţia
dreptului scriitorului de a-şi alege materialul de oriunde ar vrea: obligaţia iui este de a-1
scoate din realitate; fraza demagogică este tot atît de ridiculizabilă ca şi fraza reacţionară.
Caracterul de autenticitate a tipurilor reprezentate rezolvă şi chestiunea trivialităţii, de
care fusese învinuit Caragiale. Pentru a menţine iluzia realităţii, eroii trebuie să vorbească
limba situaţiei lor. „în lumea artei adevărate, nici nu poate fi vorba de trivial, încheie el.
«Trivial » este o impresie relativă din lumea de toate zilele, ca şi decent şi indecent. Dacă
pseudo-artistul rămîne el însuşi în această lume de rînd, dacă el însuşi nu este cuprins de
inspirarea impersonală şi prin urmare nu ne transportă nici pe noi în lumea curată
484

a ficţiunilor, atunci se înţelege că lucrarea sa poate să fie trivială, indecentă, lascivă, după
cum ii este felul şi ţinta. Dar aceasta nu atîrnă nici de la obiect, nici de la expresie, ci de
la chiar genul inspirării sale; şi atunci o împărăteasă cu expresii academice, manierate,
după gustul trecător al unui public trecător, poate să fie în adevăr trivială, pe cînd soţia
chiristigiului Dumitrache nu este." A trecut mai bine de o jumătate de veac de la
redactarea acestor rînduri; critica generaţiei noastre n-a găsit încă o formulare mai justă şi
mai lapidară a autenticităţii ca singura condiţie a expresiei artistice.

XVIII
4
1. Eminescu şi poeziile lui (1889): conceptul sehopenhaue-rian al „şeniului". 2. Aplicaţia
conceptului la Eminescu. 3. „Pesimismul" lui Maiorescu. é. Maiorescu şi Eminescu.
l.Deşi imaginea lui Eminescu este fixată după datele abstracte ale „geniului" privit în
sine, aşa cum îl plăsmuise unilateral Schopenhauer în monumentala sa operă, articolul lui
Maiorescu asupra marelui poet (1889) e şi acum preţuit ca un model de portretistică
morală1.
In loc de a vedea în geniu un echilibru de forţe sufleteşti, un produs armonic, aşa cum se
găseşte la marii cugetători şi mai ales la marii oameni de ştiinţă, Piaton, Kant, Spinoza,
Pasteur, Goethe, Newton, Darwin etc., considerînd numai geniile poetice pe bază de
nevroză, Schopenhauer a văzut într-însul un dezechilibru şi o dezarmonie.
„Esenţa geniului, afirmă el, este anormală, întrucât consistă în emanciparea intelectului
din serviciul voinţei, căruia îi este destinat in chip firesc şi în lucrarea lui din propriu
impuls." Intelectul normal lucrează din scopuri egoiste, în slujba voinţei de a fi,
individual; intelectul omului genial însă „îşi găseşte întrebuinţarea, aplicîndu-se la
generalitatea existenţei'*, a întregului neam omenesc. Omul normal se scufundă în
zgomotul şi nimicurile vieţii, omul genial se poate reculege în sine: puterea
contemplativă este nota lui caracteristică şi tot aşa şi adevărata seriozitate, care nu stă în
„sfera personală şi practică, ci în obiectivitate şi în teorie", în stare de a percepe „esenţa
lucrurilor şi a lumii, aşadar adevărurile supreme." Omul
1 T. Vianu, Personalitatea lui Eminescu, în Fragmente moderne ed. Cultura Naţională,
1925.
486

de geniu „îşi jertfeşte binele său personal scopului obiectiv"; ^.geniul este propria sa
răsplată".
Geniul vede în lucruri mai mult partea generală decît cea individuală, în timp ce serviciul
voinţei cere mai ales cunoaşterea individualităţilor — de oricîte oriîşiscoboară focul
inteligenţei lui anormale asupra înprejurărilor vieţii viziunea Iui devine disproporţionată.
„Geniului îi lipseşte cumpătarea sau răceala prudentă, care consistă tocmai în a atribui
lucrurilor numai ceea ce li se cuvine in realitate, mai ales în privinţa scopurilor noastre
posibile: de aceea, nici un om rece şi cumpătat nu poate să fie geniu." Concepţie, în
adevăr, unilaterală. Pasiunea şi violenţa (Schopenhauer se gîndea la sine) sunt o condiţie
a geniului: de aici exagerarea dispoziţiei, violenţa afectelor, schimbarea repede a stărilor
sufleteşti. „Geniul trăieşte din fire singuratic": preocupările lui nu se îndreaptă spre
indivizi, ci la omenirea întreagă (Schopenhauer se descrie din nou pe sine); geniul nu
poate fi pămînteşte fericit; el nu se încadrează în timp; l-am numi azi un inconformist.
Schopenhauermai insistă şi asupra caracterului copilăresc al geniului. „Orice geniu este
de aceea un copil mare, fiindcă se uită în lume ca în ceva străin, într-un teatru, aşadar cu
interes curat obiectiv", şi, prin dezinteresare, prin naivitate şi simplicitate sublimă, el
rămîne toată viaţa un copil mare.
2. Pe acest schematism şi-a construit Maiorescu portretul lui Eminescu ... „Lumea in care
era el, după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale. In
aceeaşi proporţie, tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere
sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca
persoană, ii erau indiferente."
Cînd refuză o decoraţie, Maiorescu comentează faptul cu un patetism neobişnuit în
expresia lui firesc sobră: „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut
să-1 distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu
din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din
naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborîre în lumea
convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească." „Lipsit de orice interes egoist, el
se interesa
487

cu atît mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale". Pesimismul schopenhauerian nu

1-a redus „la plîngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era
eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte!...
Seninătatea abstractă, iată nota Iui caracteristică, în melancolie, ca şi în veselie." La fel
afirma şi Schopenhauer că melancolia este caracteristică geniului şi o explica.
„Melancolia, scria el, care însoţeşte geniul provine din faptul că voinţa de viaţă cu cît se
află iluminată de un intelect mai limpede, cu atît vede mai lămurit mizeria stării sale". Cu
alte cuvinte, melancolia nu e de ordin subiectiv, nu porneşte de la o situaţie personală, ci
e obiectivă, pornită de la starea omenirii întregi, de la neantul universal. Iată-1 acum şi cu
naivitatea schopenhaueri-ană ce-1 apropia de copilărie: „Cînd venea în mijlocul
nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea
ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutînd mereu o formă mai perfectă, o
citea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gîndit măcar să o publice:
publicarea îi era indiferentă..." Dezinteresarea, obiectivarea lui mergea atît de
departe, încît nu se limita numai la viaţa materială sau la creaţia literară, ci îngloba şi
viaţa sentimentală atît de individuală: „Dacă el se considera oarecum ca organul
accidental, prin care însăşi poezia se manifesta, aşa încît ar fi primit cu aceeaşi mulţumire
să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru
întâmplările vieţii externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu
totul neobişnuit". Femeia era pentru dînsul o copie a unui ideal (aceasta e metafizică, dar
nu şi realitate), aşa că „îl iubea întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea, şi
el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea
cugetării şi a poeziei".
Văzut într-o formulă atît de impersonală, de superioară contingentului, concluzia nu
putea fi decît că Eminescu n-a cunoscut mizeria, pentru că n-a simţit-o şi, prin urmare,
nimeni nu are a-şi imputa ceva: „A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează
a întrebuinţa o expresie
488

nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care ei cel dintîi ar fi respins-o... Să fi avut ca

redactor al Timpului mai mult decît a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui
trebuinţe materiale, tot atît era... Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu
la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii."
Legenda trebuie, în adevăr, să dispară: nimeni nu nebuneşte din lipsuri, dar nici nu se
poate spune că Eminescu nu le-a resimţit dureros: scrisorile lui ne-o dovedesc doar atît de
patetic. Maiorescu piane cauza nebuniei în ereditate, adică în ceva nedovedit: că au mai
fost încă două cazuri în familie nu ajunge. Nu ştiu de ce am ocoli adevărul atît de
limpede: infecţia luetică e un fapt mărturisit, cunoscut şi ineluctabil. Ea explică totul, fără
intervenţia mizeriei sau a eredităţii.
Maiorescu a cunoscut pe Eminescu ; multe din trăsăturile psihologice înregistrate sunt, cu
siguranţă, ale lui. Dar chiar dacă nu l-ar fi cunoscut de loc, i-ar fi putut zugrăvi un portret
identic numai după indicaţiile lui Schopenhauer asupra omului genial: el e, aşadar, tipic.
După cum în articolul asupra lui Caragiale se oprea la cîteva consideraţii estetice,
fundamentale, ce e drept, şi chiar definitive, fără a intra însă în studiul propriu-zis al
operei, pe care o aprecia numai în trăsături generale, tot aşa şi în articolul asupra lui
Eminescu, criticul s-a oprit la portretul moral al poetului: consideraţiile ce urmează,
îndreptăţite, de altfel, şi cu gustul sigur de totdeauna, sunt didactice şi elementare; în ele
nu se pot găsi decît rudimentele evoluţiei ulterioare a criticei în genere şi a eminescolo-
giei în particular.
3. Pornită din sînul „fracţiunii libere şi independente", ajunsă în faţa parlamentului prin
A.D. Holban ca motiv de invalidare, învinuirea de a fi fost un adept al lui Schopenhauer,
„un pesimist", se transformase cu timpul într-o temă de atacuri de presă anonime sau
iscălite, printre care strălucea cu deosebire verva pamfletară a lui Hasdeu.
Învinuirii de „cosmopolitism", Maiorescu i-a răspuns de multe ori, disociind la început
înţelesul noţiunii, pentru a determina întrucît era sau nu cosmopolit; înţelegînd că
noţiunile au anumite sensuri globale în ochii publicului, protestase apoi integral împotriva
acuzaţiei şi accentuase
489
'

caracterul naţional al acţiunii lui culturale. In Direcţia nouă (1872), amestecase încă
amîndouă tendinţele, caracte-rizînd-o „prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă
datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului
naţional". Cu timpul va sublinia şi mai mult importanţa elementului etnic: „Suntem
convinşi, spunea el, de pildă, într-un discurs de la 3 decemvrie 18941, că numai prin cea
mai rodnică muncă naţională, prin dezvoltarea caracterului etnic, în limbă, literatură, în
munca fizică, in costum, în istorie, în forma socială şi în forma de stat trebuie să meargă
ţara aceasta". S-a văzut şi se va mai vedea la el primatul etnic: formule ca: „e românesc",
e „de la noi", e „local", e din „realităţile noastre naţionale", „nu e creat prin vreo influenţă
străină" revin mereu sub pana lui, de unde şi preferinţele pentru literatura populară,
pentru romanele sau schiţele populare şi chiar dialectale ale lui Slavici, Ioan Popovici-
Bănăţeanul etc.
Dar, dacă în privinţa acuzaţiei de cosmopolitism, Maio-rescu s-a apărat totdeauna cu
energie polemică şi şi-a afirmat poziţia şi practic printr-o acţiune tot mai înclinată spre
valorificarea elementului etnic, în privinţa „pesimismului" răspunsul lui a fost mai
reticent sau chiar absent. Rolul lui în difuziunea filozofiei lui Schopenhauer era atît de
evident şi prin „prelecţiuni", şi prin cursuri, şi prin traduceri, şi în discuţiile de la
„Junimea", încît nu se putea lepăda de o filozofie, oricît ar fi fost ea de privită ca o
filozofie antisocială şi dizolvantă. Simpla lui replică consta în afirmaţia repetată că „e un
optimist". Rămîne totuşi să-i conciliera optimismul indiscutabil şi manifestat prin atîtea
acţiuni şi îmbrăţişarea unei filozofii pesimiste, care priveşte existenţa ca o nenorocire şi
ne îndeamnă să o combatem, să o anulăm prin suprimarea voinţei: conciliere mai uşor de
făcut la Maiorescu, dar care se poate împinge pînă la explicarea cazului mult mai greu al
lui Eminescu.
Oricît de mare admirator şi propagator al lui Schopenhauer ar fi fost în decursul întregei
lui vieţi, nu vom găsi în opera lui Maiorescu elementele esenţiale ale filozofiei lui
Schopenhauer în latura ei speculativă, a lumii ca voinţă
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 647.
490

şi ca reprezentare, şi in concluziile ei pesimiste, atît de influenţate de budism. Lucrul în

sine e voinţa oarbă de a fi, voinţa care e în afară de spaţiu şi de timp, scoasă de sub
cauzalitate; ea e una şi nedivizibilă, invariabilă în sînul unei variaţii aparente. Intelectul
este instrumentul acestei voinţe; „pe cînd voinţa este substanţa omului, intelectul este
accidentul". Voinţa este oarbă şi n-are nici o finalitate, adică nu realizează nici un scop —
ceea ce înseamnă anularea ideii de progres, pe care o găsim totuşi afirmată de mai multe
ori la Maiorescu (şi mai ales în Progresul adevărului, 1883), fără de care nici nu se poate
concepe o activitate politică; ştim, de altfel, că, în maturitatea vieţii lui, Maiorescu s-a
apropiat tot mai mult de evoluţionismul englez al lui Spencer.
Filozofia lui Schopenhauer nu este atît de cunoscută prin speculaţii, cît prin concluziile
ei, prin felul cum nega valoarea existenţii, adică prin ceea ce se numeşte pesimismul ei.
Marele lui talent se înverşunează de a ne zugrăvi aventura tragică a vieţii, adică a unei
voinţe care se nimiceşte pe sine însăşi, intrucît indivizii nu sunt decît expresia aceleiaşi
voinţe, unice.
Nimic din speculaţiile metafizice şi din concluziile pesimiste ale lui Schopenhauer nu
transpiră în opera lui Maiorescu; în conferenţe şi cursuri, avem o expunere obiectivă, şi
nu un prozelitism; in traduceri, găsim numai Aforismele, ori fragmente din estetică, ori
Despre geniu, ori Despre istorie, adică chestiuni subsidiare ; în articole critice, găsim
esenţa esteticii schopenhaueriene, fără vreo afirmaţie asupra concluziilor pesimiste: prin
artă ne eliberăm din cătuşele egoismului, dar aceasta nu implică concluzia budistă a
Nirvanei, a anulării voinţei prin contemplaţie şi inacţiune, ca la Eminescu, ci numai
ridicarea deasupra egoismului, a contingentului, a temporalului în intemporal şi
dezinteresare personală. Alte întretăieri cu filozofia schopenhaueriană nu sunt de natură
exclusivă, ci aparţin unei întregi familii de cugetători. D. Ion Petrovici1, de pildă, arată
că, intrucît filozofia schopenhaueriană reliefa valoarea instinctelor, afectelor şi în genere
a factorului iraţional, Maiorescu a aflat o bază pentru tendinţele
1 Ion Petrovici, Schopenhauer, „Bibi. p. toţi", p. 253.
4SI

sale conservatoare, care tăgăduiesc posibilitatea de a se reforma o societate după normele

raţiunii, făcîndu-se abstracţie de datini, tradiţii, de tot ce alcătuieşte viaţa organică şi
inconştientă a sufletului unui popor. în această atitudine, se întîlnea negreşit cu
Schopenhauer, dar şi cu mulţi alţii, cu Hegel mai ales1. Lupta lui împotriva freneziei
reformatoare a liberalismului nostru putea tot atît de bine izvorî din aceste rînduri ale lui
Hegel din Filozofia dreptului: „întrucît spiritul este în realitate ceea ce el se cunoaşte a fi
şi întrucît statul, ca spiritul unui popor, este legea care pătrunde suma tuturor relaţiilor
sale de viaţă, moralitatea şi conştiinţa indivizilor care îl compun, urmează că constituţia
unui popor anumit atîrnă de particularităţile şi formaţia conştiinţei sale de sine. în aceasta
stă libertatea sa subiectivă şi o dată cu ea, realitatea conştiinţei sale. A voi să dai apriori
unui popor o constituţie care, prin conţinutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puţin
raţională, înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o Constituţie este ceva
mai mult decit un simplu obiect al cugetării." La fel, faptul de a fi fost antirevoluţionar nu
se poate pune pe seama exclusivă a filozofiei lui Schopenhauer ; lupta împotriva
raţionalismului revoluţionar se încadrează într-un întreg sistem de filozofie politică,
foarte expresiv reprezentat de Hegel, ca şi de Auguste Comte; însuşi Maie-rescu se
considera ca un „evoluţionist", influenţat mai ales de Istoria civilizaţiei în Engluera
(1857) a lui Buckle, iar mai tîrziu, de Spencer.
Am dat aceste indicaţii asupra urmelor schopenhaueriene în opera lui Maiorescu şi s-ar
mai putea da şi altele, cum ar fi, de pildă, în problema valorii istoriei; nu vom găsi însă
nimic din concluziile pesimiste ale acestei filozofii, care considera viaţa ca un rău şi
recomanda obligaţia de a stîrpi din rădăcini voinţa de a trăi, după cum le găsim la
Eminescu, al căror punct final nu e totuşi sinuciderea (pe care el o socoteşte, nu fără
ciudăţenie, o dovadă vădită a dragostei de viaţă), ci asceza fachirilor indieni şi a
martirilor creştini. Nu ştim, aşadar, dacă şi întrucît adera Maiorescu la filozo-
1 Hegel, Philosophie des Rechts, p. 274, ed. Meiner, p. 225. Citaţia ce urmează e după T.
Vianu, Influenta lui Hegel In cultura română, p. 31.
492

fia speculativă a lui Schopenhauer. Voim să ajungem la concluzia că, chiar dacă ar fi
aderat (cum era cazul lui Emi-nescu), această adeziune n-a avut şi nu putea avea nici o
repercuţiune asupra activităţii şi atitudinii sale practice faţă de viaţă.
Problema s-a pus aproape de toţi criticii la Eminescu: un pesimist, un negator al vieţii, un
adept teoretic al Nir-vanei budiste cum s-a putut dovedi în viaţa practică un om atît de
pasionat de probleme politice şi sociale, un naţionalist atît de exclusiv, la care dragostea
faţă de ai săi mergea pînă la ura faţă de alţii? Luptele lui Eminescu împotriva evreilor sau
a claselor suprapuse, a demagogiei liberale, a paşoptismului şi a fanariotismului
dovedeau o pasiune ce nu se potrivea cu asceza budistă nici cu doctrina tat twam asi a
identităţii tuturor oamenilor, sau mai bine zis a tuturor fiinţelor. Oricît de mare ar fi
contrastul între negatorul din poezii şi luptătorul — meliorist ca orice luptător —,
concilierea trebuie făcută printr-o disociaţie a planului speculativ de cel practic.
Speculaţia intelectuală poate merge mult mai departe sau chiar în direcţie opusă celei
urmate de temperament, legat de fiziologia şi psihologia individuală. Speculaţia poate
merge pînă la negarea sensului vieţii, temperamentul se mulţumeşte însă cu realitatea ei,
fără a-i mai sonda inutil neantul. Pesimismul rămîne, aşadar, cele mai adese o concepţie a
lumii fără repercuţiuni asupra vieţii practice. Aproape nu există un ginditor care să nu fi
simţit ameţeală în faţa neantului universal, chiar dacă s-a recules apoi în clădirea unei
opere constructive. Mai toate religiile au o viziune pesimistă a lumii. „Substanţa şi
adevăratul sens al creştinismului, scria Schopenhauer, sunt aceleaşi ca cele ale
budismului şi ale brahma-nismului; toate trei ne învaţă că omul este vinovat prin faptul
însuşi al existenţei sale; numai că creştinismul, spre deosebire de celelalte două religii
mai vechi, nu procedează atît de direct şi de sincer: el nu dă vina pe faţă pe existenţă, ci o
face să fie săvirşită de prima pereche de oameni." Aproape nu există o viziune a lumii
fără un fond de pesimism ; dar, după această constatare de caracter pur teoretic şi
speculativ, omul nu reacţionează decît din impulsul temperamentului său, al sîngelui, al
cărnii, al afectelor. Lumea poate fi o vale a plîngerii, un „vis al nefiinţii", o absurdi-
493

täte fără sens — dar, chiar dacă n-ar avea sens, ea e o realitate, pe care trebuie să o trăim,
intr-un spaţiu, limitat ce-i dreptul, dar atît cît este, el încă ajunge pentru a ne interesa şi a
umplea nevoia noastră de activitate, după anumite criterii şi grade. Fachirii şi martirii îşi
puteau nimici voinţa de a trăi prin asceză ; nu toţi însă pot avea aceste virtuţi negative.
însuşi Schopenhauer e un exemplu elocvent de disociaţie dintre teorie şi practică;
împotriva negaţiei vieţii şi invocaţiei Nirvanei, el a fost un iubitor de viaţă; speriat de o
molimă de holeră, duşman al milei, pe care o recomanda altora ca singura evadare
posibilă de sub tirania voinţei oarbe, a fost un egoist, un avar; împotriva misoginismului
proclamat teoretic, a fost un mare senzual, după cum era şi un vanitos, un coleric, cu tot
dispreţul ce-1 arăta situaţiilor oficiale şi pentru tot ce „pare" numai1. în practică omul se
valorifică prin temperament, şi nu prin speculaţie. La fel se explică şi contrastul dintre
pesimismul integral pur speculativ al lui Eminescu şi activitatea lui pasională in ziaristică
şi luptele politice; n-avea un temperament de fachir anihilat în Nirvana lui, ci de luptător.
La Maiorescu nu se prezintă nici măcar această antinomie; pesimismul nu se găseşte
nicăieri în opera lui, ci numai afirmaţia optimismului, însăşi formula temperamentului
său echilibrat, armonios, complet, cu mari resurse intelectuale, cu rafinate plăceri
artistice, mare iubitor de femei, cu succese proporţionate talentelor, care a izbutit în viaţă,
nu fără lupte, sporindu-şi plăcerea biruinţei. La ce ne putem aştepta de la un om astfel
înzestrat? La asceza fachirilor sau a martirilor creştini? Viaţa poate fi un nonsens şi după
ea nu rămîne decît neantul, dar atît cît durează, ea poate fi şi un izvor de satisfacţii
superioare, oferindu-ne uncimp de activitate ce ne face să uităm neantul de la urmă...
învinuirile aduse lui Maiorescu de a fi fost „un adept al pesimismului" şi, prin urmare, un
element dizolvant al societăţii nu au vreun fundament; speculaţia n-a avut nici o urmare
în activitatea lui culturală şi politică, plină, dimpotrivă, de un robust optimism practic,
potrivit temperamentului său viguros.
I. Petrovici, op. cit., paginile finale.
494

4. Atitudinea de înţelegere literară şi de bunăvoinţă personală împinsă pînă la ocrotire a

lui Maiorescu faţă de Eminescu îl cinsteşte şi pe critic şi pe om. Nu o dată a fost totuşi
învinuit de a nu fi preţuit şi de a nu-1 fi ajutat pe Eminescu pe măsura marelui său talent.
S-au publicat chiar şi scrisori, din oare ar reieşi că însuşi Eminescu judeca la fel. „Tot
acum pricep de ce Jacques Negruzzi — ar fi scris el Veronicăi Miele — îmi tot da a-
nţelege că d. Maiorescu m-a ajutat mult, făcînd să fiu cunoscut, adică un fel de
celebritate, pe care eu n-am rîvnit-o nici cînd, dar mai ales din partea d-lui M., care s-o fi
lăudat cu talentul meu, fără să ştie că mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsită de
sinceritate (?), avînd tot interesul să cîştige cu numele meu un credit moral revistei
Convorbiri literare. Am fost condus, cu toate că aveam dreptul să conduc, fiind superior
multor din acel cerc literar. D. Maiorescu a căutat să-mi impuie modul său de a vedea,
dar eu îl priveam în ochi fix, aşa ca să creadă că-1 înţeleg, pe cînd de fapt zburam
cugîndul în alte părţi. Din îndemnul lor n-am scris nici un rînd, nici n-am fost inspirat...
Acum, cînd sunt departe, îmi sună în urechi sfaturile spuse pe un ton dulce, ademenitor,
cu scopul de a mă atrage, ca păianjenul prada; iată cine e chemat să stăpînească. Mărire,
cît se poate; prin ce mijloace, nu întreba, sunt mai murdare şi mai negre decît glodul..."1
1 E de regretat că insinuaţii împotriva lui Maiorescu se găsesc chiar în vindicativul
Caragiale, şi anume în Ironie şi Două note, în Note şi schiţe, Sfetea, 1892, apoi în Opere,
ed. „Cultura naţională", 1932, voi. III, Reminiscenţe şi notiţe critice.
Ce să mai spunem de pururi inconsecventul Hasdeu? După ce în tot timpul vieţii îl
contestase sau îl minimalizase, la moarte se face apologetul lui pentru aatacapeceice-1
lăsaseră să moară, nebun, adică şi pe Maiorescu şi pe junimişti.
„El va trăi, îşi încheia necrologul din Revista nouă (II, nr. 6, 15 iunie 1889), deşi a murit
nebun. Şi a trebuit să moară nebun.E grozav a o zice ! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce
mînca. Mai rău decît atîta; ca să aibă ce mînca, el fusese silit a-şi mînca inima, înlocuind
avînturile poeziei, avînturi măreţe, avînturi care nu se pot vinde, prin acea proză de toate
zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărîmă de pîine, stropită într-adins
cu amare lacrimi — prefaţă nebuniei.
El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? în toate epocile au
fost poeţi pe care flămînda sărăcie, uneori numai deşertăciune, pentru o ticăloasă pîine
însoţită de o mai tică-
495

Nimic din aceste rînduri nu pare să răspundă simţirii şi expresiei lui Eminescu, iar omul
care a publicat-o nu e la întîia mistificare literară; pînă la producerea originalului, privim
scrisoarea ca apocrifă, şi ehiar dacă s-ar face dovada autenticităţii, ea n-ar putea fi decît
cine ştie ce izbucnire a unei mari depresiuni morale sau chiar tulburări mintale. Eminescu
privindu-se ca o pradă şi pe Maioreseu ca un păianjen — este o imagine nepotrivită cu
realitatea şi cu nobleţă de simţire a poetului.
In ceea ce priveşte părerea lui Maioreseu asupra poeziei lui Eminescu exprimată în 1872:
„pînă acum aşa de puţin format... dar, în fine, poet în toată puterea cuvîntului" — ea ne
poate părea azi insuficientă, dar fusese temerară atunci cînd Eminescu nu publicase decît
trei poezii. Ani de zile, Convorbirile literare au fost atacate din pricina lui Eminescu,
privit ca un punct de minoră rezistenţă, cum e privită întotdeauna originalitatea.
Aprecierea lui Maioreseu e un act de discernămînt estetic şi de răspundere critică
inimoasă ; ea a evoluat, fireşte, o dată cu timpul, încît, după 17 ani (1889), i-a îngăduit să
plăsmuiască din Eminescu însăşi imaginea geniului.
loasă laudă, îi încovoia tămîitori dinaintea celor puternici. în toate epocile s-au văzut însă
şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat Dumnezeu, care niciodată n-au
întins o mînă cerşetoare către vreo mărire pămîntească, către acei ce uită că nu săracii
spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.
El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi care au
lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu."
Trei ani după aceea, în articolul O restauraţiune (în Revista nouă, V, 1892, p. 217, şi apoi
în Sarcasm şi ideal, 1897), îşi relua vechile atacuri împotriva junimiştilor pentru că
exagerau şi exploatau valoarea „multă-puţină" a lui Eminescu: „înainte de a'recurge la
străinătate, se încercase mai întîi, cu vai cu chin, o restauraţie în ţară prin umbra lui
Eminescu; dar umbra e tot umbră, fie ea oricît de lungită şi lărgită, oricît de
disproporţionată cînd priveşte cineva de departe zeificarea postumă a nenorocitului poet,
căzut victimă morală şi intelectuală a veninului pesimist, cu care-1 îmbuibase tocmai
Noua direcţie — o mumă lacomă de a moşteni averea copilului omorît de ea însăşi —
această zeificare a ajuns deja la ridicol şi este în preziua de a plesni ca broasca din fabulă.
Nici un fetiş nu durează. O reacţiune firească nu va întîrzia să tăgăduiască bietului
Eminescu pînă şi mult-puţinulcît i se cuvine cu dreptate, făcîndu-1 astfel pentru a doua
oară jertfă inconsecventă a aceleiaş cîrdăşii." (!!)
496

Nu ne-am propus în această lucrare de a intra în raporturile intime ale lui Maiorescu cu
prietenii şi, în genere, cu contemporanii săi; facem o excepţie doar pentru Eminescu, în
linii de altfel sumare şi cu un caracter demonstrativ împotriva unei legende perpetuată şi
astăzi în unele cercuri. După lecturile făcute de Eminescu la „Junimea", în şedinţele
din 1 septemvrie 1872 (Fragmente din Diorama, şi anume Egipetul şi începutul Evului de
mijloc; Sărmanul Dionis) şi 7 septemvrie (înger si Demon şi Floarea albastră), i se acordă
în şedinţa din 22 septemvrie o subvenţie pentru a merge la Berlin (Maiorescu figura cu un
galben pe lună, ca şi V. Pogor, P. Carp sau T. Rosetti)1. De cum simţi că s-ar putea să
vină în fruntea Ministerului Cultelor, el insistă pe lîngă Eminescu să zorească cu
doctoratul. „în acest caz, îi scria el la 17 ianuarie 1874, am dori să-ţi propunem du-mitale
catedra de filozofie din Iaşi, căci, după cît te cunosc, gimnaziul nu este pentru d-ta." îi
propunea, aşadar, propria lui catedră, de unde fusese scos arbitrar prin dispoziţia
ministerială a generalului Christian Tell. Iată termenii delicaţi şi de mare preţuire cu
care insista: „Cum ştii însă, doctoratul — în sine nimica toată — este folositor pentru
regularitatea unei asemenea numiri. Te rog să nu vezi în această întrebare mai mult decît
cuprinde, în privinţa realizării practice. Sigur, nu este încă nimic, deşi este foarte cu
putinţă. în orice caz, însă, te rog să vezi şi în această întrebare un semn de atenţie şi de
considerare, ce o avem toţi din cercul nostru pentru d-ta ; asemenea cuvinte ar fi de prisos
pentru alţii, căci ei ar simţi de la sine ceea ce se cuprinde în ele; dar pesimiştii de felul d-
tale trebuie, poate, să fie din cînd în cînd deşteptaţi din visul prea concentrat al
microcosmului lor interior şi îndreptaţi în atenţia lor spre legăturile intime, ce-i uneşte cu
noile încercări de viaţă în patria comună."2 Totul într-o justă notă de preţuire şi de
nobleţă. Eminescu vedea însă complicat şi greu; în răspunsul lui din 5 februarie 1874, se
arată dilatoriu, cerînd răgazuri pentru studii felurite. Abia ajuns ministru, din primele
zile, Maiorescu îi scria din nou din Cernăuţi, pe data de 19 april 1874. „în ziua cînd îmi
vei anunţa titlul d-tale
U.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 457.
2 I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 169. Publicată de I. Al. Rădulescu-Pogoneanu, în Studii,
1910.
33 — Titu Maiorescu 497

de doctor, vei fi numit pentru un an profesor suplinitor de filozofie la Universitatea din

Iaşi; iar după acest răstimp, vei trebui să te anunţi la concurs... Şi acum: cîţi bani îţi
trebuie? Ca avans, care se va scade treptat din viitorul d-tale salar de profesor. în forma
aceasta, chestiunea nu poate fi pentru d-ta penibilă." Demersul e şi stăruitor şi delicat,
cruţînd susceptibilitatea poetului. Dar Eminescu nu era din stofa doctorilor şi profesorilor
de filozofie. Ceru 300 de taleri pentru a-şi lua doctoratul la lena; Maiorescu îi trimise o
sută de galbeni. Rezultatul fu că Eminescu nu-şi luă nici un titlu şi se întoarse în ţară; la
căderea guvernului Lascar Gatargi, unul din capetele de acuzaţie pentru darea în judecată
a lui Maiorescu fusese şi risipa ce făcuse prin trimiterea unei sume de bani lui Eminescu.
In loc de a ajunge profesor universitar, aşa cum o dorise, Eminescu abia putu obţine un
post la Biblioteca Centrală a Iaşilor şi apoi un post de revizor şcolar. Privite azi, posturile
par ridicole faţă de imensa lui valoare; lipsit de diplome, poetul nu putea însă aspira la
ceva mai mult; la fel şi Caragiale nu putuse ajunge decît revizor şcolar şi, în timpuri mai
recente, deci mai înţelegătoare, sub-şef de birou la Regia Monopolurilor — concediat pe
motive de economie bugetară. Eminescu avea să fie dat chiar în judecată. Nu vom urmări
cariera lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, adăpostirea lui temporară în propria-i casă
şi atîtea împrejurări, în care asistenţa criticului a devenit cunoscută şi dovedită prin
corespondenţa publicată. Participarea lui sufletească şi bănească la nenorocirea din 1883
e iarăşi un capitol de istorie literară bine luminat pentru a mai fi dezvoltat: ea se
integrează, de altfel, mai mult în biografia poetului...
Dintr-o corespondenţă destul de variată în jurul boalei lui Eminescu, ne mulţumim să
dăm fragmentar o singură scrisoare a lui Maiorescu, pe care o socotim de cea mai mare
importanţă psihologică. Iată condiţiile ei: e din 1884, din timpul revenirii din boală a
poetului în sanatoriul de la Ober-Döbling, cînd, o dată cu primele zile de luciditate,
apărură şi primele lui îngrijorări, nu numai asupra viitorului, cum era firesc, ci şi asupra
situaţiei actuale legate de un scrupul: cine-i mijlocea şederea într-un sanatoriu costisitor?
Toţi prietenii ce l-au văzut în acea apocă ne rela-
498

tează în scrisorile lor turburarea poetului în faţa problemei întreţinerii lui la Döbling.
Simţul moral, ce avea să i se piardă apoi, o dată cu progresele bolii, e încă viu, aşa că
delicateţa omului revenit la conştiinţă, după multe luni de rătăcire, ca şi altoirea unor
astfel de scrupule pe fundalul tragediei lui sufleteşti, ne sporesc simpatia faţă de suferinţa
poetului. Pentru a o alina, Maiorescu intervine, ţinînd de la început să i-o pună pe seama:
„căldurilor mari din iunie 1883", ce i-au produs „o meningită sau inflamaţia pieliţei
creierilor, mai întîi acută, apoi cronică", cu urmarea „unui delir continuu de peste cinci
luni, pînă cînd s-a terminat procesul inflamaţiunii". Nebunia poetului a fost „un vis
îndelungat de o veselie exuberantă", aşa că: „e păcat că n-a păstrat nici o aducere-aminte
a trecutului imediat". Discreţia faţă de un bolnav relativ însănătoşit e, desigur, normală,
precum normale sunt şi asigurările de viitor: o călătorie în Italia, cîteva luni de întremare
la moşia Soleşti a lui Rosetti şi obţinerea funcţiei de bibliotecar al Universităţii din Iaşi.
Cu totul altă semnificaţie de discreţie o au însă rîndurile criticului menite să-i amorţească
scrupulele asupra originei banilor cu care era ţinut în sanatoriu :
„Vrei să ştii, îi scria el, cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule
Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să
întrebuinţez cuvîntul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am şi eu
şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale
literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii
d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama
situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta iot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi acut cînd ar fi fost vorba
de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale?u
Scrupulelor poetului ce-i întunecau bucuria însănătoşirii i-a răspuns, aşadar, delicateţa
egală a criticului, care, deşi crezut rigid, a găsit cuvintele potrivite pentru amorţirea
panicei de a se vedea ajutat: gestul pornea dintr-un sentiment de iubire şi admiraţie a
tuturor prietenilor din cerc, şi nimeni altul decît prietenii, şi a contribuit „pentru puţinele
trebuinţi materiale ce le reclama situaţia". Nu putea fi
83*
499

deci vorba de vreo subscripţie publică. Ca să-i uşureze şi mai mult scrupulul, criticul are
discreţia de a prezenta şi posibilitatea reciprocităţii. Dacă a da repede înseamnă a da de
două ori, a da cu o delicateţă atît de rafinată, cu un sentiment atît de precis al nuanţelor şi
al susceptibilităţilor, înseamnă a da înmulţit, întrucît gestul e sporit de însăşi elasticitatea
şi confortul lui moral.
Intre oameni obişnuiţi, situaţia n-ar fi avut poate importanţa pe care o are, cînd e vorba de
Eminescu şi Maio-rescu, şi cînd mai intervine şi rezonanţa trezită în noi de ideea ce ne-o
facem de dînşii. De la delicateţa învăluitoare, gestul criticului trece apoi la o largă şi
orchestrată recunoaştere literară. După ce-i doreşte o călătorie izbutită prin Italia, îi
urează: „şi la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul d-tale
poetic, care este şi va rămîne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române". O preţuire
atît de integrală şi de categorică din partea unui om bănuit, ba chiar învinuit de a fi avut
rezerve oportuniste asupra valorii marelui poet, spulberă o calomnie şi ne pune în
adevărata lumină comprehensiunea critică a lui Maio-rescu, după cum pasagiul de la
început ne luminase calitatea lui sufletească.

XIX
1. Critica culturală a lui T. Maiorescu. 2. C. Dobrogeanu-Gherea şi critica literară. 3.
Polemica Maiorescu-Gherea.
1. Acţiunea lui Maiorescu în cultura noastră se poate considera isprăvită în 1872, o dată
cu articolul Direcţia nouă] în 1886, el singur decreta, după cum am văzut, scăderea
„trebuinţii unei critice generale". Cu apariţia lui V. Alecsandri, M. Eminescu, Caragiale
etc., a unei literaturi clădite pe adevăr şi sinceritate, ieşite din realităţile noastre, opera de
îndrumare a criticei i se apărea sfîrşită. „O dată ce se făcea mai bine", şi-a crezut
încheiată acţiunea, presupu-nînd noii literaturi o valoare de îndrumare. Limita acţiunilor
noastre e în noi ; nu ne putem depăşi umbra. Culturală şi normativă, critica lui Maiorescu
nu se putea dezvolta decît în epoca turbure de formaţie; depăşind-o, sau s-a abţinut, sau s-
a limitat la cîteva articole întîmplătoare. Sumară şi intermitentă, cu drept cuvînt ea a fost
numită „judecătorească", adică enunciativă, şi nu demonstrativă şi fără să atingă
problemele ridicate de critica europeană intrată pe cale deliberativă, dacă nu şi a
pozitivării. Rolul acesta a revenit lui C. Dobrogeanu-Gherea, pe atunci I. Gheree.
2. Oricît de mare ar fi disproporţia şi antagonismul dintre aceşti doi oameni, e tot atit de
neîndoios pe cît e de penibil faptul că C. Dobrogeanu-Gherea a luat din mîinile lui
Maiorescu torţa unei critice pe care o crezuse sfîrşită o dată cu dînsul. Dincolo de „critica
generală", adică de critica culturală, el nu văzuse organizarea unei critice „speciale" care
cercetează opera literară, ca un obiect de studiu, cu multiple probleme de ordin estetic,
psihologic, social, cu cercetări biografice, istorice, stilistice, linguistice, aşa cum
501

se practică în toate ţările de cultură şi chiar şi la noi1. Iniţiatorul mişcării de emancipare a

criticei din faza generalului şi a culturalului şi de îndrumare a ei pe calea cercetărilor
speciale a fost C. Dobrogeanu-Gherea.
Străin[...] venit tîrziu în România, necunoscîndu-ne limba şi neajungînd niciodată să o
simtă în intimitatea ei, agitator marxist cu preocupări mai mult sociale decît literare,
autodidact cu toate îndrăznelile autodidacţilor de a se rătăci în domenii abia defrişate,
lipsit de talent de scriitor, întrucît nu avea o limbă, în care să se poată exprima în chip
original şi în spirit de creaţie literară, polemist totuşi cu o argumentaţie masivă şi primară,
în ton familiar şi elementar al cursurilor serale sau al întrunirilor socialiste, luminată de o
robustă credinţă reformatoare, cu obiective exclusiv sociale, întru nimic chemat să se
manifeste în estetică, Gherea a fost, totuşi, întemeietorul „criticei" noastre, în accepţia
modernă a metodei analitice şi în punerea unor probleme, indiferent de originea şi
rezolvarea lor, cu o vigoare polemică ce le-a dat o voiciune rar găsită după aceea. Nu
numai din pricina confuziei punctului ei de plecare, cit mai ales din lipsa de expresie, de
talent literar, critica lui nu se mai poate totuşi ceti astăzi. Ajung cîteva exemple de
improprietate naţională sau de vulgaritate stilistică pentru a-i înţelege inactualitatea:
„Fanatismul religios, scria el2, pe care a vroit să i-1 insufle mama lui (a lui Flaubert)
şi care s-a arătat în
1 Una din cele mai evidente dovezi de lipsa de interes a lui Maio-rescu pentru studiile
critice propriu-zise, ce presupun analiza ştiinţifică, vaste cercetări biobibliografice, e
faptul de a fi păstrat manuscrisele lui Eminescu cel puţin 13 ani, fără a le fi cercetat, deşi
le bănuia marea importanţă. Abia în şedinţa de la 25 ianuarie 1902, oferi Academiei cele
43 de volume manuscris, cu un total de vreo 15 000 de foi, însoţite de următoarea
scrisoare: „De la Mihail Eminescu posed — dăruite mie de dînsul în diferite ocaziuni —
multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii
nepublicate, parte studii, traduceri şi articole de proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum
se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le
dăruiesc la rîndul meu Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor
cu cercetări amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet..." (Analele
Academiei Române, s. II, t. XXIV, 1902, p. 95.)
2 Gherea, Critice, I, ed. IV, p. 35.
502

crcaţiunea poetului prin iubirea de fantastic, îi vom afla pricina în starea religiei, în faptul
că religia avea mai mare înrîurire asupra femeilor". In mintea scriitorului, „fanatismul
religios" ar fi, aşadar, acelaşi lucru cu „fantasticul", deşi între aceste cuvinte nu e nici o
legătură noţională, nici etimologică — ci doar de simplă asonantă.
„Acuma eşti aici între noi — întreabă criticul opera de artă în alt pasagiu —, vrînd-
nevrînd, trebuie să te primim aşa cum eşti, spune dar, tu, copil răsfăţat şi sublim al
muzelor, ce ai să faci între noi şi cu noi? Ne vei face oare să rîdem ori să plîngem? Ne vei
face să binecuvîntăm ori să blestemăm? Ne vei face să iubim ori să urîm? Ne vei face
oare să ne închinăm, lui, marelui idol, izvorul luminii, iubirii şi dreptăţii, ori să ne
închinăm Satanei sau viţelului de aur? Spune!"1 etc.
Sau:
„... Atunci arta n-are decît să-şi ia tălpăşiţa pentru că" etc.2
„Nu vom da răspuns afirmativ — scrie undeva C. Dc-brogeanu-Gherea —, nu din aceeaşi
pricină pentru care Macbeth nu putea rosti vorba «amin» —noi n-am făcut nici o crima
împotriva artei —, dar pentru" etc.
Nici o crimă împotriva artei? Dar rîndurile citate mai sus sunt tot atîtea crime. A fost,
astfel, dat „criticei" literare să debuteze sub această formă proletară şi să-şi continue chiar
tradiţia pînă în zilele noastre. Vulgaritatea poate fi o clasificare, dar e şi o degradare;
mitica atingere a mîinilor nu mai transformă totul in aur, ci murdăreşte însuşi aurul.
Citaţiile acestea fixează lipsa de talent, expresia proletară, insuficienţa de cultură a
criticului ce înfrunta pe Ma-iorescu. Lupta era inegală: de o parte, talentul, gustul,
cultura, logica, fără a mai vorbi de o înaltă situaţie morală; de cealaltă, improvizaţia şi
insuficienţa sub toate raporturile; în schimb, un viguros spirit polemic, un fanatism social
şi, mai ales, o robustă convingere în ştiinţifizarea criticei. Dintr-o astfel de luptă, s-ar fi
crezut că nu putea
1 Gherea, Critice, I, ed. IV, p. 38.
2 Gherea, Critice, II, ed. IV, p. 67.
503

ieşi biruitor decît Maiorescu; peste inegalitatea de mijloace şi valoarea personală, biruinţa
a rămas, totuşi, de partea acţiunii lui Gherea, pentru că răspundea evoluţiei criticei.
3. Nu avem a ne ocupa de critica socială a lui Gherea decît doar în incidenţa ei cu critica
estetică a lui Maiorescu. Celor două articole ale acestuia din 1886, Comediile d-lui I.L.
Caragiale şi Poeţi şi critici, Gherea le răspunse prin articolul Personalitatea şi morala in
artă (1886). Replica lui Maiorescu veni abia peste şase ani prin Contraziceri"? (1892).
Scris într-un ton superior şi peremptoriu, într-un plan pur formal, răspunsul este o lecţie
de logică şi dovada insuficienţei de informaţie estetică a celui ce voia să-1 pună în
contradicţie cu el însuşi. Polemica asupra unor noţiuni elementare de estetică e în
amintirea tuturor. Gherea se ridicase împotriva expresiei „emoţia impersonală" (cheia de
boltă a esteticii maioresciene, după Schopenhauer, bineînţeles), sub cuvint că orice
emoţie e personală întrucît se petrece „într-un organism individual". Disociaţia dublului
înţeles noţional al cuvîntului „impersonal" e executată de sus şi definitiv; la fel şi
demonstraţia asupra contestaţiei lui Gherea că „egoismul e rădăcina oricărui rău", sub cu-
vînt că „şi faptele egoiste sunt trebuitoare pentru păstrarea individului şi, prin urmare, şi a
speciei"; într-o astfel de afirmaţie, în realitate, „întreaga sferă a noţiunii rău este legată de
sfera de egoism, dar nu însemnează că şi întreaga sferă a noţiunii egoism este legată de
rău, ci din contra, numai o parte". Prin stringenţă, discuţia aceasta pur formală aminteşte
maniera polemică din Beţia de cuvinte (1873) şi din Răspunsurile Revistei
Contimporane (1873).
In afirmaţia din studiul asupra lui Caragiale privitoare la „impersonalitatea" poetului ce-1
înalţă în lumea ideală şi afirmaţia din articolul Poeţi şi critici (1886) că poetul trebuie să
fie personal în redarea impresiilor primite, Gherea găsea o contrazicere, fără să ţină
seama de dublul înţeles al cuvîntului: poetul este impersonal în perceperea obiectului,
uitîndu-se pe sine şi concentrîndu-se în obiect pînă la descoperirea „tipului", a ideii
platoniciene ca se ascunde într-însul; după perceperea obiectivă, urmează
504

însă operaţia de redare, de expresie, care nu poate fi decît personala, cu un caracter de

unicitate pentru fiecare poet adevărat.
Polemica lui Maiorescu se mărgineşte, ca de obicei, la izolarea unor discuţii strict
formale, în care se poate produce evidenţa, pe cînd în materie estetică ea e aproape cu
neputinţă. Era deci de prisos de a discuta idealismul estetic al Iui Platon, obiect de
controversă; ajungea dovada peremptorie a ignoranţei lui Gherea în materie estetică prin
cîteva cazuri de imprecizie noţională.
Şase ani îi trebuise lui Maiorescu ca să răspundă la primul atac al lui Gherea (1892), dar
şi Gherea zăbovi vreo doi în replica lui* în articolul Asupra esteticei metafizice şi
ştiinţifice (1894)1. Polemica e tot formală. Poate exista sau nu „o emoţie impersonală?"
Toată strădania lui Gherea, cu citate din Maudsley, pentru a dovedi că dacă pot fi „idei
impersonale" nu pot fi şi „emoţii impersonale" prin esenţă strict individuale, este
zadarnică, deoarece „impersonalitatea" nu se raportă la subiect, ci la obiect; toate emoţiile
sunt personale prin subiect, dar pot fi impersonale prin obiect; sensul impersonalităţii e de
dezinteresare, aşa că şi ,,o spaimă" poate fi impersonală, cînd nu ne priveşte pe noi, ci e
de ordin altruist.
Al doilea exemplu ar părea mai confuz. Maiorescu afirmase că „tot răul este din egoism";
Gherea îi obiectase că, tinzînd la conservarea individului, unele fapte egoiste apără şi
specia şi, prin urmare, sunt folositoare. Maiorescu îi replicase că o propoziţie ca „tot răul
iese din egoism" intră în formula logică: toţi s sunt p, ceea ce nu înseamnă că toţi p sunt
5; dacă toţi leii sunt animale, nu înseamnă că şi toate animalele sunt lei; Gherea îi
răspunde că sunt şi
* Explicaţia acestei întîrzieri o dăduse Gherea însuşi, în introducerea articolului său:
„dacă nu i-am răspuns pînă acuma, pricina este că n-am avut unde.
De la încetarea revistei Contemporanul din Iaşi, n-am avut o revistă unde să scriu.
E adevărat că aş fi putut să răspund într-o gazetă ; dar un articol care se împarte în zece
sau cincisprezece numere ale unei gazete nu e citit nici de acei puţini cititori cari ar avea
bunăvoinţă să citească articolele de polemică ştiinţifică."
1 I. Gherea, Critice, II, p. 203.
505

judecăţi universal-afirmative (toţi S sunt P), în care raportul de extensiune al noţiunilor S

şi P e astfel încît sfera lui P e întreagă legată de sfera lui S. Aşa, de pildă, în propoziţia
„tot omul se naşte din femeie", raportul de extensiune a sferelor e acelaşi; femeile nasc
numai oameni, şi nu şoareci sau papagali.
Parada logica e dilatorie ; afirmaţia lui Maiorescu „egoismul e rădăcina oricărui rău" sau
„tot răul este din egoism" (adică toţi S sunt P) nu trebuie înţeleasă că ciuma sau holera
vin din egoism. Nu e vorba de răul din ordinea fizică, molime sau cutremure de pămînt,
ci de răul din universul moral, provocat de stări sufleteşti; în acest sens, şi la
Schopenhauer egoismul, adică voinţa, e la origina dramei existenţei. Afirmaţia lui
Maiorescu rămîne, prin urmare, inatacabilă: răul moral naşte din egoism, ceea ce nu
înseamnă că egoismul nu poate pricinui şi acte salutare ; cu alte cuvinte, dacă toţi S sunt
P — nu însă şi toţi P sunt S ■— sferele lor fiind diferite.
Suprimîndu-şi adversarul pe chestiuni secundare, dar evidente, lupta se sfîrşeşte aici din
partea lui Maiorescu. Gherea îşi continuă însă atacurile împotriva „fanteziilor metafizice
ale lui Platon" şi a „fanteziilor bolnăvicioase" — şi, în genere, împotriva esteticei
metafizice şi în serviciul esteticei ştiinţifice, cu aceeaşi vulgaritate de gîndire şi de stil cu
care mai îngropase odată „madama estetică". „Era o damă exaltată şi simţitoare, scria el,
şi de aceea se ofensa foarte uşor, însă ierta ofensatorilor, pentru că socotea că nu ştiu ce
fac, că ei n-o înţeleg. Fiindcă mai nimeni n-o înţelegea, ea socotea că e din cauză că e
prea adîncă şi învăţată şi se îngîmfa mai mult. Avea cîteodată o idee genială mult mai des
însă idei absurde... dar a murit, şi despre morţi nimic sau bine şi, deci, Dumnezeu s-o
ierte, fie-i ţărîna uşoară."1
Un ecou al luptei împotriva artei tendenţioase, susţinute de Gherea şi devenite apoi un
punct de program al poporanismului Vieţei româneşti, nu-1 găsim în Maiorescu decît
mult mai tîrziu, în 1907, în raportul asupra literaturii lui I.A1. Brătescu-Voineşti, scriitor
răsărit din vechea tulpină
1 I. Gherea, Critice, I, ed. IV, p. 55.
506

a Convorbirilor, împotmolit multă vreme în viaţa mediocră a provinciei şi readus în

literatură de stăruinţa revistei ieşene prin nuvela In lumea dreptăţii, exaltată ca reprezen-
tînd „zguduitoarea tragedie" a „proletariatului intelectual român"... Disociaţia esteticului
de toate elementele cu care se amestecă de obicei, eticul, patrioticul, socialul etc., se
găsea la însuşi punctul de plecare al acţiunii critice a lui Maiorescu din 1867; arta era
privită prin emoţia estetică, şi nu prin alte tendinţe. Se afla deci pe linia lui (deşi i s-ar fi
putut obiecta că cel mai de seamă defect al nuvelei lui I. Al. Brătescu-Voineşti era de a fi
fost publicată în Viaţa românească, şi nu în Convorbiri literare) ; din această pricină
văzuse poate într-însa „o momentană slăbire a autorului. Tocmai persoanele care ar trebui
să deştepte simpatia cititorului şi-o înstrăinează printr-o simili cultură de pretenţie
occidentală (Andrei Rizescu şi Elena cîntă Mondschein Sonate de Beethoven, Rizescu
citeşte la tribunal pe Spencer, Elena aruncă advocatului Peneş vorba de amoral), şi toată
expunerea are defectul de a fi ostensibil tendenţioasă; iar unde începe tendenţa, încetează
arta!'1
Cum Maiorescu se mulţumise numai cu această discuţie formală, sarcina polemicei în
apărarea esteticei metafizice îi reveni primei generaţii de publicişti maiorescieni.
Lupta împotriva criticelor lui Gherea o deschise G. Bogdan printr-un articol din
Convorbiri literare (1892), căruia Gherea îi răspunse prin articolul Asupra criticei
metafizice şi celei ştiinţifice1. Două articole: Impersonalitatea şi morala în artă şi
Socialismul şi arta2 ale lui P.P. Negulescu, în linia esteticei lui Maiorescu şi precizînd în
Proudhon punctul de plecare al ideilor estetice ale lui Gherea, fură adunate apoi într-un
volum de Polemice3; în acelaşi an, M. Dragomirescu ducea lupta împotriva gherismului
şi a criticei „ştiinţifice" mai întîi în articolul Criticele d-lui
1 I. Gherea, Critice, I, ed. IV, p. 7.
2 P.P. Negulescu, Impersonalitatea şi morala în artă, în Convorbiri literare, 1892 (XXVI),
p. 131; Socialismul si arta, în Convorbiri literare, 1894 (XXVIII), p. 545.
3 P.P. Negulescu, Polemice, Bucureşti, 1895. Mai vezi, P.P. Negulescu, Ceva despre
Junimea, în Convorbiri literare, jubilar, 1937 (LXX), p. 53.
507

Titu Maiorescu1 şi apoi în Critica ştiinţifică şi Eminescu2. Nu intră însă în cadrul lucrării
de faţă de a urmări polemica postmaioresciană, în care se înfruntau cele două concepţii: a
artei pentru artă, cu primatul estetic, şi a artei privite şi in funcţia ei socială atunci, după
cum va fi privită mai tîrziu în funcţia etnică sau etică. Polemica e deschisă şi acum cu
recrudescenţe neaşteptate şi va fi mereu deschisă, ca totdeauna în astfel de chestiuni
insolubile, răspunzînd unor concepţii deosebite.
Luptînd pe frontul autonomiei esteticului, pe drept toţi criticii de astăzi îşi găsesc în
Maiorescu punctul de plecare al acţiunii lor. Recunoaştem într-însul pe îndrumătorul
literaturii moderne. Fire echilibrată, clasic prin cultură şi structură sufletească, el a
combătut însă mai mult excesele de oriunde ar fi venit, fără să fi mers pe propria-i linie
ideologică pînă la ultimele concluzii, cu riscuri de inumanitate şi de absurd. Iată pentru
ce, din unele atitudini şi propoziţii ale lui, se pot scoate şi dovezi contradictorii, în
susţinerea ambelor tabere. în teoria caracterului etnic al artei, nu numai prin latura lui
psihologică, ceea ce e neîndoios, ci şi prin limitarea acestui etnos la poezia populară şi, în
genere, la literatura poporană, cu preponderenţa eroului pasiv şi reprezentant al claselor
de jos, nu e de mirat că ţărănismul şi chiar poporanismul exclusiv de mai tîrziu să fi găsit
un punct de sprijin în luptă, deşi între dînşii se afla linia de de foc a dezinteresării şi
prăpastia de netrecut a impersonalităţii artistice şi a contemplativităţii fără tendenţe.
Tot astfel din expresiile, care ni se par astăzi atît de naive, devenite apoi un fel de formule
critice la postmaio-rescienii beletrişti, din expresii ca: „pretutindeni concepţie naturală şi
un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească" (Asupra poeziei noastre populare,
1867,)*, sau ca „lasă impresia unei binefaceri sufleteşti" (din recenzia Nuvelelor d-lui I.
Al. Brătescu-Yoineşti) şi din alte locuri,
1 Criticele d-lui Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, 1893 (XXVII), p. 8, p. 284.
Criticele d-lui Maiorescu (Partea generală), în Convorbiri literare, 1896 (XXI), p. 1.
^Convorbiri literare, 1894 (XXVIII); 1895 (XXIX); în volum, Buc, 1895. Despre acestea
şi altele, se poate consulta articolul lui M. Dragomirescu în Conv. Ut., nr. jubiliar, 1867
—1937, LXX, p. 88, Legăturile mele cu „Convorbirile literare".
* Studiul a apărut în 1868 (Conv. Ut., I, nr. 22).
508

unde ni se vorbeşte de „sănătate", de „răcoare sufletească", de „înviorare" — a răsărit în

convingerea câtorva confuzia că autorul articolului Comediile d-lui I. L. Caragiale ar cere
artei o tendinţă morală.
Iată pentru ce în luptele de acum cîţiva ani împotriva „literaturii pornografice", unii din
luptători, chiar de provenienţă maioresciană, s-au pus, în cruciada împotriva pornografiei,
la adăpostul criticului, care ne învăţase că, deşi există „artă", deşi există „pornografie", nu
există „artă pornografică", întrucât, antinomice, noţiunile nu se pot contopi. Arta
reprezintă o combustiune de elemente eterogene într-o unitate spirituală, morală prin ea
însăşi; funcţiunea ei esenţială stă în despersonalizarea şi în ridicarea, prin contemplaţie,
într-o lume ideală. Nu poate fi, deci, vorba de existenţa pornografiei în artă, după cum nu
poate fi vorba de existenţa oricăror alte elemente tendenţioase. Cînd combustiunea nu s-a
făcut în sensul imper-sonalizării emoţiei, opera nu este realizată estetic şi deci nu mai e
artă.
Pentru delimitarea hotarului dintre artă şi pornografie, se cere negreşit o competinţă
estetică, de vreme ce el se suprapune exact pe hotarul dintre talent şi mediocritate. Arta
nu e o problemă de material, ci de tratare. După această doctrină, adevăratul duşman al
artei este tendenţa ■— care, pornografică sau moralistă, îi e deopotrivă de dăunătoare sub
raportul estetic, dacă nu şi social.

