Sunteți pe pagina 1din 152

PREISTORIA GENERALĂ

– note de curs –
Autor: prof.dr. Sabin Adrian LUCA

CUPRINS

CAPITOLUL 1. Studiul preistoriei lumii


CAPITOLUL 2. Noţiuni de teorie
CAPITOLUL 3. Unele caracteristici ale vieţii animalelor în habitatul lor natural
CAPITOLUL 4. Lumea oamenilor străvechi
CAPITOLUL 5. Drumul către naşterea omului actual
CAPITOLUL 6. Naşterea omului actual
CAPITOLUL 7. Primii agricultori
CAPITOLUL 8. Răspândirea civilizaţiilor
CAPITOLUL 9. Statele
CAPITOLUL 10. Civilizaţii mediteraneene şi europene
CAPITOLUL 11. Locuitorii Asiei şi Africii
CAPITOLUL 12. Civilizaţiile Americii
ANEXĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CAPITOLUL 1

Studiul Preistoriei lumii

Încă din vremuri adâncite în negura timpului, oamenii au avut curiozitatea cunoaşterii originii
proprii, a lumii misterioase şi ameninţătoare în care îşi duceau traiul zilnic. Ei aveau conştiinţa
faptului că alte generaţii au trăit înaintea lor, că după ei, copiii, nepoţii şi toţi urmaşii lor vor locui,
la rândul lor, pe teritoriul ce aparţine de comunitate. Dar există o seamă de alte întrebări
fundamentale la care răspunsul este căutat, în multe cazuri, până în zilele noastre, cum ar fi: Cum s-
a format această lume ? Cine a creat aspectul actual, cunoscut – parcă – de o veşnicie, al râurilor,
munţilor, câmpiilor, plantelor şi al animalelor? Cine a definitivat forma şi locul de astăzi al
oceanelor şi coastelor mărilor, lacurile adânci şi apele curgătoare? Dar mai presus de toate, cum au
populat pământul primii bărbaţi şi primele femei ? Cine i-a creat pe ei, cine le-a dat viaţă ?
Arheologia şi antropologia fizică au înlocuit legenda cu o complicată descriere a evoluţiei umane
şi a dezvoltării culturale care se întinde înapoi, în trecutul îndepărtat, cu mai bine de 5 milioane ani.
Aceste note de curs sunt o scurtă prezentare a preistoriei umane. Încercăm, cu această ocazie, să
aprofundăm principalele probleme ce se ridică în acest domeniu atât de generos şi puţin cunoscut.
Cercetătorii iau trecutul drept un bun cucerit prin mijloacele ştiinţei, acceptând evoluţia
umanităţii ca pe ceva care se întinde înapoi în trecut cu milioane ani. Ştiinţa ne furnizează
perspective îndelungate asupra vremurilor străvechi. În schimb, miturile, ritualurile şi riturile
religioase asociate cu ele, lucrează ca să creeze un context pentru întreaga viaţă simbolică care
reprezintă piatra de temelie a existenţei umane. Primele fiinţe umane stabilesc ordinea prin care
viaţa trece de la o generaţie la alta. Această istorie, bazată pe legendă şi mit, este cea a existenţei
simbolice, legată strâns de împlinirile / neîmplinirile grupului / familiei alcătuite din oameni.
Legendele vorbesc despre uniuni între zei şi monştri (aluzie la vremurile primare), despre oameni
care se ivesc din grote (nostalgia primelor adăposturi sigure), după ce s-au urcat în copacii sacri
(revenirea la hrana cea mai abundentă şi uşor de procurat, fructele arborilor) care îi leagă de
creatorii cosmosului (cei care stăpânesc focul descărcărilor electrice). Ei creează legături
indisolubile şi simbolice între fiinţele umane şi alte forme de viaţă, precum plante, animale şi fiinţe
supranaturale.
Viaţa şi atotprezenta lume simbolică a influenţat cursul vieţii umane, chiar din momentul în care
oamenii au căpătat imaginaţie şi raţiune. Populaţia Cro-Magnon din Europa de Vest picta pe pereţii
peşterilor, cu mai bine de 20 de mii ani în urmă, animale mitice şi simbolice ale vânătorii din Era
glaciară. Ei modelau animale de lut în încăperile întunecate ale peşterilor, aflate sub pământ.
Sculpturile păreau că pâlpâie la lumina focului, în timpul ritualurilor şamanilor, capabili să
călătorească în lumea misterioasă a spiritelor.
Astăzi, ştiinţa a realizat o cronică care include mai bine de 5 milioane ani de preistorie, o
povestire a evoluţiei umane, care se întinde înapoi în timp, de-a lungul a sute de mii ani. Această
poveste se bazează pe cercetări ştiinţifice, ceva foarte diferit de legendele pe care oamenii le
folosesc pentru a defini relaţia lor complexă cu lumea reală şi spirituală. Aceste legende sunt
considerate, însă, importante surse de identitate culturală. Ele au o relaţie diferită cu trecutul aflat
prin intermediul arheologiei, aceasta din urmă căutând să înţeleagă rădăcinile noastre biologice şi
culturale comune, precum şi marea diversitate a umanităţii.
Arheologia seamănă cu o lume romantică a marii aventuri şi a descoperirilor senzaţionale. Cu un
secol în urmă, arheologia aparţinea cu adevărat de călătoriile exotice, în locuri îndepărtate. Era încă
posibil să găseşti o civilizaţie necunoscută până atunci, după câteva săptămâni de săpături. Astăzi,
arheologia este o disciplină ştiinţifică, preocupată mai mult de detaliile minuţioase ale vieţii antice,
decât de descoperiri spectaculoase. Dar o aură de mistere nerezolvate şi de popoare eroice
înconjoară încă subiectul în mintea unora, până la obsesie.
Misterioasa apariţie a omului prin filieră biologică, funcţie de selecţia naturală, este în continuare
un prilej de dispute. Selecţia nu poate porni de la nimic, acţionând doar asupra unor variaţii
existente. Dar imediat ce un caracter capătă o variaţie care oferă un avantaj cât de neînsemnat,
selecţia deschide calea spre o perfecţionare nelimitată a organului afectat de acest caracter. O
explicaţie simplă duce la rezolvarea unei probleme aparent irefutabile !
Misterele trecutului atrag încă mulţi oameni, mai ales pe aceia pasionaţi de aventură, de evadare
sau SF. Aceşti oameni creează povestiri elaborate despre aventuri din trecut – călătorii şi voiaje –
aproape invariabil în genul epic, bazate pe date iluzorii la fel ca în anii ‘70, un scriitor elveţian pe
nume Erich von Däniken care a stârnit un scandal când a scris într-o carte – Carul Zeilor – că
civilizaţia umană a fost rezultatul demult uitatelor vizite ale astronauţilor extratereştrii pe Pământ.
Vizitatorii i-au îmbogăţit pe sălbatici – după von Däniken –, le-au dat tehnologia civilizaţiei, totul,
de la piramide până la metalurgie. În cele din urmă, ei au plecat, lăsând doar câteva dovezi ale
prezenţei lor pe Pământ, pentru ca arheologii (von Däniken) să le găsească mii ani mai târziu! Von
Däniken pretindea, desigur, că teoriile sale erau bazate pe dovezi arheologice, pe spargerea de
coduri genetice şi alte teorii. De fapt, ele erau pure ficţiuni, o tapiserie narativă creată de imaginaţia
sa bogată şi legate de o mână de şantiere arheologice, în mod obişnuit separate de mii de kilometri.
Părea că un om de ştiinţă ar încerca să reconstituie interiorul unei case americane, folosind obiecte
contrafăcute în Danemarca, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Spania şi Tahiti.
Mai există şi alte absurdităţile neştiinţifice, precum cea de dinainte. Unii care cred că
Continentul dispărut, Atlantida, ar fi sub apele din Bahamas, că oamenii din Atlantida şi-au părăsit
pământul natal care se scufunda şi au colonizat Americile, cu mii ani în urmă. Alţii îşi imaginează
că flote ale Egiptului Antic sau galere romane - sau vechii fenicieni - au traversat Atlanticul cu mult
înaintea lui Columb. Toate aceste manifestări bizare ale arheologiei au ceva în comun: sunt foarte
simple, dau explicaţii convenabile evenimentelor complexe din trecut, explicaţii bazate doar pe
acele date arheologice pe care autorul doreşte să le folosească.
Aceste feluri de pseudoarheologie aparţin de domeniul credinţei personale, a subiectivismului
cultural, sau de S.F. Ştiinţa reală a trecutului se bazează pe proceduri riguroase şi pe culegerea
meticuloasă de date, teoretizarea ei se face pe ipoteze modificate constant, verificate prin
intermediul informaţiilor adunate pe şantier şi prelucrate în laborator – pe scurt –, dovezi
arheologice, biologice, antropologice, fizice, chimice şi altele.
Fiinţele umane sunt unice şi diferite de toate celelalte animale, atât biologic, cât şi cultural. Noi
suntem singurele animale care au un schelet adaptat la poziţia şi mersul biped, fapt ce ne permite să
avem mâinile libere pentru alte scopuri decât pentru deplasare. Aceste trăsături fizice sunt
controlate de un creier foarte dezvoltat, capabil de o gândire abstractă. Acelaşi creier ne permite să
comunicăm oral, cu ajutorul limbajului şi să fundamentăm culturi foarte diverse. Trăsăturile care ne
fac umani au evoluat multe sute de mii ani.
Studiul ştiinţific al trecutului este o căutare a răspunsurilor la întrebări fundamentale despre
originile omenirii. Când au apărut oamenii ? Când şi cum au evoluat ? Cum putem să justificăm
remarcabila diversitate biologică şi culturală a umanităţii ? Cum au populat primii oameni Pământul
şi cum au reuşit ei să dezvolte nişte societăţi atât de diferite, cu nivele diferite de complexitate ? De
ce unele civilizaţii au cultivat pământul, au strâns cirezi, în timp ce altele au rămas la stadiul de
vânători–culegători ? De ce unele popoare, trăiesc în mici grupuri de familie, în timp ce altele au
dezvoltat o civilizaţie atât de elaborată ? Răspunsul la aceste întrebări se dezvăluie, încetul cu
încetul, prin preocuparea oamenilor de ştiinţă care studiază preistoria.
Preistoria este definită de arheologi ca fiind o parte a istoriei omenirii care se întinde înapoi în
timp cu câteva milioane ani înaintea apariţiei documentelor scrise. În schimb, istoria, studiul
experienţei omenirii cu ajutorul documentelor, se întoarce în timp cu vreo 5 mii ani, în Orientul
Apropiat. Studiul preistoriei este o întreprindere multidisciplinară care-i implică nu numai pe
arheologi, ci şi pe oamenii de ştiinţă din multe alte domenii ale cunoaşterii, inclusiv biologi,
botanişti, geografi, geologi, fizicieni şi zoologi -ca să menţionăm numai câţiva. Dar, arheologia este
principala sursă de informare asupra preistoriei.
Arheologia constă într-un lung şir de metode ştiinţifice şi tehnici pentru studierea trecutului,
folosite cu atenţie şi într-un mod organizat. Arheologul studiază societăţile umane din trecutul
îndepărtat sau apropiat, descoperind rămăşiţele materiale ce au supravieţuit din culturile acestora.
Arheologia este o formă foarte eficientă de studiere a culturilor umane şi a felurilor / modurilor în
care acestea au evoluat de-a lungul a unor mari perioade de timp. Ea acoperă întreaga durată de
timp a existenţei umane, din urmă cu peste 3 milioane ani, până la studiul urmelor dezvoltării
industriei sau transportului din secolele XVIII-XIX.
Cu un secol în urmă, majoritatea arheologilor lucrau în Europa şi Orientul Apropiat. Ei gândeau
despre preistorie în termeni nesofisticaţi. Ei erau convinşi că toate dezvoltările semnificative,
precum agricultura şi civilizaţia însăşi, îşi avuseseră originile în zona dintre Mesopotamia şi Nil.
Astăzi, arheologii lucrează peste tot în lume, în Africa, în Alaska şi Australia. Datorită metodelor
universale de datare, cum ar fi datarea cu radiocarbon, putem data şi compara evoluţiile preistorice
în regiuni foarte îndepărtate ale lumii. Ştim, de exemplu, că agricultura a început în Siria prin 8000
î.Chr. şi în Africa Centrală, cu vreo 2000 ani în urmă. Putem data prima ocupaţie umană din Europa
cu vreo 700 mii ani în urmă şi din America de Nord cu vreo 15 mii ani în urmă. Acesta este studiul
preistoriei lumii, preistoria umanităţii evaluată nu numai din perspectiva unei singure regiuni,
precum Orientul Apropiat, ci dintr-o perspectivă globală.
¤
Preistoria lumii este preocupată de mai multe direcţii majore.
Originile omenirii. În urma cercetărilor ultimilor ani noi îi descriem pe strămoşii primilor
oameni, dovada pietrificată a originilor noastre, şi unele din schimbările de comportament şi
motivaţii care au însoţit -şi condiţionat- apariţia primilor noştri strămoşi.
Evoluţia arhaicului Homo erectus şi originile oamenilor moderni din punct de vedere
anatomic, este o altă direcţie. Aceste evoluţii traversează o lungă perioadă, între 1,5 milioane şi 15
mii ani înainte de zilele noastre. Arheologii şi antropologii descriu, de asemenea, răspândirea
oamenilor inteligenţi (H. sapiens) în Lumea Veche şi în cele două Americi, un proces care s-a
sfârşit cu vreo 15 mii ani în urmă.
Originile societăţilor mai complexe de vânători–culegători, a agriculturii şi a domesticirii
animalelor, – ulterior numită producţia de hrană –, se află în urmă cu vreo 10 mii ani.
Cercetătorii evaluează diferitele teorii lansate ca să explice complexitatea culturală şi socială, şi de
ce oamenii s-au apucat de agricultură, sau descriu primele începuturi şi răspândirea agriculturii în
Orientul Apropiat, Europa, Asia, precum şi în cele două Americi.
Originile urbanizării, civilizaţiile esenţializate (societăţi organizate ca state) – prin 3 250
î.Chr. în Orientul Apropiat – şi dezvoltarea unor societăţi complexe, asemănătoare, în alte
părţi ale lumii, câteva milenii mai târziu.
Aceste evoluţii majore ne furnizează un cadru larg pentru construi discursul ce se referă la
preistorie, iar pentru acest cadru sunt importante noţiunile legate de timp şi spaţiu în contextul
evoluţiilor biologice şi culturale din trecut.
¤
În urma acestor observaţii constatăm că timpul ne conduce viaţa. Trăim după un calendar, orare
şi ceasuri care îl măsoară până la cea mai mică fracţiune de secundă. Pentru noi, de la începutul
existenţei umane, timpul se scurge implacabil, într-o linie dreaptă infinită. Perspectiva liniară a
timpului pare total logică. Avem o înţelegere a istoriei liniare care traversează înapoi 5 mii ani de
istorie cunoscută, până în Egiptul Antic şi Mesopotamia. Vechea civilizaţie egipteană a apărut în 3
250 î.Chr.; Roma a fost fondată în 753 î.Chr. etc. Acestea sunt pietre kilometrice pe scara
cronologiei istorice, care continuă să se desfăşoare implacabil în fiecare zi, lună şi an, de-a lungul
existenţei noastre.
Într-o altă perspectivă – ce contrastează cu ceea ce am aflat până acum- este concepţia, specifică
unui grup de culturi, care vede timpul ca pe un fenomen ciclic, evoluând într-o spirală fără sfârşit.
Cu acest fel de a gândi trecutul este legat de prezent astfel încât lumile spirituale şi materiale
formează un singur plan al existenţei umane. Această perspectivă ciclică a timpului se bazează pe
relaţia strânsă dintre vânători, agricultori şi mediul lor natural. Perspectiva ciclică este, de
asemenea, bazată pe eternele realităţi ale vieţii umane: fecunditatea şi naşterea, viaţa, maturizarea şi
moartea. Anotimpurile de semănat şi recoltat se repetă la nesfârşit; coacerea hranei sălbatice
guvernează existenţa umană în sensuri extrem de profunde. Cu o asemenea dependenţă de
schimbările de anotimpuri nu este deloc surprinzător că multe societăţi antice au avut perspective
ciclice asupra timpului – uneori pe perioade extrem de îndelungate. Această perspectivă ciclică a
trecutului a determinat unele societăţi să nege importanţa arheologiei şi a perspectivei date asupra
trecutului reconstituit prin cercetări ştiinţifice. Acestea cred că relaţia lor strânsă cu natura şi
ciclurile nesfârşite ale anotimpurilor îi ajută să-şi definească existenţa, locul lor pe Pământ şi în
ordinea lucrurilor din propriile societăţi. Asemenea perspective asupra trecutului sunt o chestiune de
credinţă religioasă, nu ştiinţifică, deoarece arheologia foloseşte metode specifice, fundamentate
riguros, ca să reconstituie lunga istorie a diversităţii biologice şi culturale a umanităţii, ca întreg.
¤
Cronologia preistorică se bazează pe observaţii stratigrafice, pe o mare varietate de metode de
datare cronometrice care te poartă departe în trecut îndepărtat, cu mult înainte ca cele dintâi dovezi
istorice să apară în Orientul Apropiat, cu vreo 5 mii ani în urmă. 90% din întreaga existenţă umană
se află în vremurile preistorice şi poate fi socotită numai în milenii şi – arareori – în secole.
Metodele de stabilire a cronologiei utilizate de arheologi traversează toată perioada numită – de
obicei – preistorie.
Pentru Orientul Apropiat există 5 000 ani de istorie înregistrată în arhive regale, înregistrările
fiind făcute pe tăbliţe din lut. Istoria înregistrată începe – însă – mult mai târziu, în alte părţi.
Dovezile istorice cuprind o fracţiune infimă din experienţa umană, precum şi arii geografice foarte
limitate. Din fericire, civilizaţiile născute acum vreo 3-4 000 ani îşi vindeau produsele peste tot.
Astfel că putem afla destul de multe lucruri fundamentale prin studierea importurilor culturale. În
acelaşi mod, monede şi alte obiecte din era cunoscută pot fi folosite pentru a data clădiri sau gropi
menajere sau tombale care au fost săpate cu secole mai înainte. O mare cantitate de obiecte databile
absolut sunt folosite de arheologie. Acestea includ sticle şi mărgele, scarabei, peceţi, inele,
porţelanuri de China sau, chiar, nasturi de la uniforme militare. În fiecare caz se cunoaşte data
exactă a obiectului, aşa că acesta poate fi folosit pentru stabilirea vârstei absolute a obiectelor
asociate cu el.

CAPITOLUL 2
Noţiuni de teorie

Localizarea artefactelor
Spaţiul în care se află artefactele reprezintă o localizare precisă pentru fiecare descoperire făcută
în timpul unei cercetări arheologice de teren sau sistematice este o altă dimensiune vitală în context
arheologic. Orice descoperire arheologică, fie ea un ac mic sau un palat mare, are o localizare
exactă în latitudine, longitudine şi adâncime, care identifică împreună orice punct în spaţiu în mod
absolut şi unic. Când se fac cercetări de suprafaţă şi săpături, arheologii folosesc metode speciale de
a înregistra poziţia precisă a aşezărilor, obiectelor, locuinţelor şi a altor descoperiri. Ei localizează
poziţia fiecărei aşezări pe o hartă detaliată de cercetare, astfel încât pot folosi coordonatele tip reţea
pe hartă pentru a defini localizarea în termeni precişi. Când se cercetează o aşezare se întind reţele
de înregistrare formate din pătrate (carouri) cu laturile egale pe toată aşezarea, folosind reţelele
pentru a înregistra poziţia exactă a oricărui obiect pe o suprafaţă sau în şanţuri săpate sistematic.
Localizarea spaţială este indispensabilă arheologilor, pentru că ea le permite să stabilească
distanţele dintre obiecte, locuinţe, între aşezări întregi, sau între aşezări şi zonele-cheie de vegetaţie,
vânătoare, materii prime şi alte punctele topografice. Aceste distanţe se pot întinde de la câţiva
centimetri la sute de kilometri. Astfel că, arheologii structurează spaţiul după două criterii generale:
distribuirea obiectelor într-o aşezare şi tipul de amplasare, localizarea siturilor în habitat.
Localizarea în spaţiu este strâns legată de comportamentul oamenilor. Arheologii examinează
fiecare obiect, precum şi asocierea lui cu alte obiecte, pentru a cunoaşte comportamentul uman şi
rezultatele acestuia. Relaţia spaţială între fragmentele de piatră a permis reconstituirea, cu detalii
uimitoare, a ceea ce s-a întâmplat cu 9 000 ani în urmă într-o tabără / atelier de cioplit unelte.
Potrivind împreună bucăţelele de piatră, s-a reuşit să se reproducă tehnica de cioplire a pietrei şi
chiar să se arate că unul dintre lucrători era stângaci. Asemenea investigaţii depind nu numai de
săpături meticuloase, ci şi de aplicarea unui principiu fundamental al arheologiei: legea asocierii.
Legea asocierii stabileşte că un obiect este contemporan cu alte obiecte găsite în acelaşi nivel
arheologic, mai precis pe acelaşi nivel de călcare. Dovada că umanitatea a fost cu mult mai veche
decât cei 6 000 ani de cronologie biblică a venit când oamenii de ştiinţă au descoperit topoare vechi
din piatră, făcute de mâna omului se găsesc în asociere cu oasele unor animale vânate în mod cert.
Legea asocierii este de mare importanţă când se ordonează obiectele arheologice în secvenţe
cronologice succesive. Multe populaţii preistorice şi-au îngropat morţii cu un inventar de obiecte de
înmormântare: oale de lut, ornamente din bronz, scoici de mare, ori topoare de piatră. În unele
cazuri, obiectele îngropate lângă un cadavru erau în folosinţă când proprietarul lor a murit.
Ocazional, ele erau amintiri de familie, trecute din generaţie în generaţie. Împreună, ele constituie o
asociaţie de obiecte făcute de om, un grup mortuar care poate fi întâlnit în alte zeci de morminte
contemporane. Dar mormintele mai târzii pot conţine şi alte asocieri de obiecte diferite ca forme,
tehnologie de realizare, ornamentare etc. Evident, câteva schimbări culturale s-au produs în
intervalul dintre înmormântări. Când sunt analizate duzini de grupuri mortuare, asocierile şi stilurile
schimbate pot asigura o bază pentru clasificarea înmormântărilor, în concordanţă cu diferite
momente cronologice.
Comportamentul uman poate fi individual sau unic, fiind împărtăşit cu alţi membri ai unei
familii, sau comun tuturor membrilor unei comunităţi. Toate aceste niveluri de comportament
cultural trebuie să fie reflectate, teoretic, în tipuri de obiecte manufacturate şi asociaţii de obiecte
înregistrate arheologic.
Comportamentul uman împărtăşit pe o scară mai largă este reflectat nu numai prin obiectele de
artizanat, ci şi prin resturile de locuinţe şi de structuri fixe asociate cu ele, cum ar fi gropile de
depozitare, cuptoarele, vetrele sau amenajările pentru dormit, precum şi de tipurile de aşezări
întemeiate de comunităţile oamenilor. Împreună, grupurile de obiecte casnice din sat reflectă
activităţile întregii comunităţi. În cadrul comunităţilor umane aveau loc multe activităţi cotidiene
precum înjunghierea animalelor, gătitul, dormitul, fabricarea manuală a uneltelor, decojirea nucilor
etc. Foarte adesea, fiecare dintre aceste activităţi era realizată într-o zonă anume. Multe activităţi
erau asociate cu seturi de unelte, sau tipuri de obiecte de artizanat, care sunt păstrate în pământ, în
stratul de cultură. Notând localizările uneltelor şi ale altor descoperiri, arheologii pot face o hartă a
zonelor de activitate şi pot folosi planurile lor pentru a compara activitatea diferitelor sate sau pe
cele din cadrul unui mare oraş antic, de exemplu.
Culturile arheologice sunt definite în urma cercetării resturilor materiale ale activităţii umane,
păstrate într-un areal bine conturat şi specifice în câteva aşezări. Ele sunt echivalentul arheologic al
societăţii umane. Jocul de vânătoare, lungile distanţe ale tranzacţiilor, marile ceremonii religioase şi
alte activităţi ale grupurilor sunt împărtăşite adesea de alte zeci de comunităţi, împrăştiate pe o arie
întinsă.
Dar aceste comportamente pot fi identificate numai prin definirea unor tipuri de manifestări
culturale, sau tipuri diferite aşezări. Tipurile consistent constituite reprezintă o cultură arheologică,
echivalentul arheologic al societăţii umane.
O arie culturală este un areal geografic în cadrul căruia manifestările culturale ce formează o
cultură unică sunt definite în timp şi spaţiu.
Pentru arheolog, conceptele de cultură, timp şi spaţiu sunt absolut inseparabile. Toate
cunoştinţele noastre de preistorie umană se bazează pe cele două concepte critice: timpul şi spaţiul
pe care construieşte contextul arheologic. Aceste concepte sunt derivate din cercetarea realizată prin
săpăturile arheologice sistematice, investigaţii bazate pe un plan de căutare atentă, ştiinţifică.
Studiul preistoriei umane se întinde înapoi, adânc în trecutul îndepărtat. Este ca şi când am privi
în spate, în timpurile preistorice îndepărtate, prin capătul opus al unui telescop. Putem distinge
culturi arheologice relativ recente, cu o claritate relativă, chiar dacă cunoştinţele noastre sunt de cele
mai multe ori departe de perfecţiune sau, înaintând în trecut, constatăm că imaginile devin tot mai
neclare, mai vagi, scara lor este mult mai mică. Modul de viaţă al oamenilor arhaici din preistoria
timpurie, cu un sfert de milion ani în urmă, este atât de îndepărtat, încât nouă ne este greu să-l
înţelegem în termeni realişti. Prin urmare obiectul preistoriei lumii este să înţeleagă
comportamentul omului preistoric, într-un trecut separat de al nostru nu numai prin mii ani, dar şi
prin deziderate, ambianţe şi structuri sociale foarte diferite de cele pe care le întâlnim astăzi. Astfel
că trebuie să examinăm câteva din modurile în care arheologii au încercat să interpreteze preistoria
şi să recreeze lumile preistorice de acum mii sau chiar milioane ani.
Preistoria lumii este studiul evoluţiei umane din punct de vedere cultural, de-a lungul a imense
perioade de timp. Încă din primele zile ale arheologiei, cercetătorii trecutului au încercat nu numai
să descrie trecutul, ci şi să interpreteze descoperirile majore ale preistoriei umane. Vom aborda, în
continuare, câteva concepte pe care arheologii le-au fundamentat pentru a explica modificarea
culturilor antice.
Conceptul de cultură presupune un context arheologic pe care cercetătorii îl folosesc pentru a
descrie şi explica trecutul preistoric. Cei mai mulţi arheologi definesc cultura ca pe un concept
primar, nebiologic, prin care societăţile umane se adaptează şi se acomodează mediului natural. Din
acest punct de vedere, cultura reprezintă un cumul de resurse tehnologice ale societăţilor umane.
Aceste resurse sunt trecute din generaţie în generaţie, prin viu-grai sau prin exemplu. Cultura pune
relaţiile dintre oameni în concordanţă cu mediul natural înconjurător prin tehnologie, instituţii
sociale şi sisteme religioase.
Când arheologii studiază rămăşiţele materiale ale trecutului şi felurile în care acestea se foloseau,
ei construiesc o imagine a comportamentului comun al unui grup de oameni preistorici.
Cultura este un sistem adaptativ. Ea este punctul de contact dintre noi înşine, mediul
înconjurător şi alte societăţi umane. Însuşirile noastre biologice unice şi cultura noastră sunt
mijlocul de adaptare al umanităţii la mediul înconjurător. Cultura uneşte întotdeauna mediul
ambiant cu tehnologiile societăţii omului. Oricum, cuvântul-cheie în această definire este cel de
sistem, pentru că toate culturile umane au multe componente care interacţionează, sau subsisteme
care sunt conjugate între ele, tot ansamblul înscriindu-se în mediul natural înconjurător.
Un sistem cultural este mijlocul prin care o societate umană se adaptează mediului său fizic şi
social. El este alcătuit din mai multe părţi, diferite din punctul de vedere al structurii, care se
articulează una cu alta, în cadrul sistemului. Legăturile între sistemele culturale şi cele de ambient
sunt astfel alcătuite încât o schimbare într-un sistem atrage după sine modificări în celălalt, alăturat.
În acest context, un obiectiv major al arheologiei este să facă să se înţeleagă legătura dintre
diferitele părţi ale sistemelor culturale şi mediul ambiental, aşa cum acestea sunt ele reflectate în
datele arheologice directe. Arheologii sunt profund interesaţi de sistemele culturale în cadrul
mediului lor ambiant. Pentru a funcţiona, orice sistem cultural uman depinde de capacitatea lui de
adaptare la mediul natural înconjurător. Un sistem cultural poate fi subdivizat în mai multe
categorii de subsisteme: religioase şi ritualice, economice ş.a.m.d. Fiecare dintre acestea este strâns
legat de celelalte. Schimbările dintr-un sistem, cum ar fi trecerea de la păscutul vitelor la cultivarea
grâului, va cauza reacţii în celelalte. Asemenea relaţii dau arheologilor o măsură a schimbărilor şi
variaţiilor constante în cultura umană, care se pot acumula de-a lungul unor perioade lungi,
sistemele culturale răspunzând stimulilor interni şi externi. Multe dintre componentele care
interacţionează sunt perisabile. Până în prezent, nimeni nu a fost capabil să reconstituie o filosofie
religioasă sau o limbă nescrisă. Arheologii lucrează cu resturile tangibile ale activităţii umane care
există în pământ, cum ar fi fragmentele ceramice sau fundaţiile locuinţelor. Dar, aceste resturi ale
activităţii umane sunt radical afectate de aspectele intangibile ale culturii umane.
Când studiază preistoria umană, arheologii studiază istoria culturală, modurile de viaţă antice sau
preistorice şi procesul cultural.
Istoria culturii este descrierea culturilor umane care se întind cu mii ani în urmă. Ea este derivată
din studiul aşezărilor arheologice şi a obiectelor manufacturate, a relaţiilor structurile dintre ele, în
cadrul contextului dat de timp şi spaţiu. Studiul modurilor de viaţă străvechi – adică felul în care au
trăit oamenii în trecut – implică cercetarea culturilor preistorice în contextul habitatului lor natural.
Datele despre mediu provin din multe surse, incluzând resturile de plante străvechi, grăunţele de
polen fosilizate şi oasele animale. Modelele existenţei străvechi, şi chiar ale regimului alimentar,
pot fi reconstituite pe baza resturilor de alimente, cum ar fi oasele animal, seminţele carbonizate şi
resturile de peşte. Aceste categorii ţin de arheologia descriptivă, dar în acelaşi timp leagă contextele
arheologice de tiparele aşezării, ale traiului şi ale influenţelor mediului. Toate acestea se află într-o
complexă şi continuă schimbare.
Procesul cultural reprezintă căile prin intermediul cărora se modifică culturile. Studiul
procesului cultural dă naştere unei dezbateri teoretice aprinse printre arheologi, care presupun că
arheologia reprezintă mult mai mult decât o simplă activitate descriptivă şi că se poate explica, în
acelaşi timp şi cu metode specifice, şi felul în care a survenit schimbarea culturală în trecutul
îndepărtat.
Fiecare sistem cultural se află într-o constantă stare de schimbare. Variatele sale subsisteme – cel
politic, cel religios, cel social şi cel tehnologic – se adaptează împrejurărilor. Noi înşine trăim într-o
perioadă caracterizată de o schimbare culturală rapidă în care există diferenţe evidente între decenii,
ca să nu mai vorbim de secole ! De cele mai multe ori, schimbările în sine nu sunt foarte
semnificative, dar efectul cumulat al câtorva ani de schimbare continuă este impresionant. Studiind
relaţia dintre aceste schimbări tehnologice şi sistemul politic şi cel social, putem înţelege procesele
prin care s-au modificat culturile. A studia procesul cultural înseamnă a cerceta procesele prin care
culturile umane se schimbă de-a lungul timpului. În preistorie, majoritatea proceselor de schimbare
culturală au fost cumulative, producându-se lent, de-a lungul unei lungi perioade de timp. Acestea
au fost rezultatul adaptării la schimbarea neîncetată a mediului extern. Sistemele culturale se
adaptează şi evoluează mereu, ca un răspuns la interacţiunea dintre mediul intern şi cel extern.
Întrebările fundamentale referitoare la preistorie se învârt în jurul problematicii schimbării
culturale. Cum au reuşit oamenii moderni din punct de vedere anatomic (H. sapiens) să transforme
culturile lor mai avansate ? Ce procese culturale au intervenit în momentul în care oamenii au
început să cultive pământul, sau atunci când societăţi urbane complexe şi elaborate s-au dezvoltat în
Orientul Apropiat, acum mai mult de 5 000 ani ? Evident că, motivul unei schimbări culturale nu
este doar un singur element dintr-un sistem cultural, pentru că o înşiruire complexă de factori –
precipitaţiile, vegetaţia, tehnologia, restricţiile sociale şi densitatea populaţiei, ca să menţionăm doar
câţiva dintre aceştia – interacţionează între ei şi reacţionează la orice schimbare a unuia sau altuia
dintre elementele acelui sistem. Prin urmare, din punctul de vedere ecologist, cultura umană este
doar un element al ecosistemului, un mecanism prin care oamenii se adaptează unui mediu specific.
Acest punct de vedere furnizează un cadru comun pentru multe dintre cercetările arheologice
realizate pentru cunoaşterea preistoriei lumii.
Istoria culturală este un mod eficace de a descrie trecutul, dar are o valoare minimă pentru
studiul variaţiilor din diferitele culturi preistorice, pentru răspunsul la întrebările fundamentale
asupra naturii schimbării culturale din trecut. Istoria culturală se bazează pe ceea ce se numeşte
vedere normativă asupra culturii, o perspectivă ce presupune că regulile abstracte guvernează ceea
ce o cultură umană consideră a fi un comportament normal. Vederea normativă presupune că
produsele făcute de mâna omului, cum ar fi uneltele de piatră sau fragmentele ceramice, indică
schimbările de natură stilistică, precum şi alte schimbări care reprezintă normele comportamentului
uman ce se schimbă de-a lungul timpului. Dar dovezile arheologice nu reflectă mereu o cronică
ordonată şi uniformă a schimbării culturale. În unele cazuri suntem sclavii descoperirilor deoarece
nu întotdeauna siturile arheologice dau la iveală întreg instrumentarul unei culturi. Economia unei
culturi poate să schimbe rapid multe lucruri, doar într-un secol (timp extrem de scurt la nivelul
preistoriei), aşa cum plugul a revoluţionat metodele agricole. Cum apar astfel de schimbări ? Ce
mecanisme ale schimbării culturale erau puse în mişcare pentru a cauza modificări majore sau
minore în inventarul arheologic ?
Pentru a caracteriza schimbările în cadrul unei culturi sunt folosite patru modele descriptive:
variaţia inevitabilă, invenţia, difuziunea şi migraţia.
Pe măsură ce oamenii învaţă normele comportamentului societăţii în care trăiesc, vor apărea
inevitabil şi unele diferenţe – de la o generaţie la alta –, de-a lungul acestui proces de învăţare.
Aceste diferenţe, deşi par neînsemnate, se acumulează de-a lungul unei perioade de timp mai lungi,
mai ales în cazul populaţiilor izolate. Efectul bulgărelui de zăpadă, al variaţiei inevitabile în rândul
populaţiilor izolate şi foarte slab dispersate, e considerabil. Dar variaţia inevitabilă nu ar trebui să
fie confundată cu ceea ce se întâmplă atunci când o societate recunoaşte că anumite schimbări
culturale sau invenţii ar putea fi avantajoase, aşa cum este cultivarea pământului.
Oamenii sunt curioşi din fire având idei din care o parte duc la inovaţie. Invenţia este crearea sau
evoluţia unei idei noi. Termenul de invenţie se referă la idei noi care se lansează într-o cultură, fie
întâmplător, fie intenţionat. Toate inovaţiile din societatea umană îşi au originea în asemenea
acţiuni sau evenimente întâmplătoare, dar foarte puţine invenţii sunt cu adevărat unice şi nu sunt
aduse din exterior de către o altă cultură. La începuturile arheologiei învăţaţii au presupus că genii
solitare au generat marile idei ale preistoriei. Aceste inovaţii, ca de exemplu agricultura, s-au
răspândit apoi în toată lumea, celelalte societăţi înţelegând cât de importante sunt aceste idei noi.
Dar, pentru că importanţa mediului şi a adaptării la dezvoltarea culturii umane au fost mai bine
înţelese în ultimele decenii, această viziune simplistă a fost respinsă. Să inventezi ceva e un lucru,
dar să faci acest ceva să fie acceptat de întreaga societate este cu totul altceva. În general, inovaţiile
tehnologice, ca de exemplu plugul, sunt acceptate mai repede decât inovaţiile de natură socială sau
religioasă, deoarece e mai puţin probabil ca acestea să fie în conflict cu sistemele de valori deja
stabilite. Pentru arheologi, problema e să recunoască o invenţie originală, lucru care poate fi făcut
nu numai prin recunoaşterea invenţiei în sine, dar şi a prototipurilor care au condus la
funcţionalitatea sa finală.
Geniul omenirii a constat în faptul că a profitat de şansele care s-au ivit şi s-a adaptat noilor
împrejurări, adesea în moduri asemănătoare în zone izolate – depărtate una de alta –, rezultând,
astfel, invenţii independente generate de idei foarte similare.
Răspândirea ideilor pe distanţe mai lungi sau mai scurte poartă numele de difuzare. Ideile pot fi
transmise în multe feluri, nu numai prin mişcarea unor întregi societăţi sau comunităţi. Nici
schimbul de idei, nici cel de inovaţii tehnologice, nu implică mişcări propriu-zise ale oamenilor.
Difuzarea poate rezulta din trocul obişnuit dintre comunităţile vecine. Trocul de orice fel implică o
relaţie bilaterală în cadrul căreia ambele părţi schimbă între ele bunuri, servicii şi desigur idei, cum
ar fi o nouă credinţă religioasă.
Migraţia implică deplasări ale unor întregi populaţii care decid în mod deliberat să-şi extindă
sferele de influenţă şi modelele ocupaţionale. Migraţiile la scară redusă sunt mai obişnuite, ca de
exemplu cazul în care un grup de străini se mută într-o altă regiune şi se stabilesc acolo ca o
comunitate organizată. Există şi alte tipuri de migraţii: deplasări ale sclavilor şi meşteşugarilor sau
ale celor care fugeau de persecuţia religioasă. Prin migraţie se explică, de obicei, pătrunderea
neoliticului în Sud-estul şi Centrul Europei sau venirea primilor indo-europeni.
Invenţia, difuzarea şi migraţia sunt mecanisme culturale mult prea generale pentru a explica
relaţiile, aflate într-o continuă schimbare, dintre culturile umane şi mediile lor naturale.
Identificarea acestor mecanisme este în mare măsură o activitate descriptivă, bazată pe uneltele
făcute de mâna omului şi pe alte rămăşiţe materiale. Explicarea schimbării culturale cere modele de
cercetare mai sofisticate, care să reflecte interacţiunea sistemelor culturale cu mediul natural şi cu
alte sisteme complexe.
În anii ’50 ai secolului XX, arheologii americani Julian Steward şi Leslie White au dezvoltat
ceea ce ei au numit ecologia culturală, un studiu despre felul în care comunităţile umane se
adaptează la mediul ambiant şi, bineînţeles, îl transformă. Arheologii care studiază ecologia
culturală sunt interesaţi de felul în care culturile preistorice, văzute ca sisteme, interacţionează cu
alte sisteme, cu alte culturi umane realizându-se astfel comunitatea biotică (alte fiinţe din jurul lor).
Aceasta este ceea ce numim adesea cultura ca adaptare umană la mediu.
Această expresie – cultura ca adaptare – se află în spatele majorităţii interpretărilor
contemporane despre preistoria lumii. Leslie Withe a definit cultura ca fiind metoda extrasomatică
(din afara corpului) a omului de a se adapta. Cultura este rezultatul abilităţii unice a fiinţelor umane
de a crea şi de a inspira evenimente şi obiecte cu scopul de a fi apreciate, descifrate şi, printre altele,
înţelese. Astfel, culturile umane diferă foarte mult de la o zonă la alta şi de la o perioadă la alta,
rezultând, aşadar, variaţii în cultura materială preistorică.
În consecinţă, cultura apare ca o adaptare, comportamentul uman fiind o adaptare la o singură
aşezare sau la regiunile înconjurătoare. Astfel, arheologul trebuie să studieze nu numai locuinţe
individuale, ci şi aşezări întregi. Cultura arheologică nu este doar un sistem de aşezări structurate,
dar şi un model al repartiţiei şi densităţii în peisaj a obiectelor făcute de mâna omului.
Deoarece indivizii şi comunităţile vânează, scotocesc sau îşi croiesc drumul de-a lungul acestui
peisaj, ei lasă în urmă resturi materiale ale prezenţei lor aici, o dovadă ce reflectă activităţile lor
continue în acea regiune.
Abordarea culturii ca adaptare încearcă să interpreteze variaţia şi adaptarea culturală pe o bază
regională, de-a lungul unor perioade lungi de timp. Conform acestei strategii, arheologul trebuie să
fie foarte atent la relaţiile dintre sistemul ecologic şi cel social. Sub această teorie a evoluţiei
multimilenare (evoluţie de-a lungul mai multor căi posibile, dar având ca finalitate
contemporaneitatea), fiecare societate umană îşi urmăreşte propriul curs evolutiv, determinat de
succesul de lungă durată al unei adaptări la mediul său natural, prin instituţii tehnologice şi sociale.
Evoluţia multimilenară este folosită ca un cadru general pentru interpretarea preistoriei lumii, care a
fost martoră la incidente dramatice ocazionate de schimbările culturale.
Unele societăţi realizează o doză mare de echilibru cu mediile lor, în care schimbările de
adaptare constau în ceva mai mult decât rafinamentul în tehnologie sau acordul selectiv al
structurilor organizate. Alte societăţi se implică în cicluri de creştere, acestea fiind declanşate de
schimbări externe de mediu sau schimbări din interiorul societăţii.
După generaţii de la primele experimente în ceea ce priveşte cultivarea pământului, multe
comunităţi din Orientul Apropiat au depins foarte mult de recoltele de cereale. Au urmat schimbări
tehnologice şi sociale majore. Oamenii s-au instalat acum permanent în sate, în condiţii sociale total
diferite de cele anterioare.
Fiecare societate are limitele sale de creştere, impuse de mediu şi de tehnologia disponibilă.
Unele medii – cum ar fi valea Nilului din Egipt – au un potenţial mai mare de creştere decât altele.
Anumite tipuri de organizare socio-politică, ca de exemplu controlul centralizat al muncii
specializate, sunt mai eficiente decât altele. Schimbările de adaptare au declanşat inovaţii
tehnologice care au dus la creşterea stocurilor de hrană şi a densităţii populaţiei.
Această concepţie sofisticată a evoluţiei multimilenare a determinat un număr de arheologi să
discute despre etapele de dezvoltare socială din preistorie. Nu trebuie să ne gândim la acestea ca la
etape universale prin care trec toate societăţile, aşa cum unii antropologi din Epoca victoriană au
susţinut odată, ci ca la grade de dezvoltare socială care sunt atinse, independent, de mai multe
comunităţi, din medii geografice şi culturale diferite. Mulţi învăţaţi tind să gândească în termenii a
două mari categorii: societăţile prestatale şi societăţile organizate statal.
Societăţile prestatale sunt organizate la o scară mică, bazate pe comunitate, gintă sau sat.
Acestea variază foarte mult în gradul lor de integrare politică şi sunt uneori divizate în trei categorii
vag definite:
1. Ginţile sunt asocieri ale unor familii care nu pot depăşi 25-60 de persoane. Acestea sunt unite
prin strânse legături sociale; ginţile au constituit forma dominantă a organizării sociale în cea mai
mare parte a preistoriei, din cele mai vechi timpuri până la începuturile producţiei de alimente,
acum aproximativ 10 000 ani.
Ginta, din punctul de vedere al organizării sociale domneşte egalitarismul, conducătorul nefiind
oficializat, criteriile după care acesta apare fiind neregulate. Organizarea economică a ginţii este
vânătoarea de tip nomad, iar tipurile de aşezări, taberele sezoniere, arhitectura acestora întemeindu-
se pe existenţa adăposturilor sezoniere, în special a corturilor. Organizarea religioasă se întemeiază
pe existenţa şamanilor. Toate societăţile din paleolitic sunt organizate sub formă de gintă, inclusiv
paleo-indienii americani. Şi în epoca modernă mai sunt societăţi organizate sub formă de gintă cum
ar fi eschimoşii, comunităţi din Kalahari şi aborigenii australieni.
2. Triburile sunt grupuri de ginţi care sunt unite prin clanuri (ginţi înrudite formal). Un clan nu
este un trib care conţine persoane provenind din mai multe ginţi înrudite, ci un grup de persoane
unite de legături strămoşeşti comune, care servesc drept relaţii între comunităţi foarte izolate.
Clanurile sunt importante pentru că sunt o formă de legături sociale care dau oamenilor un
sentiment de identitate comună cu o lume mai mare decât propria lor familie şi rudele apropiate.
Foarte multe societăţi timpurii bazate pe agricultură, din întreaga lume, pot fi clasificate drept
societăţi tribale.
Tribul cuprinde până la câteva sute de oameni. Societatea tribală este segmentară existând
posibilitatea alcătuirii unor asociaţii pan-tribale conduse de grupuri mici, clanuri. Aceste clanuri se
ajută de conducătorii religioşi, puternici prin existenţa unor ritualuri comunitare calendaristice, care
reprezintă baza religiei acestor comunităţi. Organizarea economică care se întemeiază pe agricultura
stabilă şi pe păstorit impune şi tipul principal de aşezări, care sunt satele stabile. Arhitectura
aşezărilor este întemeiată pe adăposturi stabile, necropolele au chiar şi cavouri, iar cultul se
desfăşoară în sanctuare cum ar fi cel de la Čatal Hüyük din Turcia sau Parţa din România..
Arheologic acest tip de organizare se regăseşte în toate aşezările agricole, începând cu epoca
neolitică. În epoca modernă întâlnim triburi la indienii Pueblos la locuitorii ţinuturilor înalte din
Noua Guinee şi la locuitorii Nuer şi Dinka în estul Africii.
3. Uniunile de triburi sunt societăţi conduse de mai mulţi indivizi cu o neobişnuită iscusinţă
ritualică, politică şi de întreprinzători şi adesea acestea sunt greu de deosebit de triburi. Societatea
se bazează încă pe legăturile de rudenie, dar într-o manieră mai ierarhică, puterea fiind
concentrată în mâinile căpeteniilor înrudite, responsabile de obţinerea şi apoi redistribuirea hranei
şi a altor resurse din cadrul comunităţii.
Uniunile de triburi tind să aibă o densitate mai mare a populaţiei şi să manifeste primele semne
ale împărţirii sociale în clase, ceea ce caracterizează societăţile organizate statal. Uniunile de triburi
variază foarte mult în ceea ce priveşte elaborarea lor. Căpeteniile lor se bucurau de putere politică şi
prestigiu asupra unor teritorii mult mai mari decât cele dinainte. Aceştia au menţinut legăturile
comerciale şi (relaţiile) contactele religioase dintre teritorii aflate, uneori, la sute de mile depărtare.
Uniunile de triburi au între 5 000 şi 20 000 de locuitori. Ierarhia socială este bazată pe legăturile
de rudenie, sub un conducător ereditar. În interiorul comunităţii apare o ierarhie a războinicilor
stabilită după criterii proprii fiecărui grup. Din punct de vedere economic produsele se adună
centralizat şi se redistribuie, mai apoi. Există şi asociaţii asemănătoare breslelor, diferenţiate între
ele. Principalele tipuri de aşezări sunt centrele fortificate, dar există şi centre speciale alocate
ritualurilor anuale sau cu un ciclu mai larg. Acest tip de societate dezvoltă arhitectură monumentală
precum cea a complexului de la Stonhenge în Anglia. Din punctul de vedere al religiei există un
conducător ereditar cu îndatoriri de acest gen. Exemple arheologice de astfel de societăţi sunt
societăţile primitive prelucrătoare de metale din America sau unele mici regate africane. Societăţi
din epoca modernă organizate în acest fel sunt cele ale indienilor de pe coasta de nord-vest a S.U.A.
sau uniunile de triburi polineziene din Tonga, Tahiti şi Hawaii din secolul XVIII.

Societăţile organizate statal au operat la o scară mai largă decât înainte cu organizaţiile politice
şi sociale centralizate. Asemenea societăţi erau guvernate de o mică elită, care deţinea monopolul
asupra resurselor strategice, inclusiv asupra surplusului de hrană şi foloseau forţa pentru a-şi întări
autoritatea. Organizarea lor socială poate fi asemănată cu o piramidă, cu un singur conducător în
frunte, iar mai jos, clasele sociale stratificate: nobili, clerici, birocraţi, negustori, meşteşugari şi
oameni simpli. Unele societăţi statale, ca de exemplu cea a sumerienilor din Mesopotamia, au fost
conduse mai întâi de preoţi-birocraţi, apoi treptat au intrat sub conducerea regilor seculari, care
deveneau adesea monarhi despotici, cu pretinse puteri divine. Ei stăpâneau structuri politice
complexe şi multe din instituţiile guvernamentale permanente, inclusiv clerul şi armata. Asemenea
societăţi au fost organizate pe baza inegalităţii sociale. Majoritatea acestor societăţi se întemeiau pe
oraşele mari (oraşe-state), cu o populaţie ce depăşea 5 000 de locuitori.
Societatea organizată statal se baza pe producţia agricolă intensivă, producţie care miza adeseori
pe irigaţii şi cultivarea pământurilor mlăştinoase – terenuri irigate cu multă grijă – care produceau
mai multe recolte îmbelşugate pe an. Aceste lucrări agricole foarte bine administrate şi controlate
erau metodele prin care societatea susţinea mii de ne-agricultori, meşteşugari, persoane oficiale,
comercianţi şi preoţi şi, de asemenea, locuitorii oraşelor. Economiile statale se bazau pe acumularea
de capital şi statut social prin tribut şi taxe. Comerţul pe distanţe mari şi diviziunea muncii, breslele,
de asemenea, au fost adesea caracteristice primelor state, pentru că reprezentau un pas înainte spre
ţinerea evidenţelor, spre ştiinţă şi matematică şi, implicit, spre scris.
Organizarea statală a fost caracteristică civilizaţiilor cultivate de timpuriu – cea a egiptenilor şi a
sumerienilor, civilizaţia Harappa din Valea Indus din Pakistan, civilizaţia Shang din China şi
civilizaţiile Olmec, Maya, Aztecă şi Andină din America.
Termenul de civilizaţie are deja un înţeles comun. Conform dicţionarului, acest termen implică
politeţe şi o doză de decenţă în comportamentul unui individ într-o societate. Asemenea definiţii
reflectă permanent etnocentrismul sau evaluează judecăţi, pentru că ceea ce într-o societate se
numeşte comportament civilizat, într-o altă societate poate fi un comportament antisocial sau
necorespunzător. Din punct de vedere ştiinţific, asemenea înţelegeri simpliste sunt inutile, deoarece
civilizaţiile străvechi se remarcă prin instituţii sociale şi culturale rezultate ale comportamentului
uman şi instituţionalizate ca şi cutume destul de diferite. Termenul de civilizaţie coincide, în
consecinţă, cu o societate organizată statal, ale cărei atribute au fost descrise mai sus.
În final, ar trebui să mai facem o distincţie. Civilizaţiile preindustriale funcţionează pe baza
muncii oamenilor şi a animalelor. Civilizaţiile industriale folosesc combustibili minerali ca să mişte
maşini, pentru a realiza multe din aceleaşi sarcini îndeplinite de om prin automatizare şi pentru
producţia în masă de bunuri. Desigur că toate civilizaţiile străvechi intră în categoria civilizaţiilor
preindustriale.

Evoluţia culturală multimilenară este forţa vitală care combină modurile de abordare de către
regimurile sociale ale culturii umane şi ecologia culturală, într-un strâns împletit şi foarte flexibil
mod de a studia şi de a explica procesul cultural. Abordarea culturii ca adaptare cere ca schimbarea
culturală să fie privită în contextul relaţiilor dintre mai multe variabile. Astfel, nu există nici un
agent principal al evoluţiei culturale care să cauzeze, să spunem, producţia alimentară într-o
societate sau alta. O serie destul de importantă de variabile, toate cu inter-relaţii complexe, au
acţionat împreună pentru a declanşa schimbarea culturală.
Atunci când căutăm să explicăm evenimentele majore şi minore din preistorie, trebuie să luăm în
considerare felul în care are loc schimbarea, procesele şi mecanismele schimbării şi presiunea
socială şi economică (presiunea populaţiei, insuficienţa vânatului ş.a.m.d.) a acesteia, cauzele care
au declanşat aceste mecanisme. Asemenea modele multicauzale sunt cu totul altceva decât teoriile
care vorbesc despre străvechi călătorii colonizatoare (legendare), sau despre străluciţii inventatori
solitari. Acestea cer metodologii riguroase pentru a identifica mulţimea de factori implicaţi, folosind
date care constau, în mare parte, din resturi materiale, cum sunt fragmentele ceramice şi uneltele de
piatră cioplită sau şlefuită. Aceste metode de cercetare sunt încă la început şi depind în mare parte
de datele adunate de la societăţile active, încă subdezvoltate şi sub-evoluate.
Analogia, compararea culturilor şi a produselor făcute de omul de azi cu cele ale omului
preistoric, a fost mult timp metoda cea mai răspândită de interpretare a detaliilor lumii preistorice.
Oricum aceasta este o abordare încărcată de dificultate.
Peste tot în lume, arheologii muncesc, întorcându-se spre trecut dinspre prezentul cunoscut.
Societăţile străvechi reprezintă un ceva la care se face adesea referiri. Prezentul etnografic este un
izvor pentru definirea culturii preistorice, a aşa-numitei condiţii de odinioară, înainte ca influenţele
molipsitoare ale civilizaţiei contemporane să o transforme pentru totdeauna. Prezentul etnografic
este, totuşi, un mit intelectual. Aceasta deoarece prezentul etnografic este într-o dezvoltare
ascendentă dată de evoluţia sa internă. În acest caz multe dintre observaţiile etnografice de acum 50
ani sunt vechi. O altă cale de transformare imuabilă a prezentului etnografic şi a interpretărilor
corelaţionare este dezvoltarea mass-media şi a relaţiilor comerciale.
Una din pietrele de temelie ale cercetărilor arheologice constă în faptul că pot fi folosite
analogiile, comparaţiile între uneltele făcute de om şi cultura prezentului etnografic, precum şi cele
ale trecutului preistoric pentru a ajuta la interpretarea ultimelor milenii ale preistoriei. Desigur,
există numeroase şi adesea evidente analogii care pot fi făcute între unele categorii de unelte, arme,
ceramică etc. Dar nu are nici un sens să presupunem că vânătorii din preistoria îndepărtată aveau
aceleaşi concepţii despre mediu, ca şi membrii civilizaţiilor actuale aflate într-un stadiu înapoiat de
dezvoltare, sau să considerăm că vânătorii din ultima glaciaţiune trăiau în medii arctice similare în
multe privinţe cu eschimoşii de azi. Prezentul etnografic nu a existat niciodată, pentru că toate
culturile se află într-o stare permanentă de schimbare şi nu a existat nici un moment în care cultura
să fi rămas pe loc, sau să fi fost cea de altădată (repetabilă).
Arheologii folosesc mărturia prezentului pentru a servi trecutului, dar ei fac acest lucru prin
folosirea a două abordări legate una de alta, abordări care le dau posibilitatea să dezvolte ipoteze
despre dovezile arheologice: etnoarheologia şi experimentul controlat. Acestea se concentrează
asupra relaţiilor dintre comportamentul uman şi cultura materială, folosind-o pe ultima pentru a o
interpreta pe prima dintre ele.
Etnoarheologia, numită adesea arheologia activă / vie, reprezintă studiul societăţilor de azi în
slujba înţelegerii şi interpretării dovezilor arheologice. Trăind, să zicem, într-o tabără aborigenă
din Australia şi studiind activităţile locuitorilor de aici, arheologul speră să înregistreze arheologic
caracteristici remarcabile, cunoscând activităţile care le-au generat.
Poate cel mai cunoscut studiu etnoarheologic este cel al lui Lewis Binford despre vânătorii de
reni din Nuniamut din nordul Alaskăi. Optzeci la sută din traiul acestora se bazează pe vânătoarea
de reni. Binford şi-a propus să afle cât mai multe lucruri despre vânătoarea de reni, despre
măcelărirea animalelor şi consumul cărnii. Apoi a făcut legătura dintre activităţi şi fragmentele de
oase pe care vânătorii le-au abandonat în diferitele lor aşezări. El a descoperit că eschimoşii erau
foarte raţionali în tratamentul lor pentru alimentele din carne animal. Viaţa lor depindea de
vânătoarea agresivă a renilor, care migrau primăvara şi toamna şi de stocarea pe termen lung a
alimentelor, pentru a trece peste lunile mai sărace. Binford a demonstrat că locuitorii din Nuniamut
aveau cunoştinţe profunde despre anatomia renului, ceea ce influenţa direct producţia de carne,
potenţialul de stocare al diferitelor părţi şi nevoile lor de consum. Studiind atent grămezile de oase
abandonate, el a putut să arate felul în care utilizarea diferitelor părţi ale stârvului de ren este vizibil
într-un şantier arheologic din Nunamiut. Acest studiu a demonstrat abilitatea cu care s-au adaptat
vânătorii din Nunamiut la împrejurările locale.
Etnoarheologia furnizează informaţii preţioase despre procesele moderne de adaptare, nu numai
printre vânători, dar şi printre agricultori. Dar informaţiile furnizate de asemenea studii ne oferă
doar impresii generale despre dinamica diferitelor moduri de viaţă şi ne amintesc că procesele
umane de adaptare au fost tot atât de complicate în trecut, ca şi astăzi.
Lewis Binford şi alţii au încercat să dezvolte o bază a ceea ce ei numesc teoria distanţei medii,
care caută să facă o punte peste prăpastia dintre trecut şi prezent. Această teorie se bazează pe
presupunerea că dovada arheologică este un fenomen static -ceea ce rămâne azi de pe urma unui
trecut dinamic. Ceea ce rămâne azi a fost odată o componentă a vieţii dinamice a fiinţelor umane,
aflate într-o continuă schimbare încă din timpurile străvechi. Astfel, pentru a înţelege şi a explica
trecutul, trebuie să înţelegem natura relaţiei dintre proprietăţile materiale statice caracteristice atât
trecutului cât şi prezentului, şi dinamica demult dispărută. Prezentul constituie singura scenă unde
poate fi studiată această relaţie. De aceea etnoarheologia şi arheologia experimentală sunt
importante pentru interpretarea pe care noi o dăm preistoriei lumii.
Arheologia experimentală este la fel de veche ca şi arheologia însăşi şi constă în aflarea utilităţii
descoperirilor mobile şi imobile dintr-un sit arheologic. Majoritatea experimentatorilor moderni s-
au comportat cu multă precizie şi entuziasm pentru demonstrarea modului de folosire a acestora.
Arheologia experimentală caută să reproducă tehnologiile şi modurile de viaţă antice, în condiţii
ştiinţifice controlate. Aceasta înseamnă cu mult mai mult decât schiţarea unei copii precise a unui
obiectiv preistoric. Binecunoscutul exemplu de reproducere statică, cum este călătoria Kon-Tiki a
exploratorului Thor Hayerdahl nu este calificată ca arheologie experimentală. Hayerdahl a construit
reproducerea unei plute din lemn de balsa peruviene şi a cârmit-o, în direcţia vântului, spre
Polinezia, cu ajutorul alizeelor şi a curentului Humboldt. A reuşit să ajungă în insule, dovedind că
sunt posibile şi călătoriile lungi, pe ocean, cu pluta, dar nu a dovedit că peruvienii locuiau în
Polinezia. Astfel de dovezi pot apărea numai în urma unui voiaj pe ocean, ci doar prin descoperirea
în insulele Pacificului a unor vestigii indiscutabile incaşe sau rămăşiţe mai vechi, peruviene. Cea
mai mare parte a arheologiei experimentale are o sferă limitată şi intenţionează să rezolve întrebări
tehnologice specifice. Experimentele au indus folosirea topoarelor realizate din piatră şlefuită
utilizate pentru a defrişa păduri din Europa, ceea ce a demonstrat că un om a putut defrişa într-o
săptămână un acru şi jumătate de pădure. Reproducerea uneltelor preistorice din piatră este poate
cel mai vizibil tip de experiment arheologic. O echipă mică de producători de unelte din piatră, cel
mai adesea experţi, a reprodus totul, de la cele mai vechi şi simple răzuitoare şi instrumente din
aşchii, la unelte complexe şlefuite şi perforate. Astfel de reproduceri sunt deseori de ne-deosebit
faţă de cele făcute de meseriaşii originali. Experimentele tehnologice sunt foarte valoroase, în
special când sunt combinate cu alte abordări interpretative precum retro-potrivirea şi analiza uzurii
marginii la uneltele originale.
Atât etnoarheologia, cât şi arheologia experimentală sunt o parte a cercetării modalităţilor sigure
de a cunoaşte condiţiile din trecut, de a interpreta cu acurateţe dovezile arheologice.
Întreaga preistorie este separată de noi prin nenumărate generaţii şi mare parte a ei s-a desfăşurat
în condiţii de mediu foarte diferite de cele ale lumii noastre, dens populată. Acesta este unul din
motivele pentru care savanţii folosesc teoria modernă a evoluţionismului pentru a explica
dezvoltarea în preistoria lumii.
Diversitatea dovezilor arheologice constă în rămăşiţe materiale din vechime, vestigii, structuri,
hrană şi contextul lor în timp şi spaţiu.
Multe dintre abordările lumii preistorice sunt materialiste referindu-se la relaţiile complicate
dintre schimbarea de mediu şi procesele transformării culturale. În ultimii ani a existat o reacţie
împotriva culturii considerată ca un mod de abordare a adaptării, pentru că arheologii şi-au
îndreptat atenţia spre însemnătatea dovezilor arheologice, spre ideologii străvechi şi contextul
simbolic al culturilor preistorice.
Considerând cultura ca abordare a adaptării, accentul cade pe identificarea variaţiilor culturilor
umane străvechi. Această perspectivă se concentrează asupra adaptării culturilor umane, în general,
modalităţile de adaptare fiind impersonale. Se presupune că instituţiile preistorice erau raţionale şi
în strânsă legătură cu mediul. Nu există îndoiala că acest lucru este doar parţial corect. Totuşi,
câteva cercetări recente au adoptat o abordare diferită care încearcă să pătrundă dincolo de aspectele
materiale ale arheologiei, cu reguli intangibile care au guvernat modalităţile folosite de oamenii
preistorici pentru a se ocupa de schimburi.
Această abordare, uneori cunoscută ca arheologie structurală sau arheologie post-procesuală,
este o încercare de a ajunge la modalităţile de percepţie a proprietarilor vechilor vestigii, la
semnificaţiile – mai mult simbolice – ale obiectelor materiale din întreaga lume, care au guvernat
întreaga existenţă a umanităţii. Astfel, culturile străvechi, să spunem ca aceea a Cro-Magnonilor, de
acum 20000 ani, au fost rezultatul unei logici proprii intangibile, care se transmite la noi doar în
forma materială.
Arheologia structurală se ocupă cu decodificarea şi interpretarea ideologiei în ideea
decomprimării dimensiunilor complexe ale artefactelor, construcţiilor sau reprezentărilor artistice.
Studiul ideologiei străvechi, al unui context mai larg al rămăşiţelor materiale din trecut, este încă la
început, dar promite să conducă arheologia spre noi şi captivante direcţii.
Teoria evoluţionistă a avut şi va avea un rol important şi în anii viitori. Principiul selecţiei
naturale a fost mult timp o temă centrală a gândirii evoluţioniste, acceptat ca mecanism de bază
pentru evoluţie, dar puţin analizat în structura sa intimă. Astăzi, metodele de investigaţie a
proceselor, cât şi a modelelor evoluţiei oferite de biologi au dus la o cu totul altă teorie despre
evoluţie. Abundenţa noilor teorii are un mare impact asupra arheologiei preistorice, deoarece
selecţia naturală se poate dovedi a fi o modalitate de a explica modelele variaţiei morfologiei şi
comportamentului uman.
Una dintre controversele majore este în jurul relaţiei dintre comportamentul uman şi structura
genetică. Aceasta este expresia culturală umană, aşa cum consideră unii biologi şi sociologi, ca o
acoperire neîntemeiată a cerinţelor imperative genetice ? Sau, cu alte cuvinte, sunt cumva acţiunile
omului direcţionate genetic în mai mare măsură decât am crede noi ? Sau cea mai mare parte a
comportamentului uman a fost produs de cultura noastră unică, aşa cum cred mulţi antropologi ? În
ceea ce priveşte legăturile aflate în curs de dezvoltare dintre antropologie şi biologie, ecologiştii
comportamentali folosesc o abordare comparativă cu evoluţia biologică, pentru a plasa
caracteristicile umane în cadrul variabilităţii animale. Aceasta, precum şi alte abordări privind
evoluţia, emergente acesteia, se ocupă cu analiza adaptării umane dintr-o perspectivă biologică.
Toate acestea presupun că modelele de adaptare în timpurile preistorice au fost rezultatele selecţiei
naturale şi pot fi interpretate în aceşti termeni. Aceste noi păreri presupun, de asemenea, că evoluţia
umană biologică şi preistoria umană nu pot fi separate. Evoluţia umană biologică şi culturală trebuie
plasată în două contexte: evoluţia comunităţii animale ca întreg şi cel al ecologiei locale. Adaptarea
umană în preistorie este rezultatul raportărilor de mediu şi evolutive dintre oameni şi alte specii care
alcătuiesc comunitatea biologică.
Este atât folositor, cât şi convingător, a se presupune că selecţia naturală a oferit avantaje
reproductive unor purtători ai vechii culturi umane. Gândurile şi acţiunile lor au evoluat în direcţii
uşor adaptabile pentru umanitatea aflată în dezvoltare. Ca rezultat, diverse societăţi umane
dispunând de instituţii şi credinţe diferite tind să gândească şi să acţioneze în aceleaşi moduri,
generale. Arheologii cu convingeri evoluţioniste consideră că modul în care oamenii se comportă
poate fi înţeles prin conştientizarea constrângerilor lăsate în mintea omului de o îndelungată
moştenire evolutivă. Totuşi, trebuie amintit că mediul în care a evoluat rasa umană la începuturi
este foarte diferit de cel în care trăim în ultimele mii ani. Rezultă că toate caracteristicile
comportamentului comun care sunt consecinţele evoluţiei biologice servesc pentru a face legătura
dintre omul modern şi cel preistoric, dintre vechii antropoizi şi Homo sapiens. Doar pe baza acestor
motive, validitatea abordărilor evoluţiei omului preistoric este stabilită dincolo de orice îndoială
rezonabilă. Această părere evoluţionistă modernă despre preistorie consideră adaptarea ca un
răspuns continuu la condiţiile de mediu mereu schimbătoare. Astfel, comportamentul flexibil şi
gândirea creativă a indivizilor sunt forţe care conduc dincolo de deciziile de schimbare a mediului
social sau fizic. Din acest punct de vedere apare o întrebare: în ce proporţie se poate asocia
comportamentul individual spontan al fiinţelor umane oportuniste cu preocupările comunităţii
omeneşti ulterioare ?
Adaptarea la mediu este un proces de natură materială, biologic fundamental, care caracterizează
raportul, unitatea şi influenţa reciprocă dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă. Adaptarea este
rezultatul unui proces îndelungat de acţiune a selecţiei naturale, prin care organismele vii
reacţionează sub forma unor modificări structurale, funcţionale şi etologice conforme cu specificul
influenţei exercitate de condiţiile de mediu. Dacă în procesul evoluţiei apar contradicţii externe
generate de condiţiile în care organismele se dezvoltă, tot atât de esenţiale sunt şi contradicţiile
interne, motorul evoluţiei care ţine de ereditate.
În cadrul variaţiilor ereditare distingem, după mecanismul producerii lor şi după efecte şi
datorită semnificaţiei lor pentru evoluţie, două mari categorii: mutaţiile şi recombinările genetice.
Alte variaţii neînsemnate sunt variaţiile neereditare sau modificaţiile. Toate acestea au un rol
important în reconfigurarea evoluţiei fiecărei specii şi a omului. Imaginea care se formează funcţie
de acest tip de gândire este cea a ireversibilităţii evoluţiei.
Încercările numeroase de a explica îndelungata şi mereu mai complexa preistorie a speciei
umane sunt bazate pe inventarele arheologice, incomplete de cele mai multe ori, care s-au acumulat
în mai mult de un secol de cercetări arheologice din toate părţile lumii. Ele formează cadrul
explicativ al trecutului preistoric.

Istoricul cercetărilor cu privire la preistoria generală.


