Aparitia si trasaturile istoriografiei

Istoriografia nu constituia la Roma o stiinta exacta, ci era literatura, istorie evenimentiala, dar si comedie
umana, care descifra mesajele trecutului, in esenta, cum s-a aratat, istoriografia romana reprezenta
discurs asupra trecutului1.
Dar cand si cum a aparut istoriografia in literatura latina? Scrierea istoriei a emers tarziu, ia sfarsitul
secolului al lll-lea i.e.n., cand poezia dispunea de anumite state de serviciu si cand comedia plautina
incepuse sa-si realizeze stralucitele ei performante. Acelasi pragmatism, care ii determinase pe romani sa
nu abordeze istoriografia, sa faptuiasca acte glorioase si nu sa scrie despre ele, i-a impins in cele din
urma s-o asume, sa scrie opere istorice. Mai multe motive concrete i-au decis pe romani sa-si nareze
istoria. in primul rand Roma tindea sa se deschida unor moravuri si discursuri mentale noi, cum am aratat
in capitolele anterioare. insa romanii considerau ca trebuie conservata esenta vechilor moravuri sau
macar o parte din ea si ca trebuiau elogiati cei ce le ilustrasera. in al doilea rand, unii aliati italici ai Romei
ezitasera sa sprijine Roma, in cursul celui de al doilea razboi punic, sau chiar tradasera in vremea
invaziei lui Hannibal. Era asadar necesara cimentarea patriotismului italic si trebuia afirmata suprematia
Romei in interiorul peninsulei, ca dat mai vechi decat timpurile propriu zis istorice, in al treilea rand,
trebuia combatuta propaganda cartagineza si antiromana in lumea elenistica, in fata publicului
mediteraneean. Mai multi istorici greci din Sicilia imbratisasera cauza punica si o sustinusera activ in
operele lor. in al patrulea rand, romanii insisi erau surprinsi de reusita lor istorica, de masiva expansiune a
cetatii lor si isi puneau intrebari asupra obarsiei ce o aveau, cautau oglinda virtutilor italice .
De fapt chiar din conditiile si motivatia aparitiei istoriografice decurg anumite trasaturi ale artei scrierii
istoriei - pentru ca este vorba de o arta -, trasaturi, care se mentin multa vreme. Le vom enumera si chiar
numerota: 1) vocatia educa-tiv-patriotica si moralizatoare. inca inainte de reflectiile lui Cicero asupra
istoriei, de fapt istoriografia era o "calauza" sau o "educatoare" a vietii, o magistra uitae, iar scriitorii
stabileau un diagnostic asupra trecutului; 2) romanocentrismul, ca sa-l numim astfel, adica ideea
fundamentala, promovata de aproape toti istoricii Cetatii, ca romanii constituiau un popor ales, centrul
universului, "cel dintai popor, princeps populus, cum va spune Titus Livius. Operete istoriografice vor
cuprinde mai ales istoria Romei si a Italiei, sortite insa a fi dominate de catre romani; 3) spiritul partizan,
nu numai in favoarea Romei, ci si a anumitor factiuni si familii - precum Fabia, Claudia, cea a Scipionilor -
de care erau legati primii istorici; 4) tendinta nu spre adevarul absolut, ci catre verosimilitate si integritate
in prezentarea faptelor, care tinea seama de concordantele intre feluritele marturii, utilizate de istoriografi;
5) antropocentrismul, conceptia ca omul isi faureste istoria. Chiar impactul destinului si al zeilor se
exercita prin intermediul modelator si modificator al omului; 6) coloratura puternic literara, necesara
convingerii si educarii, coloratura datorata retoricii si poeziei; 7) autonomia stilistica, deoarece, in pofida
retorizarii, istoricii privilegiau un stil specific in majoritatea speciilor, practicate de ei, indiferent de optiunile
stilistice ale oratorilor si poetilor. Multa vreme istoricii au operat cu un limbaj arhaizant, greoi, pe care
Cicero il va critica; dar Salustiu il va transforma si il va folosi cu o arta stralucita.
Istoriografia romana ca federatie de specii literare
intr-adevar, istoriografia romana constituia o federatie de "genuri", "genres", cum zic francezii; dar noi am
spune mai degraba in romaneste o federatie de speeii, de forme literare. Aceste specii si-au avut
arhetipurile lor, atat latine, cat si grecesti. Deocamdata le putem enumera stcaracteriza pe scurt.
Romanii au scris, in diverse etape istorice, "anale", annales, sau analistica. De fapt analele narau pe scurt
anumite evenimente mai vechi, la care in principiu autorii lor nu putusera asista (SERV., Ad Verg. Aen., 1,
v. 373), riguros, pe ani si in ordine strict cronologica. Arhetipul a fost exclusiv roman si a rezidat in cronica
pontificala, in analele alcatuite de sefii religiei romane. O alta specie a fost "istoria", historia - dar termenul
era adesea utilizat la plural - in inteles restrans, caci acest cuvant putea dobandi la istoricii romani patru
sensuri. Se infaptuia in realitate o naratie, intr-o ordine cronologicaMmai libera, a unor evenimente la care
istoricul putuse lua parte (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v. 373), adica o cronica a unor fapte mai recente.