XX
1. Etnosul şi naţionalul în concepţia critică a lui T. Maiorescu. 2. T. Maiorescu şi Vasile
Alecsandri. 3. Literatura română şi străinătatea (1882); teoria romanului poporan. 4. Ion
Popovici-Bănăţeanul (1895). o. în memoiia poetului dialectal Victor VI ad Delamarina
(1898). 6. Raportul asupra Nuvelelor lui M. Sadoveanu (1906) şi Poeziilor lui Octavian
Goga (1906): contradicţia aparentă.
1. încă din 1867, Maiorescu punea accentul pe caracterul etnic al artei: pentru a ajunge la
o valoare absolută, ea trebuie să fie expresia sinceră, reală a sufletului unui popor;
valoarea universală sporeşte pe măsura afirmaţiei elementului particular etnic. Atenţia
pentru literatura populară, ca şi pentru literatura inspirată din popor se poate urmări de la
articolul asupra culegerii de poezii populare a lui V. Alecsandri (1868) şi pînă la
discursul academic, In chestia poeziei populare, de la 16 mai 1909. Anexînd acestei
probleme şi problema inspiraţiei naţionale, patriotice, în care s-a crezut că şi-a schimbat
atitudinea spre sfîrşitul vieţii, îi vom examina toate manifestările critice privitoare la
caracterul etnic şi sentimentul naţional în literatură.
2. în articolul Asupra poeziei noastre populare (1868), el punea în lumină meritul
culegerii, dar şi meritul personal al lui Alecsandri, faţă de care avea să-şi arate pînă la
urma consecvenţa critică. „Nicăieri, declamaţie politică, simţiri meşteşugite, extazuri şi
desperări de ocazie, pretutindeni concepţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi
sănătate sufletească", susţinea el în Direcţia nouă din 1872. Patrusprezece ani după aceea,
unor atacuri ale lui Delavrancea şi Vlahuţă,
510

el le răspundea în Poeţi şi critici (1886): „în Alecsandri vibrează toată inima, toată
mişcarea compatrioţilor săi, cîtă s-a putut întrupa într-o foimă poetică în starea relativă a
poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezie populară-—el ni le-a
deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi — el
le-a întrupat; frumuseţea proprie a pămîntului nostru natal şi a aerului nostru — el a
descris-o; [...] cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti —el a
răspuns la această dorinţă, scriindu-i ccmedii şi cheme; cînd a fost chemat poporul să-şi
jertfească viaţa în războiul din urmă -— el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.
A lui liră multi-cordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta prin mişcarea
poporului nostru în mijlocia lui.
în ce stă valoarea unica a lui Alecsandri?
în această totalitate a acţiunii sale literare."
Faptul de a reprezenta o totalitate de merite în funcţie de aspiraţiile momentane ale unui
popor îi acordă unui scriitor importanţă în istoria literaturii lui, adică o valcare relativă, şi
nu una absolută. Reţinem doar nevoia criticului de a lega literatura de etncs, de pămînt,
de aspiraţii.
3. Pornind cronologic şi pe dubla linie, a literaturii populare şi a literaturii inspirate din
popor, interesul lui Maiorescu se menţine consecvent. în articolul Literatura română şi
străinătatea (1882), el se încumetă chiar ■— deşi se arătase totdeauna atît de prudent -—
de a „formula de-a dreptul un nou principiu estetic în privinţa rcmanului modern, în
deosebire de tragedie".
Plecînd, anume, de la literatura lui Slavici şi Creangă, de la romanele rurale ale lui
George Send (Lamare au diable; La Petite Fadette), de la unele povestiri ale lui Paul
Heyse, Bret-Harte, Fritz Reuter etc., ajungea la concluzia existenţei unui întreg curent în
Europa, „curent, pe care noi îl credem foarte sănătos",în urma căruia rcmenele ţărăneşti şi
descrierile tipice au ajuns să fie cele mai preţuite produceri ale literaturii de nuvelişti. De
aici teoria deosebirii dintre tragedie şi roman.
în tragedie, eroul e izvorul propriu al faptelor sale; tragismul e cu atît mai puternic, cu cît
însuşi eroul e mai puternic şi mai liber să lucreze după firea sa individuală;
511

eroul specific e, prin urmare, rege. In roman, de esenţă pasivă, eroul nu domină
împrejurările, ci e dominat de dîn-sele; „subiectul propriu al romanului este viaţa specific
naţională, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a
ţăranului şi a claselor de jos. Căci o figură din popor este de la început pusă sub stăpîni-
rea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasivă fără a fi slabă, fiindcă înfăţişează
în sine toată puterea impersonală a tradiţiei de clasă şi totdeodată exprimarea simţirilor*
şi a pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai primitiv firească şi mai puţin meşteşugită
prin nivelarea culturei înalte."
Ce este exact din această teorie privită în latura ei exclusivă, şi nu posibilă? Aproape
nimic. De unde comandamentul eroului pasiv ca singurul acceptabil pentru roman? De
unde exclusiva aruncată puterii? Din lipsa de conflicte? Dar conflicte sufleteşti nu există?
„Regii" nu pot suferi, în afecţiile lor umane, ca oricine? După o astfel de formulare a
teoriei, a specificului naţional şi a necesităţii ca eroii romanelor să fie de preferinţă ţărani
şi în orice caz reprezentanţi ai claselor de jos, harta epicei universale se rezumă la
nuvelele lui Slavici, la Santa lui N. Gane, la povestirile lui Bret Harte, la idilele rurale ale
lui George Sand, sau la cîteva lucrări ale lui Paul Heyse sau Fritz Reuter !
A curs prea multă cerneală de cîteva decenii pe această chestie, privită în latura ei
excesivă, pentru a o mai relua aici. Problema nu mai există în ţările de veche formaţie şi
de literatură seculară; idilele ţărăneşti în genul celor ale lui George Sand sunt în Franţa
rare şi de un caracter particular. Ea nu mai persistă decît în literaturile începătoare şi la
popoarele de o structură socială ne îndeajuns de fuzionată, cu un caracter etnic mai bine
păstrat la ţărani decît Ia orăşeni. Dacă problema mai exista la noi, ea nu mai avea încă de
pe atunci nici o actualitate în literaturile străine:, nu se poate deci scoate o teorie a
romanului universal bazat pe obligativitatea eroului pasiv de provenienţă de jos. Arta este
b expresie etnică prin fatalitatea înglobării psihologiei individuale în psihologia etnică;
valoarea ei rămîne însă de natură estetică, şi nu folclorică sau chiar reprezentativă.
* în text, eronat, simţurilor.
512

Pretenţia ca erqul să fie din clasa de jos, fără cultură, sub cuvînt că într%isul reacţiunile
sunt mai naturale, e inconsistentă. Cultura nu poate decît subţia jocul sufletesc şi să-i
sporească rezonanţa. Exemplului luat cu Octave Feuillet pentru a dovedi că „tipul
poporan este materialul artei novelistice, şi nu figura din salon" i se poate replica cu
Marcel Proust. în artă nu e decît o singură chestiune esenţială: chestiunea talentului, şi
nu cea a subiectului.
Pe nuvelele şi schiţele lui I. Slavici, N. Gane, Bret-Hartes, Paul Heyse, Fritz Reuter nu se
poate construi o teorie a romanului universal, cu obligaţia eroului pasiv şi poporan — a
romanului care străluceşte azi prin Marcel Proust, Thomas Mann, Aldous Huxley, Ch.
Morgan, şi la noi prin Hortensia Papadat-Bengescu — a romanului, care a îmbrăţişat
clasele sociale şi şi-a sporit cîmpul de investigaţie prin analiza unor cazuri de conştiinţă
mai complicate.
Zădărnicia generalizării a simţit-o, de altfel, şi Maio-rescu, adugînd: „Teoria romanului
expusa aici, ca toate teoriile estetice, nu vrea să fie o formulare absolută, îndeosebi nu
vrea să condamne romanele moderne, care nu ar fi o reprezentare a figurilor tipice dintr-
un popor dat, şi să recunoască exclusiv romanele claselor de jos".
Controversa e atunci de prisos. Subliniem doar dintr-o astfel de improvizaţie elementul
persistent al dragostei pentru tot ce e etnic; după cum apărase poezia populară, apără
acum şi va apăra pînă la sfîrşit toate producţiile literare, oricît de modeste, izvorîte dintr-o
stare de fapt. Apărarea lor se încadra în însăşi ideologia lui, a realităţilor naţionale, prin
care legase odinioară viitorul culturii noastre de şcoala primară, şi nu de Universităţi şi de
şcoli speciale. Poezia şi epica populară constituie, în adevăr, t3melia unei literaturi; de la
ele se porneşte, dar se ajunge aiurea.
4. Aceleiaşi preferinţe pentru etnic, rural, particular, pentru expresia modestă a realităţilor
sociale aparţin şi cele două articole, unul de literatură regională şi celălalt de literatură
dialectală: Ioan Popovici-Bănăieanul (1895) şi In memoria poetului dialectal Victor Vlad
Delamarina (1898).
Prezenţa lor in opera critică a lui Maiorescu e cu atît mai semnificativă, cu cît, dincolo
de directive culturale,
34
513

el nu şi-a îndeplinit funcţia critică nici măcar faţă de scriitorii Convorbirilor literare. Cele
două studii asupra lui Emi-nescu şi a lui Caragiale sunt unice şi sunt provocate de
împrejurări; pe ceilalţi i-a pomenit, în genere, în cîteva rînduri, în armătura documentară
a unor articole teoretice (T. Şerbănescu, Matilda Cugler-Poni, S. Bodnărescu etc.); chiar
lui V. Alecsandri, figura tutelară a „Junimii", nu i-a închinat un studiu ; Amintirile din
copilărie sunt abia pomenite ca „nepreţuite", ori cu generalităţi ca: „pentru graiul cuminte
şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model", cum avea
să se rostească mulţi ani după moartea povestitorului (1907), într-un raport academic1,
într-o abţinere voluntara atît de consecventă faţă de literatura timpului, articolul mai
întins asupra lui I. Popovici-Bănăţeanul nu se poate explica decît prin preferinţa lui faţă
de literatura regională, reprezentativă pentru etnos, cu un erou „pasiv", ieşit din clasele de
jos. Tinereţea sfioasă şi boala scriitorului meritau, cu siguranţă, simpatia criticului, fără a-
1 îndreptăţi să scrie: „De la Eminescu încoace, a cărui influenţă de altminteri se simte şi
în aceste poezii, nu s-a mai cîntat iubirea cu atîta adevăr şi atîta frumuseţe" — deoarece
cele zece poezii publicate n-au nici un fel de originalitate: armonia, materialul verbal,
sintaxa sunt supărător de eminesciene2.
Iată cum ne evocă lectura nuvelei în lume : „Şi ce frumoasă e povestirea pe care a venit
să ne-o citească întîi şi ce frumoasă a fost cetirea ! Novela din viaţa meseriaşilor bănă-
3 Pe cînd atîţi din prozatorii „Junimii" nu mai reprezintă nimic, nici măcar un nume
individual în istoria literaturii, valorificîndu-se doar prin colectivitatea din care au făcut
parte, Creanga apare totuşi ca cel mai mare povestitor pe care l-am avut şi ca unul din cei
mai mari artişti ai cuvîntului românesc. Nu fără mirare se poate vedea într-o scrisoare a
lui Maiorescu către lacob Negruzzi, prin care trimi-ţîndu-i îndărăt din Bucureşti nuvela
lui Creangă Moş Nichifor Coţca-riul, după oarecare laude de rigoare, îl povăţuia să n-o
publice în revistă, pentru a nu jigni pudoarea cititorilor — Moş Nichifor Cojcariul, una
din bucăţile de proză ce onorează mai mult paginile Convorbirilor literare şi întreaga
literatură română.
2 Iată două strofe din Cum nu vine el:
Şi cum el frumos apare,
Se trezeşte amintirea...
Unde este întîlnirea
Şi întîia sărutare?
514

ţeni, care s-a publicat apoi în Convorbiri literare are titlul vag, dar potrivit cu èa In lume,
şi cetirea ei a făcut din acea seară de 16 ianuarie 1893 o sărbătoare literară.
De la început ne-a încîntat cumpătarea, aş zice liniştea intensivă a stilului, plastica
descriere a amănuntelor şi acea limbă adevărat românească, plină de miez, care mai ales
pe cei deprinşi şi cu alte limbi îi trezeşte ca din vis şi le dă impresia unei vieţi sufleteşti
de cea mai mare adîn-cime a simţirii."
Era, în adevăr, în Popovici o fire de artist, de altfel, cu simţ al limbii şi al stilului, cu o
suavă delicateţe, care făgăduiau o carieră de scriitor de esenţă lirică, de un lirism anemic,
ireal, dulceag, ce îndreptăţea revolta lui Duiliu Zamfirescu. Eroul era însă „pasiv" şi din
clasa de jos a meseriaşilor: avea deci „o simţire adîncă" şi ilustra o teorie.
Numai de aici putem însă măsura importanţa autorităţii critice a lui Maiorescu: pentru o
singură nuvelă, modestă făgăduinţă regională, Ion Popovici-Bănăţeanul e trecut şi azi în
manualele de istorie literară, pe cînd alte activităţi incomparabil mai mari, mai complexe
şi de o strivitoare superioritate epică sunt trecute cu vederea.
Cum nu vine el s-o vadă
Albă ca şi albul cerii,
Şi de farmecul durerii
înaintea ei să cadă? etc. Iată o strofă din Cu aducerile-aminte:
Cu aducerile-aminte
De viaţa din trecut
Tu mă cerţi, mă cerţi acuma
Parcă nu m-ai cunoscut... etc. O strofă din Sub nuc:
încetişor o ia de mină —
„Mi-eşti dragă, cît nu pot să spun
N-aş vrea, dar uite, mă supun,
Să-mi fii de-a pururea stăpînă". O strofă din Pe al lui umăr:
Braţul el şi-1 încovoaie
Şi uşor spre sine-o strînge,
Pare trupu-i că se frînge
Şi din mijloc se îndoaie. Dovada e definitivă: poeziile lui Ioan Popovici sunt pastişe
reuşite piuă la dezolare după versurile lui Eminescu, cu armonia, sintaxa şi rumeguşul lui
verbal.
34*
515

5. De la literatura regională, interesul criticului trecu lesne la literatura dialectală; de-aici

articolul: In memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898), articol încadrat,
de altfel, în consideraţii generale asupra renaşterii literare din Ardeal, marcată prin
apariţia poeziilor Lucreţiei Suciu, în care recunoştea „atîta adevăr al simţirilor în unele
din ele şi pe alocurea atît naturalism senin, pînă aproape de libertatea antică, încît mica
broşură de la 1889, cu toate defectele ei, merită să fie considerată ca primul simptom al
renaşterii de care vorbim", marcată de Ioan Popovici-Bănăţeanul, a cărui „moarte
prematură a tăiat firul unei dezvoltări de o excepţională valoare", de Virgil Oniţiu, eu
totul uitat astăzi, şi mai ales de „incontestabil marele talent al poetului Coşbuc" — deşi
numai „relativ format", „căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice
la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată din
lipsa culturii generale" ( cu toate că lăudase literatura poporană tocmai pentru lipsa de
cultură a poetului anonim, ceea ce atrăgea lipsa de influenţe străine). într-o astfel de
„renaştere", care putea fi rolul lui Victor Vlad, mort „abia ieşit din copilărie, neavînd
timp să se formeze", decît în crearea poeziei dialectale? După o serie de mici lucrări, fără
consistenţă, de traduceri şi de foiletoane cu impresii de călătorie apărute în ziarele din
Ardeal, ne-a lăsat cîteva poezii dialectale: „aruncate numai aşa din condei, scrise de el
poate mai mult în glumă, dar totuşi concepute cu instinctul sigur al omului de talent, ele îi
desemnează un loc deosebit în mica noastră literatură".
Poeziile lui Victor Vlad „au fost scrise poate în glumă", dar mai interesantă e preţuirea
criticului pentru valoarea lor dialectală: „Căci—scrie el—, cultura artelor nu se pregăteşte
, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus, şi precum coroana
înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta
cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară în toată naivitatea ei
inconştientă ; de aceea trebuie să fie şi naţională; iar dialectele îndeosebi sunt un izvor de
întinerire pentru toată fiinţarea limbii literare".
516
Concepţia evolutivă a criticului e, aşadar, structurală; am găsit-o la 1867, o găsim şi în
1898 sau 1909; interesul lui mergea mai mult „din jos în sus", decît „din sus în jos" ; la
pătura pămîntului, de unde îşi scoate copacul hrana, şi nu la coroana înflorită din vîri'ul
copacului. Mai mult de zece pagini sunt închinate lui Victor Vlad şi mai mult de
cincisprezece lui I. Popovici-Bănăţeanul ; nu vom găsi, în schimb, nici un rînd despre
Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, despre Delavrancea sau Vlahuţă, trei-patru rîn-duri
despre Creangă, cinci-şase, despre G. Coşbuc şi aşa mai departe, adică „despre
coroana copacului".
(>. Aceste erau, aşadar, preferinţele lui Maiorescu, manifestate încă din 1867. Faţă de
noua mişcare literară din jurul lui 1900, cu accentuarea elementului etnic în ce are el mai
strict rural şi mai exclusiv folcloric, atitudinea lui Maiorescu nu putea fi decît principial
favorabilă, ceea ce se şi vede din cele două rapoarte academice asupra lui M. Sadoveanu
şi Octavian Goga (1906).
Nuvelele lui M. Sadoveanu îi păreau cu atît mai însemnate, cu cît erau „manifestarea unui
talent curat românesc" — adică iarăşi o subliniere etnică—, un talent „izvorît din fondul
propriu al ţării în care s-a născut..." La urmă, îi urează totuşi scriitorului să mai treacă
peste graniţe, pentru a lua „contactul cu o civilizaţie mai înaintată, pentru ca să-şi
lărgească sfera concepţiilor şi să fie scutit de monotonia, în care pot cădea cele mai
viguroase talente, dacă rămîn reduse la un orizont prea mărginit" — cuvinte în care în
etnicism se vărsa şi vechiul filon „european" al vechiului Maiorescu1.
1 Se cunoaşte mai puţin raportul lui T. Maiorescu asupra volumului Mormîniul unui copil
al lui M. Sadoveanu din anul următor (An. Ac. Rom., seria II, XXIX, p. 304) ; „Noul
volum al d-lui S. este scris cu vechea ortografie cu care au fost publicate povestirile sale
anterioare în Semănătorul: i scurt şi i pretutindeni însemnat cu î, şi nu cu â etc. Chiar şi
nuvela Păcat boieresc, apărută în Convorbiri literare cu ortografia Academiei, este
retipărită în volumul de faţă cu vechea ortografie a autorului. Prin urmare, conform art.
11 din Regulamentul pentru premii de la 8 martie 1906, cartea d-lui S. nu se poate admite
la concurs." Maiorescu nu admitea, probabil, principiul: „anul, volumul şi premiul".
517

Raportul pentru acordarea unui premiu Poeziilor lui Octavian Goga (1906) a iscat o mare
vîlvă în presa noastră, prin controversa trezită; în tinereţea lui, criticul dusese o campanie
susţinută împotriva „patriotismului", negîndu-i posibilitatea de a căpăta o expresie
estetică, aşa că părea silit să renunţe la bătrîneţe la vechile teorii. „Ce e drept, sublinia el
acum, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, ori cîte abateri
s-au comis şi se mai comit în contra unei régule aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul
talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti, foarte
importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în
inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un sentiment adevărat şi adînc şi,
intrucît este astfel, poate fi, incerte împrejurări, născător de poezie. Şi în asemenea
împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru cînd într-o parte a poeziilor sale
reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în
existenţa sa."
Contradicţia e numai aparentă.
In studiul din 1867 despre poezia română, el nu se ridicase împotriva patriotismului, ci a
politicei pe vechiul principiu „că politica este un product al raţiunii, iar poezia [este şi
trebuie să fie un product] al fantaziei". „Este probabil, scria el în 1867, că politica ne-a
surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi: Alecsandri,
Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atît cel puţin este sigur că cele mai [rele aberaţiuni, cele
mai] decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace sunt cele ce au primit
în coprinsul lor elemente politice. [...] De aceea vedem că poeziile politice, precum şi
cele rele istorice, au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică."*
Textul vorbeşte de „politică", şi nu de „patriotism", poate numai din teama unei rele
interpretări din pricina
* Citat cu omisiuni, involuntare, restabilit în conformitate cu originalul.
518

greutăţii disocierii „politicului" de „patriotic". Maiorescu combătea, în realitate, ceva mai

general: „concepţia", „raţionalul" ca idee şi declamaţia ca formă, sau, şi mai general:
lipsa de inspiraţie. Dacă apăsa mai mult pe specia ei politică se datora faptului că de dînsa
se abuza mai mult, din pricina confuziei ieşite din amestecul unor noţiuni onorabile „în
alte priviri", dar nu şi în cea estetică. îndreptată împotriva nesincerităţii, a ' abuzului de
declamaţie patriotică, lupta lui Maiorescu trezise impresia unei lupte împotriva
naţionalismului; apariţia poeziilor lui Goga i-a dat numai prilejul de a-şi preciza
adevărata lui poziţie de totdeauna.

XXI
1. Controversa T. Maioreseu-Duiliu Zamfirescu în privinţa poeziei populare. 2. Discursul
de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu. 3. Beplica lui T. Maiorescu. i. Atitudinea eventuală a
lui Maiorescu faţă de poezia modernă. 5. Drama Duiliu Zamfireseu-T. Maiorescu
1. Am ajuns acum la documentul principal al cercetării: la schimbul de discursuri
academice între Duiliu Zamfirescu şi T. Maiorescu asupra Poporanismului în literatură,
din şedinţa de la 16 mai 1909, urmat de polemici, de campanii de presă, în a căror relatare
nu vom intra. Duelul public a fost, de altfel, punctul final al unui schimb de scrisori, şi,
dacă n-a dus la rezolvarea unei controverse estetice, a dus la ruptura unei legături literare
ce dura de un sfert de veac.
Ideile lui Duiliu Zamfirescu nu-1 puteau surprinde pe Maiorescu ; ele intraseră de mult în
ţesătura corespondenţei lor1, in care deferenta şi respectul afectuos ale lui Zamfirescu se
îmbinau şi cu afirmarea unor opinii divergente mai ales în problema poeziei populare şi a
scriitorilor poporani, de felul lui I. Slavici şi Ioan Popovici-Bănăţeanul.
„S-ar părea, scria el la 12 mai 19022, adică şapte ani înaintea conflictului academic, că o
miopie colosală face pe toţi românii de talent să nu vadă pe semenii lor decît prin cristalul
falsificator al poeziei poporane". Nota poeziei noastre, ca şi a celorlalte popoare
balcanice, e dorul, dar: „Nenorocul sau nepriceperea noastră de scriitori stă tocmai în
aceea că am creat pînă acum tipuri de români
1 Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), ed. Em. Bucuţa, în
Fundaţiile pentru literatură şi artă „Regele Carol II", Bucureşti, 1937.
2 Em. Bucuţa, op. cit., p. 259.
520
derivate din această notă colectivă apriorică, care face că toate nuvelele lui Slavici se
aseamănă între ele, iar Căpitanul Măgură a lui Mehedinţi se aseamănă cu ciobanii
amorezaţi ai lui Slavici şi cu nici un Căpitan real." Şi mai departe:
„Eu socotesc că a venit vremea să lăsăm dulcegăriile artificiale ale ţăranilor amorezaţi şi
blegi şi să facem oameni vii în literatură, dacă se poate, români voinici şi cinstiţi, dacă nu,
viţioşi sau sceptici, dar vii, cu voinţă şi muşchi." Iată tema viitorului discurs:
Poporanismul în literatură.
2. Nu vom scoate dintr-însul decît elementele esenţiale pentru înţelegerea răspunsului lui
Maiorescu şi fixarea poziţiei lui definitive.
Zamfirescu pleca de la o viziune personală a „românului" urmaş al romanilor, „popor
conservator şi esenţialmente politic" — el „nu e nici mai mult nici mai puţin poet decît alt
popor" — poate chiar mai puţin, deoarece latinii au fost de toate, numai poeţi şi artişti,
nu. Yasile Alecsandri s-a arătat „un rău culegător de poezii poporane şi mai ales s-a
înşelat fundamental cînd a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viaţa
versificată a poporului nostru".
Plecînd de la concepţia românului ca „voinic", Duiliu Zamfirescu nu admitea ca
reprezentativă pentru psihea colectivă a poporului nostru decît balada voinicească ;
cîntecele de dor şi de dragoste i se păreau „dulcegării".
Dînd patru variante din Mioriţa, susţinea că Alecsandri a prefăcut-o, a devirilizat-o.
„Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate. Iată un flăcău,
voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oiţa bîrsană îi spusese că au să-1 omoare
baciul ungurean şi cu cel vrîn-cean şi care, în loc să pună mîna pe bîtă şi să se apere, pune
mîinile pe piept şi face poezii."
Nu vom intra în discuţia valorii psihologice aversiunii lui Alecsandri; cu toate că şi-a
îngăduit mari libertăţi cu poeziile populare „adunate şi întocmite", nu putem admite că le-
a schimbat fundamental. Variantele Mioriţei sunt numeroase şi cu schimbări esenţiale; ele
există alterate în diferitele unghiuri ale ţării; Alecsandri a cules una, re-făcîndu-i probabil
cîteva versuri, care, dacă sub raportul
521

psihologic dă loc la controverse, rămîne totuşi cea mai izbutită estetic. m

împingîndu-şi concepţia „românului eroic", a „voinicului" şi în literatura cultă,
Zamfirescu nu admitea nici eroii lui Slavici şi Ion Popovici. „Modul lor de a fi, anemic şi
nefiresc, provoacă milă. Te întrebi ce este? Şi cetind şi recetind, spre a găsi dezlegarea
enigmei, începi a înţelege că atît d-1 Slavici, cît şi Popovici-Bănăţeanul sunt victimele
poporanismului." Şi-au sentimentalizat eroii; poporul acesta vînjos de ardeleni „ne este
înfăţişat de romancierii şi nuveliştii locali ca o adunare de suflete pribege şi
neputincioase". Şi apoi, sub apăsarea atmosferă epocii, care voia să limiteze izvorul de
inspiraţie al literaturii la pătura rurală, ca adevărata expresie a poporului nostru, cîteva
cuvinte înţelepte, care, înţelese fără exagerare, ar fi trebuit să încheie orice discuţie în
această chestiune: „Nu merg atit de departe, încît să afirm că sufletul ţărănesc nici nu e
interesant în literatură; fiindcă, pentru mine, totul e interesant în natură. Cu toate astea,
cei mai mari critici şi cei mai mari creatori de caractere omeneşti nu se ocupă de sufletele
simple, pentru că acele sunt, ca neantul, fără evenimente."
Poziţia era limpede: ideile lui erau vechi1, dar se manifestau acum pentru întîiaşi dată în
public, înfruntînd atitudinile esenţiale ale lui Maiorescu, şi anume:
a) Micşorînd valoarea estetică a poeziei populare („Materialul său folcloristic este
interesant; el poate fi considerat chiar ca produs estetic"), ataca poziţia luată de
Maiorescu în această privinţă încă din 1867.
b) Atacînd pe Vasile Alecsandri ca adunător de poezii populare, el atacă poziţia luată de
Maiorescu din 1868 şi susţinută în cursul unei jumătăţi de veac.
c) Atacînd literatura lui I. Slavici şi I. Popovici-Bănăţeanul, ataca literatura pe care o
patronase criticul.
1 în acelaşi fel îi scria lui Maiorescu la 7/19 febr. 1898 (adică cu unsprezece ani înaintea
discursului) :„Slavici şi-a închipuit toată viaţa că a da icoana sufletească a ţăranilor în
amorurile şi poezia lui vagă, iar de fapt, a plăsmuit fiinţe himerice, false din punct de
vedere al asemănării, monotone şi neclarificate din punct de vedere al tipului" (Em.
Bucuţa, op. cit., p. 199). O execuţie a literaturii lui I. Popovici-Bănăţeanul şi a literaturii
dialectale, în genere, în scrisoarea de la 13/25 iunie 1898 (p. 204), şi aşa mai departe.
522

d) Minimalizând literatura inspirată din clasa ţărănească: „sufletele simple [...] sunt ca
neantul, fără evenimente", ataca poziţia lui Maiorescu, care împinsese preţuirea literaturii
inspirate din popor pînă la formularea unui fel de teorie a romanului cu eroul obligator
pasiv şi din clasei de jos, în genul eroilor lui I. Slavici şi I. Popovici-Bă-năţeanul1.
Discursul lui Duiliu Zamfirescu era, aşadar, o provocare a omului ce-1 susţinuse un sfert
de veac: momentul, îndeosebi, se nimerea inoportun. Replica lui Maiorescu faţă de nişte
păreri aduse „cu atîta hotărîre, aş putea zice cu atîta curaj", înaintea Academiei era
obligatorie. Lăsîndu-i, deocamdată, la o parte fondul, discursul lui Duiliu Zamfirescu se
prezintă cu o eleganţă, de altfel discutabilă în amănunte; discursul lui Maiorescu e
magistral, de o vehemenţă stăpînită şi cu căldura firească a omului ce-şi apăra, în
realitate, jumătate de veac de activitate directivă. El e ultima manifestare literară a
marelui îndrumător: e cîntecul lui de lebădă. Va trebui deci să-1 cercetăm mai amănunţit,
fixîndu-i poziţia definitivă faţă de o chestiune esenţială.
3. Discursul începe, fireşte, prin lauda integrală a lui Vasile Alecsandri ; lauda se
intensifică în ceea ce priveşte culegerea Poeziilor populare din 1868. Că a dat poate
preferinţă poeziilor de dragoste, şi nu baladelor eroice, cum ar fi dorit Duiliu Zamfirescu,
e cu putinţă: era dreptul lui de a aduna ceea ce i se potrivea mai bine sufleteşte, ori ceea
ce întimplător a găsit. In privinţa asta, nu poate fi discuţie: Cum Zamfirescu pleca de la o
concepţie apriorică asupra naturii energice a „ţăranului român", concepţie discutabilă şi
unilaterală, şi Alecsandri putea pleca de la alta, dacă în adevăr a plecat. „Fireşte, sublinia
cu drept cuvînt Maiorescu, că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului şi
poeziile culese de el nu l-ar fi îndreptăţit niciodată să introducă în textul baladelor
schimbări, care le-ar falsifica. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte
răspîndite, se întîlnesc însă în gura poporului sub cele
1 Aceste observaţii i le face însuşi T. Maiorescu în scrisoarea de la G aprilie 1909. (Em.
Bucuţa, op. cit., p. 359.)
523

mai felurite variante... în această consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună-

credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu
aceeaşi bună-credinţă, te laşi mai curînd condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la
altul, nu poate fi vorba de falsificare."
Cit timp variantele unei poezii sunt foarte numeroase înseamnă că există atîtea
„falsificări" mai mari sau mai mici (la Mioriţa sunt capitale) cîte variante sunt ; un
culegător nu poate fi însă decît foarte rar dovedit de falsificare, deoarece mai toate
variantele sunt posibile, cu atît mai puţin un om de conştiinţa literară a lui Vasile
Alecsandri: învinuirea nu este, aşadar, fundată principial.
De la apărarea lui Alecsandri, Maiorescu trecu la apărarea poeziei populare, arătînd
importanţa culegerii lui Alecsandri apărută în 1868, dar făcută mult mai înainte,
comunicată lui Quinet şi Michelet încă din 1848; publicată în parte de însuşi Alecsandri
în limba franceză (Ballades et chants populaires de la Roumanie) din 1855, pomenită de
Wilhelm de Kotzebue în Rumänische Volkspoesie, din 1856, şi de Stanley, în Rouman
Anthology, din 1856, aju-tînd la crearea unei atmosfere de bunăvoinţă în Occident tocmai
în momentele în care aveam mai multă nevoie. Culegerea lui Alecsandri nu ne-a servit
numai în afară, ci şi înăuntru, atrăgînd atenţia claselor înalte asupra limbii şi frumuseţii
poeziilor populare, servind mai ales împotriva aberaţiei ardelene, primenind inspiraţia
literară şi pătrun-zînd şi în literatura cultă prin Eminescu, Coşbuc, Goga şi atîţi alţi.
Binefacerea inspiraţiei populare au simţit-o şi alte neamuri: în urma apariţiei culegerii lui
Brentano şi Armin (Des Knaben Wunderhorn, 1806), a pornit o renaştere a poeziei lirice
în literatura cultă a Germaniei şi s-a statornicit în societatea cultă a Germaniei
predominarea limbii şi literaturii naţionale, cu înlăturarea celei franceze, aşa de puternic
ocrotită mai nainte de însuşi Frederic cel Mare.
Apărarea e definitivă, incontestabilă. Contestabilă ar părea numai nevoia ei, dacă
nuanţele şi bănuielile nu s-ar ascunde adese îndărătul afirmaţiilor. Căci cine ar putea
tăgădui şi importanţa din punct de vedere psihologic a folclorului, şi latura lui estetică, şi
rolul pe care 1-a jucat
524

în dezvoltarea literaturii culte şi, îndeosebi, la noi, în fixarea limbii în lupta cu rătăcirea
latinistă? Distincţiunile n-ar porni decît de la caracterul absolut şi exclusiv ce se acordă
unei anumite categorii de inspiraţie mai mult verbal sau dintr-un exces de zel momentan,
deşi cu destule rezerve mintale. Am amintit, de pildă, teoria lui Maiorescu asupra
adevăratei naturi a romanului: „De aceea, susţinem acum noi, subiectul propriu al
romanului este viaţa specific naţională, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor
clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos." De ce „mai ales"? Pentru că „tipul
poporan este nemeşteşugit şi se impune cu realitatea unui produs al valorii primitive".
Teoria nu pare temeinică, şi o simte şi criticul: „teoria expusă nu vrea să fie o formulare
absolută ; îndeosebi nu vrea să condamne romanele moderne, care nu ar fi o reprezentare
a figurilor tipice dintr-un popor dat, şi să recunoască exclusiv numai romanele claselor de
jos". Teoria pare anulată ; se simte totuşi că e vorba numai de o concesie tactică, pentru a
nu o împinge la absurd. Teoria romanului popular, pivotînd pe idilele lui George Sand, pe
schiţele lui Bret-Harte, Auerbach, Ganghofer, revine, de fapt, şi în discurs. De unde
aplecarea aceasta spre clasele de jos? „Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în
cugetul poporului — fie oricît de lipsit de cultura cărturărească, ba încă îţi vine să zici
tocmai fiindcă e lipsit de ea — germinează şi poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai
curate şi mai alese simţiminte omeneşti. Precum se găseşte în popor o adîncă evlavie, tot
aşa se poate găsi o mare decenţă şi cea mai surprinzătoare sfială în legătura dintre sexe."
Nimeni nu susţine contrariul; omenia, delicateţa, cuviinţa se găsesc adînc înrădăcinate în
sufletul ţăranului; ele nu-s legate însă de starea socială, nici de cultură; prin aceasta, însă,
sub cuvînt că n-ar fi etnice, nu trebuie să tăgăduim dreptul la existenţa literară a altor
clase cu mult mai complicate sufleteşte.
„Fără îndoială, adaugă el, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă din
ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor afla înfăţişarea
firească în literatura noastră".
525

Iarăşi o concesie verbală. în fond, criticul rămăsese pe poziţia vechii lui ideologii istorice
şi evoluţioniste, a dezvoltărilor lente pe trepte formale, adică tot pentru şcoala primară şi
împotriva Universităţilor ca anticipate. A repeta în 1909 ideile asupra poeziei populare
din 1868 şi teoria „romanului poporan" din 1882 înseamnă a nu avea prea multă
încredere în importanţa progresului realizat.
Valoarea estetică şi mai ales însemnătatea istorică a poeziei populare în procesul de
dezvoltare a limbii şi literaturii unui popor e în afară de orice discuţie; ea rămîne însă în
funcţiune de timp; mare la 1867, e mai mica la 1909 şi îşi continuă procesul de
descreştere. Ea este, aşadar, legata oriunde de începuturile culturii şi literaturii; în Franţa,
e inexistentă încă de acum cîteva sute de ani, de cînd, trecînd printr-un clasicism, arta s-a
fixat în forme mai evoluate; la greci, poemele homerice nu sunt „populare", decît din
faptul că n-au un autor istoriceşte stabilit, încolo sunt expresia unei civilizaţii destul de
înalte şi a unor aezi anumiţi. Fără să fi cunoscut, profitabil, o poezie populară, romanii
ne-au dat Eneida; cartea lui Herder şi culegerea lui Brentano şi Arnim au produs o
renaştere în literatura germană ca şi aiurea; descoperirea folclorului a adus pretutindeni
motive noi de inspiraţie. Renaşterea avusese însă loc acum o sută de ani şi nu se mai
putea vorbi de ea în 1909 decît istoriceşte.
Produs al unei prime faze culturale, poezia populară a dispărut de oriunde aproape cu
totul: nu se mai scriu Mioriţe. Budulea Taichii sau In lume puteau fi, la fel, modele
citabile la 1882 sau 1895, azi şi-au pierdut însă importanţa în cadrul dezvoltării literaturii
noastre epice.
Neîncrederea faţă de progresele realizate e probabil singura obiecţie ce i se poate face lui
Maiorescu. în raportul pentru premierea poeziilor lui Goga, el se exprimase: „Dar poezia
noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo
tradiţie de reguli înţepenite: ea este de-a dreptul izvorîtă din cîntecele populare" etc.
E uşor de vorbit de „efeminare" şi de „decadenţă", dar e greu de precizat punctul de unde
pornesc. Poezia noastră a început, poate, din cîntecele populare; nu trebuie însă să rămînă
acolo, la locul obîrşiei sale.
526

Dacă discursurile n-au „lichidat" chestiunea poporanismului — au lichidat o legătură de

peste un sfert de veac. Recitindu-i discursul, în manuscris, în liniştea Şina iei, Maioroscu
îi comunicase autorului la 6 aprilie 1909 intenţia de a renunţa la răspuns: „Dar partea
ceaialaltă, toată teoria d-tale literară, afirmarea de la început că poezia populară «ca
produs estetic nici nu există la naţiunile civilizate», părerea filozofică despre timp şi
spaţiu, împotrivirea în contra poeziilor lui Goga şi novelelor lui Popovici-Bănăţeanul etc.,
etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vreo
40 de ani încoace, înce-pînd cu lauda lui Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare
(1868)*, continuînd cu aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu
recunoaşterea fără rezervă a lui Popovici-Bănăţeanul (1895), cu relevarea poeziei
populare ca rădăcină a poeziei mai înalte (articolul despre poetul dialectal Victor Vlad,
1898), toate aceste publicate în Convorbiri literare, şi încheind cu propunerea de premiere
a poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei." Rezerva lui Maiorescu era
îndreptăţită; pentru dînsul, discursul lui D.Z. constituia o provocare publică; îi propuse
deci sâ-i lase lui D. Onciul sarcina de a-i răspunde la Academie.
„Nu înţeleg acest scrupul tîrziu — îi replică băţos şi inoportun Duiliu Zamfirescu la 7
aprilie 1909. El mă întristează ca om şi mă ambarasează ca membru al Academiei. Mă
întristează, fiindcă ne desparte în intimitatea unei lumi curate, în care cred că trăim
amîndoi, lumea imponderabilului ideal; mă ambarasează, fiindcă mă obligă să caut un
domn în Academie care să fie în apropiere sufletească cu mine."
Revenind asupra refuzului şi comunicîndu-i răspunsul său la discurs, Zamfirescu îi scrie
(15 mai 1909): „Voiam să vă rog să ştergeţi sfîrşitul din răspunsul d-v., care nu mi se
pare admisibil într-un discurs ce mi se adresează mie, personal, în public. înţeleg să
răspundeţi punct cu punct şi să spulberaţi părerile mele asupra literaturii noastre, dar nu
înţeleg să-mi faceţi lecţie în faţa a 100 de persoane. Este dreptul meu să vorbesc în
Academie despre orice şi este drep-
* în text, eronat, 1867.
527

tul d-v. să nu împărtăşiţi părerile mele şi să o spuneţi, fără a mă mustra."

Mustrarea venea din faptul că, la sfîrşitul discursului, criticul reluase ideea articolului
Poeţi şi critici (1886), în care opinase „că tocmai poeţii sunt mai puţin chemaţi să
aprecieze poezia altora". Cu indignare reţinută, pe scrisoarea lui Zamfirescu Maiorescu
adause cu creionul: „N-am şters nimic, nu înţelesese el bine, după ce a citit sfîrşitul, a
recu-noscut-o".
Şedinţa avu, aşadar, loc la 16 mai 1909, urmată — probabil — de o răcire sau chiar de o
rupere de relaţii; amîn-două discursurile apărură însă, ca ceva firesc, în Convorbiri
literare1.
Discursul lui Duiliu Zamfirescu trezi un mare răsunet în publicistica timpului şi mai ales
în Viaţa românească2. în afară de răspunsuri polemice, scriitorul mai reveni asupra
ideilor sale în altă comunicare, ţinută la Academie la 13 mai 1911: Metafizica cuvintelor
şi estetica literară. „Cînd d-1 Maiorescu, spunea el, şi oamenii de gust ai Convorbirilor au
impus generaţiei lor să se întoarcă la popor au avut dreptate ; dar ei au operat ca nişte
medici cu un bolnav, trimiţîndu-1 la munte să se lecuiască ; omul însă, moleşit, nu-şi
putea petrece toată viaţa la o tîrlă ; acum vrea să revină la oraş, vrea să lucreze, vrea să
înveţe, vrea să gîndească".
Chestiunea se află pusă pe adevăratul ei teren ; Maiorescu părea a fi rămas la terapeutica
trimiterii poetului la munte şi la 1909, cînd izvoarele de inspiraţie ale poeziei puteau fi
căutate şi aiurea, mai spre oraş.
4. Care ar fi fost atitudinea criticului faţă de poezia modernă sau mai bine zis modernistă?
Pe cea franceză, probabil, n-a cunoscut-o (din Baudelaire, atît de rău văzut de ti-
1 Duiliu Zamfirescu, Poporanismul In literatură, în Conccrbiri literare, 1909, p. 1207.
2 Semnalăm în Viaţa românească: Duiliu Zamfirescu şi poporanismul, XIII, 1909, p. 271
; D. Duiliu Zamfirescu-Byzanţ, XIII, 1909, p. 461 ; Ideile d-luv.D.Z-, XIV, 1909, p. 125 ;
Psihologia de contramarcă, XIX, p. 287 ; Mioriţa şi sufletul ironic, XIV, p. 299.
Răspunsurile lui D. Zamfirescu: O piatră in baltă, în Conv. Ut., p. 599, 1909; Nicanor &
C-it, Ibidem, p. 755; Poporanismul în lit., Ibidem, p. 1202; Ultim cuvint, Ibidem, p. 952;
S. Mehedinţi, Di la critică la hartă, în Conv. Ut., 1909, p. 191. etc.
528

nerii lui discipoli, s-au publicat totuşi traduceri în Convorbiri literare din 1870); despre
cea a noastră, nu avem nici un ecou în opera lui. Despre Macedonski, se exprimase
defavorabil, afirmînd că Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curaţi de la sine
atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricesc«, Aron Densusianu etc.^timpul nu i-a
confirmat însă părerea în ce-1 priveşte pe Macedonski. Dintre contemporanii lui
Eminescu, posteritatea n-a păstrat — deşi la mare distanţă — decît pe Macedonski, care,
în momentul cînd se exprima astfel (1886), nu publicase însă Noaptea de mai, dar citise
chiar la Maiorescu Noaptea de noiemvrie (1882). Explicabil şi prin repulsiunea ceva fi
simţit pentru om şi personagiul lui moral — faptul e o indicaţie asupra atitudinii sale
probabile faţă de poezia modernistă. Pasagiul din raportul academic asupra lui Goga
(1906), citat puţin înainte, ne mai dă încă o lumină: „Dar poezia noastră n-are a face cu
efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo tradiţie de reguli înţepenite;
ea este de-a dreptul izvorîtă din cîntecele populare şi avînd aici o accentuare de cuvinte
mult mai variată decît o are d.e. limba franceză, cu perpetua intonare a silabei din urmă, a
devenit mai pronunţată în ritmul ei şi mai liberă în rimele ei. Aşa este şi aşa trebuie să
rămînă, păstrîndu-şi aerul de sănătate şi de vigoare şi ferindu-se de a parada cu un
exotism neadaptabil."
Pasagiul se referă, probabil, la poezia lui Ovid Densusianu şi la simbolismul academic al
Vieţii noi] tendinţa nu trebuie confundată însă cu exemplul ales.
A afirma că poezia noastră a izvorît din cîntecele populare şi că „aşa e şi aşa trebuie să
rămînă" nu poate fi decît anacronic. Ieşită de sub o piatră, Dunărea se varsă în mare prin
trei guri largi cît o ţară.
Peste structura clasică a lui Maiorescu, s-a altoit şi romantismul, nu însă în ce avea el
tumultuos, sumbru, iraţional, ci în elementul lui etnic, folcloric, istoric şi de pură
ordonanţă retorică. „Poezia, scria el în 1867, are şi ea (ca şi sentimentul, singurul ei
obiect) cu necesitate un punct de culminare în care se concentrează ideile ei şi pe lîngă
care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare, oarecum trepte de
înălţare ; şi desigur strofa cu care
1 T. Maiorescu, Critice, III, p. 62.
35 — Titu Maiorescu
529

culminează poezia este cea dintîi care s-a înfăţişat în fantezia poetului în momentul
concepţiunii şi pentru răsădirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este
fapta poeziei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-1 produce; de la ea atîrnă lungimea
sau scurtimea lucrării; de la ea şi tonul în care e concepută; atîtea strofe şi acea coloare
trebuie să aibă o poezie cîte şi caro se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia
cea mai mare"3.
Pornind de la o astfel de concepţie pur retorică şi mecanică a artei de a compune, e de la
sine înţeles că Maiorescu n-ar fi putut avea vreo receptivitate pentru simbolism, poezia
stărilor muzicale subconştiente, poezia de atmosferă, în care emoţia iese din suprapuneri
succesive şi independente şi în care, în locul unei dezvoltări dinamice, avem o compoziţie
statică; clasicismul e arta expunerii; simbolismul, cea a sugestiei.
5. încordarea raporturilor dintre T. Maiorescu şi Duiliu Zamfirescu ar fi rămas
necunoscută, dacă un eveniment neprevăzut nu i-ar fi dat un deznodământ public, greu de
explicat şi acum în substratul lui psihologic. Lucrurile s-au petrecut la începutul lui iulie
1913, în timpul războiului cu Bulgaria, pe cînd Maiorescu era prim-ministru şi Duiliu
Zamfirescu, membru în comisia Dunăreană. Din pricina raportului unui colonel (viitorul
general Stratilescu) împotriva atitudinii nepatriotice a lui Duiliu Zamfirescu într-o
convorbire auzită în tren (Duiliu Zamfirescu susţinea că protestase doar în privinţa felului
barbar cum se făcuse reclîizi-ţiile de cai), pentru a-1 putea provoca la duel pe colonel,
Duiliu Zamfirescu ceruse punerea pro forma în disponibilitate, ceea ce Maiorescu se
grăbise să facă, în chip disciplinar, în urma unui raport către rege al ministrului de
Război.
Patetică este scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu către „domnul prim-ministru", din 5 iulie
1913: „Oricare ar fi vina mea, trebuia să mi se comunice actul de acuzare". Cerea să fie
dat în judecată; dacă regele a iscălit decretul, se va duce la suveran să se apere: „dacă nici
acolo nu voi găsi
1 Asupra unei apropieri între această artă poetică şi cea expusă de Edgar Poe, cf.
Vladimir Streinu, Edgar Poe şi'scriitorii romani, în Rev. Fund. Reg., II, 1935, p. 621.
530

dreptate, voi recurge la toate celelalte mijloace de apărare ce sunt îngăduite unui om
exasperat". Plîngerea către rege avu loc, dar fără rezultat.
După şase săptămîni de aşteptare, colonelul refuză să se bată în duel, afirmînd totuşi că
nu bănuise de loc „sentimentele patriotice ale d-lui Zamfirescu cunoscute de noi". O nouă
scrisoare către „domnul prim-ministru" cerea reintegrarea cu aceste înfrînte vorbe:
„Acum cînd pacea s-a întors pentru toată lumea, poate că ar fi drept să se întoarcă şi
pentru mine. Sunt 6 săptămîni de cînd nu dorm." Numai atunci T. Maiorescu îl integră
(17 august); Duiliu Zamfirescu îi răspunse la31 august 1913 ; „...Delà întîmplareamea,
sunt ca un om după cutremur: mi se pare că toate aşezămin-tele se surpă... Vă mulţumesc
că mi-aţi redat pacea [•••]• In acest mare interes românesc, se pierd mizeriile noastre
personale."
Frumos cu vînt de epilog.
Fiul lui Duiliu Zamfirescu, d. Al. D. Zamfirescu, vede în rigoarea lui Maiorescu o
„vendetta corsicană", adevăratul răspuns la discursul de recepţie la Academie din 16 mai
1909. Lucrul nu e sigur; în atitudinea lui pur oficială şi mai ales în faptul de a-1 fi
suspendat fără să-1 fi ascultat, nu se mai găsea totuşi la Maiorescu bunăvoinţa ce i-o
arătase pe toate treptele carierei lui literare şi diplomatice.
35*

XXII
1. Acţiunea Iui Maiorescu în timpul guvernului liberal D. A. Sturdza, 4 oct. 1895—30
martie 1899. 2. Guvernul G. Gr. Cantacuzino, 11 aprilie 1899, şi guvernul P. Carp, 7 iulie
1900—14 febr. 1901. T. Maiorescu, ministru de Justiţie. 3. Guvernul D.A. Sturdza, 1901
—20 dec. 1904. Ruptura conservatoare: reorganizarea unui partid conservator în jurul lui
P. Carp (7 oct. 1901). 4. Al doilea guvern Gh. Cantacuzino (dec. 1904—12 martie 1907);
guvernul D.A. Sturdza, martie 1907. Fuziunea conservatoare în jurul lui P. Carp, martie
1907. Constituirea partidului conservator-democrat, primăvara lui 1908.
1. în timpul regimului liberal de la 4 octomvrie 1895 pînă la 30 martie 1899, acţiunea
politicăa lui Maiorescu se prezintă tot redusă. Alegerile din noiemvrie 1895 — alegerile
liberale ale lui N. Fleva — aduseseră în Parlament unanimităţi liberale, cu excepţia a trei
senatori şi patru deputaţi conservatori, printre cari T. Maiorescu, Menelas Ghermani şi
Al. Marghiloman; Lascar Catargi căzuse la Galaţi, Al. Laho-vari, la Giurgiu şi P. Carp, la
Botoşani; de abia in alegerile parţiale din 1897 se aleseră Lascar Catargi, P. Carp şi Take
Ionescu.
Discursul de debut din Senat (21 decemvrie 1895)1, ca discurs „contra adresei", nu se
putea, fireşte, decît menţine în generalităţile obişnuite asupra ingerinţelor guvernului şi în
constatarea unei deosebiri dintre programul de opoziţie şi cel de guvern. în timpul
guvernării conservatoare, liberalii se agitaseră pe trei chestiuni: pe legea maximului, care
produsese o mică răscoală la Bucureşti şi printre ţăranii din
1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, V, p. 105.
532

Bacău; pe legea minelor, declarată neconstituţională şi ca motiv ai retragerii colective din

Cameră ; şi pe chestia naţională, considerînd ca „nemernică" lipsa de reacţiune a
guvernului în favoarea românilor asupriţi din Ungaria. Nici una din aceste chestiuni nu
mai era pomenită acum în programul de guvernămînt liberal. Dacă se violase Constituţia
prin legea minelor — de ce n-o suprimau? Dezamăgirea se accentua şi mai mult în
chestia naţională. După ce o exploatase cu o vehemenţă rară, cerînd guvernului să
intervină la Budapesta, la 13 octomvrie, cîteva zile de la venirea la putere, D. Sturdza
făcu ştiutele retractări de la Iaşi şi declară: „O dorinţă însă ne cuprinde pe toţi: ca
neînţelegerile şi vrajba dintre români şi maghiari să înceteze şi ca armonia frăţească să
domnească intre ei, căci interese reciproce cer ca regatul României să întreţie cu regatul
vecin relaţiunile cele mai amicale!" Era tocmai limbajul ţinut de Al. Lahovari, pe care
D.A. Sturdza îl înfierase în opoziţie ca „nemernic".
Pe chestia naţională, Maiorescu avea să-1 atace pe Sturdza şi doi ani după aceea, în
şedinţa de la 4 decemvrie 1897, reamintindu-i vechiul lui discurs din 1894 rostit în Senat
prin care miniştri conservatori erau trataţi de „nemernici" pentru că nu interveneau în
Ungaria — şi apoi „retractările" de la Iaşi: „S-a mai răspîndit încă o vorbă, că ne
amestecăm în afacerile interioare ale regatului ungur. Nici aceasta nu e exact."
„Concluzia, încheia Maiorescu, e că d-1 Sturdza nu are autoritatea care am dori-o s-o aibă
ministrul de Externe al regatului român în împrejurările de faţă1".
Discursul din 1897 reproducea, în esenţă, discursul din 1895 şi se menţinea în stabilirea
lipsei de conformitate a programului de guvern cu cel de opoziţie, repede părăsit, în faţa
realităţilor şi răspunderilor.
în afară de interpelarea din 23 noiemvrie 1898 în chestia şcoalelor române din Braşov,
despre care ne-am ocupat aiurea, mai amintim de discursul de la 10 aprilie 1896 în contra
violării inamovibilităţii Curţii de Casaţie, a legii personale a lui Eugeniu Stătescu, prin
care înlăturase de la Casaţie doi membri, stabilind incompatibilitatea rudeniei cu efect
retroactiv; protestarea avea să fie urmată de faptă;
1 T. Maiorescu, Discursuri, V, p. 202.
533

după patru ani, în 1900, ca ministru de Justiţie, T. Maio-rescu abrogă măsura arbitrară a
lui Stătescu.
Mai substanţial şi caracteristic şi prin imparţialitatea cu care apreciază un om împiedecat
pînă acum de a legifera în materie de şcoală e discursul din 17 martie 1898 asupra legii
învăţământului secundar şi superior, prezentată de Spiru Haret, prin care propunea luarea
în considerare a legii, pentru că intenţiona organizarea învăţămîntului real aşa cum o
încercase şi dînsul odinioară ; apoi pentru că prevedea introducerea cursului de opt ani,
tinzînd să apropie liceul nostru de nivelul liceelor occidentale; înlocuia bacalaureatul
printr-un examen de capacitate; înlătura ocuparea catedrelor în urma unor concursuri
individuale, prin examene de capacitate colective şi alte măsuri aprobate o dată cu
recunoaşterea meritelor lui Haret. Cele cîteva rezerve nu însemnau nimic pe lingă luarea
în consideraţie a proiectului de lege „din toată convingerea şi cu toată inima".
Venit la putere prin agitarea chestiunii naţionale, D.Sturdza se prăbuşi tot prin ea. La
Budapesta apăruse o broşură a lui Benedikt Ianczo, Bânffy Desiderius,Politica
naţionalităţilor, prin care se afirma că Goluchowski şi Bânffy ştiau că chestiunea
naţională nu fusese întrebuinţată de D. Sturdza decît pentru a ajunge la putere şi că, pe
urmă, va fi părăsită, cum se şi întîmplase: mai mult, cu prilejul vizitei perechei regale
române, decorase pe consilierul ministerial Ieszenszky Sândor, conducătorul secţiei
naţionalităţilor înfiinţată de Bânffy.
Revelaţia produsese o mare indignare la Bucureşti. La 14 martie avu loc o primă întrunire
de protestare la Dacia. La o consfătuire la Maiorescu acasă, în seara de 15 martie (P.
Carp, G. Gr. Cantacuzino, Emil Costinescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Fleva),
se primi propunerea lui P. Carp de a se face o declaraţie formală de obstrucţie
parlamentară—citată apoi de Al. Marghiloman la Cameră şi de G. Gr. Cantacuzino la
Senat, considerînd „prezenţa la guvern a d-lui D.A. Sturdza ca o atingere a demnităţii
naţionale". Declaraţia era iscălită de întreaga opoziţie, cu excepţia „dra-peliştilor". Din
această epocă de obstrucţie a lucrărilor parlamentare (Camera discuta articolele
modificatoare ale legii minelor, iar Senatul se ocupa cu discutarea legii şcolilor
profesionale) avem trei discursuri obstrucţioniste ale lui
534

Maiorescu: Explicarea obstrucţionismului, la 20 februarie 1899; Observări asupra

sumarului şi asupra regulamentului, la 21 martie 1899, şi Propunerea de animare, la 21
martie 1899, şi o interpelare în contra scrierii unei istorii din ordin guvernamental şi în
spirit de sectarism politic (23 martie 1899). în afară de asta, întrunirile politice se
succedau, una prezidată chiar de T. Maiorescu. Pentru a pune capăt agitaţiei, chiar în
mijlocul discuţiei legii învăţămîntului profesional, Sturdza citi decretul de închidere a
ultimei sesiuni a Corpurilor legiuitoare la 24 martie. O adunare a opoziţie în duminica de
28 martie în sala Dacia, urmată de o cioci nire cu lovituri şi rănire în strada Enei, îl siliră
totuşi să-ş-dea demisia a doua zi, iar regele i-o primi la 30 martie 1899i
2. După retragerea guvernului D. Sturdza, în ziua cînd regele chemă pe Lascar Catargi la
palat, bătrînul şef al partidului conservator închise ochii (30 martie 1899). în pragul
puterii, partidul se văzu aruncat astfel într-o nouă criză de şefie, endemică în sînul unei
elite de oameni ambiţioşi. Două ore după moartea lui Catargi, şi înainte de a lua contact
cu Carp, cu care Catargi se înţelesese asupra programului de guvernământ, cîţiva membri
(9, din 22) ai comitetului executiv, îl aleseră ca şef pe G. Gr. Cantacuzino. Joi 1 aprilie
1899 regele îi chemă la palat simultan, îndemnîndu-i să se înţeleagă pentru a forma un
guvern împreună. Deşi i se oferise lui Carp şefia guvernului şi lui Cantacuzino şefia
partidului, înţelegerea nu se putu face totuşi, mai ales din pricina atribuirii Ministerului
de Interne, care avea să imprime viitoarea fizionomie a Camerei. Regele îl însărcina
atunci pe Gh. Cantacuzino cu formarea cabinetului, a cărui compoziţie ministerială n-
avea cum să facă faţă marilor greutăţi ale momentului. Prezenţa lui N. Fleva la Domenii
cu chestia finului şi a takiştilor cu oamenii lor de afaceri reuşi să arunce o pată asupra
bunei reputaţii a administraţiei conservatoare; condiţiile oneroase ale împrumutului
contractat la Berlin de generalul Manu prin I. Kalinderu constituiau şi ele o umilire prin
dispoziţii ce atingeau statul în suveranitatea Iui; condiţiile tot atît de umilitoare ale
procesului de arbitraj al antreprenorului francez Hallier, care prefăcuseră din nou pe mult
hulitul D. Sturdza pe chestia demnităţii naţionale într-un exponent al aceleiaşi demnităţi
535

naţionale, aclamat cu mare entuziasm la întrunirile de la Dacia — slăbiseră întru atît

guvernul Cantacuzino, încît, la sfîrşitul lui aprilie 1900, N. Filipescu veni la Maiorescu cu
propunerea unei apropieri de junimişti. După tratative ce se urmară apoi între Carp şi
Marghiloman, de o parte, şi Cantacuzino şi Filipescu, de alta, se ajunse la constituirea
guvernului Carp (7 iulie 1900), fără Take Ionescu, care refuzase Ministerul de Externe.
După cum odinioară pendula între grupul vernescan şi grupul junimist, partidul
conservator pendula acum între grupul junimist şi cel takist.
Iată-1, în sfîrşit, pe P. Carp prim-ministru, fără să fie de altfel şi şeful partidului fuzionat,
şi cu un Parlament ales şi dominat de takişti. Se uimi şi Maiorescu cum de a putut primi
Carp o astfel de combinaţie nesigură, după ce refuzase cu un an înainte o situaţie mai
bună, de teama unui Parlament ales de un ministru de Interne de altă nuanţă. Teama nu
mai era acum viitoare, ci prezentă; Parlamentul urma pe Take Ionescu, care, cu toate că
promisese în şedinţa de la club a fuziunii elementelor conservatoare că o va sprijini „din
tot sufletul", nu-şi putea împlini făgăduinţa. „E o abatere de la tenacitatea sa obişnuită",
declară Maiorescu mirat, şi „pedeapsa inconsecvenţei" nu va întîrzia să se arate.
Pornită în astfel de condiţiuni falsificate chiar de la început, guvernarea lui P.P. Carp nu
va dura decît vreo şapte luni, nerodnice şi ele mai ales din pricina fricţiunilor interne;
Parlamentul vechi nefiind dizolvat, el nu avea decît vreo 8 partizani la Cameră şi vreo 6
la Senat. în acest guvern de 4 junimişti şi 4 conservatori, Titu Maiorescu luă Ministerul
de Justiţie.
Situaţia financiară era din cele mai rele; trebuiau 225 milioane de lei, din care vreo 175
pentru acoperirea împrumutului din 1899. Maiorescu fu trimis în august Ia Berlin pentru
a trata cu „Disconto" cedarea venitului Monopolului hîrtiei de ţigare pe un termen de 12
1/2 ani, în schimbul unei sume globale de 15 milioane de lei. Şi fiindcă ne ocupăm
exclusiv de activitatea lui Maiorescu în aceste şapte luni, amintim şi încercarea lui de
îndreptare a moravurilor în magistratura prea mult expusă influenţelor politice, prin-tr-o
serie de pedepse disciplinare. încercarea trezi repede-
53G

ostilitatea elementului takist ; unei interpelări, el îi răspunse în şedinţa de la 6 octomvrie

1900. Cu puţina lui respiraţie în materie legislativă, Maiorescu se mulţumi a anula legea
personală a lui Stătescu, prin care pe motive de incompatibilitate legală se înlăturaseră
doi membri de la Casaţie şi fuseseră înlocuiţi cu doi partizani politici: unul dintr-înşii fu
reintegrat la'postul lui; celuilalt, care preferase să rămînă în avocatură, i se dădu o
deccraţie ca recompensă pentru nedreptatea suferită. Combătut de Ion Laho-vari şi Take
Ionescu, proiectul de lege, prin care li se interzicea miniştrilor de justiţie de a mai face
avocatură timp de cinci ani după ieşirea lor din funcţiune, nici n-a mai ajuns în discuţia
Camerei. Consecvent cu principiile sale, Maiorescu şi-1 aplică totuşi sie-şi; dintr-o
obligaţie morală şi-1 mai aplicară apoi şi alţi miniştri. Lucruri neînsemnate faţă de
problema financiară, pe care se străduia Carp să o rezolve, combătut în culise şi de
elementul takist, şi de generalul G. Manu, şi chiar de Gh. Cantacuzino, ce regreta cedarea
şefiei guvernamentale.
Scenele Camerei, în care Carp îşi apără proiectele financiare, discursurile lui vehemente,
ostilitatea conjuraţilor, ce nu voiau să aprobe o mică sporire la patente — au rămas încă
în amintirea generaţiei noastre. Din ele figura lui Carp iese mărită, şi elocvenţa lui
împinsă la un patetism impresionant ne zguduie şi acum dintre foile timpului. Votul de
blam se produsese totuşi cu 75 de bile negre contra 74 albe, la care ar fi trebuit să se
adauge şi cele opt ale miniştrilor ce se abţinuseră; P.P. Carp demisiona la 14 februarie
1901.
3. Conjuraţii obţinuseră răsturnarea lui Carp, nu însă şi un guvern al lor. Liberalii fură
chemaţi la putere; ţara cunoscu astfel al doilea cabinet D.A. Sturdza (1901—1904).
în alegerile ce urmară, nici unul din fruntaşii conservatori (Cantacuzino, G. Manu, Take
Ionescu) nu intră în Parlament; iar de la junimişti, numai Carp şi Marghiloman, ca de
obicei, prin cartel cu guvernul.
Abia fuzionat, în urma şedinţei de la 12 februarie 1901, partidul conservator lunecă la noi
convulsiuni intestine; dintre foştii miniştri, N. Filipescu, C. Olănescu şi I. Gră-dişteanu
rămaseră în jurul lui Carp, numai Iacob Lahovari se întoarse la „matcă". La 30
septemvrie 1901, şeful parti-
537

dului Gh. Gr. Cantacuzino denunţă Fuziunea într-un banchet dat la Iaşi; iar ia 7
octomvrie, partizanii lui Carp se adunară în casele lui C. Olănescu şi se constituiră în
partid conservator sub şefia lui P.P. Carp (procesul-verbal e semnat de P.P. Carp, T.
Maiorescu, N. Filipescu, Al. Marghiloman, Ion C. Grădişteanu şi CC. Arion, ca foşti
miniştri în guvernul trecut). Constituirea noului club fu urmată de o acţiune în ţară prin
patru întruniri politice, la Brăila, la Craiova, la Iaşi şi Bucureşti. Maiorescu vorbi la
Brăila1 şi la Bucureşti la întrunirea de la 11 noiemvrie 1901, din sala Dacia. La 23 şi la
24 iunie 1902, avu loc, în sfîrşit, congresul din sala Teatrului Liric, la care s-au
manifestat mai toate forţele trecute şi în formaţie ale partidului, adică: Matei
Cantacuzino, Ion Bogdan, S. Mehedinţi, P.P. Negu-lescu, C. Rădulescu—Motru, Ion G.
Miclescu, N. Filipescu, C. Hiotu, Al. C. Florescu, P. Missir, CC. Arion, Barbu Dela-
vrancea, Titu Maiorescu şi P. Carp.
Programul lui Carp era: moralitatea publică, înlăturarea politicianismului din
administraţie prin inamovibilitatea tuturor funcţionarilor, impunerea claselor avute,
înzestrarea armatei; în privinţa lipsei unui partid numeros, el făcu această profesie de
credinţă, susţinută, de altfel, totdeauna: „Noi n-am zice suveranului că avem numărul, am
zice suveranului că chestiunea numărului, pînă a nu veni la guvern, e absolut indiferentă,
absolut indiferentă!...
Dacă zic că numărul vine pe urmă, este că eu am mare încredere în vitalitatea acestui
popor; credea, dacă-mi dai un guvern bun, numărul vine pe urmă." Eroare de psihologie,
care i-a împiedicat totdeauna pe junimişti de a avea o acţiune mai însemnată asupra
evoluţiei noastre politice.
Cîteva săptămîni după aceea, într-o scrisoare datată de Ja St. Moritz, 16/29 iulie 1902,
Maiorescu îi zugrăvea lui Negruzzi congresul în scurte caracterizări în adevărat stil
maiorescian, cu destulă incizivitate2. Vom cita cîteva, ce amintesc şi caracterizările din
însemnări, din viaţa de şcoală, în care colegi şi profesori, actori şi cîntăreţi erau notaţi,
lapidar, definitiv:
1 Avem discursul lui publicat în broşură.
2 I.E. Torouţiu, op. cit., I, p. 31.
538

„Da, congresul a fost un succes. Pe lîngă interesul politic al manifestării, era nespus de
interesantă înfăţişarea intelectuală şi oarecum artistică (în înţelesul artei oratorice) acelor
ce au vorbit, cu atît mai mult, cu cît «debutanţii» erau alături şi în comparare cu oratori
eminenţi ca Dela-vrancea sau încercaţi ca N. Filipescu, Arion, Missir. Fără voie, deveneai
membru al unui juriu de concurs şi clasai candidaţi cu numărul de ordine al meritului lor
relativ."
E situaţia de arbitru, în care se poate zice că s-a născut.
Iată-1 pe d-1 S. Mehedinţi, faţă de care a arătat totdeauna atîta simpatie:
„Din acest punct de vedere, după impresia mea, cel dinţii între cei tineri a ieşit S.
Mehedinţi. Şi idee, şi simţire (căci nu erau idei abstracte, ci simţiri prinse în idee), şi
dicţiune bună, şi, mai presus de toate, acel farmec nepriceput al oratorului născut, care,
după cele dintîi vorbe rostite, a subjugat auditoriul şi-1 face să se înalţe şi să se coboare,
să rîdă si să plîngă cu el parcă ar fi un singur suflet."
Admiraţie pură ; iată şi acul maiorescian în caracterizarea lui P.P. Negulescu:
„începutul discursului, foarte inteligent şi sugestiv (în public se şoptea: viitor ministru) ;
dar, după cea dintîi treime, o lungă, anostă expunere a relaţiei lor cu liga culturală, pe
care ei au întemeiat-o (Mehedinţi, Negulescu, Dragomi-rescu etc.), dar care n-avea ce
căuta la congres; tonul devenit doctoral, aproape pedant; din viitorul ministru ieşea
actualul profesor".
Despre Jean Miclescu, cumnatul lui Carp:
„Tremurînd de emoţie, frîngîndu-şi într-una mîinile în loc de altă gesticulare, idei
paradoxale azvîrlite în public cu glas strident, neputînd sfîrşi şi tot hmgindu-şi strania
declamare cu speranţa inconştientă de a scăpa din prăpastie: un histeric înspăimîntat."
Despre CC.Arion şi P. Missir:
„Arion şi Missir, ca totdeauna. Buni oratori de mîna a doua: unul prea franţuzeşte
dulceag, altul prea nemţeşte nebulos. Le-ar fi prins bine să fi schimbat unul cu altul ţara
în care şi-au făcut studiile universitare."
539

Despre N. Filipescu:
„Era copilul casei, viitorul stăpîn. Ce a vorbit a fost şi cu minte şi cu inimă. Omul şi-a
găsit acum noima vieţii publice, studiază mult, îşi hrăneşte vorbirea cu roadele acestor
studii şi pare că a înviat din morţi de cînd s-a identificat cu junimismul politic. Acum are
nu numai o doctrină, are un cult, o religie şi aceasta e tainica legătură care-1 ţine
împreună cu Mehedinţi, Negulescu şi ceilalţi urmaşi ai noştri din noua generaţie."
Iar despre Carp:
„Fără îndoială, cel mai însemnat din cele 14 discursuri, cel mai aclamat şi cel mai
pătrunzător. Nu numai înalt ca idee, dar şi foarte abil ca mod de exprimare faţă de rege şi
faţade ţară. S-a simţit în auditor că, în sfîrşit, după 21 de ani de trudă, e pricepută politica
junimistă, inaugurată prin contra-adresa de la 1881 şi concepută de Carp. De astă dată, la
toate vorbele lui răspundea un răsunet adecuat din publicul auditor, şi congresul s-a
transformat de la sine în apoteoza lui Carp. De acum, omul poate zice că n-a trăit în
zadar."
4. La retragerea cabinetului D.A. Sturdza (29 decemvrie 1904), regele chemă la guvern
pe Gh. Cantacuzino, care reprezenta tradiţia şi numărul ; întors din audienţa sa la rege,
după ce puterea fusese dată altuia. Carp declară prietenilor săi adunaţi la Maiorescu: „l-
am spus regelui că politica mea de 30 de ani de a izgoni strada din preocupările partidului
meu a dat faliment şi că voi fi deci silit să las mînă liberă amicilor mei, care de mult îmi
reproşează această atitudine"1. Uşor de zis, dar nu era Carp făcut să se scoboare în stradă.
Regele o ştia prea bine.
Care este slaba activitate a acestui slab minister, minat de certuri interne, nu intră în
cadrul povestirii noastre.
Spre sfîrşitul lui 1906, se convenise cu Cantacuzino o nouă fuziune a partidului sub şefia
lui P. Carp ; răscoalele ţărăneşti din primăvara anului 1907 răsturnară guvernul şi
planurile de venire la putere ale partidului fuzionat. Guvernul Gh. Cantacuzino demisiona
la 12 martie 1907 şi în aceeaşi zi fu însărcinat a treia oară D.A. Sturdza. în
1Al. Marghiloman, Note politice, I, p. 45.
540

faţa primejdiilor prin care trecea ţara, dar şi marea proprietate, se făcu şi fuziunea
conservatoare în jurul lui P. Carp, cu un comitet executiv unde intrară Gh. Cantacuzino,
T. Maiorescu, Al. Marghiloman, N. Filipescu şi Ion Lahovari. în alegerile din 20 mai
1907, mai mult din îngăduinţa guvernului, veniră în Parlament vreo 24 de conservatori,
dintre care Carp în Cameră şi Maiorescu în Senat. Fricţiunile din interiorul partidului
fuzionat între elementul junimisto-conservator şi cel takist izbucniră şi se dezlănţuiră din
nou în primăvara anului 1908, ducînd la o dezbinare şi la întemeierea partidului
conservator-democrat, sub şefia lui Take Ionescu, care, printr-o propagandă electorală
abilă şi demagogică, repurta apreciabile succese în alegerile parţiale, mai ales în Capitală.
Propagandei takiste i se răspunse printr-o serie de întruniri conservatoare în provincie, cu
participarea luiCarp, Marghiloman, Filipescu. însînulparti-dului liberal şi al guvernului se
petreceau, de altfel, mari schimbări; boala bătrînului prim-ministru D.A. Sturdza şi
internarea lui într-o casă de sănătate la Suresnes provo-caseră, nu fără oarecari
convulsiuni interne, alegerea lui Ion C. Brătianu ca şef al partidului şi însărcinarea lui ca
preşedinte al Consiliului de miniştri (5 martie 1909) ; guvernul liberal trebui, totuşi, să
părăsească puterea la 28 decemvrie 1910, fără ca problema succesiunii să fi fost
clarificată, din cauza succeselor electorale continui ale conservatorilor-democraţi, decît în
ultimele luni ale guvernării liberale, regele neadmiţînd existenţa unui al treilea partid, nu
însă fără îndelungi tratative anterioare între cele două partide conservatoare. „Pretenţiile
takiştilor" de a li se da indicaţii că şefia viitoare nu poate fi legată de privilegii de naştere,
revizuirea Constituţiei pentru a se realiza în cadrele ei reforma administrativă,
inamovibilitatea funcţionarilor, revizuirea legii electorale prin fixarea a două colegii: unul
urban (din contopirea colegiilor I şi II) şi altul rural, se loviră de intransigenţa lui P. Carp.
Nu mai era altă posibilitate decît un guvern Carp.