Disciplina numită, de obicei, Preistoria generală este strâns legată de alte ştiinţe privind istoria
naturală şi a societăţii umane. Cercetări sistematice s-au început în secolul XIX când s-au pus
bazele paleoantropologiei, apoi a ştiinţei ce analizează dezvoltarea culturii materiale a omului
(arheologia) şi ale paleontologiei. Toate aceste urme se găsesc depozitate în pământ şi sunt
cercetate printr-o tehnologie adecvată care îşi are originile în dezvoltarea prealabilă a geologiei.
Pentru a se putea cunoaşte evoluţia formelor de organizare se studiază şi sociologia. Când s-au
adunat suficiente date din aceste discipline, acestea au fost însumate în scopul studierii evoluţiei
omului şi societăţii omeneşti, lucru realizat de Preistorie.
Conceptul de preistorie vine din părerea cvasi-unanimă în lumea istoricilor, vreme îndelungată,
că istoria începe cu conştiinţa istorică (concept iniţiat de Hegel). În consecinţă, perioadei de început
a istoriei – dinaintea cunoaşterii mai largi, prin documente scrise –, a primit acest nume chiar dacă,
etimologic vorbind, denumirea nu este adecvată deoarece ar exprima o perioadă dinaintea istoriei
(istorie = momentul activităţii şi vieţuirii omului ca specie biologică), deci înainte de apariţia
omului !
Cercetarea propriu-zisă în legătură cu originea omului şi primele etape ale dezvoltării sale s-a
inaugurat prin reprezentările mitice care mai apoi, cu sprijinul istoriei religiilor au fost
sistematizate în scopul studierii evoluţiei şi originii ideilor şi credinţelor religioase. Alte tipuri de
încercări dedicate aceluiaşi scop sunt cele din antichitatea orientală şi greco-romană care se bazează
pe intuiţiile filosofice pentru explicarea perioadelor foarte vechi. În sfârşit, există şi concepţii
etnografice, bazate pe cunoaşterea unor populaţii aflate în stadii inferioare de cultură materiale, de
multe ori contemporane nouă.
În secolul VIII î. Chr. Hesiod în Munci şi zile expune o concepţie inedită despre perioada istorică
anterioară, dezvoltând conceptul de vârstă de aur a omenirii. Această concepţie este reflectată în
mod indirect şi în Poemele homerice. Se realizează astfel doctrina vârstei de aur şi a decăderii
omenirii în zilele în care creează şi gândesc autorii citaţi (evoluţionism răsturnat). Potrivit acesteia,
omul a fost creat de zei, deci, iniţial, oamenii trăiau într-un paradis terestru, creat tot de zei. Pe
măsura evoluţiei omenirii aceasta decade pe parcursul a 4 perioade (de argint, de aramă, a eroilor şi
de fier). Această decădere s-ar fi produs datorită lui Zeus, care s-ar fi supărat pe oameni din cauza
lui Prometeu. Astfel se justifică relele societăţii sclavagiste; prin verdict divin ! O concepţie
asemănătoare se regăseşte la Publius Ovidius Naso.
Paralel cu această concepţie s-a căutat înţelegerea evoluţiei omului şi a societăţii ca proces
natural. Anaximandru (sec. VI î. Chr.) a încercat să explice într-un mod raţional, pe bază de intuiţie,
originea naturală a omului şi a vieţii. Pământul ar fi fost, iniţial, lichid. Prin uscarea treptată a
solului au apărut plantele, animalele acvatice, cele terestre şi omul. Mai târziu, Aristotel (384-322
î.Chr.) spunea că omul este cea mai perfectă realizare a naturii, un animal politic. În relatările mai
târzii ale lui Varro (116-27 î.Chr.), Porphyrios (233-304 d.Chr.) sau Dicaiarh (sec. IV î.Chr.) găsim
relatări asemănătoare. Opera celui din urmă nu s-a păstrat dar se ştie din relatări colaterale că el a
presupus o evoluţie bazată pe trecerea de la cules la păstorit şi, apoi, la agricultură. Involuţia este
interpretată ca urmare a apariţiei răului în om, acesta fiind rezultatul acţiunii oamenilor înşişi.
Aceasta este o formă embrionară a teoriei celor trei stadii de evoluţie a omului. Intuiţia lui Dikaiarh
va domina gândirea asupra originilor omului şi societăţii până în secolul al XIX-lea mai ales că
acesta afirmase undeva că oamenii şi nu zeii făuresc istoria.
Pe parcursul dezvoltării ideilor filosofice cu privire la om şi la dezvoltarea sa acestea au luat şi
forme care s-au inclus în cadrul gândirii idealiste şi materialiste.
O doctrină materialist-mecanicistă a fost expusă în De rerum natura de Lucretius Carus, adept
al epicureismului. Acesta a încercat să explice evoluţia societăţii omeneşti printr-o explicaţie ce o
găsim şi la Democrit. Lucretius imaginează începuturile omenirii ca o stare de sălbăticie aculturală,
anormală şi în promiscuitate. Viaţa primilor oameni era foarte grea. Prin descoperirea focului, prin
întemeierea de oraşe, prin practicarea păstoritului şi agriculturii, prin democraţie şi descoperirea
metalelor s-au realizat progrese ce au dus la evoluţia societăţii omeneşti. Remarcabil este că, fără a
construi o teorie a istoriei, Lucretius anticipează ordinea folosirii materiilor prime pentru arme şi
unelte: piatră, bronz, fier, demonstrată ştiinţific doar în secolul XIX. Aflăm că armele vechi erau
dinţii şi unghiile, pietrele şi crengile, crengile rupte din păduri, apoi focul . . .
Vitruvius, marele arhitect al antichităţii, în tratatul De arhitectura reflectă păreri contemporane
lui prin textul: În starea lor primitivă oamenii se năşteau ca fiarele, în păduri şi peşteri şi crânguri,
şi îşi trăiau viaţa nutrindu-se cu roade sălbatice. Odată, într-un loc oarecare, copacii, înghesuiţi şi
bătuţi de vânt şi de furtună, frecându-şi ramurile, au iscat foc. Înspăimântaţi de furia flăcărilor, cei
din jurul locului aceluia au fugit. Pe urmă, făcându-se linişte şi venind mai aproape, ei îşi dădură
seama cât de plăcută era pentru corpuri căldura focului şi, aducând lemne şi întreţinându-l, au
atras prin aceasta şi alţi oameni, cărora, făcându-le semne, le arătau ce foloase trăgeau de pe
urma lui. În asemenea întâlniri, oamenii imitau felurite strigăte care repetate zilnic au ajuns să
formeze cele dintâi cuvinte. Numind în felul acesta lucrurile cele mai uzuale, oamenii începură
întâmplător să vorbească şi astfel au creat graiul între ei. Deci, din descoperirea focului, se născu
dintru început la oameni gruparea, adunarea şi convieţuirea. Adunându-se mai mulţi laolaltă şi
având de la natură, asupra celorlalte animale, privilegiul de a nu umbla aplecaţi, ci drepţi, de a
vedea măreţia lunii şi a stelelor şi de a mânui cu uşurinţă, cu mâinile şi articulaţiile lor, orice
lucru, unii dintre ei începură să facă acoperişuri de frunziş, alţii să sape peşteri sub munţi, iar
câţiva imitând cuiburile rândunelelor şi modul de construcţie al acestora, făcură din lut şi nuiele
locuri unde să se adăpostească.
În Evul Mediu, când a dominat mitul creaţiei divine au apărut noi încercări de interpretare a
istoriei. Toma d'Aquino (1226-1274) în lucrarea Summa theologiae încearcă împăcarea doctrinei
catolice cu concepţia lui Aristotel. El preia ideea existenţei dintru început a proprietăţii private şi a
familiei patriarhale. O dată cu apariţia burgheziei şi lărgirea orizontului cunoaşterii prin marile
descoperiri geografice se dezvoltă şi o privire mai pragmatică a evoluţiei omenirii şi explicării
acesteia prin studiul populaţiilor aflate pe trepte inferioare de civilizaţie şi cultură. Se dezvoltă, sau
coexistă astfel, o serie de concepţii privind dezvoltarea omenirii (concepţia etnografică). Acum se
cristalizează, încetul cu încetul, concepţia despre stadiul iniţial de sălbăticie (în opoziţie cu cea
despre vârsta de aur), a răului sălbatic şi a bunului sălbatic. Se admite că viaţa primitivă a unor
băştinaşi reprezintă forme de început ale istoriei omenirii. Se conturează astfel metoda comparativă,
care încearcă să reconstituie istoria omenirii pe bază de analogii.
Marele umanist Paracelssus (1493-1541) se întreba dacă populaţiile băştinaşe din America se
trag tot din Adam şi Eva. Papa Paul III hotărăşte la 2 iunie 1537 că indienii din America au şi ei
suflet şi sunt creaturi ale lui Dumnezeu pentru a stăvili masacrele. O serie de umanişti şi filosofi
transpun la originea omenirii teoriile despre sălbăticie (sylvaticus – neînţeles, neîmblânzit,
necivilizat – lat.med.). Ei concep viaţa oamenilor primitivi din colonii ca fiind similară cu cea a
primilor oameni (Jean Bodin, Thomas Hobbes, Giambattista Vico). Această doctrină îşi găseşte
expresia cea mai drastică la Hobbes, adept al materialismului, egoismului şi despotismului
(Leviathan). Starea iniţială a fost sălbatică şi asocială, într-un continuu bellum omnium, contra
omnes. Un alt curent, caracterizat prin doctrina bunului sălbatic a fost iniţiat de misionarii care i-au
catehizat pe băştinaşi ca protest împotriva societăţii europene, văzând în ea drumul spre o etică
deosebită. Această doctrină (Louis – Jean de Lévy) este argumentată de Jean Françoise Lafiteau,
folosind observaţiile lui Garnier ce descriu moravurile sălbaticilor americani comparate cu
moravurile primatelor timpurii. J. J. Rousseau dezvoltă această teorie idealizând starea naturală şi
revenind la ideea veacului de aur în care au existat libertatea, egalitatea, inocenţa şi virtutea şi când
munca, proprietatea şi familia erau individuale. Cauzele inegalităţii sunt căutate în condiţiile
materiale ale vieţii, sesizând importanţa trecerii de la o economie bazată pe cules la una bazată pe
vânătoare şi pescuit. El subliniază importanţa metalurgiei şi a diviziunii sociale a muncii, iniţiind
acea linie de gândire laică ce duce la evoluţionismul ştiinţific modern.
În secolul al XVIII-lea o serie de gânditori formulează puncte de vedere şi teorii asupra
dezvoltării istoriei omenirii, acordând o atenţie sporită începuturilor ei. O serie de concepţii
interesante se găsesc la Immanuel Kant în lucrările Idee cu privire la istoria generală în perspectivă
universal-burgheză şi Presupusul început al istoriei omenirii. Acesta admite caracterul animal al
omului şi cel prădător al proto-economiei. El afirmă că din culegerea plantelor s-a dezvoltat
agricultura şi din vânătoare creşterea animalelor, intuind şi prima mare diviziune socială a muncii.
Kant ne spune că prin contradicţiile şi schimbul dintre agricultori şi păstori iau naştere
meşteşugurile, artele şi statul.
Adam Fergusson (1723-1816) în lucrarea cu titlul Încercare asupra societăţii civile a folosit
descrierile vieţii amerindienilor în reconstituirea societăţii primitive. El este un precursor al
evoluţionismului clasic şi al ideilor dialectice în sensul că Marx şi Engels preiau o serie de idei
emise de Fergusson (că progresul în general nu poate fi sesizat mecanic, la fiecare popor în parte, ci
trebuie privit ca o evoluţie la scară mondială). El împarte istoria primitivă în epoca sălbăticiei,
barbariei şi civilizaţiei, făcând o legătură între relaţiile de proprietate şi dezvoltarea societăţii,
acordând un loc important diferenţierii de avere şi a proprietăţii funciare care stă la baza diviziunii
muncii şi apariţiei claselor. Astfel apare doctrina individualismului originar. Această concepţie a
fost fundamentată economic de Adam Smith. Acesta elaborează (1776) lucrarea Cercetări asupra
naturii şi cauzelor bogăţiei popoarelor, în care plasează la început producătorul şi munca
individuală, cu rare relaţii de schimb. El admite stadiile de vânător, păstor şi agricultor, văzând în
uzurparea puterii de către bogaţi o necesitate obiectivă şi că antagonismul social este rezultatul
diferenţierii de avere constituite în diferenţieri de clasă şi antagonism de clasă.
În secolul al XIX-lea concepţiile cu privire la istoria străveche s-au întemeiat în special pe date
luate de la etnografie, intrând în aşa-zisa şcoală a evoluţionismului clasic. Între timp au apărut o
serie de date arheologice ne-racordate de la bun început cu cele etnografice. Au apărut şi alte date
oferite de biologie, paleontologie şi antropologie. Elementele etnografice au prevalat mai mult timp,
fiind mai numeroase. S-a conturat treptat şcoala etnografică evoluţionistă, opusă şcolii romantice
(sau mitologice). Această şcoală se cristalizează ca un aspect al filozofiei pozitiviste a lui Auguste
Comte. Aceste idei au înflorit sub egida şcolii germane de la Frankfurt, a societăţii etnografice de
la Paris sau în şcolile etnografice din Marea Britanie sau din S.U.A. Această şcoală argumenta, în
opoziţie cu cea romantică, existenţa progresului istoric, pe care încerca să-l demonstreze. Era
vizibilă încercarea lichidării teoriilor decăderii şi degenerării. Ea a primit un impuls deosebit prin
fundamentarea evoluţionismului biologic de către Charles Darwin şi prin încercarea lui Herbert
Spenser de a aplica în sociologie principiile darwiniste. Spencer încearcă acest lucru în lucrările
Principiile sociologiei (1879) şi Sociologia descriptivă. Aceste elemente au fost preluate şi incluse
de şcoala etnografică evoluţionistă, care nu a avut, însă, o orientare unitară şi un conţinut ideatic
uniform. Unii reprezentanţi erau idealişti, alţii materialişti mecanicişti, toţi legaţi de principii relativ
sănătoase:
a. Evoluţia imanentă de caracter liniar (încercare de a schematiza evoluţia);
b. Tendinţa de a aplica metodele ştiinţelor naturii în cercetarea fenomenelor istorice.
Datorită viziunii lor schematice ei nu au dat importanţă unor date de ordin istoric concret
elaborând scheme mai mult sau mai puţin abstracte, recurgând la scheme de evoluţie paralelă.
John Lubbock a sesizat în Europa o anumită succesiune între anumite etape istorice (între
paleolitic şi neolitic) documentate ulterior pe cale arheologică. Edward Tylor a elaborat o teorie
asupra reprezentărilor religioase. Alţii s-au aşezat pe o linie teoretică – ca Mac Lennar – care s-a
opus lui Morgan privind evoluţia căsătoriei. J. J. Bachofen în Matriarhatul (1861) a stabilit o
succesiune a evoluţiei societăţii primitive începând cu promiscuitatea (heterismul) şi care continua
prin forme matriarhale şi patriarhale. Morgan aduce cea mai importantă contribuţie la studiul
general al societăţii primitive încercând sistematizarea cunoştinţelor etnografice prin studii asupra
irochezilor. El este adeptul evoluţiei imanente, uniforme, concomitente pe întregul glob pământesc.
Morgan porneşte de la ideea că popoarele primitive actuale constituie nişte fosile ale unei stări
evolutive trecute, rămânând neschimbate. El are meritul de a fi subliniat rolul proprietăţii şi
bogăţiei în dezvoltarea societăţii umane, acestea fiind legate de dezvoltarea forţelor de producţie.
El descoperă ginta, prima formaţiune socială cristalizată, realizând o minuţioasă periodizare a
preistoriei ce include epocile stabilite de Fergusson pe care le-a subdivizat în subperioade. În
concepţia lui Morgan se cristalizează o serie de trăsături materialiste spontane, cu toate că era de
formaţie idealistă. El afirma că la baza unor instituţii sociale s-ar afla idei şi nu realităţi obiective,
vorbind chiar de planul unei inteligenţe supreme.
Opera acestuia din urmă a fost adoptată şi adaptată de Karl Marx şi Friedrich Engels fiind cea
mai completă lucrare asupra familiei şi societăţii. Ideile sale au fost parţial adoptate, fiind în parte
modificate de aceştia, în special în ceea ce priveşte evoluţia economică a societăţii. La baza
concepţiei materialist – dialectice privind evoluţia societăţii economice a stat conceptul de gintă aşa
cum a fost el definit în studiile lui Morgan.
Dintre evoluţionişti important este şi Eduard Hahn cu lucrările Animalele domestice şi raportul
lor cu economia omului şi De la săpăligă la plug. El contribuie la elaborarea principiilor unei
ramuri a şcolii etnografice, bazată pe definirea cercurilor de cultură sau a cercurilor cultura-
istorice. Pe de altă parte acesta a arătat în mod argumentat şi documentat că agricultura şi
păstoritul s-au dezvoltat din cultivarea cu săpăliga şi grădinărit şi respectiv, din vânătoare.
Lucrările lui schimbă ideea că păstoritul ar fi precedat agricultura.
În jurul anului 1900 etnografii germani întemeiază şcoala cultural-istorică, iar Emil Dürkheim
şcoala sociologică franceză. Şcoala sociologică funcţionalistă este elaborată şi fundamentată de
Branislav Malinowski. Aceste curente capătă o orientare tot mai strict etnografică, ne-făcând însă
contactul cu cercetările arheologice, ne-oferind decât unele posibilităţi de interpretare a istoriei
străvechi pe linie etno-sociologică.
În opoziţie cu aceste orientări se constituie materialismul istoric care reprezintă aplicarea
materialismului dialectic în domeniul vieţii sociale. Marx şi Engels pretind că restaurează, în plan
materialist-dialectic, dialectica lui Hegel. La baza acestui sistem stă contradicţia considerată drept
principalul factor al dezvoltării. Ei pun la baza dezvoltării istorice naşterea şi dezvoltarea
contradicţiei sociale, începând cu familia, organizarea socială şi relaţia de proprietate. Ei situează
izvoarele acestei contradicţii în producţia bunurilor materiale, supralicitând rolul dezvoltării
forţelor de producţie şi a muncii. Relaţiile de producţie determină suprastructura socială,
acordându-se o mare importanţă repartiţiei şi circulaţiei producţiei şi diviziunii muncii (văzută ca
un aspect al formării proprietăţii private). După ei, repartiţia şi circulaţia ar avea aceeaşi valoare în
sfera activităţii productive şi a produsului însuşi. Apariţia lucrării Originea familiei, proprietăţii
private şi statului (1884) constituie în acest sens un punct de referinţă. Pornind de la elementele
materialiste ale lui Morgan, ei surprind procesul destrămării comunei primitive, apariţia claselor,
familiei monogame şi statului. Se admite existenţa etapei pregentilice, premergătoare a înrudirii prin
sânge, etapa gentilică şi de destrămare a acesteia, pe baza apariţiei proprietăţii private în cadrul
familiei monogame, ducând la apariţia claselor sociale şi a statului. Familia este tratată ca o
formaţie în care se reflectă relaţiile de producţie şi contradicţiile sociale, arătând cum diferitele
tipuri de familie sunt determinate de relaţiile de producţie. Adepţii acestei concepţii pretind că ea dă
o metodă riguroasă de interpretare a datelor etnografice, precum şi a celor directe, fiind singura
valabilă şi realistă. Parţial sau total această concepţie a fost acceptată ca o cale de desluşire a istoriei
străvechi. Cercetătorii au încercat să expliciteze astfel o serie de fenomene rămase neclare.
Aplicarea ei unilaterală a dus la teorii aberante şi la reducerea materialului informativ care putea
servi explicării fenomenelor prin această prismă.
Pentru a reduce la minimum caracterul speculativ al unor fapte şi informaţii în ultimul secol s-a
dat o tot mai mare atenţie descoperirilor arheologice şi constituirii arheologiei ca ştiinţă istorică, cu
obiect şi metodă proprie. Aşa a fost posibilă demonstrarea originii naturale a omului, vechimea şi
evoluţia lentă şi complexă a acestuia în Cuaternar şi Holocen. S-a adunat un bogat material referitor
la dezvoltarea societăţii umane în decursul istoriei străvechi. Deşi asemenea cercetări s-au făcut şi
mai timpuriu, activităţile sistematice şi conceptele de bază au ajuns să se cristalizeze de abia atunci
când pe bază empirică şi comparativă s-a demonstrat validitatea ştiinţifică a succesiunii generale a
celor trei epoci din istoria omenirii: epoca pietrei, epoca bronzului şi epoca fierului. Ea a dat
posibilitatea schimbării viziunii reducţioniste asupra originii şi evoluţiei omului şi societăţii. Se
constituie, treptat, un sistem de clasificare al documentelor, dând posibilitatea urmăririi evoluţiei lor
în timp, legată de capacitatea specific umană de a gândi şi a crea, aceasta putând sugera calea de
dezvoltare de la natural la social, de la animal la om şi de a urmări evoluţia acestei fiinţe de-a lungul
etapelor procesului său de devenire istorică.
Constituirea arheologiei ca disciplină auxiliară a istoriei a avut loc între anii 1828-1936, când
Christian Thomssen la Muzeul din Copenhaga şi J. Fr. Danneil de la Salzwage au întocmit o
clasificare ştiinţifică a rămăşiţelor arheologice. Aproximativ în acelaşi timp în Franţa şi Anglia a
început o bătălie pentru demonstrarea originii prebiblice şi a contemporaneităţii omului primitiv cu
marile animale antediluviene. În numeroase locuri au început să fie descoperite oase fosilizate
împreună cu unelte din piatră.
George Cuvier a intrat în polemică cu Lamarck. În anul 1812 el declara că nu există oase umane
fosile. Pe la 1820 Schmerling descoperă în peşteri din Belgia oseminte fosile umane şi unelte din
piatră alături de oase animale. În anul 1836 îşi începe cercetările pe valea râului Sômme Boucher de
Perthes. Acesta reuşeşte să demonstreze existenţa omului antediluvian şi a osemintelor sale. El
publică în anul 1846 volumul Memoriu asupra industriilor primitive şi artei la originea lor, apoi
Antichităţile celtice şi antediluviene. El arată că uneltele de silex au fost lucrate de oamenii
antediluvieni. Admiterea tezei sale a fost facilitată de geologul Charles Lyell, la început sceptic, dar
care a devenit -mai apoi- un adept al observaţiei după care uneltele sunt autentice, în urma unor
călătorii la locurile cu descoperiri de acest fel. În anul 1860 au avut loc descoperirile de la
Aurignac, iar în anul 1856 sunt descoperite la Düsseldorf osemintele omului de Neanderthal. În
anul 1871 Charles Darwin pledează pentru originea omului dintr-o maimuţă antropoidă. Thomas
Huxley prin lucrările Maimuţele antropomorfe şi Raportul dintre om şi mamiferele inferioare
publicate în volumul Locul omului în natură se raliază acestei teorii, iar Häckel apără originea
animală a omului.
Rudolf Wirchow, deşi se declara ateu, n-a vrut niciodată să accepte că osemintele de la
Neanderthal aparţin omului primar. El susţine că acestea aparţin unui individ cu malformaţii
patologice. La toată această dispută s-a adăugat, în anul 1854, descoperirea locuinţelor palafite.
Apare posibilitatea unei comparaţii ştiinţifice între urmele activităţii umane şi osemintele fosile. Pe
această bază, în anul 1865, John Lubbock defineşte o epocă veche a pietrei (paleolitic) şi una nouă a
pietrei (neolitic). În lucrarea Timpurile preistorice . . . el fundamentează existenţa acestor epoci
primare în evoluţia omului. În lucrarea sa din anul 1870 Sarea intelectuală şi socială a sălbaticilor
el pune bazele noului aspect al metodei comparative (între materialele arheologice şi datele
etnografice). Din păcate, această direcţie nu a continuat, ci s-a defalcat. Un pas hotărâtor în
cercetarea arheologică a fost făcut prin clasificarea paleoliticului pe faze succesive, realizată de
Gabriel de Mortillet (1864). Între anii 1879-1883 el stabileşte diversele faze ale paleoliticului,
denumindu-le după localităţi din Franţa (cheuleanul, acheuleanul, mousterianul, aurignacianul,
solutreanul şi magdalenianul). La data respectivă, dar şi la nivelul informaţiilor din acel moment, el
a avut unele reticenţe privind plasarea aurignacianului. Mortillet a fost adeptul unui hiatus în
continuitatea dintre paleolitic şi neolitic, descoperind veriga lipsă (azilianul) abia un timp mai
târziu. Cam în aceeaşi vreme doi suedezi creează metoda tipologică pornind de la studiul
materialelor realizate din bronz şi fier descoperite în epocă, bazându-se pe stabilirea unei evoluţii de
la simplu la complex a formelor armelor şi uneltelor (Hans Hildebrand şi Oskar Montellius).
Hildebrand, după o călătorie în Europa (1870), pune bazele acestei metode şi împarte (1873) epoca
fierului în perioadele Hallstatt şi La Tène. Montellius publică o lucrare despre periodizarea epocii
bronzului în care înseriază uneltele, armele şi podoabele din Europa nordică.
Acum se conturează şi metoda stratigrafică, preluată din geologie şi aplicată arheologiei. Iniţial,
a fost aplicată în mod sistematic de către Heinrich Schliemann la Troia şi perfecţionată de W.
Dörpfeld sau de Arthur Evans (la Cnossos).
Mai târziu apare şi metoda chorologică, introdusă de A. Häckel şi perfecţionată de Gustav
Rossinia.
Sistemele de periodizare ale perioadelor străvechi pornesc de la premise arheologice combinate
cu cele socio-economice.
O propunere de periodizare complexă s-ar putea propune pornind de la ideile lui Morgan
(sălbăticia şi barbaria) şi Engels (sălbăticia, barbaria şi civilizaţia). Se poate observa că periodizarea
lui Morgan a fost preluată şi îmbunătăţită de Engels. Acumularea unor informaţii şi date
arheologice, etnografice ş.a. a scos în evidenţă caracterul incomplet al periodizării generale deja
amintite. S-a renunţat, în consecinţă, la periodizarea deja văzută şi s-a propus o nouă terminologie
(etapa pregentilică, gentilică şi de destrămare a relaţiilor gentilice).
Pe măsura dezvoltării ştiinţelor umaniste s-a constatat că există posibilitatea opţiunii fie pentru
criteriul arheologic, fie pentru cel etnografic, sau pentru o îmbinare a acestora. Chiar şi în zona
dominată de materialismul dialectic şi istoric s-au făcut reactualizări care au dus la constituirea unor
scheme sociologice de evoluţie a societăţii. Primul care a propus o asemenea schemă a fost
Vladimir Ravdonikas. El introduce între anii 1940-1945 etapa turmei primitive şi între aceasta şi
comuna primitivă propriu-zisă etapa căsătoriei între rudele de sânge. Între anii 1950-1953,
Efimenko caută să creeze o situaţie distinctă din punct de vedere social pentru Omul de Neanderthal
(între turmă şi gintă). Această etapă a fost infirmată destul de devreme. Au apărut chiar şi critici la
sistemul Morgan – Engels. S. P. Tolstov şi O. M. Kosven acceptă turma primitivă numită şi hoardă
sau ceată primitivă. Apoi au adoptat sistemul succesiunii matriarhat-patriarhat. Discuţia între ei s-
a iscat la momentul plasării în sistem a democraţiei militare. Primul o plasa ca pe o etapă aparte, iar
cel de al doilea o identifica cu întreg patriarhatul. Sistemul lui Kosven s-ar înfăţişa astfel: turmă
primitivă, comună primitivă (cu două etape: matriarhat – având două subetape: timpuriu, moment
de egalitate între sexe, şi dezvoltat, moment de supremaţie a femeii – şi patriarhat) şi democraţia
militară. Tolstov creează un alt sistem, după cum urmează: turma primitivă şi comuna primitivă (cu
două mari subetape: ginta matriarhală şi ginta patriarhală – etapa finalizându-se cu democraţia
militară).
În democraţia militară se menţin relaţiile gentilice, proprietatea obştească asupra pământului şi
rolul adunării poporului.
O altă cercetătoare sovietică, N. Gorbaceva, a elaborat o periodizare personală: turma primitivă,
ginta, tribul şi uniunea de triburi.
În anul 1953 F. Böhm ia poziţie împotriva împărţirilor anterioare, propunând un sistem bazat pe
trecerea de la economia statică la cea productivă. Sistemul este îmbogăţit de I. Rersit după cum
urmează: turma primitivă, comuna gentilică primitivă (proprietate personală şi colectivă) şi obştea
sătească (coexistenţa proprietăţii private şi obşteşti asupra pământului, ea reprezentând o formă de
tranziţie de la comuna primitivă la societatea împărţită în clase). Tendinţa de a găsi noi criterii de
periodizare a fost completată de Irma Sollnow, care operează cu date etnografice, încercând
comasarea lor cu cele arheologice. Ea admite existenţa unei perioade pregentilice pe care încearcă
să o definească avansând ideea după care şi în această perioadă trebuie să presupunem o înrudire
prin sânge, o gintă incipientă în care nu operează încă exogamia. În ceea ce priveşte ginta propriu-
zisă, Sollnow crede că trăsăturile acesteia trebuie să fi fost altele decât cele stabilite de Morgan şi
Engels, aceştia sesizând un alt stadiu decât cel din societatea greco-romană. Ea propune nişte
trăsături caracteristice ginţii care se remarcă prin:
– puterea supremă rezidă în opinia publică spontană;
– garantarea de către gintă a securităţii tuturor membrilor ei;
– existenţa unor forme speciale de instituţii sociale şi religioase;
– exogamia.
Generalizând, ea propune patru etape de dezvoltare a istoriei străvechi a omului, având drept
criteriu principal dezvoltarea forţelor de producţie, deci modul de producţie, dar evită să insiste
asupra conţinutului social al fiecăruia:
– perioada timpurie (paleoliticul inferior şi mijlociu) –tehnologia determinantă a epocii este
specializată în prelucrarea simplă a uneltelor;
– perioada mijlocie (paleoliticul superior şi mezoliticul) – tehnologia determinantă a epocii se
axează pe obţinerea unor unelte speciale pentru producerea altora şi prin prelucrarea unor unelte
destinate unor forme specializate de dobândire a hranei;
– perioada târzie (neoliticul) – tehnologiile perioadei creează unelte pentru moduri complexe de
producţie;
– perioada destrămării – tehnologiile acestei etape duc la crearea de unelte pentru ramuri
specializate de producţie (această perioadă ar corespunde chalcoliticului şi epocii bronzului în
Orient şi bronzului târziu şi epocii fierului în restul lumii).
Primele două etape din această periodizare ar fi unele în care se produc unelte pentru însuşirea
naturii, iar următoarele două pentru transformarea acesteia. Avantajele acestei periodizări rezidă
din observaţiile după care se ţine seama de realităţile documentare şi documentabile, evită
dificultăţile provocate de încadrarea în aceeaşi epocă istorică a unor perioade economice deosebite
şi ia în considerare faptele puse la dispoziţie de arheologie, coroborându-le cu cele puse la
dispoziţie de etnologie.
Bineînţeles că asistăm în momentul de faţă la o explozie numerică şi calitativă a sistemelor de
periodizare în lume sub impactul transformărilor conceptuale de la sfârşitul de mileniu actual.
Structura acestei lucrări propune cititorului tocmai aceste noi puncte de vedere.
CAPITOLUL 3
Unele caracteristici ale vieţii animalelor
în habitatul lor natural

Pentru a înţelege mecanismele mai mult sau mai puţin fine ale procesului de naştere a omului –
şi aceasta mai ales pe filieră evoluţionistă – vom trece în revistă unele dintre opiniile biologilor cu
privire la lumea animală apropiată, ca şi comportament şi organizare, de cea a societăţilor omeneşti.
Omul are, aşa cum arăta Lucian Blaga, o existenţă într-un orizont dublu: o existenţă într-un
orizont al lumii date şi pentru autoconservare şi, totodată, o existenţă într-un orizont al misterelor
şi pentru relevare. Cel de-al doilea orizont este specific omului. În cadrul său, el îşi desfăşoară o
existenţă singulară, căutând permanent prin intermediul categoriilor stilistice, prin creaţii spirituale
– mituri, concepţii magico-religioase, arte, sisteme filosofice, sisteme ştiinţifice – să-şi rezolve
terifianta necunoscută a ecuaţiei existenţiale, nereuşind, după opinia poetului-filozof, niciodată pe
deplin. L. Blaga consideră că animalelor le este proprie numai existenţa în orizontul lumii date şi
pentru autoconservare. Lucrul acesta pare să fie adevărat, cu precizarea că în cadrul acestui orizont
apare, sub formă slab schiţată, orizontul misterelor prin tot ceea ce este necunoscut animalelor.
Rezolvarea confruntării cu necunoscutul se face în natură în două feluri, ambele tinzând spre
autoconservare: prin evitare (fugă) şi prin asimilare (explorare). Cu alte cuvinte necunoscutul poate
produce fie o reacţie de teamă, fie una de curiozitate.
Observând scara evoluţiei speciilor reacţia de teamă predomină, dar pe măsură ce ne apropiem
de om şi de rudele sale apropiate, ea începe a fi contracarată de tendinţa opusă, instinctul de
curiozitate. La om, comportamentul de explorare dobândeşte o dezvoltare fără precedent în lumea
animală. L. Blaga consideră, de altfel, orizontul dezmărginit, ca fiind principala caracteristică a
fiinţei umane.
Speciile din mediile naturale închise dispun de un orizont limitat de viaţă. Ele sunt, deci, prin
însăşi natura lor, mult mai sensibile la modificările bruşte şi neaşteptate ale lumii în care trăiesc,
sunt mult mai afectate de impactul cu misterul. Speciile din mediile deschise, care trăiesc într-un
orizont larg, dimpotrivă, percep de la distanţă tot felul de schimbări ale ambianţei, de acest lucru
depinzând însăşi existenţa lor, şi, în consecinţă, sunt mai familiarizate cu un eventual orizont al
misterelor, fiind genetic pregătite a-i face faţă. Foarte probabil, omul, ca unică fiinţă cu o dublă
existenţă în cele două orizonturi, în accepţia filozofului Lucian Blaga, a dobândit această calitate în
urma părăsirii vieţii arboricole din pădurile dense şi aventurării sale în savane, spaţii deschise, cu
orizont larg. În plus, poziţia bipedă a lărgit şi mai mult orizontul existenţei sale duble, permiţându-i
accesul la informaţii din natură altfel interzise.
Concepţia generală a societăţilor contemporane despre evoluţia omului este influenţată, fără
îndoială, de Charles Darwin. Acesta pornea, în ziua de 27 decembrie 1831, din portul britanic
Devonport, cu o corabie nu prea mare, dar solid construită, Beagle, într-o misiune care avea drept
scop efectuarea unor vaste lucrări cartografice pe coastele răsăritene şi apusene ale Americii de Sud
şi insulele învecinate.
Dar nu în aceasta a constat importanţa călătoriei lui „Beagle” în jurul lumii. În urma iniţiativei
căpitanului expediţiei de a avea un naturalist în preajmă, chiar dacă trebuia să-şi împartă cu acesta
cabina personală. Cu greu ajunge, în consecinţă, şi Ch. Darwin membru al echipajului. Datele
colectate îl ajută să redacteze – după un travaliu imens, între anii 1837 şi 1859 – lucrarea Originea
speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă. Mai
departe, până în anul 1868, Darwin reuşeşte să adune material suficient pentru a dovedi existenţa
selecţiei sexuale în lumea animală, fenomen căruia îi acordă o importanţă majoră în determinarea
evoluţiei omului, mai ales în diferenţierea raselor. Astfel că, în anul 1871, apare prima ediţie a cărţii
Descendenţa omului şi selecţia sexuală. Astăzi, lucrările de bază a marelui cercetător nu sunt
cunoscute în mod direct, percepţia generală faţă de acestea fiind rezumată la o singură propoziţie:
omul se trage din maimuţă.
În realitate autorul acestor teze fundamentale pentru înţelegerea naturii animale nu accentuează
ostentativ asupra filiaţiei omului din maimuţă, ci o tratează ca pe o consecinţă logică, inevitabilă şi
particulară, a concluziei generale a raţionamentelor sale deductive prin care el încearcă să
demonstreze descendenţa naturală a omului din strămoşi aparţinând animalelor vertebrate, fără nici
o intervenţie divină. Concluzia lui Darwin este: Concluzia principală la care s-a ajuns aici, acum
susţinută de mulţi naturalişti care sunt foarte competenţi să formeze o judecată sănătoasă, este că
omul se trage dintr-o formă inferior organizată.
Selecţia naturală nu funcţionează ca o simplă sită care elimină variaţiile dăunătoare şi le alege pe
cele avantajoase. Procesul selecţiei a fost definit în amănunt de întemeietorul evoluţionismului.
Neodarwiniştii au exagerat adesea concepţia darwinistă despre selecţia naturală, neadmiţând rolul
mediului şi producerea mutaţiilor şi exagerând mult rolul selecţiei în procesul adaptării. Opus
neodarwinismului s-a cristalizat concepţia neolamarckistă, care a exagerat rolul mediului în
producerea variaţiilor, negând rolul creator al selecţiei naturale. Ambele poziţii, atât cea
autogenetistă a neodarwiniştilor, cât şi cea ectogenetistă a neolamarckiştilor sunt „extremiste”. O
linie de mijloc, aceea a îmbinării principiilor autogenetice cu cele ectogenetice este mult mai
realistă şi în conformitate cu noile date ale evoluţionismului modern.
Reacţia societăţii la aceste discuţii nu a pregetat să apară. Celebru în acest sens fiind Procesul
maimuţelor din anul 1925 care, chiar dacă a fost o pledoarie pur teoretică, a reflectat, fără discuţii,
atitudinea unei societăţi care nu regăsea moral.
Creaţioniştii vremurilor noastre nu mai pot nega asemănările dintre om şi cimpanzeu. Nici măcar
nu le pot socoti întâmplătoare. Dar inventivitatea umană nu cunoaşte limite. Neocreaţioniştii au
rezolvat, în fine, această spinoasă problemă, considerând cimpanzeul un descendent al omului, un
fel de înger decăzut !
Dar nu numai antropogeneza, ci însuşi procesul evoluţiei a fost pus sub semnul întrebării. Pentru
a demola impunătorul edificiu construit timp de o viaţă de mintea genială a lui Ch. Darwin şi
continuat de predecesorii săi, s-au mobilizat forţe importante. În afara biologilor antievoluţionişti şi-
au dat concursul la această operaţie şi unii reprezentanţi ai ştiinţelor exacte, matematicieni şi
fizicieni. Astfel, de pildă, în anul 1967, biologi şi matematicieni de prestigiu s-au reunit pentru a
lansa o sfidare matematică interpretării neodarwiniste a evoluţiei. Ei au ajuns la concluzia că
evoluţia este incompatibilă cu cel de-al doilea principiu al termodinamicii care prevede creşterea
continuă a entropiei (aceasta măsoară gradul dezordinii unui sistem; sistemele închise, ce nu fac
schimb de energie cu mediul exterior, evoluează în sensul creşterii entropiei, adică al dezorganizării
lor până la omogenizare totală şi moarte termică; sistemele deschise – cum sunt cele biologice,
individuale şi supraindividuale –, care fac schimburi de energie cu mediul, acţionează, pe toată
durata existenţei lor, antientropic) dintr-un sistem. Considerând acest principiu ca fiind valabil şi în
cazul sistemelor deschise, reputaţii oameni de ştiinţă adunaţi în simpozionul cu pricina au uitat că
un alt mare fizician, Erwin Schrödinger, a demonstrat, tot matematic, cum reuşeşte organismul viu
să se sustragă celui de-al doilea principiu al termodinamicii, evitând creşterea entropiei prin
„hrănirea” cu entropie negativă (negentropie) în cursul procesului numit metabolism.
Deşi susţinută, munca antievoluţioniştilor (creaţionişti, agnostici sau de alte nuanţe) nu este chiar
atât de grea deoarece nu presupune nici urmă de spirit constructiv, ci numai o distrugere, ce-i drept
metodică şi îndârjită. Ei vânează cu meticulozitate şi denunţă cu emfază toate lacunele şi punctele
slabe, reale sau imaginare, din teoria darwinistă, fără a pune la loc nimic, nici o altă ipoteză
plauzibilă, ci doar textele biblice şi numele Creatorului. Problemele biologiei evoluţioniste nu sunt
deloc mai simple decât cele ale fizicii atomice, cum cred cei care reduc darwinismul la enunţul
„omul se trage din maimuţă”. Chestiuni extrem de complexe, cum sunt cele ale continuităţii sau
discontinuităţii evoluţiei sau ale adaptării la mediu, nu pot fi rezolvate tranşant, din fuga condeiului.
Marele nostru naturalist Emil Racoviţă scria: Şi această noţiune (adaptarea la mediu) este clară,
fiind de zilnică recunoaştere şi întrebuinţare, e drept când se aplică la cazurile simple; când însă
voim a ne da seama de toate modalităţile adaptării sau să cercetăm mecanismele ei, ne lovim de
mari greutăţi ce sunt numai de competenţa specialistului.
Dar să vedem pe ce se întemeiază evoluţioniştii şi neoevoluţioniştii când îşi definesc ideile
referitoare la mediul biologic !
Animalul şi mediul. Prima observaţie care se impune, când se cercetează lumea animalelor, este
cea după care între aceasta şi mediul înconjurător este o armonie perfectă. Se pare că fiecare
organism a ajuns la perfecţiunea maximă necesară pentru a supravieţui în locul în care trăieşte.
Corespondenţa dintre caracterele morfo-fiziologice ale individului şi condiţiile mediului său extern
este deplină. Această caracteristică care este uimitoare s-a constituit într-un argument favorit al
vitaliştilor, care au considerat-o rezultatul acţiunii unui principiu vital, de esenţă imaterială,
ireductibil la procesele fizico-chimice şi inabordabil prin metodele cercetării obiective. Pe de altă
parte, mecaniciştii au respins posibilitatea existenţei unor procese vitale coordonate şi integrate la
nivelul organismului ca tot unitar, recurgând la explicare unor procese disparate, generalizând apoi,
nejustificat, concluziile parţiale stabilite. Disputa s-a rezolvat prin introducerea în biologie a
concepţiei cibernetice, care a readus în atenţia cercetătorilor şi a fundamentat două noţiuni
compromise anterior: integralitatea şi spontaneitatea organismului, atât la nivel individual, cât şi
supraindividual. Potrivit biociberneticii viaţa nu mai este privită ca rezultat unilateral al unei forţe
organice vitale, de natură enigmatică şi incognoscibilă şi nici ca efect al acţiunii unilaterale a
mediului asupra unui organism pasiv, care nu face altceva decât să aştepte solicitările stimulilor
externi pentru a reacţiona. Supravieţuirea, adaptarea, finalitatea şi evoluţia organismelor vii este
rezultatul activităţii sistemelor biologice, care fiind în continuă interacţiune cu mediul,
recepţionează, prelucrează şi emit informaţia, păstrându-şi autonomia, integralitatea şi echilibrul
dinamic.
Sistemele biologice. Organizarea materiei vii este partiţionată în sisteme diferite ca structură şi
funcţiuni, de la simplu la complex. Aceste sisteme se comportă ca sisteme cibernetice deschise,
primind continuu informaţie de la alte sisteme, exterioare, modelând-o – potrivit propriei lor
structuri –, codificând-o, acumulând-o şi prelucrând-o, pentru a emite, la rândul lor, o nouă
informaţie. Schimbul continuu de informaţie şi energie face ca sistemele biologice să acţioneze
antientropic şi adecvat în vederea contracarării presiunilor fizice, chimice şi biologice exercitate
asupra lor de mediu. Aceste presiuni tind să dezorganizeze structura sistemelor biologice şi să le
perturbe echilibrul funcţional. În acest fel sistemele biologice sunt capabile de autoreglare,
autoconservare, autoreproducere şi autodezvoltare, manifestându-se ca sisteme ultrastabile şi
finalizate.
Se disting două linii ierarhice în organizarea sistemică a lumii vii: linia ierarhică individuală sau
morfofiziologică – reprezentată prin ierarhia sistemelor integrate în organism – (nivelul de
organizare al materiei vii fiind, în acest caz, organismul individual) şi linia ierarhică
supraindividuală (nivelul de organizare al materiei vii fiind, în acest caz, populaţia sau specia,
biocenoza şi biosfera; primul sistem de organizare supraindividual este sistemul populaţional sau al
speciei, obiect şi câmp de acţiune al selecţiei naturale, prin intermediul căreia se realizează
autocontrolul şi autoreglarea parametrilor săi structurali şi funcţionali). Toate aceste nivele de
organizare au drept însuşire unică universalitatea biosistemelor prin care sunt reprezentate,
deosebindu-se de nivelurile sub-individuale de integrare (atomi, molecule, celule – cu excepţia celor
ce se constituie ele însele în organisme unicelulare –, ţesuturi şi organe) ce nu pot exista ca sisteme
autonome. Forma elementară şi universală de existenţă organizată a materiei vii este organismul
individual, indiferent de gradul său de dezvoltare (precelular, unicelular, pluricelular). În evoluţia
sistemelor biologice organismele reprezintă treapta cea mai superioară, ele însele fiind dispuse pe o
scară evolutivă vast ramificată, de la formele simple unicelulare până la cele complexe, vertebratele
homeoterme. La animale apare şi se perfecţionează progresiv un sistem subindividual, sistemul
neuroendocrin, care preia tot mai mult rolul unui centru de comandă ce coordonează mecanismele
prin care se realizează toate celelalte funcţii ale sistemului viu şi mai cu seamă integralitatea sa.
Lumea animală reprezintă o ultimă treaptă a procesului evolutiv ce a condus la apariţia unor
biosisteme cu o structură complexă şi o funcţionalitate eficientă, cu o mare capacitate de autoreglare
şi integrare. Comparativ cu organismele vegetale, animalele dispun de o rază de acţiune şi o
mobilitate mult mai mare care decurge din perfecţionarea mărită a comportamentului sensorimotor.
Diferitele populaţii vegetale şi animale sunt integrate într-un alt nivel de organizare a materiei
vii, reprezentat prin sistemul biocenotic, în cadrul căruia se realizează exploatarea eficientă a
resurselor energetice ale ecosistemului. Nu s-a putut demonstra existenţa unui nivel de organizare
biosistemică intermediar între biocenoză şi biosferă.
La nivelul individual integralitatea sistemelor este rezultatul diferenţierilor structurale şi
funcţionale, cât şi al unor conexiuni de natură biochimică, fiziologică şi morfologică. La nivel
populaţional conexiunile ce asigură integralitatea sistemelor sunt dependente nu numai de factorii
genetici ci şi de cei ai dezvoltării unor relaţii intra– şi interspecifice foarte variate.
Este cert faptul că sistemele biologice se raportează fără încetare la mediul ecologic extern.
Viaţa organismelor este condiţionată de mediul extern (totalitatea elementelor şi factorilor care
condiţionează viaţa organismelor). Acesta desemnează natura materiei care reprezintă ecosistemul
speciei (mediu acvatic, aerian, subteran sau terestru). De aceea, pentru ansamblul factorilor care
acţionează în imediata vecinătate a organismului, determinându-i efectiv existenţa, se foloseşte
denumirea de mediu ambiant (eficient) sau ambianţă.
Factorii de mediu cu care un organism se află în interacţiune se împart de obicei în abiotici
(climatici, chimici, edafici) şi biotici (fitobiotici şi zoobiotici).
Aceşti factori îşi exercită acţiunea în cadrul unui anumit spaţiu de viaţă (loc geografic,
ecosistem) determinat atât la nivel de specie, cât şi de individ.
Spaţiul de viaţă este zona geografică de care au nevoie animalele pentru a-şi desfăşura ciclul
vital de trai. Orice specie animală este răspândită numai în interiorul unei zone geografice precis
delimitate – şi aceasta datorită caracteristicilor şi trebuinţelor sale –, numită arie de răspândire sau
areal. În interiorul acestei arii animalul se stabileşte numai în locuri în care găseşte ambianţa
necesară vieţii şi a căror totalitate constituie habitatul speciei.
Zona de subzistenţă limitată în mod natural, caracterizată prin anumite proprietăţi topografice,
fizice şi chimice, şi ocupată de o asociaţie de populaţii vegetale şi animale este denumită – în
ecologie – biotop. Sistemul de populaţii vegetale şi animale ce trăieşte într-un biotop şi în cadrul
căruia se stabilesc anumite relaţii determinate de dobândirea hranei şi ocuparea spaţiului se numeşte
biocenoză. Între componenţii biocenozei se stabilesc, prin autoreglare, anumite raporturi numerice
care exprimă o stare de echilibru biologic. Acest echilibru nu este stabil ci suferă fluctuaţii periodice
sau chiar ruperi bruşte. Invaziile de animale în natură sunt consecinţe fireşti ale unor asemenea
ruperi de echilibru. Specia nu poate supravieţui în afara arealului şi a biotopului său.
Spaţiul de viaţă este împărţit eficient între indivizii de o anumită specie existenţi în biocenoză
printr-un mecanism numit în ecologie şi etologie teritorialism. Conceptul de teritorialism exprimă
faptul că un individ singur, în asociaţie cu un partener de sex opus sau împreună cu alţi indivizi de
aceeaşi specie, ocupă, foloseşte şi apără, pe o durată de timp variabilă, un anumit spaţiu de viaţă
numit teritoriu. Teritoriile sunt de mai multe feluri: individuale, familiale şi colective. În toate
aceste cazuri teritoriul nu reprezintă un spaţiu foarte omogen, ci are o structură bine diferenţiată,
cuprinzând locuri cu o semnificaţie biologică precisă. Deşi variază de la o specie la alta, structura
teritoriului cuprinde întotdeauna două categorii esenţiale de elemente: punctele fixe şi căile de
comunicaţie sau traseele.
Punctul central al teritoriului (ca semnificaţie biologică nu teritorială) este adăpostul (acesta
poate fi principal sau secundar(e)). Aici animalul simte că are o securitate maximă şi naşte puii.
Adăpostul reprezintă punctul nodal al unui anumit teritoriu deoarece el asigură ocupantului
condiţiile ecologice optime în cadrul ciclului nictemeral sau sezonier. Evident, noţiunea de adăpost
este generică şi include o mare varietate de locuri, unele doar folosite de animal, altele fiind
produsul activităţii lor. Motivaţia utilizării adăpostului poate fi foarte diferită: clocit, fătare,
creşterea puilor, evitarea duşmanilor, concurenţilor intraspecifici, factorilor climatici nefavorabili,
hibernare ş.a.
Un alt punct fix de întâlnire este locul de hrănire, întotdeauna situat departe de adăpost sau de
căile de comunicaţie, în apropierea cărora nici chiar animalele răpitoare nu obişnuiesc să vâneze.
Speciile care utilizează etajul arboricol se retrag frecvent pentru a consuma hrana pe elementele
situate la înălţime, mamiferele carnivore – în special cele de talie mică sau mijlocie – se retrag în
adăpostul principal sau în cele secundare, iar speciile sociale se hrănesc în mai multe puncte (pentru
a evita reduce ciocnirile ierarhice). Unele animale supraalimentate preferă să depoziteze excedentul
de hrană, formând rezerve.
În componenţa structurii teritoriului intră şi alte puncte cu o semnificaţie şi amplasare precisă:
locuri de adăpare, de efectuare a toaletei individuale, de depunere a produselor de excreţie, de
marcare, de împerechere ş.a.
La mamifere urinarea şi defecarea au căpătat o funcţie eco-etologică, fiind încorporate în
comportamentul teritorial şi în sistemul spaţiu-timp al speciei. La unele mamifere depunerea
produşilor de excreţie se efectuează fără o selectare prealabilă a locurilor respective, dar la altele
există puncte fixe destinate acestui scop (există două tipuri de excreţii: difuză şi localizată). S-a
constatat şi o legătură între tipurile de urinare şi defecare şi starea psihologică a animalului, în caz
de nelinişte sau panică instalându-se modalitatea difuză.
Marcarea teritoriului are rolul de a individualiza şi delimita spaţiul ecologic al animalului. La
mamifere, deşi există modalităţi de marcare optică şi acustică, a devenit predominantă, mai ales la
speciile macro-somatice, marcarea olfactivă, care constă din depunerea urinei, secreţiilor glandulare
sau, mai rar, a fecalelor, în anumite puncte ale structurii teritoriale. Marcarea olfactivă a apărut ca
un mecanism destinat să familiarizeze şi să asigure animalul atunci când el pătrunde într-un mediu
străin. Un loc marcat cu insistenţă este accesul în adăpost, în spaţiul adiacent acestuia existând cel
puţin un punct de marcare.
În interiorul teritoriului său animalul nu circulă de la un punct la altul în mod întâmplător, ci
foloseşte întotdeauna anumite trasee pe care le frecventează cu regularitate. Drumul cunoscut,
familiar animalului care-l foloseşte cu regularitate este o consecinţă a coordonării locomotorii
interne şi a economiei de efort. Acesta poate fi comparat cu un curent fluid diferenţiat în interiorul
unor mase vâscoase. Traseele fixe sunt mult mai evidente în cazul speciilor terestre. Analiza lor
comparativă permite distingerea a două tipuri principale şi anume: trasee perimetrale sau laterale
(dispuse de-a lungul limitelor amplasamentului) şi trasee radiale sau interioare (care leagă între ele
diferitele puncte cu semnificaţii precise incluse în structura spaţială a amplasamentului).
Deşi teritoriul este o entitate topografică, el nu trebuie imaginat ca o zonă strict delimitată de
graniţe fizice fixe, aşa cum sunt trasate suprafeţele funciare. Delimitarea teritoriilor este rezultatul
capacităţii organismului animal de a elabora tipare comportamentale spaţio-temporale înnăscute şi
perfecţionate prin învăţare. Unii etologi consideră că este mai bine să vorbim despre un
comportament teritorial, exprimându-se astfel faptul că animalul îndeplineşte anumite activităţi în
zone spaţiale strict localizate şi în perioade de timp bine definite. De aici şi existenţa mai multor
tipuri de teritorii, cu funcţionalităţi diferite. Orice teritoriu, indiferent de rolul său, este apărat de
către posesor împotriva intruziunii indivizilor de aceeaşi specie printr-un comportament agresiv
intraspecific care acţionează în sensul conservării speciei. În funcţie de acest tip de comportament
se constată că agresivitatea devine maximă în centrul teritoriului, în care se îndeplineşte activitatea
instinctivă esenţială şi descreşte pe măsură ce agresorul se depărtează de acest punct. Zona de
echilibru între atacat şi atacator, unde se mărginesc la ameninţări reciproce, este graniţa imaginară
netrasată topografic, ci determinată de un echilibru de forţe comportamentale. Mecanismul astfel
definit se numeşte de delimitare teritorială. Conflictele teritoriale se evidenţiază în natură foarte rar
deoarece, prin diverse mijloace, se evidenţiază cât mai clar limita teritoriului. Această manieră de
delimitare a teritoriului se numeşte comportament de marcare. În cadrul acestuia animalul se poate
manifesta acustic, optic sau olfactiv, marcarea efectuându-se printr-una din aceste modalităţi sau
prin combinarea lor. În sfârşit, teritorialismul asigură: securitatea optimă a animalului, previne
agresivitatea intraspecifică, oferă condiţii optime pentru creşterea, protejarea şi instruirea puilor şi
previne suprapopularea. Din această scurtă înşiruire decurge şi rolul adaptativ al teritorialismului.
Teritoriul este exploatat de animal după un deosebit de bine pusă la punct relaţie spaţiu – timp.
Această relaţie se cuantifică în sistemul bioritmic noapte-zi, denumit şi micul sistem noapte-zi sau
ciclul vital nictemeral. Acest sistem evoluează în paralel cu altul – cel puţin la fel de important –
marele sistem spaţiu-timp sau ciclul vital sezonier, care cuprinde bioritmuri lunare sau anuale şi
care se referă la existenţa speciei desfăşurată în interiorul ariei sale de răspândire.
Factorii abiotici. Extrem de variaţii factori de mediu sunt clasificaţi în două categorii: abiotici
(fizici) şi biotici. Acţiunea acestora asupra organismelor variază sensibil de la o specie la alta.
Există o creştere pe verticală a diferitelor nivele de organizare a sistemelor vii, în sensul creşterii
capacităţii de a răspunde tot mai activ, variat şi adaptaptiv, între anumite limite din ce în ce mai larg
distanţate, la modificările mediului, în general, şi ale mediului fizic, în special, evoluţia constând
dintr-o creştere a autonomiei organismului faţă de un habitat tot mai lărgit. Capacitatea de a
răspunde activ şi adecvat la condiţiile de mediu sunt extrem de evoluate la mamifere care, prin
apariţia homeotermiei, sunt bine adaptate. Există, pe de altă parte, şi diferenţieri în cadrul aceleiaşi
specii, indivizi eurobionţi (cu labilitate adaptativă faţă de ambianţe variabile) sau stenobionţi (cu
adaptare rigidă faţă de ambianţe constante şi comprimate).
Categoria de factori biotici, care constituie pentru mamifere o componentă esenţială a
ambientului lor, se subîmparte în două tipuri: factori fitobiotici şi zoobiotici (intraspecifici pentru
animalele din aceeaşi specie şi interspecifici pentru animalele din specii diferite). În funcţie de
aceste semnificaţii, între două animale aparţinând aceleiaşi specii se stabilesc relaţii foarte variate
prin intermediul unor comportamente caracteristice. Aceste relaţii se stabilesc şi între animale din
specii diferite (duşman, pradă, concurent biologic de rang superior sau inferior, simbiont, comensal
sau parazit. Raporturile ce se stabilesc între ele pot fi de tipul prădător-pradă, ierarhie biologică,
simbioză, comensalism sau parazitism.
Studiul relaţiilor ce se stabilesc între organism şi mediul extern formează obiectul ecologiei.
Obiectul de studiu al etologiei, comportamentul reprezintă totalitatea activităţilor senzorialo-
motorii coordonate, prin care un organism intact acţionează adecvat în vederea menţinerii
integralităţii sale ca sistem individual, dar şi a integralităţii sistemului populaţional căruia îi
aparţine, în condiţiile unui mediu în permanentă schimbare, adaptându-se acestui mediu şi
adaptând – totodată – mediul nevoilor sale. Activităţile comportamentale pot fi relativ simple
(actele reflexe) sau complicate (instinctele şi formele de învăţare).
Comportamentul are o dublă determinare cauzală, exogenă şi endogenă, este determinat de
impulsuri (din mediul extern) şi motivaţii (de ordin emoţional). Nu toate impulsurile sunt motiv
pentru reacţii. Numai unele au încărcătură semnificativă pentru declanşarea motivaţiei ce va duce la
reacţie sau mecanismul declanşator înnăscut. Reacţia este determinată de relaţia stimul-semnal (de
cele mai multe ori mai multe astfel de perechi declanşează reacţia). O altă categorie de factori ce
declanşează reacţia sunt denumiţi tipar fix de acţiune şi taxie. Reacţia este determinată nu numai de
aceşti factori (externi), ci şi de factori interni (dovediţi de etologi, neurofiziologi şi endocrinologi)
cum ar fi hormonii, stimulii senzoriali interni şi impulsurile automate emise ritmic de sistemul
nervos central. Reacţia se naşte – în consecinţă – la acumularea energiei specifice de acţiune ca
rezultantă a cumulării factorilor interni cu cei externi. Lipsa de reacţie la atingerea pragului de
declanşare a răspunsului poate fi datorată unor factori mai greu de surprins prin experiment şi ţine
de specificitatea individuală.
Comportamentul are în mare măsură un caracter înnăscut, instinctiv, fiind o parte a
echipamentului adaptativ al animalului şi putând fi studiat ca orice parte a biologiei acestuia. Este
adevărat că o mare parte din comportament se modifică în cursul experienţei ontogenetice, mai ales
prin învăţare.
Potrivit concepţiei filogenetice (care se naşte, în timp, după teoria comportamentului apetitiv)
centrii fiecărui nivel ierarhic al sistemului nervos controlează un anumit tip de comportament
apetitiv, care este mai generalizat la nivelele superioare şi din ce în ce mai specializat pe măsură ce
coboară la centrii inferiori. Coborârea treptată a acţiunii nervoase de la centrii superiori la cei
inferiori are drept rezultat stimularea unuia sau mai multor centri de la nivelul actului consumator,
efectuarea acestuia şi epuizarea stocului de impulsuri acumulat.
Chiar dacă instinctele nu sunt corelaţionate, unii cercetători cred că există câteva cicluri
funcţionale între care menţionăm cel al mediului, hranei, sexului, duşmanului şi jocului.
Necorelaţionarea vine din existenţa unui mecanism inhibitor de blocare a impulsurilor, care există la
fiecare nivel al centrilor nervoşi, şi care previne efectuarea simultană a două comportamente
instinctive majore diferite. De aceea, denumirea unui instinct ar trebui să se facă mai degrabă pe
baza mecanismului său neurofiziologic, deşi acesta este mai puţin evident decât scopul la care
serveşte instinctul. Acesta se defineşte ca fiind un mecanism nervos organizat ierarhic, sensibil la
anumite impulsuri de origine endogenă sau exogenă – capabile de a acumula, declanşa şi
direcţiona – şi care răspunde la aceste impulsuri prin mişcări coordonate, ce contribuie la
supravieţuirea individului şi speciei. Instincte cu adevărat dominante sunt cele ale reproducerii,
dobândirii hranei, somnului şi îngrijirii corporale (comportamentul de confort). Cârduirea,
selecţionarea mediului, teritorialismul şi agresivitatea ar constitui instincte subordonate, încorporate
celorlalte activităţi instinctive dominante, manifestându-se numai în cadrul acestora şi niciodată
independent de ele.
De aici decurge observaţia după care există conflicte motivaţionale care pot determina trei tipuri
distincte de comportament: comportamentul ambivalent (când centri nervoşi de la un nivel inferior
primesc impulsuri de la centrii de nivel superior, aparţinând unor activităţi instinctive antagonice
sau diferite care de obicei se inhibă reciproc), activităţile de substituţie sau de transfer (mişcări care
nu aparţin tiparului motor al instinctului activat în acel moment; ele apar când există un surplus de
energie motivaţională, care nu se poate descărca pe cale normală; acestea sunt întotdeauna tipare
înnăscute) şi activităţile redirecţionate (când unul din cele două instincte aflate în conflict nu este
complet blocat, surplusul de energie impulsionată fiind deviat de la stimulul ce a declanşat actul
consumator către un alt stimul prezent în ambianţă, dar neadecvat, fără a se schimba însă canalul
motivaţional al instinctului obstrucţionat) .
Din punct de vedere ecologic şi etologic un animal poate avea, pentru congenerul său, atât
semnificaţia unui partener cât şi a unui rival, fiind purtătorul unei duble semnificaţii, de atragere sau
de respingere. În consecinţă, între membrii unei specii se pot stabili relaţii care îmbracă fie forma
unui comportament de apropiere sa de cârduire (speciile în care predomină acest comportament se
numesc sociale), fie forma unui comportament de respingere sau de distanţare (speciile în care
predomină acest tip de comportament se numesc solitare). Cele două tendinţe opuse suferă
fluctuaţii periodice în cursul cărora când una, când cealaltă devine predominantă, în ansamblul
instinctelor ce formează activitatea comportamentală globală.
Viaţa în grup oferă o serie de avantaje individului în lupta sa pentru supravieţuire, înlesnindu-i
obţinerea unor condiţii ecologice favorabile, evitarea factorilor de mediu ostili, salvarea de
duşmani, dobândirea mai eficientă a hranei. Toate vertebratele, chiar şi cele considerate solitare, se
reunesc pe perioade mai scurte sau mai lungi cu indivizi de aceeaşi specie în vederea reproducerii şi
a creşterii puilor. Aceste agregări pot fi temporare sau permanente şi au o anumită structură care se
modifică în cadrul sistemului spaţiu-timp, fapt ce pare să confirme opinia după care cârduirea este
un subinstinct încorporat unei activităţi instinctive majore.
Pentru ca un animal să poată stabili relaţii intraspecifice normale are absolută nevoie de o
stimulare socială în primele momente de viaţă, constând dintr-un contact senzorial cu indivizi
aparţinând aceleiaşi specii. Stimularea socială timpurie se realizează la mamifere prin contactul
stabilit, imediat după naştere, cu părinţii, cu ceilalţi pui din aceeaşi generaţie sau cu alţi membri ai
grupului. În general, însă, contactul hotărâtor rămâne cel dintre pui şi mamă, care se realizează
printr-un proces de imprimare, a cărui perioadă critică variază în funcţie de specie, dar, de obicei,
este situată în etapa imediat următoare naşterii puiului. Consecinţele stimulării sociale timpurii sunt,
în primul rând, fixarea afectivă a puiului faţă de mamă, care îi asigură supravieţuirea prin hrănire,
toaletare, instruire şi, în al doilea rând, fixarea caracteristicilor de specie datorită cărora puiul va
putea, pe parcursul întregii sale vieţi, să-şi recunoască congenerii, lucru esenţial pentru reuşita
procesului de izolare reproductivă ce asigură supravieţuirea speciei.
Deşi cârduirea pare să nu fie un instinct autonom, totuşi, la speciile denumite sociale sau gregare,
el este implicat în majoritatea activităţilor instinctive, astfel încât se poate vorbi la ele despre o
dispoziţie aproape permanentă de agregare. Etologia a clarificat în mare măsură mecanismele de
coeziune a grupelor sociale, stabilind concluzii utile. Un veritabil grup social se formează atunci
când există o atracţie interindividuală activată de stimuli-semnal specifici. Agregarea poate fi, din
acest punct de vedere, ocazională (specifică vertebratelor inferioare), anonimă (acestea pot fi
închise, indivizii nu se recunosc individual, dar recunosc toţi membrii grupului după mirosul
colectiv rezultat din marcarea olfactivă reciprocă sau deschise) şi grupurile individualizate (atracţia
socială se bazează pe legătura cunoaşterii individuale între toţi membrii colectivităţii).
Rolul comportamentului de respingere este de a dispersa indivizii sau grupurile în anumite locuri
şi momente ale spaţiului spaţiu-timp, astfel încât să se evite suprapunerea sferelor de activitate,
asigurându-se un acces cât mai uniform posibil la situaţiile stimulatoare şi sursele energetice
necesare diferitelor instincte majore (de exemplu teritorialismul). Agresivitatea, deşi instinctivă,
reprezintă un rezultat al interacţiunii între organism şi mediu. În acest sens, pe măsura evoluţiei
sistemelor biologice, mecanismele declanşatoare şi efectoare ale comportamentului agresiv, ca şi
ale altor tipuri de comportament, pierd din specificitate şi rigiditate şi devin tot mai dependente de
experienţa ontogenetică, rămânând, însă, prezentă, la toate nivelele, disponibilitatea înnăscută a
manifestărilor agresive.
În cazul speciilor sociale, funcţia adaptativă a agresivităţii se mai concretizează prin structurarea
grupului de indivizi într-un sistem de trepte ierarhice, denumit în etologie, cu un termen
antropomorfic, nu tocmai fericit ales, ierarhie socială, sistem care, în condiţiile naturale, se
dovedeşte avantajos pentru conservarea speciei. În primul rând, ierarhia socială, stabilind un sistem
de ranguri, previne ciocnirile agresive anarhice şi inutile, dăunătoare atât indivizilor cât şi grupului.
În al doilea rând, ea creează o structură stabilă care asigură protecţia sau supravieţuirea indivizilor
mai slabi şi favorizează caracterul adaptativ al biocomunicaţiei intraspecifice, deoarece membrii
grupului urmează, de regulă, prin inducţie simpatetică sau imitare, comportamentul indivizilor mai
experimentaţi, care ocupă un rang superior, permiţând chiar, la unele specii, transmiterea
informaţiilor de la o generaţie la alta.
Sistemul de dominaţie şi subordonare care constituie ierarhia socială se stabileşte prin lupte
ritualizate şi simulate, în cursul cărora indivizii mai slabi nu sunt afectaţi fizic, ci sunt siliţi să înveţe
şi să accepte situaţia lor de subordonaţi. Aceasta presupune frânarea agresivităţii prin adoptarea
unor atitudini de supunere sau împăciuire, care implică adeseori retragerea din faţa adversarului şi
evitarea lui în situaţii stimulatorii cu semnificaţii deosebite. Cu cât animalul subordonat are un rang
mai inferior, cu atât dispune de libertate de acţiune mai mică. El nu are acces în adăpostul sau
refugiul principal şi nici în cele mai optime refugii secundare, nu se poate atinge primul de hrană şi
nu are acces la femele decât în măsura în care masculul de rang superior se arată indiferent de
asemenea tentative, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă.
Cunoaşterea individuală inhibă agresivitatea.
Structura ierarhică a uni grup organizat este, în realitate, foarte complicată. Rareori aceasta are o
formă lineară, de obicei se ramifică, existând atât o ierarhie a masculilor cât şi una a femelelor. Pe
de altă parte, ierarhia socială nu este niciodată rigidă, deoarece survin în permanenţă mici
modificări. La unele specii femelele în estru sau gestante dobândesc un rang superior. Acelaşi lucru
se întâmplă şi cu femelele inferioare din momentul în care încep a fi preferate de masculii
dominanţi. Asemenea fenomene au fost observate mai ales la primate.
Poziţia de individ dominant a unui animal depinde, mai ales în cazul masculilor, de o anumită
postură şi energie potenţială specifică, de natură neuroendocrină, care alimentează comportamentul
de impunere, propriu dominantului. Modificările importante ce survin uneori în morfologia
masculilor dominanţi pot determina rangul ierarhic. Aceste modificări constau în primul rând în
vătămări corporale ce afectează mai ales organele dimorfismului sexual. Dar pierderea rangului
superior poate fi produsă şi pe cale pur fiziologică, în urma unui efort psihic şi fizic intens.
La animalele gregare există şi o relaţie între individ şi grup exprimată sub forma densităţii
grupului, care variază de la o specie la alta. Densitatea grupului depinde de distanţa socială, care
este depărtarea maximă dintre indivizii aceluiaşi grup, şi de distanţa individuală, care este
depărtarea minimă dintre indivizii grupului respectiv. Există specii la care distanţa individuală
lipseşte, animalele respective tolerând şi chiar căutând contacte corporale strânse. Aceste specii au
fost denumite animale de tip contact, din această categorie făcând parte primatele. Alte specii fac
parte din animalele de tip distant.
Chiar şi în perioadele de repaus grupul de animale gregare manifestă o densitate crescută. Sexul,
vârsta şi starea fiziologică influenţează, de asemenea, relaţiile individului cu grupul. Perioada de rut
reduce distanţa socială între sexe, contribuind la formarea unor grupuri dense. Invers, la femelele
gestante de mamifere se constată, în perioada premergătoare fătării, o tendinţă de a se izola de grup.
La unele specii de mamifere, masculii se separă, de asemenea, de cârd după terminarea rutului.
Masculii şi femelele bătrâne manifestă tendinţa de a se izola de grup. În cazul masculilor, înaintarea
în vârstă este însoţită, de obicei, de o creştere a agresivităţii.
Comportamentul suferă o serie de modificări în cursul vieţii individuale a individului care se pot
datora fie proceselor de dezvoltare sau maturare a tiparelor neuromotorii înnăscute, fie unor variate
procese de învăţare.
Învăţarea este un proces nervos central care produce, sub influenţa mediului extern, modificări
de durată în mecanismele comportamentale înnăscute. Aceste modificări se pot referi la
modalitatea de executare a tiparului motor sau, mai frecvent, ele afectează numai mecanismul de
declanşare fără a schimba elementele răspunsului. Învăţarea nu trebuie să fie confundată cu inducţia
simpateutică care este un proces de copiere, imitare. Învăţarea prin imitare este caracteristică unui
număr extrem de restrâns de specii. Cele mai răspândite forme de învăţare sunt: habituarea
(obişnuirea, familiarizarea animalului cu ambianţa printr-o contactare senzorială treptată ca urmare
a stingerii răspunsurilor faţă de repetarea monotonă a stimulilor lipsiţi de semnificaţie pozitivă sau
negativă; datorită acestui tip de învăţare animalul este capabil să sesizeze cele mai neînsemnate
modificări ale mediului), învăţarea latentă sau învăţarea asociativă (este de două feluri:
condiţionarea de tip I sau de răspuns – studiată de I. P. Pavlov, constă din asocierea repetată a unui
stimul iniţial indiferent animalului, cu un alt stimul specific declanşării unei reacţii instinctive
reflexe, ajungându-se la un transfer de semnificaţie prin care stimulul indiferent primeşte o valoare
stimulatorie specifică, devenind capabil să declanşeze singur reacţia reflexă care dobândeşte astfel
un caracter condiţionat; această formă de învăţare este insuficientă pentru a explica comportamentul
global efectuat de un animal activ – şi condiţionarea de tip II sau instrumentală, operantă sau de tip
Skinner – tipul de învăţare este studiat de şcoala behavioristă americană, prin metoda labirintului
sau a cutiei cu probleme, urmărindu-se comportamentul global al animalului, care poate efectua
mişcări libere, complexe, voluntare, cu caracter apetitiv; prin această condiţionare se întăreşte un
anumit comportament spontan al animalului, atât stimulul cât şi răspunsul fiind administrate
înaintea recompensei, astfel încât animalul învaţă, prin încercare şi eroare, însăşi reacţia de răspuns
adecvată, având posibilitatea să-şi desfăşoare relativ nestânjenit comportamentul său global normal;
învăţarea latentă se face fără nici un fel de intervenţie, doar prin luarea de contact cu ambianţa,
procesul fiind – în consecinţă – de lungă durată şi acumulativ şi se realizează prin două tipuri de
comportament: de curiozitate sau explorare şi comportamentul ludic sau jocul) şi – după unii autori
– inteligenţa (este considerată de unii autori drept forma cea mai superioară de învăţare, iar de alţii
o manifestare calitativ deosebită reprezentând procesul nervos prin care animalul – sau omul –
sesizează brusc o nouă relaţie între două sau mai multe elemente ale ambianţei sale şi, restructurând
câmpul lui perceptiv configuraţional, ajunge, în mor indirect, la atingerea unui scop pe care nu-l
poate atinge direct; inteligenţa reprezintă capacitatea de a înţelege, de a intui o situaţie nouă şi de a
reacţiona adecvat; actul inteligent se bazează pe celelalte forme de învăţare, pe care le implică, pe
memorie, anticipare şi elaborarea unor tipare interioare).
Capacitatea de învăţare are o bază înnăscută, deoarece s-au constatat predispoziţii filogenetice de
învăţare, care diferă în funcţie de specie, de reacţia comportamentală ce se cere învăţată, de
localizarea în spaţiu şi de programarea în timp. Există perioade critice de învăţare legate de
fenomenul de imprimare sau impregnare.
Învăţarea reprezintă, aşadar, o modificare ontogenetică a comportamentului, dar ea se bazează pe
o programare şi localizarea filogenetică, pe unele tipare înnăscute şi pe mecanismele acestora.
Comportamentul este adaptativ deoarece, asemenea tuturor particularităţilor structurale şi
funcţionale ale organismului viu, tinde să păstreze integritatea individului şi speciei într-un mediu
ostil.
Activităţile efectuate în avantajul direct al individului sunt comportamentul de hrănire (acesta
diferă de la o specie la alta, dar se compune întotdeauna dintr-o fază apetitivă şi una consumatoare;
animalele care au gama elementelor cu semnificaţie de stimul alimentar şi cu valoare nutritivă este
foarte largă au fost denumite eurifage, spre deosebire de animalele cu un regim de hrană restrâns,
denumite stenofage – acestea din urmă sunt foarte rare) şi comportamentul de salvare (acesta se
referă la acţiunile desfăşurate de animal pentru a-şi salva integritatea fizică în faţa atacului unui
prădător; duşmanii naturali pot fi recunoscuţi prin învăţare; omul reprezintă pentru animale
duşmanul universal – motivele pentru această reacţie nu sunt cunoscute suficient; reacţia animalului
nu este evidentă până nu se îndeplinesc condiţiile distanţei de fugă; fuga este necesară pentru a
menţine o distanţă constantă de prădător; o dată cu atingerea acestui obiectiv se instalează, din nou,
starea de relaxare; în cazul în care animalul este ajuns se declanşează reacţia critică în care
animalul urmărit îşi pune toată energia de care este în stare).
Activităţile în avantajul grupului sunt cumulate în comportamentul care avantajează grupul.
Acestea presupun colaborarea a cel puţin doi indivizi. În efectuarea acestei cooperări un rol
determinant îl au aşa numiţii declanşatori sociali sau sociosemnale (etalarea unor structuri speciale,
efectuarea unor mişcări caracteristice, emanarea unor mirosuri, emisia unor sunete tipice, toate
acestea având capacitatea de a declanşa la alţi indivizi de aceeaşi specie răspunsuri înnăscute şi
totdeauna aceleaşi.
Declanşatorii sociali sunt rezultatul unei ritualizări, proces etologic prin care un comportament
aparţinând unei anumite motivaţii se formalizează, căpătând o funcţie expresivă, cu rol în
biocomunicare, devenind astfel un stimul-semnal incorporat filogenetic într-o motivaţie, diferită de
cea originară, asigurându-se mecanisme eficiente de cooperare intraspecifică. Cel mai important
comportament în slujba comunităţii este reproducerea. Un alt mod de comportament de acest tip
este agresivitatea sau intoleranţa intraspecifică.
Maimuţele antropoide, rudele cele mai apropiate ale omului. Din grupul antropoidelor fac parte
mai multe categorii de maimuţe mari între care cităm cimpanzeul, gorila, urangutanul şi o maimuţă
de dimensiuni mijlocii, gibonul. Antropoidele au primit această denumire (ce semnifică
„asemănătoare omului”) deoarece ele prezintă un număr impresionant de caracteristici
asemănătoare cu cele ale omului. Arthur Keith a stabilit că din 1065 de caractere anatomice
prezente la om, 312 sunt proprii numai lui, 396 există şi la cimpanzeu, 386 există şi la gorilă, 354 se
întâlnesc şi la urangutan, 117 la gibon şi numai 113 la celelalte mamifere inferioare.
După cele mai noi opinii emise de oamenii de ştiinţă urangutanul apare ca maimuţă antropoidă
acum 15 milioane de ani, gorila acum 10 milioane, iar cimpanzeul – o dată cu hominizii – acum
aproximativ 5 milioane de ani.
Gibonii sunt maimuţe foarte greu de găsit în jungla în care se ascunde. Acesta este împărţit în
trei mari grupe. Prima dintre acestea este Hylobates lar (larul sau gibonul cu mâini albe) se găseşte
în Indochina şi Sumatra. A doua grupă, Hylobates lenciscus (wowo sau gibonul argintiu), îşi duce
viaţa în Sumatra, iar a treia grupă, Symphapangus syndactylis (siomangul sau gibonul mare), tot în
Sumatra. Aria foarte restrânsă a răspândirii acestuia, precum şi condiţiile foarte grele de contact, a
făcut ca această maimuţă să nu fie accesibil cercetătorilor.
Gorila (Gorilla gorilla) este un alt „verişor” neomologat. Aceasta trăieşte în Africa, fiind cea
mai mare maimuţă antropoidă, masculii atingând, uneori, 2-2,30 m şi greutăţi între 200 şi 300 kg.
Spre deosebire de cimpanzeu şi urangutan, gorila are un mod de viaţă predominant terestru,
căţărându-se rar şi nu pentru mult timp în copaci. Aici, la bifurcarea ramurilor, gorila îşi amenajează
un culcuş mare pe care-l căptuşeşte cu frunze, ierburi, muşchi şi în care se odihneşte în cursul
nopţii. Masculii bătrâni, însă, obişnuiesc să-şi amenajeze „cuiburile” pe pământ. Gorila se
deplasează mai uşor pe sol decât cimpanzeul, călcând cu toată talpa, nu numai pe marginea externă
a acesteia. De aceea, urmele paşilor săi seamănă cu cele lăsate de om, prezentând, ca şi acestea,
amprenta călcâiului.
Taxonomiştii (taxonomia este ştiinţa care se ocupă cu clasificarea organismelor vii; unii biologi
o consideră drept o ştiinţă a principiilor clasificării, pe când operaţiunea de clasificare propriu –
zisă formează obiectul sistematicii) n-au ajuns încă, aşa cum se întâmplă de obicei, la un consens în
ceea ce priveşte sistematica gorilelor. În general, se admite astăzi existenţa a două subspecii de
gorile: gorila de şes sau comună şi gorila de munte. Gorila de munte este astăzi o specie periclitată,
efectivul subspeciei fiind între 150 şi 200 de exemplare în libertate. Gorila de şes trăieşte în număr
de câteva mii de exemplare.
Gorilele nu le place să fie speriate sau deranjate. Sunt fiinţe paşnice şi blânde, dar foarte
puternice şi capabile să se apere cu străşnicie de îndată ce se cred ameninţate.
Grupa unitară de bază, asociere de maimuţe de ambele sexe şi de toate vârstele, care participă în
mod colectiv la căutarea hranei, creşterea tineretului, apărarea faţă de duşmani şi care au un teritoriu
bine definit, este bine alcătuită la gorilă, ca şi în cazul tuturor maimuţelor antropoide. În general, o
familie de gorile este formată dintr-un mascul adult, patru până la şase femele şi puii respectivi.
Conducătorul grupului este masculul, numit şi spate-argintiu, datorită unei dungi verticale de păr
alb-argintiu ce coboară de-a lungul spatelui. El asigură apărarea familiei şi menţine coeziunea
grupului. În amurg, gorilele încetează să se mai hrănească şi încep construirea noilor culcuşuri în
care vor dormi în cursul nopţii. În zori, după trezirea şi coborârea din „cuiburi”, ele reîncep căutatul
hranei. Peste câtva timp, grupul se opreşte pentru vreo jumătate de oră. Adulţii se odihnesc sau se
„purică” reciproc, în timp ce puii şi tineretul se joacă. După repaus, grupul îşi reia activitatea de
hrănire până la amiază, când survine cea mai lungă perioadă, circa o oră şi jumătate, de odihnă.
Restul zilei este din nou şi în cea mai mare măsură dedicat obţinerii hranei, până seara
nemaintervenind decât un foarte scurt repaus.
Acesta este modelul de bază, ideal, al activităţii grupului. El variază zilnic, în funcţie de
densitatea hranei, starea vremii şi zona de teritoriu în care se găseşte grupul. În zilele însorite, dacă
se află în centrul teritoriului lor, unde hrana este abundentă, gorilele se deplasează pe distanţe mici,
dedicând mai puţin timp mâncării şi mai mult odihnei. Dacă este o zi ploioasă, ele rămân în locul în
care le-a apucat ploaia şi reîncep hrănirea de îndată ce aceasta se opreşte. Contactul dintre grupuri
este rar, în acest caz asistându-se invariabil la o dispută între masculi. Urmările confruntărilor nu
sunt decât arareori drastice.
Gorilele din Ruanda şi Zair trăiesc în astfel de grupe unitare, compuse din 20-30 de animale,
femelele adulte fiind mai numeroase decât masculii – deşi sunt dominate de un mascul – în timp ce
femelele solitare trăiesc, nu în mijlocul nucleului de bază, ci la periferia grupului. Organizarea
socială este diferită de cea a urangutanului, cimpanzeului şi cimpanzeului pitic. La gorile structura
socială presupune mari antagonisme între masculi, ceea ce nu le permite vânătoarea colectivă şi o
diviziune a muncii.
Gorilele sunt recunoscute pentru grupele lor, unde cel mai bătrân mascul domină întreg grupul şi
unde adolescenţii masculi sunt alungaţi din nucleul de bază în momentul maturităţii lor sexuale, nu
numai pentru înlăturarea concurenţei, cât şi pentru evitarea consanguinizării. Pentru acest motiv, se
pot vedea masculi solitari plimbându-se la marginea teritoriului grupului respectiv. La gorile un
grup se dizolvă o dată cu moartea masculului.
Cât priveşte omorârea puilor, la gorile – spre deosebire de cimpanzei – morţii sau omorârea
puilor provine din mijlocul însuşi al grupului, hotărârea fiind luată în comun.
Duşmanii naturali ai gorilelor sunt foarte puţini. Leopardul este considerat singurul animal care
îndrăzneşte să încerce a ucide o gorilă, şi aceasta doar dacă este tânără sau bolnavă. Omul este, însă,
cel mai mare pericol pentru gorile.
Orangutanul (Pongo pygmaeus) este o specie de maimuţe antropoide care a primit, datorită
asemănării izbitoare cu omul, denumirea de Omul pădurii. Aceste animale extrem de solitare au
înălţimea de 1-2 m, cu capul mare, cu privire şi aspect aproape uman. Orangutanul şi-a câştigat
renumele – în Kalimantan, Malayezia – de cel mai puternic şi şiret animal al junglei.
Vegetarieni convinşi, hrana lor preferată o constituie frunzele zemoase ale orhideelor şi ferigilor,
ciupercile mari şi cărnoase, vlăstarii tineri ai pomilor, mugurii şi fructele tropicale, dar nu se dau în
lături şi sunt tot aşa de avizi şi pentru furnici şi albine, iar dacă nu mai găsesc altceva nu se sfiesc să
prindă o pasăre sau o veveriţă. Cu toate că jungla nu este de loc ospitalieră pentru locuitorii ei,
posibilităţile de asigurare a hranei fiind parcimonioase, cărăbuşii şi larvele constituind pentru
urangutani adevărate delicatese, după care se înnebunesc şi pentru acest considerent mare parte din
timpul lor disponibil îl folosesc pentru jupuirea scoarţei copacilor căzuţi, mai ales la mijlocul zilei,
acesta fiind timpul lor preferat pentru hrană. Dar epoca cea mai fericită şi cea mai activă a lor
începe o dată cu sezonul fructelor, când aceste animale atât de prudente sunt ocupate cu culesul de
durion, perioadă în care comit şi singura lor imprudenţă: aceea de a fi descoperite.
Urangutanul pare să nu cunoască senzaţia de sete, pentru că foarte rar poate fi văzut la marginea
unui râu pentru a se adăpa şi atunci când o face, pune o mână căuş în curentul apei şi o scoate uşor,
după care pentru a se răcori, îşi stropeşte zgomotos faţa şi corpul. De altfel, nevoia de sete şi-o
satisface din plin cu roua care acoperă frunzele pe care le mănâncă, cât şi cu sucul conţinut de
acestea. Teritoriile lor sunt destul de mari şi adesea ele se întind până la marginea unui râu, în care
nu se vor aventura niciodată dacă apa este prea adâncă, pentru că nu ştiu să înoate.
Puii de orangutan sunt zvăpăiaţi şi adesea neascultători, depinzând total în primele 6 luni de viaţă
de mama lor, hrănindu-se numai cu lapte, stând majoritatea timpului agăţaţi de corpul femelei,
nepărăsind-o nici un moment, nici în timpul pelerinajului pentru căutarea hranei şi nici în timpul
somnului.
Cam la vârsta de un an, apar primele semne de independenţă, când puii ies în lume să exploreze
fiecare colţ de tufă, dar şi asta cu prudenţă şi numai sub ochiul atent al mamei care, chiar când se
deplasează din copac în copac, are grijă să-şi aştepte odrasla.
Dar, timpul trece, puii cresc mari şi prea grei pentru a mai fi purtaţi în spinarea mamei. Vigoarea
lor creşte o dată cu vârsta. Încep să-şi cunoască bine teritoriul, ceea ce constituie o bună măsură de
siguranţă. Sunt gălăgioşi şi curioşi, dar, cu toate acestea, până la vârsta de trei ani vor rămâne tot
sub tutela mamei, care nu-i va scăpa din ochi şi care-i va învăţa cum să se ferească de veşnicii lor
duşmani: şarpele, crocodilul şi oamenii.
Contrar celorlalte maimuţe antropoide, ca cimpanzeii şi gorilele, care trăiesc în triburi,
orangutanul este un individualist, formând grupuri mici de câte 3-4 exemplare din tineret, care,
separându-se de mamele lor, îşi iau libertatea de acţiune pe cont propriu. Prima lor grijă este, în
afară de obişnuita căutare a hranei, construirea cuibului care constituie o îndeletnicire învăţată încă
din timpul copilăriei şi căreia i se dedică cu toată pasiunea. Construcţia cuibului nu este numai o
artă pentru ei, ci este un act comportamental deosebit de important în viaţa urangutanului, deoarece
el este veşnic în căutarea hranei pe un teritoriu imens şi îşi face un cuib în fiecare seară. Aşezat în
copacul cel mai înalt, cu o pardoseală din ramuri împletite şi tapisate cu un strat gros de frunze,
cuibul nu este folosit înainte de a fi încercat dacă este sau nu rezistent. Apucându-l cu amândouă
braţele îl presează puternic, îl zgâlţâie, şi îl mai consolidează acolo unde socoteşte necesar că mai
este nevoie de o îmbunătăţire. Adesea, seara înainte de culcare îşi va aşterne peste corp o cuvertură
de frunze care-l va proteja de insecte sau ploaie. Sunt foarte meticuloşi în fiecare seară cu
protocolul culcatului, încât îşi petrec ore întregi pentru aranjarea şi fasonarea adăpostului.
Cu viaţa lui prea puţin liniştită, orangutanul nu trăieşte mai mult de 30 de ani. În perioada de
împerechere, masculii se adună împreună şi emit nişte sunete puternice pentru a atrage femelele şi
se pare că acela care face mai mult zgomot va merita şi favorurile acestora. O dată cu înaintarea în
vârstă, ei devin greoi şi prea graşi ca să se poată căţăra până în vârful copacilor. Vor rămâne până la
urmă nişte solitari, care nu vor mai fi în stare să facă nici un rău, dacă nu vor fi deranjaţi şi plictisiţi
prea mult.
Cimpanzeul (Pan troglodytes) este, fără îndoială, antropoidul cel mai familiar omului. Patria sa o
constituie regiunile împădurite ale Africii Centrale unde, iniţial, au fost descrise zece specii diferite
de cimpanzei, ulterior operându-se însă mai multe reducţii, astfel încât astăzi majoritatea biologilor
acceptă existenţa a numai două specii: cimpanzeul comun, având patru rase geografice distincte, şi
cimpanzeul pitic sau bonobo.
Dacă omul nu ar cunoaşte cimpanzeul, scria Konrad Lorenz, el ar accepta mult mai uşor
originea sa animală.
Într-adevăr, marea asemănare a cimpanzeului cu omul îl face pe acesta din urmă să-l perceapă nu
atât ca pe un animal, cât ca pe o figură umană, caricaturală şi degenerată, mai ales atunci când este
vorba de cimpanzeii captivi din circuri şi grădini zoologice.
Cimpanzeul are obiceiul să examineze foarte atent un obiect apropiindu-l de faţă (sau aplecându-
şi faţa spre el), fiind de multe ori înclinaţi să credem că simţul olfactiv ar fi pe primul plan. De fapt,
el şi-l apropie de faţă pentru a-l pipăi cu buzele şi în cazul unui obiect potenţial periculos – gestul
înseamnă şi prudenţă – pentru a-l aduce în imediata apropiere a principalei arme a maimuţei: dinţii.
Cu toate acestea, simţul olfactiv are un deosebit rol în alegerea hranei şi în descoperirea duşmanilor
iminenţi.
Auzul cimpanzeilor pare să fie mai bun decât al omului, mai ales în ceea ce priveşte perceperea
vocalizelor înalte. De asemenea, acuitatea vizuală şi distingerea culorilor sunt destul de
asemănătoare la om şi cimpanzeu. Cimpanzeul reacţionează cu o extraordinară intensitate la toate
schimbările produse în câmpul vizual, în timp ce zgomotele îl lasă aproape indiferent. Nici simţul
tactil nu diferă prea mult de al omului, numai că el se concentrează mai mult în buze decât în vârful
degetelor. Atitudinea lor schimbătoare, umorul şi capriciul, gelozia, glumele şi joaca, felul în care
procedează ca atenţia să fie atrasă asupra lor, modul de a intimida sau de a se impune constituie tot
atâtea calităţi sau tot atâtea defecte. De altfel, cota dinamică emoţională a vieţii lor este în directă
corelaţie cu existenţa relaţiilor sociale şi cu raporturile reciproce dintre indivizi. Cu toate că cea mai
mare parte a maimuţelor antropoide duc o viaţă gregară, cimpanzeii şi gorilele formează grupuri
familiale din 4 până la 10 indivizi: un mascul şi mai multe femele adulte, având lângă ei un
exemplar mai tânăr, alergând cu toţii în căutarea hranei. Grupul duce o viaţă nomadă, deşi nu se
cunoaşte încă cu precizie aria de migraţiune şi mărimea teritoriului. Majoritatea grupurilor îşi aleg
un şef, alegere care nu constituie întotdeauna un rezultat al luptei pentru supremaţie, dar care
depinde în bună măsură şi de un consimţământ luat de comun acord, acest act fiind precedat de o
serie de provocări de intimidare sau de demonstraţii, de o mulţime de gesturi subtile, aproape
imperceptibile, însoţite de vocalize. Coeziunea unui astfel de grup este asigurată de diferiţi factori,
din care satisfacţia libidoului sexual, instinctul matern şi relaţia părinţi – copii asigură forţa şi
formează premisa unei securităţi atât de necesare în lupta pentru existenţă.
Numeroase sunt observaţiile în care s-au văzut cimpanzei, care cu riscul vieţii lor veneau în
ajutorul tovarăşilor, mai ales al celor tineri. Tinerii cimpanzei, la care instinctul sexual nu pare să
joace un rol atât de important în perioada de adolescenţă, fac dovada unei sociabilităţi mult mai
mari decât animalele adulte sau bătrâne.
Dovezi de cooperare, mai ales în rezolvarea unor probleme „de viaţă şi de moarte”, se întâlnesc
în mod frecvent la maimuţele antropoide care trăiesc în stare de libertate. Mare parte dintre ele se
folosesc mai ales de strigăte şi nu trebuie să ne îndoim de loc că acest mijloc de comunicare
reprezintă o „vorbire” în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunetele nuanţate pe care le fac, mai rar,
gorilele, şi mult mai multe şi mai nuanţate cimpanzeii, constituie expresia unor stări emoţionale, sau
relaţii ale diferitelor schimbări care se produc în situaţia generală a colectivităţii şi care sunt, fără
îndoială, de o importanţă vitală pentru toţi membrii acestuia. Lucru important este că aceste
comunicări au o semnificaţie precisă şi că ele sunt înţelese de toţi membrii grupului. Strigătul de
alarmă sau de mânie, comunicările care se referă la descoperirea unor surse de hrană, sa încercările
de apropiere între sexe, grohăiturile de satisfacţie, absolut toate aceste semnale primesc un răspuns
corespunzător din partea celor cărora le sunt adresate. Un mascul adult care va descoperi un grup de
oameni în desişul junglei se va urca drept în vârful arborelui unde se găsesc ascunşi membrii
grupului, va zgâria coaja acestuia, îşi va îndrepta braţele şi capul de la femelă până la locul
descoperirii, după care – fără nici un zgomot – vor coborî cu toţii, mai întâi copilul, apoi femela şi
în cele din urmă masculul, ca un ultim apărător al familiei.
Cimpanzeul manifestă o permanentă nevoie de mişcare, lucru evident, în special la tineret care
efectuează un infinit număr de mişcări acrobatice, neprevăzute, sărind când înainte, când înapoi,
învârtindu-se ca o sfârlează, stând atârnat cu capul în jos sau agăţându-se de crengile copacilor.
Facultatea lor de concentrare este destul de mică, ei trecând rapid şi deseori de la o activitate la alta.
Majoritatea observaţiilor asupra maimuţelor antropoide au fost făcute în condiţii de laborator,
fapt care ar putea duce o lumină puţin subiectivă asupra comportamentului acestora. Pentru motivul
încriminat, un grup de cercetători englezi şi japonezi, sub conducerea lui Jun-Ichiro-Itani, au studiat
timp de 10 ani marile maimuţe africane în mediul lor natural şi în special dezvoltarea unui tânăr
cimpanzeu până la intrarea lui în grupa adulţilor. Aceştia au avut de întâmpinat mari greutăţi
deoarece în libertate „verişorii” noştri evită omul cu mare grijă.
Multă vreme s-a crezut că cimpanzeii sunt exclusiv vegetarieni. După observaţiile făcute de Jane
Goodall s-a observat că aceştia sunt consumatori ocazionali de insecte şi mici rozătoare, dar şi
vânează şi consumă chiar mamifere de talie mijlocie cum ar fi maimuţe mai mici, antilope sau porci
sălbatici africani. Vânătorile se fac în colectiv, după o anumită strategie, şi sunt urmate de un soi de
sacrificiu ritual săvârşit în comun. Acest ceremonial intervine doar în anumite momente, în timpuri
normale ei culegând de unii singuri fructe şi alte vegetale ce constituie hrana lor obişnuită.
O altă observaţie crucială este cea după care, uneori, cimpanzeii introduc cu atenţiei un fir lung
de iarbă într-o gaură a unui muşuroi de termite, aşteptând ca insectele să se agaţe de el, scoţându-l
apoi şi culegând cu buzele prada astfel obţinută. Crenguţele folosite la acest gen de hrănire sunt
uneori ajustate (se rup frunzele, se îndepărtează cioturile). Ocazional, cimpanzeii sparg cu o piatră
sâmburi de nuci de cocos, iar ceilalţi introduceau beţe într-un stup de albine, lingând apoi mierea de
pe ele. Aceste observaţii l-au făcut pe Louis Leakey să fie cuprins de un entuziasm foarte mare şi să
afirme că în cazul în care definiţia fiinţei umane (drept unică făuritoare de unelte) nu este revizuită
cimpanzeul va trebui să fie considerat OM ! Să păstrăm proporţiile date de bunul simţ !
Grupa unitară de bază este o asociere de maimuţe de ambele sexe şi de toate vârstele, care
participă în mod colectiv la căutarea hranei, creşterea tineretului, apărarea faţă de duşmani şi care
au un teritoriu bine definit.
S-a stabilit că la cimpanzeii pitici grupul este format dintr-un număr egal de femele şi masculi, în
timp ce în grupurile de cimpanzei obişnuiţi predomină masculii. Studiul unor asemenea comunităţi
a scos la iveală unele comportamente surprinzătoare, necunoscute până acum, şi anume fenomenul
de ucidere a puilor. Acest comportament ciudat a fost interpretat nu ca un act de agresiune evidentă
sau ca o manifestare de violenţă, ci el a fost considerat ca un mecanism natural de menţinere a
structurii grupului care este de mare importanţă pentru masculii solitari, dar nu la cimpanzei, la care
nu există asemenea elemente, decât la marginea grupului. Masculii nu-şi părăsesc niciodată grupul
lor natal, deoarece ei formează nucleul central al grupului şi au legături foarte strânse între ei. Ei nu
stabilesc legături cu masculii altor grupuri vecine şi datorită acestui fapt – atunci când au loc –
luptele dintre ei pot avea urmări fatale. Dacă se va întâmpla ca un cimpanzeu mascul să-şi
părăsească grupul natal, el va fi alungat din societatea cimpanzeilor, nu se va putea alătura unui alt
grup vecin şi nici nu-şi va putea crea un grup nou.
Dar dacă viaţa masculilor este în general mai anostă, aceea a cimpanzeilor femele pare să fie
mult mai complexă. Ele duc o viaţă mai retrasă, se deplasează pe un domeniu mai restrâns, relaţiile
mamă – fiică nu sunt prea cordiale, în schimb relaţiile dintre femelele adulte sunt foarte „feminine”
şi fac adesea obiectul unor aprinse discuţii.
Un fapt surprinzător s-a dovedit a fi migraţia femelelor între grupe, care este deosebit de
frecventă. Ajunsă la maturitate sexuală, o adolescentă îşi părăseşte grupul natal pentru a se afilia
unei alte grupe unde va avea loc şi acuplarea, iar dacă dintr-o oarecare întâmplare puiul va muri,
femela se va deplasa din nou pentru a găsi alt grup, sau va sfârşi peregrinarea întorcându-se din nou
la grupul său natal. Migraţia femelelor ia uneori şi aspecte tragice, putându-se vedea cazuri de
canibalism şi de omorâre a puilor, cimpanzei masculi atacând puii femelelor tinere. De altfel, astfel
de cazuri sunt rare. Migraţia femelelor de la un grup la altul este acceptată, în timp ce copiii născuţi
în afara grupului respectiv sunt alungaţi fără cruţare de masculi, eliminându-se competiţia
masculilor pentru femele.
Masculii solitari formează grupuri la marginea agregării de bază. Uneori, elemente izolate din
aceste grupuri fură femele şi formează baza grupului propriu. La cimpanzei, legăturile dintre
masculi se desfac în mod frecvent în vederea formării de noi grupuri, dar relaţiile lor vor continua
să fie apropiate. Ei se vor mai întâlni pentru căutarea hranei sau pentru alte îndeletniciri comune şi
nu vor deveni rivali decât numai în prezenţa femelelor, adică atunci când are loc şi sciziunea între
două grupe care se termină, ca de obicei, prin răpirea unei tinere femele. Această diviziune a unei
grupe poate avea consecinţe deosebite pentru întreaga grupă, mai ales în ceea ce priveşte
valorificarea unui teritoriu şi a unei bune înţelegeri, pentru că cele două fracţiuni vor coexista
oricum mai paşnic împreună decât dacă mai multe grupe străine ar suprapopula acelaşi teritoriu.
Între observaţiile făcute asupra cimpanzeilor aflaţi în libertate sunt şi unele uimitoare. De
exemplu, într-o zi, un cimpanzeu care deţinea, se pare, un loc superior în organizarea grupului, a
întins mâna unor cimpanzei mai tineri care, cu solemnitate, şi-au apăsat buzele pe ea. Mai mult,
sărutul mâinii pare a face parte şi din comportamentul de curtare, căci, s-a observat că o femelă
venită nou în grup se grăbea către un mascul mare căruia i-a întins mâna. Cimpanzeul mascul, cu o
ţinută marţială, i-a întins-o la rându-i pe a sa, a apucat mâna femelei şi trăgând-o spre el i-a atins-o
cu buzele.
Într-o rezervaţie naturală din Tanzania au fost întocmite hărţi speciale cu toate traseele parcurse
de cimpanzeii câtorva grupe unitare. S-a putut vedea cu această ocazie, că deşi utilizarea unui vast
teritoriu este un fenomen destul de rar pentru această specie, numai masculii erau aceia care
parcurgeau întreg teritoriul de la un capă la altul, în timp ce femelele se deplasau doar în partea
centrală a acestuia. La cimpanzei, relaţiile foarte strânse dintre masculi facilitează şi o coexistenţă
paşnică în grupul natal. Două grupe de cimpanzei care trăiau una în nordul şi alta în sudul
rezervaţiei naturale din Tanzania, sau întâlnit de trei ori la graniţa dintre cele două teritorii. La
fiecare întâlnire „delegaţia” din nord era alcătuită în mod diferit, cu excepţia a trei masculi, care au
făcut parte din toate cele trei întâlniri. De altfel, aceştia plecau adesea împreună pentru a căuta
mâncarea, în timp ce marea majoritate a femelelor rămâneau fiecare în grupele respective.
La cimpanzei, grupul se menţine chiar dacă membrii acestuia se vor schimba pe parcurs. Un
cimpanzeu nu va pleca niciodată din grupul său natal, pentru că acest fapt ar echivala, din punct de
vedere social, cu o adevărată sinucidere.
Limbajul la primatele actuale. La maimuţe, observaţiile au arătat că şi în perioada de imaturitate
sexuală, ele au totuşi o serie de cunoştinţe ereditare despre semnificaţia unor mimici sau posturi pe
care le utilizează animalele în starea de agresiune. Aceasta înseamnă că o parte a comunicării este
ereditară.
Majoritatea lucrărilor de specialitate folosesc termenul de „comunicare” la animale şi prea puţine
utilizează cuvântul „limbaj”. Sigur că dată fiind complexitatea comportamentală a animalelor,
precum şi încă insuficientele date informaţionale acumulate până acum, ne vine destul de greu să
putem stabili dacă animalele acţionează între ele doar printr-un simplu instinct şi nu ştim dacă sunt
conştiente sau nu de relaţia dintre ele şi mediul înconjurător. Şi dacă, aşa cum spunea François
Jacob, lumea înseamnă mesaje, coduri şi informaţii, la întrebarea dacă insectele, păsările, peştii şi
alte animale au un „limbaj”, etologii au răspuns cu un categoric da.
Biotelemetria. Dintre toate speciile de animale, maimuţele şi delfinii au fost cei care au interesat
cel mai mult pe specialişti din acest punct de vedere. Pentru înregistrarea individuală a bogăţiei
schimburilor de semnale din mijlocul unei grupe de cimpanzei, s-a pus la punct o nouă tehnică
pentru studiul relaţiilor sonore dintre aceştia: biotelemetria. Într-o rezervaţie, s-au luat toţi membri
unei grupe unitare de cimpanzei, care au fost echipaţi fiecare cu un ham la care s-a ataşat o zgardă
cu un microfon plasat în dreptul laringelui. Zgarda propriu-zisă avea un emiţător cu baterii de
alimentare, fiecare emiţător, deci fiecare individ, având o anumită frecvenţă. Receptorii au fost
conectaţi la un magnetofon care putea asigura o înregistrare sincronă pe toate benzile existente.
Grupul de cimpanzei era alcătuit dintr-o femelă şi un mascul adult, cei patru pui ai lor, alţi doi
masculi şi două femele. Cele mai slabe semnale le-a avut masculul adult. În schimb, semnalele
femelei adulte au fost nu numai predominante, dar ele au impus şi foarte multe „răspunsuri” din
partea puilor. În sfârşit, cei mai zgomotoşi au fost puii. Un fapt remarcat de acest experiment l-au
constituit strigătele de alarmă, contagioase pentru toţi membrii grupului şi care nu păreau să aibă o
valoare de comunicare, ci numai rolul de avertizare pentru un eventual pericol. De altfel, maimuţele
sud-africane reacţionează prin strigăte de alarmă complet diferite, în funcţie de cei trei mari
duşmani ai lor: şarpele, vulturul şi leopardul. Ele au un strigăt diferit, sărind concomitent pe
picioarele posterioare şi cercetând cu atenţie iarba pentru a semnala prezenţa şarpelui, un alt strigăt
pentru apariţia unui vultur, când se reped în cel mai apropiat desiş al junglei, şi unul pentru leopard,
când năvălesc toate în copacii cei mai înalţi.
Întrebarea firească ce se naşte după un astfel de experiment este: o maimuţă poate să vorbească ?
Sau, mai bine spus, o maimuţă şi un om se pot înţelege ?
Este celebru cazul maimuţei Viki care a reuşit să pronunţe patru cuvinte în limba engleză (mamă,
tată, ceaşcă şi sus).
Se cunoaşte experimentul AMESLAM (cod gestual utilizat de surdo-muţi în SUA.) făcut pe
femela Washoe. Aceasta a reuşit performanţe greu de crezut, preluate şi de alţi pui după maturizarea
primea. Washoe a învăţat la 2 ani 40 de cuvinte, iar la 5 ani 132, fiecare semn fiind repetat timp de
15 zile consecutiv, după care era trecut în vocabularul maimuţei ca „învăţat”.
O altă femelă, Sarah, a fost folosită într-un experiment care urmărea să demonstreze că
cimpanzeii posedă şi o aptitudine logică în privinţa dezvoltării unei oarecare comunicări lingvistice.
S-a imaginat un sistem de comunicare prin manipularea unui tablou electric. Maimuţa a reacţionat
pozitiv, cuplând obiectele arătate după relaţii logice, comunicate anterior de către om.
O altă maimuţă, Lana, a fost supusă unui experiment în care locul central îl avea un soi de
maşină de scris la care fiecare clapă reprezenta un cuvânt. Criticile asupra experimentului spun că el
nu reprezintă decât o „condiţionare instrumentală”. Încercările au demonstrat însă că nu este aşa.
Pentru a dovedi că cimpanzeii au trecut cu succes aceste teste, nu neapărat sub prisma
recompensei acordate sau nevoilor stringente de satisfacere a unor necesităţi de moment,
experimentatorii au dat acces animalelor la toate cuvintele învăţate pentru ca ele să-şi exprime liber
şi spontan tot ceea ce vor dori. Comunicarea spontană a depins de doi factori: situaţia respectivă de
moment şi de caracterul simpatic şi plăcut al interlocutorului. Schimbul de informaţii a decurs de
cele mai multe ori neaşteptat de bine.
În concluzie vom folosi cuvintele unuia dintre cei care au participat la experimentele de
comunicare prin limbaj la primate, Glasefeld: Astăzi nimic nu ne poate convinge că nu ar mai fi
posibil să punem întrebări unui cimpanzeu şi că el nu va putea răspunde.