Arhetipul era grecesc. De asemenea, consideram specie literara si istoriografica specifica res gestae,
literalmente "fapte petrecute", cand aceasta sintagma era intrebuintata tot intr-un inteles mai restrans. Ne
referim la o cronica a unor evenimente recente, dar care cuprindea si o evocare, mai mult sau mai putin
ampla, a faptelor mai vechi, deci o "arheologie". Se adauga istoria universala, care infatisa istoria lumii, in
vreme ce specii istoriografice anterioare narau istoria Romei. Aceasta specie a aparut tarziu, in secolul I
i.e.n. si a fost slab reprezentata in peisajul istoriografie roman. Desigur arhetipul trebuie cautat tot la greci.
Toate aceste specii implicau o istorie panoramica, prezentau evenimentele continuu, continuo, cum s-ar
spune in latineste.
Au existat insa si alte specii de istoriografie. Ne referim la epitoma, breviar, compendiu, rezumat al
evenimentelor istorice, care sunt prezentate concentrat, foarte succint, operand "pe alese", carptim, dupa
o formula salustiana, ce va fi mentionata mai jos. De fapt epitoma putea actiona atat "pe alese", intrucat
efectua o selectie, cat si continuo, deoarece evoca o masa de fapte infatisate in fluxul lor necontenit.
Arhetipul trebuie cautat in relatarile scurte, condensate, ale anumitor evenimente, relatari care figurau in
arhivele magistratilor. Alte specii istoriografice zugravesc faptele istorice numai "pe alese", in virtutea unei
selectii, si nu intr-o maniera panoramica. De pilda monografia, care fusese intens practicata de greci si
era consacrata unui grup de evenimente bine determinate, selectate din trecut. Memoriile sau
autobiografia implicau nararea de catre autor a propriei vieti sau doar a unor evenimente din existenta lui.
Arhetipurile sunt de cautat in literatura greaca, la "nivelul buletinelor victoriilor realizate de regii elenistici,
hypomne'mata, si al autobiografiilor justificative. Dar si la Roma ar fi putut inspira aceasta specie
istoriografica notele memorialistice afisate de pontifi si commentarii, darile de seama si rapoartele
magistratilor, notele si instructiunile date ulterior de imparati. in sfarsit o ultima specie istoriografica o
reprezenta biografia, nararea vietii unui alt personaj decat autorul, personaj care se distinsese in viata
politica sau culturala. Arhetipurile erau numeroase, caci la greci precedasera biografia encomiile, laudele
"biografice" sau "prebiografice", aduse invingatorilor la jocurile sportive, la diverse intreceri in general.
Biografiile ele insele se dezvoltasera in peisajul literaturii elenistice. Dar si romanii cunoscusera, cum am
mai vazut, specii de literatura orala, care evocau viata unor personaje, neniile, laudatiile funebre, carmina
conuiualia, epitafele de toate tipurile, ca si arborii genealogici ai familiilor nobile.
Totusi aceste specii se intalnesc destul de rar in stare pura. Uneori in aceeasi opera se amalgameaza
tipare caracteristice mai multor specii istoriografice, dintre care unele tind sa se impuna in masura mai
mare decat altele. in orice caz contactele intre specii au fost totdeauna fertile. De altfel, am constatat ca
se configura o baza comuna ilustrata de trasaturile generale ale istoriografiei. Multe dintre speciile, mai
sus mentionate, au fost "inventate" sau create la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n. sau in cursul veacului
urmator. Este cazul res gestelor, historiei, istoriei universale, epitomei, biografiei, memoriilor. Mai vechi
sunt analele, care inaugureaza de fapt activitatea istoriografica, si monografia 3.
Cele dintai anale au fost de altfel redactate in greceste, dar de autori romani. Au intervenit doua motive in
favoarea optiunii pentru dulcea limba a Helladei. in primul rand limba prozei era inca foarte rudimentara,
intrucat, cum am aratat, romanii nu aveau inca in proza experienta, pe care incepusera s-o dobandeasca
in poezie. in al doilea rand trebuia combatuta in fata publicului mediteranean mai ales greco-elenistic,
propaganda activa, procartagineza si antiromana, pe care o intreprindeau de mai multe decenii anumiti
istorici greci din Sicilia. Pe de alta parte publicul roman cultivat cunostea limba greaca. Primii analisti, pe
care ii anima un puternic suflu patriotic, au exploatat in favoarea cauzei romane datele vulgatei referitoare
la primordiile Romei, ca si legendele anumitor ginti celebre. Din primele cronici istorice, alcatuite in limba
greaca si ulterior in latina, nu s-au pastrat decat fragmente.
Fabius Pictor si analistii de limba greaca
Creatorul, inuentor, al analisticii, "parintele istoriografiei latine", cum il numesc unii cercetatori moderni, a
fost Quintus Fabius Pictor, participant ia cel de al doilea razboi punic. Acest analist nu numai ca avea o
bogata experienta a faptelor istorice recente, ci, in plus, cunostea temeinic arhivele gintii Fabia, cronica
pontificala si poemul lui Naevius.