XXIII
1. Retragerea din învăţămînt la 31 oct. 1909: sărbătorirea de la Bucureşti la 13 noiemvrie
1909. 2. Sărbătorirea de la Iaşi, 20 noiemvrie. 3. Sărbătorirea de 70 de ani a lui T.
Maiorescu la Bucureşti. 1. Sărbătorirea de Ia „România jună" la Viena.
1. Retragerea lui Maiorescu de la catedra sa de la Universitate fu pricinuită de următoarea
împrejurare. Propus în iunie 1909 (pe eînd se afla în străinătate) de Senatul Universitar pe
o listă de trei membri în vederea unei comisii de judecată de pe lîngă Ministerul de
Instrucţie, el declină această sarcină abia în toamnă, cind urma să aibă loc un cunoscut
proces împotriva unor profesori ploieşteni. Ministrul Haret puse următoarea rezoluţie pe
demisie: „D-voa-stră sunteţi obligat să acceptaţi acum, dacă aţi acceptat să fiţi ales astă
vară ; la din contra, ar fi un refuz de serviciu". Jignirea ce i se făcu îi precipită retragerea
din învăţămînt.
Maiorescu îşi prezentă, aşadar, demisia de la catedră pe ziua de 81 octomvrie 1909,
motivînd-o pe faptul că, împlinind la 15 februarie a anului următor vîrsta de 70 de ani,
atingea limita de vîrstă. Intenţia lui de a se retrage fu urmată de un demers al decanului
Ion Bogdan, însoţit de doi profesori, C. Dumitrescu-Iaşi şi N. Iorga, pentru a-i exprima
părerea de rău a Facultăţii şi a-1 ruga să primească a fi sărbătorit, o dată cu ultima lecţie
de închidere a cursului său; Maiorescu declină invitaţia, preferind să se retragă la
terminarea examenelor de toamnă. întrunit la 2 noiemvrie 1909, Senatul universitar hotărî
în unanimitate sărbătorirea lui de către întreaga Universitate; o delegaţie a ei compusă din
rector cu cei patru decani îi obţinu la 13 noiem-
542

vrie adeziunea „cu condiţiunea ea să fie cu adevărat universitară, adică deschisă pentru
toţi şi mai cu seamă pentru studenţii Universităţii". Sărbătorirea avu, în adevăr, loc la 22
noiemvrie, în sala de şedinţe de atunci a Senatului, în prezenţa întregului corp profesoral
şi a multor studenţi şi personalităţi culturale şi politice (P. Carp nu lipsea). Au rostit
discursuri C. Dumitrescu-Iaşi, rectorul, Ion Bogdan, decanul Facultăţii de litere, C.
Dissescu, decanul Facultăţii juridice, un fost şi un actual elev al lui Maio-rescu. Urmă
răspunsul de mulţumire şi cel mai interesant, al lui Maiorescu, pe tema dragostei pentru
ramura pe care o îmbrăţişează fiecare: „Cred că singurul criteriu al adevăratei vocaţii este
următorul: interesarea caldă pentru acea parte a omenirii asupra căreia eşti chemat să
lucrezi. Nu gîndul la situaţia individuală să te hotărască, căci aici vanitatea sau te miri ce
alte porniri egoiste te pot înşela — ci gîndul la ceilalţi, înspre al căror folos este instituit
în societate felul funcţionării tale."1
2. O săptămînă după sărbătorirea de la Bucureşti, retragerea lui din învăţămînt fu
sărbătorită la 20 noiemvrie şi la Iaşi. Ni s-a păstrat discursul profesorului P. Răşcanu, în
care e schiţată amintirea debuturilor sărbătoritului2. El era elev de clasa VI la Colegiul
naţional, la sosirea lui Maiorescu în 1862 ca director:
„Cînds-au descărcat mobilele, care abia au încăput în cinci camere, cînd am văzut
biblioteca ce ocupa o cameră întreagă, atunci mi-am zis: acest director are de gînd să stea
mult? «întrebare» pentru noi foarte importantă, pentru că în cinci ani avusesem patru
directori, dintre care numai unul se retrăsese de bună voie: trei fuseseră revocaţi şi unul
bătut. D-voastră veniaţi după acest din urmă."
In şcoală domnia anarhia. Hasdeu nu voia să ştie nici de program, nici de orar ; venia
cînd voia şi făcea ce voia ; în clasa V făcea un curs de arheologie şi în clasa VI istoria
literaturii engleze (în loc de istoria naţională). Noul director puse repede ordine. „Veşnic
în clasă şi în cancelaria profesorilor, eraţi necontenit printre noi în şalele de meditaţie.
Gînd am văzut noi că biblioteca d-voastră ne este la dispoziţie;
1 Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, In ziua de 22
noiemvrie 1909, Socec, 1910.
2 în nr. jubilar al Conv. Ut., 1910, p. 243.
543

cînd neam încredinţat că vă gîndiţi numai la propăşirea noastră, fiind veşnic în sălile de
meditaţie, punîndu-vă alăturea cu noi, întrebîn-du-ne de lecţiunile ce le avem, explicîndu-
ne greutăţile, făcînd din nou lecţiunile şi dîndu-ne, în interval, poveţe pentru viitor
presărate cu cuvinte de acele care rămîn săpate pentru de-a-pururea în mintea elevilor ;
cînd, la arminden, ai mers împreună cu noi pînă la via Mitropolitului Veniamin, Iîngă
Socola, şi te-ai întors cu noi prin noroi, pe jos, căci plouase mai toată ziua, atunci ai
devenit al nostru şi noi ai d-voastră, pentru de-a-pururea. Şi încercarea cîtorva nemernici
de a zădărnici examenele de vară din 1863 a fost zădărnicită prin interve-nirea marei
majorităţi a elevilor. Colegiul naţional, vechea Academie, avea, în fine, un director."
3. După sărbătorirea retragerii din învăţămînt, sărbătorirea împlinirii vîrstei de 70 de ani
se făcu într-un cadru festiv şi în proporţii — sub raportul calităţii pur literare — neegalate
de nimeni înainte. Convorbirile literare apărură într-un mare număr ocazional, din care
156 pagini erau o contribuţie la studiul vieţii şi operei sărbătoritului, adusă de deosebiţi
fruntaşi ai scrisului românesc, şi anume:
1. Titu Maiorescu, notiţe biografice, de S.M. ("S. Mehedinţi), studiu care e punctul de
plecare al tuturor încercărilor biografice asupra lui Maiorescu.
2. T. Maiorescu şi Academia Română, de D. Onciul.
3. Oratorul Titu Maiorescu, de Barbu Delavrancea.
4. Cit?v% cuvinte despre „Criticele" d-lui Maiorescu, de D . Evol-ceanu.
5. D. Titu Maiorescu in politică, de N. Filipescu.
6. Un adevărat „învăţător" al neamului, de E.A. Pangratti.
7. D .T. Maiorescu, istoric al României contemporane, de I.S.Floru.
8. Profesorul Titu Maiorescu, de Ion A. Rădulescu-Pogoneanu.
9. T. Maiorescu şi arta in România, de Al. Tzigara-Samurcaş.
Urmează apoi peste cinci sute de pagini de colaboraţie literară variată, iscălită de vechi
colaboratori sau de elemente ale noii generaţii ca: A. Kaum, I. Slavici, G. Volenti, Duiliu
Zamfirescu, Iacob Negruzzi, G. Panu, Andrei Bîr-seanu, P. Missir, P.P. Negulescu, Sextil
Puşcariu, Al. Vla-huţă, I. Petrovici, I. Bianu, I. Lupaş, P. Cerna, Em. Gîr-leanu, I.A.
Bassarabescu, D. Nanu, E. Lovinescu, Gh. Vîl-san, Const. Antoniade, C. Giurescu. C.
Meissner, Aure
544

Popovici, Al. Lapedatu, N. Bănescu, C. Litzica, I. Urban Iarnik etc., etc.

In dimineaţa zilei de 15 februarie 1910, la ora zece, colaboratorii revistei şi prietenii se
prezentară in corpore la locuinţa lui Maiorescu, unde Barbu Delavrancea îi înmînă
numărul festiv al Convorbirilor, spunîndu-i că „e lumina gindirii româneşti" şi că
volumul oferit „e un slab reflex al acestei lumini" şi „inima tuturor celor ce i-1 oferă".
Maiorescu ii răspunse, încheind: „Mi-aduceţi inima d-voastră, eu mai am puţin de iubit,
fiindcă sunt în vîrstă: voi iubiţi înainte. Eu trebuie să iubesc concentrat, şi aşa vă iubesc."
Seara, de la 9 la 12, avu Ioc un banchet la Hotel Bulevard, la care participară P.P. Carp,
N. Filipescu, Al. Marghiloman, T. Rosetti, I. Negruzzi, Barbu Delavrancea, Dui-liu
Zamfirescu, Al.F.lorescUjC. C. Arion, S. Mehedinţi, D. On-ciul, Erm. Pangrati etc.
Vorbiră: S. Mehedinţi, B. Delavrancea, M. Săulescu, pentru Craiova, C. Meissner, pentru
Iaşi, D. Onciul, Iacob Negruzzi, Em. Antonescu, Aurel Popovici din partea „junimii" din
Viena, I.A. Rădulescu-Pogoneanu şi, mai frumos decît toţi, P.P. Carp. Din discursul lui
avem un pasaj păstrat într-o relaţiune asupra banchetului a lui Aurel C. Popovici1.
...„O sală mare plină de literaţi. Lîngă Maiorescu şedea P. Carp, pe care atîta lume
necunoscătoare îl proclamase de mult cosmopolit incorigibil. Se rostiră mai multe
cuvîntări. Se scoală şi cosmopolitul Carp. După o introducere în care spune că ştiinţa
niciodată nu e mediocră, în schimb mediocrităţile sunt totdeauna ştiinţifice, se întoarce
spre vechiul său amic Maiorescu şi-i zice, cu felul său lapidar: «Ştii tu de ce te iubeşte
lumea aşa de mult? Am să-ţi spun eu. Pentru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci
cînd au început unii şi alţii să batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu
ai avut. curajul să te ridici cu ştiinţa ta contra lor. Lumea simţia că tu lupţi dintr-un
sentiment de datorie publică». Textual. LabătrînulCarp, se vedeau lacrimi în ochi. El luă
pe prietenul său şi-1 sărută în mijlocul adunării. A fost un moment de mare entuziasm
obştesc; aplauzele nu se mai isprăveau."
1 Aurel G. Popovici, Naţionalism şi democraţie, p. 64.
30
545

4. La Vi'ena, cei şaptezeci de ani ai lui Maiorescu fură sărbătoriţi, prin festivitatea
organizată de „România jună" în sala de şedinţe a dietei Austriei de Jos, în asistenţa
rectorului Universităţii, Svoboda, a lui Wettstein, decanul facultăţii de filozofie, a lui
Urban Iarnik, profesorul de la Praga, a lui Mişu, ministrul României, şi a altor
personalităţi. Marele romanist W. Meyer-Lübke ţinu o cuvîntare asupra meritelor lui
Maiorescu. Seara avu loc un banchet.
Serbarea a fost consemnată în broşura România Jună lui Titu Maiorescu, scriere omagială
(tipărită la Suceava, 1910), cu următorul cuprins:
1. Prefaţa, de preşedintele societăţii Vespasian Pauliuc-Burlă.
2. D.M. Marmeliuc, cuvînt rostit în şedinţa literară din 27.11, în localităţile (?) societăţii.
3. Dr. Ilie Bacinschi, conferinţă ţinută la Universitatea din Viena 28.11 (în limba
germană).
4. Coris. aulic dr. Wilhelm Meyer-Lübke, discurs festiv ţinut la matineul festiv în sala
parlamentului provincial al Austriei de Jos, în 1 .III (în limba germană).
5. Dr. Mihai A. Popovici, cuvînt rostit la convocarea socială în seara de 1 .III.
6. Prof. univ. dr. I. Urban Jarnik, cîteva amintiri în aceeaşi seară.
7. Aurel C. Popovici, din toastul rostit la banchetul dat în onoarea d-lui Maiorescu,
Buc, I .III.

XXIV
1. Al doilea minister P. Carp, 29 dec. 1910—28 martie 1912. T. Maiorescu ministru de
Externe. 2. Ministerul T. Maiorescu, 28 martie 1912. 3. Ministerul de concentrare T.
Maiorescu-Take Ionescu, 10 oct. 1912—4 ianuarie 1914. 4. Activitatea diplomatică în
timpul războiului balcanic. 5. Pacea de la Bucureşti. 6. Retragerea din viaţa politică. .7.
Ultimele manifestări şi moartea lui Maiorescu.
1. în ziua de 29 decemvrie 1910, se constitui al doilea minister P. Carp, în care Titu
Maiorescu intră ca ministru de Externe (AI. Marghiloman, la Interne, Ion Lahovari, la
Domenii, G.G. Arion, la Instrucţie, N. Filipescu, la Război, Delavrancea, la Lucrări
Publice, D. Neniţescu la Industrie şi Comerţ, M. Cantacuzino, la Justiţie). Din pricina
cartelului electoral încheiat între liberali şi conservatori-demo-craţi, alegerile mînuite de
abilitatea electorală a lui Al. Marghiloman se desfăşurară sub o mai mare presiune decît
cea obişnuită: guvernul putu ieşi, astfel, biruitor.
Programul lui Carp era cel expus de atîtea ori în curs de decenii, încă din 1881 şi 1884 —
epoca „erei noi": reforma administrativă, adică descentralizarea, întărirea armatei, asupra
căreia i se îndrepta de mult solicitudinea, legea meseriilor, cu asigurări sociale, pensiile şi
creditul muncitoresc, legea încurajării industriei naţionale, exproprierea bunurilor de
mînă moartă, scutirea de impozite funciare pentru ţăranii cu mai puţin de şase hectare
etc., şi alte multe legi de amănunt (desfiinţarea taxei pe făină, pe petrol etc.). Nu ne vom
opri asupra luptelor parlamentare ale acestei epoci, în care personalitatea lui P. Carp
ocupă primul plan, mai ales în votarea legii meseriilor, cu breslele, cor-
36*
547

doraţiile, cu asigurările sociale şi a legii încurajării industriei naţionale (amîndouă ieşite

din colaboraţia lui D. Neni-ţescu cu P. Carp).
în această acţiune reformatoare intră şi o restabilire a ordinei morale şi o disociere a
„afacerilor" de trebile publice, concretizată sub forma chestiunii „tramvaielor comunale",
pornită prin încheierea contractului din 1909 de Primăria Comunei Bucureşti cu nişte
particulari în vederea alcătuirii unei Societăţi de tramvaie comunale, aprobat prin legea
din 14 aprilie 1909. Privind-o ca o spoliaţie a Comunei, dar şi din resentimente personale,
Marghiloman, aprobat de Carp, se hotărî să o anuleze şi să constituie altă Societate printr-
o nouă lege. Iniţiativa lui stabili o situaţie anormală în raporturile dintre guvern şi
opoziţie, Ionel Brătianu găsind un aliat firesc în dorinţa de răzbunare a lui Take Ionescu.
în mijlocul acestor convulsiuni parlamentare, se produse faimosul discurs al lui Carp, din
28 noiemvrie 1911, al aşa-zisului „fier roş", aplicat amestecului afacerilor în politică. „Şi
acum? Fierul roş! exclamase el. Domnii mei, e o primejdie, pe care v-o semnalez, o
primejdie atunci cînd partidele politice nu caută să se întărească prin idei, prin
convingeri, dar caută să se întărească prin afaceri". La replica de a doua zi (29 noiemvrie)
în Senat a lui Ionel Brătianu, în care i se contestase autoritatea morală de a vorbi aşa cum
vorbise, Carp rosti celebra lui invectivă: „Autoritatea morală a unui om politic nu se
judecă decît după două lucruri şi nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc: în viaţa ta
privată, să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică, să fii totdeauna dezinteresat".
Cînd guvernul veni în decemvrie cu o nouă lege a tramvaielor, anulînd-o pe cea veche,
opoziţia (liberalii şi con-servatorii-democraţi) se retrase din Parlament, pe cuvîntul că
guvernul uzurpa prerogativele puterii judecătoreşti — întrucît chestiunea fusese deferită
instanţelor judecătoreşti. Voind să o rezolve pe calea unui incident, guvernul ceruse
tribunalului să respingă acţiunea Societăţii comunale de tramvaie pe motivul că legea din
15 decemvrie 1911 anulase legea din 1909, aşa că Societatea nu mai avea calitatea legală
de a intenta vreo acţiune.
548

Tribunalul respinse însă incidentul Ministerului de Interne, constatînd că prin votarea

unei legi noi puterea legislativă se substituise puterii judiciare; făcînd recurs, Casaţia îl
respinse la 16 martie 1912, declarînd că tribunalul „poate judeca constituţionalitatea
legilor". Nu-i mai rămînea lui Carp decît să-şi prezinte demisia.
Succesiunea era foarte grea: nefiind încă destul de consolidaţi, liberalii o refuzaseră; pe
Take Ionescu nu-1 voia regele, a treia soluţie, pe placul regelui şi al majorităţii partidului,
era constituirea unui nou guvern conservator sub preşedinţia lui T. Maiorescu. P. Carp ar
fi dorit solidarizarea partidului cu dînsul, pe chestiunea atît de inoportună a tramvaielor
comunale, şi retragerea în opoziţie. La 25 martie, acasă la Maiorescu, îl sfătui, totuşi, să
primească însărcinarea regelui.
2. Ministerul T. Maiorescu se constitui la 28 martie 1912 cu: T. Maiorescu la Externe; T.
Rosetti, Ia Finanţe; C. C Arion, la Interne şi ad-interim la Industrie; Ion Lahovari, la
Domenii"; M. Cantacuzino, la Justiţie; D. Ne-niţescu, la Industrie şi Comerţ; Erm.
Pangrati la Lucrări Publice; general Argetoianu, la Război. P. Carp rămînea, bineînţeles,
şeful partidului.
Iată-1, aşadar, pe T. Maiorescu, la 72 ani, după o viaţă parlamentară de 40 de ani, în
fruntea unui guvern. Lipsit de un adevărat temperament politic, om de reflecţie şi de
studiu, fără ambiţii, el se retrăsese de mult din arena luptelor politice, renunţînd încă din
al doilea minister Lascar Catargi de a intra în guvern şi figurînd apoi numai silit de
împrejurări în scurte apariţii fără nici c iniţiativă legislativă. Impasul în care se pusese
Carp pe chestia tramvaielor şi condamnarea acţiunii lui printr-o sentinţă judecătorească,
dar mai ales dorinţa regelui Carol îl împinseseră acolo unde, cu siguranţă, nu rîvnise să
fie. Dinastic ca şi P. Carp, îndeosebire însă de acesta, era mult mai mlădios şi mai
accesibil sugestiilor regale, în timp ce intransigenţa lui Carp nu-i plăcea regelui. Nimic nu
ne face să bănuim că s-ar fi impus prin vreo intrigă sau nelealitate; cît despre afirmaţia lui
Marghiloman din Note politice: „Prea e mulţumit Maiorescu să fie Preşedinte
549
de consiliu"1, e o simplă apreciere de ordin psihologic, fără repercuţie în domeniul
faptic.
Guvernul Maiorescu nu putea avea, fireşte, decît un caracter provizoriu şi o misiune
determinată: să lichideze afacerea tramvaielor, reluind astfel şi relaţiile normale cu
partidul liberal, şi să realizeze şi o concentrare conservatoare pentru a putea forma un nou
guvern în colaboraţie cu Take Ionescu. Chestiunea tramvaielor fu tranşată de justiţie şi
raporturile cu liberalii normalizate. Concentrarea sub şefia lui Carp nu s-ar fi putut însă
face şi din pricina intransigenţei lui binecunoscute şi, de data aceasta, şi dincea a luiTake
Ionescu şi din excluziva liberală împotriva omului cu „fierul roş". Situaţia se mai
complica şi prin izbucnirea războiului balcanic, care cerea urgenta prezenţă a unui guvern
tare. „Dacă d-1 Carp nu face concentrarea, spuse regele în consiliul de miniştri de la 22
septemvrie 1912, atunci trebuie s-o faci d-ta, d-le Maioţescu, dar cu Marghiloman şi
Filipescu"2. Altminteri, se deschidea perspectiva unui guvern liberalo-takist. La un
moment dat, Carp se gîndeşte să o realizeze el, acordînd lui Tache Ionescu ministerul de
Interne şi alte două-trei ministere; rămînea însă intransigenţa lui Brătianu, care reclama
scuze publice pentru insultele ce i Se aduseseră. Carp nu putea accepta o astfel de
retractare. „Văd că persoana mea este un obstacol, recunoscu el la întrunirea de la G.
Cantacuzino din 6 octomvrie. Fac sacrificiul şi mă dau la o parte."3
3. La 10 octomvrie 1912, se formă, aşadar, ministerul T. Maiorescu-Take Ionescu,
compus din: Maiorescu, preşedinte şi Externele; Marghiloman, Finanţe; Filipescu,
Domenii; M. Cantacuzino, Justiţie; Take. Ionescu, Interne; C. Dissescu, Instrucţia; Al.
Bădărău, Lucrări Publice; N. Xenopol, Industrie şi Comerţ; generalul C. Hîr-jeu, Război.
Era, de altfel, singura soluţie posibilă, în afară de cea a retragerii de la putere, pe care ar fi
dorit-o poate numai Carp şi prea puţini partizani personali. Sacrificiul lui era una din
aceste1 fatalităţi, pe care le-au
lAl. Marghiloman, Note politice, I, p, 112.
2 Al. Marghiloman, Note politice, I, p. 121.
3 Al. Marghiloman, Note politice, I, p. 125.
550

cunoscutşi alţi mulţi oameni mari: Bismark şi Clemenceau, de pildă; greutăţile veneau
din intransigenţa caracterului său. Faptul de a fi admis în principiu o concentrare sub
şefia lui, deşi ştia că regele n-o voia, că Take Ionescu nu o accepta şi că liberalii ar fi
continuat să se abţină de la viaţa politică, constituie o slăbiciune şi o abatere de la linia lui
obişnuită. O greşeală identică săvîrşise şi la 1901, cînd acceptase guvernul cu un
Parlament mai mult takist. Fuziunea nu se putea face decît fără dînsul; personalismul lui
acut, orgoliul nemăsurat nu-i îngăduiră să vadă situaţia cu resemnarea necesară; în
sufletul lui concepu o ură faţă de fostul lui prieten, nepotolită nici de moarte.
Debuturile guvernului T. Maiorescu-Take Ionescu nu se prezentau sub auspicii fericite;
guvernul era compus din două elemente ireconciliabile; totul le despărţea şi învrăjbea:
structura sufletească, ideologia, moravurile politice. Ţara a asistat, astfel, la una din cele
mai penibile operaţii de împărţire a ei în „loturi" conservatoare şi „loturi" takiste; nu se
împărţeau numai ministerele ca obiecte de pradă, oi şi prefecturile şi primăriile — totul în
nes-fîrşite conciliabule, comploturi şi certuri publice, pe care trebuia să le arbitreze
placiditatea lui Maiorescu ; stîn-jenit şi micşorat în convulsiunile unor apetituri
dezlănţuite, el şi-a împlinit cu resemnare datoria, mai ales că războiul balcanic cerea un
cîrmaci.
Cu cîteva zile înaintea formării noului cabinet T. Maiorescu-Take Ionescu, P. Carp
demisionase din şefie, dar demisia îi fusese respinsă decomitetul executiv al partidului; în
jurul Iui continuau să se facă manifestaţii de simpatie, şi cuvintele de la Brăila ale lui N.
Filipescu trădează cel puţin o stare de spirit, dacă nu şi o acţiune politică. „N-am cuvinte,
declara el, pentru a slăvi pe omul care, în asemenea vremuri, n-a transijat niciodată cu
rectitudinea principiilor sale, pe omul care, de-i va fi interzis să-şi servească ţara, va
exercita peste ea dictatura morală şi care, ori ce ar fi oriunde ar fi mîine, va avea alături
de dînsul sufletele noastre".
Alegerile noi avură loc între 8-18 noiemvrie; iar Corpurile legiuitoare fură convocate pe
ziua de 26 noiemvrie. Carp nu vru să candideze; şef al partidului, el rămase în afara
Parlamentului.
551

4. Noul guvern avu de înfruntat de la început problema războiului balcanic, provocat de

Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, înţelese să lichideze existenţa europeană a
Turciei1.
încă din 13 septemvrie 1912, Maiorescu îi comunicase lui Sefa-bey, ministrul Turciei la
Bucureşti, că, în eventualitatea unui conflict în Balcani, România era decisă să păstreze
neutralitatea; acelaşi lucru îl comunicase şi lui Kalinkoff, ministrul Bulgariei, „atîta timp
cît nu va fi vorba de schimbări teritoriale"2. Cum s-ar fi putut face-un război balcanic
fără schimbări teritoriale (şi încă ce schimbări!) e greu de înţeles. Asigurările
însărcinatului de afaceri austro-ungar, contele Czernin, şi ale ministrului Rusiei
Şebekocăvor interveni în Balcani pentru a se menţine pacea fură de ordin platonic,
deoarece războiul izbucni la 5 octomvrie 19123. Maiorescu îi confirmă şi de data aceasta
şi din aceeaşi lipsă de iniţiativă lui Kalinkoff intenţia României de a rămîne în
neutralitate, „cu rezerva schimbărilor teritoriale în Balcani"4.
Cum războiul se dezlănţuia însă fulgerător în dauna turcilor, şi propunerea de
intermediere a lui Poincaré şi a Rusiei pleca de la o mutilare simţitoare a Turciei,
Maiorescu îi comunică din nou lui Kalinkoff la 16 octomvrie că: „O dată ce se înlătura cu
desăvîrşire dispoziţiile Tratatului de la Berlin, se înlătura şi legitimarea fruntariei noastre
dobrogene impusă prin acel tratat, şi o nouă regulare devine necesară5. [...] Bulgarii
deciseră, trimiterea lui Daneff, preşedintele Sobraniei, în misiune la Bucureşti, deşi
ministrul nostru de la Sofia D. Ghica nu-şi făcea iluzii, cum era şi firesc, asupra atitudinii
Bulgariei. întîlnirea lui Daneff cu Maiorescu avu loc la 26 noiemvrie. [...] Daneff se arată
„recalcitrant" ; mergea acum la conferinţa de la Londra pentru pace; spera că turcii vor
ceda „en bloc" — sică mai tîrziu, la tratatul
1 Ministerul Afacerilor Străine: Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula
Balcanică. Acţiunea, română 20 sept. 1912 — 1 august 1913.
2 Raport către rege, nr. 1.
3 Raport către rege, nr. 3.
4 Raport, 7, din 16 oct. 1912.
5 Raport, nr. 10, din 27 oct. 1912.
552
între aliaţi, s-ar putea începe tratative şi cu noi. Deocamdată, însoţit de Maiorescu, el
asistă la citirea mesajului regal la Cameră şi văzu entuziasmul deputaţilor, cînd regele
rosti: „Glasul României va fi ascultat"1. Tratativele urmau să fie continuate la Londra
prin ministrul nostru N. Mişu; Austria însăşi îşi invitase ambasadorul de acolo să-1
îndemne pe Daneff la o atitudine conciliantă faţă de noi2. [...] Daneff protesta că nu avea
mandat să trateze şi că guvernul bulgar să-1 însărcineze pe altul cu aceste negocieri.
Maiorescu deveni mai energic: „Faţă de acestea, telegrafie el lui Mişu, pretextul d-lui
Daneff cu noile instrucţii ne pare un simplu mijloc de tărăgănire, şi România, în starea
spiritelor de astăzi, nu poate admite asemenea tergiversări [...]".
Sfaturile începură să vină din toate părţile, şi, mai ales din partea Germaniei3, ca să nu
luăm calea armelor înainte de a epuiza mijloacele tratativelor.
Tratativele noastre începuseră însă prea tîrziu ; ele ar fi trebuit să aibe loc înainte de
izbucnirea războiului balcanic şi să-1 condiţioneze; avînd în spate Austria şi Rusia,
învingătoare, Bulgaria căpătase prestigiu şi siguranţă. [...] Misiunea lui Take Ionescu la
Londra nu fusese prea fericită; în epoca aceea încă împotriva intrării noastre în acţiune,
„bulgarofil", cum îl învinuiau adversarii, în umilitoarele lui tratative cu Daneff, lăsase
impresia că noi nu eram ireductibili în pretenţiile noastre [...]• Cum guvernul începu a se
nelinişti de această acţiune tranzacţională, Maiorescu se văzu silit să-i trimită cunoscuta
telegramă :
„Autorisé par S. M. le Roi, je cous prie rentrer Bucarest. En ce moment votre présence
plus utile ici.''
Carp porni şi el agitaţia în favoarea războiului împotriva bulgarilor. [...] De aceeaşi părere
era în guvern şi N. Filipescu, ministrul Domeniilor. Aşteptau numai să vadă ce se obţine
pe calea negocierilor.
întors la Bucureşti, Take Ionescu făcu un raport lui Maiorescu asupra misiunii sale,
arătînd ostilitatea Marilor
1 Raport, nr. 13, din 26 noiemvrie 1912.
2 Raport, nr. 16, din 11 decemvrie 1912.
3 Telegrama lui Beldiman, nr. 35, din 28 dec. 1912; Idem, nr. 39, din 30 dec.
53,')

Puteri relativ la o acţiune militară, încăpăţânarea lui Daneff [...], dar că, totuşi, „din
limbajul său am tras concluzia că nu era ultimul său cuvînt1 [...]".
Maiorescu insistă din nou pe lîngă Mişu pentru reluarea negociaţiunilor cu Daneff, care
mereu tergiversa, fixîndu-şi pretenţiile2 [...]. După atîta timp. pierdut, se încheie, în
sfîrşit, la 16 ianuarie 1913, un protocol între Daneff şi Mişu [...].
Astfel de propuneri nu ne puteau, fireşte, mulţumi; tratativele se mutară, de altfel, la
Sofia, conduse de ministrul nostru D. Ghica. De pretutindeni ne veneau, acum, sfaturi de
moderaţie, îndemnîndu-ne să nu bruscam o intervenţie armată, dar mai ales din partea
Franţei3[...].
Conflictul între aliaţii balcanici devenind în răstimp iminent, atitudinea guvernului
înclina spre expectativă; în loc să atace, el se hotărî: „să-şi unească stăruinţele cu ale
Marilor Puteri pentru restabilirea păcii. Astfel va creşte autoritatea României în Europa şi
aceasta îi va fi de cel mai mare folos în momentul oportun."* Pe ziua de 9 februarie 1913,
Maiorescu comunică guvernelor străine acceptarea propunerii de mediaţie, sprijinită şi de
ceilalţi reprezentanţi ai Marilor Puteri — şi aceasta pe baza art. 3-7 ale Convenţiei de la
Haga, iscălită de noi la 18 octomvrie 19075. Locul propus pentru conferinţă fu
Petersburgul. Memoriul remis de guvernul nostru asupra diferendului cu Bulgaria
guvernelor celor şase Puteri cuprindea6:
1. Revendicările culturale şi confesionale pentru românii macedoneni.
2. Istoricul frontierei dobrogene, pornind de la tratatul de la Berlin [...].
Care era atitudinea Marilor Puteri faţă de aceste revendicări? Germania ne anunţa că va
face presiuni pe lîngă Rusia.7 [...] Italia era favorabilă, Rusia, ostilă, Franţa,
1 Raport nr. 50, din 9 ianuarie 1913.
2 Telegramă nr. 53, din 11 ian. 1913.
3 Telegramele lui Al. Em. Lahovari, ministrul de la Paris, nr. 67, 80 etc.
4 Raportul nr. 89, din 8 februarie 1913.
5 Raportul nr. 90, din 9 febr. 1913.
6 Raportul nr. 95, din 15 febr. 1913.
7 Telegrama lui Beldiman, nr. 96, din 15 febr. 1913; Idem, nr. 109, din 25 febr. 1913.
554

nehotărîtă, Anglia, ostilă. Bulgarii ne cerură un arbitraj al Marilor Puteri, noi ne

menţinurăm însă pe terenul „mediaţiei" — neavînd cu bulgarii un conflict, ci un diferend;
acelaşi refuz îl prezentarăm silui Blondei, ministrul Franţei, care ne vorbea în calitate de
decan ai celor şase miniştri1.
Mai adăugăm că în tot timpul tratativelor ce continuau încă la Londra, unde Mişu fusese
primit la conferinţa ambasadorilor, pentru chestiunile ce ne priveau, preocupările
guvernului mergeau şi spre crearea unei Albanii, cît mai mare cu putinţă [...]• N. Mişu
înainta în acest sens un memoriu lui Edward Grey2 şi-i prezentă lui şi ambasadorilor o
delegaţie macedo-română (Murnu, Valaori, Papahagi).
Conferinţa de la Petersburg se întruni la 18 martie 1913 şi, după mai bine de o lună de
negocieri, încheie protocolul de la 26 aprilie 1913 [...].
Hotărârea de la Petersburg produse o vie nemulţumire în ţară şi o mare agitaţie politică.
N. Filipescu demisiona de la ministerul de Domenii, unde fu înlocuit cu CC. Arion.
Acţiunea lui se alătură făţiş de cea a lui P. Carp [...].
Ce propunea el? Să refuzăm rezultatul mediaţiei (noi acceptasem mediaţia, adică
posibilitatea de a refuza, şi nu arbitrajul, care e obligator). „Oricum ar fi, de aici nu poate
ieşi mai bine, nu poate ieşi mai rău".
In acest timp, se întîmplă şi moartea fostului şef al conservatorilor Gh. Gr. Cantacuzino,
care fu înlocuit la preşedinţia clubului conservator cu Ion Lahovari.
Ca şef al partidului — deoarece demisia nu-i fusese primită —, P. Carp convocă atunci
cluburile din ţară pe ziua de 23 aprilie, fără să avizeze guvernul şi pe Ion Lahovari. în faţa
unui număr redus de partizani, între cari era şi N. Filipescu, el ceru respingerea
protocolului de la Petersburg şi denunţarea colaborării cu Take Ionescu, urmînd ca, în caz
contrar, să-şi dea demisia din şefia partidului — unde, de altfel, situaţia lui era de mult
numai nominală; în a-celaşi timp, avu loc la Marghiloman o întrunire a guvernului şi a
partizanilor lui; ei arătară că nu pot urma politica lui P. Carp; peste cîteva zile, Camera
aprobă atitudinea gu-
1 Telegrama circulară nr. 101, din 20 febr. 1913.
2 Pro memoria. Piesa nr. 122, de la 14 martie 1913.
555
vernului şi se desolidariza de cea a lui Carp. După alte cîteva demersuri, între care şi o
convocare a comitetului executiv şi a majorităţilor parlamentare la Olănescu, demersuri
ce nu-1 puteau decît micşora, Carp îşi prezintă, în sfîrşit, demisia irevocabilă la 14 mai
1913, pe motivul dezacordului ce era între dînsul şi majorităţi, „atît în politica internă, cît
şi în cea externă".
Maiorescu depuse la Senat acordul conferinţei ambasadorilor de la Petersburg şi-1
susţinu în şedinţele de la 13 şi 14 mai, încheind: „Guvernul nu vă cere nici vot de
încredere, nici aprobarea acţiunii lui şi nici descărcarea responsabilităţii lui. El vă cere
autorizarea ca să pună în lucrare protocolul... Pentru viitor avem mîinile libere, şi
România poate hotărî atitudinea ei, cum va crede de cuviinţă." [...]
Acordul fu votat la Senat cu 77 de voturi contra 9 şi la Cameră, la 16 şi 18 mai, cu 127
voturi(cuprinzînd şi voturile liberale) contra 17.
în şedinţa de la 4 mai, Ionel Brătianu exclamase:
— Guvernul a scăpat trenul. Maiorescu îi replicase:
— Vă înşelaţi; trenul României acum soseşte1. întrebat în şedinţa secretă dacă e mulţumit
cu rezultatul medi-aţiunii de la Petersburg, el mai răspunsese: „un guvern şi un popor nu
trebuie să fie niciodată pe deplin satisfăcuţi, trebuie să aibă totdeauna aspirări pentru
viitor, îndeosebi în momentele de faţă nu este închisă chestia balcanică [...] şi cele 200 de
milioane întrebuinţate în decursul acestei ierni pentru întărirea armatei sunt un semn
lămurit al situaţiei".
De data aceasta, împrejurările [...] îl ajutară. Situaţia între aliaţii balcanici începu să
devină tot mai încordată şi se îndrepta spre catastrofă. Şi Serbia şi Grecia ne făcură
propuneri în vederea unei alianţe împotriva bulgarilor2. Conferinţa pentru pace de la
Londra se închisese la 27 mai, fără să fi ajuns la vreo înţelegere; delegaţii lăsară
guvernelor lor respective sarcini de a încheia acorduri între ele3. Maiorescu comunicase
Marilor Puteri încă de la 23 mai că
1 Raportul nr. 135, din 19 mai 1913.
2 Raportul nr. 137.
3 Telegrama lui N. Mişu, nr. 138, din 28 mai.
556

„situaţia din Balcani n-ar putea lăsa România indiferentă" şi „că nu va mai persista în
atitudinea rezervată de pînă acum"1. Cu alte cuvinte, învăţase că se cere la timp, adică
înainte, şi nu pe urmă, şi de la biruitori.
Rezultatele demersului nostru începură să se vadă prin adeziunea Franţei, „care n-avea
nimic de obiectat privitor la politica fermă şi energică a guvernului român"2. Rusia chiar
era indispusă împotriva bulgarilor şi o arătă prin telegrama împăratului trimisă Regelui
Ferdinand: „Ţin să stabilesc, spunea el, că statul care va fi început războiul va fi
răspunzător în faţa cauzei slave, şi că îmi rezerv libertatea atitudinii ce va adopta Rusia
faţă de rezultatele eventuale ale unei lupte atît de criminale". Telegrama ţarului suspendă
deocamdată ordinul dat de regele Carol de chemarea rezervelor corpurilor I, II, III, pentru
a aduce efectivul la 200 oameni de companie.
La sondările guvernului bulgar asupra viitoarelor noastre condiţii în cazul unui nou
conflict balcanic, Maiorescu reveni la condiţia maximum cerută la Londra3; [...]
comunică şi lui Ghica că „în ziua cînd războiul va izbucni între Serbia şi Bulgaria,
România va mobiliza şi va intra în acţiune"4; în urma intervenţiei lui Şebeko, repetă
ameninţarea şi Bulgariei5; toţi vedeau în noi arbitrul păcii balcanice. Războiul izbucni,
totuşi, fără declaraţie, la 19 iunie, aşa că în ziua de 20 iunie, după o mare manifestare de
stradă condusă de Take Ionescu şi sprijinită de N. Fi-lipescu şi Ion Brătianu, Maiorescu
ceru regelui mobilizarea ; iar ordinul de intrare a armatei române în Bulgaria se dădu la
27 iunie [...].
Intervenţia noastră fu bine văzută de toată Europa, îndeosebi de împăratul Germaniei,
care dorea să venim în ajutorul cumnatului său, regele Constantin [...]. Pentru discuţiile
preliminare şi încheierea păcii, Maiorescu propuse, la 8 iulie, oraşul Bucureşti; după
oarecare şovăiri, propunerea fu primită şi de ceilalţi aliaţi balcanici. [...] Austria era şi ea
mulţumită de intervenţia noastră. Contele Ber-
1 Circulara nr. 136, din 23 mai 1913.
2 Telegrama Iui Al. Lahovari, nr. 142, din 29 mai 1913.
3 Raportul nr. 153, din 8 iunie 1913.
4 Telegrama nr. 156, din 11 iunie 1913.
5 Telegrama nr. 161, din 13 iunie.
557

chtold ţinu chiar să-şi arate satisfacţia printr-o telegrama: „Doresc să transmit d-lui
Maiorescu, remarcabilul conducător al tratativelor, cele mai călduroase felicitări ale
guvernului imperial şi regal"1. Trenul României venise cam tîrziu, dar venise, şi istoria,
care nu înregistrează amănuntele, şovăirile, hărţuielile, ci se ocupă numai de rezultate, va
înregistra intervenţia tardivă a României ca un act de cuminţenie diplomatică.
5. Lui T. Maiorescu — adică omului care stătuse în umbră aproape jumătate de veac şi nu
avusese ambiţia de a juca roluri politice prime, îi reveni, aşadar, cinstea de a prezida
tratativele de pace, la Bucureşti, cinste unică, neîmpărtăşită de nici un român, nici înainte,
nici după aceea. Evenimentele istorice poartă în cutele lor astfel de surprinderi; trebuie să
recunoaştem că bătrînul de 73 de ani aducea cu dînsul o mare autoritate morală, o
înţelepciune, un temperament egal şi curtenitor, putem zice chiar un fel de frumuseţe
senină, virilă, nestoriană, un talent de expresie, ce-i înlesnea rolul de arbitru, care era, de
altfel, cel al României satisfăcute de la început prin acordarea rectificării de frontieră şi în
situaţie de a potoli pasiunile şi lăcomiile [...].
Conferinţa de pace se deschise la Ministerul Afacerilor Străine la 17 iunie 1913, delegaţia
română fiind compusă din T. Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C. Dissescu,
generalul C. Coandă şi colonelul C. Chris-tescu, subşeful Marelui Stat Major, A. Pisoski
fiind secretarul general al Conferinţei, şi I. C. Filitti, secretarul ajutor2.
Maiorescu propuse mai întîi un armistiţiu de cel puţin cinci zile, pe care delegaţii militari
îl acordară prin anexa la protocolul nr. 1, şi apoi de alte trei, şi la urmă pe timp
nedeterminat. înţelegerea cu noi fu încheiată repede prin anexa Protocolului nr. 5, din 21
iulie [...].
Tratativele între balcanici mergeau însă mult mai greu; acordul între Serbia şi Bulgaria
se încheie totuşi
1 Telegrama din 31 iulie 1913.
2 Le traité de paix de Bucarest de 28 juillet (10 Août) 1913, précédé des Protocoles de la
Conférence.
558

la 24 iulie (Protocolul nr. 7); iar cel cu Grecia, la 25 iulie (Protocolul nr. 8).
Ultima şedinţă a conferinţei avu loc la 27 iulie, nu fără prudenta rezervă a Bulgariei, citită
de Toncef: „Delegaţii Bulgari consideră că dorinţa generală de a vedea restabi-lindu-se in
Balcani o pace durabilă şi un echilibru just s-ar realiza în chipul cel mai fericit pe baza
principiului naţionalităţilor.
Totuşi, ţmînd seamă de situaţia prezentă şi pentru a face un act de deferentă pentru Marile
Puteri, de ale căror sfaturi îşi fac o lege să le asculte, au consimţit a stabili cu aliaţii,
pentru împărţirea condominiului ' teritorial obţinut de la Turcia, un acord motivat numai
pe consideraţiile de fapt.
Delegaţii bulgari îşi exprimă speranţa că Bulgaria va găsi pe lîngă Marile Puteri un sprijin
capabil de a-şi îmbunătăţi situaţia potrivit sacrificiilor făcute de dînsa şi necesităţilor
dezvoltării lor economice şi naţionale."
6. Misiunea lui Maiorescu era încheiată ; şovăitor multă vreme, pentru că regele era
împotriva intrării în acţiune, el părea acum un bărbat de stat prevăzător ; succesul Păcii de
la Bucureşti îi adusese ţării tot ce reclama prevederea omenească. Cum nu avea ambiţii
propriu-zise de putere, voi să se retragă la iarnă. „Maiorescu, notează Marghiloman1,
crede că la decemvrie trebuie să ne retragem; ar fi elegant şi ne-am desface cu bine de o
tovărăşie (Take Ionescu) care nu mai poate merge. Am înţeles că el ar dori să dispară în
plină apoteoză. Gînd i-am spus că în mintea unora şefia lui subînţelegea vicepreşedinţia
mea, a zis că în astă combinaţie ar rămîne poate. Dar îndemnul lui este să aşteptăm
toamna..."
Lucrările se amînarăpela toamnă. în preziua deschiderii Corpurilor Legiuitoare, adică la
14 noiemvrie, Comitetul executiv al partidului, de faţă fiind 23 de membri, alese pe
Maiorescu ca şef al partidului; N. Filipeseu timise doar o scrisoare, prin care arăta că nu
mai face politică.
In acest timp, se anunţau mari prefaceri sociale; după încheierea păcii de la
Bucureşti, în numele partidului
1A1. Marghiloman, op. cit., I, p. 196.
559

naţional-liberal, Ionel Brătianu trimisese o proclamaţie către ţară, prin care făgăduia
„votul universal şi exproprierea marei proprietăţi, care va fi împărţită ţăranilor". Adunaţi
la Ion Lahovari, parlamentarii conservatori se declarară unanimi împotriva programului
liberal, pe cînd takiştii se declarară pentru adoptarea lui. în afară de in-compatibilităţile
morale, tovărăşia nu mai putea merge nici pe chestiuni principiale. în ziua de 31
decemvrie 1913, Maiorescu îşi prezentă demisia. Regele îl îmbrăţişa, spu-nîndu-i: nai fost
nu ministru, ci prietenul meu".
La 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu îşi formă noul guvern naţional-liberal.
Maiorescu plecă în străinătate; se dezinteresa de alegerile din februarie, în care, refuzînd
cartelul guvernului, conservatorii obţinură totuşi 18 locuri. El îşi dăduse, de altfel, de pe
atunci demisia din şefia partidului conservator, rămasă însă nedivulgată. Abia la 4 iunie
1914, deveni publică, şi, în urma renunţării lui N. Filipeseu şi Ion Lahovari, fu ales în
unanimitate Al. Marghiloman.
De la această dată, încetează orice activitate politică a bătrînului înţelept, care ştiuse atît
de bine să se retragă „în apoteoză".
7. La pateticul Consiliu de Coroană de la Sinaia din 21 iulie 1914, el nu participă,
aflîndu-se în străinătate ; atitudinea lui ne e însă cunoscuta, din faptul de a o fi exprimat
în nenumărate ocazii şi chiar cu cîteva săptămîni înainte de a muri, într-un memoriu
România şi politica de neutralitate în conflictul european 1914—19171. Cerea anume
menţinerea ţarii într-o politică de strictă neutralitate, aşa cum o ceruse de altfel şi Al.
Marghiloman, dar nu şi P. Carp.
Se întoarse bolnav în ţară în octomvrie 1914: „Lungă întrevedere cu Maiorescu, notează
Marghiloman. Este foarte mişcător: boala de cord, pe care o suportă cu stoicism."2
în faţa războiului mondial, partidul conservator intră într-o lungă şi nou criză de direcţie;
o parte dintre partizani urmînd pe N. Filipeseu în simpatiile lui pentru „Antanta", iar alta
rămînînd în jurul lui Al. Marghiloman,
1 Conv. Ut., 1920, LII, p. 81.
2 Al. Marghiloman, op. cit., I, p. 320.
560

care, fiind pentru neutralitate, înclina de fapt, mai mult spre Puterile Centrale. Maiorescu
fu, fireşte, de partea lui Marghiloman; îl sprijini în Comitetul executiv, refuză şefia ce i se
propusese din nou şi pe care-o cedase şi Marghiloman, se opuse veleităţilor lui Ion
Lahovari la direcţie. Cînd criza de şefie se puse strîns, în şedinţa Comitetului executiv de
la 20 aprilie 1915, el fu de partea lui Marghiloman, care primi o moţiune de încredere cu
32 de voturi contra 26. In congresul de la 19 mai, deşi Marghiloman convenise să
primească împărţirea şefiei cu Ion Lahovari, se produse totuşi ruptura; Ion Lahovari fu
ales şeful partidului conservator; murind peste cîteva săptămîni, la 14 iunie, fu înlocuit cu
N. Filipescu.
Din Notele politice ale lui Marghiloman se poate constata că Maiorescu a rămas statornic
alături de politica neutrală, dar, de fapt, mai mult filogermană a lui Marghiloman, în toate
conciliabulele partidului redus, dar unitar în vederi.
în preajma intrării în război, Marghiloman îl chemă în ţară. Consultîndud în vederea unei
acţiuni comune, Carp îi răspunse: „niciodată nimic cu Maiorescu"1 şi-1 sfătui să dea o
proclamaţie către ţară cerînd acţiunea alături de Puterile Centrale. Comunicîndu-i-se la 27
iulie 1916 lui Maiorescu aceste păreri (afară de ceea ce-1 privea pe dînsul), el „găsi că-i
face onoare lui Carp, că rămîne întreg. Afirmă că orice manifestaţie colectivă cu Carp ar
fi pentru moment o greşeală." Primit de rege la 30 iulie, ieşi cu impresia „că nimic nu e
iminent" ; la 9 august, înţelese, în sfîrşit, că vom avea o criză şi că va veni...
Marghiloman la putere. „Avem un schimb de vederi asupra cîtorva persoane din viitorul
guvern !" Cînd, la 13 august, fu chemat în audienţă la palat îşi închipuia că era pentru
formarea noului guvern, pe care, generos, Marghiloman i-lceda: „de la el la mine,
chestiunile de prioritate neputînd exista"2. Abia la audienţă îşi dădu seama că era vorba
de cu totul altceva. „La toate rugăminţile lui: nu aruncaţi ţara în foc ; este o mare
nenorocire pentru România—■ regele răspunse: M-am hotărît."
1 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 131.
2 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 139.
37 — Titu Maiorescu
561
La Consiliul de Coroană de la 14 august, atitudinea lui Maiorescu nu putea fi decît pentru
expectativă. Iată cum îi rezumă Marghiloman cuvîntarea: „Este controversă asupra
situaţiei militare, şi pe o controversă nu se riscă soarta ţării. Cunosc pe ardeleni:
Popovici, Vaida, care văd în ceea ce se petrece sfîşierea lor. Nu se constată unanimitatea
de la 1913; azi sufletele sunt împărţite. Cine va ratifica declaraţia de război? Camerele
actuale: pe altă chestiune au fost alese. Intrăm în foc sau nu? Se poate zice oare că ţara a
fost consultată? Cum ne este justificată ieşirea din neutralitate? Cer continuarea
expectativei !"
Tot el sfătui pe Marghiloman să nu intre într-un guvern naţional al lui Brătianu, şi aceasta
în repetate rînduri.
După dezastru, la 29noiemvrie, mareşalul Mackensen îi invită, prin Al. Tzigara-
Samurcaş, pe Carp, Maiorescu şi Marghiloman pentru a le afla opinia în privinţa
propunerii de pace pe care o făcuse împăratul aliaţilor ; Carp răspunse că e „o prostie";
Maiorescu ceru să se consulte cu Carp acasă la Marghiloman. „Cu Maiorescu, niciodată",
îi răspunse Carp. „Cît voi mai trăi, cu Maiorescu n-osă mai am vreö conversaţie politică."
Maiorescu şi Marghiloman răspunseră mareşalului prin Tzigara-Samurcaş că sunt gata să
facă „presiuni asupra Coroanei" în favoarea păcii, dacă li s-ar îngădui să comunice cu
regele prin Mitropolit sau prin Marghiloman. De îndată ce se porni o acţiune antidinastică
cristalizată în jurul lui Carp, Maiorescu se declară hotărît împotriva; el éra dinastic
ireductibil.
La 4 ianuarie, mareşalul îl invită din nou prin Brociner sa vină să-1 vadă. „Mareşalul n-
are decît să-şi depună cartea säü să o trimită —răspunse el — şi atunci o conversaţie
poate avea I03, căci eu, supus credincios al regelui, n-am nici o iniţiativă de luat." Nu
dezaprobă, totuşi, audienţa lui Marghiloman la mareşal, căruia îi spunea astfelde cuvinte:
„Cîtă vreme regele va rămîne pe pămîntul românesc, nimeni nu va întreprinde nimic în
contra lui; dacă însă regele ar trece Prutul, atunci ţara va putea fi consultată ca Franţa în
1870. Şi dacă Germania ar da atunci un rege, ţara ar putea, făcînd pacea, să
reconstituiască o armată, şi în caz de prelungire a războiului, să reia vechea ei politică
( !)" P. Carp numai aşteptă nici măcar această eventualitate; împreună
562

cu Lupu Kostake, el punea la eale o nouă împărţire administrativă, cu 14 judeţe, patru

guvernăm întej noi circumscripţii. Marghiloman nu-şi poate da adeziunea la o astfel de
reformă fără bază legală; iar în adunarea Comitetului (de 22 persoane), Maiorescu îi luă
apărarea, cu multă înţelepciune. „Altceva este, declară el1, să provoci tu răsturnarea
legilor tale, altceva să te supui unei impuneri. Dar nu trăim pentru ziua de azi, ci trebuie
să vedem ce va fi ţara la pace. Rău atunci de cei ce vor rătăci pe căile antidinastice, rău de
cei ce vor fi pus la cale răsturnarea legilor noastre, care nu vor sta un minut în picioare
după ce se vor retrage germanii." In discuţiile din sînul aceluiaşi comitet executiv al
partidului, care găsea că era oportun să se discute o refacere a Constituţiei, hotărîaidu-se
adoptarea votului universal, Maiorescu „se declară indiferent, căci d admite toate
sistemele, dacă se ajunge a se schimba mentalitatea oamenilor" — adică acelaşi
scepticism faţă de puterea miraculoasă a votului; în chestia evreiască, lî regăsim pe
vechiul Maiorescu al tinereţii: „Evreii trebuie naturalizaţi", afiimă categoric2.
în aceste ultime luni ale vieţii, mai înregistrăm citera din manifestările lui, aşa cum se
reflectă în Notele lui Marghiloman3. Uneori îi revenea în minte, ca o soluţie posibilă,
soluţia tatălui său, a unei Gross-Oesterreieh: „O Românie avînd ca rege, ca şi Ungaria, pe
împăratul Austriei." La 20 aprilie el citi la Marghiloman (prezenţi fiind C. Arion, G.
Ştirbei, S. Mehedinţi) introducerea istorică la al VI volum de Discursuri*. „Este istoria
primului minister Gh. Cantacuzino, de tristă memorie. Expozeu foarte sever. Portretul lui
Iancu Kalinderu, sîngeros. Caracteristica Regelui Carol, aşa de indiferent faţă de
slăbiciunile unor oameni politici, de asemenea foarte severă. Volumul nu va vedea, din
fericire, lumina zilei decît mai tirziu, altfel s-ar face destul zgomot în lagărul nostru
conservator."5
1A1. Marghiloman, op. cit., II, p. 400.
2 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 470.
3 Al. Marghiloman, op. cit., Il, p. 508 (18 aprilie 1917).
4 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 509. 6 Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 568.
37*
563

Această introducere, ca şi cea asupra primului ministru P.P. Carp (7 iulie 1900—13
februarie 1901), avea să apară în volumul său postum Istoria contemporană a României
((1866—1900), dar volumul VI de Discursuri n-a apărut nici pînă acum.
La 3/16 iunie, Marghiloman nota: „Maiorescu este subit äp®eat de un acces de angină de
piept destul de grav. I-am dus cam cu sila pe doctorul Hammer."
La 18 iunie/l iulie se stinse subit.
.„Azi dimineaţă la ora 5, Maiorescu s-a stins subit.
Starea lui era staţionară. De aici grija medicilor săi. I se făcea injecţii de cafeina, şi
Schachmann propusese ieri ventuze scarificate; Hammer propuse să-i lase sînge, <dar
Maiorescu a refuzat. Domnişoara Neumann, care nu se mişcase de lîngă patul lui de la
începutul boalei, a fost deşteptată de o respiraţie mai grea; el nu a mai avut putere decît să
respire puţin metil, şi-a aşezat capul pe pieptul •domnişoarei Neumann, şi totul s-a
sfîrşit."1
Inmormîntarea avu loc a doua zi la 19 iunie/2 iulie, „de o simplicitate absolută. Mulţime
multă şi mare reculegere. Multe flori... Singur Carp s-a abţinut de la orice semn de
simpatie. Paul Theodoru şi Golescu l-au rugat cu insistenţă; el le-a răspuns cinic: «De ce
aş face lui Maiorescu o politeţă pe care el nu poate să mi-o întoarcă?»"
Printre cei de faţă era şi căpitanul Kremnitz, venit cu turnata de ocupaţie, fiul Mitiei,
Baby, de ale cărui colici intestinale se arătase Maiorescu atît de îngrijorat în însemnările
lui...2
1 Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 10.
2 Soţia sa Ana murise încă din 1914, într-un sanatoriu din Heidel-herg; după moarte,
Maiorescu îşi vînduse casa din strada Mercur <nr. 1 şi se mutase în casa Racota (stradela
general Lahovari nr. 7), la una din nepoatele sale, născută Bengescu, măritată cu d-1 N.
Rabota. D-ra Neumann, de care se vorbeşte mai sus, era domnişoara de companie a lui
Maiorescu din ultimii ani.

XXV
S. 0 sinteză asupra vieţii şi operei lui Maiorescu: „Persecuţiile" îndurate în cariera lui. 2.
Portretul lui moral. 3. Sterilitatea literară. 4. Caracterul fragmentar şi, totuşi, unitatea
operei lui. 5. încercare de a-i explica sterilitatea. 6. Cea mai însemnată operă a lui e el
însuşi.
1.Biografiile subliniază duşmăniile şi persecuţiile îndurate de Maiorescu în strălucita lui
carieră; faptul că aceasta e şi nota biografiei lui Soveja şi, acum, în urmă, a Introducerii şi
a notiţelor d-lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu la Însemnări zilnice ne arată că era tradiţia
orală a lui Maiorescu însuşi lăsată viitorilor lui biografi. Icoana vieţii marelui critic ar
putea apărea, astfel, generaţiilor tinere ca străbătută de mai multe adversităţi decît viaţa
altora; icoană înnegrită nu numai de zelul ucenicilor, ci şi de excepţionala lui
personalitate, în contrastul căreia umbrele au prins un relief mai puternic. în realitate,
cariera lui a fost plină şi lesnicioasă, cu o armonie venită nu numai din echilibrul forţelor
sufleteşti, din cumpănirea aspiraţiilor ou realizările, ci şi din împrejurări, din timp şi din
oameni, ■care adese împiedică dezvoltarea normală a personalităţii.
Fiu al unui profesor sărac şi fără cămin sigur, cînd la •Craiova, cînd la Bucureşti, cînd la
Braşov, cînd la Iaşi ori la Viena, nu e o lipsă de noroc faptul de a-şi fi făcut studiile la
Theresianum, adică la una din şcolile cele mai bune austriece. Marile lui succese le-a
datorat, desigur, calităţilor excepţionale, dar putinţa de a urma într-o astfel de şcoală se
datoreşte şi fondului Simion Romanţai din Cluj şi dărniciei domnitorului Barbu Ştirbei.
Doctor în filozofie de la Giessen numai după opt luni de şedere în Germania (1859), se
întorsese anume pentru a obţine de la Eforia
565

Şcoalelor — al cărei director era tatăl său — o bursă pentiu continuarea studiilor în
străinătate. Echivalîndu-şi doctoratul german cu licenţa în litere franceză, nu mai avusese
nevoie să urmeze la Sorbona; se înscrisese deci la Drept, şi-şi trecuse licenţa (16
noiemvrie 1861); se pusese, astfel în situaţia de a putea practica avocatura, singura care
destină carierei politice şi acordă independenţa materială. întors în ţară la 27 noiemvrie
1861, biografii înregistrează ca un prim act de „persecuţie" faptul că nu fusese imediat
numit în învăţămînt, pentru că, intrînd în conflict cu Eforii, din cauza abecedarelor lui
Eliade, tatăl său demisionase. Aşteptarea nu durase totuşi prea mult; peste şase luni (2
iunie 1862) îl găsim supleant la Tribunalul Ilfov şi apoi procuror, iar, un an de la sosirea
din străinătate, profesor de istorie la Universitatea din Iaşi (4 decemvrie 1862) şi după o
lună la catedra de filozofie. La 23 de ani, Maiorescu era profesor de Universitate, director
al Colegiului naţional şi al internatului, membru şi apoi preşedinte al Comitetului de
inspecţie şcolară; iar anul următor, adică la 24 de ani, director al Şcoalei normale Vasile
Lupu şi Rector al Universităţii din Iaşi. Carieră excepţională a unui tînăr cu merite
excepţionale, dar şi în timpuri excepţionale. In 1864 -— 65, i se înscenase procesul
guvernantei de la Şcoala centrală, intrigă locală împotriva unui om cu o atitudine publică
ostilă atmosferei locului, intrigă obişnuită şi acum în provincie, ieşită din ambiţia unei
doamne de a ajunge directoarea Şcoalei centrale, sprijinită pe orbirea soţului şi a-
totputernicia amantului — dar şi pe imprudenţa sentimentală a tînărului profesor. Sentinţa
unui tribunal prezidat de un camarad de la Viena şi Paris, viitor junimist, G. Raco-viţă,
respinse intriga zgomotoasă şi-1 redase rectoratului, Comitetului şcolar de inspecţie,
Şcoalei normale — şi mai ales notorietăţii publice, întreţinute prin strălucite conferinţe şi
prin începuturile literare ale „Junimii". La vîrsta de 27 de ani, pe cînd nu scrisese în
româneşte decît o broşură, fusese numit membru fondator al Societăţii academice (adică
al Academiei Române), alături de veteranii scrisului românesc, cu care intrase în luptă: I.
Heliade-Rădulescu, G. Bariţ, T. Cipariu, A. T. Laurian — şi înaintea lui M. Ko-
gălniceanu şi Hasdeu; anul următor crezuse de cuviinţă să demisioneze.
. =
566

O intrigă, de data aceasta cu caracter oficial (1869), condusă de însuşi ministrul Gh.
Mîrzescu, căutase să-1 scoată din învăţămînt, sub cuvînt că lipsise de la cursuri trei luni.
Consultîndu-se cu doctorii din Berlin pentru boala de ureche ce-1 atinsese, avusese
imprudenţa să pledeze în răstimp şi cîteva procese angajate dinainte.
întîmplarea nu ieşea din obişnuit. Lui Mihail Kogăl-niceanu i se suprimase catedra de la
Academia Mibăileană după prima, lecţie (1843), iar pentru un articol publicat fusese
trimis în surghiun la mănăstirea Rîşca pe trei luni; pe Mihail Eminescu îl destituiseră
liberalii din postul de bibliotecar aï Universităţii şi-1 dăduseră în judecată pentru furt de
scaune şi de cărţi, aflate totuşi in locul lor în rafturi. Bogdan Petriceicu Hasdeu fusese
destituit de la catedra de la Colegiul naţional, în urma referatului Comitetului şcolar
redactat chiar de Maiorescu pentru atentat adus bunelor moravuri în nuvela Duduca
Mamuca; tradus şi înaintea Curţii criminale, fusese totuşi achitat. Deputat în 1871, nu se
ferise nici el de a-şi urmări adversarii (Al. Vi-zanti, Al. Gheorghiu, P. Suciu etc.),
propunînd să li.se suprime catedrele pe cale bugetară, nu fără transcendenta ironie a
afirmării că el nu căuta să-i umilească prin anchete (cum procedase G. Mîrzescu cu.
dînsul), ci se mulţumea doar sa le ceară desfiinţarea catedrelor. Ca ministru, revenise
asupra metodei, propunînd suprimarea catedrei lui G. Danielopol la Bucureşti şi a
aceluiaşi Al. Gheorghiu la Iaşi; cu toată împotrivirea lui V. Boerescu,Camera îi votase
suprimările la 13 decemvrie 1875 ; în urma opunerii lui C. Bosianu, Senatul îi dăduse
însă cunoscutul, vot de blam de la.28 ianuarie 1876. Retras din guvern, susţinuse din nou
amendamentul, pentru desfiinţarea catedrei de economie politică (catedra lui Al.
Gheorghiu); dar, în urma intervenţiei lui V. Boerescu, Camera îl respinse definitiv.
Situaţii de felul acesta erau, aşadar, normale într-o epocă de mare instabilitate şi
răzbunare politică; ele se mai văd şi astăzi destul de des.
Intriga împotriva lui Maiorescu nu izbutise totuşi; guvernul A. G. Golescu căzuse, şi
Manolache Kostake îi oferise Ministerul de Culte (1870) — la 30 de ani. şi înainte de a fi
fost deputat. Nu fusese numit, dar noul ministru P.P. Çarp nu aprobase decizia juriului
prezidat „.de G. Costa-
567

foru, rectorul Universităţii din Bucureşti, aşa că fusese reintegrat la catedră.