Caracteristici generale ale evoluţiei omului


În prezent se poartă numeroase discuţii în jurul arborelui genealogic al hominizilor, punându-se
la îndoială schema clasică–tradiţională axată pe cele trei verigi: Pitecantrop, Neanderthal, H.
sapiens. Dar oricât s-ar simplifica sau completa cu noi verigi filogeneza lui H. sapiens sapiens,
transformarea maimuţei în om presupune rezolvarea unor probleme bio-sociale distincte şi care, în
principiu, nu pot avea un alt conţinut şi o altă succesiune logică decât acelea proprii celor trei stadii
– de archa – paleo– şi neantrop.
Arcantropii şi paleantropii se caracterizează prin mari transformări morfologice şi mici progrese
culturale (selecţia naturală jucând un rol predominant, dar după o comandă socială), în faza
ulterioară (neantropă însă) raportul se schimbă: instaurarea stabilităţii morfologice se împleteşte cu
un mare şi deosebit avânt cultural, socialul devenind predominant. Până la stadiul de archantrop (la
startul hominizării) mai intensiv s-au dezvoltat toate particularităţile osoase ale „complexului
biped” (membrele inferioare şi trunchiul); apoi, în trecerea de la australopitec la archantropi şi
paleantropi, un mare avans a luat creşterea masei creierului; în sfârşit, în ultimul stadiu, cel mai
intens s-a dezvoltat partea frontală a craniului (micşorându-se treptat faţa). În legătură cu acest ritm
al transformărilor în care dezvoltarea folosirii uneltelor, munca, a jucat un rol determinant se
impune o observaţie: munca a jucat un rol primordial în raport cu structurile morfofuncţionale în
primele două faze (archa– şi paleantropă), în faza ultimă influenţa restructurantă asupra planului
biomorfologic reducându-se (numai asupra acestuia din urmă) tocmai pentru că se elaborase deja, în
linii mari, o structură anatomofiziologică adecvată unui tip calitativ nou de acţiune – munca. De
aceea, în etapa neantropă, munca începe să joace un rol revoluţionar în „exterior”, adică mai puţin
în raport cu morfologia noilor indivizi, şi mai mult în raport cu relaţia acestora cu mediul extern,
deci cu cultura materială. În acest sens, se poate spune – după I. I. Roghinski – că saltul
antropogenezei a avut două trepte. Prima, la start, care a constat din „introducerea” muncii în
structura activităţii biologice şi deschiderea unui proces de refacere morfologică în concordanţă cu
un tip radical nou – social ? – de activitate. A doua, în faza finală, când dezvoltarea culturii
materiale devine independentă de ritmul încet al transformărilor morfo-funcţionale, preponderente
devenind activităţile socializate. De subliniat rolul pe care-l joacă, în trecerea de la prima treaptă la
a doua, schimbările geo-climatice din marea glaciaţiune Riss şi cultura arheologică mousteriană.
Există riscul ca să fim orientaţi prin lecturi spre o imagine simplistă, mecanicistă asupra
antropogenezei, în care fiecare stadiu nou, mai avansat, apare prin evoluţia liniară a reprezentanţilor
fizici din stadiul precedent. Ori, tocmai pentru combaterea acestei reprezentări liniare–mecaniciste,
ştiinţa din ultimele decenii ne oferă posibilitatea de a completa modalitatea de abordare de mai sus
cu o nouă dimensiune prin care legităţile antropogenezei sunt văzute într-un cadru „probabilist”.
Ce înseamnă acest cadru „probabilist” ca opus evoluţiei „liniare” ? Înseamnă că după startul luat de
H. habilis, fiecare stadiu prin care a trecut procesul antropogenezei s-a caracterizat printr-o anumită
„formulă” adaptativă şi morfofuncţională, pe baza căreia a iradiat o diversitate de variante; după o
fază „explozivă” rămânea în competiţie un număr restrâns de concurenţi, o singură variantă
impunându-se ca optimă. Pe baza ei, ca de la un nou start, porneau noi direcţii şi, după un punct
critic, se ajungea la o nouă sinteză, eficientă dar singulară. Deci, se poate prezenta acest proces ca o
„tatonare” de soluţii pe mai multe direcţii, unele variante blocând „experimentul hominizării”, altele
încetinindu-l şi doar câteva dintre ele găsind „ieşiri” spre noi orbite.
Vom reda câteva argumente de bază pe care se fundamentează viziunea probabilist – statistică,
datorită căreia ne formăm o înţelegere mai adecvată gradului înalt de complexitate pe care l-a avut
antropogeneza. Ne limităm la argumente ce privesc două aspecte ale antropogenezei.
Primul aspect. Spre „hominizare au tins multe specii, iar la startul antropogenezei au fost
numeroşi concurenţi. Procesul transformării vieţii arboricole în viaţă terestră sau semiterestră, cu
suita de modificări a complexului de locomoţie, alimentare, vedere, comunicare interindividuală şi a
organului nervos al reflectării nu a fost un moment secundar restrâns şi accidental în viaţa
primatelor. În prezent se ştie că acum 25-30 milioane de ani (în Miocenul superior şi Pliocenul
inferior) numeroase specii de antropoide superioare (pongide şi hominide), sub presiunea anumitor
transformări geoclimatice, au părăsit „exclusivismul” vieţii arboricole, încercând diverse variante de
locomoţie, combinată sau exclusiv terestră, angajându-se, astfel, în complexul de modificări
morfologice proprii hominizării: în structura bazinului (în urma locomoţiei bipede), a craniului, a
dentiţiei, a scheletului postcranian. Iată de ce este corect să vorbim de „cursa hominizării”, care a
cuprins numeroase primate superioare. Astfel, în Oligocen şi Miocen, pongidele au intrat într-o fază
de dezvoltare intensivă „iradiind” pe mai multe direcţii adaptative, reductibile la trei principale:
1. Specializarea arboricolă (driopitecii şi proconsulii);
2. Combinată: arboricolo – terestră (oreopitecii);
3. Specializare terestră (strămoşii australopitecilor şi hominidelor).
Pe toate cele trei direcţii mersul biped şi manipularea au fost prezente într-o pondere diferită, dar
numai în ultima variantă, mersul biped şi manipularea au antrenat cele mai complexe modificări şi
care, asigurând adaptarea şi supravieţuirea indivizilor, îi îndepărtau treptat şi tot mai mult de
caracterele acţiunii exclusiv biologice.
Pe aceste trei direcţii au apărut numeroase variante de adaptare: unele în care se dezvolta
manipularea de obiecte, dar fără restructurarea turmei, altele dezvoltau „complexul mersului biped”,
dar fără manipulare. Diversele variante de abordare a cursei hominizării au însemnat, inevitabil, o
diversitate de destine şi nu dintre cele mai „prospere”. De ce ? Pentru că locomoţia terestră,
asigurarea hranei şi apărarea prin manipularea de obiecte – „unelte” la început putea foarte greu
compensa dezarmarea biologică a antropoidelor terestre din Pliocen şi Pleistocen (între minusurile
adaptative reţinem: lipsa de colţi şi gheare eficiente în apărare, ritm redus de înmulţire – datorită
unei lungi perioade de sarcină –, naşterea, ca regulă, a unui singur pui, o lungă perioadă de alăptare
– 1 – 2 ani –, maturizarea sexuală târzie etc.). De aceea, deşi organismul lor încă nespecializat avea
o plasticitate remarcabilă, în adaptarea lor (care includea şi soluţii din arsenalul hominizării) oscilau
între un nivel mediu–normal şi pessimum (limita de jos a supravieţuirii), curba tinzând spre aceasta
din urmă. Iată explicaţia dispariţiei, la finele Terţiarului, a unui număr considerabil de maimuţe
terestre superioare ! Astfel, este grăitor faptul că, pe când dintre antropoidele adaptate mediului
forestier–arboricol au supravieţuit până astăzi cinci specii, cele care şi-au încercat destinul pe via
terestră şi în savane au dispărut integral în Pleistocenul mijlociu sau ulterior acestei perioade !
Numai o singură variantă de specializare terestră (de tipul H. habilis) la viaţa de câmp deschis,
unde resursele alimentare (vegetalo–animaliere accesibile) erau reduse şi pericolul atacului din
partea carnivorelor era constant, a reuşit să unească într-un unic sistem adaptativ – optim: mersul
biped, manipularea uneltelor şi viaţa de turmă. Numai în această formulă s-au putut concentra toate
modificările morfofuncţionale într-o singură sinteză armonioasă.
Al doilea aspect. „Varianta optimă” nu a reprezentat o linie izolată şi continuă. Ea nu s-a
cristalizat şi n-a avansat pe o linie frontală, ci s-a împletit, în tot timpul cursei, cu celelalte variante.
Schema citată evidenţiază că în cursa hominizării au intrat, din timpul Terţiarului, multe genuri de
primate superioare, dar pe parcurs majoritatea s-au „blocat” dintr-un motiv sau altul. Astfel,
varianta optimă, unică, a realizat un adevărat „slalom”, trecând printr-o diversitate de „bariere”
morfoecologice şi geoclimatice care impun legităţilor antropogenezei un caracter neliniar
probabilist. După această schemă se pot detaşa şi câteva dintre „bornele” printre care a avansat
varianta optimă în diverse faze. În încheiere vom trece în revistă câteva dintre „obstacolele” tipice,
prezente în cursa antropogenezei, care prin problemele puse diverşilor concurenţi, au deschis
dileme, alternative în faţa lor la care răspunsul, pentru unii a fost evident insuficient sau de-a dreptul
falimentar, iar în alte cazuri s-a dovedit a fi imperfect. Ca în orice competiţie, şi aici se cereau
numai răspunsuri şi soluţii perfecte, optime. Vom căuta să prezentăm această serie de obstacole,
într-o succesiune cât mai sugestivă pentru gradul de complicare a cursei antropogenezei.
1. Problemă–obstacol: a deţine anumite valenţe–capacităţi şi rezerve morfofiziologice şi
ecologice nu numai pentru angajarea „tehnologiei” manipulării de unelte ca principală formă de
interacţiune cu mediul, dar şi pentru a o continua şi desăvârşi.
Însă nu toate antropoidele din Pliocen au avut structuri morfologice adecvate pentru a evolua
consecvent pe linia solicitărilor perfecţionării mersului biped şi a manipulării de obiecte. Aici, cele
mai „mărunte” particularităţi în structura morfofuncţională se puteau dovedi, pe parcurs, drept
bariere de netrecut, aşa încât făceau ineficientă achiziţia complexului: mers biped + manipulare de
unelte.
Ca urmare, cei care au evoluat cu această variantă „inconsecventă” (care „gustaseră” din noul
fruct al hominizării, dar nu putuseră să meargă până la ultimele sale consecinţe) şi nu au putut nici
să se întoarcă la modalitatea de maimuţă pură, ca pongidele (cimpanzeu, gorilă, urangutan), au fost
condamnaţi la o existenţă mizerabilă. Asemenea destin au avut multe grupuri de australopiteci care
trecuseră încă din Pliocen la manipulare de unelte, deci în faza „premuncii”, şi au rămas la acest
prag până în Pleistocen. Atunci, în faţa marilor solicitări geoclimatice, a pericolului fiarelor şi a
concurenţei unor antropieni, mult mai agresivi şi eficienţi, ei părăsesc scena, dispar, deoarece
manipularea de obiecte, încremenită în formele ei iniţiale, încetase să mai fie o promisiune de
progres, ea devenise un simplu avorton tehnologico-adaptativ. De aceea, în prezent antropologii
presupun că unele specii de australopiteci, după o lungă şi jalnică existenţă timp de sute de mii de
ani ai villafranchianului şi a altor epoci din Pleistocen, au fost exterminaţi nu atât de depărtatele
feline, cu care se înrudeau numai prin calitatea de mamifere, cât de rudele lor apropiate mai
„norocoase” şi, de fapt, mai consecvente – hominizii !
Iată deci un prim exemplu de caz-limită al cursei antropogenezei, un prim obstacol, în faţa căruia
mulţi concurenţi au dat răspunsuri neadecvate. Printre alternativele inconsecvente elaborate, trebuie
să menţionăm câteva tipuri care concretizează cele spuse despre caracterul probabilist, statistic –
neliniar al acestei curse. Astfel, o alternativă a fost aceea a australopitecilor care prin manipulare şi
mers biped, pierzându-şi avantajele de maimuţe arboricole, au câştigat doar o stabilitate valabilă
numai în limitele anumitor oscilaţii geoclimatice şi în anumite „nişe” ecologice (unde lipsesc sau
sunt prezenţi doar anumiţi adversari carnivori cu care se poate coexista). O asemenea alternativă,
care înseamnă o „specializare îngustă” a speciei prin „tehnologia” manipulării, întrucât o fixează de
un mediu foarte limitat ca posibilităţi adaptative şi pentru că nu asigură un grad înalt de securitate,
înmulţire etc., poate fi numită o alternativă cu barem coborât. Uneori, mersul biped fără manipulare
poate asigura chiar o dezvoltare psihică accentuată.
Spre deosebire de ea, există un alt tip de alternative deviante de la linia hominizării progresive,
care, de asemenea, fiind specializate prin complexul „manipulare–mers biped”, nu au găsit altă
modalitate de atenuare sau lichidare a dezarmării lor naturale (mobilitate şi viteză redusă la fugă,
lipsă de colţi, de blană, mare mortalitate infantilă etc.) decât pe calea gigantismului. Putem numi o
asemenea alternativă o specializare îngustă, dar cu barem adaptativ ridicat. Şi numai speciile care
au avut resurse morfogenetice au mers pe linia amplificării înarmării cu organe artificiale şi a
intensificării cooperării interindividuale (H. habilis nespecializaţi) ceea ce le-a şi deschis noi nişe
ecologice, cu o problematică intens modificată.
2. Problemă–obstacol: amplificarea eficienţei adaptative nu prin superioritatea organelor
naturale, ci a celor artificiale şi a organizării sociale; „gigantismul” ca soluţie adaptativă apare şi în
alte variante, când arealul în care ajung anumite specii este deosebit de bogat în resurse alimentare
vegetale, simultan fiind lipsit de pericolul fiarelor şi când această situaţie ţine sute – zeci de mii de
ani.
În acest caz se blochează varianta „manipulării”. Aici poate interveni un alt aspect: întârzierea
reluării ei. Au fost probabil cazuri în care, după perioade de sute de mii de ani de activitate
staţionară, în condiţii geoclimatice–ecologice favorabile, să reapară factori nefavorabili de mediu,
ce impun reluarea perfecţionării variantei manipulării. Dar această „recidivă” a unei forme
progresive de activitate cade pe un fond morfologic deja specializat la un mediu favorabil –
vegetarian, manifestat de regulă prin tendinţe de evoluţie gigantoidă. Deci, fie că se blochează
integrarea manipulării în evoluţia morfologică, fie că ele (munca şi progresul morfologic) se
combină prea târziu. O consecinţă a variantei gigantoide (indiferent dacă este stimulată de
particularităţi morfofuncţionale sau condiţii geoclimatice) este frânarea şi „îngheţarea” dezvoltării
turmei spre o structură socială. Deci, o dilemă importantă pusă în faţa evoluţiei speciilor antrenate
în hominizare a fost şi aceasta: gigantism sau cooperare. Când conflictele interne din turmă au atins
apogeul, au fost probabil variante în care gigantismul s-a accelerat, dând unor grupe taxonomice
posibilitatea să valorifice preponderenţa familiilor harem şi să se izoleze şi retragă din formele
incipiente de asociere (impuse de cooperarea în vânătoare) şi să existe, în cele din urmă,
independent de turmă. Pe această direcţie vânătoarea şi munca instinctivă îşi pierd rolul lor
primordial şi degenerează. În schimb se amplifică masivitatea maxilarului, a colţilor, egoismul
zoologic etc. Aceste direcţii demonstrează că „manipularea” fără cooperarea socială duce la
producerea de avortoni ale hominizării. Altă direcţie a găsit forme de „compromis” între harem şi
turmă şi, apoi, de subordonare şi dizolvare a primului în a doua, proces împletit cu dezvoltarea
muncii–cooperării (de exemplu Pleziantropul din Transvaal).
3. Dezvoltarea structurilor sociale superioare: promiscuitate în locul organizării haremice, tabu
sexual în locul anarhiei raporturilor sexuale, exogamie în loc de endogamie. În acest context, un rol
important l-a avut probabil inegalitatea ritmului şi a ponderii limitării şi controlului egoismului
zoologic, control legat de cele mai diverse situaţii. De pildă, transformarea maimuţelor dintr-o
„aristocraţie arboricolă”, destul de paşnică, în turme de vânători a solicitat dezvoltarea agresivităţii
de-a lungul stadiului pre-oamenilor, archa– şi paleantropilor. În acest caz a apărut problema:
dezvoltarea agresivităţii, dar nu şi a individualismului, deoarece, în paralel, era nevoie de
cristalizarea şi dezvoltarea unor forme complexe, nuanţate, de reglaj social. Această contradicţie a
generat numeroase conflicte şi mai mult ca sigur că nu a fost soluţionată de toate asociaţiile din
cursa sapientizării. Numai unele au dezvoltat mecanisme eficiente de reglaj exterior şi inhibiţie
psihică interioară; şi anume acelea care trecuseră printr-o experienţă mai variată şi concludentă,
care putuseră asimila diverse „modele” de comportament socializat eficient. Acest caz apare
deosebit de evident în evoluţia turmelor de Neanderthal, când trecerea la mari vânători colective a
cerut forme superioare de cooperare. În acest plan, probabil pentru multe turme s-a ridicat dilema:
menţinerea despotismului unor căpetenii cu tendinţe „proharem” şi a formelor „intermediare” de
raporturi dintre sexe sau lichidarea lor şi promovarea unor căpetenii şi instituţii „anti–harem”,
bogate în valenţe cooperatoare. Însăşi trecerea la stadiul H. sapiens sapiens a fost condiţionată de
rezolvarea contradicţiei dintre creşterea arsenalului de unelte eficiente al hoardelor din mousterian
şi rămăşiţele considerabile de sălbăticie manifestate în raporturile de autoreglaj social din hoardă,
sau relaţiile dintre hoarde. În acest proces, multe direcţii evolutive de paleantropi nu au găsit căile
spargerii formelor închise, endogamice, de relaţii dintre sexe, ceea ce a influenţat atât ecologia, cât
şi morfologia lor pe o linie staţionară şi chiar regresivă.
Din aceste trei exemple de obstacole vedem ce fel de bariere au constituit „slalomul” prin care a
trebuit să treacă „varianta optimă” a hominizării consecvente. Era o linie foarte discontinuă care
trecea printr-o serie foarte mare şi diversificată de dileme: manipulare–perfecţionare de unelte; forţă
şi eficienţă adaptativă, dar pe baza muncii colective şi nu a gigantismului; agresivitate, dar nu
individualism; promiscuitate şi nu harem; ordine prin tabu sexual şi nu anarhie; exogamie şi nu
endogamie. Desigur, în prezent nu există o hartă a tuturor acestor obstacole şi dileme, după cum
nici toate exemplarele fosile de antropieni nu pot fi încadrate cu precizie şi complet într-o anumită
rubrică. Dar fără îndoială că acest lucru va fi opera unui viitor nu prea îndepărtat.

CAPITOLUL 4
Lumea oamenilor străvechi

Originile. Biologul Thomas Huxley a definit întrebarea asupra originilor omului întrebarea
întrebărilor, natura relaţiei exacte dintre oameni şi cele mai apropiate rude ale lor, precum
cimpanzeul şi gorila. Încă din vremea lui, oamenii de ştiinţă se împiedică de controverse, pe măsură
ce urmăresc istoria evoluţiei umane, atât de complexă, încă de la începuturile ei. În acest capitol,
vom analiza câteva dintre aceste controverse din jurul evoluţiei biologice şi culturale a grupului
uman şi vom descrie ceea ce se cunoaşte despre comportamentul şi modul de viaţă al celor mai
timpurii strămoşi ai noştri.
Mult timp natura a fost privită, mai ales de filozofi – care pe-atunci se substituiau oamenilor de
ştiinţă –, ca un adevărat paradis, sălbăticia fiind echivalentă cu deplina libertate. Concepţia lui Jean
Jacques Rousseau despre omul sălbatic, bun de la natură, dar corupt de societate şi civilizaţie, a
reprezentat culmea acestui mod de gândire.
Lucrarea lui Charles Darwin, apărută în anul 1859 şi intitulată Originea speciilor prin selecţie
naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă, a dat prima lovitură serioasă
acestei concepţii. În natură, arăta Darwin, armonia nu este decât aparentă şi trecătoare căci în
spatele ei se desfăşoară o permanentă luptă a tuturor împotriva tuturor al cărei rezultat este evoluţia
lumii vii. De fapt, teoria lui Darwin este mult mai nuanţată, luând în considerare relaţiile variate şi
complexe ce se stabilesc între fiinţele vii dar care, în concepţia lor, îmbracă două forme
fundamentale: cooperarea şi agresivitatea. Aceste relaţii se pot stabili fie între organisme
aparţinând aceleiaşi specii, fie între organisme de specii diferite. Una dintre căile relaţionale apărute
şi dezvoltate în natură a dus la apariţia şi dezvoltarea omului.
Marea epocă glaciară (1 600 000-15 000 î.Chr.). Istoria umanităţii începe cu mult în urmă pe
scara geologică, în ultima parte a Erei Kainozoice, epoca mamiferelor. Cea mai mare parte a
timpului geologic, clima globului a fost mai caldă decât în zilele noastre. În Oligocen, cu 35 000
000 ani în urmă, au apărut primele semne ale răcirii glaciare, prin formarea unui cordon de banchize
de gheaţă în jurul Antarcticii. Această transformare a fost urmată de o scădere mare a temperaturii,
acum 14-11 milioane ani. Pe măsură ce temperaturile scădeau, se formau straturi întinse de gheaţă,
la altitudini şi latitudini mari. Acum aproximativ 3,2 milioane ani s-au format straturi întinse de
gheaţă care acopereau continentele nordice. Apoi, cu 2,5 milioane ani în urmă, tocmai când au
apărut oamenii în Africa tropicală, glaciaţia s-a intensificat, iar clima Pământului era într-o
permanentă schimbare. Aceste schimbări au atins punctul culminant în Cuaternar – sau Epoca
Pleistocenă – cea mai recentă perioadă de timp din istoria Pământului, care a început cu
aproximativ 1,6 milioane ani în urmă. Această perioadă este uneori numită Epoca Umanităţii,
pentru că atunci au populat globul – în cea mai mare parte a lui – primii oameni. Schimbările
majore de climă şi mediu ce au avut loc în Epoca glaciară constituie fundalul unora dintre cele mai
importante stagii ale evoluţiei.
Cuvintele Eră glaciară evocă o imagine a peisajelor acoperite de gheaţă şi temperaturi scăzute,
negative, care au ţinut Pământul într-un îngheţ puternic, prelungit. De fapt, Pleistocenul a fost
martorul unor fluctuaţii constante între perioade de climă caldă şi foarte rece, pe tot globul. Bucăţi
de gheţari din adâncimea mărilor, ridicate la suprafaţă formau o imagine complexă a climei Epocii
glaciare. Aceste bucăţi de gheaţă dovedeau că fluctuaţiile climatice dintre căldură şi frig erau
relativ mici, până cam acum 800 000 ani. De atunci, au apărut perioade de răcire intensă, cam la
fiecare 90 000 ani, cu mici oscilaţii de aproximativ de 20 000 şi 40 000 ani diferenţă. Mulţi oameni
de ştiinţă cred că aceste schimbări sunt declanşate de cicluri astronomice pe termen lung, mai ales
pe orbita Pământului, în jurul Soarelui, care afectează diferenţa de anotimp şi variaţiile dintre Nord
şi Sud, ale radiaţiei solare primite de Pământ.
Au existat cel puţin nouă glaciaţiuni care au acoperit cu straturi de gheaţă nordul Europei şi al
Americii de Nord, ultima sfârşindu-se doar acum aproximativ 1 500 ani. Perioadele interglaciare cu
climă la fel de caldă ca cea din zilele noastre sau mai cladă nu apăreau frecvent, iar schimbările
constante au deplasat plante, animale şi oameni din locurile de origine. În timpul ciclurilor mai reci,
plantele şi animalele trăiau mai bine la altitudine joasă şi latitudini calde. Populaţiile animale s-au
răspândit încetul cu încetul spre alte zone mai ospitaliere, amestecându-se cu populaţiile care trăiau
deja acolo, şi creând astfel noi comunităţi, cu noi combinaţii ale organismului. Această combinare
repetată, sigur, a afectat evoluţia umană în multe moduri.
De exemplu, paleontologul Bjorn Kurten a estimat că nu mai puţin de 113 specii de mamifere
care trăiesc în Europa şi părţile apropiate ale Asiei au evoluat în decursul ultimelor 3 milioane ani.
Cel mai vechi capitol al evoluţiei omului s-a desfăşurat în timpul unei perioade cu schimbare
climatică relativ minoră, de fapt înaintea Pleistocenului. Acum 4-2 milioane ani, clima lumii era
mai caldă şi mai stabilă decât în timpurile care au urmat. În savana africană, considerată leagănul
apariţiei omului, trăiau mamifere mari şi mici, inclusiv o mare varietate din clase primatelor, din
care se trage regnul uman.
Evoluţia şi adaptarea primatelor timpurii: clasa Primatelor. Fiecare dintre noi suntem
membri ai clasei primatelor, din care fac parte cele mai multe mamifere placentare, iubitoare de
copaci. Există două subclase: antropoide (maimuţe şi înaintaşii omului) şi presimiene (lemurul,
lemurul indian şi alte aşa-numite pre-maimuţe). Numeroasele asemănări de comportament şi
caracteristici fizice dintre hominizi (primate din clasa Hominidae, din care fac parte oamenii
moderni, subspeciile umane timpurii şi strămoşii lor direcţi) şi pangizi (cele mai apropiate rude ale
noastre dintre primatele fără urmaşi oameni) pot fi explicate pe baza caracteristicilor identice pe
care fiecare grup le-a moştenit cu milioane ani în urmă, de la un strămoş comun. Cu alte cuvinte,
oamenii şi rudele noastre cele mai apropiate dintre primatele neumane au evoluat paralel dintr-un
strămoş comun.
Când s-a separat regnul uman de restul primatelor ? Experţii au mari neînţelegeri cu privire la
răspuns. Oamenii şi maimuţele s-au dezvoltat din vechile maimuţe africane, dar nu se ştie când a
avut loc această separare. În Africa trăiau, acum 24 de milioane ani, adică în Miocen, mai multe
specii de maimuţe. Modelul anatomic de bază al omului a apărut acum 18-12 milioane ani, la
mijlocul Miocenului. O a doua etapă a evoluţiei a avut loc în Miocenul târziu, cu aproximativ 8-5
milioane ani în urmă.
Această etapă a dus în cele din urmă la apariţia a cel puţin patru linii de descendenţă, dintre care
cel puţin una, cea a omului, se ştie că a suferit modificări considerabile. Un lucru interesant este
faptul că un model de evoluţie similar apare şi la erbivore, precum elefanţii. În ambele cazuri,
modelele reflectă schimbarea climei şi a habitatelor, de la medii mai calde, cu diferenţe mai mici de
anotimp şi medii mai împădurite, la condiţii de vreme rece, diferenţe mai mari dintre anotimpuri şi
medii mai puţin împădurite. Aceste modele mai oglindesc şi schimbări în configuraţia continentelor,
a lanţurilor muntoase şi a gheţurilor din Antarctica.
Perioada critică pentru specia umană a fost acum 10-5 milioane ani, când clasa antropoidelor
africane s-a dezvoltat în gorile, cimpanzei şi animale din clasa Hominidae. Din păcate, nu se ştie
nimic despre această perioadă de 5 milioane ani din evoluţia timpurie a omului. Nu putem decât să
facem presupuneri privind natura acestor animale asemănătoare maimuţelor, care trăiau în Africa, în
decursul acelor milenii. Paleoantropologul David Pilbeam teoretizează că aceste animale locuiau în
mare parte în copaci, aveau braţe şi picioare lungi şi piept lat. Ele ar fi folosit, se pare, toate cele
patru membre în copaci, uneori umblau în patru labe pe pământ şi chiar se ridicau pe membrele
dinapoi. Aceste supoziţii au fost confirmate de ultimele descoperiri din Africa de Sud. Pilbeam
consideră că acum 5 milioane ani linia de descendenţă a animalului cvasiuman era divizată în partea
de Est şi cea de Vest. Clasa de vest, proto–cimpanzeii, a rămas dependentă de fructe şi alte
mâncăruri din copaci şi resurse sporadice, care au cerut o organizare socială flexibilă. Există
controverse intense în jurul relaţiei dintre regnul uman, cimpanzei şi gorile, dar mulţi biologi sunt
de acord că cimpanzeii sunt rudele cele mai apropiate ale oamenilor. Folosindu-se de ceasuri
moleculare de pontaj, ei au calculat că aceste trei primate au avut un strămoş comun acum
aproximativ 6-7 milioane ani.
Unii cercetători, cum ar fi Henry Osborn, pentru a evita participarea maimuţelor antropoide la
geneza şi evoluţia timpurie a omului, spune că acesta s-a dezvoltat iniţial pe platourile înalte ale
Asiei Centrale, deci a avut de la început un mod terestru de viaţă. Astfel că cercetătorul american
face o piruetă elegantă pentru a exclude maimuţele antropoide, cimpanzeul mai ales, din arborele
filogenetic al omului, deoarece acesta se întâlneşte în Africa şi are un mod de viaţă mixt arboricol şi
terestru.
¤
Scăderea temperaturilor de pe Pământ, de acum 20 de milioane ani a avut drept consecinţă
apariţia mediilor neîmpădurite, tot mai des, la latitudinile tropicale. Odată cu reducerea spaţiilor
împădurite, a apărut şi tendinţa de adaptare pe pământ. Multe specii de primate ce se aflau în viaţă,
iar acum nu mai există, inclusiv cele din clasa Hominidae (înaintaşi ai oamenilor) s-au adaptat după
10 milioane ani, la o astfel de existenţă. Cu alte cuvinte, au coborât din copaci.
Acum 5 milioane ani, savana africană, cu pâlcuri de pădure şi pajişti întinse de ierburi a fost
intens populată de specii de mamifere, animale ce trăiau în copaci, precum şi alte primate. Unele
dintre acestea trăiau în grupuri mici, umblând vertical probabil şi ne imaginăm că făceau unelte.
Coborârea din copaci a produs imediat trei probleme. În primul rând e vorba de dificultatea de a
se deplasa în mediul deschis. Înaintaşii omului au adoptat poziţia bipedă pentru deplasare – cam
acum 4 milioane ani. Strămoşii noştri au devenit bipezi după o lungă perioadă de timp, probabil ca
rezultat al petrecerii a tot mai mult timp pe sol, de unde-şi luau resursele de hrană. Poziţia bipedă
este una care ilustrează mai degrabă rezistenţă, decât putere sau viteză. Poziţia verticală şi mersul
biped sunt caracteristicile fizice specifice regnului uman. Poziţia verticală este vitală pentru că
eliberează mâinile pentru alte acţiuni, precum confecţionarea uneltelor. Această poziţie contrastează
cu mersul sprijinit pe membrele din faţă, care asigură forţa pentru săritul în copaci sau un scurt
sprint. Este un mod special de deplasare în care dosul degetelor e plasat pe sol şi acţionează ca
suprafaţă principală pentru sprijinirea greutăţii. Mersul sprijinit pe membrele din faţă era adaptabil
pentru pădure, pentru că membrele lungi erau vitale pentru căţărat. Braţele umane sunt prea scurte
pentru a te simţi confortabil într-o astfel de poziţie. Poziţia bipedă favorizează rezistenţa şi
străbaterea de distanţe mari, obiective importante pentru spaţiul deschis în care trăim. Acesta a fost
un antecedent critic al vânatului, al apucării şi făuririi obiectelor.
În al doilea rând, savana era plină animale de pradă, deci primatele nu puteau dormi în siguranţă.
Mulţi înaintaşi au oamenilor şi-au făcut colibe, pentru a se adăposti de soarele fierbinte şi să doarmă
în siguranţă. Nu ştim exact care este forma acestor locuinţe. Este uimitor faptul că vânătorii-
culegători de mai târziu au rezistat fără un bogat sortiment de vânat şi plante. Ca o parte
componentă a evoluţiei umane, strămoşii lor din familia Hominidae şi-au îmbogăţit sortimentele de
hrană, punând un mare accent pe carne, mai ales în perioadele în care plantele erau insuficiente. În
cazul mamiferelor, aceste caracteristici sunt asociate direct cu tendinţa de dezvoltare în dimensiuni
a creierului. Pe măsură ce dimensiunile creierului au crescut, modul de viaţă al hominizilor în
evoluţie s-a îndepărtat de cel al maimuţelor, apropiindu-se de al vânătorilor-culegători, într-un
proces ce a durat sute de mii ani.
Primii hominizi s-au confruntat cu trei mari probleme de adaptare: erau mamifere de dimensiuni
mari, erau primate de uscat şi trăiau într-un mediu expus de savană tropicală. Organismul uman
este de mari dimensiuni şi prezintă nevoi suplimentare în alimentaţie, datorită ritmului metabolic
crescut. Aceasta înseamnă că fiecare hominid trebuie să străbată activ o suprafaţă mare de teritoriu
pentru a-şi procura hrana, Mamiferele de mari dimensiuni au o mai mare mobilitate în teritoriu
decât rudele lor mai mici. Ele reuşesc să străbată suprafeţe mai mari, fapt care le permite să reziste
fără resurse abundente, acestea fiind inegal distribuite în teritoriu, în diferite perioade. Mobilitatea
face posibil faptul ca mamifere mai mari, precum oamenii, să integreze în alimentaţia lor resurse
imprevizibile, obţinute prin oportunism. Ele pot tolera temperaturi extreme, o capacitate care ar fi
putut contribui la răspândirea oamenilor de la tropice până în regiunile, mai târziu, în perioada
preistorică.
Oamenii posedă glande sudoripare şi sunt puternic condiţionaţi de resursele de apă. Aceste
glande reprezintă o proprietate auxiliară spre poziţia bipedă, deoarece sporesc rezistenţa pentru
căutarea hranei la distanţe mari.
Toate acestea, şi alţi câţiva factori – precum longevitatea crescută şi mărirea creierului – au creat
probleme de adaptare pentru oamenii care evoluau. Aceste probleme s-au concretizat într-o mulţime
de soluţii, printre care explorarea unui teritoriu mai larg, nevoia de a-şi programa procurarea hranei,
lărgirea regimului alimentar, o mai mare mobilitate, precum şi o mai mare flexibilitate în
comportament. Această flexibilitate însemna o inteligenţă sporită, capacităţi de învăţare, grija
părintească şi noi trepte în evoluţia relaţiilor sociale.
Dovezi fosilizate ale evoluţiei umane. Ceea ce se cunoaşte în legătură cu evoluţia timpurie şi cu
modul de viaţă al omului provine, aproape exclusiv, din descoperiri arheologice şi fosilifere din
Africa tropicală.
Cu nouă până la patru milioane ani în urmă, ultimul arbore genealogic comun străvechi al
hominizilor s-a scindat în două mari ramuri, care au evoluat una înspre maimuţă, iar cealaltă înspre
om. Detaliile despre această scindare sunt încă învăluite de un mister complet, în principal pentru că
straturile fosilifere datând din această perioadă critică sunt foarte rare în Africa. Documente fosile,
datând de acum cinci milioane ani, deşi numeroase, sunt încă foarte fragmentate şi controversate.
Cu patru până la două milioane ani în urmă, partea estică a savanei africane a fost populată de o
mare varietate de hominizi. Paleoantropologii îi împart în două mari grupe: Australopithecine şi
Homo.
Australopithecus (6 500 000 / 5 000 000-1 000 000 î.Chr.). A. (denumirea latină pentru
maimuţa sudică) a fost identificat pentru prima oară de anatomistul Raymond Dart, în Africa de Sud
în anul 1925. El a descris un mic şi zvelt primat care dispune atât de trăsături umane, cât şi de
trăsături ale maimuţei. Dart şi-a numit descoperirea A. africanus, acesta fiind o creatură mult mai
mică decât alte forme mai robuste de A. care au fost descoperite ulterior, pe alte şantiere sud-
africane, şi mai târziu din Africa de Est. Cel din urmă este cunoscut ca A. robustus, un primat
îndesat şi masiv, cu craniu cu creastă. Ani de zile, paleoantropologii au crezut că A. africanus a fost
strămoşul direct al omului şi că evoluţia umană continuase în mod relativ linear de-a lungul
timpului. Descoperiri mai recente din Africa de Est au întunecat imaginea anterioară, dovedind că
procesul a fost mult mai complicat.
De cele mai multe ori se ivesc dispute la încadrarea sistematică a formelor de tranziţie spre om.
De la caz la caz, unele dintre cele care se încadrează la formele preumane rămân o lungă
controversă între diferite opinii savante. Poate că cel mai bun exemplu îl reprezintă Oreopithecus,
descoperit de mai bine de un secol în Italia de Nord (Toscana; ulterior el a mai fost semnalat şi în
Miocenul superior din Africa). În anul 1957, în straturile ponţiene cu lignit de la Grosetto – Toscana
s-a descoperit un Oreopithec aproape complet: „Homo de Grosetto”, cum a fost numit, avea o faţă
plată şi o dantură cu canini reduşi, lipsit de diastemă, care-l îndepărtează de maimuţele antropoide
(PONGIDE), apropiindu-l de hominizi. Avea talia unui cimpanzeu, cu o capacitate craniană de 300-
500 cm3. Centura pelviană aminteşte de cea de biped, dar cu membrele superioare lungi. Acest
amestec bizar de caractere ridică probleme de clasificare nerezolvate – motiv pentru care unii
oameni de ştiinţă îl apreciază ca fiind reprezentantul unei linii evolutive aparte, cu poziţie
intermediară între maimuţele antropomorfe şi fosilele preumane propriu-zise.

Ramapithecus este socotit ca cel mai vechi reprezentant al formelor imediat premergătoare
fosilelor umane, care au trăit încă din a doua parte a Miocenului şi în Pliocen (cele mai vechi resturi
au o vechime de peste 13 milioane de ani). Resturile de maxilare şi dinţi denotă că Ramapithecii
reprezintă o treaptă veche spre umanizare. Reconsiderări critice recente arată că la genul
Ramapithecus trebuie atribuite şi resturile fosile încadrate anterior la Kenyapithecus şi
Bramapithecus. Ramapithecii erau semibipezi şi trăiau în zonele de savane, în apropierea pădurilor.

Mult mai bine cunoscuţi sunt australopitecii, la care revin câteva specii răspândite tot în Lumea
Veche. Mai întâi (1925) A. au fost descoperiţi în Africa de Sud, pentru ca după al şaselea deceniu să
fie regăsiţi în sedimente pliocen – pleistocene din Africa Orientală (Kenya, Etiopia, Tanzania). În
ultimii 30 de ani, Africa Orientală a devenit teatrul unor expediţii antropologice internaţionale, care
au avut şansa să scoată la lumina zilei peste 1 000 de fosile de hominide.
Primii A. din Africa de Est provin din Awash-ul mijlociu (zonă din Etiopia) şi s-a stabilit cu
ajutorul metodei potasiu-argon că datează de acum 4,1-3,9 milioane ani. La Hadar, în Etiopia de
Nord, Maurice Taieb şi Donald Johnson au descoperit un schelet uimitor de complet al unui primat
de dimensiuni mici (faimoasa Lucy) datând de peste 3,75 milioane ani în urmă, ca şi fragmente ale
cel puţin 13 masculi, femele şi copii. Lucy măsura 1,2 m înălţime şi avea 19 – 21 ani. Ea, precum şi
alte exemplare de Australopithecine din Hadar, era un primat puternic, dotat cu o musculatură bine
dezvoltată, complet biped, având braţele puţin mai lungi – ţinându-se cont de dimensiunile sale –
decât cele ale oamenilor. Lucy şi contemporanii ei aveau mâini ca şi ale oamenilor, dar creierul de
dimensiunile cimpanzeului. Nu există dovezi că ei confecţionau unelte. A. din Hadar au dat naştere
la numeroase controverse. Johnson şi alţi câţiva experţi sunt de părere că aceste fosile reprezintă
forme de viaţă mult mai primitive, pe care ei le numesc A. afarensis, strămoşul comun al tuturor
Australopithecinelor, atât robuste, cât şi zvelte. Fosilele din Hadar prezintă o mare importanţă. Ele
demonstrează că poziţia bipedă datează dinaintea confecţionării uneltelor şi a creşterii dimensiunii
creierului. În ultimii ani, cercetările s-au reluat în Etiopia, descoperindu-se mai multe exemplare de
A. afarensis la Fejiji, la 965 km sud-est de Hadar. Această descoperire demonstrează că
Australopithecinele au explorat zone vaste din Africa de Est, cu 3,7 până la 4,5 milioane ani în
urmă.

Dovezi şi mai uimitoare ale bipezilor provin din straturi fosilifere din Tanzania, unde Mary
Leakey a descoperit nu doar fosile de hominizi, ca în Hadar, ci şi amprente de paşi ale unor primate
destul de mari. Paşii sunt ai unui mascul şi ai unei femele adulte, cea de pe urmă purtând de mână
un copil. Urmele indică un mers greoi şi încet, cu şoldurile balansându-se la fiecare pas, fiind opus
mersului degajat al omului de azi, scria Mary Leakey. Unii oameni de ştiinţă cred că urmele din
Laetoli sunt ale unui A. afarensis, care s-a dezvoltat la 1 609 km de Hadar.
A., în general, aveau un regim de hrană predominant omnivor. Există dovezi care arată că au
practicat o vânătoare în colectiv, în cursul căreia foloseau femure mari de erbivore, în calitate de
măciucă. Unii cercetători nu exclud posibilitatea ca A. să fi folosit chiar rudimente de unelte, cu
totul primitive. Mersul biped şi statura erectă, mai mult sau mai puţin desăvârşită, erau realizate la
toate tipurile de A. Capacitatea lor craniană era de cca 500 cm 3 (cu puţin peste cea a gorilelor
actuale) – de aceea se spune că australopitecii au avut „corp de om şi creier de maimuţă”. Mulţi
autori consideră că A. prezintă o sumă de caractere care îi aşează pe o treaptă intermediară între
umanitate şi maimuţele antropoide.
Studiul minuţios al materialelor osteologice fosile a permis să se deosebească două tipuri:
– A. gracili, de talie mică (de 1,20-1,30 m înălţime şi 25-30 kg greutate), care prezentau tendinţe
spre un regim de viaţă carnivor. Aici se încadrează A. africanus şi A. afarensis şi
– A. robuşti (de 1,60-1,65 m înălţime şi 40-50 kg greutate) ce par specializaţi la un regim de
hrană predominat de o vegetaţie mai fibroasă şi uscată. Din această categorie fac parte A. robustus
şi A. boisei.

