În arta clasică, ornamentul sculptat făcea parte integrantă din

arhitectură. În arta bizantină el are un caracter auxiliar, intervine ca

un element de umplutură, o “mască” care acoperă zidurile construite
în general din materiale de rând. Cele mai timpurii sculpturi bizantine
sunt cele în care se observă că arta creştină a Răsăritului începe să
renunţe la câteva dintre caracteristicile sale romane si să se
reprezinte ca o descendentă a artei greceşti. Acest stil se face simţit
încă de la începutul secolului al V-lea, în lucrări precum reliefurile din
fildeş ale împărătesei Galla Placidia şi împăratul Valentinian, şi se
termină în timpul lui Iustinian, la mijlocul secolului al VI-lea, care
marchează începutul unui declin rapid.
Diptic din
fildeş sculptat
► Lucrările orientale din această perioadă
demonstrează o superioritate netă asupra
sculpturii occidentale, printr-un spor de
rafinament, printr-un caracter mai elevat,
prin puritatea formelor şi perfecţiunea
tehnicii. Din păcate, distrugerea celei mai
mari părţi a acestora, ca urmare a
mişcării iconoclaste, obligă la
caracterizarea acestui stil prin piesele
sculpturale mici, care au fost salvate prin
comerţ sau transportate de cuceritori în
Occident, acolo unde s-au păstrat şi
conservat. Cele mai importante dintre
acestea sunt sculpturi în fildeş, laice şi
religioase (diptice, vase sacre, coperţi de
cărţi sfinte, tronuri episcopale etc).
Reprezentativ pentru sculptura în fildeş
este tronul lui Maximian, episcop de
Ravenna, din secolul al VI-lea. Noul stil de
sculptură decorativă, care a înflorit în
acea vreme în Răsărit şi s-a răspândit în
cea mai mare parte a Italiei, este bine
ilustrat de capitelurile si amvoanele de la
Ravenna şi Veneţia.
Tronul lui Maximian
În ceea ce priveşte temele sculpturii ornamentale, se poate
vorbi de trei categorii: frunza de acant, împrumutată de la
arta elenistică şi care are în arta bizantină două înfăţişări -
una în care acantul este încă mlădios, alta în care el se
arată spinos şi dur. Pe lângă motivul acantului şi altele,
luate din regnul vegetal, apar temele geometrice, frecvente
în Orient. Temele ce formează o a treia categorie sunt
inspirate după cele care se ţeseau în stofele preţioase, din
mătase şi fire de aur, tot în Orient. Astfel, apar o serie de
obiecte împrumutate din regnul animal, grupări de fiinţe
reale sau fantastice.
Dacă în Imperiul de Răsărit, declinul sculpturii este facilitat de persecuţiile iconoclaştilor,
în Apus invaziile barbare duseseră deja la o ruptură faţă de tradiţiile artistice. Între
secolele VII şi IX nu se poate vorbi despre o istorie a sculpturii bizantine, deoarece este
aproape necunoscută. Puţin înainte de anul 900, odată cu venirea la domnie a
Macedonenilor, marea renaştere a artei bizantine a făcut posibil ca sculptura să
“pâlpâie” încă o dată. Icoanele ajung iarăşi venerate, mozaicul reîntinereşte, ca şi fresca.
Însă sculptura nu fusese niciodată o ramură preferată a artei în Răsăritul creştin, iar
biserica din aceste regiuni încetează destul de repede de a se mai interesa de imaginea
sculptată, poate şi pentru că ea aminteşte de idolii păgâni. Astfel, sculptura, în afară de
cea pur ornamentală, dispare cu totul din arta bizantină, menţinându-se numai ca
sculptură în fildeş, care, departe de a fi distrusă de mişcarea iconoclastă, înlocuieşte
adesea pictura şi mozaicul.
Biserica Sfânta Sabina din Roma, detaliu uşă

Diptic din fildeş sculptat, detaliu

Sculptura în ronde-bosse va disparea aproape complet
în Bizanţ. Dupa cum spunea Tatarkiewicz, “era prea
materiala si realista pentru a-si gasi loc într-o arta
conceputa Sa reprezinte numai prototipuri eterne”.
Noua scoala a sculpturii bizantine poate fi studiata în
lucrari care se întind pe aproximativ trei secole,
sfârsind cu capturarea Constantinopolului, în 1204.
Lucrarile ramase sunt mai numeroase în Italia si permit
observarea diferitelor etape în evolutie cu destula
acurateye.
Proiect realizat de Alexandru Preda

Sursa: http://www.galeriadearta.com