La 1871 era deputat; silit de dispoziţia generalului Chr. Tel] să opteze, preferind politica,
fusese considerat demisionat. Mare pierdere pentru Universitate; faptul că nu fusese
reintegrat de P. Carp la 1876 dovedeşte numai că viaţa politică îl cucerise cu totul şi că nu
mai vroia să se întoarcă la Iaşi. La 1874, adică la 34 de ani, era Ministru de Culte şi
Instrucţiune Publică. Cele ce urmaseră nu trecuseră măsura obişnuită. Fusese învinuit că e
ateu, mason, cosmopolit, „schopenhauerian", învinuiri de ordin spiritual şi nu lipsite de
fundament, deoarece era ateu, mason şi, într-un sens, şi cosmopolit şi schopenhauerian,
fără alterarea sentimentului naţional şi a optimismului originar. Contestarea alegerii de
deputat de către A.D. Holban pe motive de „schopenhauerianism" constituie un incident
hazliu al vieţii lui parlamentare. Atacuri ineficace şi mici convulsiuni ale unei vieţi
politice normale. M. Kogălniceanu fusese invalidat de două ori în explozia unui
sentiment de ură faţă de „crima" de la 2 mai! După atotputernicia de 12 ani, întemeietorul
României moderne, omului războiului, al Independenţei şi al regatului i se ceruse darea în
judecată, [...] iar în alegerile de după retragerea lui de al putere, fusese învins în chiar
Capitala ţării de bancherul levantin Zerlendi. Viaţa ministerială şi parlamentară i-a fost
mai puţin agitată; darea în judecată din 1876 se înglobează în răzbunarea îndreptată
împotriva întregului guvern Lascar Catargi,. fără nici un prejudiciu adus unei cariere
desfăşurate şi mai departe în condiţii de linişte şi demnitate. A fost ministru mai puţin
decît o merita, dar de mai multe ori decît a dorit-o. Nu avea ambiţii politice şi se ţinea
bucuros de o parte, cînd nu-1 reclama imperios situaţia partidului în convulsiuni perpetui.
După retragerea lui P. Carp, destinul îl împinsese în 1912 în prim-plan; intrase în istorie
fără să o fi dorit. Unii l-au bănuit de a se fi lăsat muşcat de ambiţia puterii; sigur e că nu
provocase el situaţia prin procedee neleale,, ci ea îl căutase. A prezidat, astfel, un guvern
junimisto-takist, în colaboraţie cu nişte oameni pe care nu-i stima, hărţuit între tabere
rivale, redus la operaţii umilitoare de împărţire a ţării ca o pradă în „loturi" coservatoare
şi „loturi" takiste. Greutăţilor interne, războiul balcanic le-a
568

adăugat şi greutăţi externe; o politică şovăitoare, divizată în guvern de cele două nuanţe
ale lui, sub agitaţia străzii, şi cu o atitudine neutrală a regelui, căreia Maiorescu i se
subordonase. Cînd totul părea compromis şi pentru ţară, şi pentru demnitatea lui
personală, [...] a urmat [...] triumful păciii de la Bucureşti şi prezidarea plină de demnitate
a unui mare act internaţional — cinste ce nu i s-a mai întîmplat niciodată vreunui român...
După apoteoza păcii, s-a retras la timp, încheindu-şi cariera politică în lumina unui succes
neaşteptat. Pe lîngă multă înţelepciune, se poate spune că a avut şi ceva noroc. In
Consiliul de Coroană din august 1916, a fost pentru neutralitate; din fericire, cuvîntul lui
nu avea în acel moment greutate; n-a putut deci împiedica destinul ţării, altul decît cel
prevăzut la 1881 în Dutsche Revue. Timpurile noi cereau concepţii şi riscuri pe care
numai tinereţea le putea înfrunta. Nu i-a dorit totuşi ţării lui de a fi zdrobită pentru a face
dovada temeiniciei propriei sale politici. A suportat nenorocirea ocupaţiei germane cu
durere şi cu o mare demnitate personală; n-a complotat împotriva dinastiei şi a ţării
legale; a recunoscut totdeauna celor de la Iaşi, regelui şi Parlamentului dreptul de a vorbi
în numele ţării. Nici nu era altceva de aşteptat de la o cumpătare dovedită o viaţa
întreagă.
Numai moartea n-a fost dreaptă cu dînsul ; s-a stins la 18 iunie/2 iulie 1917, în plină
ocupaţie germană, înaintea luptelor de laMărăşeşti; nu-i bănuim o satisfacţie a orgoliului
„de a fi avut dreptate", ci o mare şi nemeritată durere; dragostea lui de ţară era mai presus
de dragostea de sine. Pe P. P. Carp soarta 1-a mai ţinut în viaţă încă doi ani, zi cu zi (19
iunie 1919), pentru a-1 pedepsi de orgoliul cu care se rostise în Consiliul de Coroană de
la 14 august 1916:
— Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bătută.
In faţa realizării integrale a unirii tuturor românilor, în care el nu crezuse [...], istoria nu
ne-a transmis nici o vorbă a lui Carp de recunoaştere, de regret pentru atitudinea lui
trecută, de bucurie pentru cele realizate de ţară, dar împotriva lui — decît doar
următoarele cuvinte:
— România are atît noroc, încît nu-i trebuie oameni de stat.
560

Se poate, aşadar, conchide că Maiörescu n-a avut de luptat cu adversităţi şi persecuţii mai
prejos de meritul lui; geniul lui Eminescu, de pildă, se zbătuse în tragedii neasemuit mai
mari. Esenţialul vieţii lui este însă creaţia propriei sale personalităţi; la ea n-au colaborat
nici „fraeţioniştii" de la Iaşi, nici polemiştii ardeleni.
Pînă la apariţia Însemnărilor, linia existenţei lui păruse a se desface de la sine, structural,
fără alt merit decît cel al norocului de a se fi născut aşa de armonioasă.
însemnările ne-au adus lumini noi: bronzul sufletesc al copilului nu sunase de la început
atît de plin; în locul impasibilităţii de mai tîrziu, se chinuise cu mai puţine ambiţii şcolare
decît cu frenezii sentimentale, afecţiuni romanţioase faţă de unii din camarazi, crize
religioase şi mai ales depresiuni morale împinse la obsesia sinuciderii; o complexitate
feminină, o relativ slabă reacţiune faţă de împrejurări din afară constituie altă imagine
decît cea a olimpianului, cunoscută de toţi; în această schimbare, fizionomia lui morală n-
a pierdut, ci a cîştigat ; personalitatea nu i-a ieşit, numai dintr-o structură, ci a fost şi
opera unei discipline, a unei îndelungi modelări.
2. Măsura, echilibrul forţelor sufleteşti sunt şi opera tînărului dornic de afecţii ideale,
zguduit de lacrimi şi desperări, voluntarul unei discipline morale şi intelectuale
înregistrate în însemnări. în locul răcelii de mai- tîrziu, găsim o sensibilitate vie, exaltată;
o inteligenţă excepţională, ordonată şi clară, un zel şcolăresc normal, temperat însă dé un
anticipat sentiment al relativităţii; aplecat studiului, era şi un pasionat al naturii, iubitor de
artă plastică şi de muzică, dar mai presus de toate, de viaţă pur şi simplu, în bucuriile
sociabilităţii şi mai ales ale femeii.
Cînd îl vedeam urcînd scărileUniversităţii, labraţuluneî fine doamne uscăţive, cunoşteam
numai portul fericit în care ancorase; nu bănuiam că îndărătullui se dezlănţuiseră valurile
unui sfert de veac de zbucium,,de drame familiale, de intenţii sinucigaşe. însemnările ne-
au adus şi aici lumini nouă; porturile nu ne ies în cale decît după mari furtuni, şi cu cît
sunt mai liniştite, cu atît înseamnă că furtunile au fost mai puternice. Din'structura
trupească, din adaptarea gestului la vorbă, din tot ce ştiam din cariera lui publică,
570

ni se desprindea o.icoană de armonie, de oare nu ne putem desface nici acum, după

lectura însemnărilor, chiar cînd găsim unele acte de răzbunare în dezacord cu fizionomia
lui etică. Prezenţa nici unei mari calităţi n-a rupt echilibrul forţelor sufleteşti şi n-a creat
genialitatea artistică ; a dominat numai printr-ö totalitate de calităţi topite intim;
superioritatea omului asupra operei i-a adus fidelităţi rămase statornice şi dupămoarte;
laun loc, un om întreg, armonic, ce s-a impus mai mult prin proporţii decît prin însuşiri
excesive; om de caracter, cu o activitate subordonată convingerilor, idealului, fără
interese materiale, meschine, dar un caracter uman, în care subi imul nu s-a amestecat cu
monstruosul şi intransigenţa eu orgoliul anormal; dezinteresat, a fost, totuşi, tolerant şi
conciliant cu orice opinie sinceră şi cu oameni de altă concepţie. După ruptura cu Carp,
nu ne-a ajuns de la dînsul nici o vorbă de ură; în cadrele pu-tinţii omeneşti, a tins spre
impersonalizare, fără care nu se poate clădi nimic bun şi nobil ; chiar în actele lui de
răzbunare politică, a plecat de la adînci convingeri ideologice; a arătat o ambiţie limitată
şi n-a rîvnit situaţii nepotrivite cu temperamentul său; a stat în umbra lui Çarp, pentru că
i-a recunoscut superioritatea politică; cu toate că i-a plăcut confortul şi decenţa decorului
vieţii, n-a alergat după bunuri materiale; n-a agonisit decît ce i-a trebuit pentru o viaţă
fără griji şi capabilă de a-i da plăcerile intelectuale şi artistice de care avea nevoie;
contactul repetat şi prelungit cu străinătatea îi devenise a doua natură; a fost un mare
călător şi un cercetător de muzee şi de concerte. A realizat poate cea mai nobilă icoană de
epicureism intelectual, în care simţul de datorie faţă de ţară şi de societate s-a amestecat
cu o nobilă cultivare a personalităţii în ce are mai înalt şi mai onorabil. N-a slujit banului
şi ambiţiei; a făcut atîta avocatură cît i-a trebuit ca să poată trăi fără obligaţii bugetare, şi
atîta politică, cît i-a trebuit ca să fie util fără a se dezlănţui în pasiuni şi campanii de ură şi
de parvenire; acţiunea lui proprie şi sfatul dat altora a mers spre calm, spre toleranţă, spre
stăpînire de sine. Totul dintr-un sentiment profund faţă de zădărnicia vieţii, prezent încă
de la Theresianum şi sporit apoi prin contactul prelungit cu filozofia lui Schopenhauer;
optimismul lui
571

vital a găsit o mare frînă în sentimentul lipsei de însemnătate a unei vieţi netrăite estetic,
în contemplaţia eliberatoare din voinţa de a fi.
3. Marea artă a creaţiei personalităţii prin gest, fapt, este individuală şi legată de prezenţa
fizică. Noi nu-i putem uita armonia şi echilibrul, dar ne exprimăm teama că, o dată cu
dispariţia generaţiei ce 1-a cunoscut, s-ar putea ca imaginea lui să se aburească pentru
posteritate — căci omul şi-a dominat opera; omul a fost întreg, şi opera fragmentară.
După cum din activitatea lui politică n-a rămas nici o lege, din activitatea literară nu
avem nici o operă concepută unitar. De copil, rîvnise totuşi să scrie cărţi: o istorie
universală sau, mai ales, o Istorie a românilor, la care se gîndea încă prin 1880. N-a scris-
o. Istoria contemporană a României e o înseilare fragmentară, postumă, din introducerile
Discursurilor lui. Renunţarea la planul unei Istorii complete şi-a pus-o apoi, fireşte, la
adăpostul unei teorii. „Subscrisul, afirma el în prefaţa volumului al VI-lea al
Discursurilor, este încredinţat de adevărul tezei susţinute de Lessing că cineva nu poate
scrie bine decît istoria propriului său timp... Ceea ce însă, după părerea noastră, o
îndreptăţeşte e mai marea siguranţă a faptelor. Trăind încă autorii lor şi în orice caz mulţi
martori oculari, controlarea exactităţii se face de la sine şi eventualele rectificări se
produc mai uşor. Tocmai acest folos creşte cu apropierea evenimentelor." Deşi îl elibera
de obligaţiunea de a scrie istoria făgăduită, teoria nu poate anula nici pe Tucidide, nici pe
Titus Liviu, nici pe Mommsen şi nu poate reduce istoria la memorialistică, iar, pentru
timpuri mai vechir la o publicare de documente ; teorie de circumstanţă, pentru a-i
îndreptăţi lipsa de la datorie. In afară de cele patru sau cinci articole de la începutul
activităţii, întreaga lui operă critică nu e numai fragmentară, ci e şi ocazională: recenzii,
necroloage, rapoarte academice, polemici, colaboraţie cerută pentru diverse publicaţii
festive. Cu atît de mari mijloace intelectuale şi însuşiri de scriitor, după o jumătate de
veac de activitate literară, el se prezintă, aşadar, posterităţii numai cu trei volume de
articole: fenomenul merită să fie subliniat şi cercetat. De sterilitatea lui literară îşi dădea
şi el seama- Articolele sunt prezintate cu o modestie ce ca-
572
ută parcă să le reducă şi mai mult importanţa; studiile chiar sunt considerate ca simple
păreri personale, notele, indicaţiile unui cetitor, ale unui simplu om din public. Atitudine,
probabil, voită ca o reacţiune în contra neseriozităţii epocei, ce făgăduia şi nu ţinea, cu
planuri mari şi realizări mici. Din acest gust al modestiei veneau şi denumirile de
„Junimea", Convorbiri literare1. Inexistent pînă la dînsul, chiar şi titlul de Critice se
menţinea într-o generalizare discretă: din importanţa lor şi a primului critic român, titlul a
căpătat, numai cu timpul o solemnitate ce îi acordă azi mai mult decît conţine. Modestia
venea însă şi din conştiinţa unei reale fărâmiţări a unui bloc ce nu s-a realizat niciodată.
In unele din scrisorile lui, el îşi scuza lipsa de activitate prin numeroasele preocupări
politice şi avocăţeşti, sau căuta să şi-o atenueze, dînd importanţă unor îndeletniciri
literare de fapt puţin absorbante, întrebarea i-o pusese şi Duiliu Zamfirescu, cu
îndrăzneala lui tinerească, în scrisoarea din 21 noiemvrie 1891. „Numărul din urmă al
Convorbirilor, îi scria el, dovedeşte că aţi început din nou să lucraţi. Eu mă bucur, fiindcă
e-totdeauna ceva de învăţat din cele ce faceţi d-voastră şi, dacă trebuie să-mi spun cu
sinceritate ideea întreagă, adesea mă întreb : de ce, cu o aşa armonică şi superioară
minte,, lucraţi aşa de puţin? Cunosc teoria muncii pentru proză, dar nu mă îndestulează, şi
de aceea îmi pun o a doua întrebare: oarece eaşa de frumos armonizat nu e prea
armonizat? Dacă mă socotiţi prea îndrăzneţ, iată obrazul să-mi daţi părinteşte o palmă, şi
punct.2"
0 întrebare la fel i-o mai pusese şi cu un an înainte, într-o scrisoare pierdută, căreia
Maiorescu îi răspunsese din Reichenhall, 20 august 1890:
„Cu 103.090 franci pe an ai vrea să mă dezrobeşti din avocatură,, ca să am răgazul de a
scrie. Ţi-o las mai ieftin cu jumătate; o fac şi* cu 50.000. A la rigueur, şi cu 40.000. Dar
cînd ai pînă acum numai; 5000 ca procente din capital, 7300 din profesură, trebuie să
trimiţi
1 Titlul de Istoria contemporană a României, singurul titlu pompos şi inexact, a fost dat
de alţii, şi nu de dînsul, unei culegeri défragmente.
2 Duiliu Zamfirescu şi Titu in scrisori (1884-1913), ed. E. Bu-cuta, Fundaţia pentru
literatură si artă „Regele Carol II", 1937,. p. 95.
57»

11.000 fr. pe an la Berlin (fostei soţii şi fiicei lui), înţelegi că restul trebuie să-1 scoţi din
salahorie. Şi. nprimum vivere, deinde philoso-pharei>\ Ceea ce,,de altminteri, precum
ştii, nu m-a împiedicat încă de la seninătatea vieţii. Fiecare din noi e mărginit în limitele
firii sale şi a unei poziţii devenite definitive de la 40 ani încolo: şi gîndu-rile ce ar fi dacă
n-ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu ë, le-am alungat de mult. Dar
adevărat este^ că mă apucă — aşa la două luni odată — dorul de a scrie ceva mai cu
temei şi o adîncă părere de rău că pentru aşa ceva nu am timpul liber. Toate merg «o
bîtons rompus» în viaţa mea literară. îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris,
care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare eebatlauşa, îa>ă eprobabil că mulţi se coboară
îngroapă ca o puşcă î.iaărcată şi ruginită în dorul de a face explozie -<- proastă imagine,
dar exactă idee."1
Scrisorii din 21 noiemvrie 1891, Maiorescu îi răspunsese la 29 ale lunii, descriindu-şi din
nou ocupaţiile ce-1 abăteau de la altă muncă literară decît cea pe care o îndeplinea,
părîndu-i-se, de altfel, destul de mare:
„Mă scol de regulă dimineaţa la 5 1/2 şi lucrez în iatac cu lampa aprinsă pînă la 8, în fiece
zi, apoi cafea. De la 9—11 1/2, iar lucru (Carp, Marghiloman, studenţi, transilvăneni,
vizite). De la 1 înainte, sau procese, sau pregătiri la cursul universitar, care e frecventat
de o lume nebună (pînă în coridor, cu uşa deschisă), seara, o dată pe slptămînă literatură,
o dată muzică, o dată club politic, de vreo 2 — 3 ori cetire cu nevastă-mea (terminăm
Carlyle, revolut, franc).
Dar ce iese din acest lucru?
întîi, cursul universitar. Mare lucru pentru mine; cursul totdeauna din nou rumegat, ţinut
în curent, sugestiv pentru tinerime. De aici o alipire a celor mai inteligenţi absolvenţi ai
facultăţii de litere de mine, care acum chiar e pe cale a se traduce în colaborarea lor
regulată la Convorbiri, poate peste un an în încredinţarea revistei pe numele lor.
Al doilea. Am scos în anul acesta Aforismele Schopenhauer în nouă ediţie şi revizie. Mic
lucru, dar trebuia făcut, 436 pagine de tipar revăzute, coaiele imprimate corectate, etc.
Al treilea, o cărticică cu discursul meu asupra reformei învăţă-mîntului, 193 pagine
imprimate, scrise şi acelea, corectate în 3 probe... timp şi muncă, mare, mică, dar trebuie
făcută.
1 Em. Bucuţa, op. cit., p. 318.
57*

Al patrulea: noua ediţie a criticelor, revăzută cu cea mai mare băgare de seamă; 3 volume
vor ieşi, primul începe cu «poezia română» din 1867, sunt de abia la corectura coalei a 7-
a... şi cele multe înainte.
Al patrulea: Socec cere o nouă ediţie (a şasea) a lui Eminescu ; şi a cincea e sleită;
corecturi peste corecturi la tipografie. --
Al cincilea: tot acum, chiar acum, i-a venit lui Haiman ideea să tipărească în volum pe
Lascar Viorescu de Kotzebue, tradus de nevastă-mea, şi vrea să apară la dechemvrie.
Sunt vro 360 pagine de tipar. Pe fiecare zî, o coală de corectură. Nu e vorba, nevastă-mea
şi-o face, sade colo vis-à-vis de mine la masă, ea corectează Lascar, eu corectez Criticele,
ne mai întrebăm unul pe altul, mai modificăm, muncim ca nişte salahori cu ziua.
Al şaselea: în marele proces al moştenirii Sturdza-Vodă, sunt avocatul lui Dimitrie M.
Sturdza. Am cîştigat în prima instanţa un proces, la apel, în altul. A fost şi vorba de figura
istorică a lui Mihalache Sturdza. Se publică toate pledările în volum. Refă şi scrie o
pledare de 3 ore — un mic volum. Tot acum, în acelaşi timp.
Aceasta e ştiinţă, literatură, revizuire, scriere sau rescrierë, tipăritură şi corectură — într-
una, într-una, fără repaos. Dar eu nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să
lucreze mai fără preget decît nevastă-mea şi cu mine.
Toate acestea în vremea de la 1 martie,-cî-nd am ieşit dinnVinîs-ter, pînă acum. Şi mai
aştept în curînd să mă apuce o nouă (a patra) ediţie a Logicei. •
. :;s
Dar va fi de folos? Mai ştii? Unii vor avea o impresie de Iaxurs, alţii, din Critice, alţii, din
ideile asupra instrucţiunii, alţii, din Schopenhauer, alţii, din pledarea Sturdza, alţii, din
ediţia Eminescu, alţii, din Kotzebue... > ■- ■■. . .«..-..
; Multe raze şi r.ăzuţe împrăştiate, dar oricum: o neobosită activitate. Şj vezi, că nu ţi-am
vorbit de întruniri, politice^ de articole prin Constituţionalul, de pledările zilnice, de
scrisori şi relaţii literare. . ; . .
:, Dar şi eu aştept să se termine această prea. mare muncă,4e-Reeditări, pentru a face ceva
nou, dacă pot. Deocamdată, şînt împleticit pe această roată ,de Ixion."1 ; ...... ■.•
-, ... , ;;..;:'.■■■.
Duiliu Zamfirescu nü păruse prea convins de aceaotă expunere de activitate şi, nu
fără'ironie, ii'îăspuri'sese (6 decemvrie 1891) că-i va păştea scrisoareay„fiindcă, dâc&vre-
1 Em. Bucuţa, op. cit., p. 327.-
-S7'i

«dată posteritatea vă va acuza că, avînd mijloace cu totul excepţionale, aţi creat puţin, să
fie un inventar autograf, cu care să i se poată dovedi contrarul"1 — şi apoi, mai departe,
luînd punct cu punct lucrările de care îi pomenise, nega importanţa şi utilitatea unora
dintr-însele.
4. Dacă opera lui e fragmentară şi în buna parte ocazională, nu înseamnă că nu are o
unitate; nu sunt articole disparate reunite întâmplător, fără legătură, ci elementele unui
tot, din care se poate construi blocul sfărîmat. Nu există poate în literatura noastră o
personalitate mai rotunjită, mai precisă, prezentă şi aceeaşi în studiile de la început, ca şi
în simplele rapoarte academice, de la primul lui rînd tipărit şi pînă la cel din urmă. A
existat deci un focar interior, din care s-a împrăştiat căldura în toate periferiile. „Lupta
pentru adevăr" n-a fost o vorbă aruncată la întîniplare, ci o idee-forţă, care a străbătut
pretutindeni, în orice cuvînt, creînd în jurul ei o mişcare rodnică pentru evoluţia noastră.
Nemenţinîndu-se în domeniul abstracţiilor, s-a scoborît şi s-a manifestat în domeniul
culturii şi al politicei. Primele lui studii impresionează cu deosebire prin convergenţa spre
o unitate de direcţie.
Despre scrierea limbei române (1866) se ocupă de cea mai importantă chestiune a
timpului: păşind spre civilizaţie, era firesc să ne părăsim şi haina străină a caracterelor
chirilice; o limbă latină turnată în tipare slave ar fi fost o absurditate; puţin a lipsit însă ca
să nu fie înlocuite printr-o absurditate şi mai mare, prin încercarea învăţaţilor ardeleni de
a ne falsifica limba, disociind rostirea de scrisul ■ei în forme neaderente. Privită numai
cu luciditate şi iun-simţ, lupta lui Maiorescu a dus la biruinţă.
O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 pleacă din aceeaşi nevoie a
determinării valorilor poetice în sine şi a îngrădirii „naţionalismului" literar în cadrele
adevărului; şi ea se integrează în focarul unic al izgonirii minciunii instalate în literatura
timpului sub aparenţe onorabile.
Contra şcoalei Barnuţiu (1868) restabileşte adevărul în domeniul juridicului, al
politicului, al socialului, combă-
1 Em. Bucuţa, op. cit., p. 97.
576

tînd o ideologie falsă şi o acţiune politică primejdioasă, pentru că ducea la separatism,

antidinasticism şi xenofobie.
în contra direcţiei de astăzi... (1868) strîngea la un loc toate argumentele împotriva
neadevărului încuibat în fenomenul cultural românesc ca un principiu constitutiv, pentru
ca în Direcţia nouă (1872) să se definească elementele noi ce puteau trezi speranţa
primenirii. Scrise în spaţiul cîtorva ani, aceste cinci articole reprezintă o revoluţie unitară,
pornind de la o idee-forţă aplicată în toate domeniile culturii noastre, de un caracter
pragmatic. Teoriile se găsesc în cărţi, afirma el adese; valoarea lor nu stă decît în aplicări.
Cu toate că ar fi putut forma o carte, el şi-a publicat articolele fragmentar, cu incidenţe
fatale, reveniri polemice, cum cerea ocazia şi distanţa timpului ce le separă. Opera lui de
îndrumare culturală era isprăvită la 1872, adică în mai puţin de şase ani ; în cei 40
următori, n-a făcut decît să-şi vulgarizeze ideile prin discuţii de amănunt şi prin
exemplificări polemice.
Dominată de ideea adevărului mai presus de orice consideraţie, prima fază a activităţii lui
a avut un caracter de luptă culturală ; cea de a doua a ieşit din faza culturală, pentru a
intra exclusiv în estetic, fază mai neînsemnată şi incidentală, man'festată cu totul
fragmentar prin articolaşe ocazionale sau prin obligaţii academice; raportate la un timp
atît de vast, ele nu reprezintă nici douăzeci de pagini pe an; îndărătul lor, de altfel,
licăreşte cugetarea estetică a lui Schopenhauer.
5. Cu o operă atît de puţin extensivă, se pune întrebarea dacă Maiorescu a fost un scriitor
în sensul profesional al cuvîntului?... Cu toate excepţiile ce se pot cita (Alecsandri, de
pildă), scrisul la noi nu luase, în genere, un caracter profesional; el era intermitent şi
întrucîtva diletantic. Activitatea literară se insera în alte activităţi mai serioase ; arta nu
era o ocupaţie exclusivă sau o meserie. Celula era poate aceeaşi, dar nu exista un public şi
o răsplată morală sau materială. A scrie reprezenta încă un „otium" ; litera-
38
577

tura era încă a „boierilor" sau a unor oameni cu situaţii1 sociale certe, cu răgazuri,
dezinteresaţi: P. Carp, T. Rosetti V. Pogor, I. Negruzzi, A. D. Xenopol, V. Conta, St. G.
Vîrgolici, A. Naum, Ţ. Şerbănescu, Scheletti etc., etc.,. profesori, proprietari, oameni
politici, militari ce făceau din literatură „un repaos al minţii", cum spunea Maiorescu încă
din 1867. Şi în 1894, în răspunsul la discursul de recepţie la Academie a lui Anton Naum,
el mai putea afirma: „nu ţi-ai înjosit lira în urmărirea intereselor materiale. Acea auri
sacra fames, care începe să bîntuie pe unii autori' din tînăra generaţie, nu te-a atins. Ai
fost totdeauna deasupra cetei de scriitori care de abia ţin condeiul cu o mînă şi pe cealaltă
o şi întind spre cîştig, care cred că numai chestiunile de capital şi de salariu pot să mişte
omenirea şi care, sub cuvînt de proletariat intelectual, vor să facă şi artă proletară şi
cerşetoare. Ai rămas nemolipsit de această vremelnică rătăcire a unor spirite, ai rămas în
toată activitatea d-tale literară un idealist."
A scris adică fără răsplătire bănească, la fel cu V. Alec-sandri, M. Eminescu, Ion
Creangă. Şi apoi, cu acelaşi reflex Schopenhauer ian de totdeauna:
„Pentru d-ta, ca şi pentru noi, arta are în sine însăşi toată valoarea,: precum este creată din
entuziasm impersonal, trebuie să şi deştepte o emoţiune dezinteresată; întru aceasta stă
înalta ei moralitate."
Afirmaţie ieşită din confuzia a două operaţii cu totul deosebite. Arta e creată dintr-un
entuziasm impersonal şi are o funcţiune moralizatoare prin.dezinteresarea sa; aceasta
priveşte însă momentul de concepţie şi actul creaţiei.
Din clipa cînd a fost însă creată, opera de artă urmează destinul tuturor producţiilor
omeneşti de a fi valori materiale, de.la statuele lui Fidias si de ia operele lui Michel
Angelo sau Rafaël; prejudecăţile mjurul literaturizau,fost dictate poate din lipsa ei
de,necesitate socială ; au dispărut însă de mult în alte ţări, unde literatura :a devenit o
profesie şi scriitorii o breaslă cu interese materiale de, apărat.
Din confuzia, dintre dezinteresarea creaţiei, indispensabilă, şi cea. a.desţinulu.i ei de
după;realizare, s-a pus la noi o oarecare intîrziere în pr.oce.sul de dezvoltare, firească
578

a literaturii pe calea profesionalizării, pe care păşeşte acum, fără -să fi ajuns încă la un
punct mulţumitor de evoluţie. Idealist în creaţie, materialist ca orice producător în
prefacerea artei în posibilităţi de viaţă, formula împacă natura dezinteresată a oricărei
inspiraţii cu nevoia de a trăi independent şi exclusiv pentru artă, nu prin buget, avocatură
sau aite profesii absorbante ; numai astfel scriitorul trăieşte prin şi pentru scrisul său, în
deplină independenţă. E drept că lipsa unui public cititor nu îngăduia pe atunci o
echivalenţă materială scriitorului (Convorbirile literare au pornit cu un tiraj de 300 de
exemplare şi n-au depăşit 500), dar o necesitate a timpului nu trebuie transformată într-un
principiu exclusiv.
A explica „sterilitatea" lui Maiorescu prin situaţia epocei nu ajunge; a produce douăzeci
de pagini anuale şi ocazionale nu se poate explica prin lipsa publicului cititor, cu atît mai
mult, cu cit scrisul lui a fost totdeauna în centrul atenţiei obşteşti, iar polemica lui cu
Gherea a constituit unul din momentele cele mai pasionale ale controverselor noastre
literare. Explicaţia e alta: adevărata lui vocaţie n-a fost cea a cuvîntului scris, ci a
cuvîntului vorbit ; a fost mai mult un orator, decît un scriitor. Vorba era elementul
propriu al comunicării personalităţii.
6. Dar şi peste literatură şi oratorie, adevărata lui operă rămîne crearea personalităţii,
manifestată în multe laturi şi într-un stil de viaţă compus din elemente legate într-un
puternic fascicul: a fost un om al datoriei profesionale, un mare profesor, de o
punctualitate care constituie ea însăşi o formulă de existenţă, şi un om politic fără
pasiunea politică propriu-zisă, în cadrul ideologiei şi al dezbaterilor constituţionale, un
avocat de afaceri atît cît îi trebuia pentru decorul vieţii, un scriitor de mare talent şi
autoritate, care, după îndeplinirea unui rol istoric în cultura ţării, s-a dat la o parte într-o
atitudine distantă, ocrotind cu sfatul scrisul altora mai mult decît scriind el însuşi, un
neobosit călător şi preţuitor al naturii şi al vieţii trăite, al femeii îndeosebi, un epicureu
inteligent şi lipsit de ambiţii din
38*
579

profundul sentiment al vanităţii universale — totul exprimat zilnic timp de peste jumătate
de veac, printr-o conştiinţă a demnităţii personale, adică prin unitate de reac-ţiune şi
caracter, fidel pînă la urmă credinţelor lormulate din tinereţe, incapabil de tranzacţii în
materie de convingeri, cu o vădită sforţare spre imparţialitate şi impersonalitate. Calităţi
în care şi-a sculptat personagiul, fără a se confunda cu nici una din preocupări în parte,
fără reliefări dominante, armonizîndu-le într-un stil de viaţă superioară, ce i-a impresionat
pe contemporani.

XXVI
1. A fost Maiorescu un „filozof", un cugetător original? 2. Ar fi fost oare dacă ar fi rămas
în Germania?
1. Tînăr, abia de douăzeci-douăzeci şi unu de ani, doctor în filozofie din Germania şi
licenţiat în drept al Universităţii din Paris, cu un remarcabil talent de expresie oratorică,
clarificator de abstracţii filozofice, conferenţiar de vocaţie şi pedagog prin temperament,
bine orientat în mişcarea filozofică a timpului, herbartian integral, dar şi cu infiltraţii
hegeliene prin Feuerbach, iniţiat şi în Kant şi în Schopenhauer, cu o cultură bogată, serios
clasată şi armonic topită, cu o sociabilitate ce-1 făcea conferenţiar pururi disponibil în
orice mediu, dar şi un dialectician în stare de a înfrunta discuţii academice cu
personalităţi filozofice, ca Adolf Lasson sau profesorul Michelet — era de aşteptat de la
Maiorescu să-şi continue activitatea filozofică şi în ţară. De la grăbitul autor al volumului
Einiges philosophische in gemeinfassl.icker Form se putea spera contribuţii noi.
Realitatea a fost alta: Einiges... a rămas singura lui încercare filozofică; în jumătatea de
veac ce a urmat, el nu ne-a dat, în afară de cursuri universitare, decît conferinţe de
vulgarizare, cu un evident caracter pedagogic, infuziunea cîtorva idei estetice hegeliene
sau schopenhaueriene în nişte articole personalizate doar prin stricta lor aplicare la
fenomenul nostru cultural şi literar. întreruperea bruscăa activităţii lui filozofice e o
problemă cercetată de mai mulţi, a cărei soluţie dreaptă o găsim însă la d. I. Petrovici1.
1 I. Petrovici, Tilu Maiorescu, 1840—1917. Discursul de comemorare a centenarului lui
Maiorescu, ţinut la Academie, e în acelaşi sens.
581

Abţinerea lui de la orice activitate filozofică şi speculativă se explică de obicei — şi a

explicat-o el însuşi — prin lipsa de mediu prielnic. Disproporţia de nivel cultural dintre
ţările în care se formase, şi ţara noastră pe la 1861, era atît de mare, încît nu-i mai
rămăsese tînărului herbar-tian decît să se adapteze condiţiilor vieţii noastre spirituale şi cu
temperamentul lui mai mult pragmatic decît speculativ să se devoteze ridicării nivelului
cultural prin „prelec-ţiuni" populare şi simple traduceri din Schopenhauer sau vulgarizări,
împlinindu-şi adevărata lui misiunede educator şi îndrumător.
Ruperea nu se putea, totuşi, face fără încercări uneori desperate de încordare, fără planuri
de activitate dincolo de cadrulpragmatismului limitatla „prelecţiuni" populare, la articole
de vulgarizare şi la traduceri. E de regretat lacuna însemnărilor zilnice între anii 1861—
1866, adică a epocei de conflict mai acut cu realităţile ţării; prezenţa lor ne-ar fi luminat
primele reacţiuni ale tînărului filozof faţă de atmosfera ieşeană. Cînd reîncep, în 1866,
peste dîn-sul trecuseră toate miasmele locale, calomniile, procesele infamante, fricţiunile,
aşa că drama sufletească a nevoii de speculaţie înăbuşită de mediu începuse să se dizolve.
Din două „însemnări", se văd totuşi sforţările de a ieşi din cercul preocupărilor culturale
naţionale pentru a publica cercetări personale în limba germană.
„La 1 ianuarie (1866), notează el1, am găsit ca adevăr nou concepţia clară a naturii şi a
despărţirii stricte dintre hieroglifa fonetică şi literă. O să compar încă cu Steinthal, pe care
l-am comandat la Berlin. Dacă are şi el, înaintea mea, aceeaşi părere sau o alta, dar slabă,
atunci trebuie să o public pe a mea In limba germană, căci este noua."2
1 T. Maiorescu, Însemnări, I, p. 121.
2 Rezultatul observaţiilor asupra naturii hieroglifelor le-a consemnat el într o digresiune
înserată în corpul părţii a treia a lucrării lui Dispre scrierea limbii române (ed. II, din
1872) şi într-o notă mai mare de la sfîrşitul întregului studiu, de vreme ce deosebirea
dintre hieroglife şi litere nu i se păruse clară la nici unul din autorii ce s-au ocupat cu
chestiunea (Champollion, Steinthal, Lepsius, Brugsch,
582
Şi ceva mai departe:
„Astăzi mi-a venit în minte că adevărata carte de logică ar fi: Logica şi gramatica.
Trebuie început de Ia egipteni şi arătat cum la ei scriere şi limbă se ţin împreună şi apoi
din limbă (gramatica), ca una ce e logică încarnată, scoasă Logica. Precum din aritmetică
şi geometrie a fost luată metafizica apriorică (estetica transcendentală), tot aşa tfe-buie
scoasă Logica din limbă. Numai astfel dăm fiecăreia dreptul ei, în special celei din urmă,
în dezvoltarea ei actuală."1
„însemnarea" e din 1866; trei ani după aceea, Maio-rescu nota cu melancolie în josul
paginei: „Aşa a început John St. Mula sa Logică inductivă şi deductivă, precum văd în
iunie 1869, la lectura ei". Ideea servise deci altuia; ceva mai tîrziu, se consola într-o notă.
„Dar gramatica şcolară greacă a apărut după Logica aristotelică"—ceea ce arată că
procesul de la gramatică la logică nu e obligatoriu .
Geiger, Ebers etc.). El arată că alfabetul şi hieroglifele, fie chiar şi cele fonetice, sunt
lucruri de natură cu totul deosebită. Hieroglifa e o scriere obiectivă, ce a pornit de la
principiul de a imita obiectul prin semne văzute; cînd obiectul este nematerial, el este
materializat prin simbol; numai cînd a trebuit să exprime numele proprii, au fost siliţi ca,
pe lîngă.hieroglifele chiriologice (reproducerea obiectului), hieroglifele simbolice (pentru
idei abstracte: curajul, forţa etc.), să mai născocească şi hieroglifele fonetice. Scrierea
alfabetică, dimpotrivă,"-nu imită obiectele, ci cuvintele noastre despre obiecte, ea e deci
subiectivă: nu zugrăveşte o masă, ci sunetele m-a-s-ă ale cuvîntului cu care numim acest
obiect... Hieroglifele fonetice întrebuinţate la început pentru nume proprii e drept că s-au
lăţit apoi şi la alte obiecte, dar erau însoţite şi de hieroglifele simbolice ale ■obiectelor;
lucrurile se-exprimau în acelaşi timp şi prin sunet şi prin figură. Deasupra hieroglifei
simbolice a unui obiect, ei au însemnat cu timpul şi hieroglifele fonetice, care ar
reprezenta oarecum literele, dar care nu reprezintă o scriere alfabetică, ci numai auxiliare
psihologice pentru înţelegerea legăturii între desemnul simbolic şi conceptul simbolizat.
Teza lui' Maiorescu este, aşadar, de a deosebi radical scrierea egipteană şi cöa alfabetică,
distingînd două sisteme cu totul deosöbite■:..înfăţişarea obiectului, prin hieroglife
figurative, simbolice şi fonetice, ori reprezentarea prin litere, adică semnele văzute ale
sunetelor cuvîntului, prin care omul se exprimă despre obiect. 1 însemnări, I, p. 121.
593

Prin 1870, rana de a se vedea ţintuit în preocupări culturale curente, fără orizonturi
europene, era incă deschisă şi singera abundent în această pagină din însemnări, pe data
de 25 octomvrie 1870:
„După serbarea anuală de ieri a «Junimii», am simţit îndată şi simt încă un gol care te
duce la desperare. Eşti, n-ai încotro, prea singur şi veşnic redus numai la tine însuţi, cu
toate că eşti cu toţi ceilalţi şi în mijlocul lor chiar.
Traducerea din Schopenhauer e îmbucurătoare, dar ceva insuficient pentru mine. Să scriu
o Logică e datoria mea ca profesor; să fi scris o Psihologie aş fi voit mereu. M-a reţinut
greutatea firească de a explica pasiunile; cred că asta e imposibil în starea actuală a
psihologiei. Din contra, se poate da o Teorie a percepţiei în strînsă legătură cu disputa
nominaliştilor (şi cu Logica lui Mill şi cu Max Müller), sau poate nu cu asta, ci trebuie
tratată direct, fiindcă dezvoltarea istorică e şi cea a bunului-simţ, întîi concepţia lui Locke
(şi continuatorii lui, Condillac, Condorcet, Des progrès de Vesprit humain, vide
Schopenhauer, II, par[agraf] 25), apoi insuficienţa ei, ca probă negativă, în Inquiry into
the human mină a lui Thomas Reid, ediţia a 6-a, 1810, şi Hume încă. Apoi trecere la Kant
(cacomentariu Schopenhauer, II, 1 şi 2 mai ales, şi împătrita rădăcină [a principiului
raţiunii suficiente]). Vezi Cousin, Philosophie écossaise. După aceea, explicare a
fenomenelor intelectuale, cu citate continui din literatură, care, văzute în lumina
psihologiei, se sprijinesc reciproc. Aceasta (ar fi) originalitatea cărţii.
Pe lingă aceasta, în partea I, mereu atît de multe lămuriri fiziologice, cîte au fost date pină
acum; ce-i drept, puţine.
De accentuat că aceasta nu e decît ceea ce e rezultat sigur al străduinţelor de pînă acum.
Atunci, într-adevăr, aş fi făcut ceva, ceva folositor.
Dsspre (conceptul) materie: ea e numai ß, Schopenhauer, I, 251, jos; tocmai de aceea nu
ceva dat. Polemică în contra lui Büchner. Ea nu e explicată de Fizică niciodată, iar atomi
şi molecule nu sunt decît contraziceri. Herbart."1
Zece ani trecuseră de la întoarcerea tînărului filozof de la Berlin; această pagina
constituie în însemnările lui intime cîntecul de lebădă, ultima lui izbucnire de a rupe
1 Însemnări, I, p. 164.
584

cercul unei activităţi locale spre zări largi, de discuţii şi polemici cu filozofii germani şi
englezi, în circuitul vieţii intelectuale apusene. După acest ultim avînt, aripile se strîng, şi
însemnările se limitează la:
„Lucrez: zilnic tradus din Schopenhauer şi parte citit la «Junimea», cu un surprinzător
interes, care se menţine"1.
Ori în programul lucrărilor lui pe 18722:
„Prelegeri publice 2 sau 3.
Manual de bacalaureat pentru filozofie.
Să termin traducerea Aforismelor şi a Parenezilor lui Schopenhauer.
Să scot la Socec a doua ediţie a lucrării mele: Despre scrierea limbii române.
Gramatica română pentru şcoalele elementare, ediţie nouă."
Ce distanţă între manualul de bacalaureat pentru filozofie sau Gramatica română pentru
şcoalele elementare şi Teoria percepţiei, aşa cum o plănuia în 1870 în credinţa că numai
astfel „va fi făcut ceva folositor !"
Adaptarea lui la nevoile mediului şi reducerea facultăţilor lui speculative la o activitate
pur practică nu avea să rămînă fără ecou în însemnări şi nu avea să nu se încadreze într-o
perspectivă teoretică, mîngîiere ce şi-o aduce fiecare limitărilor produse de împrejurări
sau de insuficienţe. .. Iată teoria formulată în ton superior într-o notă din însemnări*:
„Tot ce e de valoare trebuie să fie gîndit şi săvîrşit în mod original, în orice ţară, mai ales
şi cînd e vorba de a aduce într-o ţară mai puţin cultivată cultura superioară a alteia.
Traducere, locuri comune searbede, deşi ar fi locuri comune numai în ţara cultă şi lucruri
nouă pentru cea incultă, n-au nici un efect şi sunt deci pierdere de vreme păgubitoare.
Pentru ce? Pentru că orice noţiune (şi într-asta se rezumă aşa-zisa cultură) este o formulă
abstractă care nu mai are nici un înţeles cînd ii lipseşte intuiţia premergătoare. Pentru un
om care şi-a făcut educaţia într-o ţară mai cultă, problema, cînd e vorba de activitatea
1 Pe data de 4 decemvrie 1870, însemnări, I, p. 167.
2 T. Maioroscu, însemnări, I, p. 200.
3 însemnări, I, p. 179.
585

sa într-o ţară mai puţin cultă, sună aşa: Cu care domeniu dintre cele ce există de fapt în
această ţară trebuie să faci legătura, pentru ca elementele sale intuitive să fie. grupate spre
abstragerea muncii de cultură generală mai înaltă? Aceasta însă este o muncă originală,
scoasă din izvorul străvechi al intuiţiei".
Bucureşti, dec. 18 7 2."
Originalitatea nu se concepe, cu alte cuvinte, decît în cadrul unei culturi date ; pentru ca
activitatea cuiva, a unui om cu studii încheiate în străinătate, să fie rodnică, trebuie să se
dezvolte din elementele de cultură existente în ţară. E, aşadar, mai rodnic şi chiar mai
„original" să compui „o gramatică română pentru şcoalele elementare" sau un „manual de
bacalaureat pentru filozofie" — decît să te ocupi de „teoria percepţiei" într-o ţară în care
astfel de speculaţii nu au nici un răsunet.
Pentru a ajunge la demnitatea unei teorii, nu numai personale, ci şi generale, atitudinea
ţîşnea, în realitate, dintr-un temperament, dintr-o vocaţie: vocaţia de clarificator, de
vehiculator de idei, vocaţia de îndrumător, de educator, de vulgarizator. Là Berlin, la
Paris, la Bucureşti, là Iaşi, din primele luni ale sosirii, îl vedem ţinînd prelegeri de
vulgarizare filozofică, fie şi în cercuri restrînse de fete, fie şi fără remuneraţie; cultura
ordonată, darul expunerii clare, elegante îi determinaseră de la începutvo-caţia de
conferenţiar şi de profesor, rămasă pînă la urmă ca notă esenţială. Preferinţa lui pentru
filozofia lui Herbart ne arată o dispoziţie pragmatică; pasagii din Einiges... ne dovedesc
interesul special pe care-1 punea în valoarea socială a ideilor şi a activităţii omeneşti.
Abia sosit la Iaşi, în afară de obişnuitele „prelecţiuni" populare, pornise o activitate
practică din cele mai modeste şi în disproporţie cu valoarea şi cultura lui reală; cursuri
elementare de limba română la şcoala preparandală sau chiar la şcoala centrală de fete,
cursuri, de altfel gratuite şi întreprinse numai din dorinţa de educaţie. Atitudinea lui
temperamentală s-a încadrat apoi într-o adevărată atitudine teoretică, o concepţie
culturală, socială, politică, atitudinea critică a ceea ce se numeşte „junimism": o pornire
de la realităţile noastre, aşa cum sunt,recunoaşterea lor cinstită, fără ruşine, şi ducerea
mai departe a firului evolutiv, prin
586

formaţie istorică * şi nu revoluţionară. La temelie stă nevoia unui învăţămînt elementar;

nu seva feri deci deniei o trudă, ca doctrinar sau ca ministru, pentru întărirea şcoalei
primare, pentru elaborarea de cărţi didactice serioase, pentru îndrumarea spre
învăţămîntul rural. Şcolile superioare nu corespundeau unor necesităţi vitale: de aici
intenţiile lui oblice sau directe de a desfiinţa conservatoarele, şcoalele de bele arte, unele
facultăţi, Academia Română, considerate ca simple forme fără fond, ca minciuni.
Eroarea unei astfel de judecăţi venea din asimilarea formaţiei civilizaţiei noastre cu cea a
altor state mult mai vechi. însuşi Maiorescu a recunoscut mai tîrziu că formele trebuiesc
întărite, şi nu distruse.
Devenită strict pragmatică, activitatea lui nu s-a mai abătut de la modestele îndeletniciri
de traducător, vulgarizator, organizator, educator, în cadrul necesităţilor noastre
naţionale.
Marile lui lupte împotriva barnuţismului, etimologis-mului, a direcţiei vechi în literatură
şi cultură au un caracter local şi vremelnic, legate de un singur moment al evoluţiei
culturii noastre. La baza lor se află însă un număr redus de principii străine, idealismul
hegelian şi schopen-hauerian, în estetică, istorismul german şi evoluţionismul englez, în
problemele sociale şi culturale; legătura cu Apusul nu se rupsese totuşi; principiile străine
nu intrară însă niciodată într-o dezbatere teoretică; admise ca atare, fără să le fi pomenit
sursa, anonime deci, nu sunt considerate ca avînd vreo importanţă decît prin aplicarea lor
în cadrele culturii noastre.
„Originalitatea" lui Maiorescu şi a „junimismului" în genere sta în adaptarea la realităţile
ţării a unor principii străine, presupuse la temelia formaţiei tuturor civilizaţiilor.
2. întrebarea pe care istoricul trebuie să şi-o pună, totuşi, este dacă transplantarea lui
Maiorescu din mediul unei înalte culturi apusene în cel al unei ţări foarte înapoiate şi
lunecarea lui de la Einiges... la „gramatica română pentru şcoalele elementare" constituie
o dramă sufletească pentru dînsul, o pierdere pentru noi şi pentru filozofie în genere? Nu
ne putem rosti categoric asupra situaţiilor ce nu
587

s-au realizat: care ar fi fost activitatea lui Maiorescu, dacă s-ar fi dezvoltat într-un mediu
de cultură mai înaltă? întrucît se pot face totuşi presupuneri pe un fascicol de date şi
constatări, le facem, rămînînd în linia părerii exprimate de d-1 Ion Petrovici în studiul
său1: rolul lui Maiorescu a fost neasemuit mai folositor printre noi, în criza de creştere a
culturii noastre, decît dacă ar fi rămas în Germania, de pildă. Oricît de vie îi erau
inteligenţa, curiozitatea ştiinţifică, claritatea minţii, simţul estetic şi disciplina, i-au lipsit
totuşi imaginaţia şi spiritul creator. Chiar şi în Einiges..., adică în singura lui lucrare
filozofică, nu găsim nici un fel de invenţie, ci simple influenţe ale altor filozofi,
combinate, altoite unele pe altele şi cu o vădită înclinare spre elementul social. Dacă ar fi
rămas în cadrele mişcării filozofice germane, nu se poate prevedea o privire originală
asupra problemelor metafizice, ci o muncă de sinteză, de dialectică, o contribuţie în
logică şi în istoria filozofiei poate, dar mai ales o carieră profesorală, de prim-plan şi prin
talent oratoric şi pedagogic, şi prin disciplină ştiinţifică. Mai mult nu.
Lipsa unui mediu prielnic înăbuşe numai o activitate urmată; intuiţia, imaginaţia, spiritul
creator şi constructiv n-au nevoie de mediu; ele se pot dezvolta oriunde, mai ales într-un
domeniu unde nu se cer laboratorii, ci numai stimulentul cîtorva cărţi. Cu mult mai puţină
pregătire filozofică, dar cu mai multă imaginaţie creatoare, în acelaşi mediu, Vasile Conta
a aruncat curcubeele unor teorii metafizice destul de congruente. Jertfa unei strălucite
cariere profesorale la Berlin a fost, în schimb, răscumpărată de un mare rol de educator al
unei naţiuni în criză de creştere, desfăşurîndu-se cu o rară vocaţie de pedagog, fără
dispreţ faţă de cele mici, cu o predilecţie întoarsă repede spre atitudine şi teorie, curăţind
terenul de atîtea erori la lumina cîtorva principii aplicate cu discernămînt şi consecvenţă.
1l. Petrovici, Titu Maiorescu, 1840—1917.

XXVII
1. A îost Maiorescu un om politic? Inactivitatea lui în
domeniul politicei interne. 2. Orientarea în politica
externă.
1. Aceeaşi întrebare se poate repeta: fost-a Maiorescu un adevărat om politic? Privind
noţiunea omului politic în esenţă şi absolutul ei, răspunsul e: nu.
Nu e numai vorba de lipsa de temperament şi de ambiţie politică, mărturisită în repetate
rînduri şi dovedită prin atîtea acte de dezinteresare faţă de putere. N-a avut pasiunea ei şi
nu 1-a împins la lupta politică rîvna de a ajunge, de a-şi face o carieră; n-a intrigat ca să
fie ministru.
în afară de enervarea de la debut (avea 30 de ani), cu ocazia propunerii nerealizate de a
intra în ministerulManc-lache Kostake (1870), nicăieri n-a arătat o dorinţă, o
nemulţumire, un calcul personal, o combinaţie, într-o epocă, în care, părăsind banca
ministerială, oameni ca V. Boerescu, Manolache Kostake treceau de-a dreptul în opoziţie,
împotriva colegilor lor. Nemulţumit că nu i se admisese punctul de vedere într-o lege,
Manolache Kostake se retrăsese din guvernul Lascar Catargi la 1875, se înscrisese în
rîndurile coaliţiei de la Mazar-Paşa pentru a-şi răsturna propriul lui partid şi a deveni apoi
prim-ministru al unui guvern liberal (cu I. Brătianu, M. Kogălniceanu, G. Chiţu, M.
Pherekyde etc.), la discreţia unei Camere în sînul căreia se simţise repede „orfan"; era
natural ca după trei luni să se retragă (22 iulie 1876). Nimic de felul acesta în cariera lui
Maiorescu ; simţul consecvenţei în viaţa publică 1-a pus şi pe dînsul ca şi pe ..Carp într-o
situaţie cu totulspecială în istoria noastră politică plină de contraste. Meritul e cu atît mai
mare, cu cît, neavînd un partid propriu-zis, cu care
589

să vină la putere singuri, ei menţinîndu-se în starea larvară a unei grupări reduse, au fost
siliţi mai totdeauna să colaboreze cu alţii: direct cu conservatorii pe bază de program
comun, indirect cu liberalii în timpul marelui minister Brătianu, niciodată însă în cadrul
puterii însăşi —cu toate repetatele propuneri ale lui Brătianu, ci în Parlament şi numai pe
anumite chestiuni mai ales de politică externă. Elasticitatea lor n-a trecut de aceste forme
pur principiale, dincolo de orice interes personal; nu grupul lor avea să devină liberalo-
eonservator sau conservator-liberal sau conservator-democrat şi să intre în alte combinaţii
hibride pentru a participa la putere. Junimiştii au constituit rn grup doctrinar cu o
individualitate ideologică păstrată în toate vicisitudinile vieţii noastre politice, atît de
agitate şi de pline de convulsiuni şi de sincope morale.
Lipsit de ambiţii şi de voinţă de putere, fost-a Maio-rescu lipsit temperamental de orice
combativitate? Nu. Fiul lui Ioan Maiorescu a avut o natură de luptător. Combativitatea şi-
a arătat-o în aurora carierei lui literare şi s-ar putea spune chiar că a căutat lupta cu „acea
grobienătate a tinereţii", de care he pomeneşte el însuşi într-o scrisoare către Iacob
Negruzzi; atacurile lui se înmulţeau cu o oarecare plăcere de a trezi duşmănii noi, şi nu
din cele mai de dispreţuit; nu mai pomenim de atmosfera locală fracţio-nistă, în mijlocul
căreia căzuse de la început şi împotriva căreia a purtat lupte mulţi ani, pină la completa ei
eliminare din viaţa publică, lupte duse nu numai ideologic prin scris şi vorbe, ci şi prin
acte de guvernământ care, pornite din adînci convingeri, păreau totuşi răzbunări
personale. A atacat şi oameni de mari situaţii culturale, faţă de care avea obligaţii fie de
familie, fie de recunoştinţă. Bărnuţ fusese un prieten al tatălui său, căruia Ioan Maiorescu
îi închinase chiar un studiu; cu venerabilul Timotei Cipariu tatăl lui avusese legături de
rudenie şi de prietenie; G. Bariţ fusese cel mai bun prieten, confidentul lui Ioan
Maiorescu. Nici o consideraţie personală nu 1-a împiedecat totuşi de la lupta împotriva
ardelenilor, după cum nu-1 împiedecase să demisioneze de la Academie la vîrsta de 27 de
ani, să părăsească la 31 de ani — şi în ce ton de demnitate personală ! — cariera
universitară, pentru a putea fi deputat şi în scurt timp ministru. Nri se poate, deci, spune
că i-a
890

lipsit, mai ales în tinereţe, elementul combativ exprimat însă, aproape exclusiv, în
domeniul cultural, dar atît de categoric, încît, într-un anumit sens academic,recunoaştem
într-însul pe cel mai inciziv polemist al nostru ideologic. Minte esenţial logică, reflexivă,
rece, polemica lui nu pleca din pasiune.
Combativitatea lui pur ideologică n-a avut, totuşi, un echivalent politic. Cu toată
incisivitatea spiritului său, •discursurile lui n-aveau căldura ce mişcă masele; oratoria nu i
se adresa, de fapt, întrunirilor publice, iar la Parlament strălucea mai mult în expunerea
chestiunilor teoretice, rar străbătute de o vehemenţă comunicativă.
Ton academic; respect faţă de persoane, de auditor, de sine; deferentă faţă de preşedinte,
sub „a cărui conducere şi protecţie" se punea mereu ; deferentă faţă de toate
personalităţile mari, cu care discuta sau pe care le combătea, cu Kogălniceanu, cu
Brătianu, cu CA. Rosetti, cu Lascar Catargi şi, în genere, urbanitate şi toleranţă faţă de
oricine. Combativitatea nu uita regulile cuviinţei şi nu luneca Ia vehemenţa pasională a
marilor oratori, în care se mistuie simţul dreptăţii. Fără voinţa de putere, în serviciul
căreia se pune combativitatea — cu toate calităţile lui intelectuale şi eu tot talentul de
orator, într-o lungă carieră parlamentară, de 45 de ani —, Maiorescu n-a fost decît de
puţine ori şi pentru puţin timp ministru, şi anume:
1. Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, 7 aprilie 1874—30 ianuarie 1876, în
cabinetul Lascar Catargi.
2. Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru a doua oară, şi ad-interim la
Domenii, 23 martie 1888—
29 martie 1889, în cabinetul Theodor Rosetti.
3. Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru a treia oară, şi ad-interim la Domenii,
în al doilea guvern G. Manu, 16 noiemvrie 1890—21 februarie 1891.
4. Ministru de Justiţie în primul minister P. P. Carp, 7 iulie 1900—13 februarie 1901.
5. Ministru de Externe, în al doilea minister P. P. Carp,
30 decemvrie 1910—28 martie 1912.
6. Prim-ministru şi ministru de Externe, 28 martie 1912—31 decemvrie 1913.
în tot, în spaţiul a aproximativ 45 de ani de viaţă parlamentară, mai puţin de şapte ani de
exerciţiu al pu-
591

terii. Puţin — deşi nu e răspunzător decit parţial, răspunderea căzînd şi pe faptul de a nu

fi avut un partid omogen şi din pricina marilor lupte din sînul partidului conservator
pentru şefie, şi a lungului guvern Brătianu, care-1 aruncase în opoziţie timp de
doisprezece ani. Vina lui priveşte numai abţinerea de a intra în marele guvern conservator
Lascar Catargi — P. Carp (18 decemvrie 1891 — 3 octomvrie 1895), cînd ar fi avut la
dispoziţie patru ani de ministeriat continuu, într-un guvern tare. De ce n-a făcut-o şi s-a
abţinut tocmai cînd avea posibilitatea să-şi dea măsura politică? E punctul nevralgic al
chestiunii.
Adevăratul ei accent nu cade pe lipsa de voinţă de putere, înţeleasă ca o nevoie de a
domina, de a trage beneficiile ei, inexistentă la Maiorescu, ci ca o necesitate de a traduce
gîndul în fapt în domeniul socialului, al politicului.
In acest sens, Maiorescu n-a fost un om politic. Concepţia lui de ordin general se referea
la procesul de formaţie a statului nostru; transplantată pe terenul politic, lupta lui a rămas
tot teoretică, urmărind directivele transpuse din domeniul cultural — a formei fără fond, a
minciunii instalate în aparenţele progresului; în domeniul politicului: lupta în parlament
împotriva bărnuţismului, manifestat prin separatism, mai întîi, apoi prin naţionalismul
intolerant al „fracţiunii" de la Iaşi; lupta împotriva revizuirii Constituţiei la 1884 —
plecată tot din principii generale, de ordin doctrinar, după care moravurile trebuiesc
schimbate, şi nu legile, care se cuvine numai să consfinţească moravurile existente, şi nu
să le anticipeze, din refuzul de a recunoaşte în lege un principiu de prefiguraţie şi creator
de noi realităţi... Activitatea lui parlamentară s-a mişcat slobod în cadrul acestor discuţii
teoretice, observarea strictă a prescripţiilor constituţionale, fidelitatea prin nimic clintită
faţă de dinastie, privită ca un principiu de consolidare şi de continuitate a naţiunii,
fixitatea în orientare politică obţinută nu numai din înclinări personale, ci şi din cîntărirea
multă vreme chibzuită a forţelor în luptă ce ne înconjoară... Cîmp de activitate mai mult
speculativă. Ce acte politice au tradus o astfel de concepţie? Cu toate că însăşi concepţia
ii limita din principiu sfera legiferării, Carp a putut răscoli domeniul socialului în toate
direcţiile
592

cu inovaţii, legi, proiecte ; a legiferat sau a încercat să legifereze nu numai cu largi vederi
teoretice, ci cu propuneri practice de o mare bogăţie de resurse intelectuale şi de
experienţă socială; în domeniul economic, financiar, administrativ, agrar, tridentul
ascuţitului său simţ politic a învolburat apele în toate direcţiile; a frămîntat realitatea
socială cu mîini robuste de om de guvernământ nemulţumit numai cu chestiuni teoretice
de ordin constituţional. Carp a fost, în adevăr, şi prin caracter, şi talent, un mare om
politic. Nu şi Maiorescu. Cu tot talentul lui oratoric, a preferat să rămînă în umbra lui
Carp. De pe urma unei vieţi politice de peste 40 de ani, n-a rămas o singură lege. Dacă de
la bărbaţi de stat ca M. Kogălniceanu, I. Brătianu, in primul rînd, Lascar Catargi ori P.P.
Carp, în al doilea, a căror viziune politică s-a tradus la urmă în adevărate revoluţii de stat
sau, în orice caz, în sute de legi şi de proiecte, dacă ne scoborîm de pe aceste piscuri, pe
arena vieţii politice şi parlamentare, la oameni politici obişnuiţi, la un Vasile Boerescu, la
un D. A. Sturdza, V. Lascar, Take Ionescu, Spiru C- Ilaret, Em. Costinescu etc., eu
talente mai mici, la toţi vom găsi o activitate incomparabil mai bogată.
Nu i-a lipsit totuşi voinţa de a legifera; proiectul de lege pentru instrucţiunea publică se
inspirase din vechea tendinţă ideologică de a ne întoarce spre realităţi, spre învăţămîntul
practic, „pentru a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista cu proprie
activitate economică". încercase să înlocuiască gimnaziul clasic cu gimnaziul real, de
tipul gimnaziului prusac al lui Bethmann ïîollweg, la a cărui inovaţie asistase cu
cincisprezece ani în urmă ca student la Berlin; încercase să înfiinţeze şcoli normale de
învăţători, şi, încolo, să desfiinţeze internatele, unele facultăţi, sub cuvînt că nu
răspundeau realităţilor noastre, şi aşa mai departe. Privit azi, spiritul lui reformator ne
pare minim; legea ar fi trecut, dacă pe lîngă ea n-ar fi introdus poate şi alte proiecte de
desfiinţări de cadre ale cîtorva profesori, ce se întîmplaseră să fie adversari politici ; de
aici, votul de blam.
Şi în al doilea guvern general Manu (16 noiemvrie 1890 — 21 februarie 1891),
Maiorescu căutase să-şi aplice ideile printr-o „reformă parţială a legii învăţămîntului
public",
39 — Titu Maiorescu
593

dar se izbise de o coaliţie a opoziţiei şi de un nou vot de blam. A doua şi ultima lui
încercare de a legifera. Singur recunoaşte, nu fără melancolie, în prefaţa volumului IV al
Discursurilor: „nu a rămas după urma mea nici o reformă legislativă" ; deziluzionat,
obosit, a preferat să nu mai intre în ministerul de patru ani Lascar Catargi—-Carp (18
decemvrie 1891—3 octomvrie 1895), lăsînd pe Take lonescu să umple întreaga
legislatură cu zgomotul activităţii lui, cu „o deosebită inteligenţă şi sîrguinţă". îşi
revendica doar cîteva măsuri pe cale administrativă: adunarea documentelor Hurmuzachi,
continuarea refacerii mănăstirii Curtea-de-Argeş, introducerea limbii române ca materie
de studiu în licee sau, în altă ordine, întemeierea cîtorva gimnazii reale pe cale bugetară
(1875), sporirea şi menţinerea subvenţiei acordate bisericii Sfintului Nicolai şi
şcoalelorromâne din Braşov sunt măsuri ce-i fac cinste, dar disproporţionate cu o
activitate politică atît de îndelungă.
La Ministerul de Justiţie, n-a luat dispoziţii decît de ordin moral, sancţiuni împotriva unor
magistraţi, suprimarea unei legi personale a lui Stătescu şi o singură lege tot de ordin
moral, care împiedeca pe miniştrii de justiţie de a pleda cinci ani de la ieşirea lor din
funcţiune, lege nevotată însă din pricina căderii guvernului Carp (13 februarie 1901).
2. Dacă în domeniul reformelor sociale nu găsim nici o realizare, în ordinea orientării
externe s-ar putea cita articolul din Deutsche Reçue din 1881, prin care recomandase
alipirea la politica Puterilor Centrale ca un zăgaz împotriva panslavismului. Orientarea nu
era numai a lui, ci a tuturor junimiştilor, oameni de structură culturală germană, în genere
moldoveni, cu teama instinctivă de Rusia vecină; ea aparţinea şi multor alţi factori politici
izolaţi din generaţia lui şi chiar din generaţia trecută, ca, de pildă, Ioan Maiorescu.
O orientare oportună, fără originalitate şi fără răspundere, care n-a devenit o politică decît
atunci cînda îmbrăţişat-o Ion Brătianu (regele Carol o avusese înainte) şi cînd s-au
consumat toate tratativele diplomatice şi întrevederile ce au dus la alianţa din 1883 cu
cele două Puteri Centrale, sub pavăza căreia am stat pînă la 1914. [...].
594

Atitudinea lui Maiorescu la Consiliul de Coroană de la 14 august 1916 decurge din

articolul din Deutsche Revue din 1881 şi din politica externă urmată de la 1884 încoace,
politica tuturor junimiştilor, neînsemnată minoritate în totalitatea opiniei publice de
atunci, care cerea întregirea românilor. Soarta războiului s-a cumpănit mult înainte de a
ne fi favorabilă, dar, chiar dacă ar fi fost alta, dezastrul s-ar fi învăluit cel puţin în flamura
unui mare ideal naţional împărtăşit de toţi. Războiul e, fireşte, un mare risc şi rezultatul
suprimă controversele asupra oportunităţii lui; dacă în cenuşa învinşilor nu mijeşte
flacăra avîntului pentru care au murit, n-o poate aştepta, în cazul cel mai bun, decît
uitarea. Situaţia învinşilor Consiliului de Coroană de la 14 august 1916 e însă moartea
fără onoarea amintirii recunoscătoare a generaţiilor viitoare.
Nu putem să nu ne gîndim, totuşi, cu acest prilej, la limitele facultăţilor sufleteşti ale
oamenilor. Nimeni din generaţia ce i-a urmat, cu care s-au şi înfruntat în acel Consiliu de
Coroană, nu avea înălţimea de caracter a lui Carp sau construcţia armonică a lui
Maiorescu; au fost totuşi biruiţi de Ionel Brătianu, Take Ionescu, N. Filipescu, care aveau
de partea lor un singur lucru: tinereţea şi, prin urmare, o mai activă înţelegere a
elementelor noi intrate în jocul forţelor internaţionale, o aspiraţie mai caldă pentru
idealuri naţionale integrale, un mai tineresc gust al riscului. Septuagenarii P. Carp, T.
Maiorescu, T. Rosetti apucaseră epoca domniilor pămîntene şi a principatelor, trăiseră
multă vreme, mai ales Maiorescu, aspiraţiile spre o Românie întregită mai mult sau mai
puţin într-o confederaţie austriacă sau, în orice caz, sub protecţia germană [...] —
concepţia lor politică, ajutată şi de formaţia lor intelectuală la • universităţile germane, nu
trecea peste Deutschtum. Era, desigur, o politică salutară în 1881, cînd o cerea
Maiorescu, dar constituia în 1916 un anacronism, pe care 1-a năruit generaţia mai tînără a
bărbaţilor politici, tot atît de iubitori deţară, dar care ştiau că înfăptuirile mari nu se
realizează decît cu îndrăzneală; iar dacă se prăbuşesc, rămîne în scrumul lor scînteia
idealului, în jurul căreia se pot ralia generaţiile celor şi mai tineri.
39*

XXVIII
Talentul oratoric
Oratorul politic a fost evocat de mulţi contemporani, dar mai ales profesorul în cadrul
cursului său. Scund, bine închegat, cărnos fără a fi revărsat, cu o evidentă înfăţişare de
sănătate fizică, cu elasticitate în mişcări pînă la adinei bătrîneţe, împinsă chiar la un fel de
mobilitate şi sprinteneală. Fără eleganţă vestimentară, în costume semi-aca-demice, păşea
musculos, împrăştiind autoritatea printre rîndurile subit amuţite ale unui tineret zgomotos
altfel. Cîteva clipe de tăcere convenită, în care prezenţa i se impunea întregului auditor
suspendat. Gap tăiat dur, energic, dominat de o admirabilă frunte, sculpturală, desenată
voluntar, imperial chiar, ochi adînci sub streaşină unor sprîncene stufoase, mobile, din
jocul cărora scotea mari eîecte de expresivitate; nas lat, cărnos, a cărui vulgaritate era
mascată de o mustaţă deasă, barbişon caracteristic, mare, bogat, unit aproape cu mustaţa
într-un tot capilar, sub masivul căruia dispărea gura, mîni vorbitoare, expresive, agitate,
modelînd cuvintele, mîni de sculptor şi de prestidigitator, mîni ce frământau materialul
mai mult plastic deeît sonor al vorbelor. Oratorul nu se mişca de Ia tribună pe largul
podium; corpul îi vorbea însă prin ochi, prin sprîncene şi mai ales prin mîni cu
ostensibUitate. Lecţia se desfăşura într-un ritual de exactitate cronometrată, de tăceri
calculate cu o gesticulaţie sobră, de altfel, şi fără dezordine, profund adaptată
conţinutului, într-un amestec dozat de abstracţie şi de anecdotă biografică odihnitoare,
într-o combinaţie deci esenţial pedagogică, ce întreţinea atenţia fără eforturi prea mari, cu
o claritate
596

de expunere suverană, de păreau toate evidente, cu o gradaţie a interesului, studiată

pentru a culmina pe ultima bătaie convenită a ceasornicului din fund, ce ne reamintea
prezenţa timpului abolit un ceas şi jumătate. Prin entuziasmul reînnoit al generaţiilor de
ascultători, toate au trecut de mult în istoria literară. Din desăvîrşirea cam subliniată a
lecţiilor se crease legenda unui Maiorescu ce şi le prepara înaintea oglinzii: omagiu adus
perfecţiei. Nu vorbea, desigur, nepregătit, şi nici nu trebuia: se respecta şi ne respecta;
lecţiile lui nu se pierdeau în improvizaţii şi digresiuni, ci constituiau un bloc organic, cu
un început, o tratare, o culminare, cu o compoziţie constructivă, darul vocaţiei lui
pedagogice; nu voia să sperie, nici să obosească, ci să lumineze şi, mai ales, să se facă
înţeles; însăşi structura lui era, de altfel, clarificatoare, de la sine, fără sforţări. Legenda
pregătirii în faţa oglinzii voia să explice siguranţa apăsată a expresiei, gesturile cu
aparenţe de a fi studiate pentru cei ce nu ştiu să le facă, repetarea unor mijloace de
acţiune oratorică şi chiar exploatarea unor anecdote, spuse întotdeauna cu prospeţimea
improvizaţiei, deşi serviseră de mult. lntr-o lecţie a lui ne impresionase povestirea
minunat modelată a unui caz de televiziune: tînăr încă şi fără rost, Goethe se văzuse într-o
zi de vară, venind din faţă, pe drum, în haine de curte, călare, aşa cum avea să fie mulţi
ani după aceea la Weimar. Pentru a evoca sugestia exercitată asupra publicului
de„prelecţiunile" populare de la Iaşi, ţinute cu un sfert de veac înainte, G. Pana ne descrie
în Amintiri cu cîtă emoţie ascultase povestirea aceleiaşi anecdote goethiane făcută de
Maiorescu, Ea îşi păstrase frăgezimea în gura oratorului; o ridicase din categoria clişeului
spre a-i da tonul comunicativ al improvizaţiei. Că avea anumite explicări demonstrative
intercalate în cursuri pentru repaosul minţii e firesc; meritul lui era de a şti să le
însufleţească. Dincolo de scheletul lecţieibine îmbinatşi de anumite bucăţi de efect nue
admisibil ca să-şi fi învăţat frazele; cît despre gesticulaţie, ea se integra în persoana lui,
egal expresivă, şi în simpla conversaţie, cu sublinierea cuvintelor celor mai uzuale, cu
punctuaţii energice şi uneori chiar cam teatrale, cu între-
597

ruperea obişnuitelor lui exclamaţii: „doamne!", „asta da, asta nu", ce-i îndulceau
solemnitatea în oarecare cordialitate. Vorba era elementul lui natural, spaţiul vital al
existenţei lui, de unde pasiunea de a conferenţia. Impresiile celor ce l-au ascultat în
debuturile lui la ,Iaşi în „pre-lecţiunile populare" sunt identice cu cele ale auditorilor de
mai tîrziu. Caracterul de „vulgarizare" al acestor conferinţe venea din putinţa de a face
accesibile probleme abstracte, cu eliminări masive şi schematizare liniară. Sistemele
filozofice cele mai neguroase au trecut, astfel, prin expresia lui fără a-şi lăsa nimic din
negură. Pe cît dezghioca ideile de toate aderenţele, pe atît le prezenta însă de elegant, cu
nimic popular sau familiar. Arta lui trezea în ascultător satisfacţia de a înţelege idei
reputate adinei, redate însă simplu şi clar.
Şi discursurile lui politice au aceeaşi tonalitate academică; multe pe teme ideologice,
constituţionale; altele, cu caracterul pledoariilor de afaceri, cu studiul serios al dosarului,
fără balast de amănunte şi statistici, fără digresiuni. Simplificator şi unificator şi la
tribuna Camerei, nu uita niciodată obiectul precis al cuvîntării, nu se abătea în disertaţii
istorice; nu avea elocinţa impulsivă, vehementă şi brutala a lui Al. Lahovari, sau cea
lapidară, plină de formule puternice, agresivă a lui P. Carp, ci o elocinţa aşezată,
expozitivă, a cărei forţă stă mai mult în argumentare şi în logica faptelor înşirate.
Totul era prezentat unit, în cadrul unei urbanităţi universale, nu însă fără o oarecare
intenţie ironică şi ton superior. Prin calitatea lor academică, lipsită de elementul esenţial
al pasiunii, discursurile lui au convins, fără să mişte. O astfel de elocvenţă poate trezi
emoţia intelectuală a unui public restrîns, dar rămîne ineficace în cadrul discuţiilor agitate
de patimi politice. Vorba nu-i ţîşnea din inima lucrurilor, cu vehemenţa, pe care uneori o
găsim chiar şi la Carp, cum e, de pildă, în discuţia Camerei din ziua de 15 martie 1888,
cînd uşierul N. Popovici fusese ucis de un foc de revolver: „Domnilor deputaţi, strigase
Carp, dacă îndrăzneala ar fi suficientă ca să acopere o crimă, guvernul ar fi alb ca omătul;
dacă numărul ar fi suficient pentru a asigura impunitatea, veţi rămîne nepedepsiţi. Sunt
însă
598

pete, care, odată căzute pe fruntea unui om, trebuie să-I facă să plece capul; orice va face,
de răspunderea finală nu va putea scăpa, şi am convingerea că răspunderea crimei va fi
mai apropiată decît se poate crede."
Pe lîngă universala lui urbanitate, Maiorescu mai arăta şi un spirit tot atît de elastic şi
împăciuitor. Nici o asemănare cu maniera tranşantă a lui Carp în toate situaţiile şi cu
vehemenţa întrebuinţată, de pildă, în ziua istorică de la 12 februarie 1901 a prăbuşirii
primului său guvern, pentru că nu voise să cedeze la o reducere a patentei avocaţilor
cerută de takişti.Cînd Barbu Păltineanu îl întrerupsese cu vorba:
— Atunci să-i jupuim? — el se repezise plin de indignare:
„—• Va să zică să-i jupuim? îmi pare bine că aud cu-vîntul ăsta. Domnilor stenografi, mă
rog, scrieţi acolo că am fost învinuit de a jupui pe profesionişti pentru că le-am cerut
72.000 de lei. Scrieţi, vă rog, că am jupuit pe comercianţi pentru că n-au vrut să-mi dea
decît 200.000 de lei. Scrieţi-o, să se ştie şi să rămîie, şi scrieţi că aceasta s-a zis în
momentele acelea în care România era obligată să impună sarcini grele oricărei suflări
din această ţară, ca să scape nu averea lor, ci ca să scape onoarea ei."
Iar cînd G. Gr. Cantacuzino i se adresase împăciuitor:
„— Domnule Carp, pune sabia în teacă şi nu vei avea printre noi decît amici",
Carp îi replicase:
„—- Guvernul nu primeşte a discuta mai departe cu Comitetul delegaţilor pe tărîmul unor
concesii, pe care nu le poate admite".
Maiorescu era, dimpotrivă, dispus la concesii; în afară de linia fermă a ideologiei sale, el
se arăta totdeauna conciliant şi se declara gata de a primi orice amendament. Discursurile
lui cele mai bune sunt cele privitoare la revizuirea articolului 7, adică în chestia evreiască,
şi în jurul modificării Constituţiei la 1884, în care găsim şi căldură, dar numai de ordin
ideologic. Nimic nu 1-a făcut să vibreze mai mult decît spiritul de toleranţă religioasă,
dragostea pentru libera cugetare şi expresia ei, în apărarea
599

căreia, peste argumentarea logică, se simte urcîndu-se în cuvinte căldura inimii.