Homo habilis – primul om (2,5-1,5 milioane ani în urmă). Alte dovezi ale marii diversităţi de
A. vin din cheile Oldoway, făcut faimos de fosilele descoperite de Mary şi Louis Leakey. Acest rift
spectaculos situat în câmpia Serengeti din Tanzania de Nord este străbătut lacuri de mare adâncime,
rămăşiţe ale unui lac de mult secat din Pleistocen, cu malurile frecventate de primii hominizi.
Familia Leakey nu a descoperit doar un A. robust, ce se data cu 1,75 milioane ani în urmă (stabilirea
datei s-a făcut cu ajutorul metodei potasiu-argon), ci şi oasele unui hominid mai zvelt, găsit în
aceleaşi locuri ca şi topoarele din piatră şi aşchiile cioplite care erau mai vechi decât orice altă
descoperire din lume. L. Leakey l-a numit pe acest hominid H. habilis (Handy Pearson = persoană
îndemânatică), pe motiv că era destul de diferit de A., deşi trăise în aceeaşi zonă. La început,
experţii credeau că H. habilis a fost – poate – o urmă a australopitecilor. Dar în Turkana de Est (la
nord de Oldoway), regiune a Kenyei, Richard Leakey, fiul lui Louis şi Mary, împreună cu o echipă
de oameni de ştiinţă au recuperat nu doar A. robuşti şi zvelţi, ci şi mai multe specimene de H.
habilis. Aceştia erau hominizi ce aveau, indiscutabil, creier de dimensiuni mai mari. Capacitatea
creierului lor era între 650 şi 800 cm3, dar ei aveau aceeaşi înălţime ca şi australopitecii, cântărind
44 de kg şi având 1,3 m înălţime. Ambii erau bipezi şi se hrăneau în general cu fructe, dar H.
habilis se pare că arăta mai puţin ca o maimuţă în zona feţei şi a craniului. Capetele lor erau mai
mari şi mai rotunde, faţa mai puţin protuberantă. Oasele lor erau mai curbate şi mai robuste decât
ale omului de azi. Aveau mâna puternică pentru a apuca – mai asemănătoare cu a cimpanzeilor şi a
gorilelor decât cu a oamenilor –, de fapt, braţe ideale pentru căţăratul în copaci. Totuşi, aveau un
deget mare, opozabil, care le permitea să se caţere, dar şi să mânuiască obiecte mai fine. Această
trăsătură i-ar fi putut permite lui H. habilis să facă unelte.
O nouă descoperire de H. habilis la Oldoway vine să susţină ideea că oamenii primitivi erau mai
apropiaţi de maimuţe decât fiinţele umane de acum. Proaspăta descoperire este un individ a cărui
osatură a braţelor este aproape la fel de lungă ca şi osul coapsei. Aceasta este o caracteristică a
cimpanzeilor şi a altor maimuţe, nu a oamenilor, ale căror braţe sunt doar 70% din lungimea
picioarelor. Este foarte probabil ca H. habilis să fi petrecut mult timp căţărându-se în copaci, o
adaptare care i-ar fi făcut să arate mult mai puţin umani şi acest lucru să se reflecte atât în
comportament, cât şi în relaţiile lor sociale.

Australopithecus şi Homo. Marea parte a experţilor este de acord cu ideea că H. habilis este,
probabil, un strămoş al speciilor mai târziu de H. erectus şi H. sapiens. Mult mai controversate sunt
relaţiile de evoluţie între: pe de o parte A. affarensis şi A. de mai târziu şi, pe de altă parte, H.
habilis şi A.. Structura lineară, simplă, a schemelor de evoluţie, care făceau trecerea de la A. la H. şi
apoi la alte forme mai moderne a fost înlocuită de modele ramificate care pornesc de la ideea că
evoluţia hominizilor presupunea un grad mult mai înalt de diversitate a speciilor decât se credea
înainte. Evoluţia umană arată mai mult ca un arbore, decât ca o scară, care fusese folosită pentru
analogie atâta vreme. Viziunea actuală a evoluţiei timpurii a omului acceptă că procesul a început
cu A., urmat de apariţia lui H. habilis, apoi, mai târziu, de alte forme mai moderne. Dar, există o
mare diversitate de gândire la fiecare nivel, aşa încât nimeni nu putea considera evoluţia ca pe o
tendinţă de perfecţionare continuă înspre forme mai moderne. A. erau foarte diverse în forma
primitivă, afarensis, de la exemplare mai mici, ca A. africanus, spre cele mai masive, ca A.
robustus. Cu 5 până la 1 milion ani în urmă a existat o radiaţie / dezvoltare de adaptare a A.. Primii
membrii, H. erau parte a acestei mişcări, având înfăţişarea ca a A., cu un creier mai mare, în raport
cu mărimea corpului. Aceştia sunt clasificaţi drept H. habilis, dar este sigur că exista o mare
variabilitate a lor. O formă mai modernă, H. erectus a apărut cu 1,6 milioane ani în urmă şi poate,
de asemenea, să fi făcut parte din aceeaşi radiaţie / dezvoltare de adaptare. Această formulă a
radiaţiei de adaptare se pare că a continuat mult mai târziu, în preistorie, când H. erectus a
proliferat în Africa, Asia şi Europa, continuând doar în mică măsură acelaşi proces de evoluţie
anatomică şi devenind H. sapiens, probabil în Africa.
Fără nici o îndoială că semnele cele mai palpabile ale unei culturi primitive sunt uneltele
fabricate de omul preistoric. Cele mai vechi unelte sunt toporaşele de mână cioplite din miezul
galetului sau din aşchii mai mari desprinse din acesta. Acestea prezintă prelucrarea utilitară bine
evidenţiată, cu marginile tăioase. La descoperirea unor astfel de unelte amestecate cu resturi de
specii animale dispărute, în nisipuri fluviale sau în alte depozite diluviene, se poate afirma, fără
teama de a greşi, că suntem în faţa primelor dovezi serioase ale vechimii mari a omului. Dovezile
de acest fel s-au descoperit în adăposturi sub stâncă, grote sau chei adânci. Tranziţia între uneltele
neprelucrate intenţionat şi primele unelte obţinute în urma unui act conştient trebuie să fi fost
progresivă. Cercetătorii perioadelor foarte vechi au norocul după care primii oameni au dat o gamă
largă de utilizare materialelor neperisabile – silexul sau piatra. Bineînţeles că avem, uneori, şi
greutăţi în a recunoaşte uneltele obţinute în mod intenţionat, mai ales în cazul primelor încercări de
acest fel, deoarece acestea nu erau uşor de prelucrat şi de adaptat la utilizarea dorită. Unele
fragmente de silex folosite de oamenii primitivi s-au desprins din roca mamă din cauza frigului sau
al altor fenomene naturale, natura fiind capabilă de a simula o unealtă, uneori perfectă ca formă.

Apare, în consecinţă, ideea că există un stadiu foarte primitiv în munca de prelucrare a silexului
şi a pietrei. În această etapă apar toporaşele de mână paleolitice descoperite în depozitele
preistorice. O perioadă, la începutul secolului nostru, aceste unelte s-au numit eolite (de la cuvântul
grecesc eos = zeiţă). Multe dintre aceste unelte nu au fost descoperite în depozite mari, deoarece
puteau fi pierdute la locul utilizării în timpul lungilor vânători ale epocii sau în timpul transportului.
Reţinem, însă, că mare parte a uneltelor cioplite ale epocii sunt produse directe ale naturii.
Cele mai sigure urme ale prelucrării uneltelor de către om se află în depozitele din perioada de
tranziţie de la Pleistocenul inferior la cel mijlociu. Descoperirile actuale sugerează că acestea au
fost folosite de Pithecantropi mai avansaţi. Este posibil ca şi australopitecii să fi fost fabricanţi de
unelte. Trei dinţi de australopiteci au fost descoperiţi la Strekfontein într-o săpătură arheologică ce a
furnizat aşchii şi nuclee de o tehnică relativ avansată.
Noi, oamenii, folosim cultura ca pe o formă esenţială de adaptare la mediu. Abilitatea de a
confecţiona unelte a fost multă vreme considerată exclusiv ca o caracteristică a omului. De fapt şi
alte animale, cum ar fi cimpanzeul, confecţionează unelte, dar numai oamenii le confecţionează
după anumite reguli şi obiceiuri şi, mai mult decât atât, într-o mare complexitate de stiluri. Noi am
evoluat enorm în direcţia confecţionării uneltelor, raportându-ne la primate. Un motiv de bază este
acela că gândirea ne permite să ne planificăm acţiunile dinainte. Cele mai timpurii unelte ale omului
erau făcute din lemn perisabil, probabil din beţişoare rudimentare, beţe pentru săpat sau suliţe, dar
acestea nu au rezistat trecerii timpului. Uneltele simple, făcute prin izbirea a două pietre, au apărut
în Africa de Est, cu aproximativ 2,5 milioane ani în urmă, aceasta fiind, de asemenea, data la care s-
a convenit că a apărut cultura umană. Aceste unelte din piatră au fost găsite în număr mare pe
teritoriul Africii de Est şi de Sud şi au fost asociate cu rase aparte din Turkana de Est, regiune din
preajma Cheilor Oldoway Acestea erau confecţionate din pietre, probabil folosite drept simple
satâre, prin îndepărtarea uneia sau a două aşchii.
Expertul în unelte de piatră, Nicholas Toth a demonstrat că cele mai importante unelte nu erau
nici măcar pietrele folosite la tăiere, ci aşchiile care erau îndepărtate de pe aceste pietre. Aşchiile
ascuţite şi bucăţile de lavă au devenit arme, răzuitoare şi unelte pentru tăiat, folosite la despicarea
cărnii, la măcelărirea animalelor şi, poate, la modelarea lemnului. Există câteva unelte de bază, iar
experimentele lui Toth demonstrează că cei care confecţionau unelte aveau o înţelegere complicată
a potenţialului pietrei care stă la baza unei simple şi eficace tehnici, care a devenit complexă de-a
lungul timpului. În cele din urmă, simplele topoare de mână au evoluat în unelte de formatul
toporului, iar de pe părţile laterale ale acestora se îndepărtau aşchii, toporul de mână fiind folosit pe
scară largă, cu peste un milion ani în urmă. Tehnicile primitive au fost denumite Oldowanian, după
Cheile Oldoway, unde au fost pentru prima oară descrise în detaliu.
Nicholas Toth a făcut mii de copii după modelul Oldowanian şi a demonstrat empiric faptul că
muchiile ascuţite erau foarte eficace pentru a îndepărta pielea şi a măcelări animalele vânate.
Studiind muchiile cu care se muncea, Toth a descoperit la microscop rămăşiţe din trei posibile
utilizări: măcelărirea şi tăierea cărnii, tăierea şi frecarea lemnului şi tăierea de materie vegetală.
Toth crede că primii strămoşi ai noştri au avut un bun simţ al mecanicii şi al prelucrării pietrei. Ei
erau capabili să găsească unghiul ascuţit corect pentru îndepărtarea aşchiilor prin lovire. Nici măcar
oamenii moderni nu au această capacitate. Acestora le ia câteva ore de antrenament pentru a căpăta
îndemânarea necesară. Spre deosebire de cimpanzei, care doar rareori îşi transportă pietrele şi beţele
pe care le folosesc mai mult de câţiva metri, H. habilis transporta aşchiile şi pietrele pe distanţe
considerabile de până la 13 km. Acest comportament reprezintă o formă simplă de păstrare a
uneltelor, pentru folosirea lor ulterioară, spre deosebire de cimpanzei, care folosesc alte pietre,
găsite pe loc, după nevoi.
¤
Cum trăiau şi cum se comportau primii noştri strămoşi? Erau ei vânători şi culegători, având o
cultură şi un mod de viaţă comparabile cu cele ale vânătorilor şi culegătorilor moderni? Sau se
asemănau mai mult cu maimuţele în comportament ? Cercetările moderne care se bazează pe
numeroase date arheologice clarifică faptul că aceste comparaţii, cele cu vânătorii moderni, sunt
utilizabile într-o măsură limitată. Pentru început, hominizii timpurii aparţineau unei specii destul de
diferite. Mai mult, comportamentele lor nu sunt observate la nici o maimuţă actuală şi nici măcar la
toţi hominizii primitivi. După ce au studiat uneltele Oldowaniene, arheologii din generaţia
anterioară nouă pretindeau că primii oameni erau vânători îndemânatici care foloseau proiectile din
piatră, împărţeau hrana şi altele. Această imagine foarte optimistă a rezultat din comparaţia cu
vânătorii – culegători moderni, cum ar fi populaţiile San, care trăiesc în Deşertul Kalahari din
Africa de Sud.
La cealaltă extremă există savanţi care susţin că hominizii aveau un comportament asemănător
cu al maimuţelor. Ei sunt de părere că toate capacităţile şi percepţiile de care a fost nevoie în
prelucrarea uneltelor Oldowaniene pot apărea şi în cazul maimuţelor, cum ar fi beţigaşele pentru
adunat termite şi locurile de dormit special amenajate. Mai mult decât atât, nu doar hominizii
Oldowanieni, dar şi cimpanzeii vânează animale mici, transportând carnea pe distanţe considerabile
şi folosesc unelte pentru a sparge oasele animal şi nucile. Cimpanzeii, ca şi oamenii primitivi,
folosesc mereu aceleaşi locuri pentru prelucrarea hranei, zdrobind nuci în acelaşi loc şi
transportându-şi mâncarea în locurile lor favorite pentru a se hrăni. Totuşi, există două diferenţe de
comportament între maimuţe şi hominizi: în primul rând, hominizii aveau avantajul de a fi bipezi, o
postură cu mult mai eficientă pentru transportul hranei decât mersul în patru membre. În al doilea
rând, oamenii Oldowanieni erau adaptaţi atât la viaţa de pădure, cât şi la cea din savană, unde
trebuiau să se organizeze pentru acoperirea unor teritorii mai mari decât rudele lor primate. Într-o
perioadă lungă, aceste diferenţe s-au concretizat în noi concepte despre organizarea în spaţiu,
concepte reflectate în forme mai complexe ale uneltelor în urmă cu un milion ani. Ar fi naiv să
pretindem că hominizii se comportau pe deplin ca maimuţele. Aceasta s-ar putea spune dacă am
ignora importanţa evoluţiei creierului la primate. Putem fi siguri că existau diferenţe semnificative
între primate, altele decât între oameni şi hominizi, acum două milioane ani, dar natura acestor
diferenţe este încă foarte puţin înţeleasă.
Două surse de informaţie pentru comportamentul omului primitiv au supravieţuit în Africa de
Est: prima o constituie uneltele (obiectele) prelucrate, a doua sunt grămezile de unelte şi resturile de
hrană care s-au găsit în zone ca Turkana de Est şi Cheile Oldoway. În aceste regiuni au fost aduse la
lumină şi studiate cu grijă grămezi de oase sparte animale şi unelte din piatră. Acestea se găsesc, de
obicei, la 8-9,1 m adâncime, în locuri vizitate şi folosite de hominizi doar o dată, sau de mai multe
ori. Vânătorii-culegători de mai târziu se foloseau, de obicei, de locuri centrale, acestea
reprezentând porţiunea de sol unde aceştia se întorceau ca să doarmă, să-şi pregătească hrana şi să
desfăşoare o mare varietate de activităţi sociale. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că Koobi Fora
şi Oldoway sunt dovezi că strămoşii noştri se foloseau de asemenea locurile centrale, precum
succesorii lor? Oare vânau şi ucideau animale sau nu făceau decât să ia carnea abandonată de alţi
prădători?
La Koobi Fora, în Kenya de Nord, un grup de hominizi au găsit leşul unui hipopotam în albia
unui pârâu, acum 1,8 milioane ani. S-au strâns în jurul lui luând oase şi carne din animalul mort cu
ajutorul unor mici aşchii de piatră. Straturile nisipoase în care au fost găsite uneltele sunt atât de
bine conservate, încât putem fi siguri că pietrele din râu au fost transportate acolo pentru a fi
folosite drept unelte pentru măcelărirea leşului, unele pietre fiind aduse de la 14 km. Şantierul de
aici conţine multe dovezi ale măcelăritului şi ale prelucrării uneltelor, dar nu se ştie cu siguranţă
dacă hominizii au ucis animalul sau nu.
Alt şantier arheologic de la Koobi Fora, este plasat pe cursul unei ape, un loc unde hominizii
puteau găsi umbră împotriva soarelui orbitor. Astfel că s-au aşezat aproape de apă, având la
îndemână şi pietrele de râu pentru prelucrarea uneltelor. Şantierul este o aglomerare de unelte, sau
fragmente de unelte din piatră, inclusiv aşchii ascuţite, topoare de mână şi obiecte pentru răzuit. Mai
mult de 2000 de oase, de la cel puţin 17 specii de mamifere, în general antilope, sunt asociate cu
uneltele, unele dintre ele fiind roase de hiene sau de alte carnivore. Există semne clare că oasele
erau zdrobite şi tăiate de hominizi, deoarece fragmentele reconstituite arată urme de loviri de topor
de mână şi scobituri lineare, care puteau rezulta doar din tăierea cu ajutorul aşchiilor de piatră.
Multe dintre oasele de aici au articulaţiile roase, o caracteristică a oasele prăzilor vânate şi
consumate de carnivore. Poate că hominizii doar îndepărtau leii şi alţi prădători, şi apoi le
consumau prada. Nu putem fi foarte siguri, însă, de valabilitatea acestei supoziţii.
În Cheile Oldoway, Mary Leakey a identificat unelte şi aglomerări de oase la adâncime mare, în
straturile de depunere ale fostului lac. Multe unelte şi oase erau îngrămădite la 4,6 m sub pământ.
La o distanţă mică a fost găsit o grămadă de oase şi pietre. Se pare că oasele au fost aşezate în
grămezi după ce măduva a fost extrasă din ele. Studii recente la microscop au arătat că multe dintre
oase au fost puternic expuse intemperiilor. Au stat la suprafaţa solului o perioadă considerabilă de
timp, unele poate chiar un deceniu. Oasele diferitelor animale din aceste grămezi sunt părţi ale
leşurilor unei mari varietăţi animale. Predomină, însă, oasele membrelor, ca şi când acestea ar fi fost
aduse în mod repetat în acel loc. Atât la Koobi Fora, cât şi la Oldoway, oase cu măduvă şi carne
sunt concentrate în zone compacte, alături de unelte. Procentajul oaselor de carnivore este mai mare
decât într-un mediu natural, ca şi când ar fi existat o intensă competiţie între hominizi şi alte
carnivore. Poate că prezenţa unor asemenea prădători a restrâns activităţile hominizilor la Oldoway.
Aceştia luau carnea animalelor ucise de carnivore, ducând apoi prada într-un loc unde aveau o
colecţie de unelte de piatră, în apropierea apei, făcându-şi chiar rezerve de hrană. Acolo puteau să ia
în grabă carnea şi măduva, înainte de a abandona carnivorelor care se agitau în apropiere oasele
rămase. Neavând la îndemână focul sau animale domestice, oamenii de ştiinţă sunt de părere că H.
habilis trebuia să se bazeze pe vânatul găsit la întâmplare, nefiind deloc sigură aşezarea lor pe
cursul unor ape sau pe malurile unor lacuri. Unii dintre hominizii de aici au sfârşit în mod tragic
deoarece s-a descoperit un os de hominid ros de carnivore (poate să fie şi un hominid decedat din
cauze naturale, semn că nu apăruse încă obiceiul îngropării decedaţilor !). Majoritatea oaselor de la
Oldoway sunt ale unor animale de dimensiuni mai mici, care puteau fi doborâte cu o mai mare
uşurinţă. Acest tip de comportament seamănă mai mult cu cel al maimuţelor, deşi şi maimuţele au
fost observate luând carnea unor leşuri animale. Studii la microscop au demonstrat că hominizii
dezmembrau foarte rar animalele mari pentru a le duce oasele la locul de hrănire. Se pare că au
obţinut carnea animalelor mari doar prin găsirea leşului dezmembrat de alţi prădători. Astfel,
hominizii nu erau obligaţi să taie prea multe leşuri. În unele cazuri, urmele de tăiere făcute de
hominizi se suprapun peste urmele lăsate de dinţii altor carnivore, ca şi când hominizii ar fi
dezmembrat oasele unor leşuri deja prădate animale. În alte cazuri, însă, prădătorii erau cei care
mestecau oase roase de hominizi.
Majoritatea paleoantropologilor cred că hominizii vânau animale de dimensiuni mici şi medii,
dar erau foarte pricepuţi şi la preluarea prăzii de la alte animale, atunci când se ivea ocazia.
Oportunismul a fost întotdeauna o calitate esenţială a rasei umane, din cele mai vechi timpuri.
Totuşi, fără îndoială că şi plantele, ca şi alte tipuri de hrană vegetală erau importante, dacă nu
cumva cele mai importante componente ale alimentaţiei omului primitiv.
Cea mai mare parte a cercetătorilor s-au pus de acord în ceea ce priveşte adoptarea unor criterii
cât mai corecte pentru justificarea separării dintre hominizi şi marile maimuţe. În primul rând se
distinge un punct de vedere pur zoologic. Aceşti prehominizi locuiau în asociaţii ce au deja atribute
ale organizării de grup umane. Criteriile de departajare de maimuţe nu sunt atât biologice, cât
culturale. La baza reuşitelor culturale au stat schimbările de climă, adaptarea la mediu, care se
realizează prin migraţii. Acum mâinile nu mai sunt folosite în scop locomotor, ci sunt utilizate ca
unelte şi, în cele din urmă, pentru fabricarea acestora. Acest tip de evoluţie se datorează dezvoltării
creierului facilitându-se, totodată, modificarea cutiei craniene. Dinţii mai puţin folosiţi pentru
apucat se diminuează ca volum, iar maxilarul şi inserţiile musculare ale acestuia se micşorează. În
cele din urmă au supravieţuit acei hominizi care şi-au folosit inteligenţa pentru realizarea uneltelor.
Capacitatea de extindere a unei culturi are, fără îndoială o valoare adaptativă în sensul că
elementele cele mai capabile de creaţie sunt cele ale căror genotipuri erau cel mai adesea propagate
prin selecţia naturală. Aceasta poate foarte bine explica pentru ce creşterea volumului creierului,
care permite realizarea unor avansuri culturale rapide, s-a accelerat în cursul Pleistocenului.
Evoluţia biologică a hominidelor fusese, astfel – într-o mare măsură – un rezultat al dezvoltării
culturale / tehnologice. Tehnologia fabricării uneltelor este cel mai frapant lucru în acest moment.
Se cere subliniată diferenţa dintre folosirea unei unelte şi fabricarea acesteia. Este adevărat că un
aspect derivă din celălalt, dar este important de subliniat că prin precizarea calităţii de fabricant
omul s-a ridicat deasupra altor primate. Prin folosirea unei unelte se înţelege manipularea activă de
către o fiinţă vie a unui obiect oarecare din mediul înconjurător pentru îndeplinirea unei trebuinţe.
Într-un sens precis, utilizarea unei unelte poate fi descoperită şi la forme inferioare de viaţă,
folosirea neimplicând inteligenţă şi perspicacitate prin ea însăşi. Marile maimuţe antropoide deşi
manifestă o anumită dexteritate în folosirea unor unelte – beţe, liane, pietre –, au, totuşi, un
comportament tehnologic limitat derivat din slaba înţelegere a metodelor de folosire a acestor
unelte, de multe ori aceasta datorându-se improvizaţiilor oarbe sau reflexelor alimentare. Mai mult,
şi această observaţie este semnificativă în discuţia noastră, activităţile lor sunt dirijate exclusiv
înspre obiectele gata pregătite, obţinute de natură. Atunci când unealta necesită o pregătire, finisare
simplă, cum ar fi ruperea unei bucăţi de băţ pentru a fi aruncată într-o gaură, elementul de
prevedere, pregătire şi planificare al operaţiei este foarte slab, maimuţa având mari probleme în
îndeplinirea acestuia. Hominizii îşi întemeiază, în schimb, nivelul tehnologic pe cunoaşterea
surselor de materie primă şi, în limita tehnologiilor existente, a manierei celei mai eficace de a o
utiliza.
Cel mai important act cultural al primilor oameni a fost, fără îndoială, limbajul. Toţi cercetătorii
care au studiat marile maimuţe antropoide sunt de acord că cel mai mare handicap de dezvoltare
culturală al acestora este absenţa limbajului, ce împiedică înţelegerea şi formarea elementelor
culturale specifice.
Maimuţele urlătoare, care după Carpenter (primatolog american), au chiar un vocabular alcătuit
din vocalize diferite, îşi anunţă membrii clanului prin grohăituri semnificative asupra oricărui
pericol evident, dând astfel semnalul pentru apărare sau pentru atac.
Este adevărat că, cimpanzeii au un adevărat registru de expresii emoţionale mai vast decât la cea
mai mare parte a oamenilor. Gama fonetică a cimpanzeilor este în întregime subiectivă şi este
singurul mod de exprimare al emoţiilor, neputând desena sau descrie unelte. Dacă până la hominizi
nu s-a reuşit să se dea cuvintelor un sens simbolic, posibilitatea de transmitere şi de acumulare a
elementelor culturale a existat doar ca o excepţie sau întâmplare.
Capacitatea de a număra pe care omul o poseda, după toate aparenţele, înaintea limbajului
propriu – zis, se deosebeşte de cea a altor animale sau păsări. Veritabila matematică, cu toate
progresele imense aduse de aceasta asupra cunoaşterii mediului înconjurător, nu a devenit posibilă
decât prin dezvoltarea simbolurilor.
Limbajul, caracterizat prin simbolistica sa, avea să fie unul dintre primele elemente care indică
existenţa unei umanităţi adevărate. Singurul inconvenient este, pentru oamenii preistorici, faptul că
nu s-a putut dovedi existenţa limbajului în momentele primordiale ale apariţiei omului. În spiritul
unor ipoteze contrare, specialiştii paleontologi se opun ideii după care existenţa unui limbaj articulat
poate fi dedusă analizându-se conformaţia mandibulelor sau, de studiul formei suprafeţelor
interioare ale oaselor craniului. Cel mai bun indiciu al existenţei limbajului este apariţia uneltelor de
forme standardizate şi caracteristice, altfel ar fi greu de înţeles cum au putut fi acestea cunoscute şi
transmise din generaţie în generaţie (ele însele sau tehnologia de fabricaţie), fără folosirea
simbolurilor verbale.
Prima fază a evoluţiei umane nu implica doar modificări în modelul de bază al existenţei şi al
locomoţiei, ci şi noi activităţi – împărţirea hranei între indivizi şi confecţionarea uneltelor. Acestea
au condus la o comunicare sporită, un mai bun schimb de informaţii şi o perspicacitate economică şi
socială, precum viclenia sau anumite restricţii în cadrul grupului. Anatomia umană s-a dezvoltat
prin confecţionarea uneltelor. Cultura a devenit o parte inseparabilă a umanităţii. Cooperarea,
capacitatea de a se aduna laolaltă şi de a soluţiona probleme legate de supravieţuire şi de conflicte
inerente care ar fi putut avea loc sunt calităţi vitale ale oamenilor. Suntem unici prin limbajul vorbit
şi prin simbolurile comunicate prin acesta care ne oferă posibilitatea să ne comunicăm cele mai
intime sentimente unul altuia. Cele mai apropiate rude ale noastre în viaţă, cimpanzeii, comunică
prin gesturi şi multe sunete sălbatice, în timp ce altele folosesc sunete numai pentru comunicarea
informaţiilor legate de teritoriu. Experimente cu cimpanzei, în condiţii artificiale, demonstrează că
ei pot învăţa simboluri izolate, dar capacitatea lor de învăţare este extrem de limitată. Când au trecut
oamenii de la mormăială la vorbirea articulată, deschizând noi perspective ale comportamentului
cooperant şi ale potenţialului nelimitat pentru îmbogăţirea vieţii ?
Folosind analize statistice complicate, anatomistul Philip Laitman a demonstrat că
Australopithecinele de acum patru milioane ani aveau craniul aplatizat la bază şi laringele situat mai
sus, o poziţie care le limita posibilitatea de a articula sunete. Mulajele creierului A. sunt, de
asemenea, asemănătoare cu ale maimuţelor. Doar în urmă cu 300 000 ani craniul a adoptat curbura
sa modernă, permiţând o vorbire articulată, în complexitatea ei. Se presupune că primii oameni
comunicau mai mult decât alte primate, însă vorbirea modernă, articulată, este un rezultat mai
recent al evoluţiei biologice şi culturale.
Arheologul Glyn Isaak este de părere că oportunismul reprezintă o garanţie a rasei umane, un
proces continuu, precum mutaţiile şi selecţia naturală. Presiunile normale ale competiţiei ecologice
au permis transformarea comportamentului fluctuant al primatelor străvechi într-un nou şi distinct
tipar. Armele şi uneltele au permis măcelărirea şi dezmembrarea unor animale din ce în ce mai
mari. Hrana vegetală era esenţială, protejând împotriva eventualelor crize de hrană. Hrana a condus
la stabilitate şi la împărţirea muncilor între bărbaţi şi femei. Savana era un mediu ideal pentru
hominizii care trăiau din preluarea hranei de la alţi prădători, din vânătoare, sau din culesul hranei
vegetală. Cu un milion ani în urmă, grupele de hominizi au trecut printr-o selecţie naturală,
rămânând doar o singură ramură: H. Creierul, superior ca mărime şi îndemânarea de a confecţiona
unelte de care se bucura H. habilis le-au oferit acestor hominizi avantaje în adaptare faţă de A. Tipul
de vânătoare sistematică şi de nutriţie în care H. s-a angajat a necesitat teritorii mai mari şi o
densitate mult mai redusă pe km2 a indivizilor. Astfel, se pare că H. habilis a trăit în grupuri mai
mari decât alte primate şi într-o lume în care interacţiunea cu alţi indivizi era mult mai complexă şi
mai pretenţioasă. Complexitatea crescândă a relaţiilor sociale a fost o forţă determinantă pentru
evoluţia creierului uman. Îndemânarea strălucită în domeniile artistic, tehnologic şi expresiv pe care
o posedă omul poate fi consecinţa faptului că primii noştri strămoşi au trebuit să fie din ce în ce mai
mult implicaţi în relaţiile sociale din cadrul grupului.
Oamenii paleoliticului vechi au fost vânători animale de talie mare. În Pleistocenul mijlociu ei se
instalaseră în văile fluviilor, ca acelea ale Tamisei, Nilului, Zambezi şi pe malurile lacurilor la
Oldoway, în estul Africii centrale, în Kharar, în Algeria. Aceştia vânau o mare varietate animale,
hrănindu-se cu porci giganţi, o specie de cal de talie mare şi hipopotami. La Kharar resturile osoase
ale animalelor cuprindeau specii ca: elefantul, rinocerul, hipopotamul, zebra, girafa, gazela şi, la
Toralba, colţi de elefanţi, de rinoceri, boul sălbatic, cerbi şi cai.
Oamenii din Camerun vânează astăzi elefantul cu suliţe de lemn ce nu depăşesc 1,80 m lungime
şi se aruncă de la mică distanţă asupra animalului. Atunci când acesta fuge suliţa pătrunde mai
adânc în corpul animalului, iar urmele de sânge lăsate de pachiderm permit detectarea acestuia.
Când un animal mare este ucis, oamenii vin de la mare distanţă pentru a participa la ospăţ. Poate că
aşa se întâmpla şi în perioadele foarte îndepărtate.
În epoca pietrei uneltele erau fabricate uşor şi erau abandonate la fel. Este foarte probabil că pe
măsură ce acestea erau folosite, după utilizare, să fi fost abandonate la locul vânătorii şi ospăţului.
Este greu de precizat care ramuri ale omului au fost responsabile de industriile bifaciale din
Pleistocenul mijlociu.
Începând cu Paleoliticul inferior şi sfârşind cu epoca bronzului populaţiile preistorice au avut la
dispoziţie, pentru cioplirea uneltelor şi armelor de piatră materii prime destul de variate. Se foloseau
îndeosebi silexurile, rocile silicioase – silicolitele –, gresiile cuarţitice sau silicioase cu glauconit,
cuarţitul şi obsidianul.
Dintre rocile menţionate silexul a avut un rol preponderent deoarece diverse varietăţi ale acestuia
se găsesc în natură în stare de bulgări (rognos) sau plăcuţe, în interiorul rocilor-mamă ce pot fi:
calcare, marne şi argile. Silexurile au o structură criptocristalină concreţionară, sau – mai rar –
concentrică şi sunt constituite îndeosebi din calcedonită şi opal, cărora li se adaugă cantităţi de
cuarţ, după stadiul de evoluţie al rocii. În această compoziţie mai apar insule relicte de calcit.
Uneori, silexurile au şi goluri umplute cu o pulbere calcaroasă. Suprafaţa de contact cu calcarul se
prezintă sub forma unei cruste subţiri pulverulente denumită patina silexului. Silexul se formează
datorită solubilizării spiculilor de spongieri şi redepunerii silicei.
Datorită calităţii excepţionale bazată pe proprietăţile fizice cunoscute: spărtură concoidală,
duritate 7 sau în jur de 7, luciu sticlos şi clivaj perfect se explică folosirea intensă a acestei roci
începând cu cultura oldowayană şi sfârşind cu începutul Hallstatt-ului.
Silexurile sunt, în funcţie de vârsta depozitului în care s-au format, cenomaniene, senoniene,
turonian-senoniene, jurasice sau cretatice. Unele îmbracă un facies cretos. Pentru a se aproviziona
cu silex populaţiile preistorice exploatau depozitele masive aflate sub forma unor bulgări mai mari
sau mai mici, carierele de pietrişuri şi nisipuri formate în mod natural sau artificial, prundişurile
râurilor sau chiar minele de silex.
Alte roci folosite în mai mică măsură pentru prelucrarea uneltelor sunt: chailleul (accident
silicios), întâlnit uneori la baza calcarelor portlandiene, rocile silicioase ca silicolitele organogene
de tipul spongolitelor şi radiolaritelor, şisturile negre, gresiile, cuarţitul, tuful silicifiat şi
obsidianul.
Cuarţul se găseşte fie sub formă de bulgări în prundişurile râurilor şi pâraielor, fie în depozite
naturale. Datorită calităţilor inferioare această rocă este puţin folosită pentru obţinerea uneltelor. Cel
mai adesea este folosită ca materie primă de către comunităţile paleoliticului mijlociu şi
paleoliticului superior sau epipaleoliticului.
Obsidianul este folosită din abundenţă în toate colţurile lumii unde zonele de ocurenţă sunt
abundente în această materie primă.
Aşezările preistorice se pot împărţi în patru mari grupe, după abundenţa apariţiei pieselor din
piatră cioplită:
A. Aşezări propriu – zise în care predomină uneltele finite sau sparte în timpul folosirii. Piesele
finite ajung aici prin relaţii de schimb şi sunt relativ puţine la număr.
B. Aşezări cu mici ateliere unde se prelucra materie primă ajunsă în sat sub formă de bulgări,
prin relaţii de schimb. Numărul acestor aşezări este predominant în raport cu celelalte grupe.
Frecvent aceste aşezări se găsesc la oarecare depărtare de sursele de materie primă.
C. Aşezări-atelier, unde pe lângă uneltele şi armele cu urme de folosire apar şi mari cantităţi de
resturi de prelucrare. Acestea se găsesc, de cele mai multe ori, în apropierea locurilor cu materie
primă.
D. Ateliere propriu-zise de prelucrare situate lângă sau chiar pe locul cu materie primă. Faptul că
abundă resturile de prelucrare se explică prin observaţia după care locuitorii atelierelor s-au
aşezărilor-atelier dădeau uneltele la schimb pe loc, fără să se deplaseze ei înşişi la locurile de
schimb sau în comunităţile primitoare. Piesele finite sunt, în mod cert, realizarea unor meşteri
specializaţi.
Este de relevat faptul că atât uneltele cât şi materia primă au vehiculat, prin intermediul
schimbului întâmplător şi – mai apoi – regulat, la distanţe mai mici sau mai mari. Se observă, deci,
că încă din paleolitic materia primă necesară prelucrării unor unelte era adusă de la distanţe
variabile. În anumite cazuri, distanţele cele mai mari de vehiculare sunt caracteristice unor materii
prime mai speciale, cum ar fi obsidianul.
CAPITOLUL 5
Drumul către naşterea omului actual
Cu aproximativ 1,6 milioane ani în urmă H. habilis a deschis drumul unor fiinţe umane mai
avansate, capabile să-şi ducă viaţa în moduri cu mult mai complexe şi mai variate. Aceşti noi
strămoşi ai omului au fost primii care au ştiut să stăpânească / îmblânzească puterea focului şi tot
primii care s-au stabilit în afara savanelor tropicale din Africa. Acest eveniment a avut loc la
începutul ultimei ere geologice, a Pleistocenului, numită Epoca glaciară.
Caracteristicile Epocii glaciare. Pleistocenul a început cu aproximativ 1,6 milioane ani în
urmă, după o intensificare a glaciaţiei globului pământesc, cu 2,5 milioane ani mai înainte. Până la
această dată, marile lanţuri muntoase se formaseră în zona Alpilor şi Himalaya. Mase mari de
pământ se înălţaseră. Se ajunge astfel la apariţia unor mari diferenţe de temperatură între latitudini,
dar şi între altitudini.
Latitudinile nordice au devenit treptat mai reci, o dată cu 3 milioane ani în urmă, dar fluctuaţiile
climatice între regimul climatic mai cald şi cel mai rece au fost, încă, relativ minore în decursul
primului milion ani ai Erei glaciare. Aceasta a fost o perioadă extrem de importantă când o nouă
formă umană, H. erectus a evoluat în Africa şi a migrat dincolo de tropice, în Asia şi Europa.
Probabil că, cel mai important eveniment de-a lungul întregii Ere glaciare s-a petrecut cu
aproximativ 730 000 ani în urmă, când câmpul magnetic al Pământului s-a inversat brusc, de la o
altă formă inversată, pe care o adoptase cu aproximativ 2,5 milioane ani în urmă, la una normală.
Această limită Matuyama / Brünhes – numită aşa după primii geologi care au descoperit-o –
marchează începutul unei schimbări climatice constante pentru tot restul Erei glaciare. Mostre
geologice recoltate de pe fundul adânc al mărilor ne oferă un adevărat dosar al schimbărilor de
temperatură ale apelor acestora. Datele ne dezvăluie că bucăţile de gheaţă s-au format treptat, dar
dezgheţul cauzat de curenţii calzi ai Pământului a avut loc cu mare rapiditate. În acelaşi timp s-a
petrecut şi ridicarea majoră a nivelului mărilor, care au inundat zonele de coastă de altitudine mai
joasă. În timpul glaciaţiei maxime, banchize mari de gheaţă au acoperit o treime din suprafaţa
Pământului, extinzându-se peste Scandinavia şi peste Alpi în Europa, la fel de mult ca şi peste
partea nordică a Americii de Nord. Ca rezultat, nivelurile mărilor a scăzut dramatic, cu sute de metri
mai jos de cotele vremurilor moderne.
Mult mai puţin se ştie despre schimbările survenite în regiunile tropicale, deşi se crede că
marginile nordice ale Deşertului Sahara s-au extins uimitor în timpul perioadelor reci. Atât H.
erectus, cât şi succesorul său H. sapiens, a evoluat de-a lungul unei lungi perioade de tranziţie
climatică constantă între regimuri mai calde sau mai reci, la latitudinea nordică. Experţii cred că
clima globului s-a aflat în tranziţie, de la o extremă la cealaltă, în peste 75% din ultimii 730 000 ani,
cu o preponderenţă a climei mai reci. Au existat cel puţin nouă faze glaciare, una foarte importantă,
acum aproximativ 525 000 ani, când totul era acoperit de gheaţă, iar nivelul mării era cu
aproximativ 197 m sub cel din epoca modernă.
În contradicţie cu acest fapt, au existat perioade cu condiţii climatice mai temperate între 515
000 şi 315 000 ani în urmă. Aceasta a fost perioada când stabilirea oamenilor s-a extins în afara
Africii, din moment ce mici grupuri de vânători–culegători exploatau bogatele resurse de plante şi
animale din pădurile şi văile râurilor din Europa şi Asia.
Un alt ciclu extrem de rece a durat între 180 000 şi 128 000 ani în urmă, un ciclu care a coincis
cu perioada în care H. sapiens, oamenii moderni, evoluau în Africa. Între 100 000 şi 15 000 ani în
urmă, în ultima glaciaţiune a Erei glaciare, H. sapiens s-a răspândit pe toată suprafaţa Lumii Vechi
şi în cele două Americi.
Aceste schimbări climatice constante au avut un rol important în răspândirea primelor fiinţe
umane de-a lungul zonelor temperate şi tropicale.
Homo erectus (1 600 000-200 000 î.Chr.).
Suntem cu toţii de acord că noile forme umane care au apărut în Africa cu mai bine de 1,6
milioane ani în urmă au evoluat din primele populaţii de H. habilis.
Fără dubii, primul specimen din această nouă formă, H. erectus vine din Turkana estică din
Kenya, având un craniu cu frunte masivă şi cu un volum al creierului mai mare decât primul H.,
fiind datat între 1,6 şi 1,5 milioane ani în urmă.
Găsirea altei fosile – de această dată un băiat de 12 ani – ce datează cam din aceeaşi perioadă, în
partea vestică a lacului Turkana, cu resturi osteologice păstrate de la gât în jos arată că oasele
omului de atunci arată exact ca şi cele ale oamenilor moderni. Craniul şi maxilarul sunt mai
primitive, cu fruntea bombată şi cu o capacitate a creierului ajungând între 700 şi 800 cm 3, cam
jumătate din volumul creierului oamenilor moderni. Băiatul avea cam 1,8 m înălţime, mai înalt
decât cei mai mulţi băieţi din zilele noastre.
Băiatul din Turkana pare să confirme teoria că unele părţi ale corpului uman au evoluat diferit în
perioade diferite, trupul dobândind forma modernă înaintea capului. Se ştie faptul că H. erectus a
trăit pe o suprafaţă întinsă din Lumea Veche, dar apare cel mai devreme în Africa. Pe lângă
descoperirile de la Turkana, Louis Leakey a găsit o ţeastă de 1 milion ani, aparţinând lui H. erectus,
la Oldoway Gorge, în Tanzania. Fosile de H. erectus provin din Maroc şi Algeria, din Nordul
Africii, din Ungaria şi Germania. Nici una din descoperirile europene nu poate fi datată, dar ele
aparţin, probabil, unei perioade de acum aproximativ 500 000 ani.
Pithecantropul din Java. Acest hominid are capacitatea cerebrală de 900 cm3 şi nu posedă –
nici el –, în mod sigur, unelte fabricate. Nu s-au găsit unelte nici în straturile de la Djetis, care au
furnizat o mare parte din craniul unui individ tânăr, nici în straturile inferioare din Trinil, de unde
provine principalul schelet hominid fosil. Cea mai veche industrie litică detectată până acum în
zona sud-estului Asiei este cea din regiunea Sangiran, straturile arheologice fiind contemporane cu
nivelele superioare din straturile de la Trinil. Trebuie subliniat faptul că aceste unelte au un caracter
extrem de primitiv. Omul de Java este sensibil mai nou decât A. african.
Pithecantropus pekinensis. Statutul Pithecantropilor din Java este – cel puţin pentru straturile
arheologice mijlocii şi târzii – cel de fabricanţi de unelte. P. pekinensis este asociat cu unelte din
cele mai vechi straturi în care a fost descoperit. Oamenii de Pekin aveau o capacitate craniană
mijlocie (1000 cm3) şi un creier destul de mare. Cele mai vechi zăcăminte (situl 13) de la Shou-
Kou-Thien datează din Pleistocenul mijlociu şi conţin toporaşe de mână bifaciale. Fisura principală
din acest sit arheologic (situl 1), datând din partea târzie a Pleistocenului mijlociu, a dat resturile a
peste 40 de reprezentanţi ai oamenilor de Pekin, furnizând numeroase unelte din piatră prelucrate
din materiale dificil de prelucrat precum dioritele, sau mai uşor de lucrat precum cuarţul. Multe
dintre aceste unelte sunt prelucrate prin cioplire grosieră, diferită de industriile contemporane
europene sau africane. Principalele unelte de aici au fost folosite pentru tăiat sau răzuit. Omul de
Pekin se hrănea întotdeauna cu vânat, după cum ne-o arată resturile animale descoperite în aceleaşi
straturi arheologice cu resturile fosile de aici. Două treimi din resturile alimentare aparţin cerbilor
din două specii: Euryceros pachyosteus şi Pseudaxis grayi. Alte animale vânate sunt elefanţii, două
specii de rinoceri, bizoni, capre, cai, cămile, antilope şi oi. Vânate erau şi carnivore precum tigrul,
leopardul, ursul cavernelor şi hiena de talie mare. Nu ne putem imagina metodele prin care se
procura acest vânat. Descoperirile arheologice nu au relevat fapte bine definite, dar judecând după
descoperirile făcute în alte locuri, ei trebuiau să dispună de suliţe de lemn cu vârfurile călite în foc
după cum arată oasele câtorva dintre victime. De asemenea, ei foloseau şi tipuri de capcane
primitive. Mediocritatea echipamentului material al Omului de Pekin subliniază importanţa muncii
de echipă, bazată pe un limbaj articulat şi o reţea de relaţii sociale, chiar dacă grupele de oameni
erau mici şi foarte dispersate. Trebuie să recunoaştem, în egală măsură, curajul imens al acestor
oameni primitivi care, faţă de forţele puternice şi necunoscute ale naturii, au reacţionat pozitiv,
reuşind să deschidă drumul evoluţiei viitoare a omului.
Focul a fost unul dintre cele mai importante descoperiri ale omului de Pekin şi aceasta se vede în
straturile colorate prin folosirea focului (chiar dacă unii cercetători afirmă că această colorare se
datorează unor elemente humice în care s-au depus resturi de minereu de fier !) ca şi în marea
majoritate a rămăşiţelor pământeşti, care au fost descoperite amestecate cu cărbune de lemn. Focul
le-a fost util pentru a alunga fiarele sălbatice, pentru a încălzi cavernele, pentru a căli capătul unor
suliţe de lemn şi pentru a găti carnea. În afara cărnii aceştia procurau de la animalele sălbatice piei,
oase, dinţi ce reprezentau o potenţială materie primă pentru fabricarea uneltelor şi armelor. Fără
îndoială omul de Pekin a utilizat aceste materiale. Coarnele de cerb au fost cu siguranţă detaşate de
la bază, ramurile au fost tăiate în bucăţi, nodurile îndepărtate şi resturile fasonate. Chiar şi aşchiile
desprinse din oasele lungi în urma procesului de hrănire au fost utilizate, prin prelucrare
superficială.
Date sigure asupra comportamentului său sunt cunoscute prin condiţiile în care au fost
descoperite oasele umane precum şi dispunerea lor. Nu există semne de întrebare asupra înhumării,
datorită faptului că resturile sunt repartizate în mod egal în depozite şi straturi în aceeaşi manieră ca
şi oasele animale. Se poate ca multe dintre scheletele omului de Pekin să fi aparţinut unor indivizi
care au pierit în condiţii violente. Nu se ştie, însă, cine ar fi putut fi autorul uciderii oamenilor de
aici. Poate că aceştia practicau şi canibalismul deoarece multe dintre oasele lungi au fost sparte
intenţionat pentru folosirea măduvei şi bazele de craniu au fost lărgite pentru extragerea creierului.
Omul clasic de tip H. erectus provine din Asia – zona Trinilului, în Java –, unde această
descoperiri datează între 900 000 şi 600 000 ani în urmă şi din nordul Chinei, datând între 500 000
şi 350 000 ani în urmă. Aceste specimene foarte bine conservate arată că oamenii arhaici aveau un
volum al creierului între 775 şi 1 300 cm 3, cu mari variaţii de capacitate. Este posibil ca vederea lor
să fi fost excelentă şi că erau dotaţi cu o inteligenţă deosebită.
Craniul lui H. erectus este mai rotunjit decât cel al primilor hominizi. El are fruntea teşită. Homo
erectus avea membre şi şolduri complet adaptate la poziţia verticală, 1,80 m înălţime şi mâini în
stare să apuce şi să creeze unelte.
În timpul lungii istorii a lui H. erectus, umanitatea s-a adaptat la o mult mai mare varietate de
medii înconjurătoare, de la savanele tropicale din Africa de Est, până la văile împădurite din Java,
de la climatul temperat din America de Nord şi Europa, la iernile aspre din nordul Chinei şi Europei
centrale.
H. erectus era evident adaptat pentru un mod de viaţă cu mult mai complex şi mai variat decât
hominizii precedenţi. Cu o aşa distribuţie largă, nu este surprinzător faptul ca să apară anumite
variaţii în cadrul populaţiilor vechi. De exemplu, învăţaţii chinezi susţin că fosilele lui H. erectus
din faimoasa peşteră Zhou-Kou-Tien de lângă Beijing ar demonstra o creştere treptată a volumului
creierului, de la aproximativ 990 cm3 acum 600 000 ani, la circa 1 100 cm3 la indivizii de acum 200
000 ani.
În orice caz, H. erectus a fost mult mai uman decât H. habilis, un biped obişnuit care-şi pierduse
probabil părul des care-i acoperea corpul, fapt caracteristic primatelor non-umane.
Având în vedere faptul că schimbările climatice ale Erei glaciare au devenit mai frecvente după
un milion ani în urmă şi în special după inversiunea din Matuyama / Brünhes, acum 730 000 ani,
hominizii africani au trebuit să se adapteze la schimbările ciclice dintre savană, pădure şi deşert. Ei
au făcut acest lucru migrând odată cu schimbările zonelor de vegetaţie, aşa cum au făcut şi alte
mamifere, sau s-au adaptat la noile medii înconjurătoare, schimbându-şi modul de nutriţie, pentru a
se acomoda la surse de hrană diverse. În cele din urmă, se pare că au migrat de la latitudini
tropicale, cu toţii, în habitate ce nu mai fuseseră locuite de fiinţe umane până atunci.
Astăzi, paleoantropologii cred că H. erectus s-a răspândit în afara Africii, luând drumul Saharei,
când deşertul era încă în stare să întreţină viaţa umană.
Climatologul Neil Roberts a asemănat Sahara cu o pompă gigantică, aspirând, în interiorul ei,
populaţii animale în timpul fazelor climatice mai umede, şi forţându-i pe vânători să înainteze în
afară, către Mediterana, în timpul ciclurilor mai secetoase. Ieşind din Africa, H. erectus s-a
comportat exact ca şi alte mamifere în comunitatea lor ecologică.
Hominizii erau carnivori, dar se hrăneau şi cu plante, fiind legaţi ecologic de alţi prădători. În
urmă cu un milion ani a avut loc un schimb de mamifere, prin răspândirea acestora, între Africa şi
latitudinile mai temperate. O schimbare majoră a populaţiilor de mamifere din Europa a avut loc cu
circa 700 000 ani în urmă.
În acea vreme, hipopotamii, elefanţii şi alte erbivore, ca şi carnivorele, cum ar fi leul, leopardul
şi hiena bălţată, par să fi migrat spre nord din Africa. Migraţiile unor astfel de prădători – leul sau
hiena, animale care ca şi hominizii împărţeau aceleaşi habitate – erau în aceeaşi direcţie, aceea
urmată de H. erectus. Faptul că prima aşezare a omului în Europa şi Asia temperată a coincis cu
ieşirea din Africa a unei comunităţi de mamifere tropicale pare să fie o supoziţie plauzibilă.
Este posibil ca H. erectus să fi stăpânit puterea focului încă de acum 1,6 milioane ani. Primii
oameni vor fi fost obişnuiţi cu focurile făcute cu iarba înaltă şi cu tufişurile dese ce creşteau în
savană în timpul lunilor secetoase. Focul oferea protecţie împotriva prădătorilor şi o cale uşoară de
a prinde vânatul, chiar şi insectele şi rozătoarele fugind de locul unde se înălţau flăcările. Poate că
H. erectus a dezvoltat obiceiul de a păstra focul, profitând de rădăcinile generatoare de fum des, în
cazul în care erau aprinse de un trăsnet, sau prin alte cauze naturale care dau naştere la flăcări sau să
dea foc tufişurilor uscate pur şi simplu pentru a speria prădătorii.
S-ar putea să nu fie o coincidenţă faptul că ieşirea lui H. erectus din Africa către mediile
temperate ale Asiei şi Europei s-a produs după deţinerea puterii focului şi în timpul unei perioade de
schimbare climatică accelerată.
Dincolo de certitudinile că oamenii s-au răspândit iradiind din Africa, ştim încă destul de puţin
despre universul lui H. erectus.
Încă de acum 700 000 ani, H. erectus se stabilise deja în Europa temperată şi în Orientul
Apropiat, trăia probabil în India şi era cu siguranţă prezent în Asia de Sud şi în China. Nicăieri
fiinţele umane nu erau numeroase, iar numărul total al oamenilor arhaici era fără dubii foarte mic.
Din câte ştim, H. erectus nu s-a stabilit la latitudinile arctice extreme, unde se află acum Siberia şi
nu a trecut nici cele două Americi. Nu s-a perfecţionat nici meşteşugul navigaţiei necesar pentru a
trece din insulele Sud-estului Asiei spre Australia, care a rămas nelocuită multă vreme mai apoi.
De la un capăt la altul al acestui enorm teren, populaţiile de H. erectus au dezvoltat o mare
varietate de moduri de viaţă şi unelte locale, care reflectau diferitele nevoi regionale. Hominizii erau
integraţi într-o vastă comunitate animală, iar succesul lor pe termen lung a rezultat din abilitatea de
adaptare la schimbările ciclice ale mediului înconjurător din Era glaciară, de la o climă temperată
la una mult mai rece, apoi de la adevărate condiţii de climă glaciară, din nou, şi mai rapid, la o
climă caldă.
Multe dintre aceste populaţii de început au progresat în regiuni unde resursele erau mai
abundente, dar izolate de alte zone unde existau condiţii similare. Condiţiile climatice ale Erei
glaciare au dus adesea la convieţuirea acestor populaţii izolate, apoi le-au separat din nou,
asigurând fluxul şi schimbul genetic, continuând evoluţia biologică şi culturală peste milenii.
Aşa cum se întâmplase şi cu H. habilis, cheia adaptării la mediile înconjurătoare ale climei
temperate a fost mobilitatea. Grupurile umane puteau reacţiona rapid la schimbările survenite în
distribuirea resurselor, mutându-se în zone noi. Adaptarea lor a fost una în principal oportunistă,
bazată mai degrabă pe cunoştinţele despre locul unde se aflau resursele, decât pe planificarea
deliberată, întâlnită mai târziu.
Cum între noi şi H. erectus există o distanţă temporală de sute de mii ani, este dificil să obţinem
chiar şi o impresie generală despre stilul său de viaţă, simplu, dar oportunist. În mod invariabil,
singurele semne ale existenţei lor sunt rămăşiţele unor obiecte din piatră, de mână, descoperite cel
mai frecvent lângă lacuri sau albiile unor râuri, unde se găseau cele mai bogate resurse de hrană.
Aceste nenumărate descoperiri ne-au ajutat să împărţim lumea lui H. erectus în câteva provincii
mari şi totuşi vag definite: Africa, Europa şi nişte teritorii din Asia – teritoriu deschis, unde vânatul
era important, iar toporaşul de mână din piatră, multifuncţional, era foarte folosită. Într-o mare
suprafaţă de ţinut împădurit din Asia obiectele folosite de om erau confecţionate din lemn, şi poate
că erau mai importante decât cele realizate prin tehnologia prelucrării pietrei, mai conservatoare.
Această viziune este, aproape sigur, o simplificare grosolană a unei imagini foarte complexe, dar ne
asigură un portret general al unui mod de viaţă arhaic, foarte îndepărtat de acela al oamenilor
moderni.
Simpla tehnologie Oldowayană a lui H. habilis a rămas în folosinţă pentru mai mult de un milion
ani, înainte de a evolua treptat într-o tehnologie a pietrei, încă simplă, dar totuşi mai diversă, care a
rămas valabilă pentru încă o jumătate de milion ani.
Nici H. habilis şi nici H. erectus nu s-au bazat exclusiv pe piatră în obţinerea uneltelor, pentru că
putem spune cu certitudine că strămoşii noştri îndepărtaţi se foloseau de asemenea de lemn, unul
din cele mai versatile materiale dure ale umanităţii. Deşi un vârf de suliţă din lemn, vechi de 200
000 ani a fost scos la lumină în Anglia, aceste descoperiri sunt puţine şi rare. Mai multă înţelegere
în ceea ce priveşte tehnologia lui H. erectus vine din studierea uneltelor sale din piatră.
În Africa, Europa şi unele părţi ale Asiei, H. erectus este asociat cu o unealtă distinctivă, pe
lângă care putem include o mare varietate de bucăţele de unelte şi câteodată topoare-ciocan, şi una
dintre cele mai obişnuite exponate din muzeele lumii: toporaşul de mână.
Spre deosebire de bucăţelele de unelte şi de toporaşele lipsite de orice graţie de la Oldoway,
toporaşul de mână acheulean (numit după oraşul francez Saint Acheul) era o adevărată operă de
artă, cu marginile convergente care se întâlneau într-un anumit punct. Meşterul trebuia să aibă în
vedere forma obiectului ce avea să fie produs dintr-o singură bucată de piatră, apoi să o modeleze,
nu cu lovituri întâmplătoare, ci cu percuţie realizată cu ajutorul unui ciocan / percutor, zonele
atacate fiind bine conturate.
Toporaşele de mână acheuleene sunt de diverse mărimi, de la forme elegante, ovale, măsurând
câţiva centimetri, la topoare grele, lungi de peste 0,3 m şi cântărind aproximativ 2,3 kg, sau mai
mult. Acestea erau unelte multifuncţionale, folosite la dezgroparea rădăcinilor, la prelucrarea
lemnului, la jupuirea pieilor animale şi la măcelărirea acestora.
Toporaşul de mână şi ruda sa apropiată – dalta – erau ideale pentru măcelărire, deoarece obiectul
în cauză putea fi mereu ascuţit. Când acesta devenea o bucată de piatră nefolositoare, putea fi
reciclat prin crearea unor unelte mai mici cu ajutorul cărora se putea tăia carnea. Un mare număr de
cercetători s-au întrebat dacă toporaşul de mână nu era cumva folosit şi pentru alte scopuri, cum ar
fi aruncarea lui în direcţia vânatului, sau folosirea lui pentru săpat în căutare de rădăcini, lucru care
poate să se fi întâmplat. Toporaşul de mână şi uneltele mai mici au fost intens folosite în Lumea
Veche şi ele au suferit transformări considerabile de-a lungul unui milion ani sau mai mult, timp în
care acestea au fost ele utilizate.
Dar ce ştim noi despre comportamentul meşterilor care le-au creat ? Fără îndoială că H. erectus
vâna şi căuta lemn, probabil în moduri cu mult mai eficiente decât H. habilis. După ani şi ani,
topoarele de mână au fost găsite în asociaţie cu oasele unor animale mari. Dar oare într-adevăr
vânătorii omorau asemenea erbivore formidabile, cum sunt elefantul sau rinocerul ? Pentru a face
asemenea lucruri, ar fi nevoie de mecanisme sociale care să sprijine cooperarea şi comunicarea
dintre oameni, capacităţi de colaborare mult îmbunătăţite faţă de cele ale predecesorilor. Dovezi
care să ateste tăierea vitelor şi vânarea animale mari vin din două aşezări acheuleene remarcabile,
Torralba şi Ambrona, situate în centrul Spaniei. Acheuleenii au trăit, probabil, în această albie
adâncă şi mlăştinoasă acum 200 000 ani, fie acum 400 000 ani (data este controversată). La
Torralba s-au scos la iveală partea stângă a unui elefant care fusese tăiat în bucăţi, iar la Ambrona s-
au găsit rămăşiţele a 30-35 de elefanţi dezmembraţi. Concentrările de oase zdrobite zac pe tot
întinsul aşezării, iar craniile elefanţilor fuseseră despicate pentru a li se scoate creierii. Într-un loc,
oasele de elefant au fost aşezate în linie dreaptă, probabil în scopul de a forma punţi pe care să se
poată călca în mlaştina (?) unde erau ucise animalele. În ambele aşezări s-au găsit, în dezordine,
topoare de mână lucrate rudimentar, topoare pentru tăiat animale, răzuitoare şi alte obiecte destinate
tăiatului cărnii. Un scenariu asupra modului de formare al acestor aşezări arată că vânătorii
supravegheau capetele albiei, în mod cert un important loc de trecere al animalelor vânate. Într-un
moment prielnic, câteva grupuri se adunau în linişte, dădeau foc la tufişuri şi mânau animalele puţin
bănuitoare în mlaştini, unde le omorau şi le măcelăreau în voie. Alţi arheologi au negat această
explicaţie. Ei cred că vânătorii doar despuiau de carne animalele care pieriseră înghiţite în mod
natural de mlaştină.
Îmbunătăţirile de limbaj şi de comunicare se consideră că au fost o trăsătură distinctă a stilului de
viaţă al lui H. erectus. Cu abilităţi de exprimare mărite şi cu o tehnologie mult mai avansată, a fost
posibil ca oamenii să coopereze în activităţile de adunare a hranei sau în vânarea animale. Spre
deosebire de primatele non–umane, care urmăresc doar succesul economic individual, H. erectus
depindea în activitatea de bază pe cooperarea fiecărui individ în cadrul ginţii.
Unitatea economică a momentului era tribul. Secretul succesului individual depindea de succesul
grupului. Oamenii se înţelegeau bine ca indivizi separaţi, ca familii sau ca triburi întregi. Judecând
după alte locuri de măcelărire a animalelor din Africa tropicală, H. erectus era un vânător mult mai
îndemânatic decât fiinţele umane predecesoare lui. Un vânător era capabil să omoare chiar şi pe cel
mai mare animal.
Părţile sudice ale lumii preistorice arhaice se întindeau în Asia, într-o enormă regiune de codri şi
păduri cu un mediu înconjurător extrem de divers. Pădurile tropicale din Asia sunt bogate în hrană
animală şi vegetală, dar aceste resurse de hrană sunt extrem de dispersate în zonă. Aşadar, triburile
de H. erectus erau într-o continuă mişcare şi-şi purtau uneltele mereu cu ei. În aceste condiţii, era
logic ca ei să apeleze la bambus, lemn şi la alte materiale fibroase, cele mai convenabile materiale
aflate la îndemână. Nu era nevoie de obiecte specializate, adesea complicate folosite Europa, nici de
vârfurile de suliţă sau de unelte de măcelărire a animalelor mari. Aşa cum a arătat arheologul
Geoffrey Pope, distribuirea toporaşelor simple pentru tăierea animalelor şi cea a uneltelor mai mici
folosite de populaţiile estice, coincide îndeaproape cu distribuirea naturală a bambusului, unul din
cele mai versatile materiale cunoscute omenirii. Bambusul este eficient, durabil şi uşor de cărat.
Putea fi folosit la crearea de cuţite ascuţite, suliţe, vârfuri de arme, frânghii şi locuinţe. Acesta este
un material ideal pentru supravieţuirea oamenilor în zone de pădure cu vânat de talie mică, cum
sunt maimuţele, şobolanii, veveriţele, şopârlele, şerpii, precum şi pentru exploatarea resurselor
vegetale. Uneltele simple şi mici din piatră, toporaşele cu tăiş neregulat – singurele unelte care au
supravieţuit peste milenii – ar fi ideale pentru lucrul cu bambusul şi se poate să fi fost folosite în
acest scop de sute de mii ani, mult timp după ce H. erectus a fost înlocuit de fiinţe umane mai
avansate.
Homo sapiens arhaic (400 000-130 000 î.Chr.). H. erectus a fost mult timp considerat ca fiind
singura formă umană care a trăit pe pământ într-o perioadă cuprinsă între 1,5 milioane şi 400 000
ani în urmă. În orice caz, această clasificare acceptată unanim datează din zilele când învăţaţii
gândeau despre evoluţia umană în termeni lineari. Ei legau între ele, în manieră anatomistă,
trăsăturile primitive cum sunt caracteristici ale frunţii sau ţeasta în formă de chiflă, diverse fosile ale
lui H. erectus din Africa, Asia şi Europa. Trăsăturile derivate, cum sunt trăsăturile masive ale
indivizilor asiatici, pot fi dovada unor forme bine definite pe spaţii geografice diferite, doar una
dintre ele fiind responsabilă pentru evoluţia lui H. sapiens, omul modern din punct de vedere
anatomic. Această viziune ramificată îl vede pe H. erectus ca pe o radiere adaptată a hominizilor
înainte cu 700 000 ani. De-a lungul perioadei cuprinse între 400 000 şi 130 000 ani, H. erectus a
evoluat spre forme umane mai noi. Fragmente fosile din Africa, Asia şi Europa arată trăsături atât
de tip Erectus, cât şi de tip Sapiens, suficient ca ele să fie clasificate sub o etichetă generală: H.
sapiens arhaic.
Aceste evoluţii anatomice au câteva forme specifice. Volumul creierului este mai mare, părţile
craniului sunt mai late, iar partea din spate a craniului nu mai este prelungă. Scheletul uman devine
mai puţin robust, iar molarii sunt mai mici. Aceste tendinţe generale apar la fosilele africane, cum ar
fi binecunoscutul craniu găsit în masivul Broken Hilldin Kobe, Zambia, în Africa Centrală.
Asemenea dovezi s-au găsit şi în China, unde apar ambele trăsături (primitive şi sapiens), trăsături
despre care antropologii chinezi pretind, de asemenea, că există şi în cadrul populaţiilor moderne de
acolo.
În Europa, fosile datând din această perioadă arată un mozaic de trăsături, nu numai de tip
erectus, ci şi de tip sapiens. Fosilele găsite în fiecare continent diferă considerabil, cele europene,
de exemplu, părând adeseori mai robuste decât cele din Asia. Totuşi, peste tot, mărimea creierului
creşte treptat, iar forma craniilor devine mai rotundă cu timpul.
În Asia şi Africa schimbările par să se apropie de forma modernă de tip Sapiens mai repede, în
timp ce fosilele europene evoluează către forma de tip Neanderthal. Acest curent evoluţionist, către
o anatomie apropiată de cea a omului modern, apare peste tot, dar numai pe un continent, şi anume
Africa, H. erectus a dat naştere lui H. sapiens modern. Cu alte cuvinte, matricea evoluţiei umane
bazată pe radiaţia adaptativă, apărută odată cu A, cu sute de mii ani înainte, a persistat şi în
preistoria târzie.
Obiectele din piatră din lumea arhaică sunt adevărate matrice, în timp şi în spaţiu. De exemplu,
primele obiecte Oldowaniene din piatră apar în acelaşi timp cu genul H.
Toporaşele de mână bifaciale devin banale, când H. erectus se află în Africa. Mai târziu, lumea
se împarte în două largi provincii, din punctul de vedere al tehnologiei folosite, una vestică, cu
toporaşe de mână şi una asiatică, fără aceste unelte. Oriunde, exceptând Africa tropicală,
continuitatea tehnologică uimeşte prin aceleaşi tipuri de toporaşe de mână folosite până acum 100
000 ani în Europa şi uneltele cioplite ce dăinuie până târziu, în preistoria Asiei.
Numai în Africa tropicală tehnologia toporaşelor de mână a dat viaţă, cu circa 200 000 ani în
urmă, la o nouă unealtă bazată pe răzuit şi pe împuns, dacă unealta este fixată într-o coadă de lemn.
Până acum 100 000 ani, unele populaţii africane făceau unelte mici, cu feţe paralele mult mai
bune, pe care le modelau într-un sortiment larg de ustensile, mai specializate.
Noua tehnologie era mult mai specializată şi mai variată decât oricare alta folosită până atunci.
Nu se ştie dacă acest fapt a fost asociat cu evoluţia oamenilor moderni, la sud de Sahara, pentru că
apariţia oamenilor moderni este una din cele mai aprig dezbătute controverse din preistoria lumii.
Ultima perioadă a Pleistocenului mijlociu a fost marcată de începutul secătuirii teritoriilor locuite
iniţial care, în regiunile împădurite, a fost favorabil dezvoltării industriei bifaciale. Mai mult,
apariţia secetei a transformat Sahara dintr-un teren bogat în vânătoare într-un vast teren mai puţin
productiv.
În sudul Africii sahariene tradiţia bifacială a lăsat două moşteniri identice, la sfârşitul
Pleistocenului apărând teritorii bine determinate – industria de Sangoan, care s-a menţinut în
regiunea forestieră, în valea fluviului Congo, Zambezi în Angola şi în regiunea marilor lacuri – şi
industria Fauresmith din Kenya. Aceste două industrii seamănă prin combinaţiile bifaciale şi
aşchiile faţetate obţinute din nuclee. Bifacialele Fauresmith sunt mai mici şi cu părţile cioplite bine
prelucrate. Industria Sangoan dezvoltă tipuri de bifaciale şi vârfuri pe lame destul de bine
individualizate.
Acesta este momentul declinului tehnicii bifaciale şi a naşterii tehnicilor specifice paleoliticului
superior. Zona în care se întâmplă acest fenomen de geneză se află pe Riviera franceză şi cea
italiană, în Europa Centrală şi regiunile care mărginesc Marea Neagră, Crimeea, regiunile Donului
şi ale Doneţului, pe creasta Caucazului Occidental ş.a. Aici bifacialele sunt mai rare sau chiar
absente, industria litică se îmbogăţeşte cu vârfurile cioplite superficial pe partea inferioară,
prezentând benzi înguste de retuşuri rezultate în urma unei prelucrări dure a tăişului.
Şi mai la sud, în Palestina, Siria, Irak şi în Sud-estul Iranului industria litică a acestei perioade
are un caracter Levalloisian pronunţat.
Originile lui H. sapiens (200 000-100 000 î.Chr.). Un singur lucru este sigur în această
controversă: H. erectus a evoluat, eventual, spre H. sapiens, dar nu ştim când a început tranziţia
gradată ori cum, sau unde, a avut aceasta loc.
Unii cercetători cred că schimbarea a început încă cu 400 000 ani în urmă, alţii cred că a început
cu mult mai târziu, în jurul sau după anii 200 000 î.Chr.
Ce ne deosebeşte de H. sapiens arhaic ? H. sapiens sapiens este cel mai evoluat pe scara gradată
a devenirii omului. Noi suntem oamenii inteligenţi, cei înţelepţi, animale capabile de subtilitate, de
manipulare, de înţelegere de sine.
Ce anume ne deosebeşte de oamenii timpurii ? În primul rând – şi cel mai important – un atribut
esenţial, în plus de antecesorii noştri, având abilitatea de a vorbi fluent şi articulat. Comunicăm,
spunem poveşti, ne însuşim cunoştinţe şi idei, totul realizându-se prin intermediul limbii.
Conştiinţa, cunoaşterea, conştiinţa de sine, prevederea şi abilitatea de a se exprima, de a-şi exprima
sentimentele – acestea sunt consecinţele directe ale vorbirii fluente. Ele pot fi legate de un alt atribut
al psihicului uman, pe deplin matur; capacitatea pentru meditaţia spirituală şi simbolică, privitoare
nu numai la supravieţuire şi tehnologie, dar şi la limitele existenţei şi la relaţiile dintre indivizi, grup
şi univers. Vorbirea fluentă, creativitatea umană, mereu înfloritoare, s-au exprimat în artă, religie şi
tehnica de lucru a uneltelor – acestea devenind unele dintre caracteristicile cele mai definitorii
pentru H. sapiens sapiens. Cu aceste abilităţi, omenirea a colonizat în cele din urmă nu numai
zonele temperate şi tropicale, ci şi întregul glob.
Controversele asupra evoluţiei oamenilor moderni sunt susţinute de lipsa de date privind fosilele
din orice parte a lumii. Aşadar, pentru a-şi argumenta supoziţiile, cercetătorii se bazează foarte
mult atât pe argumentele teoretice, cât şi pe trăsăturile anatomice minuţios descrise ale craniilor
fragmentate sau ale maxilarelor descoperite cu diferite prilejuri.
În ultimii ani a apărut încă un domeniu al studiului antropologiei fizice, acela al geneticii umane.
Genetica a adăugat cercetării o nouă, şi încă destul de controversată dimensiune, care se bazează pe
studierea ADN–ului pentru a defini originea lui H. sapiens sapiens în Africa tropicală.
Cele două ipoteze majore pentru originea oamenilor moderni sunt diametral opuse. Aşa-numita
Ipoteză a continuităţii regionale (numită câteodată şi Teoria Candelabra) susţine teoria că H.
erectus, ca şi populaţie, a evoluat independent, în Lumea Veche, prima dată în H. sapiens arhaic,
apoi în oamenii cu adevărat moderni. Acest model de continuitate susţine origini multiple ale lui H.
sapiens sapiens. El presupune că populaţiile moderne geografice au fost separate una de alta, pentru
o lungă perioadă de timp, poate cam un milion ani.
Ipoteza unei singure origini a omului (câteodată numită şi modelul Arcei lui Noe) adoptă o
viziune diametral opusă, şi anume că H. sapiens a evoluat într-un singur loc, după care s-a răspândit
în toate celelalte zone ale lumii. Acest model de gândire implică faptul că populaţiile moderne
geografice au rădăcini superficiale în preistorie şi au derivat dintr-o singură sursă, la o dată relativ
recentă.
Aceste două modele reprezintă extreme care aţâţă avocaţii Continuităţii anatomice împotriva
acelora care favorizează teoria rapidei înlocuiri a populaţiilor arhaice. Până nu demult, majoritatea
antropologilor favorizau modelul continuităţii regionale. Astăzi, un torent de noi descoperiri a
arătat că populaţiile umane arhaice au manifestat o mare variaţie şi erau morfologic mai diferite
anatomic de oamenii moderni. Dezbaterile continuă, în ciuda lipsei de noi fosile şi, probabil, vor
continua de-a lungul generaţiilor viitoare. Mulţi cercetători par să favorizeze ipoteza Singurei
origini, pentru că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară au sugerat că Africa ar fi fost
leagănul oamenilor moderni.
Specialiştii în biologie moleculară au folosit ADN mitocondrial pentru a studia viteza mutaţiilor
la oameni, dar şi la alte animale. ADN–ul mitocondrial acumulează mutaţii mult mai repede decât
ADN–ul nuclear. ADN–ul mitocondrial este moştenit doar pe linie maternă, el nu se amestecă şi nu
devine diluat cu AND patern. Astfel, furnizează o potenţială verigă genetică cu populaţiile
omeneşti, adânc în preistorie. Când geneticienii au analizat ADN–ul mitocondrial la 147 de femei
din Africa, Asia, Europa, Australia şi Noua Guinee, ei au observat că diferenţele dintre ele erau
foarte mici. Prin urmare, ei au dovedit că cele cinci populaţii erau relativ de aceeaşi origine recentă.
Existau câteva diferenţe, suficiente pentru a separa un grup de indivizi africani de toate celelalte
grupuri, sugerând că africanii erau cei mai timpurii dintre toate aceste populaţii. Astfel, unii biologi
concluzionează că toţi oamenii moderni derivă dintr-o populaţie africană veche de aproximativ 200
000 ani, din care s-au rupt şi au migrat populaţii spre restul Lumii Vechi prin încrucişarea într-o
mică măsură, sau deloc, cu grupurile umane mai arhaice, deja existente în aceste locuri.
Data de 200 000 ani pentru populaţia preistorică de H. sapiens african s-a bazat pe presupunerea
că există o rată constantă de mutaţii de ADN mitocondrial, de aproximativ 2 până la 4 procente, la
fiecare milion ani, la câteva specii de vertebrate. Biochimista Roberta Cann a folosit calcule
similare pentru a estima că a doua sciziune care a separat oamenii moderni din Africa de cei care s-
au mutat a avut loc acum 180 000-90 000 ani, poate în jur de 140 000 ani în urmă.
Prin aceste cercetări, extinse şi asupra maimuţelor antropoide, s-a ajuns la concluzia că diferenţa
între ADN-ul specific omului şi cel al acestora este diferit doar în proporţie de 1,6-3,2 %, diferenţă
care – trebuie să recunoaştem – este infimă !
Cercetarea ADN–ului mitocondrial este, într-adevăr, un stadiu de început şi a fost criticată atât pe
plan metodic, cât şi pe plan cronologic. Tehnicile de cercetare folosite sunt de o constantă subtilitate
şi este dificil, chiar şi pentru geneticieni, să ştie dacă trăinicia concluziilor preliminare de acum
câţiva ani va fi dovedită. Din fericire, există unele dovezi arheologice şi fosile care tind să confirme
o apariţie timpurie a oamenilor moderni anatomic, în partea de sud a deşertului Sahara din Africa.
După un antropolog fizic german, Günter Bauer, existau cel puţin trei clase de H. sapiens, în
partea de sud a Saharei, în Africa. O formă arhaică de H. sapiens s-a răspândit de la sud spre nord,
în Africa, acum aproximativ 200 000 ani. Aceste populaţii arhaice au evoluat din grupurile timpurii
de H. erectus şi aveau bolţi craniene înalte şi alte trăsături anatomice asemănătoare cu cele ale
oamenilor moderni anatomic. Bauer crede că acum aproximativ 150 000-100 000 ani populaţiile
arhaice târzii de H. sapiens au progresat pe tot cuprinsul Africii, oamenii reprezentând mozaicuri
complexe de însuşiri arhaice şi moderne. După 100 000 î.Chr. oamenii moderni din punct de vedere
anatomic au trăit peste tot la sud de Sahara. Bauer crede că oamenii modern anatomic timpurii au
fost larg răspândiţi în estul şi sudul Africii, acum 150 000 ani, şi poate chiar mai devreme. El crede,
de asemenea, că dezvoltarea biologică ce a dus la apariţia oamenilor moderni s-a derulat în mod
normal cel mai devreme acum 100 000-70 000 ani, mai devreme decât în orice alte părţi ale lumii,
unde forme umane arhaice, precum oamenii de Neanderthal, încă progresau.
Antropologul Robert Foley arată că pădurea de savană din Africa, de acum 100 000 ani, era un
mediu ideal pentru promovarea speciaţiei oamenilor moderni din punct de vedere anatomic. El a
studiat evoluţia maimuţei din Africa şi a aflat că populaţiile larg răspândite s-au separat, ele nu au
continuat să înainteze pe un singur curs evoluţionist. Africa a suferit o fragmentare şi o reformare
considerabilă a habitatului în timpul ciclurilor constante reci şi calde din Era glaciară, fluctuaţii
care au diversificat perspectivele speciaţiei printre animalele şi plantele continentului. De exemplu
– spune Foley – un singur gen de maimuţă a dezvoltat 16 specii, cam în acelaşi timp în care ar fi
evoluat în Africa oamenii moderni. Studiile lui Foley despre maimuţe l-au convins că oamenii
moderni au evoluat în asemenea mozaicuri fragmentate din medii climatice tropicale, dezvoltând
caracteristici distincte care i-au separat de predecesorii lor arhaici. Existau suprafeţe unde resursele
de hrană erau previzibile şi de o anumită calitate. Ca reacţie de adaptare la aceste regiuni, unele
populaţii umane şi-ar fi putut dezvolta comportamentul de hoinari, care trăiau în grupuri sociale
mari, cu structuri considerabil dezvoltate bazate pe rudenie şi erau foarte selectivi în dietă. Ca parte
a acestor reacţii, unele grupuri şi-ar fi dezvoltat o îndemânare excepţională în domeniul vânătorii,
folosind o tehnologie atât de eficace încât putea răni animalele de departe, cu proiectile. Cu arme
mai eficiente, cu o planificare mai avansată şi cu o mai bună organizare a vânătorii şi a căutării,
strămoşii noştri ar fi putut reduce imprevizibilitatea mediului în moduri dramatice. Puţini arheologi
ar fi atât de îndrăzneţi încât să asocieze tehnologiile antice cu forme de fosile specifice, dar noi ştim
că zeci de mii ani mai târziu, H. sapiens sapiens se baza pe o mult mai sofisticată tehnologie a
uneltelor decât predecesorii săi.
Noile unelte se bazau pe prelucrarea cornului, osului, lemnului şi pietrelor cioplite cu dublu tăiş.
Această tehnologie era mult mai avansată decât orice unealtă făcută de predecesorii lor şi a fost
nevoie de mai multe milenii pentru ca omul să inventeze alte tehnologii mai performante.
Este interesant de constatat că există semne de schimbare tehnologică de-a lungul estului şi
sudului Africii între acum 200 000 ani şi 130 000, că tehnologia vechilor toporaşe de mână a cedat
în favoarea uneltelor mai uşoare care combinau aşchii de silex sau din piatră cu tije de lemn sau a
altor obiecte, mai specializate, pentru prelucrarea lemnului şi tăierea cărnii. Asemenea obiecte
simple, făcute de aceeaşi mărime, standard, ar fi putut fi prototipurile arhaice ale uneltelor şi
armelor cu mult mai eficiente dezvoltate de oamenii moderni din punct de vedere anatomic în
perioada de după acum 100 000 ani. Dar, din nou trebuie accentuat faptul că existenţa unor
asemenea unelte în Africa, în timpul când oamenii moderni au apărut prima dată, nu este o dovadă
peremtorie în favoarea faptului că acele unelte au fost dezvoltate doar de H. sapiens sapiens.
Pentru a rezuma controversele asupra originilor omului modern, greutatea descoperirii unor
asemenea dovezi tinde să favorizeze teoria originii africane a lui H. sapiens.
Dacă Africa tropicală este leagănul oamenilor moderni, cum şi de ce s-a răspândit H. sapiens în
Europa şi Asia ? Perioada critică a fost între 100 000 şi 150 000 ani în urmă, dată la care H. sapiens
este cunoscut că trăia în Orientul Apropiat.
Singura barieră în calea mutării populaţiei între Africa tropicală şi regiunea mediteraneană este
deşertul Sahara. Dar Sahara nu a fost întotdeauna un deşert impracticabil. Acum aproximativ 100
000 ani în deşert era o climă mai rece şi mai umedă. Lungi perioade, teritoriul dintre Africa de Est
şi Mediterana se putea traversa, în deşert putând vieţui turme animale sălbatice şi existând păşuni
deschise. Astfel, H. sapiens a putut vâna şi căuta hrană prin Sahara, în Valea Nilului şi în Orientul
Apropiat, cel mai devreme acum 100 000 ani.
Ştim că oamenii moderni din punct de vedere anatomic locuiau în peştera Quafzeh, în Israel,
acum 92 000 ani, aproape la fel de timpuriu ca şi data la care oamenii moderni se ştie că s-au
dezvoltat în Africa. Aceştia au locuit acolo alături de oamenii mai arhaici, de tip Neanderthal, timp
de mai mult de 45 000 ani. Când Orientul Apropiat a devenit tot mai arid şi mai puţin productiv,
noii veniţi probabil că au răspuns la presiunea altor populaţii ca şi la criza de hrană mutându-se pe
un pământ deschis, punte ce alătura Turcia sud-estului Europei, acum 45 000 ani, răspândindu-se în
stepele mai productive şi regiunile de tundră din Europa şi vestul Asiei. Nu ştim când au apărut
pentru prima dată – anatomic vorbind – oamenii moderni în Asia. În ciuda teoriilor că ei s-au
dezvoltat în China acum 70 000 ani, există o largă prăpastie în arhiva de fosile de după acum 200
000 ani. Fosila cea mai timpurie posibilă a aparţine lui H. sapiens din China datează pe undeva între
50 000 şi 37 000 ani în urmă. O presupunere credibilă pentru prima stabilire în Asia a oamenilor
moderni ar fi probabilă acum 50 000 ani, timp în care H. sapiens sapiens era bine stabilit în Orientul
Apropiat şi Africa.
Modul de viaţă a numeroaselor forme de H. sapiens arhaic, înlocuit în cele din urmă de
îndepărtaţii strămoşi, este puţin cunoscut, exceptând centrul şi Vestul Europei, unde au evoluat
binecunoscuţii Oameni de Neanderthal. Numele Omului de Neanderthal provine de la valea
Neander, o adâncitură a reliefului cu pereţii abrupţi pe alocuri, provocată de râuleţul Düssel, în
apropiere de oraşul Düsseldorf. În această vale doi muncitori au descoperit o grotă în anul 1856.
Aceasta era situată la 15 m înălţime. Aici s-au descoperit oase vechi amestecate într-o masă de
argilă vâscoasă. Oasele au fost trimise speologului şi naturalistului Johann Karl Fuhbrott care le-a
identificat. Resturile osteologice trimise erau o calotă craniană, două oase humerus, un radius, un
cubitus, o claviculă, două oase femur, 5 coaste şi un os coxal. Fuhbrott observă că această calotă
craniană nu aparţine unui H. sapiens: lipseşte fruntea, iar arcadele mari fiind un simbol al
primitivităţii. În cercurile de cercetători se susţine ideea că oasele reprezintă ceva deosebit. În anul
1859 acesta reuşeşte să-şi publice opiniile, dar în aceeaşi perioadă apare şi prima carte a lui Darwin,
fapt care influenţează negativ acceptarea ideilor sale. Părerile contra au fost susţinute de mai mulţi
cercetători. Astfel, anatomistul August Iosef Karl Mayer susţine că oasele reprezintă rămăşiţele unui
cazac mongoloid din corpul de armată rusesc rătăcit în anul 1814 în regiunea Düsseldorf.
Anatomistul Rudolf Wagner susţine că oasele aparţin unui olandez bătrân, iar englezul Charles
Carter Blake spune că oasele aparţin unui sărman irlandez cu malformaţii. Un alt englez, Alfred
Russel Wallace, spune că oasele aparţin unui sălbatic rătăcit în Europa. Patologul Rudolf Virchow
spune că oasele provin de la un om din zilele noastre care suferă de rahitism. Abia în anul 1889,
după mai bine de 30 ani de la descoperire, anatomistul Hermann Schaffhausen se pronunţă pentru
starea de fosile a oaselor. În anul 1900 Gustav Schoalbe asigură recunoaşterea caracterului fosil al
oaselor.
În Anglia geologul Charles Lyell acceptă ideile descoperitorului Fuhbrott. El se deplasează în
anul 1860 în Germania la locul descoperirii şi se pronunţă pentru vârsta glaciară a oaselor. În anul
1864 anatomistul englez William King lansează termenul H. neanderthalensis, unul dintre puţinii
termeni ştiinţifici propuşi şi păstraţi vreme de peste un secol.
Cunoaştem cu toţii imaginea arhetip a omului de grotă, înveşmântat în piei, cu feţe abrutizate şi
suliţe de lemn. Aceste stereotipuri se bazează pe imagini populare a Oamenilor de Neanderthal, la
începutul secolului XX. De fapt, Oamenii de Neanderthal erau puternici, robuşti, cu câteva trăsături
arhaice, precum cranii în formă de chiflă şi uneori cu arcade proeminente, şi aceasta în comparaţie
cu oamenii moderni. Există motive care ne fac să credem că ei erau experţi ai vânătorii şi fiinţe
capabile de o judecată intelectuală considerabilă. Există, desigur, diferenţe izbitoare între Oamenii
de Neanderthal şi oamenii moderni, constând atât în scheletul robust, cât şi în craniul şi faţa
proeminentă a primului. Aceste însuşiri sunt motivul pentru care forma de hominid mai veche a
dispărut. Ea este clasificată ca H. sapiens neanderthalensis şi nu ca H. sapiens sapiens, deci un om
complet modern.
Oamenii de Neanderthal s-au dezvoltat în Europa, Eurasia şi părţi din Orientul Apropiat de acum
150 000 ani şi până acum 32 000 ani. Modelul lor anatomic a evoluat peste aproximativ 50 de
milenii, apoi s-a stabilizat pentru încă 50 de milenii, înainte de a fi schimbat rapid de omul modern
din punct de vedere anatomic, într-o scurtă perioadă de timp (aproximativ 5 000 ani), cândva acum
40 000 ani. Populaţiile de Neanderthal manifestau o mare variabilitate morfologică, dar peste tot
aveau aceeaşi atitudine şi aceleaşi abilităţi manuale, ca şi oamenii moderni. Ei erau diferiţi de noi
prin faptul că aveau oasele membrelor masive, trăsătură ce reflectă marea lor putere musculară.
Pentru înălţimea lor, Oamenii de Neanderthal erau greoi şi musculoşi, iar capacitatea lor mintală
era uşor mai mare decât cea a oamenilor moderni.
Principalele descoperiri de H. neanderthalensis au fost efectuate în peştera Kebara de pe
muntele Carmel, La Chapelle aux Saints (1908), Le Moustier (1908), La Quina (1908, 1921), Le
Bugne (1909-1910), Haua Fteah – Cyrenaica (1952) etc. Pe lângă acestea au fost semnalate şi alte
descoperiri la care lipseşte materialul doveditor de calitate, locul descoperirii este enigmatic, sau
necontrolabil. Analiza de specialitate se bazează pe elemente caracteristice ale scheletului (cranii,
oase sau dinţi). Pentru a se putea determina vechimea unui os de Neanderthal trebuie să existe în
acelaşi strat o fosilă bine datată a faunei contemporane.
Toate descoperirile importante legate de omul de Neanderthal provin din peşteri. Locuitorii de
mai târziu ai peşterilor au distrus parţial în unele cazuri, materialul osteologic sau l-au amestecat. În
peştera Grossen Schulerloch din valea Altmühl s-au descoperit obiecte ale Omului de Neanderthal
amestecate cu podoabe din Epoca Bronzului (diferenţa cronologică fiind de câteva zeci de mii ani).
Lista localităţilor cu descoperiri de fosile ale Omului de Neanderthal cuprinde 22 de situri
răspândite după cum urmează: 15 în Europa, 5 în Asia şi 2 în Africa. Materialul osteologic
edificator pentru studiu este compus din aproximativ 60 de indivizi, dintre care 8 bărbaţi, 2 femei şi
copii de diferite vârste. Oasele şi dinţii descoperiţi au permis reconstituirea integrală din punct de
vedere anatomic a scheletului omului de Neanderthal. Acesta avea o statură mică şi îndesată. Din
lungimea antebraţului rezultă o înălţime de 149-165 cm. Oamenii de Neanderthal erau robuşti şi cu
o musculatură dezvoltată. Ei aveau oasele picioarelor îndoite în faţă. Braţele erau mai lungi şi
picioarele mai scurte decât cele ale omului actual. Capacitatea craniană era de 1 600 cm3. Aveau
orbitele mai mari şi oasele feţei puternice, maxilarul şi dinţii mari. Fruntea era teşită şi puţin
evoluată, nasul foarte lat şi occipitalul alungit. Din toate acestea rezultă un aspect general de
maimuţă.
Plecând de la starea de uzură a danturii unui individ i s-a atribuit vârsta de 60 ani, o vârstă foarte
înaintată pentru acea perioadă. Dacă luăm în calcul posibilitatea ca acel individ să fi consumat mari
cantităţi de hrană vegetală, ceea ce ar fi dus la tocirea prematură a dinţilor, informaţia este eronată.
Oricum aceştia erau indivizi puternici şi sănătoşi. Se presupune că aveau corpul acoperit cu păr,
precum gorila, cimpanzeul şi urangutanul care trăiesc în condiţii climatice asemănătoare cu ale
acestora. Folosirea focului nu este dovedită. Credem că grupurile de oameni de Neanderthal se
deplasau, precum cimpanzeii, din loc în loc. În caz de intemperii se adăposteau în peşteri pe care,
însă, nu le locuiau. Hrana lor preponderentă o constituiau plantele şi animalele mici, nerefuzând nici
cadavrele sau carnea de vânat, uşor de procurat şi abundente în acea perioadă. Nu ştim cum
comunicau între ei. Vorbirea poate fi acceptată ca existentă din punct de vedere anatomic, plecând
de la observaţia după care la baza punctului de fixare al limbii de maxilarul inferior există o
adâncitură relativ dezvoltată.
Unii cercetători presupun că Oamenii de Neanderthal ar fi practicat rituri sau că ar fi avut
comportament social, trăind în familii mici. Aceste afirmaţii nu au, în stadiul actual al cercetărilor,
nici o bază ştiinţifică.
În locurile în care s-au descoperit urme al Omului de Neanderthal există o mare cantitate de
material arheologic, nu numai în peşteri, ci şi în exteriorul acestora. Oamenii de Neanderthal au
confecţionat în mod voit şi organizat un număr foarte mare de unelte din materii prime aflate în
zona proprie de locuire. În aceste locuri au fost colectate materiale selectate din împrejurimi. Uneori
această materie primă a fost transportată de la câţiva kilometri. Se presupune că în aceste locuri
uneltele au fost confecţionate de indivizi specializaţi. Uneltele reuşite erau preluate de cei care le
foloseau şi se găsesc astăzi fie în peşteri (nedescoperite), fie în muzee (după descoperire). Altele se
găsesc şi astăzi la locul de confecţionare, conservate de depuneri geologice mai recente. Uneltele
nereuşite, rupte sau neutilizabile, împreună cu deşeurile de prelucrare, au rămas în locurile unde s-
au lucrat. Dese sunt şi pietrele cioplite la care se observă imediat că li s-a încercat calitatea şi au fost
găsite necorespunzătoare. Din multitudinea de unelte ale Omului de Neanderthal nu se prea ştie ce
se făcea cu piesele de împuns sau cu lamele tăioase. Mai curând se poate interpreta funcţia unui
topor de mână: lovituri puternice, zdrobirea unui craniu pentru a ajunge la limbă, creier, ochi sau
pentru dorinţa de a ucide. Uneltele mai mici erau confecţionate în alte locuri decât marea masă a
uneltelor. Se consideră că aceasta se întâmplă în locuri unde materia primă este mai de calitate,
densitate şi uniformitate. În aceste locuri omul a deprins tehnica lovirii moi, cu un lemn dur sau
corn de cerb, procesul de cioplire terminându-se când nucleul devenea de dimensiuni prea mici.
Există un oarecare, foarte mic, progres tehnic -de exemplu- între uneltele lui H. neanderthalensis şi
cele ale lui H. erectus heidelbergensis (descoperit în zona Würzburg) chiar dacă între ei există o
perioadă de timp de aproximativ 800 000 ani. Diferenţe tehnologice foarte mari sunt la uneltele
fabricate în epoca neolitică.
Predecesorii lor sunt H. erectus şi chiar genuri trăitoare înainte de aceştia care fac parte din
grupul H. sapiens. De la predecesori, Oamenii de Neanderthal, au moştenit construcţia greoaie şi o
adaptare foarte bună care a durat mai mult de 100 000 ani. Cultura şi tehnologia Oamenilor de
Neanderthal era mult mai complexă şi mai sofisticată decât cea a predecesorilor lor Acheuleeni.
Multe din obiectele lor nu erau unelte multifuncţionale, dar erau făcute pentru scopuri specifice,
precum vârfuri de suliţă, din piatră, fixate pe tijă de lemn şi răzuitoarele curbate, pentru prelucrarea
pieilor, prinse în ţăruşi. Ca şi predecesorii, ei ocupau teritorii mari, pe care probabil le exploatau
sezonier, întorcându-se în aceleaşi locuri, an după an, când vânatul şi hrana formată din anumite
plante erau în sezonul propice pentru exploatat. Oamenii de Neanderthal erau vânători
îndemânatici, în special când trebuiau să atace vânatul de foarte aproape cu suliţe şi bâte, nu arcul şi
săgeata. Nu le era frică să atace animale formidabile precum mamuţii, renii sau caii sălbatici. Se
pare că multe grupuri de vest-europeni au trăit în peşteri şi în adăposturi sub stâncă, în timpul unor
lungi perioade ale anului, ca o protecţie împotriva temperaturilor reci, arctice. În timpul puţinelor
luni de vară ei s-au extins, probabil, spre câmpii, trăind în tabere temporare formate din corturi sau
colibe din crengi. Există o mică îndoială în legătură cu faptul că Oamenii de Neanderthal erau
capabili să cunoască îndeaproape habitatul şi că ei îşi puteau planifica viaţa în funcţie de migraţiile
sezoniere, mărimea turmei şi posibila prezicere a mutării animalelor. Tot în acelaşi timp, oamenii au
învăţat cum să depoziteze hrana pentru lunile mai slabe în vânat sporindu-şi cantitatea de carne
obţinută din turmele de reni şi alte animale care migrau sezonier. Din acest motiv variabilitatea
culturală între diferitele regiuni ale lumii Neanderthal era foarte mare. Această variabilitate se
reflectă în diversele seturi de unelte mousteriene ale grupurilor Oamenilor de Neanderthal (numite
astfel după satul Le Moustier din sud-vestul Franţei). Spre deosebire de cei care confecţionau
toporaşe de mână, Oamenii de Neanderthal îşi făceau majoritatea artefactelor din aşchii de silex,
cele mai uzuale fiind uneltele de răzuit şi vârfurile de suliţă. Unele dintre uneltele şi armele lor erau
compuse, artefacte realizate din mai mult de o componentă, de exemplu. Tehnologia lor era simplă,
foarte variabilă, schimbarea logică a tehnologiilor mai timpurii realizându-se pentru o perioadă de
mai multe sute de mii ani. Siturile neanderthaliene din Franţa au dezvăluit o mare diversitate de
unelte. Unele niveluri includ toporaşe de mână, altele aşchii zimţate folosite probabil pentru
desprinderea cărnii de pe oase sau pentru presarea şi răzuirea plantelor fibroase. O asemenea
variaţie largă în seturile de unelte mousteriene nu s-a găsit numai în Franţa, ci şi în alte situri
neanderthaliene din Europa, Orientul Apropiat şi din nordul Africii, unde alt H. sapiens arhaic a
făcut unelte similare. Nimeni nu ştie exact ce înseamnă aceste variaţii în seturile de unelte, dar
reflectă abilitatea Oamenilor de Neanderthal şi a altui H. sapiens arhaic de a dezvolta unelte pentru
activităţi diferite şi specifice, poate în timpul unei creşteri demografice şi a măririi complexităţii
activităţii sociale. Oamenii de Neanderthal şi contemporanii lor arhaici din alte părţi ale lumii erau
vânători nomazi, populaţia lumii fiind încă mică, dar viaţa devenea, treptat, tot mai complexă.
Acum găsim primele semne sigure ale ideologiei religioase prin preocuparea pentru viaţa de apoi.
Mulţi Oameni de Neanderthal au fost îngropaţi de grupul lor. Înmormântările lor au fost efectuate
în peşteri, adăposturi sub stâncă sau în locurile de tabără. Un adăpost sub stâncă, La Ferrosie, lângă
Les Gyzies, în Franţa, a dat la iveală rămăşiţele a doi adulţi de Neanderthal şi patru copii îngropaţi
aproape unul de altul, într-o fostă tabără. Grupuri de morminte apar şi în alte locuri, semne ce arată
că aceştia credeau în viaţa de după moarte.
Din cauza obiceiului de a ocupa cavernele oamenii epocii obţineau informaţii suficient de
complete cu privire la animalele care locuiau aici şi alcătuiau hrana lor. Oamenii de Neanderthal
întrebuinţau osul sau alte materii prime pentru prelucrarea uneltelor. Aceştia par să fi avut un model
economic şi spiritual mai evoluat decât predecesorii lor. În grotele muntelui Carmel din Palestina
nimic nu dovedeşte că ei au vânat o gamă mai mare animale decât predecesorii lor. Metodele de
vânătoare sunt identice cu cele folosite de predecesori: folosirea lăncilor de lemn, a proiectilelor de
piatră şi capcanele primitive. Folosirea osului şi a altor materiale similare este, de asemenea,
limitată. Bucăţile de os dure, ca de exemplu falangele şi oasele picioarelor, erau utilizate ca
percutoare pentru lucrarea silexului. Oamenii de Neanderthal au realizat şi importante progrese,
lărgindu-şi habitatul până la limita nordică a zonei eliberate de gheţari. Prezenţa uneltelor de jupuit
indică faptul că într-un habitat nordic el a găsit necesar să poarte piei animale, cel puţin în afara
cavernelor.
Alt progres notabil în comportamentul Omului de Neanderthal este legat de atitudinea sa faţă de
morţi. Anumite descoperiri datând de la sfârşitul ultimei perioade interglaciare semnalează prezenţa
canibalismului. Pe lângă acesta apar şi înhumările cum ar fi cei 10 morţi descoperiţi înhumaţi pe
muntele Carmel. Nu s-au descoperit nici bijuterii, nici urme de ocru roşu. Interesant este faptul că o
mandibulă era poziţionată între braţele unui bătrân.
Civilizaţia paleoliticului superior apare sub o formă evoluată în jurul anilor 40 000-30 000 î.Chr.
în Europa şi Asia Occidentală. Tradiţiile culturale ale paleoliticului inferior persistă, cu toate
modificările ulterioare – în zone limitate geografic – până într-o epocă relativ recentă. Acest lucru
nu înseamnă că aceste regiuni nu cunosc importanta evoluţie a tehnologiei prelucrării pietrei. Este
de notat că evoluţia – de exemplu, utilizarea uneltelor microlitice din silex –, a fost adesea inspirată
de modele şi tehnici furnizate de oamenii din paleoliticul superior şi de urmaşii lor mezolitici.
Prin industriile din Algeria şi Tunisia, dintre care se disting cele capsiene, se crede că se poate
demonstra că populaţiile neanderthaliene au putut evolua până către sfârşitul epocii pietrei cioplite.
O regiune mai bine conservată din punctul de vedere al industriilor pietrei cioplite este cea a
Nilului. Aici s-au descoperit piese care se caracterizează prin realizarea unor mici muchii sau altele
de formă trapezoidală, având retuşuri abrupte. În altă parte a Africii, tradiţia levalloisiană şi
levalloisian-mousteriană dă naştere industriei caracterizate mai ales de vârfurile retuşate bifacial.
Industria Still Bay are toate caracteristicile vârfurilor foliacee fabricate prin tehnica bifacială şi
cuprinde o zonă geografică vastă: Etiopia, Somalia, Sudanul, traversează Kenya şi Tanganika.
La Oamenii de Neanderthal şi în cultura lor din ce în ce mai sofisticată, găsim primele rădăcini
ale complicatelor noastre convingeri, rudimentele organizării societăţii şi simţul religios. Dar
Oamenii de Neanderthal, ca şi alte forme arhaice de H. sapiens, au cedat în favoarea oamenilor
moderni anatomic, ale căror puteri intelectuale şi fizice mai bine echilibrate au creat în Era
glaciară târzie o lume mult diferită faţă de cea din preistoria mai timpurie. Dacă ipoteza privind
Arca lui Noe este corectă, atunci H. sapiens sapiens a înlocuit Omul de Neanderthal în Europa şi
Orientul Apropiat acum 40 000 ani sau cândva în jurul acestor ani.