La sfarsitul celui de al doilea razboi punic, a alcatuit o opera analistica, Intitulata probabil "Actiunile
romanilor", din care s-au pastrat aproape treizeci de fragmente. Aceste anale incepeau cu sosirea lui
Enea in Italia, cu regii albani si romani, inclusiv Romulus. Ultimul fragment conservat se refera la batalia
de la Trasimen (217 i.e.n.), castigata de Hannibal asupra romanilor. Fabius Pictor riposta propagandei
procartagineze, exalta faptele Romei si ale Fabiilor, ginta careia apartinea, intr-un stil, care a fost
caracterizat drept teatral. invedera un anumit interes pentru moravurile diferitelor popoare.
Lucius Cincius Alimentus, fost prizonier al lui Hannibal, constituie al doilea analist roman. S-au conservat
sapte fragmente din analele sale, redactate in greceste, ca si mai multe aluzii la ele. Cincius Alimentus se
referea de asemenea la Romulus si la inceputurile legendare ale Romei. Filoelen, el nu era un partizan al
Fabiilor, ci al gintii Claudiilor.
Dar Cincius Alimentus fusese magistrat roman. Este semnificativ faptul ca toti primii analisti aveau
experienta gestiunii Cetatii. Istoriografia, la inceputurile sale, exprima gandirea si experienta oamenilor
politici si militarilor de prima importanta. insusi fiul Africanului si tatal adoptiv al lui Scipio Aemilianus,
numit si el Publius Cornelius Scipio, a scris anale in limba greaca. Se pare ca acest analist prefigura
aparitia historiei, ca specie istoriografica, dat fiind ca insista asupra celui de al doilea razboi punic.
Pentru a anihila propaganda antiromana intreprinsa de istoricul elen Antisthenes din Rodos, care, prin
intermediul unui personaj al lui, generalul roman Poiiblios (desigur Scipio Africanul), profetiza zdrobirea
Romei de o mare coalitie a Orientului elenistic, alcatuiesc, in vremea lui
Terentiu, anale in limba greaca doi fosti magistrati si senatori romani, Aulus Postumius Albinus si Aulus
Acilius Glabrio, din operele carora ne-au ramas fragmente.
Primii istoriografi de limba latina
Cato incepuse sa scrie istoriografie in limba latina, cum vom vedea mai jos. Diversele grupuri politice
romane de presiune, indeosebi cele traditionaliste, aveau nevoie de exaltarea trecutului pentru
propaganda lor. Pe de alta parte, adversarii Romei fusesera invinsi in Orient, de acum inainte pratic
dominat de romani, iar publicul elenistic putea si trebuia sa citeasca texte compuse in limba latina.
Evantaiul speciilor istorice se deschide aproape brusc, in vreme ce istoriografii imprumuta de la Cato
procedeul discursului, cuvantarii atribuite personajelor din operele lor, ca si o limba aspra, arhaizanta,
stangace, in mare masura inca bazata pe parataxa. Limbajul primilor istorici de limba latina este de
factura net expresionista. Se constituie astfel, in virtutea autonomiei stilistice a istoriografiei latine, o limba
standard a analistilor si chiar a altor istorici, dar nu si a unor memorialisti si biografi. Totodata sporeste
sensibil interesul istoricilor pentru eruditie, pentru institutii si problemele sociale.
Masiv inraurit de Cato s-a vadit afi Lucius Cassius Hemina, autor de annales, in cel putin cinci carti, care
se extindeau de la intemeierile asezarilor Italiei pana in 146 i.e.n. S-au pastrat aproape patruzeci de
fragmente care evidentiaza, pe langa interesul pentru fundarea altor orase decat Roma, preocupari
pentru dezvoltarea moravurilor, pentru religie si chiar etimologie. Lexicul si structura frazelor comporta o
limpede coloratura arhaizanta. Mai rapid sunt relatate inceputurile Romei de catre Lucius Calpurnius Piso
Frugi, exponent al unei familii plebeiene, familie care dobandise relativ recent accesul la consulat. Opera
lui Piso, Annales, in sapte carti, din care au ramas fragmente, cuprindea legende amuzante, precum cele
relative la Romulus, insa si un pregnant cult al virtutilor strabune. Piso practica si el o limba arhaizanta,
greoaie si uscata.
in vremea Gracchilor *, traiesc si scriu alti analisti, influentati de Polibiu si asadar preocupati de decelarea
cauzelor profunde ale fenomenelor. insa si acesti cronicari s-au exprimat intr-o limba arhaizanta si
stangace si au fost doar simpli povestitori, cum ii va califica mai tarziu Cicero. S-au ilustrat ca analisti
Gaius Sempronius Tuditanus, consul in 129 i.e.n., autor de anale, care prezentau abundent inceputurile
legendare ale Romei, Gnaeus Gellius si Gaius Fannius. Analele lui Gellius contineau cel putin treizeci si
trei de carti si denotau de asemenea preocupari intense pentru relatarea legendelor stravechi. Fannius
activase initial ca partizan al Gracchilor, dar
* Pentru a prezenta unitatea genului istoriografie si a avea o imagine completa a evolutiei inceputurilor lui,
ilustrate de autori, din operele carora nu dispunem decat de fragmente, vom depasi limitele secventei
istorice tratate aici (pana in 133 i.e.n.) si vom prezenta opere de scriitori care au trait si publicat la sfarsitul
secolului II i.e.n. si in veacul urmator. sfarsise prin a abandona cauza lor. Analele sale traduceau optica
politica a "popularifor" moderati, care militau pentru anumite reforme favorabile plebei.