Adunările mari deliberative, fără să mai vorbim de întrunirile publice de mase, nu se
conduc însă cu logica inteligenţei, ci de cea a sentimentelor; ea a împins Parlamentul
liberal de a da în judecată guvernul Lascar Catargi, după cum era gata să împingă
Parlamentul conservator do a da în judecată guvernul Brătianu, experienţa unuia
neservind la nimic altuia. Făcută din luciditate, din stăpînire de sine, din argumentaţie
logică şi din toleranţă, elocinţa academică a lui Maiorescu n-a putut avea deci în politică
acţiunea hotărî t oare, pe care o merita altfel.

XXIX
1. Scriitorul: realitatea talentului literar. 2. Caracterele clasice ale artei lui Maiorescu.
1. înainte de a preciza natura valorii de expresie a lui Maiorescu, izbeşte realitatea ei;
interesul Criticelor a rămas egal cu cel din momentul producerii lor. Merit cu totul
excepţional. Realizate într-o epocă de instabilitate nu numai a ortografiei, ci şi a limbii,
ele ni se prezintă şi azi ca un punct stabil, fix, peste care au trecut aproape trei sferturi de
veac fără să le fi măcinat. Indiferent de conţinut, articolele lui şi-au păstrat actualitatea
formei. Chiar dacă n-ar fi fost deplin îndreptăţite, materialul lor verbal s-a dovedit atît de
rezistent, încît se poate spune că Maiorescu şi-a strivit adversarii nu numai prin poziţia lui
intelectuală şi prin simţul orientării, ci şi prin soliditatea expresiei artistice: timpul nu 1-a
aruncat în categoria valorilor excluziv culturale, ci 1-a ţinut într-o circulaţie vie, peste
cartea de lectură şi capitolul de istorie literară. E prestigiul artei de a acorda durata
dincolo de conţinut şi de vicisitudine: talentul îmbălsămează şi menţine.
Problemele de care s-a ocupat Maiorescu şi-au pierdut de mult actualitatea; arta cu care
le-a exprimat nu numai că le-a prelungit existenţa, dar a conservat în cristalul ei şi
amintirea adversarilor.
Oricît de absolut ar părea, talentul nu este însă o invariantă; el e legat de timp şi de
idealul lui estetic, de gust şi de modă; preţuiţi într-o epocă, chiar şi poeţii mari îşi pierd
interesul în alta; fondul emoţional variază puţin în decursul veacurilor, dar expresia luise
schimbă cu generaţiile. Cîţi mai citesc azi pe Byron? Pe drept gustat acum o jumătate de
veac, se putea ca arta lui Maiorescu să nu pre-
sr.

zinte formula estetică a vremei noastre. Există deci în orice artă personală de expresie un
germene ce o condamnă la o caducitate relativă. Dacă nu vom putea atinge chiar esenţa
artei lui Maiorescu, rămînesăne apropiem de ea prin cîteva consideraţii şi definiri.
2. în talentul lui de expresie, ca şi în celelalte manifestări, izbeşte mai întîi egalitatea cu
sine însuşi, eleatismul personalităţii. Sibi constat al poetului latin e însăşi formula lui:
aderenţa Cu sine, unitatea morală. Dacă s-ar putea concepe un om scăpat de sub legile
devenirii, s-ar numi Maiorescu. Analogia stejarului cuprins în ghindă nu i se aplică
integral; n-a fost simplă ghindă plină de toate devenirile ulterioare ale stejarului; n-a fost
blocul de marmură capabil de a se preface în statuie; s-a născut stejar, statuie. La o vîrstă
cînd alţii sunt încă amorfi, însemnările ne-au făcut să asistăm totuşi la germinaţia ghindei
şi la ecarisajul marmurei; şi-a rotunjit însă repede o psihologie, cînd alţii, abia o încep.
După ce şi-a rotunjit-o, nimic n-a mai schimbat-o; stejarul s-a înălţat deplin format pe
deal şi statuia s-a împlîntat pe coloană — model eleatic de imobilitate, vrednic şi de
admiraţie şi de spaimă. Ochiul cere variaţie; cimpia aspiră la spinarea dealului şi însuşi
dealul presupune o vale; liniştea reclamă sfîşierea sunetului. Unitatea lui Maiorescu nu s-
a manifestat numai în actele vieţii publice; n-a fost numai de ordin sufletesc, ci şide ordin
tehnic, deşi, in genere, expresia reprezintă o căutare, un exerciţiu continuu, ajuns numai
tîrziu la echilibrul unei formule definitive, ultim popas al unei lungi experienţe; poetul se
naşte, dar artistul dintr-insul se realizează prin etape succesive. Arta lui Maiorescu sibi
constat: o pagină din 1867 are aceleaşi caractere ca o pagină din 1917 ; în sînul unei
producţii de jumătate de veac, nu putem determina nici o evoluţie, nici o variaţie;
egalitate absolută. Nu numai ideile sunt aceleaşi, ci şi expresia lor, timbrul e acelaşi. Dacă
n-ar avea date, ne-ar fi cu neputinţă să stabilim cronologia articolelor îui. Rămîne acum
să dăm cîteva indicaţii asupra naturii egalităţii şi asupra cauzelor care i-au păstrat
actualitatea, căci noţiunile nu se suprapun întotdeauna. Egalitatea e supusă aceleiaşi mode
şi caducităţii, ca şi inegalitatea şi
6Ü2

evoluţia, aşa că viabilitatea nu constă în simpla ei prezenţă, ci şi în talent.

Talentul nu se poate dovedi ; el e substanţa impalpabilă, volatilă, care scapă analizei;
chiar cînd îi descompunem componentele materiale, ne convingem că nu ele îi dădeau
valoarea, ci suflul insesizabil ce le pătrunde. Talentul îl admitem, aşadar, caunpunct
deplecare sigur, ca o invariantă ; nu ne rămîne apoi decît să procedăm la izolarea
elementelor care, fără să-1 explice, îl definesc.
Arta lui Maiorescu este de ordin clasic, bazată pe echilibrul static de forţe. Ea este
expresia literară a însăşi structurii lui psihologice clasice. Cea mai însemnată dintre
creaţiile lui e cea a personalităţii lui armonice. N-a fost, după cum am văzut, nici un om
politic propriu-zis, nici un creator literar, nici un învăţat specializat, nici un scriitor
profesionist, nici un filozof şi nici măcar un critic literar; le-a îmbinat pe toate într-un
ansamblu armonios de calităţi solid închegate ; personalitatea lui nu stă în excesul unei
însuşiri în dauna celorlalte, ci într-un raport, un echilibru de forţe: formula tipică a omului
şi a artei clasice. Stilul literar al lui Maiorescu se suprapune exact pe stilul deviată. Arta
fiindu-i o creştere normală, şi nu bovarică a psihologiei, e de la sine înţeles că şi stilul se
află în acelaşi raport şi corespondenţă; stilul e, în adevăr, în cazul lui, omul.
Clasicismul reprezintă un caracter de peruanenţă ; static. el durează arhitectural ca o
construcţie de blocuri. Toate celelalte formule reprezintă o rupere de echilibru ; prin
dezlănţuirea uneia din însuşirile sufleteşti, a sensibilităţii în genere, ele se realizează în
creaţiuni strălucite, originale, impresionante, dar nu şi trainice sau cu o viabilitate legată
de o epocă, de un gust, de o modă ; satisfac cu exces o curiozitate şi dispar o dată cu
îndestularea ei. Intensitatea vibraţiei lor nu se poate statornici în durată; izbucneşte,
luminează puternic şi dispare. Durata iese numai din echilibru, pentru că se adresează
omului normal, construit pe un raport armonic de funcţiuni, şi nu pe un conflict anarhic
de forţe inegale.
Plecat de la un artist normal, clasicismul se adresează oamenilor normali şi are
perspectiva duratei, pentru că oamenii normali vor exista întotdeauna, în timp ce, pornind
de la un dezechilibru, celelalte formule artistice participă
603

mai mult la fenomenele de psihoză trecătoare ; trezesc entuziasmul sau indiferenţa, după
starea momentană a spiritului public.
Maiorescu n-a fost, aşadar, un om de specialitate exclusivă, ci a realizat tipul clasic,
Vhonnêtte homme, cu lumini egale despre orice, fără exces; n-a ancorat în nici o ştiinţă.
Prin natura ei formală şi abstractă, preferinţa iui a mers totuşi spre logică, cu care s-a
putut orienta în celelalte domenii ale culturii. Abstracţiile filozofice au luat, astfel, o
formă elementară; cultura generală luminează şi clarifică, pe cînd cea exclusiv specială
lunecă repede la pedanterie. Claritatea în expunere, sobrietatea, logica argumentării,
echilibrul conţin în ele înşile virtuţi tonice şi reţin prin simpla lor desfăşurare, indiferent
de subiectul în care se încorporează.
Eliminarea, voită şi practicată delà începutul carierei pină la urmă, a oricărui aparat
ştiinţific, a oricărei trimiteri, e una din notele cele mai caracteristice ale tecnicei
maioresciene. „Erudiţia unui om care pentru orice discuţie mai însemnată* aduce o
mulţime de autori străini — scrie el despre N. Blaremberg — deşteaptă din capul locului
îndoiala celor cunoscători ; căci este evident că cel ce împrumută prea mult de la alţii are
prea puţin în sine". Citaţiile sunt, deci, foarte rare la Maiorescu, citaţiile streine, şi nu din
autorii discutaţi, care, de obicei, sunt abundente. Multe din articolele lui (în lături!, Beţia
de cuvinte, Răspunsurile... etc.) sunt construite exclusiv pe această tecnică: firul luminos
al unor expoziţii precise şi categorice se susţine prin citate, uneori masive, pentru a
produce evidenţa prin acumulare, alteori limitate la un număr restrîns, alese însă cu
preciziune în vederea aceleiaşi evidenţe. Exemplele din Beţia de cuvinte produc nu numai
convingerea, ci şi o dilataţie de ilaritate asociată pentru totdeauna de numele celor vizaţi;
analiza unui singur discurs a anulat definitiv gloria de mare orator a lui N. Ionescu.
Citaţia pregnantă nu e întrebuinţată numai din necesităţi polemice, ci şi în articole
expozitive: meritele excepţionale ale luiEminescu sau meritele relative ale lui Ioan
Popovici-Bănăţeanul sau Victor Vlad Delamarina sunt puse în lumină printr-o simplă
* în text, eronat: neînsemnată.
604

culegere de citate cu o modestie interpretativă ce impune atenţiei cetitorului mai mult pe

scriitor decît pe critic.Citaţiile din autori străini sunt însă rare şi, îndeosebi, lapidare, şi
mai mult de natură literară, pentru a prinde ideea într-o formulă, culese din dicţionare, din
enciclopedii, din manuale, tocmai pentru a le sublinia caracterul de generalitate, pe
înţelesul şi sub controlul oricui. Lipsa documentării ostentative nu înseamnă totuşi lipsa
de informaţie; de la primele pagini, cititorul cîştigă, dimpotrivă, unsentiment de siguranţă
şi în călăuză, dar şi în sine însuşi; satisfacţia e de ordin moral şi estetic. Absentă în note,
informaţia se simte totuşi: e cea a omului de cultură generală, perfect mistuită,
transformată în substanţă proprie, personalizată; dispărută ca element separat, nedigerat,
corp străin intrat în economia altui corp. învinuit de plagiat (cazul lui Aron Denusianu din
1867 sau al d-rului Zotu), Maiorescu nu s-a apărat ; prezentă în întreaga sa critică,
estetica lui Schopenhauer nu a fost niciodată citată şi expusă: a asimilat-o şi a redat-o
personal, fără erudiţie, desfăcută de orice negură filozofică, suplă, elementară, în formule
pe înţelesul tuturor, fără pretenţia de originalitate, cu tonul unor adevăruri irecuzabile,
bunuri comune; cu seninătatea cu care Virgi-liu urmărise, pas cu pas, Odiseia în primele
şase cărţi ale Eneidei şi Iliada în celelalte şase, sau cu care Terenţiu contopea două piese
greceşti ale lui Menandru şi Difil în una singură — a sa. Problema plagiatului nici nu se
pune într-o artă în care originalitatea nu stă în invenţie, ci în asimilaţie şi redare
expresivă.
Natura însăşi a stilului maiorescian e clasică; elaborat prin eliminări, şi nu prin adaosuri
succesive, el pare de o extremă simplicitate; scos după multe operaţii de filtrare, se
prezintă sub o formă de perfectă solubilitate şi limpiditate. Apropiind, orice idee de
cetitor, el pare la îndemîna oricui; stil clasic de clarificator. Cu toate că formaţia lui
intelectuală era aproape exclusiv germană, cu toate că teoriile lui sociale şi estetice îi
veneau din aceeaşi sursă, arta lui nu-i datoreşte nimic influenţei germane. Maiorescu a
fost un mediteranian, un greco-latin, un simplificator al metafizicei germane, într-un stil
analitic mai apropiat de moraliştii francezi decît de metafizicienii germani.Marea lui
admiraţie pentru Schopenhauer se explică şi din faptul
0C5
că, prin specia talentului său, Schopenhauer a fost cel mai latin dintre filozofii germani;
prin strălucirea formei literare şi incisivitatea expunerei, Aforismele lui sunt mai aproape
de Chamfort decît de Kant.
Latin, arta lui Maiorescu converge înainte de toate spre claritate; cu rismil oricărei
simplificări şi deci al unei pauperizări a substanţei, ea reprezintă harta schematică, dar
definitivă a chestiunilor tratate fără nici o încărcare de incidente, fără digresiuni. E poate
cel mai bun stil ştiinţific din cîte avem, minuit însă de un scriitor clasic, care nu se
serveşte de un vocabular profesional, ci se foloseşte de limba oricui. Nicăiri nu vom găsi
un cuvînt local, dialectal, un cuvînt pitoresc sau tecnic; ca la toţi clasicii, ca la moraliştii
francezi, limba este obştească, instrumentul de comunicare al tuturor1. Arta clasică e prin
esenţă discretă, ea nu e emotivă şi raţională ; nu vrea să mişte, ci săconvingă., nu vrea să
turbure, ci să limpezească. Vremea macină elementul pitoresc şi podoabele imagistice;
desenul din peniţă al lui Maiorescu a rămas totuşi pur. Pentru necunoscători, stilul lui nici
nu există: limpiditatea lui se scurge neoprită prin nimic; obiectul se prezintă singur, şi nu
prin
1 Limba lui Maiorescu a rămas atît de actuală, încît rar găsim în ea forme ieşite azi din
uz. Aşa, de pildă, întrebuinţarea atît de repetată a formelor abundant, abundanţă,
(abundanţă inimii, mişcarea abundantă) răspunde gramaticei; noi spunem totuşi azi
abundent, abundentă, poate prin faptul asimilării cu formele mai numeroase ale
adjectivelor şi ale particip iilor de la conjugarea a Ii-a şi a Ill-a (dement, recent, insistent,
aparent etc.). E o presupunere, pentru că găsim totuşi amant, flagrant, crispant etc. Limba
nu e logică.
Forma apreţiare ar fi logică, derivînd-0 de la preţ; în realitate, cuvîntul e neologistic şi
derivă de la forma scrisă (de ce?) şi nu vorbită a franţuzescului apprécier... Multă vreme,
Maiorescu s-a înverşunat să scrie Eugenie, Iulie Caesar, Iunie Brutus etc., pe cuvîntul că
ius a devenit în limba română ie, de cx.: luna iunie, luna iulie etc. Numai că aceste sunt în
adevăr cuvinte româneşti, pe cînd Euge-niu, luliu, Iuniu sunt nume proprii, venite tîrziu,
fără să fi urmat legile de formaţie a limbii române. Maiorescu mai întrebuinţa mereu
ideea platonică, filozofia platonică etc. Aşa ar fi fost natural; dar cuvîntul „platonic" a
luat un înţeles atît de special la noi, ca şi în franţuzeşte (dragoste platonică), încît cu greu
se mai poate întrebuinţa în sensul tecnic. E prea tîrziu pentru a reacţiona; ar fi poate
nimerita întrebuinţarea adjectivului „platonician". De altfel, şi în franţuzeşte avem: amour
platonique şi Vidée platonicienne.
606

intercesiunea unui mijlocitor, care ţine să dea relieful cuvenit ideilor expuse, adevărului
simplu şi elementar. Cu toată nuditatea, calitatea lui literară e cu atît mai mare cu cit e
mai puţin aparentă ; el e strict noţional şi fără imagini sensibile. Rece în genere, în unele
pagini circulă totuşi o căldură "emoţională, care-i dă stilului o mişcare, un ritm mult mai
viu, deşi în aceeaşi tonalitate de seninătate şi nobleţă. Nu vom face decît un singur citat
din începuturile activităţii lui (1872):
„Era într-o seară lină de mai din anul 1871 ; dar în salonul unde se adunase atîta mulţime
de oameni, nu se observa frumuseţea naturii renăscute; pasiunile politice erau la ordinea
zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului. In fundul acestei săli,
atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă
imitare a unei statui antice ; şi, pe cînd toţi oamenii erau cuprinşi de discuţiile politice, în
mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiei tuturor, în confuzia acestei
mişcări ţintite spre un singur punct din viaţa reală, punct trecător, de o importanţă fără
măsură in prezent, de o nulitate fără măsură în viitor: statuia albă, cu surîsul eiblînd, sta
senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului; păstrată
întrecut, sigură de viitor, ea îşi purta înaintea noastră cu o linişte supranaturală viaţa-i
eternă. Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine,
înălţat în sfera ei, a ştiut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur, dar numai acela a
ajuns pe calea nemuririi."
Secretul artei lui de scriitor este la fel cu cel al oratoriei : dublu proces de apropiere şi de
depărtare, de scoborîre şi de înălţare a conţinutului şi a expresiei. Conţinutul este redus la
un minimum de formule clare; orice complică, secundar sau parţial, este înlăturat
sistematic, pentru a nu rămîne decît miezul elementar. Procesul de simplificare a ideilor e
urmat apoi de un proces de înălţare a expresiei lor la o demnitate stilistică, la o
proprietate de termini, la un ton susţinut, ce le dă informă ceea ce le luase în conţinut. De
aici satisfacţia cetitorului de a putea urmări cu lesniciune idei recunoscute ca subtile într-
o formă a cărei elevaţie e totuşi evidentă.
607

„Îndrumătorul", i-am spune, încheind aceste rînduri. nu fără a preciza: rolul

îndrumătorilor este de obicei legat de o epocă; el devine repede istoric şi se transformă
într-un moment al evoluţiei culturii. Soarta lui Maiorescu a fost sa rămînă actual şi astăzi,
adică după trei sferturi de veac. şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. In materie de
cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici liniare; cînd crezi că ai pus mîna pe ţărm, un
val te smulge departe în larg; pînza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub
nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi
umple ochii cernealanori-lor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu
cel al lui Maiorescu: birui-ca gîndul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia
criticului deasupra uşei bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?
La răspântiile culturii române, veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e
drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi, pentru că pleacă din însăşi izvoarele
spirituale fără moarte ale logicei, bunului-simţ, bunului-gust, şi s-a realizat într-o formă
pură, fără vîrstă.

\
ANEXE

ANEXA nr. 1
Primul discurs al lui T. Maiorescu
Guvîntul rost it la împărţirea premiilor în şcoalele române din Braşov (Foaie pentru
minte, inimă şi literatură, nr. din 2 august 1851),
Onorabila adunare,
Aceste sunt probele de sporul ce am făcut pe cîmpul învăţăturii în cursul acestui an
scolastic. Şcolarii care îm-plinindu-şi datoria, care învăţînd şi-au adunat cunoştinţele sunt
astăzi bucuria iconomului izbitor de osteneală, cînd el toamna, după ostenelele de peste
an, îşi vede grînarele pline de rodul sudoarei feţei sale.
Nu mai puţină bucurie credem că simt astăzi şi acei buni taţi de familie care, pătrunşi de
marele adevăr că învăţătura e averea cea mai secură ce dînşii o pot lăsa de moştenire după
moarte la copiii lor, îşi dau copiii la învăţătură şi sprijinesc şcoalele din toate puterile lor;
da, dragilor noştri părinţi, învăţătura e averea cea mai secură ce o lăsaţi nouă fiilor voştri;
averea materială e supusă la varii schim-băciuni; numai învăţătura e nepieritoare, o astfel
de moştenire nici moliile n-o rod, nici focul nu o mistuieşte, nici furii nu o sapă.
Insă, dacă ne-am învrednicit a serba împreună această zi însemnătoare, dacă noi suntem
acei copii norociţi, cărora învăţătura să ni se propună în limba ce o înţelegem, în dulcea
limba ce o am supt ca laptele de la iubitele noastre mame; aceasta suntem datori —
însemnaţi-vă bine, fraţilor şcolari —, sîntem datori zic numai patronilor acestei scoale.
Aşa, onorabili patroni! mai mult de 300 de copiii dumneavoastră sunt datori, căci ei se
adapă din fîntîna ştiinţelor, ce se le aducă capital nepieritor pentru toate vre-mile. Pînea
ce o da creştinul milostiv la cel flămînd întîm-pină foamea acestuia vremelniceşte pentru
o zi, o săptămînă, o lună, sau un an, haina cu care creştinul darnic îmbracă
40*
611

pe săracul col gol îl apără de frig numai vremelniceşte; însă ajutorul ee dumneavoastră,
onorabili patroni, îl faceţi la scoale, milostenia ce o daţi întru învăţătură, întru dobîn-direa
adevărului, este veşnică ea adevărul; învăţătura ce se împarte prin ajutorul dumneavoastră
nu foloseşte numai pe primitor, ci pe generaţii întregi.
Primiţi, dar, de la cei 300 şi mai bine de şcolari ce învaţă în această şcoală patronată de
dumneavoastră, primiţi, onorabili patroni, prin mine, fragedul lor organ, mulţumirile cele
mai sincere, şi fiţi încredinţaţi că recunoştinţa lor va fi veşnic în inima lor, ca şi roadele
învăţăturii semănate în mintea lor prin generozitatea dumneavoastră.
A N E X A nr. 2
Iată scrisoarea lui Titu Maiorescu trimisă in 1857 sub pseudonimul Aureliu Iui Iacob
Mureşianu. îi păstrăm ortografia mimai în prima parte, ca un document de felul cum scria
Maiorescu în acea epocă1.
Domnule redaptore
Deschide unui june, care tocmai acuma pasesce primele trepte ale scarei literare, organul
d-tale, singura propta publică a Romaniloru dincoace de Carpaţi, spre a-şi începe prin elu
realizarea unei idee care şi-o propusese ca scopu al vieţii, ideei: de a cuminecare
Romaniloru spiritulu celu aduncu şi fundamentale alu clasiciloru germani şi englezi şi alu
celoru antici în contrastu cu usiaratatea şi supra-ficialitatea Franciloru, care prin
traducerile unei mulţime de secaturi romantice şi romanesce (celu pucinu la scritorii din
Valahia) începe a isi revocare cate un echo ce nu credu ca poate aduce literatura pe o cale
probabile, ci ne o baga în stricta sentimentalitate idilica, a cărei ieroi vedendu o lacrima, o
manusia sau un papucu de dama, împreuna cu obligata lumina a lunei cadu în cate o
extasa, incatu paru a fi destinaţi spre colonizarea turnului nebunilor. Dar la scopul ! Ma
rog, domnule, a nu refuza traducerii mele alatu-
1 O reproducem după Aurel Mureşianu, Cea dintîi încercare publicistică a lui Titu
Maiorescu, în Gazeta cărţilor, Ploieşti, nr. 1, 15 iulie 1934.
612
rate un locuşor în Foaia d-tale, mai ales fiind asta traducere à propos la anul nou. In
privinţa gramaticei sper ca ma pot justifica şi ca sunt consecinţe în ea. Cuvintele: îi, iar,
îmi, ilu le scriu ei, ierujsi, ilu, ca mai apropiate asa la derivatiunea lor din ei, iterum, sibi.
Uium. Alţii vad ca scriu potutu, fromosu etc., dar zeu prea mare revoluţie ar trebui să fie
iscată în limba, dacăs'or corege dupa metoda asta; nu se mai poate scoate transformarea
lui o in u din ea.
Reţinui „sum" în loc de „sunt" şi „ista" pentru ăsta11 fiind ca formînd o limbă curată
dupa principiul drept al comunismului, cei mai mulţi Români, care pronunţă cuvintele
aceste în modul arătat, au tot dreptul a cere aprobarea lor generală, fiind şi mai apropiate
rădăcinei latine.
Infinitivul după: a, aş, çei, ar etc., îl scrisei cînd deplin cînd prescurtat p.e. „vei striga",
„n-ar venire", prin întrebuinţarea a amîndouă formelor eîştigăm şi în privinţa eu^
fonismului foarte mult. Spre distingere pusei la imperfect accentul grav, la perfect
circumflex. Nu ştiu, ar fi cu putinţă a-mi publica şi rîndurile astea înaintea traducerii
mele. V'aşi mulţumi foarte mult, pentru că ar servi drept apel la indulgenţa lectorilor.
M'as ruga încă de a-mi răspunde prin corespondenţa publică din Gazeta (sub semnul:
Aur. Vien.) dacă îmi pot lua libertatea de a trimite astfel de cercări.
înainte fiind recunoscător al d-tale
Aureliu Viena 4/2 1857, c.n.
Iacob Mureşianu n-a publicat nici traducerile, nici scrisoarea, dar i-a răspuns în nr. de la 2
ianuarie al Gazetei din 1857:'
„V. A. (Viena Aureliu) Intenţiunea e bună, proba e mică, vom vedea."
A N E X \ nr. 3
Iată articolul lui A. Pelimon (Reforma, 24 sept. 1859) despre cea dintîi conferinţă ţinută
de T. Maiorescu la Bucureşti cu privire la Socialism şi comunism.
613

„Cu o limbă proprie a ştiinţelor cu înţeles înalt şi cu idei luminătoare, junele d. Titu Liviu
Maiorescu ţinu un discurs duminică la 20 sept. în una din şalele colegiului naţional din
Bucureşti, prin care acest orator june şi dotat de un talent rar dezvoltă cu multă elocinţă,
înaintea unui însemnat număr de auditori, marea idee ce ocupă în timpuri moderne
spiritele şi frămîntă cele dintîi capacităţi din lumea europeană: principiul sau întinsa idee
a comunismului şi a socialismului.
Oratorul începu discursul său printr-un exordiu pompos, cită pe rînd materiile ce voia a
trata, desfăşură ştiinţa într-un mod ingenios, dezbătu ideea sus-numită şi arătă, în fine,
care sunt avantagiile sau dezavantagiile ce pot să aducă cu sine aceste idei, dacă sunt
practicabile sau nu şi dacă pot produce vreun bine pentru omenire. Vocea sa plină de
armonie făcu plăcere ascultătorilor; ideile sale luminate fură conduse de cea mai profundă
erudiţiune; aceste idei dezbătute şi propagate de cătră cei mai iluştri bărbaţi ai secolului
atrase luarea-aminte a auditorului; părea că-i inima şi-i transporta în regiuni secrete, le
insufla acel gust şi amoare de ştiinţă. Eruditul orator demonstra, defini, ca să zic aşa, prin
litere şi prin cifre, ce este comunismul şi socialismul, din care cauză şi ce fel se iviră
aceste idei pe orizontul societăţii moderne, care fură efectele ce produseră în societatea de
azi.
...D.T.L. Maiorescu dezvoltă cît se poate de bine această idee; arătă relele, în care ar fi
căzut societatea luînd aceasta de o bază practică, spre a o transforma în legii; în fine,
oratorul demonstra că, dacă aceste idei sunt folositoare în teorie, în practică însă sunt
vătămătoare şi irealizabile ; arătă într-un mod strălucit cum clasa celor avuţi — a
proprietarilor, ajunse a se interesa de aceea a proletarilor mizeri şi nefericiţi, din cauza
legilor nedrepte şi inegale. Comunismul şi socialismul zguduind lumea prind mai cu
seamă de pe la finele secolului XVIII clasele în luptă, Europa întreagă fiind în
necontenită mişcare pînă astăzi, şi pentru care învăţaţii Franţei şi ai Germaniei se ocupară
şi scriseră atît de mult, mulţi din inamicii ţărilor noastre voira a califica şi revoluţia
socială a românilor de la 1848 ca o tendinţă către ideile de socialism şi comunism.
614

Aşteptăm însă de la junele orator să arate dacă, în adevăr, românii, după principiile şi
datinile ce moşteniră de la străbunii lor, după poziţiunea locului şi starea primitivă a
societăţii lor, avea nevoie să alerge la idei şi sisteme împrumutate de la celelalte staturi,
spre a se putea reorganiza într-acest mod."
Articolul urmează şi în nr. 27/9 sept. cu o expunere proprie a lui Pelimon asupra
chestiunii, dacă în adevăr românii ţintiră vreodată la comunism şi dacă cei care îi
calificară astfel avură dreptate sau nu.
A N E X A nr. 4
Doctorul luliu Barasch, cu care avea relaţiuni încă de la Isis, publică următoarea dare de
seamă asupra cărţii lui Maiorescu: Einiges philosophische1.
„Aceea ce m-a izbit la prima vedere în opul d-lui T. M. este talentul superior care-1 are a
trata materiile filozofice cele mai abstracte, nu numai în mod foarte popular, putem să
zicem în o conversaţie foarte uşoară şi plăcută, ci, ce este mai mult, a înfăţişa aceste
adevăruri sub nişte punturi de vedere cu totul nouă şi interesante. Deja Lessing a zis că în
filozofie noutatea nu consistă în invenţiunea ideilor nouă (căci ideile nu sunt ca maşinile,
care poate cineva să născocească nouă în toate zilele), ci a da forme nouă chiar ideilor
vechi. Cine găseşte a da în filozofie o metodă nouă, care conduce la cunoştinţa
adevărurilor vechi, a găsit într-adevăr o filozofie nouă ; căci filozofia nu constă în
puţinele rezultate care se află pe paginile finale ale fiecăreia sisteme filozofice, ci tocmai
în operaţiile adinei, intelectuale, care au condus prin o lănţuire logică la aceste rezultate.
Sistemele filozofice sunt nişte faze trecătoare, pe cînd metodele bune rămîn nemuritoare.
Aşa este în filozofie, ca şi în matematici; nu teoremele, ci argumentele lor constituie
adevărata ştiinţă.
Aşadar, cu bucurie şi cu admiraţie am văzut în numitul op dezvoltarea ideilor filozofice
în un mod original şi nou ; apoi aceea ce am admirat mai mult în junele nostru autor
1 S-a publicat în Românul, dar noi o reproducem după G. Sion, Revista Carpaţilor,
1861, p. 709— "'21.
615

este o erudiţie imensă, pe lîngă aceasta o originalitate de concepţie, căci în genere cei
prea erudiţi în filozofie sunt rar spirite originale şi de concepţie nouă spontană.
Coprinsul cărţii d-lui T. M. este cel următor. Afară de o introducere scurtă, opul cuprinde
următoarele 12 capitole: 1. Ce este filozofia?; 2. O definiţie mai lămurită despre filozofie;
3. Enumerarea părţilor filozofiei; 4. Fundamentele psihologiei; 5. Tot despre psihologie
(Facultatea reproducţiunii) ; 6. Tot psihologia (simţirea, dorinţa, voinţa, judiţiul şi
caracterul); 7. O revistă scurtă a principiilor psihologice după metoda autorului; 8. Idei
generale filozofice; 9. Teismul şi ateismul; 10. Moartea şi Nemor-talitatea; 11.
Consecinţele sociale ale acestor sisteme filozofice; 12. Apendice (aci sunt grămădite
notele şi citaţiile savante ale autorului).
Ne este cu totul imposibil a intra aici mai mult în detaliurile acestor articole, dară suntem
încredinţaţi că orice român care are simpatie şi amuzare pentru cercetările înalte
filozofice şi care nu se mulţumeşte cu o lucrare oarecum instructivă a inteligenţei sale
pentru obiectele prozaice ale vieţii sale de toate zilele; că acest om, zicem, cetind
cuprinsul acestui op, îşi va simţi excitată curiozitatea de a-1 citi. Cu toate acestea, n-am
putut a ne împiedica de a face aci autorului cîteva observaţii subiective. Dînsul a făcut
prea bine că a dat în opul său cea mai mare întindere psihologiei, fiindcă este ştiut că de
la Cartesiu (Descartes) pînă acum toate sistemele filozofice sunt bazate pe psihologie,
căci de la Descartes, care a început sistema sa zicînd «De tot trebuie să mă îndoiesc, afară
de existenţa mea proprie», pînă la Kant şi mai cu seamă la idealismul Iui Fichte, la
sistemul transcendental al lui Schelling şi fenomenologia spiritului lui Hegel, baza
strămutabilă şi indubitabilă în filozofie a rămas ideea unităţii fiinţei noastre psihice (ego,
le moi, das Ich), care este ca punctul celebru al lui Arhimede, din care filozofii moderni
cînd răstoarnă, cînd reconstruiesc lumea fizică şi morală. Eu pot să mă îndoiesc de
veritatea existenţei lumii, dar cel puţin un lucru este pentru mine indubitabil, adică ca
există în mine un ce care se îndoieşte. • Junele nostru autor a urmat în cercetările sale
fiziologice sistema lui Herbart. Pentru un spirit matematic
618

(ca autorul), această sistemă are ceva fascinant şi izbitor; căci este într-adevăr spectacol
curios de a vedea şirul ideilor noastre formulat în nişte serii algebrice, ca şi cînd ar fi nişte
mărimi materiale; este frapant de a vedea prin argumente matematice explicată deducţia
lucrurilor noastre intelectuale (precum este reproducţia ideilor, imaginaţia, memoria,
chiar şi dorinţele şi voinţa noastră liberă), nu devine alt nimic, decît un «faci» (?) al unui
calcul algebric. Dar ni s-a părut totdeauna că sistema psihologică a Iui Herbart nu
exprimă tocmai fundul acestei ştiinţe şi că imbrăcarea ideilor într-un înveliş de cifre este
o îmbrăcare stranie, în care fiecine cunoaşte îndată costumul împrumutat.
Cît pentru ideea proprie a autorului nostru, adică de a deduce diversele facultăţi ale
noastre psihice numai de la un singur punct de plecare, adică de la lupta şi de la
coliziunea ideilor (Kampf der Vorstellungen), avem să observăm cele următoare. Autorul
zice că nici o idee nu se pierde în creerii noştri şi numai că ideea nouă B atacă pe cea
veche A, o împinge parecă in fundul scenei şi o întunecă pînă cînd va veni ideea C, care
va întuneca la rîn-dul său pe B, şi atunci A va redobindi puterea sa primitivă şi va
reocupa din nou antiscena teatrului nostru intelectual. Asta este principiul fundamental de
la care junele nostru autor deduce cu o genială sagacitate toate lucrările noastre fizice.
Dar întrebăm cele următoare: cînd C atacă şi bi-ruieşte pe B, care ocupă acum singur
inteligenţa noastră, punîndu-se în locul ei, oare prin ce drept o să iasă ideea A din
ascunsul ei? Căci din două lucruri, unul: or că C va fi o idee aşa de puternică ca B, sau
nu; dacă nu, este învederat că nu va putea birui pe B şi că acesta va rămîne omnipotent,
observînd pe A ca mai înainte, dar, dacă din contră, C va fi de o putere egală cu B, este
asemenea învederat că ea exercită în raportul său cu A tot acel exclusivism ca B, fiindcă
toţi puternicii în lume au o calitate comună; adică că împing şi depărtează pe cei mai
debili decît ei care le stau în drum. Aşadară, această tiranie pe care B a exercitat-o cătră
A, negreşit că şi C va exercita cătră sărmanul A, care n-a dobîndit alt nimic decît că şi-a
schimbat stăpînul şi va rămînea ca şi mai înainte în o apăsare nimicitoare, ca şi cum n-
ar exista.
617

Dar întreb, cine ne zice că ideile (impresiunile intelectuale) nu se pierd si nu slăbesc de

sine odată, pe cînd vedem că impresiile simţirilor noastre se slăbesc şi se sting
(verklingen) de sine? Este ştiut din optică că oricine priveşte cîteva minute necontenit la o
coloare monotonă (d. e. galbenă) nervul optic se osteneşte de acesta monotonie pentru
această coloare şi nu mai este în stare cîteva minute a o percepe; şi tocmai după ce
vederea noastră a fost ocupată cîteva minute cu privirea unei alte colori, tocmai atunci
revine nervului optic facultatea sa primitivă de a percepe coloarea galbenă, fiindcă
diversitatea impresiilor este un repaos plăcut şi restaurant pentru organele simţurilor
noastre (asta e şi cauza plăcerii distracţiilor). De ce dară toată această lege de osteneală şi
de restauraţie să nu domnească şi în sfera noastră psihică? Ni se pare că şi această lege ar
putea servi ca un punct de plecare pentru o serie de deducţii fiziologice."
ANEXA nr. 5
Articolul lui G. Sion scris la sosirea lui T. Maiorescu din străinătate, publicat în Revista
Cariaţilor (1861),I, 709-727, la Relaţiuni ştiinţifice, sub titlul Un studinte român în
Germania:
„... Voim a vorbi despre un june studinte carele, într-o etate nematură încă, a ştiut prin
talentele sale a-şi face un renume în Germania. Acesta este Titu Maiorescu, fiul domnului
Ioan Maiorescu, cunoscut între toţi românii după erudiţiunea sa şi după lucrările
însemnate ce ne-a dat asupra istoriei şi linguisticei noastre.
... Junele laureat (e vorba de doctoratul din Germania), adăpat din pruncia sa de la
sorgintele autorilor germani, simţi o predilecţie particulară pentru filozofie, ştiinţă şi
muzică. Spiritul său precoce, inteligenţa sa pentru ideile abstracte, care fac glorie
spiritului german, îi atraseră de timpuriu admiraţia camarazilor săi şi chiar a învăţătorilor
săi. După concursul ce a depus la Bucureşti înaintea Eforiei şcoalelor, Titu Maiorescu
capătă un stipendiu din par-
618

tea statului cu obligaţiunea de a merge în Franţa şi a se perfecţiona în litere. Mergînd la

Paris, se puse cu mare activitate pe studii, pe lîngă litere, el se ocupă şi cu dreptul, şi în
curs de un an el capătă gradul de licenţiat în amîndouă aceste specialităţi; lucru rar într-
adevăr, căci ramura literelor este cea mai dificilă, şi foarte greu poate căpăta cineva
licenţa1. Dar în curînd acest june promite a se întoarce chiar cu doctoratul de litere, lucru
cu îndoit mai greu de căpătat, fiind ştiut că pînă acuma din facultatea de litere de la Paris
n-a venit decît prea putini doctori."2
Apoi, după ce pomeneşte de cartea filozofică a lui Maio-rescu: Etwas {—Einiges)
philosophische^) in gemeinfass-licher Form, reproduce darea de seamă a doctorului
Barasch din Românul şi adaugă: „Cu această operă, junele român îşi făcu o adevărată
reputaţie filozofică în lumea filozofică germană. Mai multe ziare ştiinţifice germane şi
chiar franceze, mai mulţi scriitori eminenţi şi competenţi făcură recenzii şi critice
judicioase şi pline de laudă pentru opusculul acesta."3
Aminteşte apoi de conferinţa ţinută de Maiorescu la Berlin pentru ridicarea unui
monument lui Lessing şi reproduce darea de seamă a lui R. A. Stahr din National
Zeitung, din 25 martie, şi încheie:
„Critica germană ne scuteşte de a mai vorbi despre siritul ingenios al junelui M. Noi, din
parte-ne, nu putem decît să-1 felicităm şi să-1 binecuvântăm. Studiile sale, silinţele sale
nu pot fi decît un nobil model pentru junimea studioasă. Talentul său, cunoştinţele sale
fac onoare părinţilor ce l-au născut, patriei şi naţiunii române. Dar pe cit a reuşit a-şi face
un renume între germani, putea-va reuşi oare a se face folositor şi naţiunii sale? O îngrij
ire ne preocupă : că el s-a prea aruncat în germanism, adecă în teoriile şi sistemele cele
abstracte ale nemţilor, care sunt necompatibile
1 La Paris, Maiorescu şi-a echivalat numai doctoratul în filozofie din Germania cu licenţa
în litere, fără alt examen.
2 Ceea ce nu s-a întîmplat; dar ne dovedeşte că informaţiile lui Sion veneau din cercul
familiei Maiorescu.
3 Berlinische (sic) Zeitung, de fapt Vossische Zeitung, de L. Rel-lstab; în National
Zeitung, de A. Stal (= Ad. Stahr); în Revue de l'instruction publique, nr. 38, din 1860, de
M. le Baron Caserta.
619

cu spiritul pozitiv al românilor. Da aceea şi ne permitem a-1 conjura să-şi aducă

totdeauna aminte că e român, să cugete mai mult la gloriile naţionale, să mediteze la
lucrări cari pot să fie folositoare românilor şi să prefere o glo-rioară românească în
schimb cu aplaudele ideologilor nemţi. Aceasta ar fi puntea cea mai salutară, peste care
am dori să-1 vedem păşind."
Aceasta a şi făcut Maiorescu — devenind nemuritorul autor al Beţiei de cuvinte, în
care G. Sion era stigmatizat.
A N E X A nr. 6
Iată articolaşul lui G. Greţeanu scris la venirea lui T. Maiorescu în ţară cu prilejul
debuturilor lui de conferenţiar1:
„Studiile serioase prin care se disting românii în Universităţile străine sunt atîtea merite
de care se mîndreşte şi se foloseşte patria noastră. Junele d. Titu Liviu Maiorescu, fiul
învăţatului nostru profesor, după un adevărat succes In studiile filozofice, constatat în
Germania prin teza sa, a revenit în ţară şi fără întîrziere a început a preda un curs de
filozofie practică şi familiară, pe care-1 expune cu mai multă înlesnire şi eleganţă decît
claritate. Nu voim însă a cenzura pe junele profesor; defectul nu e poate atît al său, cît al
publicului nostru puţin dedat în ideile adînci [şi grele de pătruns ale doctei Germanii."
ANEXA nr. 7
Pentru a da atmosfera întregului proces al lui Maiorescu din 1864 printr-un dosument
contemporan, vom reproduce acest fragment de scrisoare a lui Iacob Negruzzi cătră Al.
Gregoriady-Bonachi din 17 februarie 1865:
„Abia scăpat de astă năpastă, dădui într-o altă, în «procesul Maiorescu», căruia veste
desigur a parvenit pînă la mfloritele maluri a măreţului Istris. Apărarea lui Maiorescu ce
se compunea de—pot zice fără a-mi compromite modestia—
1 G. Creţeanu, în Mişcarea literară, din Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, I,
1861, p. 853.
620

de mai toată inteligenţa jună a laşului, adică de mai toate membrele Societăţii „Junimei"
(P. Carp, V. Pogor, G. Mîr-zescu, N. Mândrea, G. Cimara şi eu), a fost în tot timpul
acestui monstruos, dar, din punctul de vedere juridic, ridicol proces, in friguri cumplite de
mişcare, îndoială şi aşteptare. în fine, d. procuror, convins din toată întregimea
instrucţiune! că Maiorescu este nevinovat, retrage actul de acuzare şi declară solemn că
nu-i rămîne nici măcar un prepus despre nevinovăţia lui Maiorescu. Atunci parchetul
apărării renunţă la orice cuvîntare şi însărcinează numai pe Mirzescu să expuie cum
intrigile s-au urzit pentru convincţiunea morală a judecătorilor şi a masei publicului ce se
adunase. Majoritatea disculpă pe Maiorescu şi desfiinţează orice acuzare, citeşte sentinţa
ca absolutoare sub nesfirşitele aplauze şi bravote a aceluiaşi public, care patru zile de rînd
de la zece dimineaţa pînă la 5 după prînz, aplaudase pe clica calomniatorilor ! Vezi,
Alecule, acest proces mi-a umplut sufletul cu amărăciune. Gînd am văzut la ce este expus
un bărbat cu adevărate merite, un bărbat care singur este în stare să diregă şcoalele spre o
mai bună cale, cum o societate coruptă este plecată să apuce răul cu ghiare de sticlă şi să
tăgăduiască orice merit, orice bine; cînd am văzut sute şi iarăşi sute de oameni hulind
sanctuarul dreptăţii şi aplaudînd calomniatorii care singuri se dădeau de gol, cînd am
văzut că între trei magistraţi s-a aflat unul care voia să condamne, împins fiind de clica
intriganţilor; cînd, în fine, după o fericită izbutire, văd că ministrul prin depeşă cere de la
procuror să-şi dea seama de ce şi-a retras acuzarea şi ordinea procurorului instanţei mai
înalte să facă pe loc apel, ordin, care, cum am aflat din izvoare private, vine de-a dreptul
de la Măria-Sa, am fost cuprins de un adînc dezgust şi majoritatea iluziilor care-mi mai
rămîneau s-au cufundat într-un ocean fără fund. Acest proces este un eveniment ce face
epocă şi caracterizează starea morală a unei naţiuni.
Dacă Maiorescu nu avea doi-trei amici care l-ar fi sprijinit cu toată energia demnă de
oameni oneşti şi cu toată abnegaţiunea unor adevăraţi amici, ura, invidia şi calomnia ar fi
rămas învingătoare, adică elementele stricăcioase ar fi dobîndit o victorie, care pentru
nefericirea ţării noastre ar fi fost lung şi adînc vătămătoare. Noi, un buchet de
621

tineri, ne luptăm cu elementul răufăcător ce predomneşte în societate. Rămîne-vom

învingători pînă la sfîrşit? Fi-vom învinşi şi rămîne-va elementul rău predomnitor pînă la
timpuri viitoare, cînd moştenitorii noştri mai tari şi mai numeroşi îi vor înmormânta?
Dumnezeu ştie.
Apărarea lui Maiorescu va publica o broşură cuprinzătoare a tot istoricului procesului, cu
toate actele autentice aflătoare la dosar, totodată şi apărarea rostită de Mîrzescu."1
ANEX A nr. 8
Iată răspunsul lui G. Bariţ la Limba română In jurnalele din Austria (1868), apărut în
Transilvania (1868, p. 366), sub titlul: Critica in „Convorbirile literare".
„D. Titu Maiorescu, în Conv. Ut,, nr. 2, din 1 iunie a.c, la p. 101-2, se încearcă a da şi
redacţiei acestei foi una din loviturile cele mai grele cu care cineva îşi propune a
discredita orice scriere. Din parte-ne, asigurăm pe d. M. că lovitura d-sale resaltă în
distanţă de cîteva miluri (?) şi se poate că echoal ei să se auză numai cam pe la Sfînta
Maria, încît acea azvîrlitură şuieră şi pela urechile redacţiei, poate că dinsa însă va
reflecta la ea îndată ce redactorul va ajunge ca să lucre mai puţin de 12 ore pe zi, să-
irămînă adică timp şi pentru conversaţii asupra corecturelor ce se fac în clasă la
ocupaţiunile băieţilor, care la locul lor pot fi încă de folos.
în marele număr de proverbe româneşti, este şi unul care zice: «Satul arde, baba se
piaptănă». Acuma, uită-te, acum la a. 1868 îşi află d. M. timpul de a cere de la publiciştii
de dincoace stil neted, gramatică, ortografie. Sunt mai bine de 18 ani de cînd ne-am
mustrat noi înşine de repeţite ori şi ne-am spus-o curat scriem rău româneşte, că ne
stricăm limba şi stilul, nu numai prin germanisme, ci şi prin latinisme şi maghiarisme, că
nu-i cunoaştem geniul ei ş.c. 1. Acolo este Foaia pentru, minte, inimă şi literatură, în care
din ani în ani s-au publicat articole scrise înadins în această materie. Sunt asemeni mai
mulţi ani de cînd am zis şi am scris tot noi cei de dincoace: Critica, să vină împărăţia ta.
1 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, p. 341;
622

în august al. a. tr., am mărturisit-o din nou în Românul că scriem rău, am enumerat însă
raţiunile pentru care noi nu scriem bine, apoi însă tot atunci, oricît am meditat, nu am
putut afla raţiunile pentru care românii mai anume în Iaşi scriu poate mai tot aşa de stricat
ca şi noi, iar uneori şi mai rău.
Noi însă pe aici necum să avem timp de a ne ocupa cu scrierea de critice literare, deşi
adesea ne lipseşte şi timpul de a le citi. Fiecare din noi ducem cîte trei şi patru sarcini
grele, din care, bine să observăm, abia cîte una este plătită sau uneori nici una. De aceea
noi ne bucurăm văzînd că d-lui T. M. îi rămîne timp prea de ajuns de a citi tot ce se
publică în limba românească, prin urmare, că e în stare de a se ocupa cu critica, pentru
care noi pe aici nu avem «răgaz» şi nici că putem şti cînd îl vom avea. Intr-aceia noi între
împrejurările de faţă facem d-lui T. M. o rugare colegială, iar aceasta este că d-lui să
continue cu criticile d-sale; însă — pe cit timp noi aici suntem condamnaţi a ne ocupa şi
îngriji întru înţelesul cel mai strîns şi mai genuin al cuvântului de condiţiunile sine qibus
non, aie conservaţiei noastre naţionale, pe atîta d-lui sa nu ne încurce în tragerea
cercurilor noastre, în care ne aflăm în aceste timpuri absorbiţi cu totul, ci să-şi exerciteze
deocamdată arta criticei sale acolea în Iaşi, unde-i stă deschis un cîmp larg destul, şi încă
tocmai în ziaristică locală. A cere de la noi astăzi ca să scriem pe placul d-lui T. M. ar fi
tocmai ca şi cînd ai cere de la ofiţeri ca între şuierăturile gloanţelor şi între vaietele celor
răniţi să scrie raporturi şi buletine elegante şi caligrafice. D. M. ar îndatora prea mult pe
publicul literar dacă i-ar arăta frumuseţele de expresiune şi de stil din Iaşi, ieşite din
condeile atîtor tineri geniali, care îşi făcură după timp cursurile de ştiinţă în Academia şi
Universitatea de acolo. Aşa, de ex., d. T. M. ar putea descoperi o mulţime de frumuseţi
stilistice, cum şi ortografia şi gramatica corecte ca nicăieri, în următoarele pasagii tipărite
la anul Domnului 1868 în Iaşi." Urmează un lung şir de citate luate din ziarele din Iaşi ca
să-şi dovedească afirmarea, cu încheierea optimistă „că oricît scriem de rău astăzi, tot
scriem şi vorbim mai bine decît odinioară", „iar
623

dacă de peste Carpaţi ne vor veni modele de limbă şi stil, precum ni se recomandă de la
Iaşi, atunci o vom învăţa şi mai curînd şi mai bine".
într-un cuvînt, deşi recunoştea temeinicia observaţiilor lui Maiorescu, se punea la
adăpostul necesităţii de a se preocupa de chestiuni mai importante pentru viaţa naţională.
Scuză nevalabilă, sau, mai bine, nici un fel de scuză. Nici erorile de limbă ale presei din
Iaşi nu pot legitima germanizarea presei ardelene.
ANEXA nr. 9
Răspunsul lui Iosif Vulcan la acelaşi articol al lui T. Maiorescu1:
„D. T. Maiorescu, scrie el, după ce criticase perepausatul Bărnuţiu, care nu-i mai poate
răspunde — după ce-şi bătu joc de încercările poetice ale unor tineri — cu un cuvînt,
după ce învinsese toată lumea, se urcă pe piedestalul unui critic bun şi, arogîndu-şi un aer
de lingvist mare, vine şi atacă stilul ziariştilor români de dincoace de Carpaţi şi trage într-
o dungă clopotul, strigînd că e pericol, că ziariştii de dincoace de Carpaţi într-atît au
stricat şi denaturat limba română, încît, «încă zece ani de o asemenea convingere publică,
încă o generaţie de tineri cu acelaşi sistem de expresiuni, şi limba română poate deveni o
ruină». După aceste, oricine va presupune că prea învăţatul d. M. va motiva exagerat ia
cu nişte exemple în adevăr monstruoase citate din ziarele româneşti din Austria; d-sa
însă, în loc de aceasta, face pe eroul Don Quixotte, se luptă în contra morilor de vînt şi ne
înşiră nişte greşeli bagatele care în ziare scrise multe ori în pripă nu se pot înconjura.
Erori de aceste putem să cităm şi noi d-lui M. din foile de peste Carpaţi, ma — dacă am
dispune de timp — poate că chiar în scrierile d-sale. Să-1 lăsăm dară ca să mai cerce nod
în papură! Să-i concedem petrecerea aceasta. Nu toţi oamenii au ambiţia de a trece de
critici mari."
1 Familia, nr. 2, din 2 iunie 1868.
624

ANEX A nr. 10
Alocuţiune Ia solemnitatea în memoria lui Barnuţiu ţinută de T. Maiorescu în
calitate de rector la 13/25 1864.
„Vă este cunoscută trista ocaziune ce ne împreună astăzi în aces loc ; este moartea
profesorului din facultatea noastră juridică, Simeon Barnuţiu, mtîmplată la 16 mai 1864.
Prin această moarte, Universitatea de Iaşi este lovită de o-pierdere ireparabilă, Căci
Barnuţiu era prin învăţătură şi-autoritatea sa cel dintîi profesor al ei şi o ilustra printr-un
renume, al cărui răsunet străbătea departe peste confinele acestui institut, pînă unde se
lăţeşte cxivîntarea română. De aceea, Corn. Academic al Universităţii a împlinit o
scumpă . datorie, instituind această solemnitate publică funebră şi a aflat în mijlocul
durerii sale o consolaţie a însărcina pe d. Mîrzescu, şcolarul şi apoi colegul răposatului
bărbat, să exprime în numele său simţimintele tuturor şi cauzele acestor sentimente.
Prezenţa unui public aşa de numeros la solemnitatea de faţă dă o probă mai mult că ceea
ce priveşte memoria lui Barnuţiu nu interesează numai corpul profesoral, ci interesează
pe toţi românii cu sentimente de naţionalitate. Cu deosebită intenţie jnşă ne bucurăm de a
vă vedea aici pe voi, junilor şcolari. Căci cînd se atinge de un bărbat ca S. Barnuţiu,
atunci durerea noastră individuală trebuie să fie cumpănită prin ideea că aici este mai întîi
de toate vorba de o persoană istorică în înţelesul strîns al cuvîntului. Şi fiindcă al istoriei
române este Barnuţiu, de aceea să fie pentru voi şi să rămînă pentru toţi un model ilustrat,
o strălucită încurajare de a conlucra cu aceeaşi bună-credinţă la cauza comună, într-un
timp în care generaţia sa şi generaţia noastră nu vor mai fi, şi numai în mîna şi înmîna
voastră va fi pus destinul Bomâniei."
ANE X A nr. 11 "
Chiar şi în sînul „Junimei" se aud şi alte glasuri faţă de atacurile lui Maiorescu în Contra
direcţiei de astăzi, aşâ, de pildă, iată cîteva fragmente dintr-o scrisoare din 17 ianuarie
1869 a prolixului, dar judiciosului, A. D: Xenopol cătră I. Negruzzi:
'•' '
41 — Titu Maiorescu
ei»

„Întregul articol (al lui Maiorescu) este pornit din adînca «convicţiune că ţara noastră e
incapabilă de progres, că progresul aparent cu care ne fălim este neadevărat, ca unul •ce
nu e pornit din impulsul poporului, ci vine de la influenţe exterioare: nu porneşte de jos în
sus, ci de sus In jos; că un popor poate mai degrabă să existe fără cultură, aşteptînd
momentul natural al dezvoltării aceştia, decît să se îmbrace cu o cultură «falsă» venită din
afară, care nu prezintă decît [formule fără de fondul ei şi prin aceasta chiar le depreciază.
...Nu neg că suntem în o stare care nu e de dorit ca să irămînă astfel, neg însă că această
stare ar fi efectul unui progres greşit şi că prin urmare ar tebui să aibă de consecvenţă
pieirea noastră. Starea noastră cum este ea este foarte ilegitimă, cu toate că prezintă multe
nelegitimităţi. Răul care există va trece, întrucît aceasta este posibil. Ceea ce trebuie unui
popor pentru a se dezvolta, impulsul spre viaţă, acela l-avem... Ceea ce este periculos este
adormirea, •este lipsa de interes fie pentru bine, fie pentru rău. Ceea ce apare ca neadevăr
va dispare cînd spiritul nostru va fi în •stare să pătrundă mai adînc în natura lucrurilor,
cînd gustul nostru seva fi curăţit. Aceasta (însă) este treaba timpului... Progresul se
efectuează din sus în jos."1
ANEXA nr. 12
Reproducem cîteva articole ale lui Hasdeu împotriva lui Maiorescu. Iată fragmente din
articolul D. Titus Livius Maiorescu, din Buletinul interior, din Columna lui Traian, ÏI, nr.
20, din 24 mai 1871, cu prilejul alegerii lui T. Maiorescu ca deputat al ţăranilor în
1871.
...„însă omul cel mai iubit în toate cătunele României este anume d. Titu Liviu
Maiorescu. Dumnealui s-a ales la Severin, dumnealui s-a ales la Piteşti, dumnealui s-ar
mai fi putut alege la Cahul sau la Dorohoi, dacă nu se mulţumea «cu extremitatea
Munteniei, deoarece petrecerea-i personală la capătul opus al Moldovei garantează pînă
la evidenţă prin ea însăşi că acolo nu avea decît a zbîrci cu lene degetul cel
1 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, p. 18 şi următoarele.
«26

mic pentru a fi pe dată aclamat cu un număr de voturi chiar peste unanimitatea celor
prezenţi.
De la Bahlui şi pînă la Cerneţi, d. Titu Liviu Maiorescu este idolul cel mai nebănuit, este
figura cea mai tradiţională, este un Ler împărat al tuturor ţăranilor, care nu vor întîrzia de
a-1 pune la rîndul său în Colinde, dacă nu-i vor opri cumva prefecţii.
Ce-i pasă opincei că d. Titu Liviu Maiorescu e luptătorul cel mai sfruntat al şcoalei
cosmopolite?
Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu & cel mai cinic avocat al evreimei?
Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu nu se ruşinează a propaga pe faţă
colonizarea germană a Daciei lui Traian?
Ce-i pasă opincei române că d. Titu Liviu Maiorescu personifică tot ce-i mai antinaţional
într-o păcătoasă unire cu tot ce-i mai antidemocratic?
Dragostea nu raţionează şi prin urmare: opinia română îl iubeşte pînă la nebunie."
Iată alt atac din Columna, 11 iunie 1870(1, nr. 26, p.4>
„Francmasonii posedă două mari sucursale în România: una în Bucureşti şi cealaltă în
Iaşi.
Cea dintîi se numeşte Clubul tinerimea.
Cea a doua: Societatea Junimea.
în cea dintîi, sunt doi membri evrei.
în a doua sînt doi membri români.
Misiunea celor dintîi este de a vorbi nimicuri.
Misiunea celei de a doua este de a seri nimicuri.
Acestea sunt punturile de divergenţă între ambele.
Trăsurele de asemănare sunt mai puţin numeroase.
Ele se reduc toate la unul singur.
Nici «Tinerimea» din Bucureşti, nici «Junimea» din Iaşi nu este românească.
Onoare.
Cui?
Naţiunii române!"
41*
627

In 1902, Hasdeu mai putea scrie aceste absurdităţi1:

„Capii cei mai autentici şi necontroversabili ai «Juni-mei», d. Maiorescu şi Carp, sunt
nemţi prin cultură, şi anume de şcoală germană cea mai antinaţionalistă a pesimistului
Schopenhauer, căruia îi era ruşine de a fi neamţ. Schopenhauer iştii din România au fost
foarte consecvenţi de a despreţui neamul românesc, de a nu-i recunoaşte nici o însuşire
super ioară[...] şi de a califica pînă şi pe adepţi prin epitetul de gogomani. Sunt gata a
respecta orice convincţie întrucît este o adevărată convincţie, fie cît de greşita şi de
absurdă. D. Maiorescu şi Carp, bărbaţi prea onorabili, mai ales d. Carp, erau adînc
convinşi că prigoana cea nemţească schopenhaueriană va face să progreseze şi să ridice
sus România în ochii lumei. Să admitem că aceeaşi ar fi fost convincţia d-lor şi fără
principele străin; li s-a părut însă natural, natürlich, o garanţie de succes.
D. Maiorescu şi Carp contau dară pe principele străin, nu din ambiţiune sau interese
personale, ci numai şi numai pentru victoria convincţiunii lor, adică pentru triumful
junimiştilor. Calculul era dibaciu, principele străin la 1866, schopenhauerianismul în
România la 1867 ; dar socoteala cea mai evreiască tot încă adesea se încurcă."
Cum se încurcase?
...„Pe cînd d-nii Maiorescu şi Carp din România se nemţiseră şi persistau a fi nemţi,
alesul românilor de la 1866 din neamţ a devenit treptat cu desăvîrşire român prin
naţionalism. în acest mod, şefii junimiştilor şi-au pierdut busola!"
Rînduri înfiorătoare sub raportul echilibrului judecăţii.
ANEXA nr. 13
Iată cîteva articole din Revista contimporană îndreptate împotriva lui Maiorescu şi a
Convorbirilor literare. începem cu articolul lui P. Grădişteanu (Convorbirile literare şi
Revista contimporană)2:
1 Carlistii, în Apărarea naţională, III, nr. 66, din 28 martie 1902.
2 Revista contimporană, I, 4 iunie 1873, p. 384.
628

„Dacă sentimentul de justiţie este străin de d. M., ce mobil i-a pus oare condeiul în mînă?
Simpla dorinţă de a culege exemple pentru teza sa? E vorba de a veni în ajutorul ştiinţei?
să-i oferim şi noi un buchet pentru completarea studiului său. N-avem decît să luăm un
număr oarecare din Convorbiri, de exemplu numărul din 10 oct. 1872.
Găsim aici o poezie de d. Eminescu, de genialul d. Eminescu, pe care direcţia nouă îl
pune imediat alături cu d. V. Alecsandri! S-o examinăm. Poezia se intitulează Egipetul şi
începe astfel:
Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur.
Gu primul vers începe scrînteala: cum ia d. Eminescu cîmpii? ca pluralul de Ia cîmpie ori
de la cimp, împreună cu articolul?
Giganţi care rimează cu lanţ! Şi asta sâ fie o licenţă?
Noua direcţie o să ajungă să rimeze amor cu ciur şi iubit cu căzut, pentru că se potrivesc
consoanele de la fine...
Las la o parte o mulţime de alte frumuseţi ale genialului d. Eminescu, care şi-a cîştigat un
loc atit de înalt în noua direcţiune, şi mă opresc un moment la strofa a opta:
Riul sţint etc.
Mare necaz trebuie să fi avut d. Eminescu pe prozodie ca să-şi permită a rima zbor cu
nori şi rază cu luminoasă. De ce nu şi casă cu lumină? Amîndouă se termină cu aceeaşi
vocală. Asemenea inepţii nu sînt tolerate nici unui şcolar dinei. III gimnazială, şi d.E. este
în fruntea nouei direcţiuni!
... Dacă vreodată cuvintele au fost «înşirate pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un
respect pentru inteligenţă», desigur că poezia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest
gen de elucubraţiuni.
Ce este însă d. E. cu tot bogatul său asortiment de gre-şale grosolane, de gramatică, de
prozodie, de logică, cu toate pleoşniţele sale chiar din o altă poezie, pe lîngă d. Bodnă-
rescu, un alt poet lăudat al nouei direcţiuni?"
Iată articolul lui Angliei Demetriescu, publicat sub pseudonimul G. Gellianu: Schiţe
literare: Poeziele d-lui Eminescu, în Rev. contimporană, III. 1 martie 1875, p. 268— 288.
6."