CAPITOLUL 6
Naşterea omului actual

Acum mai mult de 45 000 ani, lumea era foarte diferită de cea de astăzi. În punctul de vârf al
ultimei glaciaţiuni al Erei glaciare târzii, datat acum aproximativ 18 000 ani, straturi masive de
gheaţă au acoperit Scandinavia şi Alpii, lăsând un culoar de tundră rece, deschis între cele două
zone. Nivelul mării era cu mai mult de 100 de m mai scăzut decât cel de astăzi. Marea Britanie era
alăturată continentului european, Marea Nordului era sub gheaţă şi Marea Baltică nu exista. Se
putea merge din Turcia până în Bulgaria fără să te uzi. Câmpii vaste fără copaci se întindeau la nord
şi est, din Europa Centrală, până la frontierele Siberiei şi mai departe, peisajul se prezenta sub
forma unui relief denivelat, cu arbuşti, străbătut ocazional de văi largi. Singurele semne de viaţă
erau turmele mari de vânat, precum mamuţii, bizonii şi renii ce se limitau, adeseori, la păscutul pe
văile râurilor. Pentru ca oamenii să supravieţuiască în acest peisaj expus era nevoie nu numai de
metode eficiente de vânătoare şi arme, dar şi de locuinţe de iarnă bine izolate şi haine croite din
blănuri care le puteau ţine cald, la temperaturi sub 0oC.
La latitudinile temperate şi tropicale, efectele ultimei glaciaţiuni sunt mai greu de detectat în
straturile geologice. Regiunile tropicale erau deseori mai uscate, multe păduri tropicale aveau
suprafaţa mai redusă decât astăzi existând mai multe păşuni. În Africa, deşertul Sahara nu era mai
arid decât astăzi, deoarece aerul rece polar se deplasa şi la sud de Mediterana. Nivelul mai scăzut al
mării a expus, mai târziu, suprafeţe enorme de zonă terigenă inundării. Multe insule ce erau în larg
au devenit parte din continentul asiatic. Râuri mari şerpuiau peste câmpiile de coastă de atunci,
străbătând un alt continent scufundat al Erei glaciare, cunoscut cercetătorilor sub numele de Sunda.
Departe de ţărm erau două mari întinderi de pământ: Wallancea, alcătuită din actualele insule
Sulawesi şi Timor, şi Sahul, o combinaţie din teritoriile Noua Guinee, Australia şi din zona terigenă
dintre ele. Aceste ţinuturi erau de altitudine joasă.
H. sapiens a apărut în Sud-estul Asiei acum cel puţin 50 000 ani. Pe atunci, nivelul mării era
mult mai scăzut decât astăzi, astfel că stabilirea oamenilor în continentul Sunda a fost concentrată
pe văile râurilor, de-a lungul ţărmurilor lacurilor şi a coastelor marine. În aceste locuri existau
schimbări tehnologice în prelucrarea uneltelor asociate cu H. sapiens şi legate de moduri eficiente
de exploatare a împrejurimilor bogate şi variate ale continentului şi ale insulelor din largul
coastelor. Linia de coastă avea ape favorabile pescuitului oferind o abundenţă de peşti şi moluşte ce
suplimentau vânatul şi alimentele rezultate din culesul plantelor sălbatice. Oamenii ce trăiau pe
coastă au construit, probabil, plute simple pentru pescuitul de adâncime, sau foloseau canoe
rudimentare pentru pescuitul de suprafaţă. Astfel, unii dintre aceşti oameni au străbătut apele spre
Wallancea şi Sahul.
Sahul avea un peisaj cu contraste dramatice alcătuit din lanţuri muntoase şi văi, în regiunile
muntoase din nord, şi regiuni de câmpie semiaridă, peste o parte din teritoriul de astăzi al Australiei.
Colonizarea Sahul–ului s-a realizat prin traversarea apei, în direcţia vântului, uşor de întreprins în
ambarcaţiuni simple, pe apele tropicale calde şi pe mările calme ale zonei.
Cel mai vechi document arheologic privind stabilirea oamenilor în Noua Guinee s-a descoperit în
Peninsula Iluan, situată în colţul sud-estic al insulei, unde au ieşit la lumină câteva topoare din
piatră vechi de 40 000 ani. Pescarii trăiau pe insulă în peşteri acum cel puţin 32 000 ani. Mai târziu,
oamenii au navigat pentru a se stabili pe insula Buka, în nordul insulelor Solomon ce se găsesc mai
la sud şi sunt, la rândul lor, colonizate încetul cu încetul. Toate aceste constatări arată o rapidă
răspândire a vânătorilor nomazi din Era glaciară târzie, prin Sahul, acum cel puţin 40 000 ani,
folosind o formă eficientă de ambarcaţiune. Popularea a ceea ce este astăzi Australia este bine
documentată pentru perioada de acum 35 000 ani, dar ea se extinde doar către 15 000 ani în urmă,
dovezile fiind controversate. Regiunea lacurilor Willandra a dezvăluit depozite de scoici şi locuri de
tabără datând de acum 37 000-26 000 ani. Aceste dovezi includ cranii şi oase ale membrelor
oamenilor moderni din punct de vedere anatomic, acestea fiind şi cele mai vechi rămăşiţe umane
găsite în Australia.
La apogeul Epocii glaciare oamenii trăiau în peisajul aspru din interiorul Tasmaniei vânând
canguri roşii şi colindând suprafeţe mari de teren timp de multe secole. Acum 31 000 ani, oamenii
au străbătut strâmtoarea de adâncime mică care unea insula Tasmania de continentul Australia
pentru a coloniza cea mai sudică regiune a pământului.
La celălalt capăt al lumii, locuitorii Europei şi Eurasiei s-au adaptat în mod similar la clima rece
extremă, o dezvoltare ce a dus la colonizarea Siberiei şi Americii.
Primii europeni complet moderni anatomic sunt cunoscuţi antropologilor biologi sub numele de
Cro–Magnon, numiţi astfel după un adăpost sub stâncă de lângă satul Les Cyzies, din Sud-vestul
Franţei. Din punct de vedere anatomic Cro–Magnonii nu sunt deosebiţi de noi. Înfăţişarea lor
contrastează însă dramatic cu cea a predecesorilor lor, oamenii de Neanderthal. Cro–Magnonii s-au
stabilit în Sud-estul şi Centrul Europei acum cel puţin 40 000 ani locuind lângă grupurile
Oamenilor de Neanderthal. Unii dintre ei au locuit în văile ferite şi adânci ale râurilor din Sud-
vestul Franţei, acum aproximativ 35 000-40 000 ani. În această perioadă Oamenii de Neanderthal
au dispărut şi densitatea Cro–Magnonilor s-a mărit considerabil.
Cro–Magnonii au intrat în Europa în timpul unei scurte perioade de climat mai temperat. Atunci
se poate să fi fost astfel de condiţii climatice şi contraste între anotimpuri, încât să fie nevoie de
unelte noi şi de o pricepere mai mare la vânătoare şi în procurarea hranei. Aceste adaptări au avut
loc repede, într-adevăr spectaculos, după 30 000 ani î.Chr. Cro–Magnonii din Europa de Vest şi
Centrală au dezvoltat moduri de vânătoare elaborate şi complicate pentru momentul acestei
perioade. Ei au fost marcaţi nu numai de multe inovaţii tehnologice, dar şi de o viaţă religioasă şi
socială în înflorire, reflectată într-una dintre cele mai vechi tradiţii artistice din lume. Centrul
acestor activităţi se situa departe de câmpiile acoperite cu gheţari, în văile râurilor din sud-vestul
Franţei şi nordul Spaniei, în centrul Europei, precum şi în bazinul Dunării. Aici, văile adânci
adăposteau lunci cu vegetaţie luxuriantă de vară şi un amestec de stepă neacoperită şi pădure, unde
mişunau animale rezistente la frig, de la mamut şi bizon până la calul sălbatic şi porcul mistreţ.
Munţii ofereau adesea peşteri şi adăposturi sub stâncă încălzite de soarele de iarnă. Suprafaţa de
locuire a grupurilor de oameni se întindea de-a lungul traseelor de migrare ale renilor, în primăvară
şi toamnă, în timp ce somonul înota în susul râurilor repezi. Cro–Magnonii se poate să fi migrat
spre ţinuturile neacoperite de gheţari în timpul scurtelor luni de vară, concentrându-se în văile mai
adăpostite ale râurilor, din toamnă până în primăvară. Ei nu vânau numai animale de talie mare, ci şi
animale mai mici, precum vulpea polară, castorul, iepurele, lupul şi multe păsări, hrănindu-se, de
asemenea, cu hrană vegetală. În urmă cu 16 000 ani au început să pescuiască păstrăvi, somni, bibani
şi ţipari. Cro–Magnonii au supravieţuit într-un mediu sălbatic nu numai pentru că erau vânători
experţi, ci şi pentru că aveau mijloace eficace de a păstra căldura în mijlocul iernii, precum şi pentru
abilitatea de a înmagazina cantităţi mari de carne şi alte alimente care să-i ajute să supravieţuiască
în perioadele lungi de lipsuri. Mai presus de toate, oricine trăia în Europa Epocii glaciare târzii
trebuia să fie adaptabil, capabil să coopereze cu ceilalţi şi gata să folosească orice împrejurare
pentru a obţine hrană, de câte ori se ivea ocazia. Supravieţuirea depindea de diversitatea surselor de
hrană, de a se concentra asupra unui animal, excluzându-le pe celelalte. În cea mai mare parte a
anului, Cro–Magnonii trăiau în grupuri mici, subzistând cu un larg sortiment de vânat şi provizii de
alte tipuri de hrană. Momentele când se reuneau în grupuri mai mari se poate să fi fost în primăvară,
vară şi toamna devreme, când hrana se găsea din belşug. Această perioadă de reunire era un
moment anual important, când viaţa socială se afla la intensitate maximă. Atunci oamenii aranjau
căsătorii, conduceau rituri de iniţiere şi făceau troc cu diferite materii prime, unelte şi alte mărfuri.
Apoi, când iarna se apropia, grupurile se împrăştiau prin văile adăpostite ale râurilor, întorcându-se
la provizia lor de hrană şi la micul cârd animale de vânat care se adăposteau, la rândul lor, de
vânturile aspre. Renii erau vitali pentru supravieţuire.
Pentru mai mult de 10 000 ani, la adăpostul sub stâncă Abri Patand, de lângă Les Ezies, Franţa,
renii furnizau până la 80% din toată prada consumată. Vânătorii îşi puneau taberele aproape de
confluenţa râurilor mai puţin adânci, pe unde ştiau că e posibil ca pe acolo să treacă renii în
migraţie. Acest ritm complex al vânatului renilor în grup nu era decât o parte a unui tipar constant al
mişcărilor ce au persistat de-a lungul a mii ani. El a supravieţuit până la sfârşitul Erei glaciare,
când, în cele din urmă, gheţarii s-au topit şi pădurea deasă s-a întins în câmpiile neacoperite de
gheţari şi în văile adânci ale Europei Centrale şi de Vest. Nu credem viaţa a rămas exact la fel de-a
lungul acestor multe milenii, întrucât condiţiile climatice s-au schimbat mereu. Pentru supravieţuire
Cro–Magnonii aveau câte o trusă de ustensile eficiente şi multifuncţionale precum şi un larg
sortiment de resurse de hrană din care să poată alege, aşa că au putut să se adapteze la
circumstanţele schimbătoare ale climei.
Tehnologia Cro–Magnonă era multilaterală şi, totuşi, fundamental simplă. Ea depindea de patru
elemente înrudite:
1. Selectarea cu grijă a rocilor cu granulaţie fină, precum silicaţii, cremenea sau obsidianul,
pentru realizarea lamelor.
2. Producerea unor serii lungi de unelte relativ standardizate, cu feţe paralele, din miez, care
puteau fi folosite pentru a face tăieturi mai speciale, înţepături şi zgârieturi.
3. Realizarea burinului (unealtă de gravat) care le dădea oamenilor posibilitatea de a lucra
eficient cornul şi osul.
4. Folosirea tehnicilor proprii pentru fabricarea uneltelor din corn.
Aceste inovaţii tehnologice au avut o semnificaţie profundă în cursul viitor al preistoriei umane
pentru că s-a ajuns la mijloacele materiale prin care oamenii s-au adaptat la extremele climatice ale
Eurasiei şi Siberiei.
Pietrarii Erei glaciare târzii erau foarte selectivi în folosirea cremenii (silex) şi a altor roci cu
granulaţie fină. Obiectivul lor era să producă unelte lungi, cu feţe paralele, lame ce puteau fi
transformate apoi într-un larg spectru de unelte specializate pentru vânătoare, măcelărirea
animalului şi prelucrarea pieilor, pentru prelucrarea lemnului şi fabricarea îmbrăcămintei, precum şi
pentru producerea de materii prime necesare pentru a crea unelte speciale din corn şi os. Grija Cro–
Magnonilor pentru piatra bună pentru fabricarea uneltelor era atât de mare încât făceau cu ea troc cu
vecinii aflaţi la distanţe considerabile. Odată procurată, preţioasa materie primă era transformată în
lame, cu grijă pregătite, care erau duse dintr-o tabără în alta.
O unealtă importantă a Cro–Magnonilor era burinul, un instrument delicat folosit pentru a scobi
linii subţiri. Burinul era folosit pentru prelucrarea lemnului, pentru a tăia şanţuri în oasele
animalelor, pentru a grava desene decorative pe corn şi os sau fildeş. Multe dintre acestea erau
unelte deosebite, cum ar fi vârfurile de săgeţi / lance, care se rupeau brusc când lancea întra în prada
sa. Unele unelte reprezentau inovaţii importante, în special acul cu ureche esenţial pentru a face
haine croite pentru iarnă şi aruncătorul de suliţe (propulsorul), o invenţie care a extins domeniul
armelor de vânătoare. Tehnologia capetelor de săgeată / lance prelucrate din corn şi din piatră face
ca armele să poată fi folosite pentru vânarea animalelor mari, dar şi pentru prinderea somnului în
apele puţin adânci, sau pentru a ucide un iepure, chiar şi pentru a realiza arcuri şi săgeţi, arme care
au apărut în Era glaciară târzie. Documente arheologice de peste 15 000 ani vechime reflectă multe
subtilităţi în tehnologia Cro–Magnonilor.
În primii ani ai acestui secol, arheologul francez Henry Breuil a clasificat culturile Erei glaciare
târzii din Sud-vestul Franţei în patru tradiţii culturale primare, care au culminat cu vestita cultură
Magdaleniană, de acum aproximativ 18 000-12 000 ani. Cultura magdaleniană, numită după
adăpostul sub stâncă Medeleine, pe râul Vezere, nu era o cultură cu o tehnologie sofisticată, ci una
cu o nouă preocupare pentru expresia artistică şi înfrumuseţarea corpului.
Viaţa simbolică şi ceremonială a Cro–Magnonilor nu era, probabil, cu mult mai elaborată decât
cea a contemporanilor lor cunoscuţi că au pictat în acelaşi timp în Africa de Nord şi Australia. Din
fericire, s-au păstrat multe asemenea picturi, deoarece artiştii Cro–Magnoni foloseau frecvent
pereţii peşterilor drept suport. Alte categorii de suport folosite de aceştia sunt cornul sau fildeşul.
Prima manifestare a artei preistorice coincide cu noua preocupare de înfrumuseţare a corpului, în
special cu folosirea dinţilor perforaţi de carnivore sau a scoicilor de mare perforate pentru realizarea
colierelor. Această explozie în înfrumuseţarea corpului a coincis, probabil, cu conştientizarea
faptului că astfel de podoabe pot defini şi aduce la cunoştinţă roluri sociale – sexul, afilierea
grupului ş.a.m.d. Oamenii Erei glaciare târzii aveau abilitatea de a gândi în imagini vizuale
specifice, folosindu-le la fel ca pe cântecele religioase, recitările, pentru a comunica imagini şi idei.
Acest stadiu a avut drept rezultat formarea unor tradiţii complexe şi diverse ce au durat mai mult de
20 000 ani.
Arta Cro–Magnonilor din Europa şi Eurasia nu este decât o proporţie minoră a producţiei lor
artistice, pentru că suntem aproape siguri că artiştii au folosit pentru realizarea operelor lor şi multe
materiale deteriorabile cum ar fi lutul, lemnul, fibra / scoarţa de copaci, piei şi pene de păsări. Fără
îndoială că au folosit şi ocru roşu, ca şi alţi pigmenţi ca vopsea pentru decorarea corpului. Astfel de
documente artistice (mai ales pe peretele peşterilor) s-au păstrat pe o porţiune întinsă din Africa de
Nord şi până în Siberia, cu concentrări maxime în Nordul Spaniei, Sud-vestul Franţei, de asemenea,
în Europa Centrală şi de Est. Pe pereţii peşterilor artiştii au gravat şi pictat animale şi fiinţe umane,
sau tipare schematice. Aceeaşi artişti au gravat cornul, osul şi fildeşul cu o îndemânare desăvârşită.
Ei au creat animale în toată peştera, au gravat bizoni cu linii delicate care punctau fiecare detaliu al
ochilor, coamei şi părului. Există statuete animale şi fiinţe umane realizate în fildeş, piatră fină şi lut
ars, precum frumoasele figurine Venus, ce înfăţişează femei steatopige de toate vârstele.
Arta paleoliticului superior este plină de imagini atrăgătoare, multe dintre ele concentrate în
locuri importante, cum ar fi Lascaux şi Trois Frères în Sud-vestul Franţei sau Altamira, în nordul
Spaniei. Acestea se poate să fi fost locuri cu o importanţă simbolică şi religioasă deosebită. Ele erau
locuri de întâlnire şi altare rituale doar pentru grupuri locale bine determinate ca linie de rudenie.
Alte locuri sacre erau folosite ocazional, pentru ceremonii importante. Acestea sunt ilustrate în
peştera D’Audoubert în Ariege, Franţa, unde într-o cameră izolată, cu un tavan jos, departe de
intrare, lângă o stâncă, se găsesc doi bizoni modelaţi cu grijă, din lut. Bizonii au aproximativ o
zecime din mărimea naturală, sunt modelaţi cu o spatulă şi de degetele unui artist îndemânatic.
Ochii, nările şi alte trăsături au fost punctate cu un obiect ascuţit. Urme vechi de genunchi umani
pot fi văzute în jurul figurinelor din această cameră izolată şi întunecoasă. În multe alte peşteri,
picturile şi gravurile sunt departe de lumina zilei. Există cazuri celebre în care urme de picioare –
atât de adulţi, cât şi de copii – sunt păstrate în lutul umed, fiind lăsate, probabil, de mici grupuri de
iniţiaţi care luau parte la ceremonii în camerele subterane, izolate. De asemenea, este posibil ca
unele peşteri să fi fost alese datorită ecoului lor, sau altor efecte rezonante.
Arta paleoliticului superior contrazice interpretările simple, pentru că mesajele simbolice pe care
le comunică vin dintr-o lume oricum izolată de a noastră, cu o complexitate doar bănuită. Dar
picturile şi gravurile par a prinde viaţă şi par mai mari decât în realitate când sunt văzute la licărul
luminii lumânării în întunericul intens. Au pictat artiştii imaginile doar de dragul artei, aşa cum
susţin unii istorici ai artei sau arheologi ? Sau îşi omorau simbolic prada, înainte să iasă la vânătoare
? Astfel de explicaţii sunt mult prea simpliste, pentru că putem fi siguri că motivaţiile artei s-au
extins cu mult dincolo de simpla ambianţă a decorului şi de grijile subzistenţei. Astăzi ştim mult
mai multe despre comportamentul simbolic şi arta care se potriveşte cu el, sau despre funcţionarea
societăţilor de vânători – culegători. În astfel de societăţi, formele vizuale sunt manipulate în
structura lor şi dau sens existenţei grupului. Pentru artiştii Cro-Magnoni exista o continuitate clară
între viaţa animală – sau umană – şi viaţa lor socială. Astfel, arta lor este o evocare simbolică a
acestei continuităţi. Şamanii, preoţi sau medium–uri spiritiste (cuvântul vine de la termenul şaman
din Tungus, Siberia, însemnând preot) sunt membri importanţi ai societăţilor de vânători–culegători
şi agricultori, esenţiali pentru existenţa grupului în toată lumea. Ei sunt indivizi cunoscuţi ca
posedând puteri spirituale deosebite, abilitatea de a trece în lumea zeilor şi a strămoşilor, stabilesc
ordinea lumii şi a creaţiei, relaţiile dintre cei vii şi forţele invizibile din jur. Probabil că o mare parte
din arta peşterilor a fost implicată în ritualuri şamane, figurile animale fiind pentru şamani imagini
ale creaturilor spiritiste, sau forţa vieţii. O parte a artei parietale se poate, de asemenea, să fi fost
asociată cu rituri de iniţiere, călătoria prin pasajele întunecoase adăugând noi chinuri iniţierilor. Este
aproape sigur că arta era un mod de a transmite celorlalţi cunoştinţe de la o generaţie la alta.
Aborigenii australieni, de exemplu, memorează mari cantităţi de informaţii despre teritoriul lor,
informaţii care sunt strâns legate de lumea mitică şi simbolică a strămoşilor lor. Mare parte din
aceste date sunt vitale pentru supravieţuire şi ele sunt constant împărtăşite tinerilor în ceremonii şi
ritualuri.
Câmpiile neacoperite de stepă – tundră care se întindeau de la Atlantic până în Siberia erau un
mediu de viaţă mult mai sălbatic decât văile adăpostite din Europa sud-vestică. Pentru a locui aici
permanent, oamenii din Era glaciară târzie trebuiau să găsească locuri de tabără, situate în locuri
adăpostite, pentru a putea trece cu bine peste iarnă. Ei trebuiau să aibă tehnologia de a face haine
croite în mai multe straturi, cu ace şi chingi, precum şi abilitatea de a construi aşezări trainice într-
un mediu despădurit. Doar câteva grupuri alcătuite din vânători de pradă mare trăiau în văile puţin
adânci din aceste câmpii înainte de maxima glaciară de acum 18 000 ani. După aceea, populaţia
umană a crescut rapid, fiecare grup s-a stabilit pe o vale a unui râu care era, după opinia lor, cea mai
bogată în vânat, şi unde hrana vegetală şi peştele se puteau găsi în timpul verilor scurte. Aici se
aflau cele mai bine organizate tabere de iarnă. O astfel de tabără se afla la Mal'ta, pe râul Dnepr,
aceasta fiind un complex de case bine construite, în formă de domuri, formate din schelete
complicate realizate din oase de mamut. Pereţii de susţinere din afară erau alcătuiţi din oase de
cranii, fălci şi membre de mamut. Construcţiile respective aveau 16 picioare lăţime şi sunt acoperite
cu piei şi pământ. Nivelul de călcare al locuinţelor este adâncit faţă de suprafaţa solului. Folosirea
oaselor de mamut pentru case era o strategie logică într-un mediu despădurit. Arheologul american
Olga Soffer a calculat că ar fi nevoie de 15 muncitori care să construiască în zece zile o aşezare de
acest tip, efortul fiind mult mai mare decât dacă s-ar fi construit o tabără / aşezare sezonieră de
vânătoare. Soffer credea că aceste tabere erau ocupate de grupuri formate din aproximativ 30-60 de
oameni, timp de 6 luni pe an. Tabăra de la Mal'ta nu era decât una din cele câteva amplasări
importante de tabere de acelaşi tip din Ucraina, locuri ce conţin oasele unei mari varietăţi de vânat.
În locuinţele construite din oase de mamut s-au descoperit multe oase animale cu blană, cum ar fi
biberul, de asemenea materiale exotice, ornamentale, precum chihlimbarul de la Marea Baltică şi
scoici din Marea Neagră. Mărfurile schimbate între comunităţile vecine erau predominant non-
utilitare, bunuri de lux, care aveau semnificaţie politică şi socială. O mare parte din vânzare se poate
să fi fost ceremonială – un mijloc de a valida ideologii importante, de a asigura schimbul de
informaţie şi cooperare în viaţa cotidiană –, exact cum era şi în alte părţi în lumea Erei glaciare
târzii.
Grupurile umane din Era glaciară târzie au colonizat o mare parte a stepei – tundrei, precum şi
Orientul Îndepărtat şi lacul Baikal din Siberia. Această extindere a teritoriului locuit nu este un
proces deliberat de migraţie, ci un rezultat al dinamicii naturale a vieţii de vânător–culegător.
Vânătorii din tundră trăiau în grupuri mici, foarte adaptabile. De-a lungul generaţiilor, grupurile se
vor amesteca, fii şi familiile lor se vor muta într-o vale vecină, nelocuită şi, în timp, o populaţie
umană risipită va ocupa mii de km pătraţi de stepă – tundră, concentrată în cea mai mare parte de-a
lungul văilor râurilor, câteodată aventurându-se înspre câmpiile întinse, şi aflate mereu în mişcare.
Prin aceste dinamici naturale de mişcare constantă, de flexibilitate socială extremă şi oportunism,
oamenii s-au aşezat pentru prima oară în afara graniţelor Siberiei şi au trecut în Americi.
La nord şi la est de lacul Baikal, stepa – tundra se întinde peste tot spre Pacific. Casele mai
multor grupuri de vânători din Era glaciară târzie, care sunt cunoscuţi din câteva aşezări aflate de-a
lungul malurilor lacului şi în văile râurilor, arată că tradiţia culturală reflectă o variată adaptare a H.
sapiens la suprafaţa enormă din Asia Centrală şi Siberia sudică, de la izvorul de vest al lacului
Baikal, la coasta Pacificului. Această extindere se realizează acum 30 000-20 000 ani. Dar de unde
veneau aceşti vânători siberieni ? Proveneau din vest, sau rădăcinile lor culturale se trăgeau din
China spre sud ? Aceste întrebări au un ecou direct asupra uneia din cele mai dezbătute întrebări ale
preistoriei lumii -originea primilor americani.
Avem informaţii destule despre Asia preistorică astfel încât să realizăm că aceasta nu era o
regiune înapoiată, de periferie, a lumii Erei glaciare târzii. Am argumentat aceasta prin dovedirea
existenţei vânătorilor de pradă mare din Ucraina şi din stepa – tundră de la vest şi a migraţiei lor
constante spre nord-est, în Siberia şi, mai apoi, spre Americi. Mai mult, împrăştierea oamenilor
moderni în Asia Centrală, Nordul Chinei şi Extremul Orient de nord-est a fost un proces complex
care a început acum cel puţin 35 000 ani.
Mulţi antropologi – biologi afirmă că H. erectus a fost, la origine, un animal tropical şi
subtropical aşezându-se prima dată în părţile mai calde din sudul Chinei şi deplasându-se, mai apoi,
spre nord, în medii climatice mai temperate. Dar, cât de departe spre nord ? Abia acum 35 000 ani
au apărut câteva semne de aşezări umane de-a lungul graniţei râului Huang–Ho cu pământurile
ierboase, aride, ale Mongoliei. Peisaje neacoperite precum acesta şi stepa – tundră din vecinătate
puteau suporta doar subzistenţa populaţiilor risipite de vânători–culegători, oameni care au investit
mult în trusele de ustensile portabile, fiind foarte mobile. Ei au fost unii dintre primii oameni ai
Erei glaciare târzii care au realizat microlitele.
Microlitul (un termen provenit din grecescul micros – mic şi lithos – piatră) este o ustensilă
deosebită, realizată din aşchii de forme geometrice, făcute cu grijă. Prin mărimea lor, microlitele
erau proiectate să fie montate în suporturi de corn, os, sau în cozi de lemn, pentru a servi drept
cârlige ascuţite, vârfuri de săgeată, sau mici cuţite şi lame de răzuit. Astfel de unelte mici au intrat
în folosinţă aproape peste tot în lumea epocii postglaciare, pentru că erau foarte adaptabile când
erau folosite ca piese componente. Acestea au apărut – într-o formă arhaică – în Nordul Chinei, cu
cel puţin 30 000 ani în urmă, şi au fost folosite – având o largă răspândire – de acum 25 000-20 000
ani. Curând aceste piese au devenit cunoscute în regiunile aride neacoperite de stepă – tundră, o
suprafaţă unde marea mobilitate a truselor de ustensile era foarte mare. O tehnologie asemănătoare
micro-lamei s-a dezvoltat, mai târziu, în Siberia. Nu ştim, totuşi, dacă primii locuitori umani ai
Asiei nord-estice erau oameni ce foloseau astfel de truse de ustensile mici, sau dacă foloseau arme
mai grele, printre care lănci de lemn cu vârfuri de piatră, lansate manual. Din păcate, arheologia
Chinei nordice, Siberiei nord-estice şi Alaskăi este puţin cunoscută, deoarece condiţiile de mediu
sălbatic fac posibilă cercetarea arheologică doar pentru două luni pe an, sau în unele locuri, doar
pentru o lună un an.
Că primii americani au venit din Siberia este indiscutabil, dar obârşia lor fundamentală este o
problemă mult dezbătută. Christy Turner de la Universitatea de Stat Arizona a studiat îndelung
caracteristicile dentare ale populaţiilor americane native şi le-a comparat cu alte grupuri din Lumea
Veche. El a arătat că rădăcinile şi coroanele dinţilor umani dezvăluie chei în gradul de relaţii dintre
populaţiile preistorice. Aceste caracteristici ale dintelui sunt mult mai stabile decât cele mai multe
trăsături evoluţioniste, cu o mare rezistenţă la efectele diferenţelor de mediu, diferenţelor sexuale şi
variaţiilor de vârstă. În particular, el a realizat un tipar al caracteristicilor deosebite ale dintelui, pe
care îl numeşte sinodonţă. Marcajele sinodonte includ curăţarea incisivilor (partea şănţuită din
interiorul dintelui) şi dubla curăţare (şănţuirea în ambele părţi ale primilor premolari de sus, cu o
singură rădăcină şi a primilor molari, cu trei rădăcini). Sinodonţa este caracteristică tuturor
americani nativi. Ei împart această caracteristică cu asiaticii de nord, incluzând chinezii nordici.
Diferenţa morfologică între sinodonţi şi celelalte populaţii pe care Turner îi numeşte sundodonţi
este atât de mare, încât el crede că Siberia şi Americile au fost locuite de populaţiile sinodonte din
Asia nordică. Sinodonţa a evoluat, crede el, din China, cel puţin acum 40 000 ani. Problema cea mai
spinoasă a aplicării acestei teorii este găsirea siturilor arheologice care să-i confirme teoria.
Dacă obârşia primilor americani este în Siberia, care este atunci cea mai veche dovadă a
aşezărilor umane în extremul Nord-est al Asiei ? În prezent, nu există nici o dovadă solidă pentru
ocuparea în Era glaciară târzie mai devreme de aproximativ 20 000 ani î.Chr., deşi trebuie să
remarcăm că investigaţiile în câmpie abia au început.
Una dintre cele mai vechi dovezi ale existenţei aşezărilor omeneşti în această parte a lumii vine
din peştera Dyukhtai, situată pe valea mijlocie a Aldanului. Acolo, arheologul rus Yuri Michanov a
găsit oase de mamut şi de bou moscat vechi de 14 000-12 000 ani, asociate cu vârfuri de lance din
piatră cu retuşuri, burine, micro-lame şi alte unelte din paleoliticul superior. Cel mai vechi loc datat
în zonă este Verkhene – Trotiskaya, situat de asemenea, pe râul Aldan, a cărui vârstă a fost stabilită
cu ajutorul izotopului de carbon radioactiv C14 la 18 000 ani. Mai târziu au fost găsite şi micro-lame
şi piese caracteristice în formă de pană, pe o suprafaţă întinsă din Asia nord-estică, peste
strâmtoarea Bering, în Alaska şi departe, în sud, până în Columbia Britanică. Cu micro-lamele sale
şi piesele în formă de pană, cultura Dyukhtai are legături plauzibile cu larg răspânditele culturi ale
micro-lamelor din sud, din China. Astfel că poate fi adus un argument pentru legarea tradiţiilor
culturale din Dyukhtai cu China nordică, unde au fost descoperiţi sinodonţi şi cu descoperirile
micro-lamelor în Alaska şi Columbia Britanică. Au fost astfel oamenii din Dyukhtai primii
americani ? Din păcate, datarea celor mai vechi locuri de pe ambele coaste ale strâmtorii Bering
este prea nesigură, pentru că există o mare probabilitate ca această cultură, Dyukhtai, să fie datată
mai târziu, acum 14 000-12 000 ani, şi să fi înflorit după prima colonizare a Lumii Noi. Când au
trecut oamenii din Dyukhtai sau colonizatori mai vechi pentru prima dată podul de pământ bătut de
vânturi, acoperit de stepă – tundră, ce a format trecerea dintre Siberia şi America de Nord rămâne
un mister. Nu ştim nici măcar cum s-au întreţinut alimentar, decât presupunând că s-au năpustit
asupra tuturor felurilor de vânat polar. Se poate ca ei să fi vânat mamifere de mare şi să fi prins
peşte oceanic. Din păcate, aşezările lor sunt dispuse, la ora actuală, adânc sub apele strâmtorii
Bering.
În timpul ultimei glaciaţiuni podul de pământ Bering lega Extremul nord-est al Siberiei de
Alaska. În timpul intervalelor mai calde, acesta era ceva mai mult decât un istm strâmt, iar în timpul
maximumului glaciar o câmpie largă. Astfel, era teoretic posibil pentru oamenii fără canoe să treacă
în America de Nord în toată perioada ultimilor 10 000 ani. Aici aflăm una dintre marile întrebări
ale preistoriei lumii. Când şi cum au colonizat primele fiinţe umane Lumea Nouă ? Controversele
care-i înconjoară pe primii americanii sunt încă nerezolvate. Cele mai multe autorităţi în materie
sunt de acord cu faptul că primii americani erau din punct de vedere anatomic oameni moderni, H.
sapiens. Acesta este un argument puternic în favoarea primei colonizări în timpul ultimilor 45 000
ani, dar în acest punct opiniile a două grupuri mari de cercetători se despart, pentru că nu sunt de
acord în totalitate cu data primei colonizări. Unii oameni de ştiinţă argumentează cu pasiune o
ocupaţie a Americii de Nord în Era glaciară târzie, probabil mai devreme cu 18 000 ani. Teoriile
lor îi face să se împotrivească celor mai mulţi arheologi americani, care cred că oamenii au trecut
întâi în Alaska la sfârşitul Erei glaciare, probabil când valul de pământ a fost inundat, acum 15 000
ani. Trebuie să examinăm aceste două puncte de vedere mult mai îndeaproape.
Argumentul pentru o colonizare veche (30 000 ani) se găseşte în câteva locuri, cele mai multe
dintre ele fiind în America de Sud. Nici unul nu prezintă mai mult de câteva pretinse ustensile din
piatră şi, câteodată, oase animale. Aici se află controversa, ceea ce un arheolog pretinde că este o
unealtă din piatră, altul infirmă. Din păcate, cele mai multe din teoriile unei colonizări vechi sunt
bazate nu pe o examinare ştiinţifică fină a uneltelor şi a contextului lor în depozitele din jur, ci pe o
credinţă subiectivă, individuală, a arheologului şi anume că o mână de pietre aparent prelucrate
sunt, mai degrabă, produse de mâna omului, decât de fenomene naturale. De exemplu, dacă cineva
găseşte piese din piatră vechi de 35 000 ani, căutând într-o peşteră peruviană, nu este suficient să
declare că ele sunt făcute de mâna omului. Trebuie dovedit acest lucru, dincolo de orice îndoială
ştiinţifică rezonabilă, că acestea au fost făcute de oameni preistorici şi nu formate, de exemplu, din
pietre căzute de pe suprafaţa unui vârf, sau de pietricele lovite unele de altele, într-un râuleţ care a
curs prin peşteră cândva. Astfel de cercetări cer foarte mult timp, sunt foarte dificile şi nu au fost
realizate în cea mai mare parte a locurilor unde a fost descoperită pretinsa colonizare. Să examinăm
pe scurt câteva din vechile locuri.
Argumentul pentru o veche ocupare a Americii de Nord se bazează pe o peşteră recent
descoperită în New Mexico, unde arheologul Richard MacNeish pretinde că a găsit oasele unor
animale mari dispărute, alături de câteva scaune de piatră brută şi alte urme de presupusă ocupaţie
umană, datând de aproximativ 38 000 ani. Câteva detalii ale acestei descoperiri au fost publicate şi
cineva trebuie să contrazică opiniile până la informaţii mai complete, descoperirea fiind tratată cu
scepticism de mulţi arheologi. În America de Sud, arheologul francez Niede Guidon a raportat
descoperirea unor vetre şi unelte din piatră datând de acum 47 000 ani, descoperite în straturile
adânci ale unui adăpost sub stâncă numit Boqueirov da Pedra Furada, în Nord-estul Braziliei. Până
acum, ipotezele lui sunt slab argumentate formal şi ştiinţific. Mulţi experţi şi-au exprimat îndoiala
despre felul în care s-au format aceste niveluri de depunere şi despre modul obţinerii acestor unelte.
Se poate presupune că un râuleţ ar fi curs odată prin adăpostul sub stâncă, sau că anumite căderi de
pietre de pe vârfurile din jur au realizat ceea ce se presupune a fi unelte. Din nou argumentul
autorului descoperirii este de nedemonstrat, până la noi documentări.
Mai departe, în sud, în nordul statului Chile, Tom Dillehay a descoperit o colonizare remarcabilă
pe marginea unui râu. Monte Verde a fost ocupat de vânători–culegători trăind în case simple de
lemn, între 14 000-12 000 ani î.Chr. Un nivel arheologic mai adânc, vechi de 30 000 ani, conţine
pietre cioplite şi fragmente de lemn, dar până acum excavările în aceste niveluri au fost relativ
limitate, insuficiente pentru a dovedi prezenţa ocupaţiei umane în asemenea vremuri vechi.
Nu există nici un motiv teoretic pentru care H. sapiens nu ar fi putut să migreze spre sud, prin
Beringia, chiar înainte de acum 25 000 ani, dar ne lipsesc încă dovezi certe ale unei colonizări
umane atât de vechi din Siberia. Ca un observator din afară, arheologul african Nicholas Toth a
făcut importanta observaţie după care este lipsit de sens să se acorde o prea mare încredere
descoperirilor izolate. Mai bine am căuta tipare ale colonizării umane foarte vechi, distribuiri
caracteristice de unelte şi activitate umană ce are loc pe suprafeţe întinse, care într-adevăr reflectă
colonizarea veche larg răspândită. Astfel de tipare documentează ocupaţia umană cea mai veche de
pe pământ. Nu este nici un motiv teoretic pentru care tipare asemănătoare, vechi, nu ar putea fi
scoase la iveală. În mare măsură distribuţia consistenţă a colonizării umane în Lumea Nouă datează
după Era glaciară de acum 15 000 ani. Accentuăm încă o dată că nu există nici un motiv pentru
care colonizări mai vechi nu ar putea fi găsite într-o zi. Oricum astăzi, în mare măsură, dovezile
pentru aceasta sunt neconvingătoare.
Cei mai mulţi arheologi americani preferă să considere prima colonizare un fenomen mai
întârziat în timp. După un scenariu de acest fel câteva familii se poate să se fi mutat în Alaska, în
timpul Erei glaciare foarte târzii, probabil acum 15 000 ani. În acel timp, întinderi vaste acoperite
cu gheaţă, reprezentând o mare parte din nordul Americii de Nord blocau efectiv accesul spre
centrul continentului. Acum 14 000 ani aceste suprafeţe de gheaţă s-au retras rapid, permiţând unui
grup mic de colonizatori umani să migreze spre câmpii, într-un continent nou. Această ipoteză se
bazează pe mărturiile arheologice cele mai vechi, indiscutabile, asupra colonizării umane, care
datează de acum 14 000-12 000 ani. În America de Nord câteva locuri, printre care adăpostul sub
stâncă Meadoweroft în Pennsylvania şi Peştera Fort Rock, Oregon, aparţin colonizatorilor din acest
timp. Tot aşa, şi câteva locuri risipite din America Centrală şi de Sud, printre care Valsequillo în
Mexico, Talma-Talma, în Venezuela şi Monte Verde în nordul statului Chile arată acelaşi lucru. În
toate aceste locuri s-au produs mici unelte de piatră sau câte un vârf-proiectil descoperit ocazional.
Aproximativ în 9 500 î.Chr., câteva dintre locurile arheologice sunt acoperite de ape. Ele sunt, în
acest moment, singurele urme ale colonizării paleo-indienilor între limitele de sud ale întinderilor de
gheaţă în nord şi Strâmtoarea lui Magellan în sudul îndepărtat.
Termenul paleo-indian este folosit convenţional pentru a ne referi la locuitorii preistorici ai
Americii, de la prima colonizare până la începutul perioadei arhaice, în 6 000 î.Chr.
Cum au călătorit atunci paleo-indienii spre sud, din America Arctică, până în centrul Americii de
Nord ? Erau ei vânători de pradă mare ce urmăreau mici turme spre sud, printr-un coridor larg
dintre cele două mari întinderi de gheaţă nord-americane spre estul Stâncoşilor, în timp ce
întinderile de gheaţă se topeau ? Sau erau primii americani vânători experţi în mamifere maritime şi
pescari ce au trecut din Siberia, de-a lungul coastelor joase, în canoe, pescuind şi vânând ? În acest
caz succesorii lor au călătorit spre sud, de-a lungul Coastei Pacificului, spre ape mai temperate ?
Din nou controverse violente înconjoară ceea ce este o virtuală mărturie arheologică. Probabil că
amândouă, colonizarea de coastă şi ocupaţia terestră, au avut loc în lumea plină de schimbări a Erei
glaciare târzii. Pur şi simplu nu ştim, în parte pentru că locurile de pe coastă din ziua de azi sunt
îngropate la sute de metri sub nivelul de azi al mării. În prezent, consensul opiniei arheologice
favorizează o ocupaţie umană relativ târzie a Americilor, la sfârşitul Erei glaciare târzii, dar este cu
totul posibil ca acest scenariu să se schimbe dramatic, ca un rezultat al cercetărilor viitoare.
Cea mai veche colonizare paleo-indiană atestată documentar este asociată cu distinctul vârful de
piatră scobit de tip Clovis, care se găseşte pe o mare suprafaţă din America de Nord şi Centrală.
Tradiţia Clovis, numită după un oraş din New Mexico, a înflorit în forme variate, pe o mare parte
din Americi. Populaţiile Clovis şi-au întemeiat economia pe uciderea de mamuţi şi bizoni pe vastele
câmpii Americii de Nord. Acestea s-au extins la sfârşitul Erei glaciare târzii, ierburile lor mărunte
furnizând suficientă hrană pentru toate tipurile de vânat mare, incluzând bizonul, mamutul şi alte
rumegătoare. Grupurile Clovis din câmpii vânau aceste animale şi multe alte specii de vânat mare şi
mic. Acestea erau mereu în mişcare, aşezându-se adesea de-a lungul râurilor şi torentelor, în
apropierea surselor permanente de apă. Aici îşi ucideau prada, aşezându-şi tabăra lângă leş. Totuşi,
ar fi eronat să credem că oamenii Clovis erau doar nişte vânători de pradă mare. Ei se aşezau şi în
păduri, tundră deşerturi sau de-a lungul ţărmurilor, nu doar pe păşunile deschise. În câteva regiuni,
plantele sălbatice folosite ca hrană erau probabil la fel de importante, dacă nu chiar mai importante,
decât vânatul. Pescuitul şi vânatul mamiferelor de mare se poate să fi avut un rol crescut pe plan
local, mai ales de-a lungul litoralului. Dar, oriunde se aşezau oamenii Clovis, ca şi contemporanii
lor din alte părţi ale lumii, vânatul de mari proporţii era e o mare importanţă din simplul motiv că
acesta reprezenta, în mod relativ, o sursă de carne abundentă.
Trusa lor de unelte era portabilă, bazată pe o tehnică specializată de prelucrare a pietrei, care
producea vârfuri ascuţite, în formă de fluier. Vânătorii le montau pe tije lungi de lemn, ataşând,
uneori, la capăt, o tijă detaşabilă care acţiona ca şi o balama. Când suliţa pătrundea în animal, tija
detaşabilă pocnea, avându-se grijă ca vârful ascuţit să rămână în rană. Ca şi grupurile de paleo-
indieni, sau vânătorii Erei glaciare din Lumea Nouă, oamenii Clovis îşi vânau prada umblând pe
jos, bazându-se pe îndemânarea de a sta la pândă şi pe acurateţea beţelor lor aruncătoare pentru a-şi
ucide prada rapid.
Originile oamenilor Clovis rămân un mister total. Oricum, cei mai mulţi experţi cred că originile
lor fundamentale se află printre populaţiile de vânători–culegători ai Erei glaciare târzii, din Alaska
şi Asia nord-estică. Dacă primii americani au trecut în Lumea Nouă acum aproximativ 15 000 ani,
atunci popularea continentului a avut loc foarte repede. În anul 9 000 î.Chr., vânătorii–culegători ai
epocii de piatră ocupau fiecare colţ al Americii. Populaţia globală a zonei, număra câteva zeci de
mii de oameni, dar aceasta se adaptase fiecărei forme de mediu posibil în America.
Pe atunci, ultima glaciaţiune de terminase şi gheţarii nordului se retrăseseră rapid. Atmosfera era
într-o încălzire rapidă şi multe specii din vânatul mare din Era glaciară au dispărut. Strămoşii
primilor americani s-au adaptat acestor noi condiţii în moduri foarte diverse, de-a lungul unor
traiectorii ale schimbărilor culturale care au condus, în cele din urmă, la strălucirea societăţilor de
americani băştinaşi, descoperiţi de europeni în secolul XV.
Cu prima populare a Americilor, marea radiaţie a H. sapiens, – omul înţelept –, a fost aproape
completă. Aceasta a fost o a doua mare radiaţie a umanităţii, legată şi de dezvoltarea climatică
lumii. De aici a izvorât nu numai strălucita diversitate biologică şi culturală a omenirii moderne, ci
şi producţia de hrană, viaţa satului, civilizaţia urbană şi locuirea întregului glob, chiar rădăcinile
propriei noastre lumi diverse şi complexe.