Concomitent Lucius Caelius Antipater incearca sa continue stradaniile lui Cato si alcatuieste o monografie
consacrata celui de aJ doilea razboi punic. Din cele cateva zeci da fragmente conservate, rezulta efortul
de a colora naratia, de a-i conferi patos, ca si recursul lai digresiuni vibrante. Antipater este totusi inca un
arhaizant.
Dezvoltarea Istoriografiei preclasice
Cum am aratat, aproape brusc emerg noi specii istoriografice, dupa incheierea gestei politice a
Gracchilor. Astfel Publius Sempronius Asellio, nascut pe la 160 i.e.n., fost militar, ruda si prieten al
Gracchilor, scrie "Carti ale lucrurilor infaptuite", Rerum gestarum libri, din care s-au conservat fragmente,
h esenta, Asellio inaugureaza, intr-o opera in patruzeci de carti, specia res gesteior. Dupa o relativ scurta
"arheologie", Asellio trece, de la cartea a doua sau a treia, la prezentarea istoriei contemporane. Dar in ce
mod? Discipol al lui Cato si Polibiu, Asellio reproba metodologia analistilor, comparata de el cu cea a
povestilor pentru copii, si afirma interesul sau pentru cauzalitatea profunda a fenomenelor, pentru
consilium, "planul" sau scopul faptelor savarsite (fragmentele l-2). Istoricul crede ca numai in acest fel
poate fi cu adevarat impulsionat patriotismul roman. Concomitent el polemizeaza cu Antipater si respinge
nararea patetica a faptelor. Fara indoiala, astfel cronica istorica devine mai profunda, dar Asellio se
exprima si el arhaizant, tern si greoi.
Totodata, sub impactul personalizarii vietii politice romane, al afirmarii pregnante a unor mari personalitati,
care nu avusesera cum sa se impuna inainte de Gracchi, apar si memoriile. Care este insa inuentor-u\
memorialisticii? insusi Gaius Gracchus, tribunul reformator al plebei. Dar, din memoriile sale nu ni s-au
pastrat decat doua fragmente. Curand se afirma si alti memorialisti. Marcus Aemilius Scaurus (162 - dupa
90 i.e.n.), aristocrat ruinat si fost general in razboiul purtat de romani impotriva lui lugurtha, redacteaza
trei caiti de memorii, unde isi justifica o existenta mult discutata si exalta, intr-un stil cenusiu, arhaizant,
vechile virtuti romane. S-au pastrat fragmente, ca si din memoriile lui Publius Rutilius Rufus (156-87
i.e.n.), Socratele roman, cum a fost numit, orator, jurist si om politic. A scris "Despre viata sa", De uita
sua, in cei putin cinci carti A polemizat cu Scaurus si a demascat uneltirile tesute impotriva sa, care ii
pricinuisera exilarea de la Roma Practica o limba arhaizanta si efectueaza incursiuni intr-o istorie mai
veche a Romei. Un alt literat si om politic, Quintus Lutatius Catulus (150-87 i.e.n), in memoriile sale,
incearca sa-si scoata in evidenta succesele inregistrate in timpul razboiului desfasurat impotriva cimbrilor
si teutonilor, umbrite, dupa parerea sa, de catre Marius.
Un rol deosebit in expandarea memoriilor l-a jucat vestitul om politic si dictator Lucius Cornelius Sulla
Felix De fapt, prin opera sa "Comentarii despre faptele proprii", Commentarii de rebus sws, Suila se
erijeaza in al doilea inuentor al speciei, orientate acum spre politica majora. Din fragmentele pastrate si
din alte date, rezulta ca acest memorii, in douazeci si doua de carti, se extindeau pana la moartea lui
Sulla, caci ultima secventa se datoreaza unui libert al autorului.
Totodata Sulla abandoneaza stilul arhaizant, care nu va mai marca in viitor scriitura memoriilor, Pierderea
textului acestor memorii este deosebit de regretabila.
In acelasi timp Lucius Cornelius Sisenna, mort in 67 i.e.n., literatul care a introdus la Roma "novelele*
grecesti, creaza historia, ca o cronica a evenimentelor recente. Historiae, cum se numea opera sa,
probabil extinsa pe douazeci si patru de carti, prezenta, fara 'arheologie", perioada 9l-78 i.e.n. Din cele
137 de fragmente conservate rezulta ca Sisenna exalta personalitatea si infaptuirile lui Sulla. Personajelor
li se atribuie discursuri si indeobste scriitura lucrarii reliefeaza gustul umorului si al pitorescului, inclinarea
spre un patos de factura asianista. Stilul arhaizant, dar colorat si relativ slefuit, al lui Sisenna pregateste
elaborarea unei scrieri cu adevarat artistice a istoriei.