... „Dintre toţi scriitorii, care, în timpul din urmă, s-au încercat în poezie, d. Eminescu ne
atrage mai cu dinadinsul privirile, pentru că-1 vedem pus în fruntea«nouei direcţiuni».
Cînd un critic de talia d-lui T. Maiorescu, recunoscînd negreşit imperfecţiunile d-lui E., îl
pune însă alăturea, imediat alăturea cu marele nostru poet Alecsandri, nu mai putem
vedea în d. E. un debutant, care să aibă nevoie de încurajare spre a nu i se împiedeca
avîntul."
Urmează analiza severă a poeziilor Mortua est, împărat şi proletar.
Şi ca încheiere:
„Aşadar, «poet în suflet» dacă vreţi, dar aşa de «puţin format», încît nici ştie să exprime
ce poate că simte, întrebuinţând figuri neînţelese, înşirînd unele după altele cuvinte care
nu produc nici un sens, sfidînd gramatica şi analiza logică şi prin urmare, fără farmec nici
preciziunile posibile în limbaj, răsturnînd necontenit rima şi ritmul şi prin urmare fără
uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. E. Persistăm a crede că, daca, în
locul laudelor exagerate care au putut umfla vanitatea poetului fără a-i creşte meritul, s-ar
fi dat de la început d-lui E. consilii severe, dar juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai
cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi împiedecat de a mai da publicului nişte producţiuni
atît de incorecte, de neterminate, încît mulţimea greşelilor formei împiedică de a zări
chiar scînteia inspiraţiunii, l-ar fi împiedicat mai cu seamă de a publica versuri ca acestea:
De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a să ştie Căci va fi sub pălărie, Ş-apoi cine treabă
are?
Ne-a lovit în pălărie, ar zice un glumeţ, servindu-se cu o expresiune populară de pe aici."

BIBLIOGRAFIE

I
„LUCRĂRILE LITERARE" ALE LUI T. MAIORESCU
Păstrăm acest titlu de Lucrările literare, întrucît este titlul pus chiar de Maiorescu la cele
două foi scrise de dînsul prin 1860 — 61 şi publicate în Anexele volumului I al
însemnărilor zilnice. Ele constituie o primă încercare de „bibliografie maioresciană"
pentru anii 1851—1861 făcută de Titu Maiorescu şi pe care o "reproducem aici cu
explicările necesare, chiar cînd unele din „lucrări" s-au pierdut sau au fost numai simple
planuri. Şi în cazul acesta, e bine să se cunoască preocupările copilului şi apoi ale*
omului matur, fie şi ca indicaţia numai a unei intenţii.
Oricît ar fi fost de relativ redusă activitatea literară a lui Maiorescu şi oricît s-ar părea că
merg de departe investigaţiile acestei bibliografii, se vor găsi şi lacune. Rămîne să
precizăm de la început că ea îmbrăţişează numai activitatea literară scrisă a lui T.
Maiorescu. Numeroasele lui conferinţe nu sunt indicate decît atunci cînd ne-au rămas de
la ele rezumate prin reviste destul de amănunţite pentru a ne arunca oarecare lumini
asupra ideilor cuprinse.
Fiind vorba de o „bibliografie literară", e de la sine înţeles că această încercare nu dă
indicaţii nici asupra discursurilor parlamentare, nepublicate în volum, nici asupra
articolelor politice destul de numeroase. Numai ediţia Operelor complete va trebui să
adune această activitate în parte necunoscută a marelui critic, risipită prin foile timpului
(Vocea naţională, Timpul, România liberă, Constituţionalul, Epoca etc., etc.), pentru a i
se înălţa monumentul cuvenit.
1851
„Guvîntarea în româneşte ţinută la încheierea întîiului an şcolar la gimnaziul românesc
din Braşov" — indică Anexa primului volum de însemnări. Ea a apărut sub titlul Cuvintul
rostit la împărţi' rea premiilor în şcoalele române din Braşov, în Foaia pentru minte,
633

Inimă şi literatură, nr. 151, din 2 august 1851, fără indicaţia numelui elevului;
menţionarea se face în nr. din 6 august. S-a reprodus în Anexa nr. 1 a Volumului I al
acestei lucrări.
1855
1. „Die Blödsinnige. Comedie într-un act." Pe data de noiemvrie 1855, notează: „Am
terminat piesa mea Die Blödsinnige (Bleoata). E bine. Aş vrea să o trimit la teatrul din
Josephstadt." (Însemnări, I, p. 6.).
*
2. „Manuscriptul unui nebun. Traducere din Boz, Pik-wik-Club." Boz se ştie că e
Dickens.
*
în însemnări (I, p. 10), la açest an mai notează alte intenţii literare. Mai întîi două versuri:
Ach! Auf der Erden weiten Strassen Bin ich so einsam und verlassen !
Apoi îşi propune:
l.Să dezvolt poezia Weiss der Teufel u.s.w.
2. Să prelucrez cît mai curînd poezia: Ach! Auf der Erden weiten Strassen u.s.w.
3. Să tac mai dinainte poezii pentru scris în vreun album al cuiva.
4. Să traduc în româneşte gramatica greacă (Curtius).
5. Un fel de fabulă în care Concordat (?).
1856
1. „Nachtgedanken (dedicat) Contesei Olga Coronini-Cronberg." Despre această
poezie pomeneşte în însemnări, I, p. 45 (iunie
1856). „Făcui o poezie sub titlul de Ich und mein Geist, care e ocazională şi pentru Olga
Coronini." Urmează mai departe scena de prezentare a poeziei.
*
2. „Un fragment din tinereţea mea." Despre această lucrare pomeneşte şi în bilanţul de
sfîrşit de an. „Din aprilie pînă în iulie, e importantul episod care e descris cu de-
amănuntul în Fragment din tine»
634

reţea mea" (lnsemnan I, p. 56, apoi I, p. 102, unde arată ]30 iulie 1858] că a dat soru-si să
citească apendicele II al „Un fragment din tinereţea mea").
*
3. „O comedie fără nume în 5 părţi".
E vorba de Ein Lustspiel ohne Namen, despre care pomeneşte în bilanţul anului 1856
(însemnări, I, p. 56): „In septemvrie am început şi în octomvrie am terminat Comedia
fără nume, această spirituală contopire de scene". Ea s-a jucat de autor şi alţi cîţiva tineri
în casa lui Vicenţiu Babeş, colegul lui Ion Maiorescu Ia minister (Soveja, op. cit., p. 22).
Tot el o judecă la 4 noiemvrie: „Astăzi am terminat piesa mea Lustspiel ohne Namen.
Mare lucru nu e de ea, căci e un lucru de ocazie; dar e destul spirit în ea." (însemnări, I, p.
53.)
*
Planurile şi începuturile lui literare sunt mai mari în acest an, după cum reiese din
însemnări, I, p. 38:
1. începui (cu soru-mea), însă voi să finesc articolul pentru Gazeta Transilvaniei: Citeva
cuvinte despre educaţia la, români.
*
2. Am un plan de o tragedie în cap, sub titula de Salomon de Caus, care să mă
desemneze pe mine.
*
3. Das Bêcher-Comité und das Treiben der 6-ten Classe — o umo-rescă cu ilustraţiuni.
*
4. O bucată comică, sub titula: Unsere Zeit. Ein trauriges Lustspiel. Va fi personal. Voi
să bat: a) un pedant grozav, căruia nu-i pot arăta ideile mele în alt mod. b) Certele
moderne între Saphir — Laube — Schorn — Bacherl — Halm — Waldeck ş.c.l.
*
5. O poezie în hexamètre pro primo germăneşte apoi româneşte; sub titula Ich, ca un fel
de scuză.
*
La data de 23 mai notează: „Azi începui a lucra pentru Gazeta Transilvaniei aceste
Schizze din Viena de acum (însemnări, I, p. 44.
635

La data de 5 noiemvrie notează: „Traduc în româneşte doua mici poezii elegiace ale lui
Goethe şi începui (a traduce) o odă de Klopstock".
La 12 noiemvrie adaogă: „Am terminat oda lui Klopstock" (Însemnări, I, p. 53).
*
La bilanţul anului 1856 scrie: „cea dintîi poezie propriu-zisă e datată 24 februarie: Miezul
nopţii, traducere din româneşte. La 3 martie a urmat traducerea Nocturnei. La 13 martie,
întîiul subiect humoristic Comitetul paharelor. In martie şi aprilie am făcut mai multe
traduceri.
în noiemvrie, traduceri din nemţeşte în româneşte..." (însemnări, I, p. 55 — 56.)
1857
1. „Die Buclistaben— Camerale, satiră".
Despre această satiră notează Maiorescu la 6 februarie 1857 „Tocmai sunt patru acte gata
ale unei satire ce o scriu in contra unora din camerată (Die Buchstaben — Narren —
Comödie): are un humor local personal, de făcu să rîdă cu hohote pe toţi la cîţi le-o cetii
pînă acum; se înţelege că e polemică" (Însemnări, I, p. 64).
*
2. „O dovadă dezvoltată. Exerciţiu [logic." Nu ştim de ce e vorba.
3. „Despre măsurătoarea înălţimilor prin barometru". Lucrarea aceasta ştiinţifică avea să
apară [la venirea în Bucureşti în 1859, în revista lui Iuliu Barasch Isis.
«s
în acest an, începe iniţiarea lui în filozofie. La 18 decemvrie 1857, notează: „Am tradus
mult din Herbart, am scris în caietul meu cîteva disertaţii cu subiecte de fizică, de estetică
şi de istorie a reli-giunilor" (Însemnări, I, p. 83). La sfîrşitul anului, îşi încheie bilanţul cu
acest rămas-bun de la lucrările literare. „De cînd am ajuns sa fiu pregătit in mod serios
din punct de vedere ştiinţific, nu-mi reuşeşte nici o rimă ; pe de o parte, sunt bucuros că a
încetat această
636

operaţie; pe de alta, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece, pentru cei mai
mulţi din jurul meu mai indiferent." (însemnări, I, p. 86).
i
1858
1. „Weiser şi Welsersheimb, schiţă genealogica dedicată contelui Rudolf Welsersheimb".
Nu ştim nimic de această lucrare.
*
2. „De latinitate et quibusdam litteris latinis". Nu ştim nynic de această lucrare.
3. Grundzüge der Logik für Gymnasien. Prelucrată la Braşov. Despre această Logică
scrisă anume pentru un prieten, Arnim
Löhner, cu un an în urma lui, pomeneşte Jîn Însemnări, I, p. 107; despre ea aminteşte şi la
bilanţul anului 1857, exprimîndu-şi dorinţa „de a o lăsa, la cîţiva din aşa-numiţii mei
«şcolari» la plecarea mea din Germania" (însemnări, I, p. 87).
1S59
„Traducerea a intregei gramatici a lui Borel." E din epoca de predare a limbii franceze în
familia Kremnitz (însemnări, I, 109). Nu
ştim nimic.
*
lipo? TI (Relaţiunea). Nu ştim nimic.
*
„Măsurarea înălţimii prin barometru." în „Isis, jurnalul lui Ba-rasch". E vorba de lucrarea
scrisă încă la Theresianum în 1857. Apărută sub titlul Măsura înălţimii prin barometru de
dr. Titu Liçiu Maiorescu, în Isis sau natura, jurnal pentru răspîndirea ştiinţelor naturale şi
exacte în toate clasele rédigeât de profesorul Dr. luliu Barasch, an. IV, nr. 31, din 22
august 1859.
*
„Despre socialism şi comunism. Discurs public ţinut în Bucureşti, în septemvrie 1859."
Conferinţa a fost ţinută la 20 septemvrie 1859, într-o sală a colegiului naţional de la Sf.
Sava. Ea a fost repetată apoi în acelaşi an la Berlin, la Justizrath Kremnitz, lieber
Socialis-m'us und Communismus. De la această conferinţă, un rezumat în■■ Reforma, 24
septemvrie 1859.
637'

lt O
„Einiges philosophische in geme'nfasslicher Form, Berlin, la editorul Nicolai." Publicarea
s-a făcut la sfîrşitul lui 1860.
Din aceasta carte, s-a tradus in româneşte un singur capitol, ■Ce e filosofia?, în Conv.
literare, 1920, p. 85, sub semnătura M. şi R. Dj. (uvara?).
în tabloul lucrărilor sale, Maiorescu menţionează la acelaşi an: .„Tradus în franţuzeşte
Einiges philosophische în cea mai mare parte". Nu ştim nimic de această traducere.
1861
„La 10 martie, conferinţă la Berlin, în folosul monumentului iui Lessing la Gamenz."
Reluată apoi: „La 12 aprilie, conferinţa la Cercle des sociétés -savantes despre Wagner şi
Corneille",
Nouă ne-a venit sub forma unei comunicărifacute înaintea Societăţii filozofice din Berlin,
al cărei membru era, şi anume: Die alte französische Tragödie und die Wagnerische
Musik. Nu avem textul conferinţei, ci numai discuţia şedinţei de la 27 aprilie 1861,
publicată în Der Gedanke, Philosophische Zeitschrift. Organ der philosophischen
Gesellschaft zu Berlin. Herausgegeben von Dr. G.L. Michelet, Schriftführer der
Gesellschaft. Zweiter Band: Nicolaische Buchhandlung, 1861, p. 112 şi următoarele.
Ba se află reprodusă în original şi traducere în Tudor Vianu, .Influenţa lui Hegel in
cultura romană. Memoriile Secţiunii literare .a Academiei Române, seria III, tom. VI
(1933).
*
Tot în acest an, Maiorescu mai notează: „Lucrat complet teza (franceză pentru doctoratul
în litere" şi „Teza latinească pentru doctoratul în litere". Reiese că T. Maiorescu
intenţionase să-şi treacă •doctoratul în litere la Paris şi că a renunţat. Nu putem şti de ce
lucrări e vorba. S-ar putea ca teza de doctorat să fi fost în intenţia lui traducerea în
franţuzeşte a cărţii lui, Einiges philosophische, despre «are pomeneşte mai sus.
*
„Teza pentru licenţă în drept, în august." E vorba de teza Du •regime dotal, susţinută la
12 dec. 1861.
«38

* „Disertaţia despre opiniunile fundamentale teleologice ale herbar-tiinului Cornelius." E

vorba de Ueber des Herbartianers C .S. Cornelius teleologische Grundgedanken, apărută
în Der Gedanke, vol. III, fasc. I, 1862.
*
„Curs public şi popular despre Educaţiunea in familie, fundată pe psihologie şi estetică,
cu privire perpetuă la cercustările noastre." Cursul începe la 10 — 22 decemvrie 1861 şi
se va continua în toate duminecile în tot anul şcolar 1861 — 1862. Despre prima
conferinţă, avem o dare de seamă sub titlul Un fiasco, în Ţeranul român, 17 decemvrie
1861,. al lui Ion Ionescu de la Brad, reprodusă şi de G. Bogdan-Duică, Titu Liviu
Maiorescu, discurs de recepţie, 1921, p. 26.
Despre aceste conferinţe, Maiorescu aminteşte în anexa din Însemnări, I: „întîia şi a doua
conferinţă în româneşte despre Educaţia In familie, ţinute la Academie (Universitate) în
Bucureşti, în decemvrie 1861".
1863
Anuariul gimnastului şi Internatului din Iaşi pe anul scolastic 1862—63, publicat de
directorul T.L. Maiorescu, doctor în filozofie şi licenţiat în drept, profesor la
Universitatea din Iaşi şi membru cor. al societăţii filozofice din Berlin, Iaşi, tip. Bermann,
1863.
Aici apare cunoscuta disertaţie a lui Maiorescu Pentru ce limba latină este chiar în
privinţa educaţiei morale studiul fundamental in gimnaziu.
1864
Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală de la Trei-lerarhi din Iaşi pe anul
şcolar 1863 — 1864, publicată de Directorul Titu Maiorescu etc., Iaşi, Imp. Adolf
Bermann.
Anuarul conţine Regulele limbii române, de T. Maiorescu (12 p.), şi Observaţiuni la
regulele precedente (18 p.).
» *
în broşură separată.
Regulele limbii române pentru începători, Iaşi, 1864 (18 p.). Ediţia a doua trebuie
căutată la anul 1879.
639
Cuvintde introducere la serbarea funebră In memoria lui S. Barnu-ţiu. Ţinut de T.
Maiorescu în calitate de rector la 13/25 1864. Publicat în Anuarul general al instrucţiei
publice pe 1863—1864, Bucureşti, p. 208. Reprodus în Anexa, nr. 9 a primului volum al
acestei lucrări.
1866
In octomvrie 1866, găsim următoarea însemnare: „In acest răstimp, am scris şi pentru
revista lui Brockhaus (numărul din iulie 1866) articolul Principatele dunărene Moldova şi
Valachia subt Principele Alexandru loan I — şi am primit pentru el 21 de taleri. La
înapoierea la Iaşi la 4/16 septemvrie, trimis articolul Moldova pentru a doua ediţie a
Enciclopediei (Brockhaus)." (însemnări, I, p. 125.)
*
Despre scrierea limbei române, Iaşi, 1866, 3 f. + 152 p.
Gramatica limbii române pentru şcoalele primare ci. I, II (metoda analitică), Iaşi, 1866.
Nu se află în biblioteca Acad. Rom. (?).
*
Plinii Epistolae Selectae. Ediţiune în uzul şcoalelor, cu adnota-ţiuni române, Iaşi, 1866.
Nu se află în biblioteca Acad. Rom. (?).
1867
Despre poezia română, înConvorbiri literare, 186" (I), p. 17 şi 38, 53, 61, 89, 101.
Studiul a apărut şi separat: Poezia rumână. Cercetare critică urmată de o alegere de
poezii, Iassi, 1867, 4 f. + 204 p., devenit apoi O cercetare critică asupra poeziei române
de la 1867, din volumele de Critice.
■k
Pütz W., Geografia şi istoria evului mediu, recenzie în Convorbiri literare, 1867 (I), p.
255.
*
Poezii populare adunate de V. Alecsandri, în Convorbiri literare, 1867 (I), p. 311.
640

T. Maiorescu şi N. Gulianu, Raport despre starea şcoalelor publice din Iaşi la finea anului
şcolar 1866—67, pronunţat înaintea M.S. Domnitorului Carol, la 2 iulie 1867, Iaşi,
1867.
*
Introducere din primul număr al Convorbirilor literare, 1 martie 1867, deşi iscălită de
Iacob Negruzzi, e de T. Maiorescu (lacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", p. 93).
* ■
Critica ortografiei d-lui Cipariu, în Conv. literare, 1 şi 15 august 1867 (I), p. 137, 158.
Devenită apoipartea IV din Despre scrierea limbii române: Cercetări linguistice şi critica
sistemului etimologic,
■k
Dreptul public al românilor şi Şcoala lui Barnuţiu, în Conv. literare, 1867 (I), p. 273, 286,
317, 333.
*
în ciclul de prelecţiuni Cărţile omenirii, Maiorescu ţine trei conferinţe: Pentaleucul şi
K'hagiur (Budha), rezumate în Conv, literare, nr. 1, din 1867 (I), şi Kant, rezumat în
Conv. literare, nr. 5, din 1 mai 1867.
1868
Limba română in jurnalele din Austria, în Convorbiri literare, 1868 (II), p. 97, 113, 138,
225.
*
în contra direcţiei de astăzi in cultura, română, în Convorbiri literare, 1868 (II), p. 302.
Aforisme, în Convorbiri literare, 1868 (II), p. 274, 289, 322.
*
I. Popescu, Compendiu de pedagogie, recenzie în Convorbiri literare, 1868 (II), p.
145.
*
Contra şcoalei Barnuţiu, apărută în broşură separată, 1868.
42
641

într-un ciclu de „prelecţiuni cu titlul generic Cercetări psihologice, el tratează următoarele

subiecte:
1. Osebirea intre inteligenţă şi pasiune.
2. Valoarea istorică a acestor două elemente sufleteşti.
3. Imperfecţiunea radicală a inteligenţei.
4. Individualitatea şi Egoismul.
5. Adincimea sufletului.
6. Importanţa lumii interioare.
Asupra acestor „prelecţiuni", avem o serie de rezumate ale lui G. Braclide, în Convorbiri
literare, 1868 (II), p. 27, 36, 55, sub titlul Reflecţiuni asupra prelecţiunilor populare ţinute
de T. Maiorescu în Universitatea din Iaşi.
în afară de aceasta, mai avem un Rezumat de prelecţiunile populare ale d-lui Maiorescu,
de caracter redacţional, în Convorbiri literare, 1868, p. 47.
1869
Observări polemice, în Convorbiri literare, 1869 (III), p. 193, 209, 417.
Pütz W., Geografia şi istoria Evului mediu, recenzie, în Convorbiri literare, 1869 (III),
p. 136.
*
în ciclul de „prelecţiuni" cu titlul general Cercetări psihologice, tratează următoarele
subiecte:
1. Frenologie şi Fiziognomie. 2..Un dialog despre moarte şi imortalizate. 3. Tradiţiunea in
progres. 4. Genialitate. 5. Elementul psihologic în politică. 6. Necesitatea.
Asupra primei „prelecţiuni", avem un rezumat în Convorbiri literare, 1869 (III), p. 50,
100, 170.
1870
Despre filozofia la Universitate (O prescurtare din Arthur Schopenhauer), în Convorbiri
literare, 1870 (IV), p. 325.
*
Despre reforma învăţămîntului public, I, In administraţie, în Convorbiri literare, 1870
(IV), p. 237, 253.
642
1 nvăţămintul primar ameninţat, în Convorbiri literare, 1870 (IV), p. 33.
1871
Despre filozofia la Universitate (O prescurtare din Arthur Schopenhauer), continuare, în
Convorbiri literare, 1871 (V), p. 384, 394.
Contra unei copilării (e vorba de o farsă a lui Hasdeu), în Convorbiri literare, 1871
(V), p. 199.
*
Direcţia nouă, în Convorbiri literare, 1871 (V), p. 85, 201, 217.
*
în ciclul colectiv de „preleeţiuni" Semnele de cultură in popoare, Maiorescu figurează cu
Introducere teoretică (7 februarie), Religia^! februarie) şi Invăţămintul elementar (7
martie). Rezumatul lor făcut de Miron Pompiliu, în Convorbiri literare, nr. 4, din 15
aprilie 1872 (V), p. 68.
1872
Direcţia nouă, continuare, în Convorbiri literare, 1872 (VI), p. 214, 253.
*
Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, în Convorbiri literare,
1872 (VI), p. 289.
*
O scrisoare a lui Maiorescu în polemică cu Familia din Peste, în Convorbiri literare, 1872
(VI), p. 287.
*
Prelegerea introductivă a ciclului Elementele de educaţie ţinută de Maiorescu o rezumată
in Convorbiri literare, 1872 (VI), p. 34.
*
Prelegerea despre Religie din acelaşi ciclu e rezumată în Convorbiri literare, 1872 (VI),
p. 38.
42*
643

Prelegerea Despre jocuri din acelaşi ciclu e rezumată in Convorbiri literare, 1872 (VI), p.
128.
Prelegerea despre Viaţa practică rezumată în Convorbiri literare,
1872 (VI), 131.
în„programa" anului 1872 din însemnări, I, p. 180, găsim însemnarea:
„VIII. Să scot Gramatica română pentru şcoalele elementare, ediţie nouă şi să o
completez". O notă marginală de mai tirziu adaugă: „Făcut prin Creangă".
Cum n-a apărut decît în 1879, trebuie căutat la acel an.
1873
Prelecţiunea Morala şi ştiinţa. Rezumatul e în Convorbiri literare,
1873 (VII), p. 282.
Beţia de cuvinte, în „ onvorbiri literare, 1873 (VII), p. 78. A apărut şi în broşură
separată: Beţia de cuvinte in „Revista contimporană". Studiu de patologie literară, Iaşi,
1873, 30 p.
Răspunsurile „Revistei contimporane", in Convorbiri literare, 1873 (VII), p. 142.
Broşură separată: Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei
contimporane'', Iaşi, 1873, 56 p.
Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, în Convorbiri literare, VII, nr. 1,
noiemvrie şi 1 dec. 1913, p. 321 şi 342. Devenită partea III din cartea Despre scrierea
etc.
Despre scrierea limbei române, ediţia II, completă, Socec, Bucureşti, 1873.
*
Plănuia o „broşură despre chestiunea evreiască" [însemnări, I, p. 204), despre caro nu
ştim nimic altceva.
644

1874
Critice, Bucureşti, Socec, 1874, XV + 466 p. Cuprinde: Pretau). Limba română in
jurnalele din Austria (1868). Despre scrierea limbei române. Observări polemice. în
contra direcţiei de astăzi în cultura română. Direcţia nouă in poezia şi proza română.
Bret-IIarte, Norocul din Roaring-Camp, trad., în Convorbiri literare, 1874 tVlII), p.
402.
187»
Asupra broşurii germane: „România şi Principele Carol de Hohen-zollern", Iaşi, 1875.
Raport către Măria-Sa Domnitorul asupra lucrărilor Ministerului Cultelor şi al
Instrucţiunii Publice, 15 noiemvrie 1875.
1876
Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, în Convorbiri, literare,
1876 (X), p. 32, 48, 115, 125, 176, 240, 262, 313, 365,'423, 459.
Istoria suferinţii (trad. din germană), în Convorbiri literare, 1876
(X), p. 205.
Logica. Partea I: Logica elementară, Bucureşti, 1876, 110 p.
O poezie germană: All und Nichts, într-o scrisoare către Emilia, 21 noiemvrie/3
decemvrie 1871, în I.E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 20.
In programul de lucru pe 1876 găsim o însemnare din 18/30 octom-vrie 1876
{însemnări, I, 268).
Idei de lucru:
„1. Istorie a influenţei eroilor^intelectuali pînă la recunoaşterea lor (cel puţin Lessing,
Goethe, Beethoven, care, se ştie, au fost combătuţi neîncetat pînă au ajuns la recunoaştere
generală). De ce, d. e, e
(345

uitat Klotz acum? De controlat, din punct de vedere literar, căderea lui în uitare, încetul
cu încetul." (Probabil că această intenţie s-a realizat parţial abia în 1882, în micul eseu
Progresul adevărului.)
2. Hipocrizia timpului nostru. Morala creştină la ordinea zilei, alături de invidie, ură,
calomnie. Sensibilitatea modernă. Problema căsătoriei.
3. Filozofie a lucrărilor de toate zilele. (Aceste două lucrări au rămas simple proiecte.)
1877
Sub semnătura *»* o recenzie despre Mite Kremnitz: Rumänische Skizzen, în
Convorbiri literare, 1877 (XI), p. 199.
1878
Ministerul Brătianu-Kogălniceanu şi tractatul de la Berlin. Discurs rostit în şedinţa
Camerei de la 30 septemvrie 1878, Bucureşti, 1878, 37 p.
*
Un proverb: N'est pas ami qui veut, de care pomeneşte în însemnările silnice, I, p. 329,
fără să ne fi rămas.
1879
Chestia ovreilor. Revizuirea art. 7 din Constituţie, discurs rostit la 10 septemvrie 1879,
Bucureşti, 1879.
*
Regulele limbei române pentru începători (clasa Ii-a primară) de Titu Maiorescu,
retipărită cu învoiala autorului de I. Creangă, Iaşi, 1879.
*
Spre sfîrşitul anului 1879, găsim în Însemnări (I, p. 328): „Lucrările mele comunicate
despre G. Jäger Entdeckung der Seele. Dare de seamă despre asta la aniversarea
«Junimii», la care am fost la Iaşi." Probabil nepublicată.
1880
Alarcon: O bună pescuire, trad. în Convorbiri literare, 1880 (XIV), p. 376.
646

Istoria lui Ciuang-Söng şi a soţiei sale Tren-Si (după trad. germană a lui Grisebach), în
Convorbiri literare, 1880 (XIV), p. 312, 349.
*
Raport asupra noului proiect de ortografie română, în Analele Ac. Rom., seria II, voi. I
(1879 — 80), si în Convorbiri literare, 1880 (XIV), p. 65.
*
Tot în acest an găsim „Mă văd des cu Eduard Grisebach, consulul Prusiei la Bucureşti.
Cunoscut prin el pe Alarcon, eu tradus după aceea O bună pescuire şi o poezie din Noul
Tannhäuser (e vorba de o operă a lui Ed. Grisebach Der neue Tannhäuser, 1869), şi Qua-
drinhas braziliane şi afară de asta chiuituri tiroleze, îndemnat la aceasta de o seară
petrecută la Iaşi la Negruzzeşti la sfîrşitul lui mai (joi seara 29 mai)." (însemnări, I, p.
335). în afară de O bună pescuire, nu cunoaştem celelalte traduceri.

Altă însemnare ne indică: „întîiele idei ale unei hotărîri de a scrie Istoria românilor, ca o
operă principală a vieţii mele" (însemnări, I, p. 340). Idee nerealizată.
în acest an menţionăm „patru conferinţe la Ateneu psihologiee-filozofice, mai mult
pentru însufleţirea micului meu cerc literar, decit din alte motive". („Din sfatul Mitei") şi
anume:
1. Duminecă 10/22 februarie 1880, Despre cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora. „E
întîia oară cînd aproape toate ziarele româneşti vorbesc despre mine, recunoscîndu-mi
meritul. Faptul devine prin aceasta răspîndit (??)." „Am tratat teoria mea despre strimtul
cerc al conştiinţei în deosebire de larga sferă a amintirii"... E cunoscuta teorie, pe care o
găsim expusă în Logică şi în atîtea articole (cu deosebire: Din experienţă).
2. Duminecă 17/29 februarie 1880. JDespre \înţelesul cuvintelor, „A treia
circonvoluţiune frontală a vorbirii a lui Broca şi cerinţa localizării înţelesului (cuvintelor).
«Viaţa sufletului» a lui Lazarus. Multă fiziologie."
3. Duminecă 24 februarie. Despre visuri.
647

4. Duminecă 2/14 martie: Artele în educaţiune. Teorie nouă a forţei morale latente.
Aplicare a cunoscutei teorii a eredităţii.
De la fiecare conferinţă s*au luat stenograme; textul lor nu ne-a rămas totuşi (însemnări,
I, p. 332).
1881
în contra neologismelor, în Convorbiri literare, 1881 (XV), p. 281.
*
Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare, 1881 (XV), p. 361, 401.
*
O psihologie empirică în limba română, I. Popescu; recenzie în Convorbiri literare, 1881
(XV), p. 241.
*
Deşi nu cităm articolele politice, facem o excepţie pentru articolul Zur politischen Lage
Rumäniens, apărut în Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, pentru marea vîlvă ce a trezit,
punct de plecare al noii orientări politice a României. A fost tradus de Eminescu în
Timpul şi reprodus în România liberă, 4 septemvrie 1883. Cf. însemnări zilnice, II, p.
4, nota 2.
*
La data de 15/27 februarie 1881 (ziua de naştere a lui Maiorescu), găsim în însemnări:
„Noaptea, pus în gînd să redactez, în sfîrşit, articolul: Despre centrul vieţii sufleteşti. Un
postulat psihologic pentru cercetări fiziologice, à propos de articolul lui Varigny Sur les
localisations du cerveau (în Revue des deux mondes, octomvrie 1880), şi de proasta
biografie a lui Hume de Huxley (însemnări, II, p. 7)." Nu cunoaştem nimic despre acest
articol.
1882
Patru nuvele de Carmen Sylva, Alarcon, Bret-Harte şi din chi-nezeşte, traducere română
de Titu Maiorescu, în „Biblioteca literară", voi. mic, 134 p., Craiova, 1882 (Cf.
însemnări, II, p. 60, nota 1).
*
G. Bengescu": Voltaire, Bibliographie de ses oeuvres, recenzie în Convorbiri literare,
1882 (XVI), p. 269.
648

Din însemnări, II, p. 62, la 30 aprilie 1882: „Acum, ora 12 noaptea, vreau să termin de
redactat articolele privitoare la România [din litera] C, din Conversations-Lexicon al lui
Brockhaus (ediţia 13)".
Kt
La 12/24 septemvrie 1882 (însemnări, II, p. 117J, notează „trimis la Brockhaus articolul
Dobrudscha".
Altă „însemnare" de la 5/17 noiemvrie 1882: „Încă noapte tîr-ziu tradus cu Eminescu
două poezii ale reginei, eu tradus alegoria ei Vremea şi iubirea. Livia le-a copiat şi totul
trimis dimineaţa la «România jună» pentru Almanahul ei". (Însemnări, II, p. 134.)
Raport asupra unui volum din manuscrisele lui G- Săulestu, în Analele Ac. Rom., tom.
IV, I (1881-1882), p. 150.
1883
Despre progresul adevărului in judecarea lucrărilor liteiarei Publicat întîi în Almanahul
Societăţii academice „România jună" din Viena. Apoi în Convorbiri literare, 1883
(XVII), p. 81.
Raport despre „Logica" d-lui Josif Fericeanu, în An. Ac. Rom., seria II, tom. V, 1882-83,
p. 17.
Raport despre scrierile d-lui G- Săulescu, în An. Ac. Rom., seria doua, V, p. 210.
*
POEZII, de Mihail Eminescu, Editura Librăriei Socec &Comp., Bucureşti, 1884, VIII +
307 p.
Se cunosc împrejurările tragice în care a apărut această ediţie primă: poetul era nebun;
editarea poeziilor fără controlul lui (ceea ce avea să dea loc mai tîrziu la o vastă literatură
critică pentru fixarea textului original) era simţită şi pentru difuziune cerută de marea
vîlvă trezită în jurul lui şi de nevoia de a i se veni în ajutor şi sub această formă. Că
Maiorescu s-a ocupat personal de editarea poeziilor nu mai e nici o îndoială. „în
răstimpul acesta, îi scria el Emiliei
649

la 6 decemvrie 1883, am trimis astăzi corectura ultimei coli Tipografiei Socec-Teclu, care
tipăreşte într-o admirabilă ediţie poeziile lui Bminescu, aşa că peste vreo zece zile apare
volumul, pe care, natural, ţi-1 voi trimite imediat. Ii mai scriu numai o scurtă prefaţă.
Poeziile, aşa cum sunt orînduite, sunt cele mai strălucite din cîte s-au scris vreodată în
româneşte şi unele chiar şi în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos
sonet despre Veneţia şi o Glossă. în ultimele trei săptămîni, am corectat zilnic cîte 4 coli,
două din Bminescu, două din Kotzebue."1 Ediţia apăru cam pe la sfirşitul lunei
decemvrie 1883, precedată de următoarea prefaţă a lui T. Maio-rescu.
„Colecţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Bminescu publicate în Convorbiri literare de
vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pînă acum numai în manuscript pe la
unele persoane particulare. ■
Publicarea se face în lipsa poetului din ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea
nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a putea fi înduplecat să se îngrijească însuşi de
o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.
Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sunt revăzute de Eminescu şi sunt,
prin urmare, lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le facă, cel puţin la cele vechi
(Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, înger de pază, împărat şi proletar,
Rugăciunea unui dac, înger şi demon).
Dacă totuşi am publicat şi aceste poezii, împreună cu celelalte,
aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr-un simţimînt de datorie literară.
Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura
noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor
care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adînca sa simţire şi cele
mai înalte gîndiri într-o frumuseţă de forme, sub al cărei farmec
limba română pare a primi o nouă viaţă."
T. Maiorescu. Bucureşti, decemvrie 18 8 3.
Această ediţie princeps, atît de venerabilă astăzi, punct de plecare al multor retipăriri,
cuprinde 64 de poezii {din care, trei variante la Mai am un singur dor), cele mai multe
retipărite după Convorbiri literare, cu adaosul unui grup de poezii, despre care Maiorescu
spunea că le are de la „persoane particulare". E probabil, după cum
1 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, p. 18.
650

arată d-1 Perpessicius, că „persoanele particulare" sunt el însuşi, în posesiunea căruia se

aflau toate manuscrisele poetului, donate mai tîrziu, la 1902, Academiei Române"1.
Ţinînd seama de scopul ei, adică de a prezenta publicului o imagine cît mai perfectă a
poetului, nu putem decît aproba pe critic pentru faptul de a fi înlăturat poeziile de
adolescenţă, care nu-şi au loc decît într-o ediţie completă, critică, şi mai mult în anexă.
Criteriul după care a orînduit celelalte poezii ne scapă. Singurul criteriu valabil este cel
cronologic, pe care l-au adoptat toate ediţiile de astăzi: încercarea lui I, Scurtu de a le
grupa după genuri n-a dus la rezultate fericite. Criteriul lui Maiorescu pare a fi fost
estetic, prin ceea ce a lăsat pe din afară, dar nu şi prin ordinea poeziilor ; nu putem şti ce a
făcut pe critic de a da Singurătăţii nr. 1, pe cînd Egipetul are nr. 25, Glossa nr. 41, iar
Strigoii nr. 55... ! Poate că e o simplă întîm-plare, nedominată de nici un criteriu. în
reproducerea poeziilor din Convorbiri literare, editorul a păstrat greşelile de tipar de
acolo, ceea ce înseamnă că n-a revăzut originalele, ce se aflau totuşi în posesiunea sa.
Luceafărul a fost amputat de critic de patru strofe, care apăruseră şi în Almanahul
„României june" din aprilie 1883, şi în Convorbiri literare.
Aceeaşi amputare de ordin critic o va aplica Maiorescu şi la Dalila, tipărită pentru întîiaşi
dată poate în ediţia a V-a (ce nu e cunoscută), sub titlul de Scrisoarea V, după ce apăruse
mai întîi în Convorbiri literare.
1 Patru conferinţe de Mihai C. Brăneanu, cu un apendice de Anghel Demetriescu,
Bucureşti, 1883, 3 p. -f- 170 + 1 planşă. Cele patru conferinţe sunt:
1. Ipnotismul, conferinţă ţinută la 11 aprilie 1882.
2. Darvinismul in progresul intelectual, conferinţă ţinută duminecă 25 aprilie 1882.
3. Temperamente, conferinţă ţinută la 2 mai 1882 (rezumată de Ignota).
4. Originea limbajului, conferinţă ţinută la 9 mai 1882.
1 M. Eminescu, Opere, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru
literatură si artă „Regele Carol II", I, p. XIV.
651

Citim în însemnări, II, p. 210, la data do 5 decemvrie 1883: „Eu cuget mereu de două
săptămîni ia posibilitatea de a scrie lucrarea mea principală ca Cercetări politice. Pentru
asta, citesc acum pe Machiavel." Lucrarea a rămas în stare de proiect.
18S4
Pomeneşte de o farsă Monumente arheologice, pe care a citit-o Ia banchetul „Junimii"' la
Iaşi, 6/8 ianuarie 1884. „Farsa mea reuşită", notează în însemnări. II, p. 223.
1885
Statistica sinuciderilor, în Convorbiri literare, 1885 (XIX), p. 317. Sîmnat numai cu
iniţiale T.M. E un rezumat al cărţii profesorului Morselli: Sinuciderea, un capitol din
Statistica morală, Brockliaus, 1881.
*
Comediile d-lui 1.L. Caragiale, în Convorbiri literare, 1885 (XIX), p. 448. Articolul a
servit ca prefaţă a volumului de teatru al lui Caragiale, 1889.
*
Conferinţa Iui T. Maiorescu, Spiritul public la noi, ţinută la Ateneu la 24 noiemvrie 1885,
e rezumată de Hermes (M.C. Brăneanu), în România liberă (IX), 25 decemvrie 1885.
Rezumatul rezumatului, în Convorbiri literare, 1 ianuarie 1939 (LXXII), p. 112.
+
Capitolele 30 — 51 din cartea III din Lumea ca voinţă şi ca repre-zentare a lui
Schopenhauer, traduse în România liberă (IX), aprilie 12—23 mai 1885.
*
Din Completări la cartea III (Lumea ca voinţă şi ca reprezentare, voi. II), a publicat trad.
cap. 31, Despre geniu; cap. 37, Despre estetica poeziei, şi cap. 38, Despre Istorie, în
Conv. literare, 1 aprilie, 1 mai, 1 august 1885 (XIX).
*
Ar. Densusianu, Negriada, epopee naţională,, partea II, cu ultimele 6cînturi, Bucureşti,
1884, 1 voi. 244 p. Raport, în An. Ac. Rom., seria II, tom. VII, 1884—85, p. 186.
652

Asupra lui ü scurt. Raport, în An. Ac. Rom., seria II, tom. VII, 1884 — 85 p. 87.
1886
Schopenhauer tradus în franţuzeşte de I.A. Cantacuzin, recenzie in Convorbiri literare,
1886 (XX), p. 284.
Poeţi şi critici, în Convorbiri literare, 1886 (XX), p. 3.
* In lături/, în Convorbiri literare, 1886 (XX), p. 193.
Contraziceri? şi Regretabil, articole apărute în România liberă, 6 noiemvrie 1886.
Gr. II. Grandea, Miosotul, ed. IV, Bucureşti, 1885. Gr. H. Grandea, Nostalgia, poezii,
Bucureşti, 1885. Gr. H. Grandea, Fulga sau ideal şi real, a opta ediţie, Bucureşti, 1885.
Raport, în An. Ac. Rom., seriali, tom. VIII, 1885 — 1886, p.24.
Raport asupra colecţiunii de arii populare prezentate la concurs de D. Vulpian, în An. Àc.
Rom., VIII (1885-86), I, p. 139.
1887
Logica, ediţia a doua, Bucureşti, 1887, 167 p. Cuprinde şi Metodologia.
*
Intru amintirea lui W. de Kotzebue, în Convorbiri literare, 1887 (XXI), p. 269.
*
I. Popescu, Psihologia empirică, ed. II, recenzie în Convorbiri literare, 1887 (XXI), p.
742. Raport, în An. Ac. Rom., seria II, tom. X, 1887-88, p. 146.
*
Timotei Cipariu, necrolog, în Convorbiri literare, 1887 (XXI), p. 646.
653

1888
Din experienţă (publicat în Almanahul Societăţii academice „România jună" din Viena,
1888). Reprodus în Convorbiri literare, 1888 (XXII).
1889 Eminescu şi poeziile lui, în Convorbiri literare, 1889.
Umpleţi-mi paharul, din Byron, traducere de X, în Convorbiri literare, 1889 (XXIII).
Identificarea lui X cu Maiorescu, după scrisorile lui către Negruzzi (Cugetul romanesc,
II, 1923, p. 762), a fost făcută de P. Grimm, Traduceri din Ut. engleză, în Dacoromania,
III, 1922 — 23, p. 309.
1890
Logica, ediţia a treia, Bucureşti. Nu mai însemnăm celelalte ediţii.
S Leon Negruzzi şi „Junimea", articol apărut ca prefaţă la Leon Negruzzi, Serghie
Pavlovici şi alte nuvele, Bucureşti (XII + 128 p.).
Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii in viaţă, traducere de T. Maiorescu,
Bucureşti, 1890, XII + 436 p.
*
G. Dumitrescu, Quatuors. Raport, în^4re.^le. Rom., XII (1889 — 1890), I, p. 180.
1891
Discurs asupra reformei instrucţiunii publice, rostit în Senat. în anexă, Proiectul de lege
pentru reformă, Bucureşti, 1891.
* Emil Du Bois Reymond, Despre limitele cunoaşterii naturii (discurs ţinut la congresul
naturaliştilor şi medicilor germani la Lipsea, 14 august 1872), în Convorbiri literare, 1891
(XXV), p. 620.
Horaţiu, Ode şi epode, Carmen Saeculare, traducere de D.C. Ollă-nescu. Raport, în
Convorbiri literare, 1891 (XXV), p. 698.
654

1892
Critice (1867—1892), Bucureşti, Socec, 1892. Ediţie în 3 volume.
Voi. I cuprinde: Prefaţa, la ediţia Criticelor de la 1874; Poezia română la 1867; Asupra
poeziei populare (1867) ; Limba română, în jurnalele din Austria (1868) ; Observări
polemice (1869) ; In contra direcţiei de astăzi (1868); Direcţia nouă (1872).
Voi. II: Beţia de cuvinte (1873) ; Răspunsurile Revistei Contimporane (1873) ; Despre
progresul adevărului (1883) ; Din experienţă (1888) ; Comediiled-lui Caragiale (1885);
Poeţişi critici (1886); In lături! (1886) ; In contra neologisme lor (1881) ; Eminescu
(1889) ; Leon Negruzzi şi „Junimea" (1890); Contraziceri? (1892).
Voi. III (1893): Literatura română şi străinătatea; întru amintirea lui Wilhelmde Kotzebue
(1887) ; Contra Şcoalei Barnuţiu (1868) ; Despre scrierea limbei române. Raport cetit în
Academia Română asupra noului proiect de ortografie (1880).
*
Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului, în Convorbiri literare, 1892 (XXV), p.
885.
1893
Sub pseudonimul Lico, Lexicografia la noi: Dicţionarele d-lor Boni-faciu Florescu şi
Frédéric Damé, în Convorbiri literare, 1893 (XXVII), p. 800.
*
Ah, Corydon, Corydon, quae ie dementia cepit, în Convorbiri literare, 1893 (XXVII),
p. 852.
*
In contra socialismului (Din libertate in asuprire), de H. Spencer (trad.), în Convorbiri
literare, 1893 (XXVII), p. 481. In broşură, Bucureşti, 1893, 30. p.
Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—93, Bucureşti, 1893.
1894
Poeziile d-lui Anton Naum (Răspuns la discursul de recepţie al d-lui Anton Naum, citit în
Academia Română la 2/14 aprilie 1894 sub preşedinţia regelui), în An. Ac. Rom., XVI
(1893 — 1894), I, p. 224. Reprodus în Convorbiri literare, 1894 (XXIX), p. 1.
655

1895
In chestia lui u final. (An. Ac. Rom., tom. XVIII, 1894 — 1895), partea administrativă, p.
179.
*
Gramatica istorică, do I. Manliu, Raport, în An. Ac. Rom., XVII, I, p. 468.
Th. D. Sperantia, Popa cel de treabă şi alte anecdote, Raport, în An. Ac. Rom., XVII
(1894 — 95), I, p. 213. Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p. 503.
» Th. D. Sperantia, Mama soacră, Raport, în An. Ac. Rom., XVII, (1894 — 95), I, p. 403.
Reprodus în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p. 506.
I. Pop Florentin, Reforma metodelor şi ştiinţa şi practica şi teoria consecutismului
universal, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894 — 95), I, p. 403. Reprodus în Convorbiri
literare, 1895 (XXIX), p. 515.
I.N'.j Roman, Poezii, Raport, în An. Ac. Rom., XVII (1894-95), I, p. 494. Reprodus în
Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p. 508.
*
D. Alexandrescu, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil, tom. IV, Raport, în
An. Ac. Rom., XVII (1894-1895), I, p. 363.
Ioan Popoviei-Bănăţeanul, în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p. 879.
Ibsen, Copilul Eyolf, dramă în trei acte, în Convorbiri literare, 1895 (XXIX), p. 113, 263,
365. In broşura, Bucureşti, I, 1895, 64 p.
•'.■!;. , .1896'' . ■';' ■ ,.' ;..;
In memoria unui poet Bănăţean: Victor Vlad (Delamarina), în Convorbiri literare, 1896
(XXX), p. 113.
656

1897
Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui
Carol I, voi. I (1866— 1876), Bucureşti, ed. Socec, 1897.
Cu următorul cuprins:
Introducere.
I. O scurtă privire asupra situaţiei politice a României de la 11 februarie 1866 pină la 11
martie 1871. (Apăiut în Conv. literare, 1897 [XXXI], p. 5.)
II. Sub ministerul Lascar Catargi, 11 martie 1871 — 3 aprilie 1876. (Apărut întîi în
Conv. literare, 1897, p. 129.)
Discursul 1 (27 iunie 1871):
Contra agitării politice la Universitatea din Ieşi. Pentru întinderea învăţămintului primar.
Discursul 2 (28 iunie 1871):
Pentru reducerea subvenţiilor la societăţi le de cultură.
Discursul 3 (28 iunie 1871):
Contra reducerii învăţămintului primar.
Discursul 4 (29 iunie 1871):
Contra profesorilor fracţionişti. Notă asupra atacurilor din ziare.
Discursul 5 (18 noiemvrie 1871):
Contra amestecului Rusiei in chestia mitropolitului.
Discursul 6 (30 noiemvrie 1871):
Asupra profesorilor deputaţi.
Discursul 7 (12 martie 1872):
Pentru restabilirea şcoaleler noi ma le.
Discursul 8 (13 martie 1872):
Contra sporirii salariului cîtorta profesori universitari.
Discursul 9 (23 ianuarie 1873):
Pentru libertatea presei.
Discursul 10 (2 martie 1873):
Pentru creditul funciar român.
Discursul 11 (10 martie 1873):
în favoarea şcoalelor române din Braşcv.
Discursul 12 (22 noiemvrie 1873):
Pentru adresă.
Discursul 13 (15 decemvrie 1873):
Asupra reformei codului penal.
Discursul 14 (31 ianuarie 1874):
Pentru reforma legii comunale.
43 — Titu Maiorescu 657

Discursul 15 (18 decemvrie 1874):

Contra internatelor statului.
Discursul 16 (18 decemvrie 1874):
Premiile şcolare.
Discursul 17 (16 ianuarie 1875):
Pentru P. Mavrogheni.
Discursul 18 (16 ianuarie 1875):
Restaurarea bisericii din Curtea-de-Argeş. Notă, cu scrisoarea lui A. Odobescu.
Discursul 19 (18 februarie 1875):
Repararea teatrului.
Discursul 20 (5 martie 1873):
Bugetul şcoilelor pa 1876. Notă asupra documentelor Hurmuzachi.
Discursul 21 (6 martie 1875):
Legea psntru subvenţionarea şcoalelor din Braşov.
Discursul 22 (6 martie 1875):
Libera practică a medicilor. Stipendiile d-lor Gr. Tocilescu, G- Panu, Al. Lambrior şi G.
Dem. Teodorescu.
Discursul 23 (4 iunie 1875):
Asupra alegerilor libere.
Discursul 24 (26 noiemvrie 1876):
Asupra adresei Senatului.
Discursul 25 (12 şi 13 decemvrie 1875):
Pentru suprimarea unor catedre universitare.
Discursul 26 (17 ianuarie 1876):
Răspuns la o interpelare personală.
Discursul 27 (19 ianuarie 1876):
Sf. sinod şi adunarea de la Bonn.
Discursul 28 şi 29 (21 şi 22 ianuarie 1876):
Asupra reformei şcolare. Expunerea de motive la proiectul de lege asupra învăţămlntului
public.
Discursul 30 (28 ianuarie 1876):
IM O interpelare în Senat. Vot deŢblam.
Discursul 31 (5 februarie 1876):
Contra internatelor liceale. Pretinsul cosmopolitism.
Discursul 32 (6 februarie 1876):
Pentru facultatea de Teologie.
Discursul 33 (9 februarie 1876):
Pentru ministerul Lascar Catargi.
658

Discursul 34 (11 februarie 1876):

Contra profesorilor agitatori.
Discursul 35 (26 februarie 1876):
Asupra legilor financiare propuse de ministrul Strat.
*
Volumul II, apărut tot în 1897, îmbrăţişînd epoca de la 1876— 1881, are următorul
cuprins:
Introducerea istorică: III. Căderea şi darea în judecată a ministerului Lascar Catargi la
1876. Apărut întîi în Convorbiri literare, 1897.
IV. Sub ministerul Ioan Brătianu. Războiul ţi Proclamarea regatului, 24 iulie 1876—14
martie 1881. Apărut întîi în Convorbiri literare în 1897, p. 853, 1004.
Discursul 36 (16 mai 1878):
Asupra legii comunale.
Discursul 37 (20 mai 1878):
Ancheta parlamentară la Pomîrla.
Discursul 38 şi 39 (2 iunie 1878):
Contribuabilii şi şcoalele in comună.
Discursul 40 (28 septemvrie 1878):
Tratatul de la Berlin. [...] Trecerea armatei fără convenţie.
Discursul 41 (7 februarie 1879):
Neaplicarea tratatului de la Berlin şi programul ministerial.
Discursul 42 (9 februarie 1879):
Asupra calităţii de român a d-lui Degre.
Discursul 43 (24 februarie 1879):
Asupra declarării de revizuire.
Discursul 44 (24 martie 1879):
Asupra finanţelor sub conservatori.
Discursul 45 (22 mai 1879):
Despre primul apel nominal.
Discursul 46 (5 septemvrie 1879):
Pentru aminarea dezbaterilor asupra revizuirii.
Discursul 47 (10 septemvrie 1879):
Chestia evreilor şi art. 7.
Discursul 48 (6 octomvrie 1879):
Explicarea finală asupra art. 7.
Discursul 49 (11 decemvrie 1879):
Nepotrivirea între vorbe şi fapte la guvernul liberal.
Discursul 50 şi 51 (11 ianuarie 1880):
în contra insinuărilor si calomniilor.
43*
659

Discursul 52 (12 ianuarie 1881): Restaurarea de la Curtea-de-Argeş. Discursul 53 (13

martie 1881):
Contra încurajării turburătorilor; procese de presă sub guvernul liberal; încurajarea
anarhiei. Notă asupra proclamării regatului.
1898
Const. Hamangiu, Scriitori şi artişti. Studiu asupra dreptului lor, Raport în An. Ac. Moni.,
seria II, tom. XX, 1897 — 98, p. 320.
1899
Dissicrsuri parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui
Carol I, voi. III (1881 — 1888), Bucureşti, Socec, 1899.
Introducerea istorică: V. Sub ministerul Brătianu. De la Proclamarea Regatuluipînă la
Tratatulde la Londra 14 martie 1881 —26 februarie 1883. Apărut întîi în Convorbiri
literare, 1898, p. 961.
VI. Revizuirea Constituţiei şi căderea ministerului Brătianu. De la 1883 — 23 martie
1888.
Discursul 54 (2 decemvrie 1881):
Asupra tezaurului de la Pietroasa.
Discursul 55 (3 decemvrie 1881) :
L'i adresă. Contra-proiectul cu programul junimist.
Discursul 56 (11 decemvrie 1881).
Divulgarea actelor diplomatice. Cazul Calimachi-Catargi,
Discursul 57 (10 noiemvrie 1882).
Contra sancţionării unei legi prin telegrame.
Discursul 58 (12 noiemvrie 1882):
La adresă.
Discursul 59 (16 ianuarie 1883):
în contra propunerii de revizuire constituţională.
Discursul 60 (18 mai 1883):
Demisie din comisia adresei.
Discursul 61 (27 mai 1883):
La adresă.
Discursul 62 (28 martie 1884):
Asupra votării celor 25 articole de revizuit.
Discursul 63 (28 martie 1884):
Asupra textului art. 1 din Constituţie.
660

Discursul 64 (1 aprilie 1884):

Pentru aminarea legii electorale.
Discursul 65 (2 aprilie 1884):
Contra revizuirii legii electorale.
Discursul 66 (4 iunie 1884):
Asupra urgenţei pentru dezbaterea dotaţiunii.
Discursul 67 (6 decemvrie 1884):
Adresă. Situaţia junimiştilor în alegeri.
Discursul 68 (6 decemvrie 1884):
La adresă. Situaţia junimiştilor în alegeri.
Discursul 69 (28 decemvrie 1884) :
Asupra interpelării d-lui Kogălniceanu in contra Sinodului.
Discursul 70 (27 noiemvrie 1885):
La adresă.
Discursul 71 (4 mai 1886):
In contra unui ordin de zi neconstituţional. (Cazul generalului Al.
Anglie lescu.)
Discursul 72 (5 iunie 1886):
Precedent parlamentar la închiderea discuţiei.
Discursul 73 (28 noiemvrie 1886):
La adresă.
Discursul 74 (2 decemvrie 1886):
La aceeaşi adresă.
Discursul 75 (10 ianuarie 1887):
Interzicerea interpelării asupra bătăilor de la 6 septemvrie 1886.
Discursul 76 (13 ianuarie 1887):
Interpelarea asupra devastării redacţiilor opoziţioniste.
Discursul 77 (în aceeaşi şedinţă):
Chestii personale.
*
M. Strajan, Principii de estetică şi poetică, partea II, Poetica, Cra-îova, 1896, Raport în
An. Ac. Rom., seria II, tom. XXI, 1898 — 99, p. 459.
1901
Discursul d-lui T. Maiorescu ţinut la întrunirea publică a partidului conservator din Brăila
in ziua de 14 octomvrie 1901. Bucureşti, 1901.
1902
Oratori, retori şi limbuţi, în Convorbiri literare, 1902 (XXXVI), p. 1057; 1903
(XXXVII), p. 97, 193.
661
1903
O rectificare literară (Eminescu), 1903 (XXXVII), p. 548.
1904
Raportul secţiunii literare (An. Ac. Rom.) asupra revizuirii ortografiei, Bucureşti, 1904,
în An. Ac. Rom., Sesiune generală din 1904, şi sub titlul Ortografia revizuită. Raport
asupra ortografiei revizuite, în Convorbiri literare, 1904 (XXXVII), p. 321.
*
Pentru jubileul revistei „Familia"; în Familia, 27 mai 1904.
*
Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui
Carol I, voi. IV (1888 — 1895), Bucureşti, Socec, 1904.
Introducere istorică: VII. Sub regimul conservator. De la ministerul T. Rosetti-P. Carp
pină la formarea ministerului Lascar Catargi-Carp, apărut întîi în Convorbiri literare,
1903, p. 1076.
VIII. Continuarea regimului conservator. Ministerul Lascar Catargi-Carp 18 decemvrie
1891 — 3 octomvrie 1895. Apărut întîi în Convorbiri literare, 1904, p. 1.
Discursul 78 (2 aprilie 1888):
Restaurarea bisericilor, Dr. Asaki, Monopolulpulberelor.
Discursul 79 (7 noiemvric 1888):
Validarea alegerii unui socialist.
Discursul 80 (26 noiemvrie 1888):
[Gradaţia salariilor profesorale
Discursul 81 (26 noiemvrie 1888)]*
Asupra legii clerului mirean.
Discursul 82 (22 decemvrie 1888):
Despre numirea protoereilor.
Discursul 83 (12 ianuarie 1888):
Şcoala Roşca-Codreanu din Birlad.
Discursul 84 (12 ianuarie 1888):
Clădirea gimnaziului din Tirgovişle.
Discursul 85 (12 ianuarie 1888):
Restaurarea Mitropoliei din Tîrgovişte.
Discursul 86 şi 87 (14 ianuarie 1889):
Profesorii socialişti şi libertatea invăţămîntului»
* rînduri omise.
662

Discursul 88 şi 89 (20 ianuarie 1889):

Administrarea mănăstirii Neamţu,
Discursul 90 (21 ianuarie 1889):
Dreptul de interpelare.
Discursul 91 (24 ianuarie 1889):
Şcoli şi biserici.
Discursul 92 (31 ianuarie 1889):
Contra dării in judecată a cabinetului I. Brătianu.
Discursul 93 (14 februarie 1889):
Dărimirea turnului Golia şi restaurarea bisericii Sf. Nicolae din Iaşi prin d-l Lecomte du
Nouy.
Discursul 94 (24 februarie 1889):
Asupra prof. dr. Asaki.
Discursul 95 (10 martie 1889):
Amănunte din administraţia şcoalelor şi a cultelor.
Discursul 96 (1 aprilie 1889):
Despre „petiţia de la Iaşi".
Discursul 97 (19 mai 1889):
Interese private şi idei politice.
Discursul 98 (14 decemvrie 1889):
Situaţia internă in partidul conservator.
Discursul 99 (12 decemvrie 1890):
Asupra alineatului din Adresă relativ la scoale.
Discursul 100 (18 şi 19 decemvrie 1890):
Despre bugetul căilor ferate pe 1891.
Discursul 101 (16 ianuarie 1891):
In contra aminării legii şcolare.
Discursul 102 (21 ianuarie 1891):
■Calea ferată Galaţi-Blrlad. Contra cheltuielilor neprevăzute.
Discursul 103 (22 ianuarie 1891):
Acelaşi obiect.
Discursul 104 (28 ianuarie 1891):
Asupra aplicării legii concursului.
Discursul 105 (29 ianuarie 1891):
Restaurarea Capelei române de la Paris.
Discursul 106 (29 ianuarie 1891):
Arhitecţii Lecomte du Nouy şi Révoil la restaurarea bisericii Sf. Nicolae din Iaşi.
Discursul 107 (28 ianuarie 1891):
Iar calea ferată Ga laţi-Bir Iad.
663

Discursul 108 (5 februarie 1891):

La o interpelare a d-lui D. Sturdza despre şoselele din Moldova.
Discursul 109 (12, 13 şi 14 februarie 1891):
Asupra reformei invălămintului public.
Discursul 110 (6 martie 1892):
La adresă. Prerogativele Coroanei.
Discursul 111 (26 noiemvrie 1892):
La adresă.
Discursul 112 (11 decemvrie 1893):
ia adresă. (Contra atitudinii d-lui Dimilrie Sturdza in chestia Transilvaniei. )
Discursul 113 (3 decemvrie 1894):
La adresă. (Contra falsificării ideilor „junimiste". Dinasticismul junimiştilor. Contra-
cosmopolitismului.)
*
X. Rădulescu-Xiger, Patriotism. Tribunul poporului, romani social. Bucureşti, 1903.
Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVI (1903-1904), p. 395.
*
Dim. S. Xeniţescu, Studiu asupra fluviilor convenţionale. Dunărea in dreptul internaţional
public, Bucureşti, 1903. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVI (1903-1904), p.
427.
H. Sanielevici, încercări critice, Bucureşti, 1903. Raport în An, Ac. Rom., seria II, tom.
XXXI (1903 — 1904), p. 444.
190G
Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, Raport în An. Ac.Rom.,, seriali, tom. XXVIII
(1905 — 1906), p. 272. Reprodus în Convorbiri: literare, 1906 (XL), p. 205.
*
Dr. Vasile Bologa, Studii pedagogice şi discursuri, Sibiu, 1905.. Raport în An. Ac. Rom.,
seria II, tom. XXVIII, p. 337. Reprodus în Convorbiri literare, 1907, p. 142.
Gr. I. Dianu, Criminalitatea şi cauzele ei in România, Studiu social şi de moravuri,
Bucureşti, 1905. Raport în An. Ac. Rom., sériai II, tom. XXVIII (1905-1906), p. 346.
064

* Mihail Sadoveanu, Povestiri de război, Bucureşti, 1905. Raport în An. Ac. Rom, seria
II, tom. XXVIII (1905-1906), p. 337.
Mihail Sadoveanu, Povestiri, Bucureşti, 1906. Raport în An. Ac. Jiom., seria II, tom.
XXVIII (1905 — 1906), p. 379. Reprodus în Convorbiri literare, 1907 (XLI), p. 254.
* Ana Conta Kernbach, Elemente de metodică, Buc, 1905, An. Ac. Rom., seria II, tom.
XXIX (1906-1907), p. 340.
1907
G. Silvan, Pentru neatîmare, roman războinic, Ploieşti, 1906. Raport în An. Ac. Rom.,
seria II, tom. XXIX (1906-1907), p. 340.
Al. Valeriu, Lecţiunide logică , Iaşi, 1905. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX
(1906-1907), p. 351.
*
I. Al. Brătescu-Voineşti, In lumea dreptăţii. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX
(1906 — 1907), p. 84. Reprodus în Convorbiri literare, 1907 (XLI), p. 465.
M. Sadoveanu, Mormîntul unui copil. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906
— 1907), p. 304.
1908
Ion Boteni, Casa din Muscel, Nuvele şi schiţe, Cîmpulung, 1907. Raport în An. Ac.
Rom., seria II, tom. XXX (1907-1908), p. 304. Reprodus în Convorbiri literare, 1908
(XLII), p. 377 — 379.
•
A. de H::rz (Dinu Ramură), Domniţa Ruxandra, dramă istorică în trei acte în versuri,
Bucureşti, 1907. Raport în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXX (1907 — 1908), p. 316.
Reprodus în Convorbiri literare, 1908 (XLII), p. 379.
*
Pentru Gazeta Transilvaniei e un articolaş datat 29 martie 1908 pentru nr. Jubilar al
Gazetei. Reprodus în loan Georgescu, Din legă-
mi
turile lui Maiorescu cu ardelenii, în Convorbiri literare nr. Jubilar, ianuarie—mai 1937,
p. 291.
*
Critice (1866—1907), ediţie completă, 3 vol., Minerva, 1908.
Vol. I., 243 p. ; faţă de ediţia din 1892, are în plus, trecute de la vol. II; Beţia de cuvinte
(1873); Răspunsurile Revistei contimporane.
Vol. II, 288 p.: Despre scrierea limbei române (1866); Rapoarte citite in Academia
Română asupra modificărilor ortografiei (1880 şi 1904) ; Neologismele (1881) ; Contra
şcoalei Rarnuţiu (1868) ; Progresul adevărului (1883) ; Din experienţă (1888) ; Citeva
aforisme.
Voi. III: Literatura română şi străinătatea (1882) ; Comediile d-lui Caragialc (1885) ;
Poeţişi critici (1886) ; Contraziceri? (1892) ; în lăturii
(1886) ; Eminescu şi poeziile lui (1889) ; întru amintirea lui Kolzebue
(1887) ; Leon Negruzzi şi „Junimea" (1890) ; /. Popovici-Bănăţeanul (1895) ; In memoria
poetului dialectal Victor VIad (Delamarina) (1898) ; Oratori,retori şi limbuţi (1902) ;
Pentru jubileulrevistei „Familia" (1904) ; Recenziuni literare şi rapoarte academice; 1.
Traducerea odelor lui Horaţiu, de D.G. Ollănescu (1891); 2. Poeziile d-lui Naum (1894);
3. Poeziile d-lui Octavian Goga (1906) ; 4. Povestirile d-lui Mihail Sado-veanu (1906) şi
Nuvelele d-lui I.A. Brătescu-Voineşti (1907). Indice nominal şi real.
1909
Răspuns la discursul de recepţie a d-lui Duiliu Zamfirescu, în Convorbiri literare, 1909
(XLIII), p. 711 — 727.
Răspunsul lui T. Maiorescu în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea
din Bucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1910.
1910
Culese şi alese din scrierile Lordului Chesterfield către fiul său, îa Convorbiri literare,
1910, p. 269.
*
Din memoriile Cardinalului de Retz, în Convorbiri literare, 1910, p. 416.
666

1913
Acţiunea diplomatică a României în cursul evenimentelor balcanice. Discursul rostit în
şedinţa Senatului de la 4 decemvrie 1913, Bucureşti, 1913, 40 p.
1915
Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui
Carol I, voi. V (1895 — 1899). Minerva, 1915.
Introducerea istorică: IX. Sub noul regim liberal. Primul minister Sturdza şi ministerul
Aurelian,
X. Tot sub regimul liberal. Al doilea minister Sturdza. Apărute întîi în Convorbiri
literare, 1914, p. 349, 479, 507.
Discursul 114 (21 decemvrie 1895):
Contra adresei.
Discursul 115 (10 aprilie 1896):
In contra violării inamovibilităţii la Curtea de Casaţie.
Discursul 116 (13 decemvrie 1896):
Contra adresei.
Discursul 117 (4 decemvrie 1897):
Contra adresei.
Discursul 118 (17 martie 1898):
Asupra legii invăţămîntului secundar şi superior prezentat de ministrul Spiru IIaret.
Discursul 119 (23 noiemvrie 1898):
Interpelarea In chestia şcoalelor române din Braşov şi replica.
Discursul 120 (15 februarie 1899):
Interpelare asupra lipsei de direcţie in politica guvernului. Alege-rile comunale şi alianţa
guvernului cu socialiştii.
Discursul 121 (16 februarie 1899):
Chestie personală.
Discursul 122 (20 martie 1899):
Contra. închiderii discuţiunii.
Explicarea obstrucţionismului.
Discursul 123 (21 martie 1899):
Discurs obstrucţionist.
Discursul 124 (21 martie 1899):
Discurs obstrucţionist.
Discursul 125 (23 martie 1899):
Interpelare în contra scrierii unei istorii, îndeosebi a lui Cuza-Vodă, din ordin
guvernamental şi cu spirit de sectarism politic. Replica.
667

în editura Minerva, a doua şi ultima „ediţie completă", apărută la 1915 din timpul vieţii
Iui Titu Maiorescu. Cuprinsul şi ordinea materiei sunt aceleaşi, cu adaosul discursului
academic în chestia poeziei populare, lasfirşitul voi. III. Indicele alfabetic e inutilizabil,
întrucît e reprodus după cealaltă ediţie, cu paginaţia schimbată.
1916
La aniversarea de 70 de ani a Reginei Elisabeta, în Convorbiri literare, 1916 (L), p.
246.
LUCRĂRI POSTUME
Istoria contemporană a României (1866—1900), Bucureşti, Ed. Socec, 1925.
Volumul postum, cu un titlu fals şi excesiv, pe care Maiorescu nu l-ar fi admis niciodată
(deoarece e vorba numai de istoria politică), cuprinde introducerile celor cinci volume de
Discursuri parlamentare publicate în viaţă. Se mai adaugă încă două capitole:
XI. Primul min'sler G. Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 — 6 iulie 1900).
XII. Primul minister P.P. Carp (7 iulie 1900 — 13 februarie 1901). Ele au apărut postum
în Convorbiri literare şi trebuiau să servească
celui de al şaselea volum de discursuri, care n-a văzut lumina nici pînă acum.
*
România şi politica de neutralitate in conflictul european din 1914— 1919. Fragment
dintr-un memoriu încheiat în 13 februarie 1917. Publicat în Convorbiri literare, 1920
(LII), p. 81.
*
însemnări zilnice ale lui T. Maiorescu, 1912 — 1913, apărute în Convorbiri literare, 1931
(LXIV), p. 53, 135, 338, 448, 558, 636, 740, 818, 920; 1932 (LXV), p. 102, 162.
* Despre Eminescu, 1932 (LXV), p. 427.
Despre Duiliu Zamfirescu, 1934 (LXIV), p. 864. 668

Aforisme, în Convorbiri literare, 1919 (LI).