CAPITOLUL 7
Primii agricultori

Prin anul 8 000 î.Chr., făcând parte din procesul de adaptare la climate foarte diverse de după
Perioada glaciară, câteva grupuri de vânători-culegători din Orientul Apropiat au experimentat
cultivarea deliberată a cerealelor sălbatice şi îmblânzirea mamiferelor mici, ca mijloc de extindere
a rezervei de hrană. Noul model economic de producere a hrană s-a dovedit, în mod dramatic, a
avea succes. Practic, cu 10 000 ani în urmă, toată lumea trăia din vânătoare sau cules. După aceea,
până acum 2 000 ani, cei mai mulţi oameni au devenit agricultori sau păstori.
Cu aproximativ 15 000 ani în urmă, gheţarii au început să se retragă foarte rapid, deschizând – la
sfârşitul perioadei – Holocenul postglaciar. În acelaşi timp, nivelul mării a crescut spectaculos,
chiar dacă în mod neregulat, conducând la schimbări majore în geografia lumii. Apele reci ale Mării
Bering a separat Siberia de Alaska. Asia sud-estică a devenit un arhipelag enorm. Britannia a
devenit o insulă şi Marea Nordului şi Baltica şi-au asigurat noi configuraţii. Transformările
climatice şi de vegetaţie cele mai uimitoare au avut loc la latitudinile nordice, pe suprafeţe cum ar fi
Europa Vestică şi Centrală şi în regiuni ale Americii de Nord, învecinată gheţarilor din Canada.
Deci, la 7 000 ani după ce gheţarii scandinavi au început să se retragă, pădurile au acoperit în mare
parte Europa.
Au existat modificări majore de vegetaţie şi la latitudinile mai calde. Formele de precipitaţie s-au
schimbat la sfârşitul Erei glaciare, producând lacuri întinse şi puţin adânci precum şi păşuni puţin
întinse în Sahara. Abia în jurul anului 6 000 î.Chr. populaţiile de vânători–culegători au înflorit în
deşert, în regiuni ce reprezintă acum un labirint arid. În Orientul Apropiat, clima mai caldă a permis
emigrarea noilor specii de plante, printre care şi cerealele sălbatice, pe suprafeţe înalte, precum
munţii Zagros din Iran. Distribuirea lor s-a extins spectaculos, astfel încât grâul sălbatic şi orzul au
devenit importante mărfuri de larg consum pentru grupurile de vânători–culegători, în zonele înalte
şi luncile fertile ale râurilor, ca de exemplu Eufratul, Tigrul şi Nilul. Departe, în Mexic,
temperaturile ridicate au favorizat extinderea unei păduri bogate de cactuşi şi pomi fructiferi pe
văile montane ale zonelor centrale înalte. Această pădure de cactuşi spinoşi cuprindea strămoşii
sălbatici ai plantelor domesticite, printre care agave, dovleac, fasole, iarba furajeră (posibil strămoş
al porumbului), iarba sălbatică ce a fost probabil strămoşul grâului sălbatic, cultură ce urma să
devină una din mărfurile de consum ale vieţii americano-indiene.
Lucrurile descrise anterior, precum şi alte schimbări climatice ale Holocenului, au avut efecte
profunde asupra societăţilor de vânători–culegători din lume, mai ales asupra intensificării căutării
de hrană şi organizării complexe a societăţilor lor. Aşa s-a întâmplat şi cu creşterea naturală a
populaţiei ? Acum 15 000 ani, populaţia de vânători–culegători a lumii se apropia probabil de
aproximativ 10 milioane de oameni. Exceptând cele mai favorizate regiuni, precum sud-vestul
Franţei sau Valea Nilului, habitatele Erei glaciare târzii nu puteau suporta decât densităţi mici de
populaţie – sub o persoană pe o km2. Prin urmare, în Holocenul timpuriu, populaţiile în creştere au
început să caute modalităţi de adaptare la natură, capabile de a-i suporta ca vânători–culegători, dar
şi ca agricultori–păstori. Nu a mai fost posibilă rezolvarea problemei subzistenţei doar mutându-se
dintr-un loc într-altul. Oamenii au început să exploateze o mai mare întindere de resurse de hrană,
cu o mai mare eficienţă, atât pentru a preveni foametea, cât şi pentru a se proteja de lipsa de hrană
cauzată de perioadele scurte de secetă, sau de alte modificări neprevăzute ale climei. În timp,
populaţiile de vânători–culegători au suferit schimbări profunde, şi în câteva regiuni au căpătat o
mai mare complexitate a organizării sociale.
În timpul epocii Neotermale tradiţia stilului Bay evoluase spre formele microlitice. În perioada
aridă (8 000-5 500 î.Chr.) zona habitatului uman în Africa Orientală şi Meridională pare a se fi
restrâns. Cu toate acestea industria magosiană, care-şi trage numele de la localitatea Magossi din
Uganda, prezintă un mare grad de omogenitate pe un vast teritoriu. În această zonă găsim industrii
cuprinzând vârfuri realizate după stilul Bay, dar mai mici, unelte sub forma a mici lame separate de
nucleu prin lovirea pe faţa posterioară a piesei, lame şi lame concave (în formă de corn) de forma
unei felii subţiri cu un exterior subţiat şi marginea concavă marcate printr-o tăietură abruptă. Pare
aproape sigur că industria magosiană, la fel ca industriile mai mult sau mai puţin paralele în timp ca
cea hargesiană din Somalia fuseseră, la rândul lor, baza unei industrii microlitice şi mai răspândite,
caracterizate prin răzuitoare de mici dimensiuni şi prin vârfuri de piese concave destinate să
servească drept vârfuri de săgeţi. Alte industrii contemporane sunt cele din grota Nachikufu din
Rodesia şi industria Smithfield din nordul oraşului Zambezi care prezintă forme speciale de
răzuitoare.
În Africa de Sud descoperim şi alte caracteristici ale industriilor mezoliticului între care
menţionăm pietrele perforate din două direcţii opuse, perforaţia având formă de clepsidră, securi de
piatră şlefuite şi mărgele din ou de struţ sau din scoici. Aici, industriile caracteristice perioadei
supravieţuiesc până la momentul apariţiei tehnologiei de obţinere a fierului. Este posibil – chiar
dacă nu s-a demonstrat acest lucru – ca fabricanţii ultimelor industrii să fi fost boşimanii. Aceştia
fabricau mărgele, arcuri şi săgeţi de vânătoare.
Preferinţa pentru pictura pe pietre, mai mult sau mai puţin naturalistă, acţiune ce se regăseşte pe
spaţii largi din Tanganika şi Sud-estul Africii a provocat un viu interes printre specialişti. Multe
dintre picturile africane au fost făcute de boşimani în ultimele secole. Anumite realizări sunt, fără
îndoială, de vârstă preistorică şi sunt executate de autorii industriei wiltaniene.
Marile schimbări ce vor fi specifice neoliticului se întrevăd în anumite tipuri de societate ce se
dezvoltă izolat în zone specific delimitate ale lumii. De exemplu, în Clisura Dunării înfloreşte o
cultură arheologică cu caracteristici uimitoare ale arhitecturii aşezării şi caracteristicilor economice
numită Lepenski Vir – Schela Cladovei. Modelul economic al acestor comunităţi se întemeiază pe
exploatarea intensivă a vânatului (un început de domesticire ?) şi pe pescuitul peştilor de mari
dimensiuni aflaţi în locurile adânci ale Dunării pe malul căreia se află aşezările. Putem afirma şi că
locuitorii culturii Lepenski Vir – Schela Cladovei sunt culegători pricepuţi de tuberculi şi rădăcini.
Scurta înşiruire a caracteristicilor acestei culturi arată un sistem economic net deosebit de cele
anterioare.
Aceste schimbări nu pot fi văzute nicăieri mai clar ca în Americi – locuite de o mână de
vânători–culegători organizaţi în grupuri până acum 15 000 ani. Până prin 9 000 î.Chr. vânatul de
mari proporţii, care forma o parte importantă a hranei, a dispărut. Paleo-indienii au răspuns
condiţiilor modificate dezvoltând modalităţi mai intensive şi specializate de exploatare a mediilor
naturale locale. Schimbarea este marcantă, mai ales în zonele cu o diversitate excepţională a
resurselor, cum ar fi părţi ale Coastei Vestice, Coasta Peruviană şi văile fertile ale râurilor Vestului
Mijlociu sudic şi partea sud-estică a Statelor Unite. În toate aceste regiuni, populaţiile de vânători–
culegători s-au sedentarizat, au dezvoltat tehnologii specializate de vânătoare, furajare şi pescuit. În
acest proces s-au dezvoltat câteva forme noi de orânduire socială.
Faimoasa aşezare Koster din valea râului Illinois furnizează o cronică a acestui proces de
intensificare a procesului de exploatare a resurselor ce a avut loc de-a lungul mai multor mii ani, din
aproximativ 7 500 î.Chr. până în 1 200 d.Chr. Primii vizitatori ai zonei au fost paleo-indienii care
şi-au aşezat tabăra pe marginea văii. Prin 6 500 î.Chr., câţiva nou-veniţi întârziaţi au pus
fundamentul unei tabere de bază, care a acoperit aproximativ 0,1 ha. Un grup familial extins, de
aproximativ 25 de persoane, se întorcea în mod repetat în acelaşi loc, probabil pentru a exploata
recolta bogată de nuci americane din regiune. Între 5 600 şi 5 000 î.Chr. au existat aşezări solide,
formate din locuinţe de suprafaţă realizate din nămol şi stuf, care erau ocupate cea mai mare parte a
anului, dacă nu tot timpul acestuia. În timpul primăverii şi al verii locuitorii prindeau mii de peşti,
adunau midii sau nuci americane, toamna şi prindeau păsări migratoare, primăvara. Chiar şi atunci
când vânau căprioare, în zonele înalte din apropiere, oamenii puteau găsi cea mai mare parte a
resurselor lor de hrană nu mai departe de 5 km. După 2 500 î.Chr. populaţia aşezării Koster crescuse
atât de mult încât oamenii exploatau o întindere mult mai mare de resurse de hrană, inclusiv ghindă,
care pentru a putea fi consumate trebuie să fie preparate. În cele din urmă, au experimentat
plantarea deliberată a ierburilor sălbatice, cum ar fi laba gâştei, pentru a creşte rezervele de hrană
vegetală. Cercetările arheologice sistematice de la Koster documentează câteva dintre tendinţele de
dezvoltare, pe termen lung, la multe din populaţiile de vânători–culegători din Holocen:
1. Tendinţa de sedentarizare;
2. Exploatarea intensivă a resurselor abundente de hrană;
3. Stocarea de provizii (cum ar fi somonul sau nucile) sau mărfurilor de larg consum;
4. Prelucrarea bine organizată a proviziilor.
O astfel de exploatare intensivă – prelucrare şi stocare – a fost adaptabilă, în mediile în care
fenomenele sezoniere cum ar fi migraţiile somonilor şi cerbilor caribu, culesul nucilor americane,
presupuneau nu numai recoltarea eficientă de mari cantităţi de hrană într-un timp relativ scurt, dar şi
prelucrarea şi stocarea lor pentru a putea fi folosite mai târziu.
Folosind depozitarea şi exploatarea sezonieră atentă a vânatului, plantelor şi a resurselor acvatice
(peşti şi păsări de apă), vânătorii–culegători din Holocen compensau lipsurile periodice de hrană
cauzate de schimbările climatice pe termen scurt şi de fluctuaţiile sezoniere date de condiţiile
atmosferice. Mai târziu, a fost uşor ca trusele de unelte să fie adaptate noilor cerinţe ale agriculturii.
Teritoriile mai restrânse, mobilitatea mai scăzută, densitatea crescândă a populaţiei, variaţiile de
mediu imprevizibile şi fluctuaţiile sezoniere ale apelor erau probleme comune ale tuturor
vânătorilor–culegători din Holocen. Câteva dintre aceste populaţii, mai ales acelea din regiunile cu
resurse bogate şi diverse de hrană, ce cuprindeau peşte şi mamifere acvatice, au dobândit o mai
mare complexitate decât alte populaţii din perioada glaciară, având chiar oarecare semne de
orânduire socială.
Purtătorii culturii Lepenski Vir – Schela Cladovei demonstrează, prin descoperirile realizate în
ultimii ani, că societăţile acestei perioade pot ajunge la un înalt grad de ierarhizare internă.
Discernem acest lucru atunci când analizăm organizarea internă a aşezărilor culturii, alinierea
caselor, forma lor regulată, vetrele de foc, trama stradală şi grija deosebită faţă de morţi. Nu ştim
prea multe despre complexitatea lor socială. Bănuim că aceasta tinde să devină extrem de complexă
când ne gândim la divinităţile reprezentate prin capetele de piatră sculptate sau la uneltele de os şi
corn deosebit de greu de obţinut dacă meseriaşul nu era scutit de alte obligaţii în cadrul comunităţii.
Societăţile complexe de vânători–culegători nu au apărut peste tot, dar s-au dezvoltat într-o
remarcabilă varietate de medii, de la văile fertile ale râurilor, la deşerturile de coastă. Oricum, peste
tot erau necesare anumite condiţii de mediu.
În primul rând, mişcările populaţiei erau limitate fie de spaţiul geografic, fie de prezenţa
vecinilor.
În al doilea rând, resursele trebuiau să fie bogate şi previzibile în apariţia lor sezonieră. Astfel de
resurse erau peştii, moluştele, nucile, seminţele, care se găseau din abundenţă şi arareori erau
epuizate.
În al treilea rând, creşterea populaţiei putea ajunge până la un punct la care apare lipsa de hrană
şi se creează un dezechilibru între numărul oamenilor şi proviziile lor de hrană. Apoi, o soluţie
optimă din punct de vedere economic, era să se intensifice căutarea de hrană, o intensificare ce
putea avea drept rezultat o societate mai complexă sau, aşa cum se va vedea, producţia de hrană
intenţionată.
Complexitatea socială era mai frecventă în regiunile unde peştii de apă dulce şi cei marini,
moluştele sau mamiferele de mare se găseau în cantităţi mari. Întregul potenţial al resurselor marine
şi de apă dulce era realizat doar în câteva regiuni, precum nordul Europei, Peru şi partea vestică a
Americii de Nord. Aici, densitatea populaţiei era mai mare decât cea normală şi era concentrată în
teritorii restrânse, limitate geografic, sau de vecini. Aceste populaţii au obţinut o dietă mai variată,
folosind truse de unelte mai specializate şi sisteme mai sofisticate de depozitare a hranei, precum şi
tehnici optimizate de păstrare a ei. Aceste grupuri locuiau adesea în tabere sedentare, conduse de
şefi de trib care monopolizau schimbul de mărfuri cu grupurile învecinate.
De ce s-a dezvoltat o astfel de complexitate socială ? Unii oameni de ştiinţă văd oceanul ca pe o
Grădină a Edenului, un mediu atât de productiv, uneori, încât vânătorii–culegători îşi puteau
menţine aşezările permanente, sedentare, cu o mare densitate de populaţie. Poate că oamenii s-au
apucat de pescuit şi de vânat mamifere marine într-o perioadă de schimbare rapidă a mediului,
precum a fost cea de la sfârşitul Erei glaciare. Totuşi, din nefericire, nu ştim cât de decisive au fost
resursele marine şi fluviale în creşterea densităţii populaţiei şi a existenţei sedentare, ambele
premise esenţiale ale complexităţii sociale viitoare.
Departe de ţărmuri, râuri şi malurile lacurilor, dar mai ales printre grupurile ce trăiesc la
marginea câtorva zone ecologice bine individualizate, oamenii ce trăiesc în aşezări mai mult sau
mai puţin permanente, în medii înconjurătoare mai puţin bogate, s-au orientat către o altă strategie.
Ei au experimentat cultivarea plantelor sălbatice, ce constituie o marfă de larg consum pentru a
suplimenta resursele de hrană. Schimbările culturale impuse oamenilor de modificarea climatică din
Holocen au făcut ca descendenţilor lor să le fie mai uşor să adopte în mod radical noi strategii
economice pentru producţia continuă de hrană.
Producţia de hrană a început în perioade diferite, în diverse părţi ale lumii, fiind stabilită în
Orientul Apropiat prin 7 500 î.Chr., în America Centrală prin 3 500 î.Chr., iar în Africa tropicală
prin 1 000 î.Chr. doar în câteva localităţi.
De ce agricultura şi domesticirea animalelor a apărut în unele zone mult mai devreme decât în
altele ? La sfârşitul Perioadei glaciare, vânătorii–culegători din zonele subtropicale, precum
Orientul Apropiat şi regiunile muntoase din America Centrală exploatau ierburile sălbatice şi
rădăcinile plantelor. Dependenţa de asemenea tipuri de hrană a apărut probabil mai devreme în
aceste regiuni, unde există doar câteva tipuri de hrană ierboasă, din familia plantelor furajere. O
astfel de dependenţă era esenţială supravieţuirii pe termen lung şi a condus, în mod inevitabil, la
experimentarea plantării deliberate a cerealelor sălbatice şi în final la cultivarea lor. În contrast,
populaţiile din regiunile tropicale mai umede şi bogate în plante, precum pădurile tropicale (africană
şi amazoniană) nu au făcut, probabil, decât să planteze câteva specii sălbatice, pentru a minimaliza
riscul de înfometare în anii săraci, multă vreme după ce agricultura a apărut în regiunile mai
temperate.
Ipoteza revoluţiei neolitice a lui Vere Gordon Childe, menţionată mai devreme, este acum
universal privită ca fiind simplistă. Speculaţia asupra originii producţiei de hrană se învârte în jurul
modelelor complexe ce combină mai mulţi factori. Teoriile de astăzi se împart în două largi
categorii, acelea ce se ocupă cu ceea ce poate fi numit, în mod aproximativ, riscul conducerii şi cele
ale modelelor ecologice.
Fiecare dintre noi riscă în viaţă şi încearcă să se protejeze împotriva pericolelor unei catastrofe
imediate. De aceea, investitorii înţelepţi îşi diversifică proprietăţile şi de aceea părinţii cu familii
tinere îşi fac poliţe de asigurare pe viaţă. Acest lucru este cunoscut sub numele de risc al
conducerii. În cazul oamenilor preistorici aceasta însemna a minimaliza orice ar ameninţa
supravieţuirea pe termen lung. Toate mediile, oricât de favorabile, implică forme de risc pentru
populaţiile de vânători–culegători – cicluri de secetă, ierni lungi şi reci şi inundaţii imprevizibile –,
pentru a menţiona doar câteva dintre acestea. Adesea oamenii răspund acestor riscuri mutându-se în
altă parte sau dezvoltând noi tehnologii de stocare şi păstrare a hranei. O soluţie logică şi directă
pentru populaţiile în creştere, în cazul lipsei de hrană, poate fi deplasarea cu un pas mai departe,
cultivarea plantelor familiare şi domesticirea animalelor, în aşa fel încât oamenii să poată depozita
resurse de hrană pentru perioadele sărace. Cu alte cuvinte, producţia de hrană a crescut ca rezultat al
riscului de conducere, ca o modalitate de creştere a proviziilor de hrană.
Adepţii modelelor ecologice vorbesc despre aşa-numitele ocazii pentru introducerea producţiei
de hrană, a orientării oamenilor către resursele locale superioare, la momentul oportun. Sub acest tip
de scenariu, câteva resurse, să zicem grâul sălbatic sau orzul şi caprele sălbatice – în ceea ce
priveşte mamiferele de talie medie – par a fi la fel de atractive. Oamenii le folosesc din ce în ce mai
mult, până când, în final, acestea sunt domesticite. Teoriile ecologice sunt puternic bazate pe
noţiunea că societăţile umane sunt sisteme culturale ce operează în cadrul unor sisteme de mediu
mult mai largi. Expunerea clasică a acestui punct de vedere este aceea a arheologului de la
Universitatea din Michigan, Kent Flannery, care lucrează în zonele muntoase din sudul Mexicului
şi care a descoperit că în urmă cu 10 000-6 000 ani oamenii se bazau pe cinci surse de hrană
principale: căprioare, iepuri, agorea, pomi legumicoli şi pere înţepătoare. Prin prevederea atentă a
sezoanelor fiecărui tip de hrană, puteau să-şi stabilească vânătoarea şi culesul în momente de
maximă abundenţă şi înainte ca animalele sălbatice să aibă acces la plantele mature. Flannery a
afirmat că zonele muntoase sudice şi locuitorii de aici făceau parte dintr-un sistem de mediu întins
şi deschis, format din mai multe subsisteme: economic, botanic, social ş.a.m.d., care interacţionează
între ele. Atunci s-a întâmplat ca ceva să zdruncine sistemul de procurare a hranei, ceea ce a dus la
creşterea deliberată a ierburilor sălbatice. Săpăturile lui Flannery în peşteri datând de 7 000-4 000
ani au arătat că ştiuleţii de porumb sălbatic au crescut încet ca lungime de-a lungul timpului, poate
ca o reacţie la cultivarea şi selecţionarea plantelor. De asemenea, s-au descoperit şi alte semne de
modificări genetice. Astfel, el a sugerat că oamenii au început să experimenteze plantarea deliberată
a porumbului şi a altor cereale, extinzând intenţionat suprafeţele unde creşteau acestea. După o
lungă perioadă de timp, aceste deviaţii intenţionate ale sistemului de procurare a hranei au
determinat sensul cultivării ierbii sălbatice, până când aceasta a devenit o activitate dominantă. În
fine, oamenii au creat un sistem de autoprocurare perpetuă a hranei, ce a concurat cu sistemele mai
vechi şi a câştigat, pentru că era mai durabil. Cu 4 000 ani în urmă, dieta foarte nutritivă de porumb
şi fasole a oamenilor din zona montană era bine echilibrată. Cheia tuturor acestor abordări teoretice
este de a identifica procesele care i-au determinat pe oameni să treacă la cultivarea şi domesticirea
deliberată. De exemplu, au existat noi realităţi cost-beneficiu care au favorizat agricultura ? Dar
factorii nutritivi şi selectivi, precum valoarea nutritivă şi disponibilitatea sezonieră a diferitelor
tipuri de hrană, ce rol au jucat ? Au jucat vreun rol schimbările genetice ale plantelor şi animalelor ?
Din păcate, este greu a se îmbina modelele teoretice complexe cu datele actuale în domeniu,
deoarece factorii implicaţi într-o astfel de schimbare culturală profundă, motivele pentru care
oameni fac schimbări, nu se pretează la o documentare facilă şi la răspunsuri grăbite.
În urmă cu 15 000-10 000 ani, clima Orientului Apropiat s-a încălzit considerabil. Pădurile s-au
extins rapid la sfârşitul Erei glaciare, deoarece clima era încă rece şi mult mai umedă decât astăzi.
Multe regiuni erau mai bogate în specii animale şi plante decât sunt acum, făcându-le foarte
avantajoase pentru locuirea umană.
Prin 9 000 î.Chr., cea mai mare parte a aşezărilor umane erau în Levant (zonă situată de-a lungul
Coastei Mediteraneene), în munţii Zagros din Irak şi la poalele lor. Câteva zone locale, precum
valea râului Iordan, valea Eufratului mijlociu şi câteva văi din Zagros erau mai dens populate ca
oriunde. Aici au înflorit societăţi bazate pe relaţii comerciale complexe şi sedentare. Aceşti oameni
au exploatat intensiv cadrul natural, căutând pe pantele dealurilor cereale sălbatice şi nuci, în timp
ce vânau gazela (o mică antilopă de deşert) şi alte animale pe câmpiile ierboase şi în văile râurilor.
Aşezările lor conţin obiecte exotice, precum scoici de mare, castroane din piatră şi artefacte făcute
din obsidian (sticlă vulcanică), toate aduse prin schimb, de departe.
Acest volum considerabil al schimbului intercomunitar a adus un grad înalt de complexitate
socială. 500 ani mai târziu, condiţiile de mediu mult mai uscate şi imprevizibile, au condus la
schimbări dramatice în viaţa oamenilor, bine documentate la movila Abu Hureyra, în Siria. Abu
Hureyra a fost întemeiată prin 9 500 î.Chr., şi era o mică aşezare sătească formată din locuinţe
săpate parţial în pământ, cu acoperişuri din stuf, susţinute de stâlpi din lemn. În următorii 1500 ani,
locuitorii săi s-au bucurat de un climat ceva mai cald şi mai umed decât cel de astăzi, trăind în zone
de stepă împădurite, unde cerealele sălbatice se găseau în abundenţă. Cu o astfel de localizare
favorabilă, aproximativ 300-400 de oameni locuiau în aşezări permanente, de dimensiuni medii.
Oamenii nu mai erau organizaţi într-o serie de grupuri mici, ci trăiau într-o comunitate întinsă, cu o
organizare socială mai elaborată, probabil în clanuri de oameni cu aceeaşi origine. În 8 200 î.Chr.,
deoarece condiţiile climatice s-au deteriorat, vechiul sat a fost abandonat. Cinci secole mai târziu,
prin 7 700 î.Chr., s-a ridicat un nou sat pe movilă. La început, locuitorii vânau încă intensiv gazela.
Apoi, prin 7 000 î.Chr., de-a lungul a câteva generaţii, au trecut în mod brusc la păstoritul caprelor
şi oilor domesticite şi la cultivarea einkorn–ului, a păstăilor şi a altor cereale. Abu Hureyra s-a
extins rapid, până când a acoperit aproape 12 ha. Comunitatea era închegată, alcătuită din case
rectangulare cu un etaj făcute din nămol şi cărămidă, unite de uliţe înguste şi curţi. Localitatea a fost
părăsită în cele din urmă prin 5 000 î.Chr. Mulţi factori au dus la adoptarea noului model economic,
nu numai la Abu Hureyra, ci şi în multe alte localităţi. Cea mai mare parte a oamenilor s-au aşezat
pe terenuri joase, lângă locurile bune de irigat şi uşor cultivabile. Oamenii locuiau în sate mici,
adunate, formate din case circulare sau ovale, cu o singură cameră.
Cea mai faimoasă dintre aceste aşezări se află la baza oraşului biblic Jerihon, faimos pentru
asediul în care Joshua (Iosif) a năruit zidurile oraşului cu sunetul trâmbiţei. O tabără mică a înflorit
la izvorul râului Jerihon prin 8 500 î.Chr., dar o aşezare agricolă permanentă a urmat la scurt timp.
În curând, locuitorii au construit ziduri masive de piatră, turnuri şi un şanţ tăiat în rocă, adânc de
mai bine de 2,7 m şi lat de 3 m împrejurul aşezării lor. Colibele lor, în formă de stup, erau adunate
în interiorul zidurilor de apărare. Construirea în comun a zidului şi a şanţului a necesitat atât resurse
politice, cât şi economice, pe o scară nemaiîntâlnită cu câteva mii ani mai devreme. De ce era
nevoie de ziduri ? Rămâne un mister, dar se poate să fi fost pentru apărare, rezultând din competiţia
dintre grupurile învecinate din cauza lipsei resurselor de hrană. Populaţia Levantului a crescut
considerabil între 7 600-6 000 î.Chr. şi s-a răspândit în sate permanente, la est până la aridul platou
sirian. Grâul roşu, orzul, lintea şi mazărea se cultivau pe câmpii restrânse. Recolte de plante cu
păstăi (leguminoase) erau rotate cu gramineele pentru a susţine fertilitatea solului. Câteva aşezări,
precum Jerihon, au devenit importante centre comerciale. Agricultorii foloseau obsidian din Turcia,
turcoaz din Sinai şi scoici din Marea Mediterană şi Marea Roşie. Volumul comerţului era aşa mare
încât multe sate foloseau sfere mici din lut, conuri şi discuri (ca simboluri economice) pentru a fi la
curent şi a avea controlul asupra cantităţii obiectelor în comerţul cu articole de uz casnic. Se crede
că aceste simboluri reprezintă un sistem simplu de înregistrare, care mai târziu s-a transformat în
text scris.
În munţii Zagros din Iran, păstoritul caprelor şi oilor a început, probabil ceva mai devreme,
decât în zonele joase. Aici stepa deschisă era locul ideal atât pentru vânatul intensiv de capre
sălbatice şi oi, cât şi pentru păstoritul lor, după 8 000 î.Chr.
La Gonj Dorch, sat lângă Kermanshah, în Iran, vânătorii–culegători au ocupat o tabără sezonieră
de vânătoare prin 8 500 î.Chr. Aproximativ 1 500 ani mai târziu, un mic sat agricol alcătuit din case
rectangulare construite din lut şi cărămidă se afla în acelaşi loc, o aşezare bazată pe păstoritul
caprelor şi al oilor şi pe horticultură.
Unul din cele mai cunoscute sate agricole preistorice din Zagros este Jarmo, localitate de 25 de
case din lut, dispuse sub formă neregulată, despărţite în odăi mici şi curţi interioare. Jarmo a avut
perioada sa de glorie prin anul 5 000 î.Chr., perioadă în care mai mult de 80 la sută din hrana
sătenilor provenea din pământurile şi turmele proprii.
În zonele joase, agricultura a început de-a lungul marginii estice a întinsei câmpii
mesopotamiene la fel de devreme ca şi în Levant.
Satul Ali Kosh din câmpiile Khurdistanului, la nord de locul unde Tigru şi Eufrat formează un
singur râu, şi-a început viaţa ca o aşezare mică, formată din case rectangulare construite din lut şi
cărămidă nearsă, încă înainte de 8 000 î.Chr. Cu timpul, casele au devenit mai încăpătoare, fiind
separate una de alta de uliţe şi curţi. Oamenii îşi duceau turmele de capre şi oi în zonele muntoase în
timpul lunilor calde de vară, aducându-le înapoi, pe pajiştile luxuriante ale zonelor joase, toamna.
Aceleaşi practici ale păstoritului sezonier continuă şi astăzi. Satul Ali Kosh documentează o lungă
perioadă de agricultură şi păstorit în zonele de şes, o perioadă care a cuprins dezvoltarea speciilor
îmbunătăţite de cereale şi a irigaţiilor ca mijloace de intensificare a producţiei agricole. Doar la 5
000 ani după ce a apărut producţia de hrană pentru prima dată, oamenii din Levant şi Mesopotamia
şi-au construit oraşe cu mii de locuitori.
Vă puteţi întreba în mod legitim cum a survenit producţia timpurie de hrană în alte părţi ale
Orientului Apropiat. Aceleaşi dinamici ale populaţiilor în creştere, înghesuite în teritorii limitate, s-
au produs în alte regiuni, ca urmare a modificării climatice din Holocen. În timpul Erei glaciare
târzii, Valea Nilului a fost habitat bogat, variat, ce abunda în vânat, peşte şi plante sălbatice pentru
hrană. Malurile râurilor constituiau adăpost pentru multe grupuri de vânători–culegători care trăiau
pe ţărmurile lagunelor şi ale canalelor deltei Nilului, căutând vânat în pădurile din preajma râurilor
şi pescuind pisici de mare şi bibani în mlaştini. Aici plantele cerealiere sălbatice erau importante în
alimentaţie de cel puţin 15 000 ani î.Chr. Valea Nilului este deosebită prin faptul că proviziile sale
de apă nu depind de ploile locale, ci de inundaţiile din debitul precipitaţiilor adunate departe, în
amonte, în Etiopia. Fluctuaţiile acestor inundaţii anuale aveau un efect remarcabil asupra tipului de
aşezare umană în josul fluviului. Ciclurile neregulate ale debitului, fie înalt fie jos, au condus,
probabil, la schimbări majore, neaşteptate, în distribuirea animalelor şi plantelor. Aceste schimbări,
în mediul climatic saharian i-au făcut pe oamenii care trăiau de pe urma păşunilor să administreze
foarte bine resursele de hrană sălbatică, în special micile cirezi de vite sălbatice, care aveau nevoie
de aprovizionări regulate cu apă. Poate de aceea ei au început creşterea vitelor la o scară mică, în
acelaşi timp extinzând distribuirea plantelor cerealiere sălbatice, prin cultivarea lor. Vitele au fost
domesticite în Sahara, prin anul 8 000 î.Chr. Prin 6 000 î.Chr. duzini de sate agricole au înflorit pe
Valea Nilului, ca reflex al schimbării climei Saharei, aşezări care acum sunt îngropate între straturi
adânci de nisip şi pietriş, acoperite, de-a lungul a mii ani, de inundaţiile râului.
După 1 500 ani locuitorii văii trăiau aproape complet din agricultură, locuind în sate mici, ca
Merimda Beli Salama, lângă Valea Nilului. Merimda a fost un pâlc de case ovale şi adăposturi
construite jumătate în pământ (locuinţe semi–adâncite), acoperite cu lut şi beţe. Agricultorii plantau
grâul pe măsură ce inundaţiile anuale scădeau ca nivel, pe când animalele lor păşteau în luncile
râului. Densitatea populaţiei era încă scăzută, astfel că inundaţiile obişnuite ale Nilului permiteau
primilor agricultori egipteni să adune grânele, probabil că de pe două treimi din câmpia inundată.
Astfel nu era nevoie de lucrări de irigaţie, acestea apărând prin 3 000 î.Chr., când Egiptul a devenit
un stat unificat.
Înainte de 6 000 î.Chr., conducătorii turmelor de vaci colindau păşunile semiaride care au
devenit azi Deşertul Sahara. Ducându-şi la păşunat cirezile pe malurile lacurilor puţin adânci, cum
ar fi lacul Chad de la marginea de sud a deşertului, aceşti nomazi au lăsat în peşteri şi în
adăposturile sub stâncă ale masivelor nord-sahariene superbe picturi murale ale animalelor lor.
Sahara s-a uscat rapid, după 6 000 î.Chr., obligând populaţiile de crescători de vite să se retragă în
oazele permanente, sau la marginea deşertului. Abia mult mai târziu, prin 1 000 î.Chr., conducătorii
de turmă s-au mutat în Africa sub-sahariană şi africanii din vest au aclimatizat cereale tropicale,
cum ar fi sorgul şi meiul.
Oazele au jucat, în continuare, un rol extrem de important, în jurul izvoarelor care le-au dat
naştere înflorind culturi arheologice deosebit de importante cum ar fi Fayum.
Noile tipuri de economii au fost atât de pline de succes încât s-au extins rapid din Orientul
Apropiat în regiunile învecinate, mai ales că populaţia de vânători–culegători a crescut, iar resursele
de hrană naturală nu mai erau suficiente pentru întreţinerea grupurilor sedentare nou–apărute. Mulţi
dintre ei au revenit la producerea hranei, pentru a suplimenta resursele obţinute din vânat şi
alimentaţia pe bază de plante şi peşte. Folosind un mozaic de locuri cercetate şi de analizele cu
radio–carbon, putem trasa sensul extinderii agriculturii peste mari suprafeţe din Europa şi Sudul
Asiei. Agricultura şi domesticirea animalelor s-au extins rapid din nordul Orientului Apropiat, până
în Turcia, după 8 000 î.Chr. şi de acolo prin Grecia, în Balcani şi în Europa temperată. Între 7 500 şi
5 000 î.Chr., schimbul pe distanţe mari, în special de silex, a devenit un factor important în viaţa
zilnică. Silexul era apreciat pentru fabricarea uneltelor. De la lacul turcesc Van, el a călătorit în
Levant şi departe până în Golful Persic.
Câteva aşezări turceşti, cum ar fi Čatal Hüyük, au devenit orăşele prospere prin controlul
comerţului. La culmea prosperităţii sale, între 6 000 şi 5 000 î.Chr., Čatal Hüyük acoperea 12,9 ha.
Acesta era un oraş format din numeroase căsuţe din cărămizi şi lut, sprijinite una de alta, zidurile
exterioare servind ca zid de apărare. Čatal Hüyük este remarcabil pentru mormintele sale închise, cu
intrarea prin acoperiş şi împodobite cu sculpturi reprezentând capete de taur cu coarne, şi modele în
relief de tauri şi berbeci. Dar oraşul nu a devenit niciodată unul desăvârşit. Nu au existat
conducători puternici care să monopolizeze comerţul şi producţia, acesta fiind, mai mult, o
comunitate de gospodării individuale şi familii, comunitate căreia i-a lipsit organizarea elaborată,
centralizată, a unui oraş.
În timp ce Čatal Hüyük era un orăşel activ, agricultura se stabilise deja foarte bine în Insulele
Mării Egee, în Grecia şi în anumite părţi din sud-vestul Europei. De la sfârşitul Perioadei glaciare,
Europa a fost gazda a numeroase şi risipite grupuri de vânători–culegători, care trăiau de pe urma
vânatului din păduri, rodului plantelor, peştelui de mare sau de râu şi a moluştelor. Ca şi în Orientul
Apropiat, aceste populaţii erau pre-adaptate la cultivarea şi domesticirea animalelor, în special pe
terenuri unde schimbările temporare ale populaţiei şi schimbarea mediului local au necesitat noi
strategii de supravieţuire.
Animalele domesticite şi grânele au fost, probabil, introduse în Sud-estul Europei din Orientul
Apropiat, prin trocul local sau prin migraţia unor comunităţi omeneşti. Plantele cultivate erau
cereale Orientul Apropiat, ca grâul pentru pâine, cultură pretenţioasă din care organismul extrăgea
mari cantităţi de elemente nutritive din sol. Agricultorii trebuiau să-şi gospodărească pământul cu
atenţie, alternând cereale cu legume, fixate cu azot şi revitalizându-şi câmpurile cu îngrăşăminte
naturale. Astfel a luat naştere sistemul european de agricultură, care integra cu grijă cultivarea
pământului cu creşterea animalelor, într-o strategie de supravieţuire bine legată, bazată pe
gospodării individuale care îşi furnizau propria lor hrană necesară pentru supravieţuire.
Europa temperată are ploi care durează tot timpul anului şi marchează diferenţele între
anotimpurile de vară şi iarnă. Datorită cantităţii mari de lemne şi temperaturilor joase, cheresteaua
şi paiele lipite cu lut au înlocuit astfel arhitectura bazată pe lut şi cărămizi nearse din Orientul
Apropiat. Extinderea societăţii agricole către centrul şi vestul Europei coincide cu un ciclu de debit
crescut al precipitaţiilor şi ierni blânde, prin 5 500 î.Chr. Timp de o mie ani, agricultura bazată pe
creşterea vitelor combinată cu culturile de primăvară s-a dezvoltat pe o suprafaţă enormă din
Europa continentală. Ca urmare a faptului că grupurile agricole se extindeau pe soluri mai fertile,
defrişând pădurile pentru a obţine terenuri cultivabile şi ducându-şi la păşunat animalele pe
pământurile care fuseseră păduri odinioară, multe grupuri de vânători autohtoni au adoptat noile
tipuri de economii.
Extinderea acestor comunităţi spre Sud-estul Europei poate fi pusă în legătură şi cu bogatele
zăcăminte de sare la suprafaţă ce se găsesc pe teritoriul României, capabile să suplinească lipsa
acestui condiment din alimentaţia zilnică a omului şi animalelor.
Legătura dintre cele două areale culturale (cel oriental şi cel european) este făcută prin Thessalia
şi insulele Mării Egee. Se importă, la începuturi, modelul economiei preceramice şi, mai apoi, cel
neolitic vechi. Aşezările reprezentative au fost cercetate de Vladimir Milojčić la Argissa-Magoula şi
Odzaki-Magoula în Thessalia. Aşezările cercetate aici arată cel mai bine modul de pătrundere şi
înrădăcinare a elementelor culturale născute în Orient.
Sensul pătrunderii acestora către Europa Centrală este culoarul reprezentat de văile râurilor
Vardar–Morava şi, pentru zona extracarpatică, Timok.
Cel mai timpuriu tip de agricultură europeană incipientă este reprezentat de complexul cultural
Starčevo-Criş. Pe arealul Sud-est european acest complex cultural dezvoltă un model economic în
care agricultura primitivă dublată de o oarecare dezvoltare a creşterii animalelor este împletită cu
vânătoarea, culesul şi pescuitul. Locuinţele sunt adâncite, în prima fază, urmând ca mai târziu să fie
construite la suprafaţă din chirpici (stâlpi, pari şi nuiele împletite lipite cu lut). Modelele agricole
impuse de cel mai timpuriu orizont cu ceramică european se încadrează cronologic între (7 000)6
500-5 500 î.Chr.
Un tip cunoscut de agricultură europeană incipientă este cea numită complexul bandkeramik,
numit astfel după decorarea ceramicii cu benzi de linii incizate. Acesta a apărut pentru prima dată în
Valea mijlocie a Dunării prin 5 300 î.Chr. şi s-a extins, apoi, rapid pe văile locuite ale fluviului,
până în vest, în Olanda de sud şi în est şi în unele părţi ale Ucrainei. Aşezările culturii
bandkeramice erau foarte spaţioase, fiecare cu teritorii de aproximativ 200 ha. Oamenii trăiau în
case lungi, rectangulare, din cherestea şi paie, lipite cu lut, de 5-14 m lungime, probabil adăposturi
pentru familiile, grânele şi animalele lor. În orizonturile mai târzii apar şi case cu etaj. În satele
acestei culturi trăiau între 40 şi 60 de oameni. Pe măsură ce secolele treceau, densitatea populaţiei a
crescut rapid şi au apărut diferenţele între aşezările individuale.
Modelul economic şi social al comunităţilor neolitice europene este aproape identic cu cel
oriental justificând, după opinia noastră, încadrarea în fenomenul numit îndeobşte Ex Oriente lux.
Producerea hranei s-a dezvoltat în diverse părţi ale lumii, cu totul independent de cultivarea
pământului, bazată în totalitate pe grupe diferite de plante potenţial aclimatizate. Un centru
important de aclimatizare al plantelor era Asia, unde producerea hranei s-a dezvoltat local, cam din
aceleaşi motive din care s-a realizat în Orientul Apropiat şi în cele două Americi. La început,
producerea hranei se baza pe culturile rădăcinoase, ca taro şi ignamă, pe cereale autohtone, cum ar
fi cele de coada vulpii şi mei, în China. Orezul a fost aclimatizat în agricultura cerealieră mai târziu,
devenind un factor important în viaţa economică asiatică.
Orezul este una din culturile cerealiere de bază ale lumii şi a fost aclimatizat pentru prima dată
undeva în Nord-estul Indiei, Nordul Asiei sudice şi sudul Chinei. Cultivarea iniţială a orezului
sălbatic a avut loc, probabil, într-o zonă aluvionară de mlaştină, unde era multă apă, fapt ce putea
stimula creşterea plantelor. Se pare că această cultivare a avut loc în condiţiile în care inundaţiile
sezoniere au făcut din pregătirea solului o treabă uşoară. Astfel de condiţii existau în Câmpia
Gangelui, în India, în Nordul Thailandei şi pe valea mijlocie a fluviului Yangtze din China, unde
grânele de orez aclimatizat datează cu mult înainte de 7 000 î.Chr. Arheologii chinezi au descoperit
diverse modalităţi de creştere a orezului în Sudul Chinei, care datează cel puţin de prin 5 000 î.Chr.
Valea joasă, luxuriantă a fluviului Yangtze a fost gazda cultivării orezului, zona posedând aşezări
formate din case construite din lemn.
Cam în aceeaşi perioadă, un alt tip de obiceiuri agricole a apărut pe valea râului Huang-Ho din
nordul Chinei. Aici, solurile foarte fertile erau arate cu beţe de lemn şi semănate cu specii variate
de mei, sorg, cânepă şi dud. Aceasta a fost o perioadă de experimentare a unor culturi locale şi a
tehnicilor agricole introduse din Sud.
Prin 5 000 î.Chr. în statul Yangshao cultura agricolă a prosperat pe o suprafaţă tot atât de mare ca
şi în centrele de agricultură din Egipt şi Mesopotamia. Fiecare comunitate Yangshao era
independentă şi construită de obicei pe o coastă de deal ce da spre văile fertile ale râului, plasată
astfel pentru a evita inundaţiile sau pentru a permite folosirea la maximum a solurilor câmpiei
inundate. Prin 3 000 î.Chr., Yangshao a dezvoltat o cultură caracteristic chineză cu propriul său stil
de artă naturalistă, cu vase pentru gătit care reflectau importanţa hranei fierte din bucătăria chineză.
La fel ca şi în Egipt şi Mesopotamia, întemeierea ulterioară a civilizaţiei chineze şi a civilizaţiei
Asiei sud-estice a avut la bază comunităţile săteşti dens populate de pe văile fertile ale râurilor,
unde au apărut societăţi ierarhizate şi noi instituţii sociale. După multe secole, acestea au evoluat în
societăţi statale autohtone, distincte.
Producerea hranei s-a dezvoltat independent şi în cele două Americi. Timp de mii ani de la prima
aşezare, americanii autohtoni au supravieţuit de pe urma vânatului şi a culesului, dovedind o
pricepere sporită la prepararea hranei pe bază de plante sălbatice de orice fel. În unele regiuni, ei au
exploatat intensiv resurse specifice, în special în Vestul mijlociu şi în sud-est, unde grupuri de
oameni ocupau aşezări mai mult sau mai puţin permanente, timp de mai multe generaţii. Oricum, în
timp, ei au început să planteze şi ierburi sălbatice, ceea ce a dus la apariţia agriculturii, în special în
zonele pline cu acestea. Americanii preistorici au dezvoltat o experienţă cu adevărat remarcabilă,
cultivând tot felul de plante autohtone, folosindu-le nu numai pentru hrană, ci şi în medicină ori
pentru multe alte scopuri.
Cea mai importantă cereală de bază era porumbul, singura plantă sălbatică semnificativă în
Lumea Nouă. Aceasta a rămas cea mai importantă cereală pentru hrană în cele două Americi şi este
folosită în mai mult de 150 de variante, atât ca hrană pentru om, cât şi ca nutreţ pentru vite. Plantele
rădăcinoase au fost o altă sursă substanţială de hrană, în special în America de Sud. În această
grupă se includeau maniocul, cartofii dulci şi multe alte soiuri de cartofi. Ardeii iuţi au fost cultivaţi
pentru a fi folosiţi ca şi condiment. Amarantul, floarea–soarelui, arborele de cacao, alunele şi
diverse soiuri de plante cu boabe erau, de asemenea, culturi importante.
Spre deosebire de agricultorii Lumii Vechi, indienii aveau puţine animale domesticite. Printre ele
se aflau lama Anzilor şi alpacaşul care furnizau lâna. Câinele, porcul de Guineea, curcanul răguşit
şi raţa muscovită au fost, de asemenea, domesticite. Cei mai mulţi arheologi s-au pus de acord cu
existenţa în acea perioadă a două centre importante de aclimatizare a plantelor în America: America
Centrală pentru porumb, dovleac, cartofi dulci sau manioc şi ţinuturile muntoase ale Anzilor
centrali, pentru culturile rădăcinoase, cum ar fi cartoful şi maniocul. Existau, de asemenea, patru
zone de cultivare târzie: America de Sud tropicală (Nordul Americii de Sud), zona Andină, sud-
vestul şi estul Americii de Nord.
Originile porumbului. Cei mai mulţi botanişti cred că strămoşul sălbatic al porumbului a fost o
plantă perenă numită teosint. Procesul de aclimatizare a început, se pare, ca un efect secundar,
neintenţionat, de culegere a teosintului. Ceea ce s-a întâmplat a fost faptul că cei care căutau hrană
favorizau partea care se recoltează cel mai mult din plantele de teosint, ale cărei seminţe se
împrăştie mai greu când sunt coapte. În timp, acest tip favorizat de teosint a ajuns să fie stabilizat
lângă locurile de tabără şi cele abandonate, de depozitare a gunoiului. Oamenii înlăturau, de
asemenea, buruienile din aceste straturi de teosint şi apoi au început să planteze voit cele mai
folositoare soiuri ale acestuia. În cele din urmă, plantele au devenit dependente de intervenţia
umană. A urmat o revoluţie genetică ce a dus la apariţia porumbului.
Nu există nici o dovadă arheologică pentru aceste forme tranzitorii ale teosintului, deoarece acest
proces de aclimatizare a fost foarte rapid. Urme de experimentare a cultivării chibzuite de plante
cum ar fi porumbul şi dovleacul au apărut în diverse regiuni muntoase din Sudul Mexicului,
îndeosebi în valea tehuacană. Aici, Richard MacNeish a dezgropat o serie de peşteri şi de locuri
deschise care dau date asupra ocupaţiei umane pe o perioadă mai lungă de 10 000 ani. MacNeish a
descoperit că poporul tehuacan de la începuturi a trăit din vânătoare şi din căutarea hranei vegetale
constituită din plante sălbatice care reprezentau cea mai mare pondere în alimentaţie. În jurul anului
4 500 î.Ch, aproximativ 90% din alimentaţia tehuacanilor era formată din ierburi tropicale şi alte
plante, cum ar fi cactusul.
După 4 000 î.Chr., tehuacanii cultivau amarant, fasole, dovleac şi porumb, în cantităţi
considerabile, alimente care puteau fi depozitate pentru a le folosi în timpul lunilor de foamete.
Primele pâini rotunde din porumb erau mai mici decât cele din ziua de azi. Forma primitivă de
aclimatizare a porumbului cu 8 şiruri de boabe (Maiz de Ocho), reprezentată în Tehuacan a fost
porumbul strămoşesc obişnuit, care s-a extins la mii de km de ţara sa de baştină. Derivatele de bază
ale porumbului s-au dezvoltat pretutindeni în cele două Americi. Unele dintre cele mai intense
dezbateri în arheologia americană au avut loc în jurul originilor porumbului. Arheologul Kent
Flannery şi-a fundamentat argumentele pe ipotezele ecologice pe care le-am subliniat mai sus. El
crede, de asemenea, că procesul de cultivare al porumbului a început ca rezultat al strategiilor
destinate a face faţă neîntreruptelor fluctuaţii climatice pe termen scurt şi schimburilor constante de
populaţie. Acesta îşi fundamentează argumentele prin propriile sale săpături de la adăpostul sub
stâncă de la Guila Naquitz, pe valea râului Oaxaca. Guila Naquitz a fost ocupată de aproximativ 6
ori, pe o perioadă de peste 2 000 ani, între 8 750-6 670 î.Chr. Grupurile minuscule de vânători–
culegători care au vizitat peştera s-au confruntat cu imprevizibile fluctuaţii climatice datorate
secetelor periodice pe o suprafaţă în care densitatea pe km2 era foarte mică. Oamenii din Guila
Naquitz au descoperit 11 specii de plante comestibile, diferite, de-a lungul anului. În anii umezi, ei
au experimentat plantarea fasolei. Cultivarea acesteia lângă peşteri a permis oamenilor să obţină
mai multă hrană cu mai puţin efort. La început, experimentele erau limitate la anii umezi, dar pe
măsură ce trecea timpul, ei câştigau mai multă experienţă, recolta de plante creştea, şi se bazau mai
mult pe propriile lor culturi, decât pe căutarea hranei. În timp, oamenii din Guila Naquitz au
adăugat, pur şi simplu, tigva, fasolea şi un soi simplu de porumb, faţă de adaptarea de la începuturi.
Flannery crede că acest tip de schimbare a avut loc în multe zone din America Centrală.
Dacă Flannery are dreptate, aclimatizarea plantelor în Mexic nu a fost atât o invenţie apărută
într-un areal geografic limitat, cât o schimbare în adaptarea ecologică, aleasă intenţionat de oamenii
care trăiau acolo unde strategiile economice cereau exploatarea intensivă a plantelor pentru hrană.
Anzii, cu platourile lor situate la mari altitudini, văile munţilor şi pantele abrupte, au zonele de
subzistenţă aşezate una peste alta, în loc ca acestea să fie distribuite orizontal. Acum aproximativ 10
000 ani, locuitorii din peştera Guitarrero, situată la 2,4 km deasupra nivelului mării, în Anzii
peruvieni, nu adunau numai plante sălbatice, ci cultivau şi fasole sălbatică. Acelaşi model de
îngrijire a plantelor a persistat multe secole în Anzi, atât pentru cultivarea fasolei, cât şi a tigvei,
cartofilor şi a ulucului. Toate aceste culturi întâmplătoare au servit ca alimente suplimentare, ca
mijloc de extindere înspre zonele considerate până atunci marginale, situate adeseori la mari
altitudini.
După anul 5 000 î.Chr., alimentaţia bazată pe plante a căpătat o importanţă şi mai mare. Un
mileniu mai târziu, cartoful era cultivat pe o scară mai mare, la fel ca şi alte culturi. Atât lamele, cât
şi porcii de Guineea au fost domesticiţi. De asemenea, în aceeaşi perioadă, contactele cu câmpiile
de coastă au crescut şi s-a dezvoltat un model de interdependenţă între litoral şi munte, care va
căpăta importanţă primordială în următorul mileniu. Acest fapt a dus la hrana bazată pe peşte,
ierburi marine bogate în iod, pentru a combate guşa endemică şi, mai târziu, folosirea textilelor din
bumbac din ţinuturile muntoase, în schimbul cartofilor şi a altor produse din zonele montane, care
ajungeau pe coastă.
Coasta peruviană formează o proeminenţă îngustă la poalele Anzilor, o fâşie de deşert arid,
traversat de văile unor râuri, cu soluri fertile groase şi pline de apă pentru o lungă perioadă a anului.
Timp de mii ani comunităţile de coastă trăiau de pe urma incredibilei generozităţi a Pacificului şi
adunau plante sălbatice în timpul verii. Se pare că pescuitul a căpătat o mare importanţă după anul 5
000 î.Chr., când clima era mai caldă şi mai uscată decât azi. Cam în aceeaşi perioadă oamenii
cultivau specii de plante cum ar fi dovleacul, ardeiul şi begoniile cu tuberculi.
În mare, pentru aşezările de coastă mai mult sau mai puţin permanente, cum ar fi Chilca şi
Paloma, peştii şi moluştele erau de bază, dar locuitorii mai semănau şi plante ierboase şi cultivau
dovleci. Prin 3 800 î.Chr., locuitorii din Chilca cultivau diverse tipuri de semănături, inclusiv
dovleacul. Ei locuiau în colibe din trestie – uneori învelite cu rogojini –, ridicate pe schelete de stuf
sau, ocazional, pe oase de balenă. În următorul mileniu s-au născut multe aşezări permanente situate
lângă Pacific. Oamenii combinau agricultura cu pescuitul şi culesul moluştelor. Peştii şi
mamiferele marine erau atât de abundente, încât agricultura a rămas o activitate secundară mult mai
mult timp decât în America Centrală.
¤
Adoptarea producerii de hrană în multe zone ale lumii a dus la importante schimbări biologice,
culturale şi sociale în societatea umană. Trebuie să analizăm – în continuare – consecinţele
producerii hranei asupra dezvoltării societăţii umane şi câteva dintre dezvoltările culturale în
societăţile săteşti care au rezultat în urma dezvoltării agriculturii şi creşterii animalelor.