Eforturi in acelasi sens, adica in vederea scoaterii istoriografiei din preistoria ei, a depus si Quintus
Claudius Quadrigarius, care continua practica analisticii. in douazeci si trei de carti, din care s-au pastrat
cateva zeci de fragmente, unde se staruie asupra unor evenimente mai recente, Annales ai lui
Quadrigarius contureaza apologia Romei si a lui Sulla. Desi arhaizant, Quadrigarius se exprima intr-un stil
colorat, pe ritmuri poetice. Dar cum scriu ceilalti analisti? Valerius Antias, izvor privilegiat al lui Tftus
Livius, se exprima intr-un stil cenusiu, arhaizant, cum reliefeaza cele cateva zeci de fragmente conservate
din opera sa foarte ampla, Annales, in cel putin saptezeci si cinci de carti. Aceste anale se intind'de la 600
i.e.n. pana la moartea lui Sulla, pentru a evidentia elogiul virtutilor strabune, pe baza reproducerii, de altfel
necritice, a vechilor legende. Lucius Lucceius este numele altui analist, a carui cronica ajunsese pana la
epoca lui Sulla.
in specia res gestelor se ilustreaza Gaius Licinius Macer. in vreme ce cei mai multi istoriografi asumau
punctul de vedere patrician si afpoi aristocratic, cand interpretau istoria romana, Macer, fost tribun al
plebei, apara optica popularilor. Conceptiile sale rationaliste rezulta si din "arheologie", situata, intr-o
forma concentrata, la inceputul acestor res gestae. intr-adevar Macer conferea o interpretare rationalista
mitului lupoaicei primordiale, care i-ar fi alaptat pe Romulus si Remus. Stilul sau, destul de colorat,
implica abandonarea partiala a arhaismelor.
Totodata Marcus lunius Brutus (85-42 i.e.n.), celebrul cezaricid, se manifesta ca inuentor-ul eprtomei.
Brutus a abreviat analele lui Gaius Fannius, in ceea ce Cicero a calificat ca "epitoma Fanniilor", epitoma
Fannianorum (Ad Att., 12, 5, 3), in 47 i.e.n. Mai tarziu, in 45 ie.n. sau chiar anterior, Brutus a intocmit si o
epitoma a monografiei lui Caelius Antipater (CIC, Ad. Att, 13, 8) si se pare ca proiecta sa-l abrevieze, sa-l
"epitomeze", si pe Polibiu. Prin urmare gusturile lui Brutus par sa fi fost suficient de eclectice. Se exprima
intr-un stil sobru si selecta mai ales faptele cu adresa moralizatoare. in orice caz, epitoma se
structureaza, in opera sa, la nivelul unui rezumat destul de mecanic al unei singure lucrari istorice
anterioare. in acelasi timp, personalizarea crescanda a vietii politice favorizeaza expansiunea biografiei.
Pe urmele lui Varro, inuentor-u\ speciei, alcatuiesc biografii de personalitati ilustre Titus Ampius Balbus si
Gaius Oppius, iar Marcus Tullius Tiro, libert si secretar al lui Cicero, prezinta viata marelui scriitor si om
politic 4.
Oratoria si dreptul
in secolul al ll-lea i.e.n., s-au afirmat mai multi oratori importanti, ca Scipio Africanul, Laelius, prieten cu
Scipio Aemilianus si personaj al dialogurilor ciceroniene, si Servius Sulpicius Galba, stramos al
imparatului cu acelasi nume. Ulterior au stralucit mai cu seama Tiben'us si Gaius Gracchus. Acesti oratori
trebuiau sa cunoasca dreptul, amplu comentat de diferite personalitati politice, care porneau, in analizele
lor, prin excelenta de la Legea celor douasprezece table.
Cato cel Batran. Viata
Cel mai semnificativ prozator roman preclasic este insa Cato, supranumit cel Batran, care a trudit din
greu sa-si construiasca opera intr-o proza inca atat de rudimentara. De altfel, Cato este singurul prozator
preclasic din care ni s-a conservat o opera integrala.
Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale atestate cu prilejul exercitarii
uneia dintre magistraturile pe care Ie-a asumat, sau cel Batran, cel "mai in varsta", Maior, in opozitie cu
un omonim al sau din secolul I i.e.n., care ii era de altfel descendent, ne este bine cunoscuta. Diverse
izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog ciceronian si mai multe biografii, precum cele ale
lui Cornelius Nepos, Plutarh si a unui anonim, care figureaza intr-o culegere consacrata barbatilor ilustri ai
Romei. Cato s-a nascut in 234 i.e.n., la Tusculum, si intr-o familie plebeiana de proprietari mijlocii de
pamant. Supranumele de Cato este pus in legatura cu vocabulul sabin catus, "inteleptul", care i s-a
acordat. Cato a fost un "om nou", homo nouus.