*
însemnări zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu-
Pogoneanu, voi. I (1855 — 1880), Socec, 1937, XXXV + 356 p.
însemnări zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu-
Pogoneanu, voi. II (1881 — 1886), Socec,1940, LI + 384 p.
*
T. Maiorescu: Gedichte (1855 — 1878). Herausgegeben mit einem Vorwort von I.E.
Torouţiu, 1940.
Plachetă apărută cu ocazia sărbătoririi centenarului lui Maiorescu la Academie şi nepusă
încă în comerţ. Publicaţia s-a făcut după manuscrisele oferite de d-na Livia Dymsza şi
cuprinde zece poezii, şi anume:
1. Ein Läuterungsprozess, 12 Okt. 1855.
2. Es schien als sollt es anders sein, Nov. 1856.
3. Frühlingsanfang, März 1858.
4. Die Liebe hab'ich errungen, Nov. 1861.
5. Warum, mein Mädchen, soll ich klagen, Mai 1862.
6. Metaphysik der Liebe, Socola bei Jassy, 22 Aug./10 Sept. 1863.
7. Was hat dar Unglück für Gewalt, 1863.
8. Im unscheinbaren Keim, lassy, 14 Sept. 1871.
9. Lebenstraum, 10/22 luni 1876.
10. Am Ufer der Donau, Galaţi, 20 Iuli/2 Aug. 1876, Früh 4 Uhr Bukarest, 3/15 Iuli
1878.
*
Titu Maiorescu ; Logica, cu îndreptările, adăogirile şi însemnările autografe ale autorului.
Cu adnotări, note şi un studiu introductiv de I. Brucăr. Academia Română, studii şi
cercetări, XLV, 1940. Volumul compact şi minuţios documentat de 400 p. a apărut prea
tîrziu — chiar în timpul redactării definitive a acestei bibliografii — pentru a fi folosit
altfel decît cu titlul de indicaţie. Materialul e bogat; tendinţa apologetică îl depăşeşte însă.
669

II
CĂRŢILE ŞI ARTICOLELE DE CONSULTAT
Această „listă" ar fi voit să fie un repertoriu cît mai complet al referinţelor privitoare la
viaţa şi opera lui Maiorescu. Cum însă, în afară de activitatea literară mai uşor şi mai cu
folos cercetată, T. Maiorescu a avut şi o viaţă politică risipită pe jumătate de veac, se
poate înţelege mulţimea articolelor din ziare pe chestiuni ieşite din sfera preocupărilor
noastre. Repertoriul de faţă s-a încadrat deci în domeniul literar şi n-a urmărit decît cărţile
şi revistele şi numai în chip excepţional ziarele, cînd se raportau la literatură sau la
cultură în genere. Pe lingă omisiunile voite, se vor adăuga, fireşte, şi alte scăpări din
vedere, pe care cititorul va avea satisfacţia să Ie descopere singur.
A
Alecsandri (V.), Scrisori, I, Ed. Minerva, 1904. Publicate de II.
Chendi şi E. Carcalechi. Andreescu (C.I.), Istoricul Liceului Naţional din Iaşi, 1835—
1935, în
De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional 1835—1935,
Iaşi, 1935.
B
Bacalbaşa (C), Bucureştii de altă dată, cu deosebire voi. IV, ed. Universul.
Bagdasar (N.), Istoria filozofiei româneşti, 1940. Cap.: T. Maiorescu, p. 34.
Bănescu (N.) şi Mihăilescu (V.), Ioan Maiorescu, scriere comemorativă cu prilejul
centenarului naşterii lai, 1811—1911, Bucureşti, 1912. Conţine şi elemente biografice ale
lui Titu Maiorescu.
Barasch (dr. Iuliu), O dare de seamă asupra lucrării de debut a lui T. Maiorescu, Einiges
philosophische in gemein fasslicher Form, publicată întîi în Românul şi republicată în
articolul lui G. Sion: Un studinte român în Germania, în Revista Carpaţilor, 1861, voi.
670

I, p. 709. Articolul e reprodus în Anexa nr. 5 a voi. I al lucrării de faţă.

Bariţ (G.), Critica în Convorbiri literare (răspuns la articolul luiT. Maiorescu: Limba
română în"jurnalele din Austria), în Transilvania, I, 1868, p. 366. Reprodus în Anexa nr.
8 a voi. I al lucrării de faţă.
Bariţ (G.), Răspuns la discursul de recepţie al lui A. Papiu-Ilarian din 14 septemvrie
1869. (Analele Societăţii academice române, tom. II, 1869). Prima învinuire de „cosmo
olitism" adusă „Junimii".
Barnuţiu (Simien), Dreptul public al românilor, ianuarie 1867, 472 p
+'xxvi.
Bîrseanu (Andrei), Bin treculu1 şccalelcr remâne din Brcşcv, în Ccnvor biri literare,
1910, p. 498.
Bassarabescu (I.A.), Maiorescu şi „gura lumii"; Amintire. O vizită la Maiorescu in 1915,
în Convorbiri literare, 1927 (LIX), p. 171.
Bassarabescu (I.A.), Patru scrisori de la Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, 1935
(LXVIII), p. 563.
Bassarabescu (I.A.), Amintiri despre T'. Maiorescu, în Libertatea, VIII nr. 5, din martie
1940.
Beza (Marcu), Cum l-am cunoscut pe Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, număr
Jubilar, LXX, 1937, p. 334.
Bianu fi.), Despre moartea lui T. Maiorescu, în An. Acad. Rem., tom. XXXIX, 1916-
1919, p. 82.
Bodin (D.), A.D. Xenopolşi „Junimea", în Convorbiri literare, numărul jubilar, 1937
(LXII), p. 237.
Bodin (N.) „Junimea" in faţa istoriei, în Convorbiri literare, ianuarie — martie 1938.
Bogdan (G.I.), Studii critice de I. Gkerea, în Convorbiri literare, 1890 (XXIV), p. 393.
Bogdan-Duică (G.), Titu Liviu Maiorescu, discurs de recepţie la Academia Română (2
mai 1921). Cf. Transilvania, nr. 2, februar!« 1922 (LIII).
Bogdan (I.), discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din
Bucureşti, in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1910.
Boldur-Lăţescu (T.), Adevărul adevărat, răspunderea la articolul din „Vocea naţională",
subscris X. Y., sau relatarea evenimentelor petrecute în Iaşi la 3 aprilie 1866. Broşură
apărută la Cernăuţi, 1866.
671

Brăneanu (Mihai C.) Vezi Demetriescu (Angliei).

Brătescu-Voineşti (Ion Al.), Luceafărul, Din pragul apusului, Bucureşti, Cartea
Romiiuiscă, 1935. B vorba de interpretarea dată de Maiorescu Luceafărului lui
Eminescu.
Breazu (Ion), Literatura „Tribunei" (1884—1895), în Dacoromania, voi. VIII, Bucureşti,
1936.
BrucărI., Cadenţe filozofice, Alcalay, 1934. In articolul Pentru o filozofie a lui T.
Maiorescu.
Buckle Henry Thomas, History of civilisation in England, 1857.
Bucuţa (Emanoil), Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu. in scrisori (1884—1913), cu un
cuvînt de introducere şi însemnări, Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol
II", 1937. Volumul conţine 197 de scrisori ale lui Duiliu Zamfirescu pe spaţiul de timp
1884 — 1913, şi 44 ale lui T. Maiorescu către Duiliu Zamfirescu.
Burileanu (C), Monsieur Maioresco et le Ministère des Affaires étran' gères (lettres
ouvertes), (I — V.), Bucureşti, 1912.
C
Gălinescu (Ci.), Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. Cultura Naţională, 1932. Mai ales în
capitolele: Bibliotecar şi revizor, p. 264; Eminescu şi „Juiim?a", p. 293; Eminescu
gazetar, p. 367.
Călineseu (G.), Titu Miiorescu critic, în Jurnalul literar, 12 martie 1939.
Călineseu (G.), Titu Miiorescu polemist, în Rec, Fund. Regale, 1 martie 1940, p. 575.
Garacostea (D.), Cu prilejulsărbătoririi d-lui Maiorescu, în Viaţa nouă, V, 1909-10, p.
403.
Garacostea (D.), Specificul românesc, în Gindirea, XII, nr. 2, din febr. 1940.
Garacostea (D.), Semnificaţia lui Maiorescu, Ed. Institutului de Istorie literară şi Folclor,
1940, p. 36.
Caragiale (I.L.), Ironie, în Timpul, 25 iulie 1890. Două note. Republicate în Note şi
schiţe, ed. Sfetea, 1892, şi apoi în Opere, ed. Cultura Naţională, 1932. Voi. III:
Reminiscenţe şi notiţe critice. Articolele conţin insinuări nedrepte privitoare la atitudinea
lui T. Maiorescu faţă de M. Eminescu.
Carp (P.P.), Discursuri, v. I. (1878—1888), Bucureşti, ed. Socec, 1907.
672

Chendi (Ilarie), D.T. Mziorescu despre noi, în Familia, Oradea Mare, 3 mai 1898, p.
213.
•Chendi (Ilario), Poporanismul d-lui Maiorescu, în Viaţa literară, 23 iulie 1906.
Chendi (Ilarie), „Junimea" şi Ardealul (cu prilejul jubileului Convorbirilor), în voi.
Impresii, Bucureşti, Minerva, 1908, retipărit la Cartea Românească, 1924, p. 229.
■Cioculescu (Şerban), Ti tu Maiorescu şi Eminescu, în Revista Fundaţiilor Regale, VII, 1
martie 1940, p. 627.
•Cioculescu (Şerban), Viaţa lui I.L. Caragiale, ed. Fundaţia pentru literatură şi artă
„Regele Carol II", 1940. Mai ales capitolul: La Junimea, p. 82, şi Director al Teatrului
Naţional, p. 185.
Cioculescu (Şerban), T. Maiorescu, critic literar, m Libertatea, VIU, nr. 4, din 20 febr.
1940.
'Cipariu (Timotei), răspunde lui T. Maiorescu indirect în Archivulpentru filologia şi
istoria, 1867, p. 84.
Cipariu (Timotei), La una imputaţiune, în Archivul pentru filologia şi istoria, 1869, p.
438.
Constantinescu (Emilian, I.), Valorile literare in critica lui T. Maiorescu, în Convorbiri
literare, numărul Jubilar, 1937 (LXX), p. 172.
Constantinescu (Pompiliu), Titu Maiorescu faţă de noi, în Revista Fundaţiilor Regale,
VII, 1 martie 1940, p. 584.
•Constituţiunea, ziar conservator, Iaşi, 24 septemvrie 1866 (privitor la candidatura lui T.
Maiorescu în alegerile din 1866).
Creangă (I.), Opere complete, ed. Minerva, 1906, p. XII. Răspuns la criticele d-lui loan
Pop F'lorantin, Iaşi, 1888. Referinţe la activitatea lui T. Maiorescu ca pedagog.
Creţeanu (G.), recenzie a unei conferinţe a lui T. Maiorescu, în Revista română, 1861, p.
853. (Mişcarea literară din 1867 in ţările române). Republicată în Anexa, nr. 6, a primului
volum al acestui studiu.
Cuza (A.C.), Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, în Convorbiri literare, numărul jubilar,
1937 (LXX), p. 29. Tratează despre cele două curente (naţionalist şi umanitarist) din sînul
„Junimii" şi despre întemeierea ziarului săptămînal Era nouă (8 octomvrie 1889 — 1895),
organul „Junimii" politice din Iaşi, redactat de A.C. Cuza, P. Missir, Eugen Ionescu,
N. Volenti.

44
673

»
Daianu (Eue dr.), Dr. S. Ramonţai şi Titu Maiorescu, în Convorbiri
literare, 1910 (XLIV), p. 444. Damé (Frédéric), Histoire de la Roumanie
contemporaine, 1900. Delavrancoa (Barbu), Oratorul: Titu Maiorescu; în Convorbiri
literare,.
1910, p. XCIV-XCVIII. Demetriescu (Anghel), Titu Maiorescu: Patru conferinţe.
Rezumate-
deMihaiC.Brăneanu. Cu un apendice de d-1 Anghel Demetriescu»
Bucureşti, 1883. Demetriescu (Anghel), Discursuri parlamentare de Titu Maiorescu, ÎI*
Literatura şi arta română, III, 1899, p. 272. Reprodus în Anghel
Demetriescu, Opere, ediţia îngrijită de Ovidiu Papadima. Ed.
Fundaţiilor pentru literatură şi artă „Regele Carol II", 1937,.
p. 327. Densusianu (Aron), Critica unei critice, în foiletonul Federaţiunei din
Pesta: I, nr. 82, din 30 mai/11 iunie 1868; II, în nr. 83, din 2/14
iunie; III, în nr. 85, din 6/18 iunie; IV, în nr. 87, din 9/21 iunie.^
Retipărite în Cercetări literare, ed. Şaraga, Iaşi, 1887, p. 59.
Tot în acest volum, la p. 366, se publică Scrisoarea a treia apărută
mai întîi în Orientul latin, încercînd să dovedească cu exemple limba
plină de germanisme a lui T. Maiorescu, Eminescu şi a altor scriitori
din „direcţia nouă".
în articolul Gloriide afiş (Scrisoarea XVI), p. 431 —479, răspunde la articolul lui T.
Maiorescu în lături! Se reproduc vechile acuzaţii în chestiunea Vischer, acuzaţiile d-rului
Zotu în chestiunea Logicei, contradicţia în chestia Bărnuţ, duplicitatea faţă de Vasile
Alecsandri. Densusianu (O.), Alecsandri şi „Junimea", în Vieaţa nouă, I, nr. 2..
Densusianu (O.), O legendă literară, în Vieaţa nouă, 1905, p. 313. Dissescu (C), Discurs,
în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la-
Universitatea din Rucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1910.
Djuvara (M.), T. Maiorescu, profesor, în Libertatea, VIII, nr. 4, din=
20 febr. 1940. Drăghicescu (D.), T. Maiorescu, Schiţă de biografie psiho-sociologică.
(Extras din revista Libertatea), 1940. Dragomirescu (M.), Criticele d-lui Titu
Maiorescu (studiu de critică.
generală), în Convorbiri literare, 1893 (XXVII), p. 8, 284. Dragomirescu (M.), Criticele
d-lui Titu Maiorescu (partea generală)s.
în Convorbiri literare, 1896 (XXX), p. 1.
674

Oragomirescu (M.), Direcţii literare (Studiu de critică generală), în Convorbiri literare,

1897 (XXXI), p. 105.
Oragomirescu (M.), De la misticism la raţionalism, Bucureşti, 1925, (p. 7).
-Oragomirescu (M.), Legăturile mele cu „Convorbirile literare" în Convorbiri literare,
număr Jubilar, LXX, 1937, p. 88.
Dragu (G.C.), Discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din
Bucureşti In ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1920.
•Drobisch (Moritz Wilhelm), Neue Darstellung der Logik nach ihren einfachsten
Verhältnissen, ed. II, 1851, ed. III, 1863.
Duca (I.G.), Portrete şi amintiri, 1932.
©umitrescu-Iaşi (G.), Discurs, în Sărbătorirea profesorului Titu Maiorescu la
Universitatea din Bucureşti in ziua de 22 noiemvrie 1909, Bucureşti, Socec, 1910.
E
Eminescu (M.), Naţionali şi cosmopoliţi (1871), un admirabil studiu despre „Junimea" şi
T. Maiorescu, scris la Viena (Acad. Rom., Ms. M. Eminescu, 225-7, f. 224 — 236),
publicat în Convorbiri literare, în aprilie 1903, şi apoi în I. Rădulescu-Pogoneanu, Studii,
1910; retipărit în I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 85 şi următoarele.
Eminescu (M.), Observaţii critice, în Curierul de Iaşi, 12 august 1877. Reprodus în M.
Eminescu, Opere, ed. I. Greţu, Cultura românească, 1939, I, p. 492. E apărarea Logicei
lui Maiorescu împotriva atacurilor d-rului Zotu.
Eminescu (M.), încă o dată recensiunea logicei Maiorescu (iscălit Y), în Convorbiri
literare, 1 septemvrie 1877. Reprodus în M. Eminescu, Opere, ed. I. Greţu, Cultura
românească, 1939, I, p. 504.
Eminescu (M.), Contestarea alegerii d-lui Maiorescu, în Timpul, 8 februarie 1878.
Reprodus în M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, Cultura românească, v. II, p. 215.
Eminescu (M.), D.Holbanşi Schopenhauer, în Timpul, 9 aprilie 1878; reprodus in M.
Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, Cultura românească, II, p. 300.
44* fi7i>

Kraclide (Gonst.), Reflecţiuni asupra prelecţiunilor populare ţinute do d-l Titu Maiorescu
In Universitatea din Iaşi, în Convorbiri literare^ 1868, p. 27, 36, 55.
Evolceanu (D.), Cîteva cuvinte despre criticele d-lui Maiorescu, în Convorbiri literare,
1910 (XLIV), p. XCIX-XCIV.
F
Feuerbach (Ludwig), Grundzüge der Philosophie der Zukunft, Leipzig,. 1843.
Feuerbach (Ludwig), Philosophie und Christentum, Ansbach, 1839.
Feuerbach (Ludwig), Abälard und Heloise, Ansbach, 1833.
Filipescu (N.), Titu Maiorescu în politică (schiţă), în Convorbiri literare, 1910, p. GV-
CXV.
FloTVAn(Mirce&),Filozofia„Junimei", m Convorbiri literare, 1927 (LIX),, p. 99-105.
Florian (Mircea), începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Convorbiri literare,
1937, p. 132.
Floru (I.S.), D.T. Maiorescu istoric al României contemporane, în Convorbiri literare,
1910, p. CXXV-CXXXIII.
Filitti (I.C.), Maiorescu la 1913, în Convorbiri literare, 1920 (LII), p.115.
O
Gane (C.), P.P. Carp şi locul său in istoria politică a, ţării, voi. I (ed. II), Universul,
1937.
Gane (G.), P.P. Carp şi loculsău in istoria politică a ţării, voi. II (ed. I), Universul, 1936.
Din voi. I., cu deosebire cap. II, Junimea,. p. 75 — 85; Ministerul Lascar Catargi (1875—
1876), p. 143 — 190; Guvernul Theodor Rosetti (martie 1878-martie 1889), p. 275 —
372. Din voi. II, cu deosebire: Toastul lui Maiorescu la înfiinţarea Clubului
constituţional, p. 17 ; Ministerul Titu Maiorescu — Take lonescu (1912—1913), p. 499
— 542; Carp şi Maiorescu. Moartea lui Maiorescu, p. 545 — 555. Se mai publică şi două
scrisori inedite ale lui T. Maiorescu: una către Canano, de la 11 iunie 1898 şi alta către St.
Gane, de la 30 octomvrie 1898, voi. II, p. 210.
Gane (N.), Zile trăite, laşi, 1903.
Georgescu (Ioan), Din legăturile lui Maiorescu cu ardelenii, în Convorbiri literare,
numărul Jubilar, ian. 1937 (LXX), p. 284.
676

Georgiade (Gonst.), Adnolaţiile lui T. Maiorescu pe marginea unui studiu de critică

literară al d-lui Dobrogeanu-Gherea, în Convorbiri literare (LVII), p. 850. Autorul a mai
publicat cîleva din adno-taţiile lui Maiorescu şi în alte reviste.
Gherea I., devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C), Asupra criticei (aici e vorba de „critica
judecătorească" a lui Maiorescu), în Studii critice, voi. I, 1890.
Gherea I., devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C), Asupra criticei metafizice şi celei
ştiinţifice (răspuns d-lui Bogdan), în Studii critice, voi. II, ed. I, din 1891.
Gherea I., devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C), Personalitatea şi morala in artă, în Studii
critice, voi. II, Bucureşti, 1891.
Gherea I., devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C.)> Asupra esteticei metafizice şi
ştiinţifice, în Studii critice, voi. III, Bucureşti, 1897.
Gherea I., devenit apoi Dobrogeanu-Gherea (C), Cătră d-l Maiorescu, în Contemporanul,
V, 1886, nr. 1, p. 43.
Ghica (Pantazi), Citeva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu in beţia d-
sale de cuvinte din Convorbiri literare, în Românul, XVII, din 3 iunie 1873.
Giurgiu (Oct.), Titu Maiorescu şi gimnaziul român din Braşov, în Ţara Birsei, I, p. 254.
Gorovei (Artur), Titu Maiorescu. Amintiri, în Adevărul literar şi artistic, X, nr. 540.
Grădişteanu (Petre) „Convorbirile literare'' şi „Revista Contimporană"\ în Revista
Contimporană, I, 4 iunie 1873, p. 384 sqq.
Grămadă (I.), Societatea academică socială-literară „România junăiL din Viena (1871
— 1911). Monografie istorică, Arad, 1912.
II
Haneş (P.V.), Titu Maiorescu la Theresianum, în Convorbiri literare, decemvrie 1938.
Hasdeu (B.P.), Prelecţiuni filozofice populare relative la familie şi educa-ţiune, comentar
plin de umor al anunţării conferinţelor lui T. Maiorescu, în Lumina, 1863, nr. 10, p. 69 —
71, reprodus de Mihail Popescu sub titlul: R. P. Hasdeu şi Titu Maiorescu, în Convorbiri
literare, număr Jubilar, LXX, 1937, p. 396.
Hasdeu (B.P.), Literatura. Mişcarea literelor în Eşi, în Ilumina, 1863, II, nr. 12, p. 89; III,
nr. 13, p. 1; nr. 6, p. 50 (neterminat).
Hasdeu (B.P.), Tutti Frutti. Scrisoarea comitetului de Inspecţie şi răspunsul lui Hasdeu,
în Lumina, 1863, III, nr. 15.

577

Hasdeu (B.P.), Toate vrutele, despre T. Maiorescu şi şcoalele primare, în Aghiuţă, 1863,
nr. 3, p. 23.
llasdeu (B.P.), Toate vrutele, o glumă împotriva lui T. Maiorescu, în Aghiuţă, 1863, nr. 8,
p. 61 — 63.
Hasdeu (B.P.), Cosmopolitism şi Naţionalism, Discursul preşidenţial de redeschiderea
şedinţelor societăţii „Românismul" ţinut în 26 septemvrie 1870 de d-1 B.P. llasdeu, în
Columna lui Traian, I, nr. 50, din 30 septemvrie 1870, p. 1—2; în Foaia Societăţii
Românismul, I, nr. 7, octomvrie 1870, p. 303.
Hasdeu (B.P.), Diverse Negruzziade, în Columna lui Traian, I, nr. 53; la fel şi în nr. 56.
Hasdeu (B.P.), Buletin interior, în Columna, II, nr. 20, din 24 mai 1871. Atacă pe
Maiorescu ales deputat al ţăranilor.
Hasdeu (B.P.), Varietăţi, în Columna, II, nr. 22, contra pretenţiei lui T. Maiorescu de a fi
creat „o nouă direcţie".
Hasdeu (B.P.), Buletin interior, în Columna, II, nr. 26, din 5 iulie 1871, împotriva lui
Maiorescu pentru a-I fi atacat pe Bărnuţ în Cameră.
Hasdeu (B.P.), Un rămăşag, în Familia, 1871, nr. 31, p. 368 (1/13 august); idem,
Columna, II, nr. 30 (92), din 11 august 1871.
Hasdeu (B.P.), Buletin interior, în Columna, II, nr. 31 (93), din 23 august 1871, în chestia
sărbătoririi lui Ştefan cel Mare la Putna.
Hasdeu (B.P.), Buletin interior, în Columna, II, nr. 32 (94), din 30 august 1871 ; iarăşi
despre cosmopolitismul lui T. Maiorescu şi sacrilegiul serbării de la Putna.
Hasdeu (B.P.), Citeva întrebări d-lui T. Maiorescu, în Columna lui Traian, 1875, nr. 1, p.
57; nr. 2, p. 65.
Hasdeu (B.P.), Răspunsul meu advocatului d-lui T, Maiorescu, în Columna lui Traian,
1875, nr. 3, p. 125.
Hasdeu (B.P.), Aldoilea rămăşag, dedicat lui V. Alecsandri, în Românul, XX, 5 februarie
1876; idem, Revista literară şi ştiinţifică, nr. 1, din 15 februarie 1876.
Hasdeu (B.P.), „Eine Trilogie". O istorie germană a literaturii române. Critica de Lazăr
Şăineanu, G.I. Ionescu-Gion şi B.P. Hasdeu, Socec, 1892; partea lui Hasdeu e reprodusă
în Sarcasm şi ideal, p. 75. Socec, 1897.
Hasdeu (B.P.), Şcoala Carp-Maiorescu-Caragiale-Tocilescu-P. Missir. Vizita armenească,
în Apărarea naţională, III, nr. 88, din 21 aprilie 1902.
Hasdeu (B.P.), Carlişlii, în Apărarea naţională, JIU, nr. 66, din 23 martie 1902.
«78

Hegel (G.W. Fr.), Vorlesungen über die Aestletik, Werke, Vollständige-

Ausgabe, vol. X. Herbart (J.Fr.), Sämtliche Werke, ed. G. Hartenstein.
I
Iarnik (I. Urban), Clteva amintiri despre T. Maiorescu, în „România
jună" lui T. Maiorescu, Scriere omagială, Suceava, 1910. Ibrăileanu (G.), Spiritul critic
In cultura românească, ed. III, Viaţa
românească, Iaşi, 1909, capitolul V, Locul „Junimei" în această
evoluţie, p. 59. Icar, Inaugurarea cursului d-lui Maiorescu la facultatea de litere, în
Fintîna Blanduziei, Bucureşti, 12 noiemvrie 1889. Ionescu de la Brad (Ion), recenzia
primei conferinţe a lui T. Maiorescur
în Ţeranul român, din 17 decemvrie 1861, p. 48. Reprodusă în
G. Bogdan-Duică, Titu Maiorescu, discurs de recepţie, 1921, p.
26. Ionescu (Take), Souvenirs, 1919. Ionescu (Take), Amintiri, Socec, 1923. Ionescu
(Gr.N.), Mişcarea separatistă, Iaşi, 1911. Iorga (N.), Discursurile d-lui T. Maiorescu (voi.
IV), în Scmănătoiul,.
III, 1904, p. 65. Republicat în O luptă literară, I, 1904, p. 100. Iorga (N.), Opinions
sincères, Bucarest, 1899, p. 53. Iorga (N.), Istoria literaturii româneşti contemporane,
cd. Adevărul,,
1934, voi. I, capitolul „Junimea" şi Convorbirile literare, p. 66-79. Iorga (N.), T.
Maiorescu, în Oameni cari au fost, voi. II, cd. Fundaţia
pentru literatură şi artă „Regele Carol II", 1935, p. 277. (de fapt,,
scris la moartea lui Maiorescu 1917 şi publicat în Neamul roma-
nesc). Iorga (N.), Supt trei regi, 1932. Iorga (N.), O viaţă de om — aşa cum a fost. în
multe pasagii, de ex„
v. I (1934), p. 194, 267, II, p. 120 şi următoarele. Iorga (N.), Titu Maiorescu intim, în
Cuget clar (an, I, nr. 340). Despre
voi. I din însemnări zilnice. Iorga (N.), Un nou volum de „însemnări" al lui T. Maiorescu,
Vălenii
de Munte, 1940. Se adaugă alte numeroase articole şi mai ales.
conferinţe— fie şi prin digresiune. Ultima e: O încercare zadarnică de înviere, în Cuget
clar, IV, nr. 37, din 21 martie 1940» si nr. 38, din 28 martie 1940.
679-
.1
Jura (Julian), Cum trebuie studiat T. Maiorescu, în Darul vremii, I,
1930, nr. 4, p. 104. Juvara (G.), Titu Maiorescu, fragment de istorie politică, ed. Cultura
poporului, 1939. Juvara (G.), Titu Maiorescu în 7858, od. Cultura poporului, 1939.
K
Kanner (B.), La société littéraire „Junimea" de Jassy et son influence sur le mouvement
intellectuel en Roumanie, Paris, 1906.
Kremnitz (Mite), Aus dem Leben König Karls I von Rumänien. Aufzeichnungen eines
Augenzeugen. Nach des Königs Tagebüchern und offiziellen Dokumenten, 4 Bände,
Stuttgart 1894—1901.
L
Laurian (August D.i, Tablele bibliografice, în Revista contimporană, I, 5, 1 iulie 1873.
Lovinescu (E.), T. Maiorescu, în Flacăra, 1914—1915, p. 493, 507, 518, 530. Articole
adunate în Critice, 111, ed. I, Flacăra, 1915, p. 194 — 217 ;
Tetipărite în Critice, IV, ed. Alcalay, 1920, p. 95 117; retipărite voi.
IV, ed. def. Ancora, 1928, p. 36.
Lovinescu (E.), T. Maiorescu, în Sburătorul, I, 1919, p. 73; retipărit in Critice, V, ed.
Viaţa românească, 1921, p. 67; retipărit în Critice, V, ed. V, ed. def. Ancora 1928, p. 117.
Lovinescu (E.), Istoria, civilizaţiei române moderne. In voi. II, Forţele reacţionare (1925),
se studiază în cap. XIV (p. 127 — 139), critica socială şi culturală junimistă şi îndeosebi
a lui T. Maiorescu.
Lovinescu (E.), Memorii, I, ed. Cugetarea, 1930, p. 52.
Lovinescu (E.), Istoria literaturii române contemporane, voi. I.; Evoluţia ideologiei
literare, ed. Ancora, 1926. In cap. IV (p. 32 — 45) se studiază ideologia şi critica lui T.
Maiorescu.
Lovinescu (E.), T. Maiorescu şi M. Eminescu, în Memorii, III, ed. Adevărul, p. 231.
Lovinescu (E.), T. Maiorescu, 16 articole publicate în Adevărul (ultimul e din 19 aprilie
1937), cu ocazia apariţiei primului volum din Însemnări zilnice.
680

M
Mândrea, Carp, Negruzzi, Hogor, Procesul Maiorescu şi actele autentice. Iaşi, 1865.
Mîrzescu (G.), Apărarea dinaintea tribunalului de laşi, Secţiunea II t a d-lui Titu Liviu
Maiorescu, doctor In filozofie şi licenţiat in legi, directorul şcoalei preparandale, profesor
de filozofie şi rector la Universitatea din Iaşi, de Gh. Mârzoscu, avocat, membru
Consiliului de inspecţiunea şcoalelor şi profesor de codicele civil la facultatea juridică,
Iaşi, Tip. Buciumul românesc, 1865.
Marmeliuc (D.N.), Cuvint rostit in şedinţa literară din 27/11, in localităţile (?) societăţii,
în „România jună" lui T. Maiorescu. Scriere omagială, Suceava, 1910.
Mauxion (Marcel), La métaphysique de Herbart et la Critique de Kant, Alean, 1906.
Mauxion (Marcel), L'éducation par l'instruction et les théories pédagogiques de Herbart,
Alcan, 1906.
Marghiloman (Alex.), Note politice (1897 — 1920), 5 vol., 1927. Notele sunt interesante
mai ales pentru guvernul T. Maiorescu şi T. Maiorescu-Take lonescu (vol. I-II): pentru
toate dezbaterile ministeriale din timpul războiului balcanic şi apoi asupra atitudinii lui
Maiorescu în timpul ocupaţiei germane; moartea şi înmormîntarea lui Maiorescu (III, p.
10 — 17).
Massof (I.), Matei Millo şi timpul său, Ed. Naţională-Ciornei, 1940, cu privire la
Maiorescu şi Teatrul Naţional. O scrisoare a lui T. Maiorescu către V. Alecsandri în
această chestiune (p. 259 şi următoarele).
Mehedinţi (S.), Titu Maiorescu; singura biografie, cu informaţii directe de la Maiorescu,
apărută în numărul Jubilar al Convorbirilor literare de la 15 februarie 1910. Reprodusă în
voi. Titu Maiorescu, de Soveja, ed. Cartea românească, 1925.
Mehedinţi (S.), T. Maiorescu, în Transilvania, 1920, p. 685.
Mehedinţi (S.), In amintirea lui Titu Maiorescu (la 80 de ani de la naşterea lui T.
Maiorescu), cuvîntare rostită la Academia Română, 1920 ; reprodusă în vol. T.
Maiorescu, ed. Cartea românească, 1925, p. 104.
Mehedinţi (S.), Atitudinea lui Titu Maiorescu in timpul invaziei, în Convorbiri literare,
februarie 1923, reprodusă în voi. Titu Maiorescu, ed. Cartea românească, 1925, p. 127.
Mehedinţi (S.), Locul „Junimei" in istoria neamului românesc, în Convorbiri literare,
număr Jubilar, LXX, ianuarie-mai 1937, p. 42.
681

Meissner (C), Despre T. Maiorescu şi Mareşal Averescu dar mai ales despre M.
Eminescu, în Convorbiri literare, 1937 (LXX), p. 16.
Mera (I.T.), Scriitorii de la „Junimia", conferinţă reprodusă în Telegraful român, 1882,
no. 72 — 73, şi Familia, 1882, p. 302.
Cons. aulic. Dr. Wilhelm Meyer-Lübke, Discurs festiv ţinut la matineul festiv in sala
parlamentului provincial al Austriei de Jos, în l/III 1910, publ. în broşura „România jună"
lui T. Maiorescu, scriere omagială, Suceava, 1910.
Mihăilescu (V.), Titu Maiorescu, Amintiri, în Ramuri, XXIII.
Mill (.Tohn Stuart), A system of Logic ratiocinative and inductive, 1833, trad. germană
de I. Schiel; trad. franc, de L. Peisse.
JMoldovanu (I.M.), Critica d-lui Maiorescu, în Archivulpentru filologia şi istoria a lui T.
Gipariu, Blaj, 1869, p. 456, 495, 620.
Murăraşu (D.), Maiorescu şi Schopenhauer, în Convorbiri literare, 1939 (LXXII), p. 39.
Mureşianu (Aurel), Cea dinţii încercare publicistică a lui T. Maiorescu, în Gazeta cărţilor,
Ploieşti, nr. 1, 15 iulie 1934.
N
Nanu (D.), Titu Maiorescu in viaţa universitară, în Sburătorul, I, 1
(1919), p. 84. Negruzzi (Iacob), Amintiri din „Junimea", Ed. Viaţa românească,
(1921). Negruzzi (Iacob), La a 80-a aniversare a naşterii lui T. Maiorescu, în
Convorbiri literare, 1920 (LII), p. 278. Negulescu (P.P.), Impersonalitatea şi morala in
artă, în Convorbiri
literare, 1892 (XXVI), p. 131, apoi Impersonalitatea in artă.
Socialism şi artă, într-un volum de Polemice, Bucureşti, 1895. Negulescu (P.P.),
Profesorul Maiorescu, în Convorbiri literare, 1927,
p. 141. Negulescu (P.P.), Ceva despre Maiorescu, în Convorbiri literare, 1936,
p. 141. Negulescu (P.P.), Ceva despre „Junimea", în Convorbiri literare, număr
jubilar (LXX), ianuarie-mai 1937, p. 53.
O
Onciul (D.), Despre activitatea lui Titu Maiorescu, în Anal. Acad. Rom.,
Tom. 32, 1909-10, p. 59. Onciul (D.), T. Maiorescu şi Academia Română, în Convorbiri
literare,
1910 (XIV), LXVII-XCII.
682

Onciul (D.), Necrolog pentru T. Maiorescu, în Anal. Acad. Rom., torru

XXXIX, 1918-19, p. 82. Opinia naţională, ziar, în chestiunea procesului din 1864 — 65,
în nr.
26/7 martie 1865, 16 aprilie 1865.
P
Pangrati (E.A.), Un adevărat învăţător al neamului, în Convorbiri literare, 1910 (XLI),
p. GXVIII-CXXIV. Panţu (I.C.), „Cartea" lui Maioresu, în Gazeta Transilvaniei,
BIEŞOV
1910, nr. 34-36. Panu (G.), Tipuri parlamentare, 1892, p. 85.
Panu (G.), Amintiri de la „Junimea", apărute în Săptămlna şi apoi în două volume, 1908
— 1910.
Pelimon (A.), O dare de seamă asupra conferinţei „Socialism şi comunism", ţinută la
colegiul Sf. Sava, în Reforma, 24 septemvrie 1859; reprodusă în Anexa, nr. 3 a primului
volum al acestei lucrări.
Petraşcu (N.)> Figuri literare contemporane, 1893, p. 21.
Petraşcu (N.), Notiţe, în La grande Encyclopédie, Paris, v. XXII.
Petraşcu (N.), Aniversarea d-lui T. Maiorescu, în Literatură şi artă,
IV, 1899-1900, p. 221. Petraşcu (N.), Biografia mea, în I.E. Torouţiu, op. cit., v. VI,
conţine pagini asupra legăturii autorului cu T. Maiorescu (p. GLIII şi următoarele).
Petrescu (N.), Critica societăţii româneşti [la „Junimea", în Convorbiri literare, număr
Jubilar, 1937 (LXX), p. 103.
Petrovan (U.), Istoricul şcoalei normale „Vasile Lupu", Iaşi, 1917.
Petrovici (I.), T. Maiorescu (profesor), în Sburătorul, I, 2, 1919, p. 12, republicat în
Amintiri universitare, ed. Alcalay, 1920, şi apoi în Titu Maiorescu 1840 — 1917, ed.
Casei Şcoalelor, 1931, p. 54.
Petrovici (I.), Studii istorico-filozofice, Bucureşti, 1925, p. 1217 (capitolul Kant şi
cugetarea românească).
Petrovici (I.), Titu Maiorescu, în Viaţa românească, septemvrie 1923;, republicat în
Figuri dispărute, 1924; republicat în Studii istorico-filozofice, Ed. Casei Şcoalelor, şi apoi
în Titu Maiorescu, 1840— 1917; Ed. Casei Şcoalelor, 1931, p. 11.
683

Petrovici ([.), Aforismele lui Tita Maiorescu, în Revista, de filozofie, octomvrie-

decemvrie 1930, republicat în Tita Maiorescu 1840 — 1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1931,
p. 73.
Petrovici (I.), George Enescu şi Titu Maiorescu, în Adevărul literar, 1 iunie 1929,
republicat în Titu Maiorescu, 1840—1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1931, p. 115.
Petrovici (I.), Titu Maiorescu şi soţia sa, în Adevărul literar, august 1925; republicat în
Titu Maiorescu 1840 — 1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1931, p. 115.
Petrovici (I.), în memoria lui Titu Maiorescu, cuvîntare rostită în ziua de 15 noiemvrie
1926 la. Seminarul pedagogic din Bucureşti, cu prilejul denumirii acestuia: Seminarul
Pedagogie „Titu Maiorescu", în Titu Maiorescu 1840 —1917, Ed. Casei Şcoalelor 1931,
p. 128.
Petrovici (I.), Maiorescu şi... Ţinchideal, în Adevărul literar, aug. 1928 ; republicat în
Titu Maiorescu 1840 — 1917, Ed. Casei Şcoalelor, 1931, p. 137.
Petrovici (I.), Maiorescu şi eliberarea Ardealului (cu prilejul a zece ani de la Unire), în
Dimineaţa, din 2 decemvrie 1928; republicat în Titu Maiorescu 1840 — 1917, Ed. Casei
Şcoalelor, 1931, p. 147.
Petrovici (I.), O amintire şi un aforism, în Convorbiri literare, număr jubilar 1867-1937
(LXX), 1 — 5, ianuarie-martie 1937, p. 80.
Petrovici (I.), Schopenhauer, în „Biblioteca pentru toţi", nr. 1490 — 92. (Partea finală
tratează raporturile între Maiorescu şi filozofia schopenhaueriană).
Petrovici (I.), La centenarul lui Titu Maiorescu, Acad. Rom. Memoriile secţiunii literare,
seria III, tom. IX, 1940.
Popovici (Aurel C), Preot deşteptării noastre. Despre Maiorescu şi sărbătorirea lui la
banchetul de la 15 februarie 1910, în Naţionalism sau democraţie, ed. Minerva, 1910, p.
58.
Popovici (Aurel C), Fragment din toastul rostit la banchetul dat în onoarea d-lui T.
Maiorescu, Bucureşti l/III ; publicat în „România jună" şi Titu Maiorescu. Scriere
omagială, Suceava, 1910.
Popovici (dr. Mihai), Cuvînt rostit la convenirea socială în seara l/III, publicat în
„România jună" şi T. Maiorescu. Scriere omagială, Suceava, 1910.
Popescu (Mihai), Procesele lui Titu Maiorescu, apărute fragmentar în Adevărul literar,
1937, în diferite numere. Autorul are o lucrare complectă asupra acestor procese, inedită
încă, pe care a avut bunăvoinţă să mi-o comunice spre consultare.
684

Popescu — Spineni (Marin), Instituţii de înaltă cultură, în tip. Datina românească,

Vălenii-de-Munte, 1932.
fopescu-Spineni (Marin), Contribuţie la istoria învăţămîntului superior, 1928.
Puşcariu (Sextil), Titu Maiorescu, în Junimea literară, 1910, p. 27.
R
Rădulescu-Pogoneanu (I.A.), O coresondenţă dintre Eminescu şi Maiorescu, Pregătirea
lui Eminescu pentru o catedră de filozofie la Universitatea din Iaşi, în Convorbiri
literare, 1910 (XLIV), p. 186 — 209. Apoi în Studii, Bucureşti, 1910, p. 50. ÎRădulescu-
Pogoneanu (I.A.), Profesorul Titu Maiorescu, în Convorbiri
literare, 1910. Apoi în Studii, p. 120. Rădulescu-Pogoneanu (I.A.), Două scrisori ale lui
Maiorescu, în Convorbiri literare, 1919 (LVI), p. 393-398. Rădulescu-Pogoneanu
(I.A.), T. Maiorescu: însemnări zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile şi
portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu, Ed. Socec, voi. I (1855-1880), 1937; Voi. II (1881
-1886), 1940. Rădulescu-Pogoneanu (I.A.), Omagiu lui I. Al. Brătescu-Voineşti (e vorba
şi d3 legăturile acestuia cu T. Maiorescu), în Convorbiri literare, LXI, p. 149.
Rădulescu-Motru (C), Cultura romînă şi politicianismul, în „Biblioteca pentru toţi".
Rădulescu-Motru (C), Titu Miiorescu în filozofie, în Convorbiri literare, 1920, p. 295.
Numeroase articole şi conferinţe ocazionale, mai ales cu prilejul s3rbărilor centenarului
lui T. Maiorescu. Răşcanu (P.), T. Maiorescu la „Liceul Naţional", în Convorbiri literare,
1910, p. 243. Rellstab, O recenzie asupra lucrării : Einiges philosophische, în Vossische
Zeitung, din 4 decemvrie 1860 (cf. Soveja, T. Maiorescu, p. 38). Rudow (dr. W.),
Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart, ausgearbeitet mit
Unterstüzung der angesehensten Schriftsteller, durchgesehen und ergänzt im Aufrage des
Bukarester Cul-tus ministeriums von Prof. I. Negruzzi und G. Bogdan. Herausgegeben
mit Unterstützung des Kgl. Preuss. Gultus ministeriums. Wernigerode, 1892.
685

s
Săteanu (C), Figuri din „Junimea", Ed. Bucovina, Bucureşti. Schopenhauer (Arthur),
Arthur Schopenhauer''s sämmtliche Werke, ia sechs Bändern, herausgegeben von Eduard
Grisebach, Leipzig,. Philipp Reclam. Jun. Band I und II, Die Welt als Wille und
Vorstellung, nr. 2761 — 65 undi
2781 — 85, der Universal-Bibliothek. Band III, Salz vom Grunde, Wille in der Natur,
Ethik, nr. 2801— 2805,.
der Universal-Bibliothek. Band IV, Parerga und Paralipomena, Erster Theil, nr. 2821—
2825,
der Universal-Bibliothek. Band V, Parerga und Paralipomena. Zweiter Theil, nr. 2841
— 45, der
Universal-B ibliothek. Band VI, Farbenlehre. Biographisch-bibliographischer Anhang
und Namen = und Sachregister, nr. 2861 — 65, der Universal-Bibliothek. Ediţia e
publicată de Eduard Grisebach (1845—1906), viceconsul al Germaniei la Iaşi, 1878 —
1880, consul la Bucureşti 1880, în legătură de prietenie cu Maiorescu (însemnări, I, p.
335 şi notă).
Din îndemnul şi cu revizuirea lui T. Maiorescu, au apărut şi traducerile lui Schopenhauer
în franţuzeşte de I.A. Cantacuzène (cunoscut sub numele de Zizin), şi anume:
Aphorismes sur la sagesse de la vie, Paris, Germer-Baillère, 1880.
De la quadruple racine du principe de la raison suffisante, Germer-Baillère, 1882.
Critique de la philosophie Kantienne, Paris, Didier Perrin (1889). Le monde comme
volonté et comme représentation, Bucureşti, Socec, vol. I, 1885; vol. II, 1886.
Schuchardt (H.), Recenzie asupra Criticelor, în Litterarisches Zentralblatt, Leipzig, 1875,
nr. 12, p. 379. Schuchardt (H.), L'orthographe du roumain, în România, 1873; tradus
de P. Grădişteanu, în La Românie, 19 iulie 1873. Scurtu (I.), Sărbătorirea d-lui T.
Maiorescu, în Semănătorul, VIII,
1909, p. 931. Scurtu (I.), Titu Maiorescu, în Semănătorul, IX, 1910, p. 123. Sebastian
(Mihai), Titu Maiorescu şi „Jurnalul" său, în Revista Fundaţiilor Regale, VII, 1 martie
1940, p. 608. Sion (G.), Revista Carpaţilor, II (1861), I, 709 — 727, la,
Relaţiuniştiinţifice, sub titlul: Un studinte român în Germania, reproduce şi articolul d-
rului Iuliu Barasch despre Einiges... şi dă în traducere recenzia lui A. Stahr asupra
conferinţei: Vechea tragedie
686

franceză, şi muzica wagneriană, din Naţional Zeitung, 25 martie 1861. Recenzia e

reprodusă în Convorbiri literare, 1 ianuarie 1939 (LXXII, p. 109). Articolul lui Sion e
reprodus în Anexa, nr. 5, al voi. I al acestei lucrări.
Slavici (I.), Serbarea de la Putna, în Convorbiri literare, decemvrie 1903 şi ianuarie 1904;
retipărit în Amintiri, 1929.
Slavici (I.), Unitatea noastră culturală, în Tribuna, Arad, 1907, nr. 6-8, p. 10-12.
Slavici (I.), închisorile mele, Viaţa românească, 1921.
Slavici (I.), Amintiri, Bucureşti, ed. Cultura Naţională, 1929.
Slavici (I.), Lumea prin care am trecut; extras din Convorbiri literare, Bucureşti, 1930.
Stahr (Ad.), O recenzie, în National Zeitung, 20 ian. 1861, despre Einiges philosophische
in gemein fasslicher Form. Altă recenzie despre Die alte französische Tragödie und die
Wagnerische Musik, tot în National Zeitung, din 25 martie 1861. Republicată în
Convorbiri literare din ianuarie 1939, p. 109, după traducerea ei tipărită în Revista
Carpaţilor, II, 1861, v. I, p. 785.
Ştefănescu (Marin), Filozofia românească, Buc, 1922.
Streinu (Vladimir), Spre Titu Maiorescu, în Pagini de critică literară, ed. Fundaţiile
Regale, Bucureşti, 1938, p. 219.
Streinu (Vladimir), Edgar Poe şi scriitorii români, în Revista Fundaţiilor Regale, 1935,
nr. 6.
Streinu (Vladimir), Maiorescu şi rolul criticei (fragment), în Revista Fundaţiilor Regale,
VII, 1 martie 1940, p. 616.
Struţeanu (Scarlat), Titu Maiorescu şi M. Dragomirescu, în Universul literar, XLIII, p.
633.
T
Tăuşan (Gr.), Discursuri parlamentare rostite de d-l T. Maiorescu (studiu
sociologic), în Conv. Ut., 1897, p. 403. Multe articole, conferinţe
şi comunicări, la Radio comemorative. Tăslăuanu (O.G.), Informaţii literare, 1910, p.
64. Toma (Gonst. Gt.), Titu Maiorescu, om de drept, Iaşi, 1940 (Conferinţă
ţinută la 3 martie 1940 la Palatul de Justiţie). Torouţiu (I.E.), De la T. Maiorescu la N.
Iorga, Floarea soarelui I,
p. 19, 72, 124.
687

Torouţiu (I.E.) şi Cardaş (Gh.), Studii şi documente literare,, voi. I,. „Junimea", 1931.
Publică 30 de scrisori ale lui T. Maiorescu către-Iacob Negruzzi.
Torouţiu (I.E.) Studii şi documente literare, III, cuprinde cîteva scrisori către T.
Maiorescu de la Ioan Sbiera, Al. Vlahuţă, Nicolae-Gane, şi cîteva ale lui T. Maiorescu
către Ioan Urbam-Iarnik„ Nicolae Gane.
Torouţiu (I.E.), Studii şi documente literare, IV, 1933.. Volumul1 cuprinde două scrisori
ale lui M. Eminescu şi I. Slavici către-Maiorescu privitoare la serbarea de la Putna.
Interesantul studiu al Iui Eminescu Naţionali şi cosmopoliţi (1871) în apărarea „Junimii"
şi a lui Maiorescu faţă de Societatea Academică „România jună" de la Viena. Două
scrisori ale lui Maiorescu către Eminescu,. între care şi admirabila scrisoare trimisă
poetului în casa de sănătate de la Ober-Dobling, p. 186. Altă scrisoare, către tatăl
poetului, din 8 octomvrie 1883. De asemenea, scrisorile adresate lui; T. Maiorescu
privitoare la boala lui Eminescu de: C. Popazu,. dr. Obersteiner, P. Missir, M. Pompiliu,
Chibici-Rîvneanu, precum şi scrisorile lui T. Maiorescu în aceeaşi privinţă către A.
Chibici-Rîvneanu, Henrietta Eminescu. Volumul mai conţine-Procesele-verbale ale
„Junimii", păstrate în hârtiile lui A.D.. Xenopol pe anii 1865 (începe 19 octomvrie 1865),
1866 şi 1871 — 74. Prosessle-verbale sunt deosebit de preţioase pentru studiul;
fizionomiei şedinţelor „Junimii". Volumul VI, 1938, cuprinde-mai multe scrisori către
soru-sa Emilia Humpel, importante pentru amlnunte biografice. Autobiografia lui N.
Petraşcu are-amănunte asupra relaţiunilor autorului cu Maiorescu (mai ales p. CLIII şi
următoarele).
Trendelenburg, Logische Untersuchungen.
Tribuna (ziarul din Iaşi al lui Nicolas Ionescu). Atacurile îndreptate împotriva lui
Maiorescu, care au dus la procesul din 1864 — 65. Numărul 3 august 1864; nr. din 13
august, 31 august, 7 septemvrie .
Trompeta Carpzţilor, în chsstia procesului din 1864 — 65, 1 aprilie 1865 ; apoi, numerele
4, 13,18, 22 aprilie, 6 mai. Corespondenţele-din Iaşi sunt semnate G.B.
Tzigara-Simurcaş (Al.), Titu Miiorescu şî arta în România, în Convorbiri literare, 1910,
p. CXLIV.
688

ü
Urechia (V.A.), Anuarul general al Instrucţiei Publice din România pe anul şcolar 1863
— 64, descris de V. Alexandrescu-Urechia, directorul general al Instrucţiunii publice şi al
cultelor, Bucureşti, 1866.
Urechia (V.A.), Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, 1 august 1873, p. 542.
V
Velovan (St.), Citeva consideraţiuni metodologice (Studiu asupra unor capitole din
Logica d-lui T. Maiorescu), în Convorbiri literare, 1888.
Vianu (T.), Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, în Fragmente moderne, ed. Cultura
Naţională, 1925, p. 121.
Vianu (T.), Influenţa lui Hegel în cultura română, în An. Acad. Rom., Memoriile
Secţiunii literare, Seria III, Tom. VI (an. 1933). Se cuprind două capitole: Radu lonescu
şi Titu Maiorescu, p. 4; şi Titu Maiorescu, p. 22. în Anexe, se reproduce: Die alte
französische Tragödie und die wagnerische Musik. Diskussion der Sitzung vom 27. April
1861. Reproducerea se face după Der Gedanke Philosophische Zeitschrift. Organ der
philosophischen Gesellschaft zu Berlin. Zweiter Band, Berlin. Nicolaische
Buchhandlung, 1861, p. 112. Se dă şi traducerea în româneşte a aceleiaşi discuţii.
Vianu (T.), Fragmente moderne, 1925 (Eseul Personalitatea lui Emi-nescu).
Vianu (T.), Titu Maiorescu estetician şi critic literar, în Viaţa românească, 1940
(XXXII), no. 4 aprilie.
Vischer (Fr. Th.), Aesthetik oder Wissenschaft d. Schonen, Reutligen-Leipzig şi Stuttgart
1846—57, în 4 volume.
Vulcan (losif), răspunde la articolul: Limba română în jurnalele din Austria, în Familia,
nr. 2, din iunie 1868.
Xoni (C), Take lonescu (1858—1922), ed. Universal, 1932. Xenopol (A.D.), Scrisoarea
(importantă) către I. Negruzzi asupra articolului lui T. Maiorescu în contra direcţiei de
astăzi in cultura
45 — Titu Maiorescu g89
română 1868. Scrisoarea e din 17 ianuarie 1869, publicată de I.E. Torouţiu, Studii şi
documente literare, II, p. 20 şi urm., şi e reprodusă în cîteva fragmente în Anexa, nr. 11 a
primului volum al acestei lucrări.
Xenopol (A.D.), (neiscălit, dar identificat de T. Maiorescu, în Contraziceri?, în România
liberă nr. 2775, din 7/19 noiemvrie 1886, p. 1 — 2 şi în S-a prins? idem, nr. 2787, din 23
noiemvrie/5 decemvrie, p. 1). Şi anume:
Xenopol (A.D.), Un răspuns „României libere", în Voinţa naţională, nr. 6'i7, din 3/15
octomvrie 1886.
Xenopol (A.D.), Contraziceriled-lui T. Maiorescu, Ibidem, nr. 660, din 19/31 octomvrie
1886.
Xenopol (A.D.), Răspuns d-lui T. Maiorescu, Ibidem, nr. 689, din 18/30 noiemvrie
1886.
Z
Zeletin (Şt.), Burghezia, română, origina şi rolul ei istoric, ed. Cultura Naţională.
Zamfirescu (Mihail), Muza de la Borla-Rece. Bufonerie literară lirică în trei acte de Henri
Meilhac şi Ludovic Halévy. Muzică de J. Offenbach. Editată de Revista contimporană,
Bucureşti, 1873. Broşura de la Acad. Rom. nu cuprinie decît actul I. Ea apăruse întîi în
Ghimpele, numerele de la 22 şi 29 iulie 1873. Maiorescu figurează sub numele de
Minorescu. Actul al doilea a apărut în Ghimpele, iar al treilea n-a mai apărut, se pare că
în urma intervenţiei lui Alecsandri (Nicolae Ţincu, M. Zamfirescu, în Revista nouă, V, 1
— 2, 15 aprilie —15 mai 1892).
Zotu (dr.), Titu Maiorescu, Logica, în Columna lui Troian, 1877, p. 293. Autorul revine
răspunzînd lui M. Eminescu în Presa, 16 sept. 1877 .