CAPITOLUL 8
Răspândirea civilizaţiilor
Răspândirea producerii hranei în întreaga lume a durat circa 8 000 ani. Producerea hranei s-a
răspândit în toate colţurile Pământului, cu excepţia locurilor unde existenţa unui mediu extrem de
arid, prea rece sau călduros făcea ca agricultura şi creşterea animalelor să fie imposibilă, sau acolo
unde oamenii au ales să rămână vânători şi culegători. Noile tipuri de economii au adus schimbări
dramatice în viaţa umană, apariţia aşezărilor săteşti sedentare, noi tehnologii agricole, bazate pe
topor, pe săpăligă şi pe băţul pentru săpat, şi o complexitate politică şi socială mai mare. De
asemenea, ele au permis oamenilor să se stabilească pe insulele situate în Oceanul Pacificului.
Probabil că cele mai profunde schimbări în noile societăţi agricole au fost, mai degrabă, de ordin
social şi politic, decât economic. Ele îşi au originea, în mare parte, în nevoia agricultorilor de a trăi
în aşezări compacte, permanente, de a adopta modul de viaţă sedentar. Satele agricole de la
începuturi, cum ar fi Abu Hureyra sau Merimda în Orientul Apropiat, sau aşezările agricole
permanente de pe valea Tehuacan din Mexic au dus la o alăturare a gospodăriilor, mult mai
apropiate ca dispunere planimetrică decât înainte. Membrii unui grup de vânători-culegători puteau
întotdeauna să se îndepărteze atunci când dispute facţionare ameninţau să despartă grupul.
Agricultorii, statorniciţi pe pământul lor, nu-şi permiteau un astfel de lux. Drept rezultat, legăturile
de rudenie – nu numai cele apropiate de familie, ci şi cele îndepărtate – căpătau o mult mai mare
importanţă în viaţa zilnică. Gospodăriile agricole îşi produceau propria lor hrană, necesară, dar
supravieţuirea depindea şi de cultivarea unei diversităţi de soiuri şi de obligaţiile reciproce faţă de
rudele apropiate. Reciprocitatea era vitală pentru a supravieţui, deoarece ea a creat reţele de
obligaţii între rudele apropiate, sau mai îndepărtate. Acestea au permis oamenilor să-şi ceară ajutor
unii altora atunci când pierdeau recoltele, ştiind că într-o zi, rudele lor vor avea la rândul lor nevoie
de ajutor, sprijinul fiind dat fără alte întrebări.
Legăturile de rudenie în clanurile ereditare şi obârşiile acestora prevedeau nu numai instituţii
care să permită aplanarea disputelor interne, dar şi mecanisme pentru asigurarea proprietăţii şi
moştenirii pământului agricol şi a păşunilor. Proprietatea asupra pământului nu a fost acordată unui
singur individ, ci clanurilor şi obârşiilor fondate de un strămoş comun puternic. Astfel, relaţia dintre
oameni şi pământul lor era în strânsă legătură cu raporturile lor cu strămoşii, care erau păzitorii
pământului. Probabil că, din acest motiv, agricultorii de la începuturi din Levant şi Grecia au păstrat
figurine de lut sau piatră, ori craniile străbunilor lor.
Peste tot unde s-au dezvoltat noile tipuri de economii, agricultorii se bazau din ce în ce mai mult
pe vecinii lor. Cu cât vânătorii din ultima parte a Perioadei glaciare făceau comerţ, pe mari
distanţe, cu frumoase cristale şi alte obiecte exotice, cu atât agricultorul sedentar era obligat să
obţină mult mai multe mărfuri din alte părţi. Acestea includeau alimente, carne provenită din vânat
şi piei animale, ţăruşi pentru locuinţe, silex şi alte materiale esenţiale, fără a mai adăuga podoabele
şi alte obiecte rare din depărtări. Numeroasele reţele de schimb au realizat legătura satului cu alte
sate, gospodăriei cu alte gospodării, cărări strâmte care duceau călătorii dintr-o comunitate în alta,
aduceau obiectul cu care se făcea troc trecând marfa din mână în mână pe distanţe foarte mari.
Astfel de reţele au adus scoici din Golful Coastei de vest, chiar în nordul Vestului mijlociu al
Americii şi mărgele de sticlă din India, până în interiorul Africii. În timp, aceleaşi reţele de schimb
au devenit un comerţ mai formal, pe trasee lungi, oriunde apăreau societăţi statale, legând culturile
şi comunităţile separate în sisteme economice mult mai largi. Astfel au luat naştere sistemele
regionale şi cele globale de mai târziu şi sistemele economice din istoria modernă.
Toate acestea arată că satele agricole de la începuturi erau comunităţi egalitare, deoarece
semnele de ierarhizare socială nu apar la înmormântări decât târziu, după ce producerea hranei a
luat amploare. Oricum, în acest timp, forma egalitară a vieţii săteşti a acordat adeseori prioritate
societăţilor agricole noi şi mai complexe, conduse de rudele conducătorilor puternici. Aceştia erau
importanţi conducători religioşi, individuali, apropiaţi de succesori prin legături strânse de rudenie
şi prin capacitatea lor de a răsplăti loialitatea cu cadouri constând în hrană, mărfuri exotice şi bunuri
obţinute de la mari depărtări.
Antropologul Marshall Sahlins care a studiat societăţile moderne din Insulele Pacificului, îi
numeşte pe astfel de oameni importanţi. Ei sunt întreprinzători inteligenţi, a căror putere se bazează
strict pe capacităţile lor neobişnuite şi loialitatea pe care o cer de la succesori. Loialitatea este însă
trecătoare, deoarece nu se transmite de la o generaţie la alta. Aceasta a dus la ordine (porunci)
politice şi economice instabile. În timp, o serie de oameni importanţi au acumulat atâta putere încât
au fost capabili să creeze dinastii ereditare, care au trecut autoritatea de lider de la o generaţie la
alta. Societăţile prestatale de o aşa de mare complexitate s-au dezvoltat aproape în fiecare colţ al
lumii preistorice, în Europa preistorică târzie, în Africa sub-sahariană, Polinezia şi zone din
America de Nord. Relaţiile dintre reprezentanţii acestui tip de conducători au evoluat, fiind, de
regulă, instabile, căci frâiele puterii politice şi economice treceau de la o familie conducătoare la
alta, de la un centru la altul. Nici una dintre aceste atât de elaborate societăţi prestatale nu a fost
capabilă să menţină un strâns control politic, economic şi social asupra unui teritoriu prea mare.
Doar societăţile statale au reuşit să realizeze o astfel de integrare, la o scară mai mare, care deseori a
depăşit zonele economiilor locale, ecologice. Câteva societăţi prestatale complexe, îndeosebi acelea
din Europa de Vest şi Centrală, au ajuns în cele din urmă sub influenţa civilizaţiilor care extindeau,
cum ar fi cea a Romei. Altele, ca de exemplu cele ale Africii, Polineziei şi Americi de Nord au
supravieţuit până în timpurile istorice, la sosirea exploratorilor europeni, în timpul Erei marilor
descoperiri geografice, care a început în secolul XV. Nu dorim să descriem societăţi agricole
prestatale sau mai complexe care s-au dezvoltat în lume, deci vom limita discuţia noastră la prima
aşezare din Pacific şi la apariţia conducerii elaborate în nordul Americii.
Marija Gimbutas, cercetătoare americancă de origine lituaniană, lansează conceptul de
Civilizaţia Vechii Europe pentru perioada descrisă anterior, şi pe cel de perioada popoarelor
kurgan pentru cea imediat următoare.
Ea observă că, în timp, teritoriile săteşti au devenit mai circumscrise, aşezările fiind protejate de
împrejmuiri din pământ sau palisade. În perioada chalcolitică (eneolitică) se constată – într-o primă
fază cândva înainte de anul 4 000 î.Chr. – pătrunderea dinspre est a unor noi populaţii, total
deosebite de cele existente anterior. Pătrunderea este insinuantă, neconstatându-se violenţe majore.
Mormintele acestor noi populaţii (atribuite, de unii cercetători, indo-europenilor vechi) sunt
individuale fiind ansambluri formate din construcţii de lemn sau piatră (ciste) acoperite cu movile
de pământ, uneori având manta de bolovani din piatră. Gropile în care sunt depozitaţi morţii sunt
adânci, scheletele fiind depuse pe spate cu picioarele strânse şi având un inventar specific alcătuit
din vârfuri de săgeţi din silex, suliţe, arcuri, ghioage, cuţite şi topoare de silex. Mai există, de
asemenea, sceptre de piatră, sculptate sub forma unor capete de cal, mărgele şi podoabe din colţi de
mistreţ sau dinţi de cerb. La intrarea în morminte se depun oase de vite, cai, porci şi mistreţi. În
acelaşi loc se află şi o vatră, semn sigur al pregătirii cărnii în timpul banchetului funerar.
Ceremoniile funerare sunt complexe cuprinzând ritualuri religioase specifice, sacrificii umane sau
de vite şi cai, gropile în care sunt depozitate aceste urme fiind anexate mormintelor propriu-zise.
Presiunile acestor populaţii războinice fac – după Marija Gimbutas – ca Vechea Europă să se
dezintegreze în jurul anului 3 500 î.Chr.
Era o vreme când mormintele folosite în comun erau la modă în vestul Europei – ca reflex al
presiunilor amintite anterior –, înflorind obiceiul construirii renumiţilor megaliţi (mega–lithos din
gr.: piatră mare). Acestea erau morminte create din bolovani mari, îngropaţi sub movile de pământ.
Astfel de locuri colective pentru înmormântare au fost, probabil, semnul sacru unde erau îngropate
rudele venerate ale conducătorilor, oameni cu legături genealogice ai căror strămoşi erau de
importanţă primordială pentru un grup de comunităţi agricole, cu un profund ataşament faţă de
câmpurile lor fertile. Judecând după analogia modernă, străbunii sunt adesea văzuţi ca şi păzitori ai
pământului, ei sunt legătura între viaţă şi forţele lumii spirituale care controlează soarta omenirii.
Mai târziu, cam între 2 800 şi 2 300 î.Ch au apărut mormintele individuale, cât şi mormintele
folosite în comun. Acestea au fost, probabil, locuri de înmormântare ale conducătorilor, oameni
remarcabili care erau aşezaţi la odihnă veşnică îmbrăcaţi în hainele lor de sărbătoare. Ei au fost
probabil singurii strămoşi de sex masculin ai grupului, sursa autorităţii asupra proprietăţii
pământului. Moştenirea pământului şi a averii erau acum legalizate, întrucât caracterul agriculturii
europene s-a schimbat rapid, parţial datorită descoperirii plugului, prin 2 800 î.Chr.
Construcţiile megalitice pot fi dolmene sau menhire.
Dolmenele (dol = masă, men = piatră) reprezintă forma cea mai simplă de construcţie
megalitică. Ea este casa funerară şi constă din câteva pietre mari peste care se aşează o placă de
piatră ca acoperiş. Aceste tip de construcţie are trei mari faze de evoluţie:
– faza primară – cutie (realizată din câteva plăci de piatră);
– la cutia obţinută prin procedeul mai vechi se adaugă un coridor realizat din blocuri de piatră;
– coridorul se transformă în alee.
Menhirul (men = piatră, hir = lung) reprezintă stâlpi de piatră puşi, de cele mai multe ori, sub
forma unor şiruri. Şirurile au o simbolistică care se leagă – după toate probabilităţile – de cultul
sufletului. O variantă a acestui tip de monument este şi obeliscul egiptean.
Menhirii plasaţi în cerc formează cromlehuri (crom = curbat, lech = curbat). Aceste monumente
au o semnificaţie mai profundă fiind legate atât de cunoştinţele astronomice ale epocii, cât şi de
cultul morţilor.
H. tyrolensis – Ötzi.
H. tyrolensis sau Omul gheţurilor a fost descoperit în septembrie 1991 de un cuplu german pe
Muntele Similaun (din Alpii Ötztal – de unde şi numele Ötzi pentru mumia descoperită). La început
descoperitorii nu şi-au dat seama de valoarea mumiei, prelevând-o defectuos şi considerând-o
victima unui accident contemporan. Konrad Spindler de la Universitatea din Innsbruck, Austria, a
afirmat pentru prima dată că mumia are o vechime de câteva mii ani. Astăzi a devenit de notorietate
faptul că Ötzi a murit în jurul anului 3 000 î.Chr. Cadavrul mumificat s-a păstrat la o altitudine de
peste 3 200 m deasupra nivelului mării într-o scobitură dintr-o vale îngustă, plină de zăpadă, fiind
astfel ocrotit împotriva mişcărilor gheţarilor din apropiere. Dacă corpul său ar fi fost îngheţat în
masa de gheaţă ce formează gheţarul, atunci el ar fi fost complet rupt în bucăţi şi distrus. La câţiva
metri de corp se aflau nişte obiecte care se pare că făcuseră parte din viaţa sa de zi cu zi: un arc din
lemn de tisă fără coardă, o tolbă din piele de căprioară cu 14 săgeţi (două fiind gata spre a fi
folosite, celelalte nefiind terminate), un pumnal cu lama din cremene, un topor, un obiect care se
pare că era cadrul unui rucsac primitiv, un săculeţ din piele, un recipient din scoarţă de mesteacăn şi
bucăţi de haine, silexuri, precum şi alte ustensile şi obiecte. Când a fost descoperit, Omul de
Similaun (o altă denumire a sa) mai era îmbrăcat cu câteva din hainele sale şi avea încălţăminte din
piele umplută cu paie pentru a-l proteja împotriva frigului. Lângă cap se afla o rogojină împletită
din paie. Se crede că doborât de oboseală şi de frigul unei seri, Ötzi a adormit liniştit pentru
totdeauna.
Ötzi s-a păstrat intact datorită a trei evenimente detectabile, dar greu de demonstrat ca înlănţuire
logică:
1. Un proces rapid de mumificare naturală (deshidratare), ca rezultat al acţiunii frigului, a
soarelui şi a föhnului (un vânt cald şi uscat caracteristic zonei);
2. O cădere bruscă de zăpadă care a ascuns corpul animalele de pradă;
3. Protecţia împotriva mişcării gheţarului oferită de scobitură.
Unii cercetători nu găsesc convingătoare nici una dintre explicaţiile anterioare.
Cu toate aceste discuţii, unele lucruri legate de Ötzi sunt sigure. A fost posibil să se stabilească
faptul că acesta avea între 25 şi 40 ani, o înălţime de aproximativ 1,60 metri şi cântărea cca. 50 de
kilograme. Era vânjos şi musculos. Părul său era castaniu, bine îngrijit şi tăiat cu regularitate. Studii
recente au arătat că ADN–ul unor mostre de ţesut are aceeaşi structură genetică ca şi contemporanii
săi care locuiau în Europa Centrală şi de Nord. Dinţii săi tociţi au dezvăluit că mânca pâine de
calitate inferioară, ceea ce sugerează că ar fi putut aparţine unei comunităţi care se ocupa cu
agricultura, lucru indicat de boabele de grâu care s-au găsit în hainele sale. Este interesant faptul că
s-a putut stabili că acesta a murit spre sfârşitul verii sau la începutul toamnei deoarece în săculeţul
său s-au descoperit resturile unui soi de prune sălbatice care se coc vara târziu şi care făceau parte –
în mod sigur – dintre ultimele sale provizii.
Ipotezele despre cauza descoperirii lui Ötzi la peste 3 200 m înălţime se contrazic una pe alta.
Arcul, căruia nu i s-a pus coardă, şi săgeţile ar sugera că Ötzi era un vânător. Mărimea acestuia
(1,80 m), ca şi faptul că în Alpi nu sunt animale de talie atât de mare încât să necesite o astfel de
armă de vânătoare. Mare parte din săgeţi sunt nefinalizate fapt ce sugerează, alături de existenţa
arcului fără coardă, că acesta nu era folosit. În schimb, toporul din cupru şi pumnalul sunt extrem de
uzate, semn de folosire îndelungată. Pe corpul mumiei s-au observat urme care păreau a fi de la
nişte tatuaje. Unii oameni de ştiinţă propun, însă, o altă interpretare pentru aceste urme, considerând
că reprezintă cicatricele de la un tratament special, destinat vindecării articulaţiilor! Un alt semn de
întrebare este ridicat de toporul descoperit lângă cadavru. Acestea sunt interpretate, de obicei, drept
semne ale prestigiului. În cazul nostru, uzura toporului arată că a fost folosit intensiv, fără a fi -în
consecinţă- un simbol al rangului înalt. Şi teaca pumnalului este frumos ornamentată (realizată
dintr-o împletitură de plante) arătând o oarecare înălţime socială a rangului defunctului. Ciupercile
descoperite în apropierea sa este posibil să fi folosit la aprinderea focului, chiar dacă unii cercetători
cred că acestea erau folosite pentru calităţile lor terapeutice şi pentru acţiunea asemănătoare
antibioticelor, făcând parte dintr-o trusă de prim ajutor portabilă.
Armele lui Ötzi ne dezvăluie excelente cunoştinţe de balistică. Cele două săgeţi terminate aveau
la capăt penele caracteristice. Ele erau lipite în aşa fel încât formau un unghi care să producă rotirea
săgeţii în zbor, permiţându-i să aibă o precizie destul de mare până la o distanţă de aproximativ 30
de metri. Hainele sale de piele (realizate din piei animale diferite) ne spun câte ceva despre gusturile
din acele timpuri, ele fiind realizate prin prinderea bucăţilor de piele cu tendoane sau cu fibre de
plante, rezultând ceva aidoma unui mozaic. Peste tunică Ötzi purta o manta împletită din paie,
ideală pentru a-l proteja împotriva frigului şi pe care, în timpul unui moment de odihnă, putea să o
folosească pe post de saltea pentru a-şi izola corpul de pământ.
Cât priveşte datările C14 ale acestea arată că defunctul a trăit acum 4 800-5 500 ani, datare ce
coincide cu tipologia uneltelor găsite asupra sa şi încadrează descoperirea la începutul epocii
eneolitice.
Ötzi a trăit într-unul dintre satele agricole ale epocii din bazinul râului Adige. Acest râu
constituia o importantă arteră comercială care lega Peninsula Italică de Europa Centrală. Au fost
descoperite câteva aşezări în diferite locuri din acea zonă a Alpilor, unele situate la o altitudine de
peste 2 000 m. Satele agricole ale perioadei se compuneau din 3-4 case, până la câteva zeci de
locuinţe. Pardoseala acestora era alcătuită din pământ bătut, aveau o singură încăpere, o vatră în
mijloc şi, uneori, un cuptor. Acoperişul era ascuţit şi fiecare casă adăpostea, după toate
probabilităţile, o singură familie.
Descoperirea acestui om mumificat a ridicat multe întrebări pentru ştiinţă, dar a şi întărit unele
lucruri deja cunoscute prin săpăturile arheologice sistematice anterioare.
Navigatorii.
Pe la sfârşitul Erei glaciare, acum aproximativ 15 000 ani, H. sapiens s-a stabilit în fiecare colţ
din Lumea Veche şi cea Nouă. Doar două zone ale globului au rămas necolonizate de oameni. Una
era Antarctica, care nu a fost nici măcar vizitată până în secolul al XVIII-lea, iar cealaltă zonă erau
insulele îndepărtate ale Melaneziei şi Polineziei, în Pacific. Anterior am văzut cum vânătorii-
culegători din Perioada glaciară târzie călătoreau prin strâmtorile deschise în scopul colonizării
pământurilor neocupate până în acel moment.
Dintre ei, mici grupuri s-au stabili în insulele din apropierea Noii Guinee, în Arhipelagul
Bismarck, în sud-vestul Oceanului Pacific, cu cel puţin 31 000 ani î.Chr.. Aici, colonizarea s-a oprit
pentru multe sute ani. Ocuparea cu succes a insulelor a depins şi de dezvoltarea navigaţiei în largul
oceanului, de abilitatea de a naviga departe de ţărm. De asemenea, aceasta a depins şi de cultivarea
cu succes a plantelor rădăcinoase, asemeni taroului şi yamului, pe domesticirea micilor animale ce
puteau fi închise şi transportate în canoe, cum ar fi puii şi porcii. Aceste condiţii s-au format în jurul
anului 2 000 î.Chr.
Prima colonizare a arhipelagurilor Melanezia şi Polinezia a fost strâns legată de cultivarea
yamului şi taroului, care le-a permis oamenilor să locuiască pe orice insulă, departe de continent.
Expansiunea maritimă către tot mai îndepărtatele insule melaneziene a avut loc în jurul anilor 1
600-1 000 î.Chr. şi a acoperit 4 988 km de insule, de-a lungul a şase secole. Călătoria s-a efectuat în
canoe, cu o carenă dublă, capabilă să transporte încărcătură grea. Primii navigatori sunt asociaţi cu
aşa-zisa cultură Lapita, denumită după o aşezare din Noua Caledonie. Oamenii Lapita provin din
regiunea arhipelagului Bismarck, zonă insulară a Melaneziei de Vest, având originea cu câteva
milenii mai devreme. Canoele lor au transportat rocă, alimente şi alte bunuri, de la o insulă la alta,
pe distanţe lungi. Reţeaua de comerţ Lapita făcea parte dintr-un lanţ de asemenea contacte, care s-a
extins de la Melanezia, din est, către Noua Guinee şi în largul oceanului. Rapida expansiune pe
ocean a survenit printre oamenii care trăiau într-un cadru insular, unde pasagerii inter-insulari, pe
rute scurte, erau o parte integrantă a vieţii de zi cu zi. Dar călătoriile către insulele îndepărtate, ca
Fiji şi Tonga implica parcurgerea unor distanţe mult mai lungi, unele de 1 000 km. În cazul acesta,
călătoriile efectuate în ambele sensuri erau poate rare, iar comerţul era – în cel mai bun caz –
sporadic.
Navigaţia departe de ţărmuri cerea îndemânarea unui expert. Navigatorii în canoe au devenit un
grup restrâns şi respectat, care şi-au transmis cunoştinţele din generaţie în generaţie, prin viu grai.
Tinerii ucenici şi-au căpătat îndemânarea de-a lungul multor ani de navigaţie, sub supravegherea
experţilor. Au învăţat unghiurile de ridicare a aştrilor nopţii şi aşezarea stelelor, direcţia valurilor
oceanului, fenomenele – de multe ori trădătoare – oceanului şi semnele ce indică direcţia generală a
curenţilor şi distanţa dintre insule. Din Melanezia, canoele călătoreau de la insulă la insulă, către
Polinezia de Vest, luând plante şi animale îmblânzite de pe pământurile locuitorilor. Melanezienii
călătoreau către Micronezia şi Polinezia, în mod cert, acum 2 000 ani. După o lungă perioadă de
adaptare, în vestul Polineziei mici grupuri au început să se stabilească şi în insule mai îndepărtate.
Maraqueshii au fost colonizaţi înainte de anul 400 d.Chr., iar insulele Society şi Tahiti în 800 d.Chr.
Primele canoe au ajuns în Hawaii aproximativ acum 1 350 ani, iar pe insulele de est prin anii 500
d.Chr. Noua Zeelandă, cea mai mare şi una dintre cele mai îndepărtate insule din Pacific, are o
climă temperată, nu căldura tropicală a Polineziei. În ciuda acestor diferenţe ecologice, Noua
Zeelandă a fost prima dată colonizată de descendenţi polinezieni ai poporului Maori, care au
călătorit spre sud, poate mai repede de anul 1 000 d.Chr. Clima Insulelor de Nord a Noii Zeelande a
făcut să fie dificilă cultivarea plantelor tropicale, aşa că primii colonişti s-au bazat foarte mult pe
vânătoare, pescuit şi furajare naturală.
Din punct de vedere a dezvoltării tehnologiilor, Micronezia şi Polinezia se aflau încă în epoca de
piatră. Locuitorii se foloseau de topoarele de piatră şi dispozitive complicate din os şi cârlige
pentru prins moluşte. Agricultorii au folosit plante diferite, de la insulă la insulă, dar fructele
copacilor taro, nuca de cocos, yamul şi bananele erau plante de bază. Combinând pescuitul cu
agricultura simplă insularii au putut să-şi facă provizii importante.
În Polinezia, ca dealtfel şi în alte părţi ale lumii, surplusurile agricole obţinute pe insulele mai
mari erau considerate ca o formă de bogăţie, de înstărire. Această bogăţie a concentrat puterea
politică în mâinile câtorva oameni. Când exploratorii europeni au vizitat Tahiti, pe la mijlocul
secolului al XVIII–lea, au dat peste centrul unei societăţi polineziene orientale. Insulele erau
conduse de o puternică ierarhie a căpeteniilor războinice şi de nobili, mulţi dintre ei fiind
descendenţi ai navigatorilor, cei care s-au stabilit prima dată în arhipelag. Conducătorii şi-au
dobândit prestigiul controlând şi distribuind bogăţia şi stocurile de mâncare, exact cum făceau şi
conducătorii din Europa, America de Nord şi de peste tot în lumea preistorică. Puterile lor
religioase şi sociale erau formidabile. Acest fapt a condus inevitabil la o competiţie intensă, la
realizarea unei strategii personale de conducere şi la crearea unor proiecte de agricultură cu mult
mai ambiţioase. Societatea tahitiană a fost dezmembrată de facţiuni politice şi de vicioase
neînţelegeri interne, asemeni situaţiei prezente şi la popoarele ce s-au dezvoltat în insulele Hawaii,
aproximativ în acelaşi timp. Poporul polinezian era foarte schimbător şi, din punct de vedere politic,
instabil.
Acest aspect este bine documentat în Noua Zeelandă, unde introducerea cartofului dulce, în jurul
anului 1 400 a făcut o diferenţă dramatică şi o nouă ierarhie socială în viaţa maorilor. Populaţia
Insulelor de Nord a crescut repede, deoarece surplusurile agricole au creat o nouă bunăstare şi o
complexitate socială mai mare. În curând, supraaglomerarea de pe pământurile unde se cultivau cei
mai buni cartofi a dus la o competiţie între satele învecinate. Când au ajuns, în 1 769, europenii i-au
găsit pe maori locuind în sate fortificate şi mereu angajaţi în luptă. Campaniile lor militare pe uscat
şi mare erau scurte şi violente, deseori lansate din canoe de război, minuţios sculptate, având o
lungime de 24,3 m. La acea vreme, strategiile de război erau elemente-cheie ale civilizaţiei Maori,
în măsura în care erau instituţionalizate şi reprezentau un factor important în menţinerea conducerii.
Statele polineziene aveau conduceri elaborate şi ierarhizate, ca şi celelalte state din întreaga lume
preistorică. Dar, ei se bazau pe strânse legături de familie între membrii comunităţii şi pe
proprietatea obştească a pământului. Acestea erau comunităţi unde conducerea, chiar şi moştenită,
se baza foarte mult pe calităţile personale ale conducătorilor şi pe abilitatea lor de a păstra loialitatea
adepţilor lor. Căpeteniile lor nu erau monarhi despotici, exercitând o supremă autoritate politică,
economică şi religioasă absolută, ci oameni care guvernau datorită abilităţilor lor înnăscute şi
datorită strânselor lor legături cu poporul. Aşa cum vom vedea în cazul Americii de Nord, unele din
aceste comunităţi prestatale au dobândit nivele remarcabile de elaborare, dar erau foarte diferite de
statele stratificate social şi strâns controlate ale Orientului Apropiat sau din China. Transformările
civilizaţiei Maori ce au rezultat în urma introducerii cartofului dulce sunt identice cu cele rezultate
în urma plantării de porumbului în America de Nord.
Introducerea cerealelor a condus la schimbări majore în societatea indigenă, dar acestea variau
foarte mult, de la o regiune la alta. În fiecare zonă, factorii ecologici foarte variaţi şi legăturile
sociale au condus la dezvoltarea unor comunităţi complexe de agricultori.
Porumbul era originar din Mexic şi era frecvent folosit în jurul anului 2 500 î.Chr. Noul produs
nu s-a răspândit spre nord, dincolo de Rio Grande, decât mult mai târziu, în jurul anului 1 500
î.Chr., când porumbul a fost pentru prima dată înregistrat în sud-vestul Americii de Nord. De aici,
porumbul a ajuns în câmpiile din sud şi apoi în estul Americii de Nord, fiind folosit pe un teritoriu
foarte mare în jurul anului 800 d.Chr.
Aproximativ acum 11 000 ani, vestul Statelor Unite a fost populat de grupuri de vânători, a căror
cultură s-a adaptat existenţei în pustiu. Pentru sute ani aceştia au adunat plante pentru a se hrăni,
inclusiv seminţe de iuca, cactus şi floarea–soarelui. Ei au dezvoltat exploatarea tuturor tipurilor de
plante comestibile, fapt ce i-a pregătit pentru a trece la agricultură, după anul 2 000 î.Chr.
Cultivarea porumbului, a fasolei şi squash–ului a venit în America de Nord din Mexic, după
generaţii de contacte sporadice între grupurile de vânători din pustiu şi agricultorii deja
sedentarizaţi. Cunoştinţe despre plantele cultivate – răspândite, poate, chiar prin daruri de seminţe şi
răsaduri – au trecut de la sud la nord. Datele climatice rezultate din studiul inelelor copacilor ne
spun că aproximativ între anii 2 500 î.Chr. şi 100 d.Chr., clima din zona de sud-vest era stabilă,
ceva mai umedă decât în zilele noastre. Oricum, era un mediu înconjurător semiarid, unde vânatul şi
culesul erau ocupaţii cu mari riscuri, în special din cauză că ploaia era întotdeauna imprevizibilă.
Plantele comestibile, ca porumbul şi fasolea s-ar putea să fi avut recolte slabe în acest mediu uscat,
dar ele aveau un important avantaj, erau surse sigure de hrană. Cultivatorii noilor recolte puteau
controla însămânţarea şi disponibilitatea plantelor la diferite anotimpuri. Locuitorii din pustiurile
sud-vestice ale sudului Americii de Nord s-ar putea să fi adoptat porumbul şi fasolea ca pe o hrană
suplimentară, nu pentru că doreau să devină agricultori, ci pentru că puteau exploata la maxim
potenţialul mediului lor înconjurător. Porumbul a intrat pentru prima dată în sud-vest în timpul unei
perioade de ploi abundente, între anii 1 500 şi 1 000 î.Chr. Acesta s-a răspândit repede în toată
regiunea, în special în combinaţie cu fasolea, după anul 500 î.Chr. Fasolea ajuta la îmbogăţirea
solului în azot, menţinând astfel fertilitatea pentru perioade lungi de timp. Cultivarea porumbului în
secetosul sud-vest nu a fost niciodată uşoară. Agricultorii selectau foarte atent solurile mai umede
dispuse pe pantele orientate spre nord, lipsite de razele solare directe, plantau lângă deschiderile
canioanelor şi deviau apa râurilor şi a izvoarelor. Ei au făcut tot ce au putut pentru a minimaliza
riscul pierderii recoltei, dispersându-şi grădinile, ca măsură directă împotriva secetei locale sau a
inundaţiilor.
Apariţia porumbului nu a împiedicat desfăşurarea, uneori dramatică, a vieţii locuitorilor din sud-
vest. Primele recolte de porumb nu au fost atât de productive, dar generoase şi în curând acesta a
devenit principalul aliment al multor grupuri din sud-vest, care locuiau permanent, din acest
moment, în cătune cu arii teritoriale de subzistenţă mult mai mici. Acestea au condus, de asemenea,
la apariţia unor comunităţi mult mai complexe în sud-vest, care s-au adaptat la condiţiile climatice
schimbătoare cu o remarcabilă flexibilitate.
Până în anul 300 î.Ch, secole de experimente au dus la apariţia a mult mai multe cereale
comestibile şi la o mai mare dependenţă a comunităţilor omeneşti de agricultură. Schimbările
culturale ale acestor secole au culminat cu marile tradiţii culturale ale sud-vestului: Hohokam,
Mogollon şi Anasazi.
Oamenii Hohokam ocupau un spaţiu mai mare decât cel de astăzi al statului Arizona. Ei erau
agricultori în deşert, care cultivau nu numai porumb şi fasole, dar şi bumbac, care înfloreşte într-un
mediu cald. Unde era posibil, se folosea şi irigatul, captând apele curgătoare. În alte cazuri, cultivau
câmpiile inundate, prin folosirea digurilor, a teraselor şi prin alte metode. Timp de secole, viaţa
civilizaţiei Hohokam şi activităţile comerciale s-au concentrat în jurul oraşului Snaketown, o mare
aşezare şi centru ceremonial lângă Gila River. Locuitorii menţineau relaţiile comerciale nu numai
cu alte zone din sud-vest şi cu coasta de vest a Pacificului, ci şi cu Mexicul. Oamenii Hohokam au
procurat păsări tropicale, obiecte lucrate manual din cupru şi alte obiecte exotice din sud. Civilizaţia
Hohokam a dispărut după anul 1 500 d.Chr., iar moştenitorii săi culturali sunt populaţiile
Papagocol şi indienii Pima din zilele noastre.
Mogollon au avut o tradiţie culturală mult mai îndelungată, care a înflorit – în special – în spaţiul
unde este astăzi New Mexico, din jurul anului 300 î.Chr. şi până între anii 850-1 150 d.Chr.
Agricultorii Mogollon s-au bazat pe ploi şi au folosit puţin irigaţiile, locuind în sate mici, constituite
din locuinţe de pământ bătut în rame de lemn şi acoperişuri de rogojină sau frunziş. Numai în arii
restrânse s-au dezvoltat aşezări mai elaborate, dar până atunci, Mogollon devenise deja parte
integrantă a civilizaţiei din satele de vest ale civilizaţiei Anasazi.
Anasazi s-a dezvoltat din grupuri indigene de vânători şi s-a centrat pe o arie numită Cele patru
colţuri, loc realizat prin unirea statelor Utah, Arizona, Colorado şi New Mexico. Populaţia Anasazi
a folosit foarte mult ca hrană plantele sălbatice, chiar şi după ce au cultivat cu seriozitate porumbul,
după anul 400 d.Chr. Multe din culturile lor au depins de ploile sezoniere, deşi au folosit irigaţiile,
acolo unde era posibil. La început, oamenii Anasazi locuiau în sate cu locuinţe construite sub
pământ (bordeie), dar după anul 900 d.Chr., marea parte a populaţiei s-a adunat în locuinţe de
suprafaţă, formate din mai multe camere alăturate. Acestea au devenit sate, construite adeseori în
arcuri scurte, strânse, pentru a le face echidistante faţă de camerele de ceremonie subterane şi faţă
de mijlocul aşezării. Cel mai mare şi mai spectaculos sat, a fost localizat într-o arie dens populată,
asemeni lui Chaco Canyon, în New Mexico şi Mesa Verde, în Arizona. În asemenea teritorii,
civilizaţia Pueblo a dobândit un înalt grad de complexitate, cu oraşe mari, dens populate, care
controlau reţele comerciale dezvoltate. Chaco Canyon, cu stâncile sale abrupte, era centrul unei
remarcabile înfloriri a culturii Anasazi, şi a durat numai două secole după anul 900 d.Chr. În tot
acest timp, fenomenul Chaco s-a extins de la teritoriul strămoşesc din canion, pentru a atinge o
suprafaţă de 40 000 de km2 în bazinul fluviului San Juan. Oamenii au construit oraşe mari şi bine
planificate, drumuri largi şi un sistem de control al apei, iar zonele îndepărtate erau legate de canion
prin drumuri şi sisteme de comunicaţie vizuală. Cele 13 mari oraşe ale Chaco Canyon–ului
conţineau multe obiecte luxoase, inclusiv turcoaz din apropiata Santa Fé, scoici, clopote lustruite,
chiar şi papagali, păsări din ţinuturile împădurite din America Centrală capturate mai mult pentru
penajul lor viu colorat. Când Chaco se afla în zilele sale de prosperitate, între anii 1 075-1 115
d.Chr., canionul nu a fost doar un centru al manufacturării pietrelor semipreţioase de turcoaz, dar şi
un important centru de ceremonie pentru duzine de aşezări îndepărtate.
Chaco a prosperat în timpul unei perioade de ploi nesigure, iar terenul agricol n-a putut să
hrănească mai mult de aproximativ 2 000 de oameni, deşi populaţia rurală estimată s-ar fi ridicat la
cel puţin 5 600 de indivizi. De aici şi disputele arheologilor. Chaco se poate să fi avut o relativ mică
populaţie permanentă, fiind – mai degrabă –, un loc unde era depozitată multă hrană şi unde grupuri
mari de Anasazi se adunau pentru participarea la unele ceremonii importante.
Ce era, de fapt, Chaco ? Era oare o mare comunitate centralizată, condusă de o mică, dar
puternică, elită de conducători şi nobili care aveau monopolul asupra comerţului şi importante
puteri spirituale ? Sau a fost ceea ce arheologul Gwin Vivian numeşte o întreprindere cutezătoare,
un mecanism cooperativ, dezvoltat de duzine de comunităţi ce trăiesc într-un mediu dur şi nesigur ?
Nu ştim sigur, dar mormintele minuţios decorate ce au fost găsite în Chaco de primii arheologi arată
grija pentru conducătorii bogaţi şi puternici. Populaţia Anasazi trăia într-o comunitate unde
legăturile strânse de rudenie erau cele mai importante, fiecare avea obligaţii complexe de îndeplinit
– atât pentru comunitate, cât şi pentru clan. Fără aceste responsabilităţi, ar fi fost imposibil să se
transporte mari cantităţi de hrană către depozitele din Chaco, sau să transporte mai mult de 200 000
de grinzi din lemn, necesare pentru a construi marile lor sate şi locuinţe (kivas). Poate că fenomenul
Chaco era un mecanism prin care conducătorii locali înrudiţi organizau şi menţineau reţelele de
schimb, pe distanţe lungi, precum şi viaţa ceremonială, ca mijloace de a susţine alimentar mult mai
mulţi oameni decât ar putea să suporte mediul înconjurător. Ei au folosit legăturile economice,
sociale şi rituale între cele mai dispersate populaţii rurale ale vremii, pentru a încuraja cooperarea
între comunităţile izolate în timpuri de restrişte.
Fenomenul Chaco a atins punctul culminant între anii 1 100-1 130 d.Chr., când o lungă secetă a
produs prăbuşirea sistemului. Anasazii s-au mutat în alte aşezări, mult mai dispersate, menţinând
legăturile între ei, sau dezvoltându-se în sate independente şi risipite. Probabil că cea mai faimoasă
dezvoltare a culturii Anasazi este aceea centrată în sistemul din canionul Mesa Verde, în nordul
bazinului San Juan. Până în anul 1 100 d.Chr., mai mult de 30 000 de oameni au locuit în apropierea
Văii Montezuma, cei mai mulţi adunaţi în sate de 1 000 de oameni sau chiar mai mult. Doar 2 500
dintre ei locuiau în Mesa Verde. Între 1 200 şi 1 300 d.Chr., oamenii s-au mutat din locuri deschise
în sate aglomerate. Cliff Palace, care era cea mai întinsă aşezare avea 220 de camere şi 23
aglomerări / locuinţe (kivas).
Atât în Mesa Verde, cât şi în satele învecinate, sate mari – aproape oraşe – erau case pentru
aproximativ 1 000 şi 2 500 de oameni, locuind în camere strânse, asociate cu kivas şi alte clădiri
ceremoniale. Peste tot locul în Mesa Verde, accentul se punea pe comunităţile individuale. Judecând
după numeroasele kivas, exista o activitate considerabilă de cooperare economică şi de ritualuri
comune, numeroase ocazii când locuitorii diferitelor comunităţi organizau mari întâlniri de muncă,
pentru a duce la îndeplinire activităţi sofisticate precum controlul apei şi alte proiecte comunale.
Această tradiţie Anasazi era foarte diferită de Chaco Canyon, cu mecanismele sale complicate de a
integra comunităţi dispersate sau aşezările lor din sud sau sud-est, cu centrele lor mari şi satele–
satelit.
Secolele XII şi XIII au fost punctul culminant a patru sute ani de dezvoltare socială şi politică în
regiunea Mesa verde. În jurul anului 1 300 totuşi, drenajul total al bazinului San–Juan, inclusiv
Mesa Verde, a fost abandonat de oamenii Pueblos. Aceştia s-au mutat în grupuri restrânse, către sud
şi sud-est, pe teritoriile istoricului Hopi Zuni, iar satele din Rio Grande şi-au trăit zilele până astăzi.
Urmând abandonul a mari teritorii din sud-vest, spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul
secolului al XIV-lea, s-au format mari aşezări în spaţiile rar locuite mai înainte. Câteva din aceste
sate sunt recunoscute a fi strămoşii direcţi ai comunităţilor moderne. Civilizaţia din satele de sud-
vest n-a ajuns niciodată la complexitatea culturală găsită în estul Americii de Nord sau printre
hawaiieni sau tahitieni, dar au obţinut limitele integrării regionale posibile pentru o regiune unde
ploile nu erau regulate, iar clima era dură. Poate că cel mai bun mod de a descrie comunităţile din
sud-vest este ca o teocraţie, un guvern ce ordona religia, afaceri seculare, atât prin indivizi – ca
regi şi conducători –, cât şi prin grupuri organizate ce trăiau prin strânse legături. Baza socială şi
unitatea economică era axată pe extinderea familiei, dar pentru sute ani, oamenii din sud-vest au
nutrit un sens al comunităţii şi au preluat lucrări comunale, precum irigatul, folosind instituţii
sociale mai mari, întinse, care lucrau pentru binele tuturor.
Cultivarea porumbului a avut o dezvoltare relativ târzie, pretutindeni în America de Nord, nu
doar în sud-vest, dar şi în Vestul mijlociu şi Sud-estul Statelor Unite. Aici, comunităţi ale grupurilor
de vânători, disparate dar complexe ca şi organizare internă, s-au reîntors la cultivarea plantelor
obişnuite atunci porumbul şi fasolea.
În estul Americii de Nord, cea mai densă populaţie a grupurilor de vânători s-a dezvoltat în valea
răului Mississippi şi în alte teritorii mlăştinoase ale râurilor. Până în anul 2 000 î.Chr., densitatea
populaţiei locale a crescut până în momentul în care mobilitatea grupurilor a fost interzisă de
resurse, hrana fiind mereu insuficientă. În aceste circumstanţe era inevitabil ca unele grupuri să se
întoarcă la cultivarea intenţionată a plantelor comestibile obişnuite, asemeni labei gâştei şi socului
de mlaştină, pentru a suplimenta recolta de cereale sălbatice.
În acelaşi timp, primele semne ale departajării rangurilor sociale apar la ritul şi ritualul de
înmormântare, întâlnind o preocupare crescândă pentru viaţa de după moarte. Pentru prima dată,
comunităţi umane şi grupuri individuale construiau la marginea teritoriilor lor cimitire, care puteau
servi şi la marcarea graniţelor lor teritoriale. Cu trecerea secolelor, riturile funerare asociate cu
moartea şi trecerea din lumea celor vii către cea a strămoşilor, au devenit mult mai elaborate şi mai
importante. Acest fapt a fost asociat nu numai cu creşterea complexităţii sociale, ci şi cu explozia
schimburilor pe mari distanţe, dar, de asemenea, şi de construcţia unor amplasamente ceremoniale.
În această vastă şi foarte diversă regiune s-au dezvoltat culturile Adena şi Hopewell ca şi alte tradiţii
locale, care au culminat cu puternicele aşezări din cultura Mississippi, ce au supravieţuit contactului
european, şi chiar după acesta.
De-a lungul a sute ani, schimburile dintre comunităţile vecine situate la mari distanţe au adus,
prin anumite materii prime brute şi prin obiecte exotice lucrate manual, un înalt prestigiu societăţii
din estul Americii de Nord. Asemenea importuri erau rare şi greu de realizat. Daruri importante
erau schimbate între conducătorii înrudiţi şi alţi şefi. Ei şi-au asumat manipularea a mari valori
sociale, semnificative pentru societăţi, care puneau mare preţ pe prestigiu. Obiecte din cupru,
lucrate manual prin batere cu ciocanul, scoici din Atlantic şi de pe coastele din Golf, anumite tipuri
de topoare din piatră au devenit simboluri statale ce au fost îngropate alături de puternicii lor
posesori. Către anul 500 î.Chr., indivizii care controlau aceste reţele de schimburi erau influenţi nu
doar în viaţă fiind dar, şi dincolo de moarte, deoarece erau îngropaţi sub mari movile, într-un
mormânt individual sau de grup.
Cultura Adena, care a înflorit în Valea Ohio, între anii 500 î.Chr.-400 d.Chr., a fost prima în care
s-au construit mari platforme. Platformele Adena urmau conturul unor dealuri etajate şi formau
cercuri, pătrate şi alte forme geometrice, închizând teritorii mari de aproximativ 107 m lungime.
Acestea erau mai mult împrejmuiri ceremoniale decât lucrări defensive, câteodată destinate să
înconjoare mormintele. Mormintele Adena erau mai degrabă comune, decât individuale. Cei mai
importanţi oameni erau îngropaţi în cavouri lungi, cadavrele lor erau pictate cu ocru roşu sau grafit.
Alături erau aşezate ţevi de steatită şi mese gravate cu desene curbe şi păsări de pradă. Unii din
conducătorii prestigioşi erau îngropaţi în interiorul unor împrejmuiri sau în colibe ale morţii care
erau apoi arse, ca parte din ceremonialul funebru. Câteodată, camera mormântului era lăsată
deschisă pentru ca alte corpuri să poată fi depuse aici. Clădirile acestor morminte erau invariabil
rodul unui efort comun, probabil implicând mulţi tineri muncitori care cărau coşurile de pământ.
Terasamentele se măreau pe măsură ce se adăugau noi morminte. Se pare că doar persoanele
importante erau îngropate în movilă. Cei mai mulţi oameni simpli ai culturii Adena erau arşi, iar
cenuşa lor era depusă în cavoul comun.
Între anii 200 î.Chr.-400 d.Chr., civilizaţia Hopewell – o dezvoltare a Adenei – a apărut în
Illinois. Cultul său religios avea mare succes, astfel încât s-a răspândit foarte repede din ţinutul
natal, ajungând până mai la nord în Wisconsin şi Louisiana, şi mai la sud, spre Ohio. Vestul
mijlociu a experimentat o dezvoltare importantă a tradiţiilor şi comerţului pe mari distanţe, care a
adus cupru din zona Marilor Lacuri şi mică din Appalachia de sud.
Oamenii Hopewell trăiau în aşezări relativ mici, utilizând în viaţa de zi cu zi doar cele mai
simple obiecte lucrate manual. Purtau haine piele, lână sau din alte ţesături flexibile. Toată
bunăstarea şi îndemânarea pentru creaţie ale acestei societăţii erau risipe asupra câtorva indivizi şi
asupra vieţii lor de după moarte. Acum se disting, pentru prima dată, textilele exotice Hopewell,
chiar dacă tradiţiile păstrate păreau a fi complet străine pentru ingenioasa şi simpla cultură a acelui
teritoriu, profund înrădăcinată în tradiţia locală. Obiectele de cult îngropate cu morţii ne dau
informaţii despre rangurile şi rolurile sociale ale stăpânilor lor. Unele bunuri găsite în morminte,
exotice, asemenea pipelor sau topoarelor de ceremonie, erau îngropate ca daruri de la membrii în
viaţă ai clanului conducătorului decedat. Altele erau obiecte personale, arme de preţ sau câteva
simboluri statuare, ori alte lucruri de preţ. Mormintele Hopewell conţineau pipe, broaşte, păsări,
urşi şi chiar oameni din steatită. Artizani pricepuţi, aceştia prelucrau fin cuprul şi foile de mică în
ornamente pentru cap sau piept, animale minuţios redate sau motive antropomorfe. Ei au creat şi
topoare de cupru, brelocuri şi mărgele. Multe dintre aceste lucruri lucrate manual erau prelucrate de
puţinii specialişti ce aveau ateliere personale. Obiectele de ceremonie de toate tipurile erau
comercializate de vânzători ambulanţi, pretutindeni pe teritoriul Hopewell, de-a lungul aceloraşi
rute pe care s-au transportat alimente şi obiecte de uz zilnic dintr-un cătun într-altul. Oricum, cele
mai importante produse manufacturate treceau de la o persoană la alta, într-o vastă reţea a
tranzacţiilor de oferit daruri, ce lega diferiţi conducători de acelaşi rang, care aveau obligaţii
importante şi de durată unul faţă de celălalt.
Cea mai apropiată analogie modernă, faţă de asemenea aranjamente, este faimosul Inel Kula,
aflat în sistemul de schimb al insulelor Tobriant, din Sud-vestul Pacificului. Acolo, diferite tipuri de
obiecte ornamentale obţinute din scoici treceau într-un cerc peren, între indivizi, legându-i în
ritualuri durabile şi schimbând parteneriate prin legături constând în obligaţii reciproce. Un astfel de
mediu a încurajat iniţiativa individuală şi competiţia, deoarece conducătorii şi urmaşii lor rivalizau
unii cu ceilalţi pentru prestigiu şi statut social care le era la fel de efemer ca însăşi viaţa. Se pare că
practici asemănătoare erau întâlnite şi în timpurile Hopewell. Odată decedaţi şi îngropaţi cu bunurile
lor de preţ, decedaţii nu mai aveau putere efectivă deoarece mantiile (semn al puterii) lor nu treceau
neapărat la copiii sau rudele lor. Mormintele Hopewell sunt mult mai elaborate decât ale strămoşilor
lor Adena. Câteva morminte Hopewell se ridică până la 12 m înălţime şi au mai mult de 30,5 m
lungime. Deseori, constructorii depozitau un număr mare de cadavre pe platforma de pământ,
îngropându-le pe o anume perioadă de timp, înainte de a ridica o mare movilă deasupra.
Complexele de morminte Hopewell aveau mărimi impunătoare. Cele 24 de morminte de la Mound
City, Ohio, zac într-o împrejmuire de pământ acoperind 5,26 ha.
Centrul puterii religioase s-a schimbat către sud, după anul 400 d.Chr., din momentul declinului
tradiţiei culturale Hopewell. Atunci a fost momentul în care oamenii din câmpiile luxuriante ale
Mississippi–ului, dens populate, au descoperit marele potenţial al porumbului ca o importantă
resursă de hrană. Porumbul a ajuns în Mississippi şi în sud-estul Americii de Nord, din sud-vest,
cândva înainte de anul 1 000 î.Chr. Dar marele său potenţial nu a fost descoperit timp de câteva
secole, până când a ajuns aici şi fasolea comestibilă. Fasolea avea avantajul unei mari valori
proteice, dar şi calitatea de a compensa deficienţele nutritive ale porumbului. Noua agricultură a
venit şi ca o consecinţă a creşterii densităţii populaţiei, cât şi a cerinţelor tot mai mari ale unei elitei
restrânse, dar puternice, creând un stres economic şi social considerabil. Porumbul şi fasolea se
poate să fi fost cultivate la început ca o hrană suplimentară, dar acestea erau mult diferite nutritiv
faţă de plantele sălbatice, cum ar fi laba gâştei şi necesitau eforturi mai mari pentru pregătirea
terenului. În scurt timp, peisajul văii râului a fost transformat într-un asemenea mod încât pescuitul
şi vânătoarea aduceau mai puţină hrană decât agricultura. Au urmat schimbări politice şi sociale
majore şi o nouă formă economică, acestea schimbând radical societatea din estul Americii de
Nord.
Astfel a fost dezvoltată cultura Mississippi, cea mai elaborată tradiţie culturală preistorică care a
înflorit în America de Nord.
Societăţile regionale de pe Mississippi s-au dezvoltat pe văile râului, mult peste nivelul de
civilizaţie din Vestului mijlociu şi sud-estul Americii de Nord şi s-au intersectat, unele cu altele,
secole de-a rândul. Multe din populaţiile de pe Mississippi locuiau în văile fertile ale râului, zone cu
numeroase lacuri şi mlaştini. Ei trăiau din vânat, pescuit şi exploatarea pentru agricultură a apei
curgătoare. Fiecare familie cultiva nuci, porumb, fasole, dovleci şi altele. Cultivarea plantelor
sălbatice, ca laba gâştei, socul de mlaştină şi floarea–soarelui erau de o importanţă vitală pentru
comunitate. Pentru aceasta a fost nevoie de o complexă adaptare la mediul înconjurător, deosebit de
variat de altfel. Câteva grupuri locuiau mici şi dispersate ferme, iar altele ocupau sate compacte,
unele atât de mari încât pot fi considerate oraşe. În localităţi cum ar fi Cahokia, pe malurile
Mississippiului, opusă ca aşezare geografică modernului oraş St. Louis, locuiau sute de oameni.
Până în 900 d.Chr., câteva comunităţi mai mari de pe Mississippi găzduiau sute de oameni şi erau
fortificate cu palisade defensive. În zilele sale de înflorire, Cahokia avea o populaţie de cel puţin 30
000-35 000 de oameni. Era un mare centru ceremonial. Cimitirele şi împrejurimile lor dominau
partea rurală, de-a lungul câtorva km. Mormântul Monk, în centrul Cahokiei, se ridică la 31 m
deasupra câmpiei Mississippi–ului şi acoperă o suprafaţă de 6,5 ha. În vârful movilei, la capătul de
est a acesteia, era un templu acoperit cu paie. În jurul pieţei monumentului se ridicau alte ziduri de
pământ, temple, depozite de mărfuri, clădiri administrative şi locuinţe ale membrilor elitei
comunităţii. Întregul complex ceremonial de pieţe şi ziduri era fortificat cu o centură lungă de zid,
cu porţi şi turnuri de supraveghere. Cahokia era condusă de o puternică elită de lideri şi preoţi, şi
era locul de manifestare a multor meşteşugari.
Cahokia era aşezată în nordul teritoriului Mississippi, nefiind câtuşi de puţin unică.. La sud, la
Moundville – Alabama, se întindea un alt centru important. Zeci de mici centre săteşti şi oraşe erau
risipite între cele două arii culturale. Fiind mai mult decât simple locuri sacre ce ar fi avut principal
scop desfăşurarea ceremoniilor plantării şi recoltării, centrele amintite erau adevărate pieţe
comerciale şi puncte de întâlnire ale marilor conducători. O mare parte din importanţa Cahokiei se
datora negoţului cu sare şi prelucrării şisturilor sticloase, rocă folosită la producerea săpăligilor şi a
altor unelte.
Se cunoaşte puţin despre modul de viaţă al societăţii Mississippi. Este sigur că fiecare centru
populaţional important era condus de un grup de preoţi şi căpetenii care trăiau separat de restul
populaţiei. Spre deosebire de predecesorii lor, este posibil ca aceştia să fi moştenit puterea
economică şi politică, ca şi poziţia socială, de vreme ce funcţiile celor din elită erau transmise de la
o generaţie la alta. Conducătorii practicau comerţul pe distanţe lungi, dar şi ritualul de
înmormântare, fiind intermediari între cei vii, antecesori şi zei. Ca şi în cultura Hopewell, oamenii
importanţi erau îngropaţi în morminte bogat decorate, cu obiecte rituale realizate în diverse stiluri,
care simbolizau diferite totemuri, clanuri şi triburi. Săpăturile arheologice sistematice efectuate
într-un asemenea mormânt au indicat preexistenţa a cel puţin şase înhumări anterioare, în care au
fost implicate 261 de persoane, incluzând patru bărbaţi mutilaţi şi 118 femei, probabil sacrificate
pentru a însoţi sufletul în viaţa de apoi. Căpetenia era aşezată pe un strat de piese arheologice, fiind
însoţit de jertfe mortuare aduse de la mare depărtare (Wisconsin sau Tenesse).
Cahokia şi cele mai multe comunităţi Mississippi mari erau organizate conform unor standarde şi
particularităţi stricte. Locuitorii construiau ramblee pe care durau temple şi locuinţe pentru
personalităţile importante. Acestea (locuinţele) erau grupate în jurul unei pieţe, în timp ce
majoritatea oamenilor locuiau în case modeste, îngrămădite în apropierea pieţelor. Grupări
arhitectonice asemănătoare erau tipice centrelor ceremoniale şi cetăţilor Americii Centrale,
determinându-i pe unii cărturari să susţină că, conducătorii din Mississippi erau puternic influenţaţi
din punct de vedere cultural, de popoarele din Mexic. În mormintele Mississippi s-a găsit ceramică
fin lucrată şi alte obiecte care erau gravate cu motive artistice deosebite. Acestea erau topoare din
piatră, cioplite dintr-o singură bucată de rocă, pandantive din bronz pe care erau gravate ghionoaie
şi crotali, vase de pământ bogat ornamentate şi cupe pe care erau întruchipaţi oameni ce purtau
veşminte ceremoniale. Temele şi motivele de pe aceste obiecte au multe caracteristici comune cu
cele ale obiectelor întâlnite în sud-sud-est şi până la marginile văii Ohio. La început, experţii au
considerat că aceste obiecte ceremoniale reprezentau cultul soarelui, că ideologia şi motivele sale,
cum ar fi motivul ochiului înlăcrimat, au ajuns în America de Nord prin preoţii şi meşteşugarii
mexicani. Dar, o cercetare mai atentă a tradiţiei artei indigene a dovedit că asemenea motive erau
folosite de multe grupuri din America de Nord din perioade mai vechi. Multe obiecte ceremoniale
din regiunea Mississippi au slujit drept marcă a gradului şi a statutului, sau simbol al clanului. Cu
astfel de obiecte, căpeteniile ce locuiau la mari depărtări, făceau schimburi, considerându-le daruri
simbolice. Aceştia împărtăşeau multe convingeri religioase comune. Tradiţia culturală Mississippi a
fost autohtonă în întregime, constituind climatul de milenii al evoluţiei culturale din estul Americii
de Nord.
Cahokia, Moundville şi alte mari centre din Mississippi îşi pierduseră din putere la vremea în
care exploratorii europeni au pătruns în valea râului, în secolul al XVI-lea. Numeroşi conducători,
însă, stăpâneau încă teritorii din sud-sud-est, până la contactul cu europenii şi chiar mai departe.
Este interesant de imaginat pe care drum istoric ar fi pornit succesorii civilizaţiei Mississippi dacă
europenii n-ar fi descins acolo. Ar fi evoluat într-o societate organizată statal, rivalizând astfel cu
cele din sud, mayaşă şi aztecă ? Experţii nu susţin această ipoteză pentru simplul motiv că
perioadele anului în care se cultivau fasolea şi porumbul erau prea scurte în America de Nord, iar
clima prea aspră pentru a se putea practica agricultura. Astfel, minimul necesar nutriţional, în cazul
unor creşteri populaţionale în societatea preindustrială, nu putea fi asigurat. Unui lider i-ar fi fost
greu să acumuleze proviziile alimentare necesare menţinerii autorităţii pe o regiune atât de întinsă.
CAPITOLUL 9
Statele

Caracteristici ale societăţilor organizate statal

În jurul anului 3 250 î.Chr., primele societăţi organizate statal au apărut în Egipt, deschizând un
nou capitol al istoriei omenirii. Apariţia primelor state a constituit un proces complex, extinzându-
se de-a lungul a mai multor secole. Acest capitol îşi propune definirea societăţii statale, dezbătând
contribuţia factorilor ce au conlucrat la dezvoltarea civilizaţiei şi examinând principalele teorii
legate de originea acestora.
Ce este o societate organizată statal? Asemenea producţiei alimentare, organizarea statală a
societăţii s-a dezvoltat în mai multe părţi ale lumii concomitent sau nu, dar independent. Primele
state au apărut între râurile Eufrat şi Tigru şi de-a lungul Văii Nilului, prin 3 250 î.Chr. Aceste noi
modele s-au răspândit în Valea Indusului pe la 2 000 î.Chr., în Creta şi Grecia, în timpul celui de-al
doilea mileniu î.Chr., iar în valea râului Huang–Ho, din Nordul Chinei, în aceeaşi perioadă. Statele
preindustriale s-au dezvoltat rapid în America Centrală şi regiunea Anzilor, în mileniu I î.Chr. şi au
supravieţuit datorită unor coeficiente înalte de dezvoltare, până la pătrunderea europenilor, în sec.
XV.
Fiecare din aceste societăţi îşi avea propria cultură şi civilizaţie distinctă, astfel că devine
aproape imposibilă elaborarea unei definiţii exacte a societăţii statale. Fiecăreia dintre ele îi
corespund nişte caracteristici însuşite în mod convenţional şi care le disting de culturile prestatale.
Acestea ar fi:
1. Prezenţa unui teritoriu regional, cum ar fi Valea Nilului, spre deosebire de mult mai
restrânsele terenuri ocupate în societatea prestatală de grupurile etnice, ale căror membri erau
înrudiţi între ei.
2. Faptul că se puteau baza pe o producţie rezultată în urma practicării unei agriculturi intensive,
lucru ce făcea posibilă supravieţuirea unui număr mare de locuitori, îndeosebi în cazul aşezărilor
urbane. Practicarea agriculturii intensive presupunea, de obicei, canalizarea apei pentru irigaţii.
3. Economiile bazate pe acumularea centralizată de capital prin perceperea de tributuri şi taxe.
Acest tip de economie permitea retribuirea a sute sau mii de meşteşugari sau preoţi, care nu erau
implicaţi în producţia alimentară.
4. Stratificarea socială în clase distincte, printre care o mică elită şi mari grupuri de meşteşugari,
preoţi şi alte oficialităţi. Majoritatea populaţiei o constituiau oamenii de rând, care împreună cu
prizonierii de război şi sclavii alcătuiau treapta cea mai de jos a piramidei sociale. Conducătorii îşi
menţineau puterea autoritară, nu doar prin abilitate personală, ci şi printr-un amestec de dominare
religioasă, monopolizarea economică şi forţă.
5. Construirea de clădiri publice impozante, monumente arhitecturale care, de obicei, luau forma
templelor, cetăţilor şi a palatelor.
6. Păstrarea registrelor economice şi a altor hârtii sau documente scrise.
¤
Cetăţile apar, pentru prima oară, în cadrul acestui tip de societate. Primele cetăţi variază ca
aspect, de la cetatea mesopotamiană, restrânsă şi îngrădită în centuri de ziduri, la centrul
ceremonial Maya, cu o populaţie restrânsă în centrul ei şi densă în zonele rurale.
Altfel erau oraşele civilizaţiei Harappa, din Valea Indusului, care adăposteau comunităţi bine
închegate. Acestea erau împărţite în cartiere destinate fiecărei clase sociale.
Statele greceşti miceniene şi minoice, nu erau centrate pe oraşe, ci pe palate, în jurul cărora se
dezvoltă centre religioase şi comerciale. Majoritatea populaţiei locuia în provincie.
Datorită acestor diferenţe, este dificil a defini o cetate luând drept criteriu numărul de locuitori.
Ceea ce detaşează o cetate de aşezarea preistorică este complexitatea economică şi organizatorică:
marile temple, pieţele, palatele, locuinţele meşteşugarilor şi numărul mare de locuitori din cadrul
cetăţii. Cetatea nu era izolată. Ea este o piesă componentă a complex sistem de aşezări cu destinaţii
diferite, care beneficiau de serviciile ei.
Aşadar, statul preindustrial se deosebeşte de societăţile prestatale prin complexitate şi prin
existenţa inegalităţii sociale. Civilizaţia preindustrială slujea beneficiului unei mici minorităţi care
controla munca miilor de locuitori, prin constrângeri religioase, monopol economic şi forţă militară.
Spre exemplu, vechii faraoni egipteni stăpâneau o societate stratificată complexă. Familia
conducătoare şi nobilimea formau clasa domnitoare. Acestora le urmau clase sociale dispuse
ierarhic: meşteşugari, birocraţi, preoţi, soldaţi, alţi funcţionari. Baza piramidei sociale era alcătuită
din mii de oameni de rând şi sclavi.
Revoluţia urbană a lui Vere Gordon Childe vizează dezvoltarea metalurgiei, ramură ce a creat o
nouă clasă de specialişti şi a schimbat legile organizării sociale. Childe susţinea că cei ce lucrau în
metalurgie erau plătiţi doar din surplusurile alimentare rezultate în urma practicării agriculturii
intensive. Roadele muncii meşteşugarilor trebuiau distribuite, iar materialul trebuia importat. Aceste
nevoi au început să neutralizeze independenţa societăţii, bazată pe agricultură în ceea ce priveşte
subzistenţa. Irigaţiile au sporit gradul de productivitate, conducând la controlul centralizat al
producerii şi distribuţiei de alimente. Astfel se naşte o societate stratificată, bazată pe clase
economice. Scrisul era important pentru păstrarea unor registre şi pentru dezvoltarea ştiinţelor. În
final, o forţă religioasă reunită a început să domine viaţa urbană, pe măsură ce preoţii şi despoţii s-
au impus în Egipt şi Mesopotamia şi au ajuns să stăpânească temple şi clădiri publice ca simboluri
ale autorităţii lor.
Teoria lui Childe despre revoluţia urbană impresionează, însă reflectă o realitate istorică
trunchiată. Cunoaştem azi că au existat mai multe tipuri de societăţi statale, cu diferite grade de
dezvoltare, în diferite părţi ale lumii. E adevărat că un anume grad de specializare meşteşugărească
şi credinţele religioase sunt comune tuturor statelor preindustriale, însă a vorbi aici de o revoluţie
urbană ca eveniment local înseamnă a ignora marea diversitate a civilizaţiilor vechi care s-au
dezvoltat în lumea preistorică.
Teoriile actuale iau în considerare o serie de factori specifici, deoarece în timpul apariţiei
civilizaţiilor preindustriale aveau loc schimbări majore economice şi sociale. În Egipt, bunăoară,
unificarea Văii Nilului într-un singur stat a fost consecinţa unor transformări politice importante, a
rivalităţilor dintre comunităţi, a legăturilor rezultate în urma practicării comerţului pe distanţe mari,
a nevoii de a intensifica producţia agricolă, a credinţelor religioase universale – iar aceştia sunt doar
câţiva factori. Printre ei se mai numără şi ecologia, creşterea populaţiei, tehnologia, irigaţiile,
comerţul, credinţele religioase şi problemele ridicate de războaie. Factorii de mediu au jucat,
indiscutabil, un rol important în apariţia civilizaţiei, căci nu este o simplă coincidenţă faptul că o
parte din primele state ale lumii apar în zone cu un foarte ridicat potenţial agricol, adesea situate la
juxtapunerea diferitelor regiuni ecologice. Spre exemplu, civilizaţia minoică şi miceniană aveau
drept bază economică cultivarea atât a măslinelor, cât şi viţei–de–vie, care aparţineau unor medii
climatice diferite. O combinare de ulei de măsline şi vin a asigurat ambelor civilizaţii o bază
economică prosperă, obţinută în urma integrării beneficiilor rezultate din combinarea celor două
recolte. Acest proces de integrare, de control asupra diferitelor producţii alimentare, a asigurat
ridicarea unei bariere în calea apariţiei foametei, obstacol esenţial pentru manipularea unei mari
producţii alimentare şi pentru asigurarea hranei pentru un număr mare de locuitori.
Creşterea populaţiei a fost considerată drept un factor determinant în schimbările societăţii
umane din vremea lui Thomas Malthus care, în 1798, susţinea că potenţialul de reproducere
depăşeşte cu mult posibilităţile de nutriţie. Astfel, spun unii învăţaţi, noile metode de dezvoltare a
agriculturii intensive coincideau cu înmulţirea excedentelor alimentare. Acestea, la rândul lor, au
permis, de-a lungul anilor, creşterea densităţii populaţiei, conducând la apariţia de noi instituţii
politice, sociale, religioase.
Economista Ester Boserup şi alţii, susţineau, dimpotrivă, că o creştere a populaţiei a cauzat
dezvoltarea agriculturii intensive şi evoluţia socială odată cu ea. Nici în Egipt sau Mesopotamia,
nici în alte regiuni în care s-au format primele state, nu există vreo dovadă a creşterii rapide a
populaţiei în secolele imediat premergătoare apariţiei civilizaţiei. În multe regiuni, terenul era foarte
productiv, acolo unde era umezeală excesivă – de exemplu –, fapt ce permitea populaţiilor mai
dense să se adune pe aşezări mai întinse. În Mesopotamia satele mai dezvoltate au devenit oraşe, şi
– mai târziu – cetăţi, de-a lungul secolelor în care exploatarea ecosistemului a devenit mai
organizată şi mai sistematizată. Nu există, prin urmare, nici un motiv care să ne determine să
credem că o densitate populaţională critică ar fi fost singura premisă a statului preindustrial.
Trei dintre numeroşii factori care au contribuit la dezvoltarea societăţii statale au o importanţă
deosebită.
Primul constă în crearea de provizii alimentare folosite pentru asigurarea veniturilor noilor clase
sociale care nu erau implicate în agricultură. Asemenea provizii presupun depozitarea lor pe termen
îndelungat, în încăperi ce depăşesc cu mult capacitatea spaţiului locuinţelor. Astfel a fost necesară
nu doar o mai mare eficienţă a agriculturii, ci şi promovarea unor schimbări sociale şi culturale,
cum ar fi sistemele centralizate de depozitare, pentru a se putea manipula noua cantitate de provizii.
În al doilea rând, producţia agricolă se concentra pe cultivarea celor mai rodnice plante. Însă, a
preîntâmpina foametea şi a stimula comerţului erau, încă, două lucruri diferite. Acest lucru a grăbit
apariţia autorităţii politice centralizate.
În al treilea rând, practicarea agriculturi intensive a dus la mărirea producţiei agricole, prin
folosirea irigaţiei, prin practicarea agriculturii pe terenuri foarte umede, sau prin alte mijloace. Cele
mai vechi lucrări de irigaţii implicau doar construirea de mici canale care udau terenurile din
apropierea râurilor, o extensie logică a condiţiilor de hidratare naturală. Arheologul Robert Adams a
studiat sistemele de irigare din Mesopotamia şi a arătat că sumerienii profitau cel mai mult de pe
urma hidratării naturale din râurile locale. Fiecare comunitate îşi avea propriile canale de irigaţii, ca
în Vechiul Egipt. Doar la multă vreme după instaurarea stăpânirii despotice, guvernarea centrală a
organizat lucrările de irigare pe o scară largă. Asemenea sisteme se găseau de-a lungul văilor,
necesitând o îngrijire permanentă.
Tehnologia agricolă a suferit puţine transformări în secolele premergătoare apariţiei statelor.
Uneltele folosite pentru a pregăti şi a cultiva pământul erau simple topoare şi săpăligi, folosite mii
ani în regiuni ca Mesopotamia, Europa, America Centrală sau Anzi. De fapt, inovaţiile tehnice
majore din civilizaţiile îndepărtate erau roata şi vasul ceramic, de un real folos comerţului şi
transportului decât agriculturii.
Comerţul oamenilor preistorici se realiza prin schimbul de bunuri şi obiecte de-a lungul a mii
ani. Intensificarea acestui schimb de bunuri, practicat pe distanţe mari, se leagă de apariţia
agriculturii în Orientul Apropiat, în jurul anului 7 500 î.Chr. Prin existenţa obsidian–ului, negoţul a
atins proporţii impresionante, legând într-o reţea care avea să existe mii ani, mii de state în care se
practica agricultura. Consecinţa este încurajarea civilizaţiilor care locuiau în zone ecologice diferite
să devină şi mai dependente una de cealaltă, până acolo încât această interdependenţă devenea
hotărâtoare pentru supravieţuire.
Este elocvent faptul că mare parte a negoţului din Egipt şi Mesopotamia se făcea pe marile râuri,
unde transportul de cantităţi impresionante de mărfuri era uşor de efectuat. Acest fel de comunicaţii
a încurajat legăturile între Mesopotamia de Sud şi cea de Nord, între Egiptul de Sus şi cel de Jos
etc.

Organizarea societăţilor statale


Porumbul, devenind bun de larg consum în regiunile muntoase din Americi, a făcut ca
interdependenţa dintre munte şi câmpie să devină crucială. Agricultorii, având în principal un regim
de alimentaţie cu hidrocarbonaţi, aveau nevoie de proteine pentru a combate guşa, mărirea tiroidei
şi alte boli. Carnea de peşte din îndepărtatul Pacific furniza atât de necesarele elemente nutritive
pentru agricultorii din regiunile muntoase, în timp ce recoltele de plante legumicole, precum şi alte
produse din înălţimile Anzilor, au devenit parte integrantă a alimentaţiei din regiunile de coastă.
Comerţul pe distanţe mari, în Lumea Veche, a luat amploare în societăţile statale organizate,
comerţ ce-şi croia drum înspre şi dinspre oraşul-capitală, în beneficiul elitei. Reţelele comerciale
din satele mici s-au integrat în vastele rute ale caravanelor, pe uscat. Aceste reţele legau Tigrul şi
Eufratul de Marea Mediteraneană, Valea Nilului de Peninsula Sinai şi de Orientul Mijlociu şi,
eventual, nordul Africii de teritoriile de la sud de Sahara. Rutele caravanelor au traversat în lung şi
în lat lumea timp de mai multe secole, ceea ce a constituit o formă de comerţ organizat şi a permis
ca acesta să fie controlat de autorităţile statale. Asinii negri şi catârii nu transportau doar metale şi
obiecte preţios ornamentate ale negustorilor înstăriţi. Ei au fost şi mijlocul prin care, an după an,
conducătorii strângeau tributul de la poporul supus. Transportul cu animale permitea puternicilor
conducători să controleze comerţul, de altfel vital pentru stat. Dar, indiferent de oraşul–stat care era
la putere, ori de regele acestuia, caravanele îşi continuau ruta, ele fiind sufletul civilizaţiei.
Târgurile făceau parte integrantă din comerţul desfăşurat pe scară largă, de fapt reţele de pieţe
centrale, unde oamenii se puteau aduna sau puteau să cumpere tot soiul de produse lucrate manual
şi alte mărfuri. În aceste pieţe, oamenii comercializau diferite bunuri, la preţuri relativ stabile,
aproape fixe. Statele preistorice din America Centrală au adus târgul la un înalt grad de
complexitate. Marele târg de la aztec, Tenochtitlan se întindea pe mai multe hectare. Conquistadorii
spanioli spuneau că era la fel de întins ca şi cel de la Sevilla sau Constantinopol. Ei estimau că
târgul era vizitat de 20 000-25 000 de oameni zilnic, sau chiar 50 000 în zilele de târg anual. Existau
amenajări speciale pentru comercianţi de aur, argint, pietre preţioase, pene, mantii şi materiale
brodate. Sclavii – bărbaţi şi femei – erau vânduţi în acest târg – scria conquistadorul Bernabo Diaz.
Produse din toate colţurile lumii aztece puteau fi aduse aici sub ochii precauţi ai inspectorilor
guvernului. Târgul de la Tenochtitlan îşi avea un echivalent, de obicei pe o scară mult mai modestă,
în fiecare mare oraş din America Centrală. Târgurile au constituit o formă complexă de comerţ,
descoperită în toate civilizaţiile preindustriale, dar întreg comerţul pe distanţe mari, şi
interdependenţele ce au apărut odată cu acesta, s-au schimbat în mod constant, ca răspuns la cereri
şi oferte variate. De exemplu, comerţul ce acoperea ţinuturile dintre India şi Africa de Est a fost
afectat de schimbările în moda mărgelelor din sticlă colorată, din îndepărtata Africă Centrală.
Pe scurt, în secolele următoare, expansiunea comerţului pe distanţe mari a dus la apariţia statelor
şi a unor controale centralizate a vieţii economice, pe care acestea au impus-o. Şi această
centralizare, precum şi legăturile cu celelalte state, au dus, în final, la crearea unui sistem economic
regional şi mai apoi a unui sistem de expansiune internaţional, care a dominat şi domină istoria
ultimelor secole. Astăzi, suntem toţi interconectaţi la o economie globală. Apariţia societăţilor
statale organizate a coincis nu cu începutul procesului amintit, ci cu accelerarea lui.
Luptele au fost deseori citate ca factor hotărâtor al formării statelor. Antropologul Robert
Carneiro a dezvoltat ceea ce el numeşte teoria constrângerii, în legătură cu originea statului. El s-a
folosit de date culese din văile coastei peruviene, pentru a susţine că în unele zone, cantitatea sau
calitatea terenului agricol este foarte limitată. Pe măsura creşterii densităţii populaţiei, satele din
vecinătate încep să rivalizeze pentru pământ. Curând, liderii unor sate se evidenţiază ca şefi militari,
devenind căpetenii şi domnind peste grupări tribale mai mari. Densitatea continuă să crească, iar
luptele continuă până ce întreaga regiune ajunge sub stăpânirea unui singur şef militar. Acest lider
domneşte acum peste un singur stat, care în cele din urmă se extinde, prin mai multe cuceriri, în
valea vecină, creând o civilizaţie mult mai mare.
Este de o atrăgătoare simplitate faptul că oraşul timpuriu era o fortăreaţă puternică, unde în
vremuri de restrişte se adunau grupurile din împrejurimi. Astfel, oamenii care se adunau între
zidurile fortăreţei ajung să depindă unul de celălalt şi de oraşul lor, ca de o parte fundamentală a
societăţii. De fapt, vestigiile arheologice din Orientul Apropiat încurajează ideea că luptele în care
se angrenează mase mari de oameni, apariţia clasei sociale a războinicilor şi a armatei permanente
au fost mai degrabă consecinţe, decât cauze, ale apariţiei statelor. La început, luptele de limitau la
conflicte tribale locale, adesea de scurtă durată. Odată cu venirea la putere a monarhilor absoluţi,
invaziile şi campaniile militare susţinute au devenit instrumente pentru atingerea, pe o scară mare, a
scopurilor politice şi diplomatice. Războiul instituţionalizat este un produs al civilizaţiei.
Marile temple mesopotamiene (ziggurat) erau înălţimi improvizate alcătuite din munţi de
cărămizi din lut nears. Vechile temple egiptene, cu multe coloane, au fost asemuite unor păduri
împietrite. Interioarele oraşelor Americii Centrale şi ale piramidelor de aici – Teotihuacan, Tikal,
Sechin Alto – au fost proiectate cu grijă, pentru a simboliza puterea supranaturală, copleşitoare, a
divinităţii. Asemenea structuri impunătoare, ridicate printr-un efort fizic şi material enorm au ajutat
la întărirea autorităţii politice şi religioase a modestelor, numeric, grupe de elită care domneau peste
civilizaţiile preindustriale. Toţi conducătorii civilizaţiilor preindustriale se bazau pe truda a mii de
oameni din popor. Ei îşi atrăgeau loialitatea împărţind hrană şi recompense băneşti, prin forţă, sau
prin manipularea atentă a credinţelor religioase adânc înrădăcinate. În observaţiile istoricului Paul
Wheatley se spune că centrul ceremonial, în toată diversitatea sa, reprezenta terenul sanctificat unde
oamenilor de rând li se garanta reînnoirea ciclică din fiecare anotimp şi – totodată – locul în care
splendoarea, puterea şi averea conducătorilor lor simboliza bunăstarea întregii comunităţi. Acest
lucru nu este nicăieri mai spectaculos reprezentat decât în America Centrală. Conducătorii
civilizaţiei Maya ce domneau în Copan, Palenque, Tikal şi alte oraşe de şes din America Centrală,
la mijlocul primului mileniu î.Chr., şi-au construit pieţele, piramidele şi templele, ca o simbolică
reprezentare a universului lor mitic, completat cu munţi şi păduri sacre. Însuşi conducătorul se
folosea de puterile sale magice pentru a comunica cu strămoşii, pentru a trece pragul dintre lumea
celor vii şi cea a strămoşilor, apărând în faţa oamenilor în transe dramatice, şamanice. Asemenea
ceremonii constituiau o dovadă vie în privinţa rolului conducătorului, ca intermediar între popor şi
strămoşi, zei şi forţele ce guvernau civilizaţia Maya.
Centrul ceremonial şi arhitectura monumentală s-au dezvoltat pe măsură ce legătura dintre
oameni şi pământ s-a schimbat în mod spectaculos. În viaţa rurală, legătura dintre cei vii şi strămoşi
juca un rol major în ceremoniile pentru fertilitatea solurilor şi recoltelor bogate, ce se interferau cu
viaţa spirituală. În Jerihon, Čatal Hüyük din Anatolia, Parţa din România, sau în Las Haldas din
Peru existau altare şi locuri sacre cu mult înainte de dezvoltarea statelor. Aceste altare modeste au
precedat marile centre ceremoniale din Egipt, Mesopotamia, Europa, America Centrală şi Anzi. În
orice parte a lumii unde a apărut civilizaţia, centrele ceremoniale au fost precedate de altare
modeste, păzite de preoţi sau de conducători ai cultului. Aceştia trebuie să fi fost primii oameni
eliberaţi de grija producerii hranei, fiind întreţinuţi de comunitatea pe care o serveau. Cu timpul,
centrul ceremonial în expansiune a devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi autorităţii,
autoritate care a investit în simbolismul religios şi în organizarea clerului.
Nu e o coincidenţă faptul că în Mesopotamia, primii zei menţionaţi au fost cei ai recoltei şi
fertilităţii, sau că în Mexic, Tlaloc era zeul recoltei şi al vieţii în sine. Cei care slujeau zeităţile
fertilităţii au fost întotdeauna oameni cu autoritate, indivizi care controlau sursele economice,
ofrandele şi împărţirea bunurilor din ce în ce mai formală şi mai centralizată, umilul altar al
comunităţilor rurale constituind un nou procedeu pentru a organiza noile structuri politice, sociale şi
religioase. Templul s-a transformat într-un instrument de răspândire al noilor credinţe, un mijloc
prin care conducătorii din ce în ce mai puternici îşi justificau faptele şi îşi exersau politica. Într-un
sens real, centrele ceremoniale au constituit esenţa civilizaţiilor din care făceau parte, expresia
materială a credinţelor ce determina toată lumea să accepte inegalitatea socială, să se conformeze
credinţelor şi ţelurilor comune.
Pentru că puterea regalităţii creştea, influenţa politică a centrului ceremonial tindea spre declin,
deşi funcţiile sale religioase erau păstrate cu credinţă şi loialitate. Acest proces de laicizare a avut
loc în special în Mesopotamia, unde regii sau conducătorii războinici au condus statul spre o
direcţie militară şi l-au transformat, după anul 3 000 î.Chr., într-unul militar.
Acesta trebuie să fie motivul pentru care guvernul şi religia s-au îndreptat pe căi diferite, odată
ce conducerea politică a căzut în mâinile conducătorilor laici. Puterea liderului religios era limitată
la chestiunile spirituale. Dacă nici unul dintre aceşti factori nu au contribuit individual la apariţia
statelor, atunci care a fost combinaţia care a avut suficientă însemnătate pentru a se întâmpla acest
proces ? Teorii recente alătură problemei în discuţie atât perspectivele ecologice, cât şi cele sociale.
Atât teoriile ecologice cât şi cele sociale referitoare la originea societăţilor statale au în comun
preocuparea pentru dezvoltarea unor explicaţii sofisticate legate de expansiunile, extrem de
complexe, desfăşurate de-a lungul a mai multe secole şi în diverse zone ale Pământului.
Abordarea conceptuală ecologică presupune că presiunea şi creşterea densităţii populaţiei au
constituit dinamica sistemului cultural ce a alimentat procesul formării statului. În orice caz, cheia
procesului a fost centralizarea administrativă a resurselor. Când densitatea populaţiei a crescut, au
apărut evidente beneficii din centralizarea sistemului de depozitare a surplusurilor de hrană din
câmpiile vecine, la fel ca şi cele provenite din comerţ sau schimburi. Autorităţile puternice – fie
preoţi, fie conducători de neamuri –, aveau la dispoziţie informaţii despre păstrarea resurselor
obşteşti. De asemenea, ei deţineau controlul asupra muncii supuşilor, colectării şi redistribuirii
produselor acestei munci. Un astfel de proces de centralizare a permis economiei să se dezvolte
peste nivelul gospodăriei individuale. De aceea, statele au apărut în contexte sociale şi ecologice în
care administraţia centralizată rezolva, propriu-zis, toate problemele individului.
Această abordare susţine că, printr-o conducere eficace, statelor în formare li s-a permis să se
ocupe de o mare diversitate de probleme ecologice şi privitoare la populaţie. De exemplu, Barbara
Price şi William Sanders susţin că rapida creştere a densităţii populaţiei în Valea Mexicului, după
anul 1 000 î.Chr., a cauzat probleme majore societăţilor rurale de mici proporţii bazate pe
organizarea politică egalitaristă.
Statele au apărut deoarece erau utile ca mijloc de a organiza stocul de hrană aflat în creştere prin
practicarea agriculturii intensive, ca şi prin comerţ, şi legăturile de vecinătate. De aceea, statele au
apărut numai în anumite condiţii ecologice, şi anume acelea care se confruntau cu probleme grave
de populaţie, sau lipsa de terenuri agricole. Administrarea centralizată, eficace, a producţiei de
hrană realizată prin sistemele de irigaţii organizate la nivel statal, sau prin alte mijloace, ca şi prin
administrarea legată de comerţ au permis controlul şi stabilizarea dezechilibrului ecologic într-o
perioadă scurtă de timp.
Dar abordarea ecologică îşi are problemele ei. De exemplu, cum s-ar putea demonstra care era
cadrul ecologic mai potrivit formării statului ? Câmpiile inundate ale râurilor, fertile, din
Mesopotamia ? Văile râurilor de coastă, ca şi cele din Peru? Sau zone în care pământul agricol
furnizează resurse modeste, cum ar fi cele din Mexicul muntos ? Statele au apărut în regiunile cu cât
mai puţine impedimente geografice, ca în şesurile civilizaţiei Maya din America Centrală sau în
Valea Nilului. Mai mult, civilizaţiile s-au dezvoltat fără nici un semn de creştere rapidă a populaţiei,
în Iran sau în alte părţi ale Orientului Apropiat. Deşi agricultura intensivă însoţeşte adeseori
procesul de formare a statelor, aceasta a apărut şi sub diferite alte forme – adoptarea agriculturii sub
forma grădinilor mlăştinoase (şesurile civilizaţiei Maya), abaterea cursului râurilor (Egipt),
exploatarea diferitelor zone ecologice (zona Mării Egee). Un sâmbure de adevăr se poate ascunde în
modelele ecologice, dar acest lucru e foarte greu de dovedit cu datele arheologice actuale.
Teoriile sociale susţin că structura a societăţii determină, în cele din urmă, transformarea acesteia
în timp. Teoriile sociale clasice sunt cele ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care susţineau –
acum mai bine de un secol – că metalurgia a condus la noi instituţii economice, cum ar fi
sclavagismul, ceea ce a împărţit societatea în clase, după rangul fiecăruia. Statul, cu mecanismele
sale specifice de menţinere a legii şi ordinii, a luat fiinţă ca mijloc de a reduce conflictele sociale.
În timp ce Engels a greşit, evident, invocând metalurgia ca şi cauză a civilizaţiei (vedem pe ce
principii filosofice se fundamentează şi concepţia lui V. G. Childe !), antropologul Elman Service
susţine că împărţirea socială s-a dezvoltat, în societăţile prestatale mai complexe, ca rezultat al
intensificării activităţii unor instituţii sociale comune, cum ar fi tributul, impozitul pe bunuri şi
munca. Se presupune că la baza formării statului stau şi cauzele politice. Multe căpetenii străvechi,
chiar dacă se poate spune că deţineau diverse şi solide puteri, se aflau pe poziţii instabile în fruntea
comunităţii. Puterea lor depindea de loialitatea supuşilor, care dispărea dacă aceştia făceau greşeli
sau injustiţii. De aceea, susţine el, adevăraţii conducători au obţinut o dominare permanentă
dezvoltându-şi noi structuri politice pentru a le susţine autoritatea. Apoi, statele au apărut ca
rezultat al conflictelor provenite din considerente mai degrabă politice, decât economice. Cu acest
argument, procesul formării statului poate fi considerat ca o serie de strategii eficiente, create şi
aplicate de căpetenii de triburi care încercau să supravieţuiască provocărilor ce le ameninţau
autoritatea.
La început, aceste strategii nu au fost altceva decât mariaje politice sau alianţe pregătite cu grijă
între vecini. În multe cazuri, cum s-a întâmplat în Hawaii şi Tahiti, impedimentele de natură
ecologică – munţii abrupţi sau potenţialul limitat al pământului agricol – au îngrădit perspectivele
formării statului. În alte zone, ca Valea Nilului, opţiunile ambiţioşilor conducători locali s-au lărgit,
nefiind atât de constrânşi de condiţiile de mediu. Instaurându-şi monopolul peste resursele–cheie –
lutul de modelat sau flotele fluviale de bărci – ei şi-au putut extinde influenţa politică şi economică
pe arii mult mai mari, reîntărindu-şi-o cu forţa, la nevoie.
Factorii de mediu joacă, la rândul lor, un rol important în teoriile sociale, deoarece variaţiile
ecologice pot constitui obstacole serioase sau prilejuri favorabile în urmărirea ţelurilor politice şi
economice.
Arheologul Elizabeth Brumfield consideră că civilizaţia aztecă din Mexic este un exemplu
potrivit pentru a arăta că factorii sociali joacă un rol major în formarea statului. Ea crede că statul
aztec a luat fiinţă ca rezultat al mai multor dezvoltări complexe.
Mai întâi, concurenţa între micile căpetenii pentru pământ şi comerţ s-a amplificat în bazinul
Mexicului în secolul al XIV–lea d.Chr. Această competiţie intensificată s-a cristalizat într-o
puternică alianţă, în anul 1434 d.Chr., celebra Triplă Alianţă între oraşele Tenochtitlan, Texcoco,
Tlacopan. Noii conducători şi-au centralizat puterea prin reforme politice ce le-au permis să
menţină puterea în mâinile lor şi să reducă influenţa liderilor şi nobililor locali. Tripla Alianţă şi-a
consolidat apoi şi mai mult puterea, întreprinzând în acest bazin ambiţioase campanii militare şi
lucrări publice importante, nu numai temple şi drumuri, dar şi lucrări agricole în mlaştini. Spre
finele secolului al XV–lea, un sistem birocratic complex supraveghea afacerile statului, iar puterea
era ferm deţinută de o minoritate modestă. Când Hernan Cortes ajungea în Tenochtitlan, o jumătate
de veac mai târziu, în statul aztec erau îndeplinite funcţii de manipulare a mediului ecologic, dar şi a
populaţiei, de către un puternic sistem birocratic şi politic.
Aceste abordări conceptuale sociale abat atenţia de la factorii de mediu la alte chestiuni, poate
mai profunde.
Chiar şi numai o privire nesistematică asupra istoriei civilizaţiilor poate da la iveală un peisaj
complex şi în permanentă schimbare de destine politice. Statele se dezvoltă dintr-odată, din
obscuritate, se bucură de o perioadă scurtă de prosperitate, apoi se scufundă rapid în uitare. Ceea ce
e valabil pentru statele de mai târziu e valabil şi pentru civilizaţiile timpurii, remarcabile atât pentru
nestatornicia, cât şi pentru durabilitatea lor. Puţine din statele antice s-au menţinut, precum
civilizaţia egipteană, mai mult de 2 500 ani. Ce a cauzat acea instabilitate ? De ce s-au năruiau
civilizaţiile străvechi ?
De exemplu, în Mesopotamia, regele Sargon al Akkadului s-a folosit de forţa militară şi comerţul
abil purtat, pentru a-şi impune legile – cu pumn de fier – în anii 2 500 î.Chr. Imperiul său s-a
menţinut timp de două secole, înainte de a se prăbuşi în faţa unei rebeliuni de proporţii.
O jumătate de veac mai târziu, regii din Ur şi eficientul lor sistem birocratic au creat un imperiu
enorm, extins până departe în nord şi nord-vest, până în sudul Irakului de astăzi. Şi acesta s-a
prăbuşit rapid, fiindcă Babilonul se înălţa cu autoritate.
Aceeaşi cronică instabilitate politică a persistat şi în vremurile romanilor şi chiar mai târziu.
O instabilitate similară este caracteristică Americii Centrale şi Perului. De exemplu, în Bazinul
Mexicului, marele oraş Teotihuacan a cunoscut o perioadă de prosperitate între 200 î.Chr. şi 700
d.Chr. În 600 d.Chr., mai mult de 25 000 de oameni trăiau între graniţele sale. La acea vreme,
Teotihuacan era al şaselea mare oraş din lume. Aproape 85% din populaţia din estul şi centrul
Bazinului Mexicului locuia în sau aproape de Teotihuacan. Abia peste un secol, civilizaţia s-a năruit
brusc. Într-o jumătate de veac, populaţia a scăzut la un sfert din cifra iniţială. De ce civilizaţiile
timpurii se prăbuşeau atât de brusc ? În câteva zeci ani decade, poate doar în cursul unei generaţii,
un stat urban complex şi devine dintr-odată mai mic, mai modest, adesea mai egalitarist. Densitatea
populaţiei scădea. Comerţul şi activitatea economică încetau. Cursul informaţional intra în declin.
Să fi fost aceste căderi rezultatul lipsei de hrană, al unui eveniment catastrofal ca vreun cutremur
distrugător, al conflictelor sociale sau războinice ?
Pentru a înţelege mecanismul acestor prăbuşiri, trebuie să privim înapoi, la felul în care luau
fiinţă statele. După cum a subliniat arheologul Joseph Tainter, o investiţie primordială a unei
societăţi în plină dezvoltare e modul raţional de a încerca să rezolve nevoile de moment: să facă faţă
lipsei de hrană, creşterilor densităţii populaţiei ş.a.m.d. La început, strategia merge. Producţia
agricolă creşte prin metode intensive de cultivare a pământului. Birocraţia ajunsă la conducere
operează eficient. Reţelele comerciale se extind spre bunăstarea noii elite, care îşi foloseşte
autoritate şi influenţa economică pentru a întreprinde lucrări publice măreţe, piramide sau temple.
Asemenea structuri impunătoare le confirmau autoritatea spirituală şi asociaţiile cu divinitatea.
Civilizaţia Maya din America Centrală a cunoscut o astfel de prosperitate timp de câteva secole,
până ce a fost atins punctul critic, de unde începe regresul. Când se ajunge la acest punct sunt
epuizate până şi cele mai puţin costisitoare soluţii cu privire la nevoile societăţii. Acum este
imperativ a se găsi noi răspunsuri la problemele economice şi organizatorice, chiar dacă aceasta
înseamnă mai puţine produse, şi costă cu mult mai mult. De exemplu, conducătorii incaşi au extins
producţia de hrană prin exploatare intensivă, cu multe eforturi în aparenţă neproductive, pentru a
extinde culturile până la marginile dealurilor. Cum asemenea eforturi s-au amplificat, susţine
Tainter, state ca Juca şi Maya au devenit din ce în ce mai mult expuse la dezmembrare. Au mai
rămas puţine resurse ca oamenii să fie aprovizionaţi pe timp de foamete, inundaţii sau alte dezastre
naturale. În cele din urmă, importante segmente de societăţi – în special oamenii de rând şi cei care
cultivă pământul – realizează că doar centralizarea şi complexitatea socială nu dau rezultate şi că le
este mai bine pe cont propriu. În aceste împrejurări se fac presiuni mari spre dezmembrare, care nu
înseamnă neapărat o catastrofă pe termen lung, decât pentru cei care deţineau puterea politică.
Dezmembrarea, într-un anumit sens, este procesul logic care apare când presiunea crescândă
cere schimbări organizatorice. Populaţia scade, există şi alte efecte catastrofale care precedă
fenomenul, însoţite sau urmate de prăbuşirea sistemului. În context istoric aceste fenomene pot fi
privite ca un proces firesc de regres, apărut odată cu dezmembrarea unei culturi. Bineînţeles,
dezmembrarea înseamnă mai mult decât un proces de regres. Prăbuşirea totală apare doar în cazul
unei crize a puterii. De multe ori, un posibil vecin puternic aşteaptă în umbră. De exemplu, în
Mesopotamia, multe oraşe–stat şi regate mai mici sumeriene făceau comerţ şi concurau între ele, pe
o arie mică, între fluviile Tigru şi Eufrat. La fel în Grecia şi litoralul Mării Egee, în China timpurie
şi în şesurile civilizaţiei Maya. Această competiţie e menţinută prin diplomaţie, comerţ şi luptă. În
aceste condiţii, dezmembrarea e o invitaţie la a fi dominat de competitori, deci puterea politică şi
instituţia statului sunt apărate aproape cu orice preţ. În şesurile Maya, duzini de state mici au
cunoscut o perioadă de prosperitate, timp de secole, influenţa fiecăruia crescând sau scăzând pe
socoteala celorlalte. În acelaşi timp, conducătorii se luptau şi se întreceau comemorându-şi faptele
prin inscripţii grandilocvente. Când, în sfârşit, dezmembrarea s-a produs, aceasta a afectat toate
statele de şes, sudice, într-o scurtă perioadă de timp. De-a lungul a câteva secole, în ochii cetăţenilor
săi, noţiunea de stat Maya a existat doar prin celelalte state care funcţionau în acelaşi fel. Când
asemenea state au început să dispară şi oamenii de rând au realizat că se descurcă mai bine pe cont
propriu, întregul sistem s-a prăbuşit, iar civilizaţia Maya s-a dispersat în mici aşezări rurale.
Prăbuşirea civilizaţiilor străvechi poate avea legătură cu complexitatea socială intrată în declin. La
început, statul s-a extins rapid, producţia agricolă a ţinut pasul cu creşterea numărului celor care nu
cultivau pământul, iar conducerea şi-a asumat un control sever al vieţii economice, sociale şi
politice. Statul a atins adevărata putere şi prosperitate. Apoi, castelul din cărţi de joc a început să se
năruie, pe măsură ce capacitatea productivă a pământului şi a celor ce-l cultivau cunoştea o presiune
din ce în ce mai mare. În cele din urmă, statul s-a dezmembrat, pur şi simplu, prăbuşindu-se sub
greutatea copleşitoare a complexităţii sociale.
CAPITOLUL 10
Civilizaţii mediteraneene şi europene
Primele societăţi statale s-au dezvoltat aproape simultan în Orientul Apropiat, în jurul anului 3
250 î.Chr. Câmpiile întinse, permanent însorite dintre fluviile Eufrat şi Tigru, din sudul
Mesopotamiei au hrănit civilizaţia sumeriană. Un stat cu totul diferit, Egiptul antic s-a dezvoltat de-
a lungul malurilor râului Nil, în Africa de nord-est.
Pe la 5 500 î.Chr., sute de sate de agricultori au umplut câmpiile Mesopotamiei de Nord. Aceste
aşezări erau legate prin rute comerciale de sute de mile – pe care se transportau obsidian, produse de
olărit pictate şi alte bunuri –, de Turcia şi chiar de sudul îndepărtatului Irak. Comerţul – în special
cel legat de olărit – ajunsese să fie acum concentrat în mâinile unei elite ce locuia în centrele–cheie,
plasate pe rutele de pe marginea apelor.
Primii agricultori care au emigrat spre câmpiile din sud şi-au stabilit satele, grupându-le în
ciorchini, de-a lungul canalelor naturale ale Eufratului. Orice formă de agricultură dependentă doar
de ploaie era impracticabilă într-un asemenea mediu neprielnic. Oricum, odată udat, solul
Mesopotamiei s-a dovedit atât fertil, cât şi foarte productiv. Deja din anii 5 000 î.Chr. câteva
comunităţi de agricultori abăteau cursul apelor Eufratului şi ale Tigrului în propriile câmpii, apoi
scurgeau apa, pentru a împiedica depunerea unor mari cantităţi de săruri în sol. Cel mai mare dintre
aceşti ciorchini era format din mici comunităţi rurale aşezate în jurul unui oraş şi se întindea pe 11,3
ha, găzduind între 2 500 şi 4 000 de oameni. Câteva dintre canalele lor de irigaţii se întindeau pe 4,8
km de la fluviu. Încă de la început unele dintre aceste aşezări de cultură Obeid (El Obeid) au
realizat construcţii impozante, alei şi curţi. Alte monumente de arhitectură constau, în schimb, din
colibe din stuf sau din cărămidă de lut. Fiecare ciorchine era un grup de sate unite prin legături de
rudenie, cu un conducător de clan, care locuia într-o aşezare mai mare, de unde supraveghea
afacerile satelor şi, probabil, sistemul de irigaţii ce le lega. Deoarece societatea din Mesopotamia s-
a dezvoltat rapid şi complex în secolele ce au urmat, a apărut nevoia unor instituţii sociale, politice
şi religioase care să ofere o formă de autoritate centralizată. Unele dintre aşezări au cunoscut o mare
importanţă după 4 500 î.Chr., iar printre ele, Uruk – primul oraş–stat din lume.