Dupa cum o declara intr-un discurs, Cato a ostenit intens in tinerete pe mica "mosie", pe care i-o lasase
mostenire tatal sau 5. Si-a format de fapt un supraeu puternic dezvoltat pe baza cenzurarii severe a
impulsurilor, care trebuie sa fi fost si ele destul de viguroase. Dupa batalia de la Cannae (216i.e.n.), s-a
angajat ca simplu soldat in armata romana, in care s-a distins iute, incat cu prilejul luptei de la Zama a
ajuns sa detina un anumit post de comanda. in 199 i.e.n., Cato devine edil al plebei si incepe o cariera a
demnitatilor, care culmineaza cu exercitarea consulatului in 195 i.e.n. Devenit adversar inversunat al
Scipionilor, Cato determina in mare parte exilarea voluntara a Africanului. De asemenea Cato era ostil
reformelor sociale, Censor in 184 i.e.n., Cato dobandeste o reputatie deosebita, datorita luptei acerbe pe
care o initiaza impotriva luxului. BatraneSea lui Cato este marcata de combaterea neinduplecata a
aristocratiei deschise spre noile moravuri si de impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde
considera ca se importau deprinderi pernicioase, ostile traditiilor romane. Legenda spune ca n-a invatat
limba greaca decat la batranete. Totodata Cato isi incheia orice discurs, indiferent de tema abordata,
printr-un apel la distrugerea Cartaginei.
Dar cum arata Cato? Era viguros, roscat, cu ochii verzi. I s-a nascut un fiu, din a doua casatorie, abia in
154 i.e.n., adica la optzeci de ani. Este tocmai vorba de bunicul lui Marcus Porcius Cato, supranumit din
Utica, senator stoic din secolul I i.e.n. A murit in 149 i.e.n., la varsta de optzeci si cinci de ani si in plina
activitate complexa.
Despre agricultura
Opera literara a lui Cato a fost destul de bogata. Ea rezida in numeroase discursuri, dintre care
antichitatea cunostea 150, dar noi astazi nu dispunem de fragmente decat din 80 de cuvantari. Cato a
scris si precepte adresate fiului sau, cu privire la medicina, arta militara, oratorie, o monografie istorica si
un tratat de agricultura.
Ni s-a conservat tocmai acest tratat, numit "Despre agricultura" sau 'Despre cultivarea ogorului", deci De
agricultura, cateodata mentionat si sub titlul De re rustica. Aceasta lucrare, inceputa de autor la batranete,
cand depasise simtitor varsta de saptezeci de ani, constituie, mai degraba decat un tratat de agronomie,
un jurnal rustic, in care autorul isi noteaza impresiile, cu scopul de a stimula gustul romanilor, indeosebi al
proprietarilor mari si mijlocii de pamant, pentru cultivarea ogoarelor. in prefata, Cato precizeaza ca
stramosii 11 laudau "pe un barbat bun, spunand ca e taran si bun cultivator" (De agr., praef., 2); apoi
adauga ca din "tarani se ivesc si barbati foarte vigurosi si osteni foarte zelosi' (De agr. praef., 4).
Oe fapt la Roma literatura tehnica" - apreciata, cum am aratat in introducere, tot ca sector al literaturii
beletristice - a fost multa vreme axata pe tratatele de arhitectura si de economie rurala. Acest fenomen ni
se pare semnificativ, deoarece romanii, pragmatici, intretineau un adevarat cult al pamantului, al
hinterlandului agricol. Pentru ca ei erau de fapt esenjialmente citadini, iar satele faceau parte totdeauna
din sfera oraselor. Pe de alta parte, in cursul secolului al ll-lea i.e.n., economia rurala se afla in plina
expansiune. Grecii oferisera modelele unor tratate de agronomie, destul de specializate, in vreme ce
lucrarile romanilor asupra economiei rurale erau indeosebi destinate consultarii cotidiene de catre cei
interesati ti aveau deci aplicatii practice toarte clare. Cato scria tocmai in perioada subsecventa
razboaielor punice, devastatoare pentru Italia, cand de altfel micit proprietari de pamant, obliga)! sa
poarte indelungi razboaie, pe arte teritorii, incep sa fie ruinati. S? dezvoltau nu numai* marile proprietati,
ci si exploatarile rurale medii, de 50-l00 ha., senispeciatizate, mai Ies in viticultura ti olivicultura, si lucrate
cu sclavi.
Oar cum se prezinta compozitia tratatului catonian despre agricultura? Exegeza moderna dezbate aprig
aceasta problema. Unii cercetatori cred. ca actuala structurare nu i se datoreaza lui Cato, ci este
posterioare redactarii tratatului. Se opineaza ca intreg materialul poate fi grupat in o suta saizeci si doasto
suta saptezeci de capitole. D© fapt numai o treime, aproximativ saizeci de capitole, implica orauteirfica
agronomie. O alta treime priveste gestiunea unui domeniu agricol, mai cu seama conduita fata de sclavi,
iar ultima treima se refera la probleme marunte, diverse retete medicale, confectionarea maturilor,
remediile impotriva colicilor etc.
Editorii mai recenf ai tratatului Despre agricultura opineaza ca textul lui nu constituie o opera inchegata, ci
un ansamblu de note, de fise, in staret bruta. Se poate considera ca autorul intreprinsese efortul de a-si
pune in ordine fisele sau notele, dar ca probabil decesul l-a impiedicat sa-si termine organizarea
materialului. De altfel nu posedam incheierea lucrarii. De aceea credem ca acest tratat a fost editat dupa
moartea Jui Cata;
Prin urmare, in forma actuala a tratatului, dupa introducere (cap. l-7), urmeaza o secventa tehnica (cap.