INDICELE NUMELOR DE PERSOANE

A
Aaron Florian 8, 11, 251, 268
Adamachi V. 327
Adrian Ion 235
Aerenthal (ministrul Austro-Un-gariei la Bucureşti) 284
Ahrens 205
Alb ini Septimiu 398, 401
Alcaz (camarad de la Viena) 31
Alecsandri Vasile XV, XVI, 3, 120, 123, 145, 149, 150, 168, 169, 170, 171, 200, 201,
218, 222, 223, 224, 226, 231, 289, 290, 326, 327, 380, 382, 386, 391, 393, 394, 395, 396,
400, 402, 406, 407, 408, 409, 410, 453, 455, 456, 469, 501, 510, 511, 514, 518, 521, 522,
523, 524, 527, 577, 578, 629
Alexandrescu Alecu (economul) 99
Alexandrescu Gr. 149, 168, 396, 518
Alexandrescu Stoica 429
Alexandru II (Ţarul) 315
Aliman (martoră în procesul lui Maiorescu) 102, 103
Almăşanu (preşedintele Eforiei şcoalelor din Braşov) 282
Ammianus Marcellinus 247, 248
Andriescu CI. (profesor Iaşi)
76 Andrassy (contele) 305 Anghel D. (deputat) 103, 116 Anghelescu Al.
(general) 428,
430 Anineanu M. 23 Antonescu Em. 545 Antoniade C. 544 Apostoleanu Gh.
(profesor la
Iaşi) 88, 89 Argetoianu (general) 549 Arghezi Tudor X, 165 Arhimede 616
Aricescu C. 169, 469, 529 Arion C. 407, 409, 463, 538,
539, 545, 547, 549, 555, 563 Aristofan 155 Aristotel 124 Arnim 524, 526 Aron-
vodă 283 Asachi G. 190, 200 Ascanio 219
Aslan N. Ceaur 109, 111 Aslan T. 349 Aster E. von 58 Attila 247, 248 Auber 24
Auerbach 525 Aurelian P.S. 414, 416
45*
691

B
Babeş Vicenţiu 31, 232
Bach J. Sebastian 52
Baeinschi [lio (dr.) 546
Bădărău AI. AI. 550
Bădescu Scipione I. 236
Bădescu Traian (episcop) 14, 17
Baican 409
Băicoianu (doamna) 311
Baiulescu Gr. (dr.) 401
Bălăceanu I. 300, 360
Balassan (tipograf) 130, 138
Bălcescu X. 396
Balş Al. 112, 272
Balş Gr. 349
Balzac Honoré de 457
Bănescu I.G. (revizor şcolar) 312
Bănescu N. (şi V. Mihăilescu) 5, 6, 9, 10, 11, 12, 16, 17, 18, 20, 48, 545
Banffy Desiderius 534
Barac Iosif 16, 282
Barasch luliu (doctor) 55, 65, 69, 71, 615, 619
Barcian D.P. 398
Bardeleben (dr.) 250, 355, 357
Bardeleben Tliea (devenită Volk-mar) 356, 362, 366
Bariţ Gh. 5, 6, 7, 9, 13, 15, 16, 17, 18, 29, 73, 145, 146, 228, 229, 380, 383, 390, 391,
409, 566, 590, 622
Bărnuţ S. 88, 89, 90, 108, 172, 173, 174, 175, 180, 181, 182, 183, 184, 185, 195, 196,
202, 206, 237, 240, 241, 242, 265, 272, 291, 322, 455, 590, 624, 625
Baronzi G. 241
Bîrseanu Andrei 18, 398, 401,
544 Bassarabescu I.A. 121, 407, 544 Baudelaire Cli. 528 Bechnitz I. 398, 399, 400,
402 Beckmann 26 Beethoven Ludwig van 52, 66,
507 Beldiman Al. (ministrul nostru
la Berlin) 554 Beldiman Iordachi (deputat) 112,
113 Bem (general) 16 Bengescu-Dabija G. 119, 409 Bengescu Titu 15
Bengescu (d-na) 409 Béranger 52
Berchtold (contele) 557 Bernhardt (tipograf) 128, 130,
133 Bethmann-Hollweg 348, 444, 593 Bianu I. 384, 398, 409, 544 Bibescu Gh.
(domnitorul) 9, 15 Bismarck 241, 277, 304, 305, 352.
551 Bizet 457
Blank (bancher) 341 Blaremberg N. 270, 279, 418,
436, 439, 440, 442, 463, 604 Bleichröder (bancherul) 324 Blondei (ministrul
Franţei la
Bucureşti) 555 Bob Fabian V. 241 Bobeica C. 350 Bodnărescu Samson 119, 120,
169, 219, 221, 224, 240, 407,
514 Boerescu Y. 280, 283, 291, 293,
313, 315, 318, 321, 326, 328,
343, 464, 567, 589, 593
692

Bogdan G.I. 507 Bogdan-Duică G. 57, 58, 62,

72, 402 Bogdan I. 538, 542, 543 Boileau 456
Boitoş Olimpiu 398, 402 Boldur Lăţescu T. 109, 111, 270 Boliac Cezar 104, 150,
228 Bolintineanu D. 98, 149, 152, 168, 169, 239, 240, 396, 453, 454, 518
Bonald de 205 Borel 55
Bosianu C. 292, 567 Bossy B. 426 Botez 235 Botez Răducanu (judecător) 103,
105 Brăiloi (ministru de justiţie) 74 Brăneanu M.G. 412 Brătescu-Voineşti I. Al.
121,
407, 506, 507, 508 Brătescu Iancu 463 Brătianu D. 199, 241, 348, 424,
426, 430, 435 Brătianu G. (Giorgio) 199, 279,
290, 292, 463 Brătianu I.C. 112, 188, 189, 209, 216, 271, 305, 307, 308, 313, 314, 315,
318, 321, 323, 326, 328, 332, 333, 334, 335, 336, 340, 342, 345, 346, 349, 351, 352, 403,
415, 419, 420, 421, 424, 425, 428, 429, 430, 431, 434, 435, 436, 437, 438, 439, 440, 441,
449, 465, 467, 589, 590, 591, 592, 593, 594, 600 Brătianu I.I.C. 541, 548, 550,
556, 557, 560, 562, 595 Breazu I. 397
Brentano 524, 526
Bret-IIarte 511, 512, 513, 525
Broca 411
Brocinor (colonelul) 562
Brote Emil 398
Brote Bugen 398, 399
Brugsch 582
Büchner 584
Bucher Lothar 304
Buckle H.T. 125, 131, 190,
203, 204, 205, 477, 478, 492 Bucuţa Em. 520, 522, 523, 573,
574, 575, 576 Budişteanu (general) 428 Buicliu Chr. (doctor) 119 Buicliu Gr.
119, 342 Buicliu Th. 130 Bülow von 303, 304 Bumbac Ioniţă 233, 400 Bunea
Augustin (canonicul) 401 Buol-Schauenstein (ministrul de
externe al Austro-Ungariei) 11,
12 Burada Teodor 85 Burghele N. 117, 377, 359, 409 Burlă Y. 28, 119, 120, 127,
227,
240, 386 Byron 601
€
Calescu P.A. (pseudonimul lui
Hasdeu) 236 Callimaki-Catargi (minstrul nostru la Paris) 360 Callimaki-Catargi Eva 412
Călinescu G. IX, X, XI, XVI Calinic (mitropolit) 110 Cîmpeanu (profesor la Iaşi)
100
693

Cîmpeanu Ana (moaşă) 99, 100, 101

Cîmpineanu I. 429
Cancicov V.T. 463
Candiano-Popescu Al. 409
Cantacuzino D. (ministru la Iaşi) 75, 76, 99
Cantacuzino G. Gr. 280, 293, 308, 315, 318, 345, 346, 464, 532, 534, 535, 536, 537, 538,
540, 541, 550, 555, 563, 599
Cantacuzino I.A. (zis Zizin) 370, 372, 408, 409, 480
Cantacuzino Matei 538
Cantacuzino Mihai 256, 547, 549, 550
Cappelmann Richard (camarad de la Theresianum) 31, 37, 38, 40, 46
Capsa (dr.) 251
Caragiale l.L. XI, 3, 119, 121, 218, 259, 368, 369, 406, 407, 408, 410, 476, 477, 484,
489, 495, 498, 501, 504, 514
Caraiani I. 109, 114, 119, 121, 124, 146, 380
Carcalechi 6
Carcalechi Eugenia 289, 394
Carcano (camarad de la Theresianum) 26
Cardaş 236
Cîrlova Vasile 453
Carlyle Thomas 27, 574
Carmen-Sylva 402
Carol (principele, domnitorul şi apoi regele) 53, 90, 110, 111, 145, 187, 256, 262, 263,
264, 280, 294, 313, 315, 333, 352, 423, 557, 563, 594
Carol cel Mare 96
Carp P.P. VI, XII, 92, 96, 99, 101, 103, 105, 107, 117, 118,
119, 122
172, 185
206, 212
251, 252
257, 258
271, 281
316, 317
326, 327
335, 336
344, 345
350, 351
379, 407
417, 424
430, 431
436, 439
449, 450
497, 532
538, 539
547, 548
555, 560
568, 569
591, 592
599, 621
1UU
, 123 IU/
128 i- X J ,
152,
, 189 191 198,
, 216 217 227,
, 253 254 255,
, 264 265 266,
, 282 284 314,
, 318 321 322,
, 331 332 333,
, 337 338 339,
, 346 347 348,
, 352 359 370,
, 408 409 414,
, 425 426 427,
, 432 433 434,
, 441 442 443,
, 451 464 468,
, 534 535 536,
, 540 541 543,
, 549 550 551,
, 561 562 564,
, 571 574 578,
, 593 594 595
628
155, 199,
250, 256, 267, 315, 325, 334, 343, 349, 378, 415, 428, 435, 448, 476, 537, 545, 553, 567,
589,. 598,
Carus (filozof) 61
Caserta (baronul) 619
Cassu L. 128
Catargi Lascar 95, 107, 109, 110,
111, 112, 119, 232, 257, 262,
265, 268, 271, 277, 280, 283,
284, 292, 294, 303, 304, 306,
307, 308, 311, 313, 315, 316,
318, 326, 343, 344, 345, 346,
348, 349, 350, 407, 418, 424,
430, 432, 433, 435, 437, 439,
441, 442, 443, 444, 448, 449,
450, 451, 465, 467, 468, 498,
532, 535, 549, 568, 589, 591,
592, 593, 594, 600
694

Cazimir (prezident la Curtea de Apel din Iaşi) 103, 104

Cerchez C. 327
Cerchez I. 409
Cerchez Th. 129
Cerna P. 121, 407, 544
Cernătescu P. (profesor) 109
Cernavodeanu (economul colegiului naţional de la Iaşi) 76
Cezar Iuliu 80, 81, 96
Champollion Jean François 582
Chamfort 606
Chasles Philarète 246
Chelaru Gh. 401
Chendi Ilarie 289, 394, 398
Chibici Rîvneanu 409
Chiţu G. 271, 282, 589
Cristescu C. (general) 558
Cicerone 79, 238, 248
Cimabue 24 7, 248
Cimara (avocat la Iaşi) 101, 103, 105, 621
Cioculescu Ş. X, XI
Cipariu Timotei 13, 134, 137, 141, 142, 143, 145, 146, 147, 200, 202, 206, 215, 230, 240,
241, 242, 392, 393, 399, 404, 566, 590
Circa Ieremia 137
Ciupercescu T. 327
Ciurcu Sterie 400
Ciurea Lascar 91
Clemenceau 551
Coandă C. (generalul) 558
Cobîlcescu Eufrosina 99, 100, 101, 102, 103, 105, 106
Cobîlcescu Gr. 97, 114
Codru Drăguşanu E. 398
Comăneanu A. 55
Comşa D. 398, 399
Comte Auguste 205, 492 Condillac 584 Condorcet 210, 584 Constantin (regele
Greciei) 557 Constantin cel Mare 181 Constantinescu Barbu 288 Constantinescu P.
XVI, 288 Conta Vasile 3, 119, 121, 185,
218, 286, 326, 327, 342, 343,
578, 588, 646 Corne M.D. 119, 131, 168, 336 Cornea D. (ministru de justiţie)
74, 304 Cornea (= Kernbach) 43 Cornean Nicolae 14, 18 Corneille Pierre 52, 66,
67, 159,
167 Cornelius (filozof herbatian) 478 Cornelius Nepos 79 Coronini-Cronberg (contele)
43 Coronini-Cronberg Olga 43, 44,
45, 50 Corssen W. 137 Cortambert 312 Coşbuc G. 169, 402, 404, 407,
516, 517, 524 Costaforu G. 251, 256, 262, 264,
278, 279, 441, 464, 567 Costiescu (poet) 235 Costin Miron 247, 248 Costinescu
Emil 258, 311, 324,
336, 428, 534, 593 Cousin Victor 56, 584 Cozadin Dumitru 128 Creangă Ion 3, 16,
85, 86, 87,
112, 119, 121, 185, 218, 288,
401, 402, 511, 514, 517, 578 Creţeanu G. 73, 149, 150, 620 Creţu I. 297, 340, 341
695

Cugler-Poni Matilda 120, 169,

218, 224, 226, 240, 288, 514 Cristea N. 398, 399 Cristorian N. 240 Culianu N.
90, 91, 98, 99, 104,
108, 119, 128, 131, 401 Cunţan Maria 404 Curtius 29 Guza A.C. 169 Cuza
Alexandru Ion (domnitorul)
74, 89, 90, 107, 108, 124, 131,
187, 210, 464 Cuza Elena (Doamna) 99 Czernin (contele Otocar) 552 Czapka-
Winstetten, cavalerul
(camarad de la Theresianum) 34
D
Daianu Ilie (protopop) 20 Dan Pamfil 400 Daneff 552, 553, 554 Danieleanu
(Danielopol G.) 291,
567 Daniels (profesor Berlin) 52 Dante 162, 163, 241, 390, 369 Darwin 210, 486
Darzeu I.A. (institutor Iaşi) 86 Degré Al. 103, 105, 115, 116 Delavrancea Barbu 464,
510,
517, 538, 539, 544, 545, 547 Deleanu-Budai 456 Demetriescu Anghel (G.
Gellia-
nu) 407, 408, 409, 412, 629 Demitrovici (academician) 145 Densuşianu Aron 148, 153,
156,
169, 230, 241, 294, 295, 399,
452, 453, 454, 455, 469, 529,
605
Densuşianu O. 171, 380, 384,
394, 395, 529 Descartes 247, 248, 616 Deşliu I. 115, 291 Diamandi I. 430
Dickens 26, 30, 101 Difil 605
Dimancea (deputat) 319 Diez 192 Dissescu C. 283, 463, 543, 550,,
558 Djuvara Al. 58, 149, 463 D(juvara) M. şi R. 58 Docan 339 Donici Al. 168
Donici D. (deputat) 320, 321 Donizetti 24
Dosoftei (mitropolitul) 245, 247 Drăgescu I.C. (poet) 226, 235 Dragomirescu Mihail
407, 507,
508, 539 Drobisch Moritz Wilhelm 298 Dudescu Sandu (judecător la
Iaşi) 102 Dumitrescu-Iaşi C. 542, 543
E
Ebers 583
Egger (elenistul) 56
Eliade (I. Eliade-Rădulescu) 16, 145, 150, 166, 175, 190, 194, 200, 201, 380, 387,
390, 566
Eliade I. (revizor şcolar) 12, 73, 312
Elias M.I. (pseudonimul lui Has-deu) 236, 240
Eliescu Aurel 463
Elisabeta (principesa, apoi regina) 263, 423
696

Emilian St. 76, 90, 97, 173, 314

Eminescu Mihai 3, 34, 91, 119, 120, 121, 157, 165, 169, 185, 198, 199, 201, 218, 221,
222, 223, 224, 228, 233, 234, 236, 240, 249, 259, 297, 298, 299, 312, 319, 337, 339, 340,
341, 345, 362, 368, 369, 370, 377, 399, 400, 402, 406, 407, 408,
409,410,411,452,456,469,476, 479, 486, 487, 488, 489, 490, 491, 492, 493, 494, 495,
496, 497, 498, 500, 501, 502, 514, 515, 516, 524, 529, 567, 570, 575, 578, 604, 629,
630
Epicur 298
Eraclide C. 125, 319
d'Ercole P. 67
Esarcu C. 286, 408
Euclid 299
Euripide 155
Evolceanu D. 544
F
Fabian Vasile (Bob) 241
Făgărăşanu Dionisie 401
Farra A]. 129
Fătu A. (dr.) 188, 327
Favre (Louise) 51
Fénelon 278
Ferdinand (regele Bulgariei) 557
Feuerbach Ludwig Andreas 52,
57, 62, 63, 65, 477, 581 Feuillet Octave 513 Fichte 415, 616 Fichtner (junior) 26
Fidias 578 Filimon B. 23 Filipescu Eugen 130
Filipescu N. 407, 431, 536, 537, 538, 539, 540, 541, 544, 545, 547, 550, 551, 553, 555,
557, 559, 560, 561, 595
Filipide N.I. 312
Filitti I.C. 558
Filostrat (procuror la Iaşi) 103, 105
Flaişlen (dr.) 250
Flaubert Gustave 502
Fleva N. 311, 431, 436, 532, 534, 535
Florentin Pop I. 404
Florescu I. Em. (general) 262, 275, 304, 307, 308, 311, 313, 319, 344, 345, 348, 430,
444, 445, 446, 448, 449, 467
Florescu Al. C. 518, 545
Florian Mircea 61, 62, 64, 67, 205, 298
Floru I.S. 544
Foerster (filozof hegelian) 67
Forăscu V. 95
Frederic cel Mare 524
Frollo G. 409
G
Gablitz (imaginar poet german) 236, 240
Gane C. 432
Gane N. 121, 130, 133, 149, 227, 253, 259, 345, 349, 350, 401, 402, 407, 410, 512,
513
Ganghofer 525
Gîrbea O. 409
Garibaldi 241
Gîrleanu E. 544
Gaster M. 408
Gîţă G. (deputat) 320, 321
46 — Titu Maiorescu
697

Gautier Théophile 246 Geiger 583 Georgescu Ion 398 Georgescu N. 168 Ghenadie
(mitropolitul) 416 Gheorghian V. 113, 327 Gheorghiu Al. (profesor Iaşi)
97, 113, 116, 175, 214, [291,
293, 314, 327, 567| Gherea I. (= C. Dobrogeanu-
Gherea) 475, 501, 502, 503,
504, 505, 506, 507, 579 Gherghel (ofiţer) 95, 110 Ghermani Menelas 344, 430, 436,
442, 449, 468, 532 Ghica Al. (domnitorul)|9, 12, 15 Ghica D. (beizadea Mitică) 280,
321, 430, 467, 468 Ghica D. (ministru la Sofia)
552, 554, 557 Ghica Gr. (domnitorul Moldovei)
88 Ghica Ion 112, 134, 190, 194,
199, 200, 201, 246, 305, 315,
383 Ghica Pantazi 101, 246, 312 Giani D. 311 Gibbon 79 Giotto 248 Giurescu C. 544
Goga Octavian 404, 471, 510,
517, 518, 519, 524, 526, 527,
529 Goethe J.W. von 27, 35, 159,
167, 241, 486, 597j Goldner H. (tipograf) 130, 133 Golescu Al. G. 199, 250,
251,
275, 276, 567 Golescu N. (generalul) 107, 109,
188, 189
698
Golescu Ştefan 188, 199 Golescu Gr. 564 Goluchowschi (contele) 534 Goneta
(academician) 145 Gorciacoff 305, 315 Gracchi (fraţii) 196 Grădişteanu I. 336, 421,
537,
538 Grădişteanu P. 138, 226, 235,
237, 240, 246, 247, 628 Grămadă I. 398, 400 Grandea Gr. 348 Gregoriady-Bonachi AI.
103, 128,
620 Grey Sir Edward 555 Grisebach (consul german) 372 Grofsca (pedagogă) 99
Gros Olimpia (directoarea Şcoa-
lei Centrale) 75, 99, 100, 102,
104 Guşti D. (ministru) 88, 283
H
Hackländer 26
Hahn Erdmann von (= DA. Sturdza) 294, 295
Ilaliţa Solomon 401
Hallier (antreprenor) 535
Hammer (doctor) 564
Haralamb (generalul) 107
Hansemann 336
Hardenberg 195
Haret Nini 414
Haret Spiru 288, 534, 542, 593
Hîrjeu C. (general) 550
Hasdeu B.P. 3, 92, 93, 94, 95, 110, 122, 175, 176, 228, 236, 237, 239, 288, 380, 381, 383,
384, 386, 403, 407, 408, 409,

474, 489, 495, 543, 566, 567,

626 Haydn 52 Hegel W. 58, 62, 64, 66, 68,
150, 151, 159, 190, 205, 206,
210, 299, 415, 477, 478, 480,
492, 616 Heidenhain Rudolf (profesor dr.)
413, 414 Heine H. 163 Helm (camarad de la There-
sianum) 33 Hemsterhuis 163 Hénault (le président) 468 Herbart I.F. 31, 36, 52, 57, 58,
59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 68,
81, 295, 298, 376, 477, 584,
586, 616, 617 Herder 27, 526 Hering (doctor) 414 Hessen I. 341 Hesiod 456
Heyse Paul 511, 512, 513 Hiotu C. 348, 538 Hirschler 341 Hodoş Enea
401, 402 Hodoş Iosif 145 Hohenzollern Anton de 348 Holban A.D. 113, 319,
320,
327, 489, 568 Homer 26, 65, 80, 152, 154, 163 Horaţiu 152, 155, 241, 456 Horia
241 Horwitz 341 Hugo Victor 165 Hume David 377, 584 Hummel 53
Humpel Wilhelm 19, 376 Hurmuzachi A. 145, 146
Hurmuzachi Budoxiu şi Gh. 129,
280, 282, 287, 289, 450, 594 Hurmuzachi N. 443
Huxley Aldous 513
I
Iacobi (domnişoarele) 52 Iacovaki Nicu (prieten de la
Viena) 31 Iamandi I. 426 Iancso Benedikt 534 Iancu Avram 16, 172 Ianov I. 89,
426 Ianovici V. (poet) 241 Iarnik I. Urban 545, 546 Ibrăileanu G. 191, 193, 199
Ieszenski Sandor 416, 534 Ionescu-Gion G. 6, 403, 409 Ionescu de la Brad I. 72,
73 Ionescu N. 76, 89, 95, 97, 99,
102, 103, 105, 106, 109, 113, 146, 173, 174, 214, 265, 268, 269, 270, 271, 275, 278,
279,
281, 286, 304, 314, 315, 423, 460, 462, 604
Ionescu Take 439, 442, 449, 463, 464, 468, 532, 534, 536, 537, 541, 547, 548, 549, 550,
551, 553, 555, 557, 558, 559, 593, 594, 595
Iorga N. VI, IX, XIV, 6, 12, 171, 542
Iosif II (patriarhul) 142
Iosif St. 399
Ispirescu Petre 408
Iuliano Al. (magistrat la Iaşi)
103, 105 Izvoranu Ilariu 440
699

J
Jipescu 409 Jura Iulian 69
K
Kalinderu I. 386, 467, 468, 535, 563
Kalinkoff 552
Kalinowski 341
Kanitz 360
Kant Immanuel 52, 56, 58, 60, 64, 90, 124, 271, 377, 480, 486, 581, 584, 606, 616
Keudell, baroneasa de 52
Kessler Lina 357
Klopstock 27
Kogălniceanu M. 89, 190, 194, 195, 196, 197, 200, 205, 212, 270, 284, 287, 288, 292,
304, 305, 307, 308, 314, 315, 319, 321, 326, 328, 349, 360, 391, 395, 396, 418, 424, 426,
439, 442, 449, 464, 566, 567, 568, 589, 591, 593
Kostache Lupu 563
Kostache-Iepureanu Manolache 209, 250, 251, 252, 253, 254, 263, 266, 270, 274, 276,
277, 278, 281, 282, 292, 304, 305, 307, 308, 321, 326, 343, 344, 446, 467, 567, 589
Kotzebue Wilhelm de 15, 24, 524, 575
Kremnitz (tatăl şi familia) 51, 53, 57, 371, 379, 405, 406
Kremnitz Clara (devenită apoi Maiorescu) 51, 53, 54, 57, 71 Vezi apoi Clara
Maiorescu
700
Kremnitz Elena 53, 54, 354,
357 Kremnitz Georg-Titus (Baby) 361,
362, 363, 366, 367, 368, 372, 405, 406, 564
Kremnitz (Hermann) 53 Kremnitz Mite 309, 353, 355, 356, 357, 358, 359, 361,
362,
363, 364, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371, 372, 377, 379, 405, 406, 408, 410, 411,
414, 564
Kremnitz Wilhelm (dr.) 53, 250, 341, 355, 356, 357, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 365,
366, 367, 368, 371, 372, 377, 379, 406
Kreţuleseu N. 98, 99, 100, 102, 262, 304, 308, 326, 328, 351
Kutschera (camarad de la The-resianum) 33, 34, 38, 39, 40, 42, 50, 51
L
Lahovari Al. 256, 270, 280, 311, 326, 344, 346, 347, 348, 350, 407, 409, 418, 419, 428,
430, 431, 432, 437, 439, 441, 449, 464, 468, 532, 533, 598
Lahovari Al. Em. 554, 557
Lahovari I. 256, 537, 541, 547, 549, 555, 560, 561
Lahovari Iacob (general) 468, 537
Lamartine Alphonse de 165
Lapedatu Al. 545
Lapedatu I.A. 398, 399, 401
Lambrior Al. 104, 119, 120, 127, 227, 288, 386

Langa (colonel) 327 Laroneiére le Noury 312 Lascar V. 593 Lassalle Ferdinand
56 Lasson Adolf (filozof hegelian)
67, 68, 581 Lates V. (profesor la Iaşi) 175 Laurian August Treboniu 13,
88, 109, 145, 147, 173, 200,
202, 246, 387, 388, 392, 393,
394, 469, 566 Laurian D.A. 348, 407, 409, 426,
430 Lazăr G. 6, 274 Lăzăreanu Barbu 236 Lecea Cleopatra 371 Lecca Gonst. (pictorul)
15 Lecomte du Nouy 285, 286, 287,
289 Leibnitz 58, 247 Lémény (episcopul) 6, 172 Lepsius 582 Liebig 52 Lessing 26,
27, 29, 35, 66, 69,
79, 150, 156, 572, 619 Lewandowski (librar Iaşi) 130 Lewes (biograful lui
Goethe) 27 Litzica C. 545 Livius Titus 79 Locke 584 Locusteanu 319 Loehner Arnim
(camarad de la
Theresianum) 35, 36, 50, 51,
296 Loewenberg 336
Loewenfeld (camarad de la Theresianum) 35 Lovinescu E. 191, 213, 224, 544 Lucae
dr. (Berlin) 250 Lucreţiu 162
Lupaş I. 544
Lupaşcu lacob (prof. Iaşi) 89
Lupu Vasile (domnitorul) 77
31
Măcărescu (institutor) 87
Macaulay 79
Macedonski Al. X, 235, 409, 469, 529
Mackensen (mareşalul) 562
Maercker (filozof hegelian) 67
Maeterlinck Maurice 459
Magheru G. (generalul) 32
Magheru Ghiţă 10, 16, 28
Magheru Romulus 32
Maican (colonelul) 430
Maior Petre 13, 143, 191, 202> 388, 392
Maiorescu Ana (fosta Ana Ro-setti), a doua soţie a lui Maiorescu, sub numele Ana,
Anette, Anicuţa 353, 365, 370, 371, 372, 376, 377, 378, 408, 409, 410, 413, 414, 564
Maiorescu Clara (fosta Clara Kremnitz), întîia soţie a lui Maiorescu 353, 354, 355, 358,
359, 360, 361, 362, 363, 361, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371, 372, 376, 377, 378, 379,
405, 414
Maiorescu Emilia (devenită Hum-pel) 15, 19, 24, 27, 36, 42, 45, 49, 50, 96, 130, 264,
282, 310, 356, 357, 359, 360, 364, 365, 367, 371, 373, 375, 376, 377, 424
Maiorescu Ioan 5, 7, 8, 10, 11, 12, 13, 16, 18, 19, 20, 29,
701

55, 73, 84, 98, 114, 115, 155, 174, 283, 284, 500, 594, 618
Maiorescu Livia (devenită Dymsza) 136, 353, 354, 356, 358, 359, 360, 362, 363, 364,
367, 368, 369, 370, 371, 372, 376, 377, 378, 379, 402, 405, 408, 414
Maiorescu Liviu (zis Kiki) 353, 354, 355
Maiorescu Maria 14
Maiorescu Vasile 16, 17
Maistre Joseph de 205
Mallarmé 160, 163
Mândrea N. 99, 101, 104, 105, 119, 124, 128, 408, 621
Manliu I. 288
Mann Thomas 513
Mano (magistrat Iaşi) 95, 104
Manu G. (general) 284, 344, 345, 347, 350, 437, 441, 442, 443, 449, 451, 535, 537,
591, 593
Marcovici Simion 8, 251
Mareş A. 268
Marghiloman Al. XII, 407, 428, 436, 442, 449, 463, 464, 468, 532, 534, 536, 537, 538,
541, 545, 547, 548, 549, 550, 555, 558, 559, 560, 561, 562, 563, 564, 574
Marienescu At. M. 398, 399
Marian Simion Florea 409
Marino A. X
Marmeliuc D. 546
Marmorosch (bancher) 341
Marquardt (domnişoara) 311, 361, 362, 363, 364, 368, 369, 372
Massim I.C. 13, 145, 147, 200, 202, 387, 388, 393, 394, 469
Massof I. 289
Matei Ion 402
Mavrocordat iNicu 187, 266
Maudsley 505
Mauxion Marcel 59, 60, 65
Mavrogheni P. 251, 262, 275,
278, 295, 308, 311, 327, 348,
349, 351, 467 Mehedinţi S. VI, XII, 15, 19,
31, 48, 52, 54, 55, 56, 65,
71, 74, 88, 89, 90, 111, 271,
309, 407, 521, 528, 538, 539,
540, 544, 545, 563, 565 Meissner C. 119, 312, 313, 544,
545 Meitani 291, 293 Meixner 26 Melic 91, 104, 114, 119, 129,
130, 309, 426 Melidon 76 Menabrea 312 Menandru 605 Meşota I. Gh. 130, 278,
399,
401, 403 Meyerbeer 24
Melchisedec (episcopul) 408, 409 Meyer-Lübke W. 546 Mera I.T. 398, 401, 402,
404 Michelangelo 578 Michelet (filozof hegelian) 67
581 Michelet (istoricul) 524 Micher Toma 312 Miele Ştefan 78, 90, 97, 100, 105,
173, 250, 362 Miele Veronica (fostă Cîmpeanu)
99, 100, 101, 103, 169, 495 Miclescu Calinic (mitropolitul)
109 Miclescu I.C. 538, 539 Micu Samuel 13
702

Mihăescu (autor didactic) 288

Mihăilescu St. 407, 409
Mihalescu Simion 340
Mihaly Victor (mitropolitul) 20
Miklosich 192
Mill J. St. 297, 298, 299, 455,
478, 480, 583, 584 Millo Matei 289 Milton 390 Mîrzescu Gh. 76, 89, 90, 94,
95, 98, 99, 101, 103, 104,
105, 109, 112, 113, 250, 251,
255, 256, 263, 307, 327, 418,
436, 438, 439, 567, 621, 622,
625 Missail G. 228, 311 Missir P. 119, 407, 408, 538,
539, 544 Mişu N. 546, 553, 554, 555, 556 Moisil I. 401
Moldoveanu I. M. 143, 242 Moldovan Silvestru 401 Molière 52
Möllhausen (Justizrath) 304 Mommsen Th. 572 Momiileanu Barbu 150
Montaureanu (arhitectul) 285,
289 Montecuccoli, contele (camarad
de la Theresianum) 34 Morgan Ch. 513 Morţun V. 438 Moruzi C. 109 Moruzi D.
293 Mozart 24, 52, 247, 457 Müller Max 192, 584 Munteanu Gavril 18, 145,
146,
392 Mura 348 Murăraşu D. 478, 479
Mureşianu Andrei 150, 151, 169,
452, 453, 454, 455 Mureşianu Aurel A. 7, 30, 612 Mureşianu lacob 7, 30, 239, 612,
613 Murnu Gh. 555
N
Nachtigall 312
Nădejde I. 438
Nanu D. 544
Napoleon I 96
Napoleon III 188
Kaum Anton 119, 120, 130, 133, 169, 219, 401, 402, 544, 578
Negruzzi C. 145, 146, 190, 194, 197, 198, 200, 201, 380, 390,396
Negruzzi I. 3, 97, 99, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 112, 113, 117,
118, 119, 120, 121, 123, 124, 127, 128, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 149, 150, 168, 193,
198, 221, 222, 224, 227, 236, 240, 265, 266, 269, 271, 272, 313, 319, 324, 326, 327, 342,
348, 349, 350, 379, 384, 386, 394, 399, 400, 401, 402, 403, 409, 419, 426, 427, 430, 464,
479, 495, 514, 538, 544, 545, 578, 590, 620, 625
Negruzzi (doamna) 263, 354, 370, 379, 409
Negruzzi Leon 119, 124, 128, 131, 187, 259, 426, 430
Negulescu P.P. 407, 507, 538, 539, 540, 544
Neniţescu D. 547, 548, 549
Newton 457, 486
703

Nica T. 119, 304, 400, 407, 409,

426, 430 Nicoleanu N. 128, 129, 131, 168 Neumann (domnişoara) 564 Neumann, La
Roche 26 Nicolai (editorul) 58 Nicolaide (prefect de Putna) 309
0
Odobescu AI. 13, 77, 78, 82, 200, 227, 239, 285, 286, 287, 288, 289, 380, 392, 393, 395,
396, 479
Oeconomu Ciru 226
Olănescu C. 468, 537, 538, 556
Ollănescu Ascanio D. 169, 402, 407, 408
Onciul D. 144, 527, 544, 545
Oniţiu Virgil 402, 404, 516
Orăscu AI. 251, 282, 304, 416
Orăşeanu N. 104, 105
Ovidiu 241
Ozegowich (camarad de la The-resianum) 33, 34
P
Paicu P. 91, 119, 121, 130
Pala LI. 232, 233
Palada (magistrat) 95
Păltineanu Barbu 599
Pandrea P. 172
Pangrati Ermil 544, 545, 549
Pangrati Ion 76, 98, 99, 104
Panţu I.C. 398, 401
Panu G. 118, 119, 120, 121, 123, 127, 203, 236, 288, 421, 436, 439, 446, 467, 468,
544, 597
Papadat-Bengescu Hortensia 513
Papadopol-Calimach, C. 350
Papahagi P. 555
Papiu Ilarian AI. 116, 391
Palavicini (conte, camarad de la Theresianum) 34
Pascal Aristide 209, 257, 290, 292, 293
Pasteur Louis 457, 486
Pastia Scarlat 327
Pătărlăgeanu (poet şi deputat) 226, 319
Paul Jean 30
Paul I. 401
Pauliuc Burlă Vespasian 546
Păucescu Gr. 338, 344, 345, 347, 409, 451
Peisotto 360
Pelimon A. 55, 71, 169, 613
Perpessicius XVI
Pestalozzi 126
Petrescu C. (directorul Colegiului Naţional) 76
Petrescu D. 268
Petric (poet) 226
Petrino D. 223, 226
Petrovanu Gr. 88
Petrovanu V. 83
Petrovici I. 56, 407, 478, 491, 494, 544, 581, 588
Pherekyde M. 308, 430, 589
Pliilippescu G. 111
Philippide C. (magistrat) 104
Philippide Al. 384, 386
Philippsborn von 305
Piliţia N. 401
Pisoschi A. 558
Platen 35
Platon 87, 298, 480, 486, 505, 506
704

Plinius 122
Poe, E.A. 530
Pogor V. 3, 92, 96, 99, 101, 105, 107, 109, 112, 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124,
125, 128, 130, 131, 132, 133, 135, 149, 150, 187, 203, 236, 240, 251, 252, 253, 254, 255,
256, 264, 265, 266, 271, 349, 400, 401, 426, 427, 428, 430, 441, 478, 497, 578, 621
Poincar'i 552
Polibiu 248
Polizu 304
Pompiliu Miron 119, 125, 404
Poni P. 91, 259, 444, 447
Pop Florentin 404
Pop I. (profesor la Iaşi) 90, 228, 229
Popazu Ioan (episcopul) 14, 15, 16, 17
Popazu C. (dr.) 401
Popea I. 398
Popescu (prefect de Rîmnicul-Sărat) 309
Popescu I. 403
Popescu Iosif 277, 399
Popescu Mihail 92, 99, 251
Popfiu Iustin 169, 226, 241
Popovici-Bănăţeanu I. 121, 404, 411, 490, 510, 514, 515, 516, 517, 520, 522, 523, 527,
604
Popovici Aurel 545, 546, 562
Popovici Mihai 546
Popovici N. (uşierul Camerei) 598
Porumbescu Ciprian 401
Povrok St. 14
Pradon 457
Pralea 230, 241
Pretorian Al. 76, 78
Prodărescu 240
Proudhon 507
Proust Marcel 513, 514
Puchner (general austriac) 173
Pulscky D. 235
Pumnul Aron 6, 138, 139, 200,
206, 230, 241, 242 Puşcariu Ilarion 398, 400 Puşcariu Sextil 386, 544 Pütz W. 130,
278, 403
Q
Quinet Edgar 524 Quinezu D. 91
Quintescu N. 119, 269, 380, 382, 383, 384, 386
R
Răceanu D. 109
Racine 52, 158, 167, 383, 457
Racotă N. 564
Racoviţă Gh. (prieten de la Vie-
na) 31, 102, 103, 105, 119,
128, 270, 566 Racoviţă Mihail (domnitorul) 283 Radovici Al. (colonel) 111 Radowitz
von (diplomat) 232,
304 Radowitz (d-na von) 304 Rădulescu-Dulgheru G. 23 Rădulescu-Motru C. 191,
407,
538 Rădulescu-Pogoneanu I. Al. XII,
20, 21, 23, 233, 360, 497,
544, 545, 565 Rafaël 578 Raffalovici 341
705

Ramonţai Simion 20, 565

Răşcanu P. 543
Raţiu V. 172
Rechtenberg (camarad de la The-
resianum) 34, 35 Reid Thomas 584 Redern (contele) 304 Regulus 251 Reille (amiral)
312 Rellstab I. 65, 619 Reuter Fritz 511, 512, 513 Reuss Principele de 352 Révoit
(arhitectul) 286 Reyer (doctor) 52 Richert Emilia 99, 100, 101, 104 Rilke Rainer Maria
163 Ritschel 137 Robeanu T. 169, 219 Rodin 457 Roiu G. 127 Roman Al.
(academician) 145,
409 Roman Ronetti 368 Roman Visarion 399 Ronsard 165 Roşea Iuliu 410, 411 Roşea
309 Rosetti Ana (devenită a doua
doamnă Maiorescu), vezi Ana
Maiorescu Rosetti CA. 112, 144, 145, 149,
199, 309, 319, 324, 417, 419,
420, 421, 422, 424, 429, 439,
591 Rosetti D.G. 405, 426, 430 Rosetti D. (zis Max) 73, 119,
379, 409 Rosetti (doamna) 367,409 Rosetti Radu 110
Rosetti-Roznovanu Maria 355, 412, 413
Rosetti Scarlat 321
Rosetti Solescu C 130, 133
Rosetti Teodor 74, 102, 117, 118, 119, 128, 198, 227, 252, 253, 264, 265, 282, 283, 287,
288, 292, 308, 315, 336, 344, 345, 346, 347, 348, 378, 379, 407, 409, 411, 425, 426, 430,
432, 434, 435, 436, 440, 442, 443, 444, 497, 499, 545, 549, 578, 591, 595
Rossini 24, 67
Rossmanit (camarad de la The-resianum) 34
Roznovanu N. 109, 110, 263, 354
Rubinstein 341
Rudow W. 403
Rüssel 304
Russo Alecu 200, 201, 380, 391, 393, 395
Rusu L. 23
Rusu-Şirianu I. 402
Rylski (camarad de la Theresia-num) 34, 35
S
Sainte Beuve 246 Salomon (Justizrath) 304 Sallustiu 80, 81 Sand George 511,
512, 525 Săteanu C. 114 Săulescu Gh. 230 Săulescu Mihail 200, 545 Săvescu
(doamna) 409
706

Savigny 195, 196, 205, 206 Sbiera I. 145

Schachmann (doctorul) 564 Schagintweit von 312 Schassler Max (filozof herbartian)
67 Schauenstein B. 11, 12, 6 Scheer I, 235 Scheinfeld 309 Scheinfurth 312 Scheletti N.
119, 120, 128, 149,
578 Schelling 59, 415, 616 Schiller Fr. 24, 27, 130 Schmerling Anton (ministru
austriac) 11 Schneider K.L. 157 Schopenhauer Arthur 56, 163, 170, 299, 319, 320,
321, 408, 415, 439, 476, 477, 478, 479, 480, 481, 482, 486, 487, 488, 489, 490,
491, 492, 494, 504, 574, 575, 577, 581, 582, 584, 585, 605, 606, 628
Schuchardt Hugo 137, 138, 385 Schwabach (Commerzienrath) 304 Schwerin 348
Scriban Filaret 9, 89 Scriban Neofit 241 Scurtescu 246 Sefa-bey 552 Shakespeare W.
24, 27, 130, 152,
155, 157, 160, 167, 382 Sihleanu AI. 168, 169 Silaş Gr. 402
Sion G. 65, 69, 71, 150, 239, 240, 241, 245, 247, 615, 618, 619, 620
Slavici I. 3, 119, 121, 129, 227, 287, 289, 304, 309, 359, 368, 377, 398, 399, 400, 402,
403, 404, 407, 408, 409, 479, 490, 511, 512, 513, 520, 521, 522, 523, 527, 544
Socaciu I. 401
Socrate 124
Sofocle 152, 155
Spencer H. 210, 376, 377, 491, 507
Spinoza 42, 52, 486
Stahl luliu 52, 298
Stahr Ad. 60, 65, 69, 70, 619
Staël (doamna de) 160
Stamati C. 150
Stanley 189, 524
Stätescu Eugeniu 427, 428, 533, 534, 537, 594
Steinthal 582
Sterca-Şulutiu A. 401
Stern (bancher) 309
Stephenson 211
Stirner Max 320
Stoianovici AI. 130
Stoica AI. 429
Stolo Licinus 196
Stolojan A. 308
Stosch 53, 289
Strat I. 76, 89, 227, 239, 292, 326
Stratilescu (generalul) 530
Streinu Vladimir 530
Stroici C. 430
Sturdza Const. 187
Sturdza D.A. 111, 124, 283, 284, 285, 287, 288, 294, 295, 307, 315, 386, 402, 403, 409,
414, 416, 425, 430, 433, 444,
707

451, 464, 467, 468, 532, 533,

534, 535, 537, 540, 541, 593 Sturdza I). M. 575 Sturdza G. (colonel) 266
Sturdza Gr. (Beizadea) 112, 262,
264, 266, 319, 344, 354, 441 Sturdza Mihai (domnitor) 198,
575 Suciu Lucreţia 169, 404, 516 Suciu P. 97, 113, 114, 116, 173,
219, 314, 567 Suttner 295, 298 Svoboda (rectorul Universităţii
din Viena) 546
Şaguna Andrei (mitropolitul) 11,
12, 29 Şăineanu Lazăr 403 Şebeco (ministrul Rusiei la Bucureşti) 552, 557 Şendrea
Al. 109, 327 Şendrea St. 109, 314 Şerbănescu Th. 119, 120, 168,
169, 407, 514, 578 Şincai Gh. 13, 143, 202, 229,
240 Ştefan cel Mare 236, 237 Ştirbei Al. 20, 344, 347, 348,
350, 408, 409, 410, 411, 425,
430, 436, 443, 449 Ştirbei Barbu (domnitorul) 12,
565 Ştirbei G. 563 Şutu Const. N. 112, 187, 256,
399 Şutu G. N. Gr. 349
T
Tacian 348
Tacit Corneliu 81, 248
Tacit I. C. 122, 398, 401
Tăcu B. (fracţionist Ia Iaşi) 175
Tausig 354
Tăutu I. 149, 169, 230, 241
Tegetthoff (camarad de la There-
sianum) 34, 35, 38, 41
Tell Christian (generalul) 76,
89, 90, 262, 269, 271, 273,
274, 275, 277, 280, 281, 284,
370, 434, 455, 446, 497, 568:
Teodorescu G. Dem. 288, 443-
Teodori Octavian 76, 90, 94,
95, 98, 99, 101, 104, 251 Terenţiu 605 Teulescu P. 344 Ţichindeal 230, 240
Theodoru Paul 564 Thun (ministru austriac) 25, 26> Titu Liviu 81, 572 Tocilescu
Gr. 386 Toncef (plenipontenţiar bulgar)
559 Torouţiu I.E. XI, 20, 62, 91 103, 114, 118, 128, 130, 133 135, 136, 148,
193, 224, 233 236, 282, 310, 313, 319, 322 324, 342, 349, 365, 375, 379 386,
399, 402, 403, 424, 478 479, 497, 538, 622, 626 Träger Albert 336 Traian 181,
229, 237 Trendelenburg 56, 299, 480 Triandafil Gr. 344, 345, 347 348, 350
708

Tucidide 80, 572

Tufescu (magistrat Iaşi) 104
Twesten 56
Tzigara-Samurcaş Al. 544, 562
U
Unger (camarad de la Theresia
num) 33, 38 Urechia Gr. A. 114, 314 Urechia V.A. 3, 76, 80, 88, 89,
90, 94, 95, 98, 109, 144, 145,
221, 238, 241, 246, 247, 248,
274, 408
V
Vaida Al. 562
Valaori Iuliu 555
Valentineanu I.C. 55
Valéry Paul 161
Vauthier (domnişoara) 15, 51
Văcârescu Enăchiţă 149, 241
Văcărescu I. 168, 169, 270
Yâleanu C. 270
Veisa Th. (profesor la Iaşi) 89
Ventura Gr. 292, 293
Verdeanu C. 75, 99
Vernescu G. 103, 104, 270, 348, 418, 424, 430, 435, 437, 438, 440, 441, 443, 448, 464
Verussi P. 127, 407
Vianu Tudor X, 63, 66, 67, 68, 204, 486
Vigny Alfred de 39, 165
Vincier Eugeniu 91
Viollet le Duc 285, 289
Virgiliu 26, 65, 80, 238, 605 Vischer Fr. Th. 148, 153, 154,
155, 156, 159, 299, 455, 477,
492 Vizanti Andrei 232, 314, 567 Vîlsan Gh. 544 Vîrgolici Stefan Gh. 119, 120,
127, 227, 401, 407, 578 Vîrlănescu D. (procuror) 99, 100,
103, 105 Vlad Delamarina Victor 404,
510, 516, 517, 527, 604 Vlahuţă AI. 169, 407, 409, 510,
517, 544 Vogoridi 349 Voina V. 401 Volkmar 310, 356, 362 Volenti N. 169, 219,
544 Voltaire 52, 247, 251, 466, 468 Vulcan Iosif 147, 404, 624 Vulcan Samuel
(episcopul) 6
W
Wagner Richard 57, 66, 67, 69,
70, 150, 457 Waldberg 280
Wallon (ministru francez) 312 Warzawski 340, 341 Weber 247 Welsersheimb Rudolf
(camarad
de la Theresianum) 34, 35, 40,
41, 42 Werder Karl (filozoful) 56, 478 Wettstein (decanul Facultăţii de
filozofie de la Viena) 546 Wilhelm 1 (împăratul) 348
709

Winckelmann 53 Worell 341, 406 Wölfell 336 Wells Spencer 376 Wolff (filozoful)
58
Xenopol A.D. 3, 34, 109, 118, 119, 121, 127, 130, 191, 193, 203, 209, 222, 259, 268,
342, 400, 402, 478, 479, 578, 625
Xenopol N. 550
Zalomit I. 251, 268
Zamfirescu Al. D. 531
Zamfirescu Duiliu 3, 121, 402, 407, 408, 515, 517, 521, 522, 523, 527, 528, 531, 544,
545, 573, 575
Zappa 282
Zarifopol P. XVI
Zeletin Şt. 191
Zerlendi (bancher) 568
Zhismann 142
Zotu (dr.) 297, 455, S.)>
169, 520, 530,

TABLA DE MATERII
Cuvint înainte .............................................. V
I
(1840-1876)
Prefaţă ................................................
I
1. O privire asupra vieţii lui Ioan Maiorescu. 2. Lipsa vocaţiei religioase a tatălui şi
„indiferenţa" religioasă a fiului. 3. Critica culturii noastre la tată şi la fiu: galofobia. 4.
Lupta împotriva formei fără fond la tată şi la fiu. 5. Retractarea criticii şi destituirea. 6.
Ioan Maiorescu la Iaşi: aceeaşi atitudine critică. 7. Din nou laCraiova, luptă pentru
aceleaşi idei. 8. Atitudinea în revoluţia de la 1848; Frankfurt, Viena: „Centralismul"
politic al tatălui şi al fiului. 9. „Pensionarea" lui. 10. Reîntoarcerea în ţară; noi conflicte şi
moartea lui. 11. Paralelă psihologică şi ideologică între tată şi fiu. 12. Mama lui T.
Maiorescu ............................................ 5
II
1. Titu Maiorescu: primele amintiri. 2. Intenţia tatei de a-1 da la vreo meserie. 3.
Protopopul Ioan Popazu şi înfiinţarea gimnaziului român la Braşov, 1850; Titu urmează
clasa întîia .... 15
711

III
1. în drum spre Viena (sept. 1851) şi primele ştiri de la Gimnaziul academic, anexa
„Theresianului". 2. Înscrierea Ia There-sianum (1855) ; cheltuielile de întreţinere. 3.
însemnări zilnice, importanţa lor pentru biografia spirituală a lui T. Maiorescu, cuprinsul
şi caracteristica lor..............................
IV
1. Însemnările zilnice : recapitularea epocei dinainte de noiemvrie 1855. 2. Cariera şi
succesele şcolare. 3. Lecturile, teatrul, muzica. 4. Activitatea lui literară în epoca de la
Theresianum. 5. Vocaţia lui pedagogică şi prozelitică......................
V
1. Frenezia pentru prietenie. 2. Prima dragoste. 3. Criza religioasă. 4. Maiorescu în
cadrul familiei: tata, mama, sora
VI
1. întoarcerea la Braşov. 2. La Berlin (3 noiemvrie 1858 — 1 iulie 1859). 3. Legătura cu
familia Kremnitz: Clara Kremnitz. 4. Doctoratul la Giessen (26 iunie 1859) şi altă
activitate. 5. întoarcerea la Bucureşti: Măsura înălţimii prin barometru, în revista Isis;
Conferinţa Socialismul şi comunismul. 6. Plecarea la Paris (3 noiemv. — 1859) ca
bursier........................
VII
1. Influenţa lui I.F. Ilerbart. 2. Einiges philosophische in gemein-fasslicher Form. 3.
Influenţa lui Ludwig Feuerbach. 4. lieber des Herbartianers C.S. Cornelius
teleologische Grundgedanken,
7 12

5. Conferinţa „Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik" 6. Atitudinea
lui de mai tîrziu faţă de muzica lui Wagner ..............................................
VIII
1. întoarcerea la Bucureşti (27 noiembrie 1861) şi primirea ce i se face în publicistică. 2.
Primele lui conferinţe despre Educa-ţiunea în familie. 3. Numirea în magistratură.
Căsătoria lui cu Clara Kremnitz ......................................
IX
1. Numirea la Gimnaziul central sau colegiul naţional de la Iaşi (3 dec. 1862). 2. Anuariul
Gimnasiului şi Internatului din laşi, 1862 — 1863. 3. Disertaţie asupra limbii latine ca
fundament al educaţiei morale. 4. Obiecţii......................
X
1. Activitatea la Institutul Vasilian. 2. Anuariul Institutului Vasile Lupu (1863 — 1864).
3. Continuarea activităţii pînă la înlocuirea lui (16 ianuarie 1868). 4. întemeierea
Universităţii din Iaşi. 5. Activitatea lui la Universitate. 6. întemeierea Institutului
Academic (1866), devenit apoi (1879) Institutele Unite
XI
1. Primele conferinţe ale lui Maiorescu la Iaşi. 2. Primele conflicte cu B.P. Hasdeu. 3.
Primele conferinţe organizate cu V. Pogor şi P.P. Carp..................................
XII
1. Preludiul intrigii universitare. 2. Atacurile lui N. Ionescu în Tribuna română privitor la
„scandalul" de la Şcoala centrală

de fete. 3. Destituirea lui T. Maiorescu şi ancheta judiciară. 4. Procesul de la 4—8 febr.

1865. Achitarea. 5. Procesul ajunge la Curtea de Apel. Achitarea şi reintegrarea lui T.
Maiorescu. . 97
XIII
1. Atitudinea lui T. Maiorescu faţă de 11 febr. 1866. 2. Lupta împotriva separatismului
prin ziarul Vocea naţională. 3. Acţiunea lui în răscoala separatistă de la 3 aprilie 1866. 4.
Acţiunea lui în frămîntările alegerilor pentru Constituantă din oct. — noiemvrie 1866. 5.
înscrierea ca avocat; contestarea cetăţeniei române............................................ 10 7
XIV
1. Originile şi fizionomia „Junimii". 2. Şedinţele literare ale „Junimii" şi rolul lui Titu
Maiorescu ...................... 117
XV
1. Cele trei forme de manifestare publică a societăţii „Junimea": „Prelecţiunile populare".
2. Tipografia „Junimea". 3. Convorbiri literare.............................................. 124
XVI
1. Problema alfabetului latin în discuţiile „Junimii" în 1864— 1865. 2. Despre scrierea
limbii române, 1866. 3. Despre literele latine primite de noi fără schimbare. 4. Despre
scrierea unor litere primite de noi cu schimbări. 5. Critica sistemului fonetic. 6. Critica
sistemului etimologic. 7. Polemica T. Maiorescu — Timotei Cipariu. 8. „Societatea
academică română".
714

9 .Atitudinea lui Maiorescu în „Societatea academică română" şi demisia lui. 10. Limba
română In jurnalele din Austria, 1868 ....................................................
XVII
1. Geneza studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. 2. Punctul de
plecare hegelian al esteticii lui Maiorescu. 3. Condiţia materială a poeziei: mijloacele
poetului pentru a sensibilizacuvintele. 4. Problema influenţei lui Fr. Th. Vischer asupra
studiului lui Maiorescu; atacurile lui Aron Densu-sianu. 5. Obiecţii la „condiţia materială
a poeziei". 6. „Condiţia ideală a poeziei": sentimentele constituie domeniul exclusiv al
poeziei. 7. Cele trei argumente ale lui Maiorescu şi obiecţiile ce li se pot aduce. 8. Cele
trei asemănări între afecte şi poezie şi obiecţiile ce aducem. 9. Excluderea reflexiunilor şi
a politicului din poezie. Obiecţii şi limitări. 10. Anexa antologică la studiul său. 11.
Asupra poeziei populare, 1867
XVIII
1. Personalitatea lui Simion Bărnuţ. 2. Contra şcoalei Barnuţiu, 1868; distincţia între
spiritul polemic şi cel pamfletar. 3. Analiza critică a ideilor de drept public ale lui Bărnuţ.
4. Reducerea la absurd prin examinarea a patru consecinţe ale acestor idei. 5. Maiorescu
ia o atitudine „umanitară" faţă de problema evreiască; istoria politică a momentului; P.
Carp în aceeaşi chestiune ....................................
XIX
1. în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868. 2. Temele esenţiale ale criticei
maioresciene. 3. Se caută şi se găsesc precursori ai unora din ideile lui Maiorescu: I.
Eliade, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi. 4. Originalitatea criticei

unimiste. 5. Teoria „spiritului critic" ca fenomen moldovenesc şi analiza ei. 6. Buckle,

Hegel. 7. Obiecţii la critica culturală junimistă. 8. Procesul invers do Ia formă la fond. 9.
Formele nu trebuiesc distruse. 10. Variaţiile atitudinii practice a
junimiştilor .......................,.......................... 190
XX
1. Necesitatea unei atitudini pozitive şi simţul relativităţii estetice. 2. „Directa nouă"
înseamnă restabilirea adevărului. 3. „Direcţia nouă" în poezie: V. Alecsandri, M.
Eminescu, Samson Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni, T. Şerbănescu. 3. „Direcţia nouă"
în proză .......................................... 218
XXI
1. Roacţiunea: acuzaţiile de cosmopolitism şi germanism. Polemica G. Bariţ — T.
Maiorescu. 2. Acuzaţiile se răspîndesc în presă şi devin arme politice. 3. Acuzaţiile în
cadrul discuţiilor de la „România jună" din Viena. Apărarea lui Eminescu. 4. Atacurile
lui Hasdeu. 5. Atacurile Revistei contimporane .... 228
XXII
1. Atacuri literare împotriva „Direcţiei noi"; Hasdeu. 2. Replica lui Maiorescu: Beţia de
cuvinte, 1873. 3. Răspunsurile Revistei contimporane, 1873......................................
239
XXIII
1. A doua înscenare împotriva lui Maiorescu (1869 — 70): desti-tuirealui. 2. Tratativele
pentru intrarea în Ministerul Manolache Kostake-Iepureanu. 3. Chestiunea reintegrării lui
la catedră; fricţiunile cu P.P. Carp. 4. Evoluţie în idei politice? 5. Programul lui
ministerial. 6. Studiul Despre învăţămintul public ... . 250
716

XXIV
1. Vizita domnitorului Carol la laşi şi propunerea făcută de G. Costaforu junimiştilor de a
intra în Parlament. 2. T. Maio-rescu şi „petiţia de la Iaşi" a lui Gr.M. Sturdza. 3. T.
Maiorescu în Cameră (mai 1871). 4. îndepărtarea lui din învăţămînt. 5. îndepărtarea lui
adusă în discuţia Parlamentului. 6. îndepărtarea luirămîne definitivă pînă la numirea la
Universitatea din Bucureşti la 10 oct. 1884. 7. Activitatea Iui parlamentară: lupta cu
„fracţiunea liberă şi independentă" de la Iaşi; subvenţia Institutului academic. 8. Lupta
pentru restabilirea şcoalelor normale şi împotriva învăţământului superior în favoarea
învăţămîntului elementar. 9. Atitudinea Iui laică şi lupta împotriva amestecului religiei în
şcoală. 10. Libertatea presei .................................................... 262
XXV
1. Intrarea în ministerul Lascar Gatargi, 7 aprilie 1874. 2. Acţiunea în favoarea şcoalelor
din Braşov. 3. Restaurarea bisericei episcopale de la Curtea-de-Argeş. 4. Publicarea
documentelor Hurmuzachi. 5. Raport asupra lucrărilor ministerului, 15 noiem-vrie 1875.
6. T. Maiorescu şi Teatrul Naţional. 7. Proiectul de lege pentru instrucţiunea publică,
ianuarie 1876, în discuţia Parlamentului. 8. Votul de neîncredere a Senatului de la 28
ianuarie 1876. 9. Maiorescu apără ca deputat proiectul. Căderea guvernului Lascar
Catargi .............................. 280
XXVI
1. O broşură politică a lui Maiorescu: Asupra broşurii: Germania, România şi Principele
Carol de Hohenzollern (1875). 2. Logica (1876) .......................................... 294
717

II
(1876-1917)
I
1. Acţiunea lui T. Maiorescu ca negociator al convenţiei comerciale cu Prusia (30 martie
1876—31 mai 1876). 2. T. Maiorescu, agent diplomatic la Berlin (31 mai 1876—2 iulie
1876)......
II
1. Ministerul Manolache Kostake dă în judecată guvernul Lascar Catargi (10 iulie 1876).
2. Situaţia materială a lui T. Maiorescu în această epocă. 3. Desfăşurarea acţiunii de
acuzare pînă la retragerea ei, 26 ian. 1878. 4. T. Maiorescu la conducerea ziarului
Timpul, 27 ian. 1877 — 23 aprilie 1877. Atitudinea junimiştilor faţă de
război ..................................
III
1. Reintrarea în Cameră la 24 ianuarie 1878 şi lupta pentru invalidarea lui. 2. Chestiunea
ratificării tratatului de la Berlin şi a convocării Constituantei pentru modificarea art. 7.3.
Primul discurs al lui Maiorescu de la 28 sept. 1878 în chestiunea convocării
Constituantei. 4. Al doilea discurs de la 7 febr. 1879. 5. Atitudinea lui P.P. Carp în
această chestiune......
IV
1. Alegerile pentru Constituantă din mai 1879. 2. Proiectul de modificare a art. 7 redactat
de V. Conta în numele minorităţii devenită majoritate. 3. Discursul rostit de T. Maiorescu
la 10
718

sept. 1879 în numele partidului conservator. 4. Proiectul guvernului şi discursul de

aprobare al lui T. Maiorescu de la 6 oct. 1879. 5. Aprecieri asupra schimbării atitudinii
lui T. Maiorescu. 6. Atitudinea rectilină a lui P.P. Carp; discursul lui de la 28 sept. 1879.
7. Atacurile lui I. C. Brătianu împotriva lui T. Maiorescu. 8. Divergenţa de M. Eminescu
şi de P. Carp. 9. Dislocări în sînul „Junimii" pe chestia evreiască .......... 326
V
1. Reconstituirea partidului conservator sub Lascar Calargi (20 dec. 1880). 2. Articolul
lui Maiorescu din Deutsche Revue, 1 ianuarie 1881, şi discuţiile în comitetul partidului. 3
. Refuzul conservatorilor de a intra în guvernul naţional pentru proclamarea regatului;
rolul lui T. Maiorescu. 4. Discuţiile asupra programului în sinul comitetului partidului
conservator. 5. întemeierea grupului constituţional — adică „junimist". 6. Programul de
eră nouă expus în contraproiectul junimist de la 3 dec. 1881. 7. P.P. Carp primeşte să fie
ministru plenipotenţiar la Viena, noiemvrie 1882; alianţa României cu puterile centrale în
oct. 1883 .............................. 343
VI
1. Pacea căminului lui T. Maiorescu. 2. Apariţia scriitoarei Mite Kremnitz în înseninări
zilnice, în epoca de la Iaşi. 3. La Bucureşti, 1874; elementele dramei conjugale: Clara,
Mite şi Ana Rosetti. 4. Planuri de sinucidere şi, în genere, despre sănătatea lui Maiorescu.
5. Continuarea dramei pînă la divorţ (1887) .................................................. 35a
VII
1. Reintrarea lui T. Maiorescu la Academia română (24 mai 1879). 2. Raportul asupra
ortografiei citit de Maiorescu (8
719-

aprilie 1880). 3. T. Maiorescu autorul reformei din 1904: recunoaşterea fonetismului

integral. 4. Rolul lui Maiorescu în problema limbii. 5. Neologismele, 1881. 6.
Predecesorii lui Maiorescu în lupta împotriva latinismului: I. Eliade, C. Ne-gruzzi, Al.
Russo, Al. Odobescu. 7. Maiorescu rămîne totuşi adevăratul exponent al acestei lupte. 8.
Contestarea meritului lui T. Maiorescu de O. Densusianu.......................... 380
VIII
1. Lupta lui T. Maiorescu e cu deosebire dusă împotriva Ardealului. 2. Răspîndirea
Convorbirilor literare în Ardeal. 3. Pătrunderea ideilor junimiste în diferite publicaţii din
Ardeal. 4. Societatea academică „România jună" de la Viena. 5. Tribuna din Sibiu, 12
aprilie 1884. 6. T. Maiorescu şi Convorbirile literare încurajează producţia literară din
Ardeal.............. 397
IX
1. Vicisitudinile mutării lui T. Maiorescu la Bucureşti. 2. Şedinţele literare bucureştene.
3. Conferinţe la Bucureşti; cursul liber de logică la Universitate; numirea de profesor la
Facultatea de litere pentru Logică şi Istoria filozofiei secolului al XlX-lea (10 oct.
1884).................................. 405
X
1. Propunerea de modificare a Constituţiei: discursul lui T. Maiorescu de la 16 ian. 1883.
2. Camera revizionistă: discursul lui Maiorescu de la 27 mai 1883. 3. Discuţia
proiectului: intervenţia lui Maiorescu la 28 martie 1884. 4. Discursul lui de la 2 aprilie
1884. 5. Discursul în chestiunea Domeniului Coroanei la 5 iunie
1884 .................................... 417
720
XI
1. Tratativele Carp-Maioreseu-Brătianu de la 14 iunie I884/2. Maiorescu in Camera din
noiemvrie 1884; acelaşi punct de vedere al lui Maiorescu, la 6 dec. 1884. 3. Activitatea
lui parlamentară. 4. Noul Parlament din ianuarie 1888 — fără Maiorescu. Căderea
guvernului I. Brătianu, martie 1888. 5. Judecata istorică asupra atitudinii „junimiştilor"
faţă de guvernul liberal ............................................ 424
XII
1. Guvernul junimist Theodor Rosetti (23 martie 1888). Programul. 2. Alegerile de la 14
oct. 1888 ; remanierea cu elemente conservatoare. 3. Discursul lui Maiorescu (31 ianuarie
— 1 februarie 1889) în chestiunea dării în judecată a guvernului Brătianu; retragerea
guvernului T. Rosetti (29 martie 1889). 435
XIII
1. Guvernul Lascar Catargi-G. Vernescu, 29 martie 1889 — 5 noiemvrie 1889. 2.
Guvernul generalului Manu — 5 noiemvrie 1889. Discursul lui Maiorescu de la 14 dec.
1889. 3. Maiorescu ministru al Cultelor. Proiectul de lege a învăţămîntului. Votul de
blam .......................................... 441
XIV
1. Guvernul general I. Em. Florescu-Lascar Catargi (21 febr. 1891). Inaugurarea
„clubului constituţional" sub şefia lui P. Carp (9 mai 1891). 2. Guvernul Lascar Catargi-
P. Carp (18 dec. 1891 — 3 oct. 1895). Inactivitatea lui T. Maiorescu timp de 4
ani .......................................... 448
721

XV
1. In lături! (1886). Executarea lui Aron Densusianu. 2. Eseistica: Despre progresul
adevărului (1883). 3. Din experienţă (1886). 4. Oratori, retori şi limbuţi (1902). 5. Istoria
contemporană a României (1866-1900)........................................ 452
XVI
1. Poeţi şi critici (1886): sfîrşitul „criticei generale". 2. Caracterele criticei „generale" sau
culturale a lui Maiorescu ...... 469
XVII
1. Comediile d-lui Caragiale (1886). 2. Despre influenţa filozofiei lui Schopenhauer
asupra „Junimii" şi a lui Maiorescu, îndeosebi. 3. Estetica lui Schopenhauer în articolul
asupra lui Caragiale: impersonalitatea; arta pentru artă; raportul între artă şi
morală.............................. ............. 476
XVIII
1. Eminescu şi poeziile lui (1889): conceptul schopenhauerian ai „geniului". 2. Aplicaţia
conceptului la Eminescu. 3. „Pesimismul" lui T. Maiorescu. 4. Maiorescu şi
Eminescu............ 48&
XIX
1. Critica culturală a lui T. Maiorescu. 2. C. Dobrogeanu-Gherea
şi critica literară. 3. Polemica Maiorescu-Gherea............ 501
XX
4. Etnosul şi naţionalul în concepţia critică a lui T. Maiorescu. 2. T. Maiorescu şi Vasile
Alecsandri. 3. Literatura română şi străinătatea (1882) ; teoria romanului poporan. 4. Ion
Popovici-
722

Bănăţeanul (1895). 5. In memoria poetului dialectal Victor VIad Delamarina (1898). 6.

Raportul asupra Nuvelelor lui M. Sa-doveanu (1906) şi Poeziilor lui Octavian Goga
(1906): contradicţia aparentă .......................................... 510
XXI
1. Controversa T. Maiorescu-Duiliu Zamfirescu în privinţa poeziei populare. 2. Discursul
de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu. 3. Replica lui T. Maiorescu. 4. Atitudinea eventuală
a lui Maiorescu faţă de poezia modernă. 5. Drama Duiliu Zamfirescu-T.
Maiorescu .................................. 520
XXII
1. Acţiunea lui Maiorescu în timpul guvernului liberal D.A. Sturdza, 4. oct. 1895-30
martie 1899. 2. Guvernul G. Gr.Can-tacuzino, 11 aprilie 1899, şi guvernul P.Carp, ? iulie
1900 — 14 febr. 1901. T. Maiorescu, ministru de Justiţie. 3. Guvernul D.A. Sturdza,
1901 — 20 dec. 1904. Ruptura conservatoare: reorganizarea unui partid conservator în
jurul lui P. Carp (7 oct. 1901). 4. Al doilea guvern Gh. Cantacuzino (dec. 1904 — 12
martie 1907); guvernul D.A. Sturdza, martie 1907. Fuziunea conservatoare în jurul lui
P.Carp, martie 1907. Constituirea partidului conservator-democrat, primăvara lui
1908........ 532
XXIII
1. Retragerea din învăţămint la 31 oct. 1909: sărbătorirea de la Bucureşti la 13 noiemvrie
1909. 2. Sărbătorirea de la Iaşi, 20 noiemvrie. 3. Sărbătorirea de 70 de ani a lui T.
Maiorescu la Bucureşti. 4. Sărbătorirea de la „România jună-' la Viena .... 542
XXIV
1. Al doilea minister P. Carp, 29 dec. 1910—28 martie 1912. T. Maiorescu ministru de
Externe. 2. Ministerul T. Maiorescu, 28 martie 1912. 3. Ministerul de concentrare T.
Maiorescu-Take
723

Ionescu, 10 oct. 1912 — 4 ianuarie 1914. 4. Activitatea diplomatică în timpul războiului

balcanic. 5. Pacea de la Bucureşti. 6. Retragerea din viaţa politică. 7. Ultimele manifestări
şi moartea lui Maiorescu .................................... 547
XXV
1. O sinteză asupra vieţii şi operei lui Maiorescu: „Persecuţiile" îndurate în cariera lui. 2.
Portretul lui moral. 3. Sterilitatea literară. 4. Caracterul fragmentar şi, totuşi, unitatea
operei lui. 5. încercare de a-i explica sterilitatea. 6. Cea mai însemnată operă a lui e el
însuşi...................................... 565
XXVI
1. A fost Maiorescu un „filozof", un cugetător original ? 2.
Ar fi fost oare dacă ar fi rămas în Germania?................ 581
XXVII
1. A fost Maiorescu un om politic ? Inactivitatea lui |în domeniul politicei interne. 2.
Orientarea în politica externă........ 589
XXVIII
Talentul oratoric ...................................... 596
XXIX
1. Scriitorul: realitatea talentului literar. 2. Caracterele clasice
ale artei lui Maiorescu .................................... 601
ANEXE
Anexa nr. 1. Primul discurs al lui T. Maiorescu............ 611
Anexa nr. 2. Cea dintîi încercare publicistică a lui T. Maiorescu 612 Anexa nr.
3............................................. 613
724

Anexa nr. 4............................................. 615

Anexa nr. 5............................................. 618
Anexa nr. 6............................................. 620
Anexa nr. 7............................................. 620
Anexa nr. 8............................................. 622
Anexa nr. 9............................................. 624
Anexa nr. 10........................................... 625
Anexa nr. 11............................................. 525
Anexa nr. 12............................................. 626
Anexa nr. 13........................................... 628
BIBLIOGRAFIE
I. „Lucrările literare" ale lui T. Maiorescu.................. 633
II. Cărţile şi articolele de consultat...................... 670
Indicele numelor de persoane .......................... 691

\
Lector ; VICTOR IOVA Tehnoredactor : TRAIAN ARGETOIANU
Apărut ÏS72. Tiraj 6360 ex. Broşate 5660 ex. Legate 'li
100 ex. Hîrtle scris I A de 63 g,m?. Format 5iOX8iO/16.
Coli ed. 42,38. Coli tipar 46,5. A. nr. 28012/1971. C. Z.
pentru bibliotecile mari şi mici 859—09.
Tiparul executat sub comanda nr. 20107 la Combinatul Poligrafic „Casa
Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România