8-22) si calendarul conceput de asemenea in termeni de agronomie si subdivizat in functie de
anotimpurifcap. 23-53). Intervin apoi compartimentele neagronomice, unde autorul se ocupa de
organizarea domeniului agricol, de indatoririle proprietarului si ale vechilului, de pozitia cea mai buna a
mosim, de modul in care se seamana ogoarele si se ingrijesc boii etc. Abunda, cum am aratat mai sus,
diversele retete medicale. Cato recomanda vinul ca remediu impotriva sciaticei, iar in capitolele 156-l58
schiteaza un "imn" al verzei (brassica), pe care o considera cea mai buna si cea mai utila leguma,
excelent remediu impotriva constipatiei, diareei, insomniei, artitrismului, surzeniei, migrenelor, maladiilor
cardiace si hepatice etc; anumite idei sunt destul de frecvent reiterate, intrucat elaborarea literara si
stilistica este deficitara. Fraza este stangace constituita, incarcata, de repetitii, indeobste bazata pe
parataxa si pe neglijarea sintaxei. Unele capitole consista in interminabile enumerari si prevaleaza stilul
sententios, cel al preceptelor, fundat pe utilizarea ampla a conjunctivului hortativ si a imperativului.
Scriitura catoniana implica de fapt stilul unui "om de afaceri", pentru care timpul costa bani. De aceea s-a
afirmat ca in realitate Cato a fost unicul prozator "pur* al Romei, care evita orice conotatie poetica6.
Elogiul agriculturii, inchipuit ca testament spiritual al stramosilor, formeaza motivul generator al intregului
text. Dar mesajul catonian este intors spre necesitati practice, spre obtinerea celui mai bun randament
agricol. Sau, altfel spus, acest mesaj, bazat pe experienta personala a autorului, presupune o psihologie
de om de afaceri, conservator, dar lucid, atent la nevoile cele mai pragmatice 7. in textul catonian,
proprietarul spune vechilului, indeobste el insusi sclav: "dupa ce sclavii au cazut bolnavi, se cuvine sa nu
li se prea dea de mancare" (De agr., 2,4). Acelasi vechil, uilicus, trebuie "sa vanda la pret bun
untdelemnul; sa vanda vinul, graul care prisoseste; bon batrani, vitele betege, lana, pieile, caruta veche,
fiarele vechi, sclavul batran, sclavul bolnav si orice altceva prisoseste sa vanda" (De agr., 2, 7). Un
proprietar de pamant, adauga Cato, trebuie sa vanda si nu sa cumpere. Sclavul nu constituie pentru autor
decat o simpla unealta vorbitoare.
In definitiv Cato ilustreaza tranzitia de ta mentalitatea plugarului marunt la cea a proprietarului instarit de
pamant, posesor al unei psihologii economice de sef de intreprindere agricola, menita comercializarii si
nu subsistentei. Partizan al extinderii viticulturii si oliviculturii, Cato accepta dezvoltarea tehnologiei
agricole elenistice, care preconiza mutatii esentiale in cultivarea pamantului *.
Alte opere
Este posibil ca Despre agricultura sa fi fost conceputa ca parte integranta a unei enciclopedii destinate
fiului autorului. Oricum in fragmente din preceptele adresate fiului Marcus" apar idei interesante si
revelatoare pentru mentalitatea lui Cato. intr-un asemenea fragment, Cato interzice consultarea medicilor
greci, care ii considera barbari pe romani APLIN., Nat. Hist., 29, 7). in sfarsit, intr-un fragment celebru,
Cato defineste astfel oratorul: "oratorul este, fiule Marcus, un barbat bun, priceput sa vorbeasca"8. De
asemenea a ramas ilustra exortatia lui Cato de a se acorda prioritate absoluta subiectului, materiei si nu
stilului: "stapaneste subiectul, vorbele vor urma", rem tene, uerba sequentur. Vigoarea incisiva
caracterizeaza si discursurile lui Cato sau fragmentele ramase din ele. in aceste fragmente, mesajul
masiv, percutant, este promovat intr-un stil care incepe sa asume subordonarea, sa diminueze utilizarea
Juxtapunerii, a parataxei.
* in perioada redactarii tratatului De agricultura, Saserna, tatal si fiul, scriau o alta lucrare de economie
rurala. Ulterior, in secolul I i.e.n., Tremelius Scrofa, agronom inzestrat cu o mentalitate "moderna", va
preconiza specializarea agricola stricta si agricultura rationala, centrata pe tehnologie innoita si pe calcul,
pe randament. intre timp se tradusese in limba latina tratatul de agronomie datorat cartaginezului Mago,
tratat care echivala cu o enciclopedie agricola, cu o adevarata "Biblie" pentru agronomi. Toate aceste
lucrari nu ni s-au pastrat.
Originile
Dar Cato a fost si primul istoriograf roman de limba latina si totodata iuen-ior-u\ monografiei istorice. Am
subliniat de altfel mai sus meritele sale in aceasta privinta. intr-adevar Cato a alcatuit, in sapte carti,
monografia "Originile", Origines, in principiu consacrata obarsiei asezarilor si populatiilor italice. Din
aceasta monografie ni s-au pastrat relativ numeroase fragmente.
De fapt titlul este valid mai ales pentru primele trei carti, redactate catre 168 i.e.n. si publicate ca o prima
transa a monografiei. Ele trateaza despre fundarile oraselor italice si abunda in explicatii etnologice.
Emerg preocupari clare pentru evidentierea identitatilor romana si italica. Cartea a patra inaugureaza a
doua sectiune a monografiei, debutand de altfel cu o noua prefata. insa in aceasta sectiune cercetatorii
moderni au deslusit doua compartimente, rezervate primul cartilor a patra si a cincea si al doilea cartilor a
sasea si a saptea. intreaga sectiune secunda a fost publicata in 149 i.e.n. Nici in aceasta sectiune nu s-a
operat cu metodele istoriei panoramice, deoarece Cato a continuat sa procedeze "pe alese" si sa
conceapa expansiunea romana ca rodul si prelungirea virtutilor fondatorilor. in aceasta sectiune, Cato
prezinta al doilea razboi punic si alte campanii militare romane pana la cea intreprinsa de Servius
Sulpicius Galba in Hispania.
Istoriograful nu recurge la metodele unei cronologii riguroase, comparabile celei a analistilor, criticate de
altminteri in fragmentul 77. Analistii se refera, spune autorul, la pretul graului, la eclipse, ca in tabulele
afisate de pontifi. Or Cato prefera studierea institutiilor. intr-adevar fragmentele ramase ilustreaza
interesul lui Cato pentru moravurile unor populatii neitalice, cum erau cele hispanice. Interesant este ca,
in ciuda antielenismului sau, Cato ii considera pe sabini ca descendenti ai spartanilor (fragmentele 6; 50-
51).
in realitate "pamantul italic", terra Italia, constituie structura generatoare a Originilor. Patriotismul italic
vibrant anima intensiv textul catonian; dar, fara indoiala, Roma constituie centrul Italiei indragite de Cato.
in acest mod Cato raspunde orizontului de asteptare al proprietarilor italici si romani, legati de "obiceiul
stramosilor", mos maiorum, de traditiile austere. Istoricul se opune nobililor, nu fiindca erau aristocrati, ci
intrucat unii dintre ei se transformasera in purtatorii de cuvant ai moravurilor elenizante, care, printre
altele, preconizau la Roma acceptarea puterii sau macar influentei exercitate de anumite personalitati
ilustre. Cato militeaza asadar pentru concordia sociala, insa si pentru un republicanism consecvent, total.
Eroul sau aproape mitic este Republica, de fapt terra Italia, organizata de ea. De aceea, cand relateaza
campaniile militare romane, Cato nu mentioneaza numele nici unui general roman. in Originile nu apar
decat doua nume proprii: cel al elefantului Syrius si al unui tribun militar, un simplu ofiter, Caedicius.
Adevaratul erou, adevaratul cuceritor este poporul Italiei si mai ales al Romei, incat generalii nu sunt
decat slujitorii lui.
In acelasi timp, Cato se invedereaza, cum am aratat, ca primul istoric roman, care introduce discursul
personajelor ca procedeu caracteristic istoriografiei latine. Practica un stil sobru, sever, elevat, insa
intemeiat pe o sintaxa arhaica. Vocabularul sau este de asemenea arhaizant, dar recurge la anumite
ornamente retorice si imprumuta unele cuvinte din lexicul poetilor, in special din cel al lui Ennius. Ca toti
arhaizantii, Cato apeleaza frecvent la asonante si la aliteratii. Si in Originile Cato repeta anumite cuvinte
si utilizeaza parataxa, desi in masura mai redusa decat alti arhaizanti. Este evident ca prozatorul asuma
gustul asprimii, asimetriei si ingrosarii duetului liniar, acuzarii unor detalii9. Ceea ce il inscrie pe o directie
limpede expresionista, cea practicata de curentul Naevius-Plaut-Cato-Accius.
Concluzii despre Cato
Autorul Originilor constituie asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om politic si scriitor, Cato ni se
dezvaluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si exalta nu
numai Roma, ci si intreaga Italie. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in numele traditiilor
strabune, nu numai reformelor sociale, ci si moravurilor noi, mentalitatii Scipionilor si aristocratilor
eienizanti, influentei grecesti in general, considerate de el drept corupatoare. Desigur prozatorul
blameaza Grecia elenistica si nu vechea Sparta. De asemenea el este un republican consecvent, nu
numai fanatic, ci si feroce. Scriitor arhaizant, stangaci, inca rudimentar, Cato se declara preocupat
exclusiv de substanta mesajului. Cato cel Batran sau Maior a devenit ulterior pentru romani simbolul
autoritatii elevate, vechilor mentalitati, cateodata chiar al unui conservatorim marginit. Dar in acest caz a
intervenit un metatext care a ocultat luciditatea catoniana. Totusi Cato a fost intotdeauna respectat de
romani si de alte popoare.