La început, Uruk (4500-3250 î.Chr.) a fost o mică comunitate care a devenit curând un oraş, în
continuă creştere, absorbind populaţia satelor din vecinătate. În timpul celui de-al patrulea mileniu
î.Chr., Uruk se întindea pe circa 250 ha. Satele–satelit s-au extins pe cel puţin 9,7 km faţă de centru,
fiecare dispunând de propriul sistem de irigare. Toate acestea furnizau populaţiei urbane grâne,
peşte şi carne. Oraşul în sine era o aglomeraţie densă de case, alei înguste şi curţi, probabil
împărţite în cartiere distincte unde locuiau diferite grupuri înrudite şi artizani – olari, sculptori şi
pictori. Totul era umbrit de piramida–templu în trepte – ziggurat – care domina câmpiile de jur–
împrejur. Complexul ziggurat şi templele–satelit erau centrul vieţii din Uruk, nu numai locuri de
veneraţie, ci şi depozite, ateliere şi centre de guvernământ. Conducătorul Urukului şi îngrijitorul
templului era en–ul. El era în acelaşi timp conducător laic şi spiritual. Dorinţele îi erau îndeplinite
de preoţi, precum şi de o complexă ierarhie de oficiali, proprietari de pământ bogaţi şi negustori.
Comercianţii şi artizanii constituiau un segment mai puţin important al societăţii. Sub ei se aflau
mii de pescari, agricultori, navigatori şi sclavi, care formau majoritatea Uruk–ului. Până la 3 500
î.Chr., oraşul mesopotamian îşi dezvoltase un sistem elaborat de administraţie. Acest sistem
organiza şi împărţea societatea, dădea recompense sau pedepsea, lua decizii politice privitoare la
miile de locuitori pe care îi guverna.
Scrisul şi metalurgia. Uruk şi celelalte oraşe sumeriene au cunoscut inovaţii pe măsura creşterii
rapide a populaţiei, la început a apărut scrisul, apoi metalurgia.
Originile scrisului se întorc în trecut cu mii ani înaintea sumerienilor, până la un moment ulterior
adopţiei producţiei de hrană, când volumul comerţului între sate cerea un mijloc de înregistrare a
cantităţilor.

Încă din 8 000 î.Chr., sătenii foloseau simboluri modelate cu grijă din argilă, pe care le purtau pe
sfori.
Până în 5 000 î.Chr. tranzacţiile economice de toate tipurile erau atât de complexe, încât existau
nesfârşite posibilităţi pentru furt sau greşeli de adunare. Nişte oficiali inventivi au făurit tăbliţe de
lut, pe care au scrijelit semne gravate ce descriau obiecte familiare, cum ar fi oale sau animale. De
aici şi până la semnele cuneiforme, mai simple şi convenţionale, nu a fost decât un mic pas. Iniţial,
scribi special instruiţi se ocupau aproape în întregime cu chestiunile administrative, liste şi
inventare. În cele din urmă, cel mai creativ dintre ei a exploatat posibilităţile nelimitate oferite de
abilitatea de a se exprima în scris. Regii foloseau tăbliţele pentru a-şi face cunoscute victoriile. Taţii
îşi ocărau fiii neascultători, oamenii legii înregistrau tranzacţiile complicate. Literatura sumeriană
include mari epopei, poveşti de dragoste, imnuri pentru zei şi elegii tragice.
Pământul natal al sumerienilor nu conţinea metale, aşa că aceştia importau cuprul, aurul şi alte
minereuri din regiunile muntoase ale Iranului şi din alte părţi, încă din anii 3 500 î.Chr. La început,
aceste metale strălucitoare aveau doar o anume valoare şi prestigiu, dar apariţia aliajelor cu
plumbul şi cositorul, după anii 2 000 î.Chr., a dus la folosirea pe o scară largă a produselor din
bronz, pentru unelte şi armele de război. Adaptarea armelor epocii la tehnologia obţinerii bronzului
a avut consecinţe foarte importante pentru viaţa sumerienilor, căci apariţia acestora în armatele
locale poate fi direct legată de înclinaţia crescândă spre a folosi războiul ca mijloc de atingere a
scopurilor politice.
Fluviul Nil despică nord-estul deşertului african, ca un pumnal, îndreptat către Mediterana. Şi
aici comunităţi simple de agricultori au înflorit pe pământurile fertile inundate anual de apele
Nilului. Râul a servit ca o cale naturală – pentru sute de km – întrucât o barcă încărcată putea să fie
dusă în josul apei de către curent, sau să navigheze pe distanţe lungi, din Mediterana, împinsă de
obişnuitele vânturi dinspre nord.
Egiptenii de dinaintea anului 3 500 î.Chr., trăiau în sate şi oraşe mici, aranjate la distanţe inegale
de-a lungul fluviului, care, ca şi aşezările locuitorilor din Mesopotamia din acea vreme erau adunate
sub stăpânirea conducătorilor locali. Acestea erau persoanele care controlau comerţul cu ceramică,
frumos lucrată, cu vase de alabastru şi cu mărgele de sticlă colorată. Cantitatea produselor de lux şi
a articolelor funcţionale a crescut constant, deoarece egiptenii au aflat despre metalurgie din surse
asiatice şi au început să importe aramă din Sinai şi plumb, cositor şi argint din Asia.
Acelaşi meşteşug a adus o altă inovaţie: scrisul. Se pare că scrisul a apărut pentru prima dată în
Mesopotamia, apoi a fost adus în Valea Nilului, unde au fost descoperite sigilii cuneiforme
mesopotamiene. Scribii egipteni au inventat propriul lor scris hieroglific (în greacă: sculptură
sacră). Fiind considerat, în general, ca o formă a scrisului pictografic, hieroglifele egiptene sunt de
fapt o combinaţie de scris pictografic (de imagine şi fonetică), reprezentând sunete vocale, scris nu
numai pe suluri de pergament din trestie, dar şi cioplit pe clădiri publice şi pictat pe argilă sau lemn.
Primele hieroglife au jucat un rol important în comerţ şi în păstrarea registrelor, dar s-ar putea ca
ele să fi evoluat, de asemenea, ca un mod de a transmite înţelesul ritualurilor funerare fiind dispus
pe ulcioarele depozitate în cimitire, împreună cu mortul.
De-a lungul mileniului al IV-lea î.Chr., mai multe sate importante au devenit centrele diferitelor
triburi care, în timpurile ce au urmat au devenit nome sau provincii ale statului Egipt. Conducătorii
provinciilor erau aceia care, treptat, au făurit un singur stat, de-a lungul malurilor Nilului unind
nenumăratele triburi.
Procesul unificării a durat câteva secole, la scară largă, realizându-se alianţe mult mai durabile
care au determinat dezvoltarea economiei şi a simţului politic. Densitatea populaţiei a crescut treptat
şi se poate vorbi de o intensificare a irigaţiilor, cu toate că tehnologia pentru ridicarea
antigravitaţională a apei era încă rudimentară şi planurile agricole la scară largă erau, de asemenea,
imposibile. Etapele finale ale unificării se poate să fi produs conflicte importante. Egiptul a fost, în
cele din urmă, unificat în jurul anului 3 050 î.Chr. Civilizaţia rezultată a supravieţuit multor
vicisitudini, mai mult de 2 500 ani.
Solurile fertile, inundaţii ale fluviului şi irigarea simplă, comerţul pe distanţe lungi şi categoriile
sociale ivite – aceleaşi feluri de dinamică ecologică şi socială care au dus la formarea societăţilor
organizate în state în Mesopotamia – au pus bazele vechii civilizaţii egiptene. Dar statul Egipt era
mult mai întins decât toate oraşele–stat sumeriene unite, un amănunt care ţine deopotrivă de
geografie şi de o administraţie bine centralizată. Conducătorul suprem, faraonul–rege, era un
conducător divin. El era responsabil pentru succesul recoltelor într-un mediu în care tehnologia
simplă îl împiedica să controleze succesul irigaţiilor. Un faraon era considerat un zeu întruchipat, şi
anume întruchiparea pământeană a zeului Horus. El era apărătorul ordinii cosmice, preotul tuturor
zeităţilor din Egipt, care deţinea puterea zeilor. Ca administrator, el era responsabil pentru
bunăstarea economică şi planifica viaţa oamenilor. Ca soldat, respingea duşmanii Egiptului şi
garanta continuarea vieţii ordonate prin forţă, dacă era necesar. De-a lungul secolelor, faraonii au
fost nevoiţi să manevreze incomodul aparat de stat, pentru a răspunde la insuccesele recoltelor,
ameninţărilor cu invazia şi insurecţiei locale, prin reorganizarea lucrărilor de irigare, prin ridicarea
armatelor şi redistribuirea pământului.
Adaptarea fundamentală la un mediu schimbător de câmpie inundabilă a persistat până când
secole de exploatare aspră a oamenilor de rând, de către o elită rapace, au sfârşit într-o prăbuşire
socială.
Egiptologii divid, de obicei, vechea civilizaţie egipteană în patru mari perioade, separate de cel
puţin două perioade intermediare de schimbări politice şi instabilitate. Cea mai izbitoare trăsătură a
acestei societăţi durabile este, totuşi, caracterul său conservator. Multe dintre trăsăturile artistice,
religioase şi tehnologice ale Vechiului Regat al Egiptului au dăinuit intacte şi în timpul ocupaţiei
romane. Regatul Vechi a fost martorul a patru dinastii de faraoni ce au guvernat Egiptul, dintr-o
capitală regală construită la Memphis. Câţiva dintre aceşti conducători aveau reputaţie de despoţi
cruzi şi ei au fost aceia care s-au angajat la construirea piramidelor. Piramidele cu templele lor
mortuare complicate erau casele şi mormintele faraonilor pentru eternitate, simboluri ale
permanenţei civilizaţiei egiptene. Noţiunea de piramidă, ca loc de înmormântare regal, provenea
dintr-o perioadă mai veche, atunci reprezentând mici îngrădiri de zid, ce înconjurau un cavou de
pământ.
În jurul anului 2 600 î.Chr., Djoser a construit o piramidă din şase trepte, înconjurată de un
adevărat oraş, cu clădiri şi altare. Piramida în trepte este o construcţie rezultat al unor opinii despre
lumea morţilor şovăielnică, dar piramidele regale construite în timpul secolului următor arată o
siguranţă în creştere a doctrinei şi ideilor constructive.
Ele culminează cu minunata siguranţă a piramidelor de la Gizeh, aproape de Cairo, cu formele
lor perfecte. Marea piramidă a lui Khufu, construită în 2 600 î.Chr. acoperă 5,3 ha. Este ceva
megalomanic în legătură cu piramidele, construite aşa cum erau, cu o enormă risipă de muncă şi
energie. Construcţia lor era sugestivă având o simbolistică religioasă certă. Faraonul, în sarcofagul
său, se întorcea în cavoul primordial, pământul. Piramida înaltă, îndreptată spre cer, spre lumea
deschisă şi luminată a soarelui, era mijlocul prin care sufletul său se elibera de constrângerile
pământului preistoric şi urca spre regatul divin al luminii. În termeni realişti, organizarea birocratică
şi munca cerută de construirea unei singure piramide, erau enorme. Timp de generaţii piramidele au
fost un şantier uriaş unde lucrau mii de oameni de rând, cărând piatră în schimbul raţiilor de hrană
pe timpul lunilor sezonului mort, în timp ce mulţi alţii lucrau tot anul, netezind şi tăind bolovani în
cariere. Statul folosea surplusurile de mâncare pentru a angaja mii de oameni pentru generoase
lucrări publice făcând presiuni asupra fermierului pentru a produce şi mai multe grâne. În vechea
civilizaţie egipteană, statul a devenit cel mai mare furnizor de hrană.
Regatul era condus de o birocraţie masivă, ereditară. Documentele sale ne arată ce multă energie
s-a cheltuit pentru colectarea taxelor, pentru monitorizarea producţiei recoltei şi la administrarea
irigaţiilor.
O armată de 20 000 de bărbaţi – mulţi dintre ei mercenari – era întreţinută pentru a păstra
înălţimea prosperităţii Egiptului.
O mare prăpastie separa redusa – numeric – populaţie educată de oamenii de rând. Viaţa unui
fermier egiptean, care da recolte bune, era mai uşoară decât cea a unui sătean mesopotamian, chiar
dacă statul fixa perioade ocazionale de muncă pentru a întreţine canalele de irigaţie sau alte lucrări
publice. Mulţi artizani mici şi muncitori necalificaţi trăiau o viaţă mult mai organizată, lucrând în
templele şi mormintele faraonilor şi trăind rar în sate specializate. Ca şi în alte state timpurii,
egiptenii s-au bizuit pe munca sclavilor pentru câteva din lucrările publice şi serviciile menajere.
Regatul Vechi a luat sfârşit în jurul anului 2 180 î.Chr. şi a fost urmat de o scurtă perioadă de
instabilitate politică, când câţiva invadatori asiatici au intrat în deltă. Timp de secole, faraonii şi-au
extins, treptat, controlul asupra irigaţiilor şi distribuirii hranei. Noul Regat a văzut dezvoltarea unor
dispozitive mult mai eficace de ridicare antigravitaţională a apei, cum ar fi moara de apă, pusă în
funcţiune cu ajutorul puterii animalelor, folosită încă şi azi în Egipt, introducerea celei de a doua
recoltă – de vară –, numită Sorghum.
Rezultatul a fost o mai mare producţie agricolă şi o mai mare densitate a populaţiei Egiptului.
Aceasta a crescut de la mai puţin de 1 milion de locuitori în anul 3 000 î.Chr., la aproximativ 5
milioane de locuitori în timpul Regatului Nou. Conducătorii au adoptat noi obiceiuri de
înmormântare şi au abandonat impunătoarele morminte. Mumiile lor au fost îngropate în părăsita
Vale a Regilor, pe malul vestic al Nilului. În ciuda tuturor precauţiunilor, aproape toate mormintele
lor au fost jefuite chiar de către vechii egipteni, curând după înmormântare. Doar cavoul tăiat în
piatră al unui faraon fără importanţă, numit Tutankamon a supravieţuit intact, până în vremurile
moderne. Descoperirea şi eliberarea mormântului lui Tutankamon este plasată deasupra celor mai
măreţe descoperiri arheologice din toate timpurile. Acesta ne dă o idee a incredibilei bunăstări de la
curţile faraonilor.
O dată cu moartea faraonului Ramses al III–lea, în anul 1 085 î.Chr., Egiptul a intrat într-o
perioadă de prelungită slăbiciune politică care a văzut armatele străine invadând Valea Nilului.
Conducătorii săi conservatori s-au adaptat încet la rapida schimbare a lumii din estul Mediteranei.
Nubienii, asirienii, perşii şi romanii, au condus, rând pe rând, Egiptul în diferite perioade de timp.
Civilizaţia epocii bronzului.
Bronzul (aliaj dintre cupru, cositor şi alte elemente în măsură mai mică) este cunoscut încă din
mileniul al IV-lea î.Chr. în Orientul Apropiat. În Europa el se prelucrează din mileniul III î.Chr.
Metalurgia prelucrării cuprului trece printr-o etapă timpurie (în Orient se cunosc obiecte obţinute
prin batere încă din perioada preceramică) în care acest metal este prelucrat din minereul aflat în
stare nativă. Următoarea etapă cuprul este exploatat din minereuri şi este obţinut prin topire, iar
obiectele prin turnare şi, în sfârşit, în a treia etapă, cuprul se aliază cu alte metale obţinându-se
bronzul.
Bronzul s-a descoperit în mai multe centre concomitent, cele mai importante fiind în Asia
Anterioară, de unde, la sfârşitul mileniului III î.Chr. se răspândeşte în Europa, generalizarea
tehnologiei putându-se percepe de abia o dată cu secolul al XVIII–lea î.Chr., o vreme folosindu-se
simultan şi obiectele de piatră şi aramă.
Începuturile şi durata epocii bronzului diferă de la o regiune la alta, chiar şi în Europa. Epoca
bronzului se încheie în Europa Sudică şi Centrală la sfârşitul mileniului II î.Chr., iar în Europa
Nordică şi în sud-estul continentului la începutul mileniului I î.Chr.
Cronologiile pentru epoca europeană a bronzului au fost realizate ţinându-se seama de condiţiile
specifice ale fiecărei regiuni în parte. În timp ce în Europa de Nord Oskar Montellius a propus un
sistem de periodizare, în Europa Centrală Paul Reinecke a propus alt sistem. Acestea se aplică şi
regiunilor înconjurătoare pentru raporturi cronologice relative.
La Reinecke, epoca bronzului cuprinde patru perioade: A, B, C şi D, terminându-se în secolul al
XIII-lea î.Chr. Montellius împarte epoca bronzului în şase perioade (I-VI) şi crede că aceasta se
încheie în secolul VII î.Chr. În sud-estul Europei sistemele de periodizare a epocii bronzului au
evoluat spre o împărţire în trei etape: timpurie, mijlocie şi târzie.
Descoperirile din alte zone sunt datate prin metode stratigrafice, dar se raportează şi la aceste
sisteme de periodizare. Relaţiile cronologice bazate pe aceste sisteme sunt numai în general
valabile. Modelul lui Montellius operează cu o împărţire ce implică existenţa unor subetape de câte
200 ani pentru fiecare subperioadă. La Reinecke aceste perioade variază. De multe ori, alţi
cercetători au modificat sistemele pentru a le acomoda la realităţile din teren. Modificările sunt
continue, durata fiecărei etape depinzând de teritoriul pe care se desfăşoară fenomenul cultural şi de
materialele arheologice la care s-au făcut raportările.
Termenul de perioadă este subordonat celui de epocă. Din acest punct de vedere se vorbeşte, de
exemplu, despre perioada aramei (kupferzeit). Aceasta se poate detecta în zona carpato-danubiană,
în Germania Centrală şi zona Alpilor, ultimele două constituind şi o zonă independentă de
descoperire a bronzului. Aici s-au descoperit ateliere şi s-a încercat reconstituirea unor mine de
cupru. Exploatarea minereului se făcea de la suprafaţă prin urmărirea filonului, apoi prin
supraîncălzirea rocii, răcirea ei bruscă şi introducerea de icuri de lemn pentru dislocarea
bolovanilor. S-au descoperit şi gropi sau – chiar – galerii de câţiva zeci de metri. Reducerea
propriu-zisă a minereului se făcea la suprafaţa solului. În Alpi s-au descoperit şi unelte de minerit.
Pe baza acestor cercetări s-a conchis că pentru exploatarea unui zăcământ se foloseau cca. 150 de
persoane (40 de mineri, 60 de dulgheri, 20 de metalurgişti şi 30 de căruţaşi). Pe baza unui calcul
mediu s-a apreciat că din cca. 4 m3 de minereu şi 20 m3 de combustibil se obţineau cca. 150 kg de
aramă. Pentru uşurarea transportului aramei şi schimbului metalul era turnat în bare sau topoare.
Asemenea centre au existat în Alpii Răsăriteni, Germania Centrală, zona Cehiei şi Slovaciei, Cipru,
Peninsula Iberică, Transilvania şi Irlanda.
Prospectarea şi exploatarea zăcămintelor de cupru din Peninsula Iberică s-ar fi făcut de către
căutătorii de aramă din alte zone, după opinia specialiştilor. Unii cercetători cred că s-ar putea vorbi
de adevărate colonii sau emporii situate pe malurile râurilor sau pe coasta mărilor, asemănătoare
centrelor de exploatare din Orient.
Cositorul este mult mai rar în Europa decât cuprul. Astfel de zăcăminte se găsesc în sud-vestul
Angliei, nord-estul Peninsulei Iberice, Franţa, Boemia şi Cipru. Obţinerea cositorului presupune
relaţii de schimb destul de dezvoltate.
Prelucrarea aramei şi a bronzului presupune temperaturi înalte de topire (cca 1 000oC). Metalele
sunt maleabile putând fi prelucrate prin ciocănire sau turnare. Aliajul cuprului cu cositorul, bronzul,
se prelucrează aproape exclusiv prin turnare. Prin acest procedeu se realizează obiecte diferite
(topoare, trâmbiţe, vase de bronz, platoşe etc.). Iniţial se foloseau tipare deschise, monovalve,
scobite într-o rocă moale (topoare plate, lănci, cuţite etc.). Pentru formele cu contur diferenţiat s-au
folosit tiparele compuse, bivalve. Dificultatea turnării creşte odată cu complexitatea uneltelor.
Pentru obiectele cu pereţi curbi procedeul de turnare este foarte complex, iar turnarea spadelor se
face prin faze succesive de turnare. Tehnica cerii pierdute este folosită în special pentru producerea
podoabelor şi obiectelor mici.
Aurul se prelucrează o dată cu arama, încă din eneolitic. Acesta este folosit atât pentru podoabe,
dar şi pentru arme şi vase. În Transilvania existau centre pentru extracţia şi prelucrarea aurului. Alte
centre se aflau în Peninsula Iberică, Macedonia, Irlanda (unde se produceau gulerele de aur) şi
Nubia. Aurul era procurat prin spălarea nisipului cu şaitrocul sau prin urmărirea filonului. Aurul era
prelucrat prin ciocănire şi, mai apoi, prin turnare.
Exploatarea şi prelucrarea argintului era mai puţin răspândită pe continentul european.
Aceste câteva repere demonstrează o dezvoltare deosebită a meşteşugurilor. De asemenea, se
poate constata faptul că se trece la agricultura bazată pe folosirea plugului de lemn (generalizat,
după câte se pare, din mileniul II î.Chr.). Mărturii în acest sens au fost descoperite la Bohuslön
(Suedia), unde asemenea pluguri sunt reprezentate în picturile rupestre. Într-o turbărie s-a descoperit
chiar un asemenea plug, bine păstrat.
Folosirea acestor noi concepte tehnologice a făcut ca producţia de hrană să crească şi să fie
impulsionată creşterea animalelor, folosite şi pentru tracţiune. La începutul perioadei îşi face
apariţia şi calul, folosit – într-o primă etapă – pentru călărie şi – mai apoi – pentru tracţiune.
Asocierea acestor animale cu carul este evidentă, mai ales că ştim că în Grecia şi Orient acesta este
folosit cu rezultate bune încă din mileniul II î.Chr., sub forma carului de luptă. Carul de transport
înlesneşte dezvoltarea schimburilor comerciale. Că există astfel de care o demonstrează miniaturile
de care realizate din lut şi specifice culturii Baden (începutul epocii bronzului). Dezvoltarea
schimburilor face ca unele cunoştinţe să se răspândească dinspre Marea Egee spre Europa. Un rol
important l-a avut civilizaţia miceniană care transmite influenţe spre bazinul carpato-dunărean,
acesta reacţionând ca un filtru care trimite mai departe aceste mesaje spre Danemarca şi Suedia. Un
astfel de element este motivul ornamental spiralic sau al cercurilor concentrice, mărgelele de sticlă,
tipul de construcţie tholos, rapierele miceniene, etc. Bazinul carpato-dunărean intră în relaţii cu
coasta Mării Adriatice şi cu Italia, iar procurarea cositorului se face chiar din Anglia.
Încetul cu încetul partea apuseană a continentului se dezvoltă printr-o metalurgie extrem de bine
articulată, unele culturi evoluând pe baza fostelor culturi megalitice. Centrul continentului dă
naştere unui complex cultural tumular care se va dezvolta în complexul cultural al câmpurilor de
urne. Estul continentului este în strânsă legătură cu Asia lucru ce va influenţa într-o oarecare
măsură evoluţia culturală a zonei.
Aşezările epocii bronzului se dezvoltă în funcţie de bogăţia acumulată de comunitatea
fondatoare. Acumularea de bogăţii implică şi lupta pentru stăpânirea unor teritorii. Se conturează, în
consecinţă, teritoriile triburilor şi uniunilor de triburi, acestea constituind şi ariile culturale ale
culturilor epocii bronzului. Cu timpul se intensifică luptele dintre triburi şi dintre uniunile de triburi
apărând, pe lângă aşezările obişnuite şi aşezările dispuse pe înălţimi, întărite, ca şi aşezările întărite
pe grinduri. Fortificaţiile constau din valuri de pământ, uneori întărite cu bârne şi şanţuri. În nordul
Italiei apar aşezări de formă patrulateră, înconjurate cu val, construite din bârne şi piatră. Interiorul
acestora este împărţit în străzi şi sectoare ordonate (terramare).
Un tip de locuinţe specific Sardiniei şi zonei mediteraneene, este Nuraghi. Aceste construcţii
sunt conice, de plan circular, asemănătoare unor bastioane medievale, construite din piatră în
tehnică megalitică. Locuinţa omniprezentă în Europa epocii bronzului este cea numită megaron (o
cameră patrulateră prevăzută cu o vatră centrală şi un pridvor) care îşi trage planul şi utilizarea de la
locuinţele neolitice şi eneolitice din sud-estul şi partea est-centrală a continentului. Faţă de epocile
anterioare se constată faptul că mobilierul este tot mai prezent în interiorul acestora.
În funcţie de zona de locuire şi de ocupaţiile principale ale oamenilor epocii bronzului s-au creat
elementele de civilizaţie reflectate în tipul de aşezări şi locuinţe, în port şi în obiectele de podoabă
sau armele folosite. Majoritatea podoabelor sunt brăţările, colanele, pandantivele, fibulele şi
discurile ornamentale.
Ornamentica, păstrată atât pe podoabe, arme, vase cât şi pe locuinţe, este geometrică-abstractă,
dobândind un caracter accentuat geometric, combinat cu elemente ce demonstrează generalizarea
simbolurilor urano-solare (cercuri şi spirale) şi unghiularo-meandrice, precum şi a derivatelor
acestora.
În decursul epocii bronzului se modifică concepţiile religioase, riturile şi ritualurile. Acum apare
ritul incineraţiei, generalizându-se pe spaţii geografice şi culturale întinse. În această perioadă se
impune zeitatea principală masculină, apărând cultele urano-solare care îmbinate cu elementele
cultelor tradiţionale ale fertilităţii şi fecundităţii dau naştere credinţelor şi religiilor care iau formele
specifice diferitelor popoare.
Îmbinarea cunoştinţelor tehnice avansate ale epocii cu elementele religioase conceptualizate sub
diverse forme de exprimare duc la forme elevate de exprimare în arhitectură sau, chiar, în social.
Lipsa izvoarelor scrise directe, derivată din necunoaşterea scrierii în această zonă, fac ca să putem
recompune o realitate istorică trunchiată, lipsită de amănunte ale vieţii sociale, de evenimente
spectaculoase precum descrierea bătăliilor sau de amănunte referitoare la existenţa statului/statelor
preindustriale în această zonă şi în acest timp.
Faraonii au dominat navigaţia pe Nil într-un timp când legăturile economice dintre diferitele
regiuni ale Orientului Apropiat erau pe cale de a deveni mai apropiate ca niciodată. Această
interdependenţă economică a persistat, indiferent de schimbările politice sau de intermitentele
beligeranţe.
În timpul celui de-al doilea mileniu î.Chr., pământurile de coastă din estul Mediteranei au fost
împărţite într-o reţea de mici, dar prospere, state. Ele trăiau în umbra marilor regate, care se
întindeau spre interior: Egiptul – spre sud, Mitanni, – spre estul Eufratului şi Ilatti, statul Hititt din
Anatolia. Aceste trei state rivalizau direct în Levant, care era un obişnuit câmp de lupte militare şi
diplomatice pentru puternicii săi vecini. Hitiţii erau cei mai noi şi cei mai abili jucători diplomatici.
Conducătorii lor erau nou–veniţi din nordul Anatoliei şi au luat puterea în platoul interior al acestei
provincii, în jurul anului 1 650 î.Chr., printr-o combinaţie politică isteaţă, de manevrare abilă şi de
cucerire. Toată această activitate, diplomatică şi militară din partea marilor regate ţintea spre
controlul aurului, aramei şi olăritului, din Levant care era centrul drumurilor comerciale ce se
întretăiau şi care traversau întreaga lume mediteraneană. Comerţul pe uscat şi pe mare era în
mâinile negustorilor din Levant, Cipru, Insulele Egee şi din Grecia. Faimosul naufragiu de la Kas,
din sudul Turciei, din timpul epocii de bronz, a răspândit dramatice implicaţii psihologice în acest
comerţ. Vasul comercial s-a scufundat în timpul unei furtuni, în secolul al IV-lea î.Chr., având la
bord 209 lingouri de aramă, fiecare cântărind 27 kg, destul metal pentru a echipa o armată cu arme
şi armuri. O tonă de răşină a fost transportată în vase cu două mânere. Aceasta a fost folosită, aşa ne
spun documentele egiptene, ca tămâie pentru ritualuri religioase. Duzini de lingouri de sticlă
albastră au fost trimise în Egipt din Tyr. Cala navei mai conţinea şi lemn de esenţă tare, chihlimbar
baltic, carapace de broască ţestoasă, fildeş şi dinţi de hipopotam, ouă de struţ, borcane cu măsline
şi chiar lăzi mari pline cu oale de ceramică din Levant şi din Grecia continentală. Încărcătura navei
de la Kas conţinea articole din Africa, Europa de Nord, Egipt, Insulele Mării Egee, Cipru şi chiar
aramă din Sardinia. Acest naufragiu ne arată cât de periculos, dar – în acelaşi timp – cât de valoros
era comerţul de pe Mediterana.
Comerţul maritim s-a extind puternic în timpul hitiţilor şi a jucat un rol important în răspândirea
uneltelor şi armelor din fier, în estul Mediteranei, înainte de anul 1 000 î.Chr. Se crede că fierul a
fost pentru prima dată extras de timpuriu, probabil în ţinuturile înalte din sudul Mării Negre. Noul
metal avea multe avantaje pentru rezistenţa sa, vârfurile ascuţite fiind de nepreţuit pentru arme,
pentru munca la fermă şi în tâmplărie. Minereu de fier era din belşug. Spre deosebire de aramă şi
cositor, uneltele şi armele făcute din acest material nou au devenit curând răspândite pe o suprafaţă
largă din Europa şi Orientul Apropiat.
Comerţul din estul Mediteranei s-a extins spre vestul îndepărtat al Greciei, spre Sardinia, nordul
Africii şi Spania. Dar, principalele graniţe de vest se întindeau în Insulele Egee şi în insulele
greceşti, unde civilizaţiile minoică şi miceniană au înflorit în timpul celui de-al doilea mileniu î.Chr.

Părţi ale Greciei continentale şi Insulele Egee erau locuite de agricultori, încă de timpuriu, din
anii 6 500 î.Ch, dar numai mult mai târziu au apărut comunităţile săteşti înfloritoare, de la un capăt
la altul al regiunii. Această dezvoltare a coincis nu numai cu cultivarea cerealelor, dar şi a
măslinilor şi viţei–de–vie. În jurul anului 3500 î.Chr., locuitorii Insulelor Egee şi ai Greciei
exploatau minereurile locale, pentru a face unelte ascuţite din metal. Insulele Mării Egee abundă în
golfuri adăpostite şi multe strâmtori, permiţând chiar şi vaselor maritime, primitive, greu încărcate,
să se adăpostească şi să navigheze de la o insulă la alta. Comerţul inter-insular s-a răspândit repede,
nu numai cu obiecte din metal, dar şi cu ulei de măsline şi vin, transportate în oale frumos lucrate.
De asemenea, vase încărcate cu marmură şi figurine urmau acelaşi parcurs. Un flux constant de
produse şi idei noi străbătea regiunea. În jurul anului 2 500 î.Chr., multe oraşe mici adăposteau
agricultori, negustori şi artizani pricepuţi, pe continent şi în insule, începuturile vieţii urbane au
sprijinit considerabil diversitatea culturală în insule, o diversitate bazată pe constantele legături
comerciale şi pe organizarea politică şi socială complexă, în creştere.
Civilizaţia minoică (1 900-1 400 î.Chr.) s-a dezvoltat din fenomene culturale timpurii ale
agricultorilor indigeni până în anul 1 900 î.Chr.
În jurul anului 1 700 î.Chr., prima reşedinţă regală a aşezării a fost distrusă de un cutremur, dar
când civilizaţia minoică a atins puterea sa maximă. Palatul care s-a înălţat în locul celui dărâmat a
fost o construcţie impozantă, în jurul unei curţi centrale. Unele clădiri aveau două etaje, pereţii şi
podelele tencuite iar pereţii erau pictaţi cu desene geometrice strălucitor colorate, cu peisaje, delfini
şi alte animale de mare. Cea mai remarcabilă parte a picturilor murale reda dansuri şi ceremonii
religioase, cuprinzând acrobaţi sărind vioi pe spinările cabrate ale taurilor. Parte altar, parte
reşedinţă regală, parte depozit şi parte atelier, palatul lui Minos din Knossos era centrul
predominantei civilizaţii rurale centralizate. Puternica înflorire a civilizaţiei minoice a rezultat din
intensificarea contactelor comerciale pe tot cuprinsul Insulelor Mării Egee, şi mai departe, către
Egipt şi Levant.

Minoicii erau pricepuţi navigatori pe mare şi intermediari în comerţul internaţional. Corăbiile lor
puteau să transporte orice fel de încărcătură. Cultivarea măslinilor şi a viţei–de–vie a adăugat o
binevenită diversitate economiei agricultorilor din satele locale, precum şi furniza mărfuri de
valoare pentru export. Aceasta a dus la dezvoltarea sistemelor de distribuire organizată şi controlată
de către conducători importanţi, care controlau corăbiile, rutele maritime şi pieţele de desfacere.
Aceştia trăiau în palate. Civilizaţia minoică s-a dezvoltat din rădăcini locale, ceea ce a însemnat
adaptarea la un mediu înconjurător montan, în care densitatea populaţiei nu era niciodată mare şi
unde prosperitatea venea din comerţ. Ştim foarte puţin despre organizarea socială sau despre
credinţele religioase ce au societatea. Se pare că originile religiei clasice greceşti, cu multele sale
zeităţi se regăsesc în civilizaţiile epocii bronzului, cum ar fi cea minoică şi cea miceniană
continentală. La Knossos se află semne ale venerării taurului -animal asociat mai târziu cu
Poseidon, zeul oceanului- şi ale sacrificiilor unor copii mici, probabil parte a ritului fertilităţii
asociat cu Zeus din Creta, tatăl zeilor şi Mama Pământ.
Un eveniment important din timpul ultimelor etape ale civilizaţiei minoice a fost masiva explozie
vulcanică din insula Santorin, un avanpost minoic, situat la 70 mile marine nord de Creta, din
timpul secolului al XVII–lea î.Chr. Această erupţie-cataclism a cauzat valuri de maree uriaşe şi
căderi de cenuşă masive care au acoperit multe câmpii minoice, dar Knossos a continuat să se
dezvolte mult timp după aceea. Dezastrul de la Santorin se poate să fi accelerat declinul civilizaţiei
minoice. Ceva timp mai târziu, multe aşezări minoice au fost distruse şi abandonate. Luptători–
agricultori, probabil din Grecia continentală, au instaurat stăpânirea peste domeniile minoice şi au
decorat zidurile din Knossos cu scene de luptă. În jurul anului 1 400 î.Chr., marele palat a fost
distrus într-un incendiu. În acest timp, centrul lumii egeene s-a deplasat spre vest, spre Grecia
continentală, unde Micene a atins culmea puterii.
Civilizaţia miceniană (1 600-1 200 î.Ch), centralizată în fertila câmpie Argos, din sudul Greciei,
s-a dezvoltat de la o dată situată în jurul anului 1 600 î.Chr. Căpeteniile care domneau peste
fortăreaţa zidită a Micenei şi-au câştigat puterea şi averea nu numai prin iscusinţa lor de războinici,
dar şi prin contactele comerciale larg distribuite în Insulele Mării Egee şi mai departe. Regii
micenieni erau pricepuţi călăreţi şi conducători de care. Cultura lor materială şi felul lor de viaţă
sunt imortalizate în poemele epice ale lui Homer, Iliada şi Odiseea. Aceste poeme epice au fost
scrise la multe secole după ce micenienii deveniseră o amintire. Cu toate acestea, ele dau o imagine
splendidă a bogăţiei şi strălucirii vieţii din Grecia epocii bronzului. La fel sunt şi mormintele
miceniene. Conducătorii micenieni şi rudele lor şi-au luat averea cu ei în viaţa de apoi. Aceştia erau
îngropaţi în impresionante morminte verticale-puţ, purtând măşti de aur modelate după chipul şi
asemănarea defunctului, împreună cu armele acestuia împodobite cu aur şi argint. Comerţul
micenian a preluat conducerea când cel minoic s-a întrerupt. O mare parte din prestigiul
conducătorilor se baza pe contactele lor în comerţul cu metal. Mineralele, în special cositorul folosit
pentru aliajul bronzului, erau constant cerute pe pieţele mediteraneene. Şi arama şi cositorul se
găseau din abundenţă în Turcia şi în Cipru, deci negustorii micenieni au devenit intermediari,
dezvoltând contactele necesare în amândouă regiunile şi în Insulele Mării Egee, pentru a obţine
regulat cantităţile necesare de minerale. Atât de complexe au devenit relaţiile lor comerciale, încât
micenienii au găsit necesar să întemeieze propriul lor sistem de scriere. Ei au folosit un scris
simplu, pictografic, cunoscut de către arheologi ca Liniar A, care fusese utilizat de către minoici,
scris în greacă, dând naştere la ceea ce cărturarii denumesc Liniar B. Un număr mare de tăbliţe din
argilă, din palatul micenian din Pylos, situat în vestul Greciei, arată că scrisul era folosit pentru
inventare şi pentru registrele tranzacţiilor comerciale, chestiuni legate de raţia de alimente şi
pentru treburile cotidiene ale administrării proprietăţii.
Ca şi civilizaţia minoică, cea miceniană era bazată pe existenţa unor oraşe mici şi palate unde
trăia elita societăţii şi unde comerţul centralizat, depozitarea hranei şi marile ceremonii religioase
aveau loc. Micene însăşi era o citadelă impresionantă, înconjurată de un zid de apărare realizat din
bolovani mari, clădiţi unul peste altul fără liant (zid cicliopic). Intrarea principală trecea pe sub un
portic cioplit, cu doi lei şezând, iar drumul ducea spre palatul construit din piatră, asigurând o
măreaţă privelişte asupra câmpiei din Argolida. Totul era pregătit pentru depozitarea alimentelor şi
pentru apărare îndelungată. În interiorul zidurilor de apărare se afla o cisternă de apă şi depozite
din argilă în care se păstrau cantităţi mari de ulei de măsline, cu magazii pentru multe alimente şi
tezaurul palatului. Conducătorii şi rudele lor apropiate erau îngropaţi într-o împrejmuire rotundă, la
vest de poartă, dar micenienii foloseau şi camere de înmormântare comune, asemănătoare stupilor,
în afara citadelei, pentru mulţi dintre morţii lor.
Micene a continuat să domine rutele comerciale maritime din estul Mediteranei, până aproape în
anul 1 200 î.Chr., când puterea sa a fost distrusă, probabil ca urmare a incursiunilor războinice din
nord. În acelaşi secol, alte incursiuni barbare din nord au răsturnat regatul hitiţilor din Turcia.
Aceste incursiuni erau rezultatul condiţiilor politice dezorganizate şi al suprapopulaţiei din Europa
care au aruncat lumea mediteraneană estică în confuzie.
Civilizaţia epocii fierului.
Sistemele cronologice imaginate de Reinecke şi Montellius pentru epoca bronzului se continuă şi
în epoca fierului. Montellius ne spune că epoca fierului este împărţită în trei perioade (I-III) şi
durează aproximativ 500 ani (600-100 î.Chr.) pe când Reinecke o împarte în două mari perioade
(Hallstatt şi Latène), fiecare cu câte patru subperioade (A-D). În opţiunea lui Reinecke durata
acestei perioade este destul de lungă, între 1 150 î.Chr. şi, aproximativ, anul naşterii lui Christos.
Bineînţeles că aceste sisteme cronologice sunt influenţate de dezvoltarea economico-socială din
zonele diverse ale Europei. Tocmai de aceea pentru zona sud-est europeană cronologia acestei epoci
este: timpuriu, mijlociu şi târziu, iar acomodarea cu sistemul Reinecke se face, tot mai des, prin
introducerea perioadei de tranziţie de la epoca bronzului la cea a fierului (1 150-850 î.Ch). Aceste
abateri de la regulă se datorează faptului că metalurgia bronzului rămâne omnipotentă în anumite
zone ale Europei până prin anul 850 î.Chr.
Metalurgia fierului se naşte prin exploatarea şi prelucrarea acestui metal din meteoriţi în Munţii
Armeniei (kiswadana). Teritoriul acestui trib şi meşterii acestuia au fost încorporaţi în teritoriul
statului Mitani, şefii arieni dându-şi seama de avantajele acestui minereu şi introducând un monopol
asupra comerţului şi producerii acestuia. Hitiţii au întărit acest monopol, dar nu au reuşit să păstreze
pentru mult timp secretul tehnologiei.
Semnalări în legătură cu folosirea fierului meteoritic avem şi din Egiptul antic unde acesta se
aşeza în morminte. atribuindu-i-se proprietăţi miraculoase.
Principalele centre ale prelucrării minereului de fier au fost mult timp concentrate în Asia Mică,
unde se obţinea un metal de o calitate mai bună. Tehnologia s-a perfecţionat apărând adevărate
uzine de prelucrare a fierului. La Medzamor, în Armenia, s-a descoperit o aşezare întărită cu cinci
niveluri de locuire, având drept centru o colină brăzdată de văgăuni şi canale înclinate. Este vorba
de o adevărată uzină de prelucrare a fierului (aproximativ 2 500 î.Chr.).
Tehnologia fabricării fierului a pătruns în Europa în mai multe etape şi mai multe căi. Se
vehiculează opinia după care Europa a fost penetrată de această tehnologie pe calea caucaziană
(cimmeriană) prin Armenia, Caucaz şi Ucraina spre Balcani şi zona carpato-dunăreană sau prin
calea anatoliană (elenică) metalurgia fiind adusă pe culoarul tradiţional de pătrundere, Vardar–
Morava, cu o staţie în zona egeeană, penetrând mai apoi spre Iugoslavia nordică şi Europa Centrală.
O altă cale propusă pentru pătrunderea acestei tehnologii este cea mediteraneeană şi nord-africană
(italică) în acest caz producţia se lansează sub impulsul comerţului cu fenicienii, către civilizaţia
etruscă. Un alt grup de autori cred că descoperirea tehnologiei obţinerii fierului este un privilegiu
autohton, unii considerând Transilvania drept unul dintre focarele primare, alţii sudul Germaniei şi
zona de către Franţa, în acest din urmă caz calea de pătrundere, mai târzie, fiind numită celtică.
Oricum, această scurtă înşiruire arată antecedenţa descoperirii acestei tehnologii în favoarea
Orientului şi pătrunderea ei treptată în Europa, în mai multe etape şi pe mai multe căi.
Momentul epocii fierului este cel în care se cristalizează popoarele antice timpurii: tracii nord şi
sud-dunăreni, illyrii, celţii, italicii, iar în zona egeeană civilizaţia şi cultura grecească pe ruinele
celei miceniene şi minoice, după invazia doriană. Civilizaţia şi cultura Greciei antice se va răspândi
şi va influenţa pozitiv spaţiul cultural mediteranean, oriental şi est–european prin emporiile sale
comerciale. Acest moment este cel în care se formează şi civilizaţia romană a cărei evoluţie va fi
vreme de câteva sute ani mai lentă, explodând către anul I î.Chr. Marile mişcări de populaţie din
perioada hallstattiană vor duce la stabilirea unei configuraţii etnice ce-şi va pune amprenta pe toată
dezvoltarea ulterioară a Europei.
În Hallstatt–ul A şi B se răspândesc foarte mult arme precum sabia şi toporul de luptă, semn
sigur al existenţei unor confruntări armate între triburi sau diferiţi conducători locali. Organizarea
războiului devine o funcţie regulată a uniunilor de triburi. Apar centre fortificate de dimensiuni
impresionante (acestea înglobează în interiorul valului de pământ şi a palisadei sute de hectare) ce
vor deveni şi centre social-politice.
Conducătorii şi familiile lor îşi consolidează poziţia privilegiată, desprinzându-se tot mai mult de
masa tribală. Unele grupuri tribale ajung să stăpânească spaţii întinse, iar altele sunt subjugate sau
silite să-şi restrângă teritoriul.
În acest context un rol important l-au avut şi pătrunderea cimmeriană ca şi cea a sciţilor.
Cercetările de până acum duc la concluzia că cimmerienii erau înrudiţi cu tracii sau chiar traci, dacă
nu cumva sunt de origine iraniană. Ei constituie o uniune tribală în nordul Mării Negre şi dislocă în
secolul al VIII–lea î.Chr. pe sciţi. Aceştia sunt dislocaţi, în parte, şi influenţează zona extracarpatică
(sciţii regali) şi intracarpatică (sciţii agatârşi).
În a doua perioadă a fierului, mai ales către sfârşitul acesteia, se concretizează schemele etnice
ale Europei mileniului I d.Chr.
Civilizaţia hitiţilor s-a prăbuşit în timpul unei perioade de confuzie politică, dar rutele comerciale
care făceau legătura dintre statele mari şi mici au continuat să unească toate colţurile lumii
mediteraneene. Chiar şi în acele zile tulburi, oraşe relativ mici, ca Ugarit se bucurau de un mare
prestigiu, datorită importanţei lor comerciale. Conducătorul oraşului Ugarit era un puternic
negustor, care controla mari cantităţi de aur şi o flotă de mai mult de 150 de corăbii. Negustorii din
Ugarit navigau în Cipru, unde făceau comerţ cu vase miceniene. Când regatul hitiţilor s-a divizat în
state mici, în competiţie, lumea mediteraneană estică s-a prăbuşit în haos, dar Ugaritul era, încă,
foarte influent.
Puterea imperială şi micile vase ale regelui, care au menţinut viaţa economică a anului 1 200
î.Chr., erau dominate de sistemul birocratic centralizat al palatului. Acest sistem controla activităţi
foarte specializate, ca, de exemplu, comerţul cu lingouri de sticlă şi podoabe de fildeş, fapt ce
permitea funcţionarea unei economii articulate şi mari concentrări de populaţie.
Infrastructura unui comerţ specializat s-a destrămat, iar puterea elitei orăşeneşti a scăzut. Timp
de 300 ani a existat o perioadă de vid politic, în care suferinţa şi pirateria erau în floare, mările
aflându-se la dispoziţia bandelor războinice cunoscute de arheologi sub numele de popoarele mării.
În Levant, multe grupuri rurale s-a mutat în regiunile montane, pierzând astfel obiceiul de a face
negoţ cu oraşe precum Ugarit şi devenind păstori şi agricultori. Câteva dintre acestea au format
slabe federaţii de oraşe, sate şi grupuri nomade, spre a-şi păstra suveranitatea în faţa unor noi şi
ameninţătoare puteri din exterior, precum asirienii din nordul Mesopotamiei. O astfel de federaţie a
pus bazele statului Israel, care şi-a dobândit propria monarhie şi s-a apărat printr-o reţea de oraşe
fortificate. Între timp, comerţul din estul Mediteranei îşi revenea, iar federaţia din zona de deal s-a
extins spre câmpii, limitată pe de o parte de mare şi deşert, şi în cealaltă parte de puternicele
civilizaţii egipteană şi mesopotamiană. De-a lungul primului mileniu î.Chr., o uşoară redresare
economică s-a făcut simţită. La început, aceştia au acţionat ca mijlocitori în comerţul din Cipru şi
Marea Egee. Curând, însă, corăbiile lor transportau lemn de cedru din Liban spre Cipru şi Nil,
cupru şi fier spre Marea Egee. Oraşe mari, precum Byblos, Sidon şi Tyr şi-au extins aria comercială
până la minele de cositor şi cupru din Spania. Negustorii fenicieni obţineau mari profituri din
comerţul cu vopsea roşie extrasă din scoicile de purpură, folosită intens, mai ales de elite.
Cum Asiria devenise principala putere în Levant prin 800 î.Chr., negustorii fenicieni se aflau
peste tot în zona Mediteranei. Nevoia unui sistem foarte precis de păstrare a datelor a jucat un rol
important în dezvoltarea alfabetului fenician.
Din timpurile sumeriene, oraşul Assur, situat pe fluviul Tigru, în nordul Mesopotamiei fusese o
mare putere în lumea est–mediteraneană. Negustorii din Assur controlau drumuri comerciale
strategice prin deşert şi pe apă, precum şi comerţul în josul râului, spre Babilon şi mai departe.
Imperiul asirian a evoluat spectaculos în secolul IX î.Chr., când o serie de tirani şi-au întins anual
domeniile prin necruţătoare campanii războinice. Aceştia erau monarhi absoluţi care-şi etalau
cuceririle prin înfăţişarea palatelor, trăind într-un lux extraordinar. Toţi erau conştienţi de
necesitatea concretizării politice a cuceririlor lor. Când regele Assurnasirpal şi-a terminat palatul
din Nimrud, pe râul Tigru, a organizat o reuniune cu 1 600 de locuitori ai oraşului, 1 500 de
oficialităţi regale, 47 074 bărbaţi şi femei din întreaga mea ţară şi 5 000 de mesageri străini. Regele
a hrănit mulţimea de peste 69 000 de oameni, timp de zece zile, timp în care oaspeţii săi au mâncat
14 000 de oi şi au consumat mai mult de 10 000 de burdufuri de vin.
Ultimul mare rege asirian a fost Assurbanipal a murit prin 630 î.Chr. Într-un târziu, capitala
asiriană Ninive a căzut în mâinile războinicilor persani şi babilonieni. Timp de 43 ani, puternicul
rege Nabucodonosor al Babilonului a condus Mesopotamia şi a transformat capitala acesteia într-
una din cele mai valoroase oraşe din Orient. Oraşul său, bine fortificat era înfrumuseţat cu palate
uriaşe din cărămidă, cu grădini suspendate, un mare drum procesional şi un uriaş zigurat. În
Babilon a fost adus un mare număr de evrei, ca prizonieri, după ce armatele lui Nabucodonosor au
jefuit Ierusalimul. Imperiul babilonian n-a supravieţuit pentru mult timp după moartea lui
Nabucodonosor, în 556 î.Chr. Armatele lui Cyrus din Persia au cucerit Babilonul în 539 î.Chr.
Lumea est–mediteraneană a trecut sub influenţa unor imperii mult mai mari şi mai puternice ca
până acum, cel iniţiat de Grecia şi cel realizat de Roma.

CAPITOLUL 11
Locuitorii Asiei şi Africii

În timp ce primele state ale lumii se dezvoltau în Orientul Apropiat, societăţile statale bine
organizate se dezvoltau, oarecum independent, în Asia de Sud şi în Orientul Îndepărtat. Mai târziu,
ele apar în sud-estul Asiei şi în Africa, la sud de Sahara. Trebuie să descriem aceste societăţi şi
relaţiile dintre ele.
Asia de Sud: civilizaţia Harappa (2 700-1 700 î.Chr.).
Râul Indus, pe malurile căruia a luat naştere civilizaţia indiană, izvorăşte din înzăpeziţii munţi
Himalaya din sudul Tibetului şi coboară 1 609 km prin Kashmir, înainte de a ieşi în câmpiile
pakistaneze. Aici, ca şi în Mesopotamia şi pe valea Nilului, solurile fertile inundabile jucau un rol
important în dezvoltarea societăţii statale organizate. În fiecare an, între lunile iunie şi septembrie,
râul ce izvorăşte în munţii îndepărtaţi ajunge în câmpii, inundând mii de hectare de pământ arabil şi
depunând o mare cantitate de mâl, purtat de ape, ca îngrăşământ natural, pe solul îndeajuns de
moale pentru a fi cultivat fără a apela la ajutorul obiectelor de metal.
După anul 3 000 î.Chr., sute de aşezări săteşti s-au împrăştiat de la un capăt la altul al câmpiei,
pe valea Indusului. Multe dintre ele erau mici oraşe fortificate, cu drumuri construite strategic
deasupra nivelului maxim inundabil, dar cât mai aproape de râu cu putinţă. În următorii 500 ani,
câmpia văii Indusului a fost transformată de canalele de irigare şi îndiguiri, într-un peisaj artificial.
Evident, liderii acestor noi comunităţi erau căpeteniile războinice, negustorii, preoţii şi
conducătorii de neam, care jucau rolul unor intermediari între oameni şi zei. Ei aveau o filozofie
proprie, conform căreia omenirea face parte dintr-un univers bine ordonat, care ar putea fi
conservat printr-o neîncetată trudă şi prin subordonarea ambiţiilor individuale unui ţel comun. Nu
se ştie când s-a dezvoltat această filozofie primitivă, dar se pare că este la fel de veche ca însăşi
agricultura, întotdeauna o activitate riscantă în zonele subtropicale. Civilizaţia Harappa, numită
după vechiul oraş situat în valea Indusului, Harappa, s-a dezvoltat începând cu anii 2 700 î.Chr.
Primii Harappa locuiau în sate mici, la altitudine joasă, lipsite de metale şi în condiţii de mediu
toride. Pământurile nu puteau fi cultivate cu eficienţă, iar comerţul era posibil doar înspre nord, în
munţii Beluchistanului de Sud, din Vestul Pakistanului.
Timp de mii ani, locuitorii de aici au obţinut metale, pietre preţioase şi lemn din munţi, oferind
în schimbul acestor bunuri lână, grâne şi plante textile. De asemenea, în fiecare iarnă, turme de
capre şi oi coborau din păşunile alpine spre zonele mai joase şi mai calde. Această interdependenţă
între munte şi câmpie, i-a conectat pe oamenii din câmpii la drumurile comerciale ce traversau
munţii spre podişul Iranului.
Civilizaţia Harappa a evoluat devenind foarte repede o civilizaţie complet matură, între anii 2
700-2 500 î.Chr., ca urmare a schimbării semnificative a comerţului sumerian. După 2 500 î.Chr.,
locuitorii Mesopotamiei obţineau multe din produsele necesare din trei state străine: Dilmun, situat
pe insula Bahrein, din Golful Persic, Magan, un port mai spre est şi Melukka, situat la o distanţă
considerabilă. Probabil că Melukka era în regiunea văii Indusului o piaţă de desfacere a comerţului
sumerian, cu carneol, mobilă, aur, argint, fildeş, uleiuri etc. Ei dădeau aceste bunuri în schimbul
cerealelor, lemnului de cedru, hainelor şi pieilor. Acest comerţ, aflat în continuă creştere, care
aducea bunuri atât din valea Indusului, cât şi din munţi, a constituit un factor primar în constituirea
civilizaţiei Harappa.
Sunt cunoscute cel puţin cinci oraşe Harappa, toate prevăzute cu citadele construite cu grijă şi
având reţele de drumuri. Cele mai mari erau două: Harappa şi Mohendjo-Daro, ambele constituite
pe coline artificiale, înălţate deasupra nivelului maxim inundabil al apropiatului Indus, fiecare
adăpostind nu mai puţin de 40 000 de oameni. Oraşele sunt în contrast evident cu împrejurimile
urbanizate ale oraşelor sumeriene întărite. O mare citadelă se află în partea vestică a fiecărui oraş,
dominând străzile de dedesubt. Aici trăiau conducătorii, protejaţi de puternice fortificaţii şi
îndiguiri contra inundaţiilor. Citadela din Mohendjo-Daro se înalţă la 12,2 m deasupra câmpiei,
fiind înconjurată de puternice îndiguiri şi de un zid prevăzut cu turnuri de apărare. Clădirile
publice de pe culme înconjoară o sală susţinută cu stâlpi în suprafaţă de aproape 27,4 m2, probabil
un loc în care conducătorul primea în audienţă petiţionarii şi oficialităţile aflate în vizită.
Conducătorii fiecărui oraş priveau în jos, spre reţeaua stradală orientată N–S. Cea mai lată arteră
principală E–V era de 9,1 m lăţime, străzile secundare fiind doar jumătate pe atât şi nepavate. Sute
de case standard, maro-gălbui (mohorâte, lipsite de strălucire) aveau faţada de cărămidă orientată
spre străzi şi alei. Existau şi câteva case impresionante, cu două şi chiar trei niveluri, cu balcoane
din lemn, ce dădeau mai degrabă spre curte decât spre stradă, cum era în Ur–ul sumerian. Existau
bazaruri şi mici magazine. Aici, brutarii, arămarii, ţesătorii, olarii şi alţi lucrători specializaţi îşi
confecţionau mărfurile. Autorităţile oraşului asigurau oamenilor din popor şiruri după şiruri de
case standard, cu câte două camere. Aceştia făceau, în schimb, munci de rutină, însă importante
prin faptul că se păstra activ sistemul bazat pe muncă intensivă. Cu atâta mână de lucru
nespecializată şi cu o aprovizionare alimentară bogată, nu exista nici un pic de interes faţă de
înnoirile tehnologice şi se pare că nici doctrinele religioase nu încurajau o schimbare la nivel
cultural. Societatea Harappa era organizată în diferite clase sociale şi probabil într-o ierarhie care
limita flexibilitatea socială şi asigura o identitate particulară în afara graniţelor familiei. Acest
sistem, bazat pe caste, avea să supravieţuiască în societatea indiană până în timpurile moderne. Nu
ne sunt cunoscute numele regilor Harappa, deoarece nu ne-au lăsat nici un portret şi niciodată nu
şi-au lăudat acţiunile. O figurină în calcar din Mohendjo-Daro îl reprezintă pe un bărbat bărbos şi
cu buze groase, uitându-se fix la lume, prin ochii întredeschişi. Acesta pare a se fi retras în
meditaţie, probabil detaşat de problemele lumeşti. Singurul indiciu al poziţiei sale sociale este un
umăr dezgolit, semn al stimei în timpul vieţii lui Buda, mai bine de 1 000 ani mai târziu. Nu apare
nimic din militarismul înflăcărat al regilor asirieni sau din slugarnica glorificare a faraonilor.
Valea Indusului a fost nucleul civilizaţiei Harappa, dar aceasta nu a reprezentat decât o parte din
marea şi mai variata dezvoltare a societăţii ale cărei influenţe s-au extins asupra unei suprafeţe
vaste, atât în câmpiile, cât şi în munţii care constituie astăzi statul Pakistan. Civilizaţia Harappa nu
a fost una de orăşeni, ci de agricultori, care legau şi o imensă reţea de drumuri comerciale
regionale. Aceste drumuri se întindeau mult în interiorul Afganistanului şi în podişul Iranian, în
Armenia şi pe rutele maritime, până în Golful Persic.
Declinul civilizaţiei Harappa (1 700 î.Chr.). Civilizaţia Harappa a atins apogeul în anii 2 000
î.Chr., chiar înainte de apariţia Regatului Nou în Egipt. Trei secole mai târziu, Harappa şi
Mohendjo-Daro erau abandonate. Nu se cunosc motivele decăderii care a corespuns cu o explozie
de aşezări rurale înspre sud. Probabil, urmarea schimbărilor în activitatea comercială sau doar
lipsa de activitate din partea conducătorilor oraşelor le-a îngreunat adaptarea la noile condiţii de
viaţă, dar acestea nu sunt altceva decât simple presupuneri. Partea rurală a civilizaţiei Harappa a
prosperat în regiunile periferice, timp de aproximativ două secole. Apoi, în 1 500 î.Chr., nomazii
Aryan au năvălit în valea Indusului dinspre nord distrugând societatea autohtonă. Între timp,
Harappa începuseră să creadă într-o serie de filosofii şi teorii, care au reprezentat unul din
fundamentele istoriei indiene ulterioare. Civilizaţia Harappa a evoluat, în parte, datorită condiţiilor
locale politice, sociale şi economice şi, de asemenea, ca urmare a legăturilor comerciale tot mai
strânse cu Mesopotamia.
Începând cu anul 2 000 î.Chr., Asia de Sud reprezenta o parte dintr-o mai vastă lume economică
şi politică ce se întindea de la Marea Egee până în sub–continentul indian, legată de aceasta printr-o
continuă schimbare a cererilor de bunuri materiale. Departe, spre nord şi vest, lua naştere o altă
categorie de ţări, aflate în competiţie: regatul civilizaţiei Shang, din nordul Chinei.
China. Civilizaţia Shang (1 766-1 122 î.Chr.).

Vechile legende chinezeşti ne vorbesc despre fondarea, prin 2 700 î.Chr., a civilizaţiei nordice de
către împăratul Huang Di. În acea vreme, agricultorii localnici trăiau sub conducerea unor familii
nobile, aflate în competiţie, care se trăgeau din vechi şefi de state. Conducătorii lor, războinici,
trăiau în oraşe apărate de ziduri, lângă râul Huang-Ho – Xia, Shang şi Zhou – fiecare familie regală
era înrudită cu rivalii săi prin căsătorie, alianţe bine închegate şi legături de rudenie. Fiecare s-a
impus, cedând ulterior în faţa vecinilor. Spre exemplu, legendele vorbesc despre conducătorul
familiei Xia, numit Yu cel Mare, care şi-a câştigat puterea, prin anul 2 200 î.Chr., prin dibăcia sa
militară şi prin cunoştinţele sale cu privire la prevenirea inundaţiilor.
Prin anul 2 700 î.Chr., câteva sate din nord şi sud au devenit centre importante conduse de şefi de
neam foarte puternici, precum Yu cel Mare. Avem dovezi că exista o nouă ordine socială, de vreme
ce câteva aşezări din acea vreme conţin morminte pompoase, împodobite cu podoabe din jad şi
obiecte de ceremonie. O parte a şefilor erau războinici care-şi atacau duşmanii şi le îngropau
corpurile după ce-i omorau. Dar puterea lor se baza, probabil, pe marea lor forţă spirituală, căci
erau maeştri în prezicerea viitorului şi în comunicarea cu strămoşii.
Odată cu creşterea densităţii populaţiei şi dezvoltarea tehnicii agricole, atât în nord cât şi în sud,
variatele culturi agricole regionale din China erau legate prin acţiuni comerciale complexe care
schimbau materii prime, bunuri de consum, precum şi alte mărfuri la distanţe mari. Ca şi în
Orientul Apropiat, această interdependenţă dintre regiuni a stimulat dezvoltări similare în domeniul
cultural şi tehnologic în multe părţi ale Chinei. Aceste înnoiri priveau metalurgia cuprului şi
bronzului (dezvoltată independent de cea din vest), construirea de ziduri de apărare a oraşelor şi
foarte răspânditelor fortificaţii. Noi şi puternice ritualuri s-au răspândit, cum ar fi o cosmologie ce
avea la bază animale şi păsări, ca şi folosirea forţelor divine pentru a comunica cu străbunii şi
pentru a prezice viitorul.
În localitatea Longshan, de pe fluviul Huang-Ho, arheologii au găsit duzini de oase de bour
(omoplaţi) crăpate, folosite în ritualurile divine. Când era pusă o întrebare strămoşilor, proorocul
lovea osul cu o bucată de metal, cauzând crăparea acestuia. Răspunsul străbunilor era citit de pe
aceste crăpături. Un profet priceput putea controla mărimea şi direcţia crăpăturilor. Astfel, se
asigura un conducător competent, cu o metodă folositoare şi foarte eficientă de a da sfaturi.
Neaprobarea proorocirii putea fi privită şi ca trădare. Câţiva oameni de ştiinţă sunt de părere că o
parte din acele crăpături au devenit prototipul unor scrieri simple chinezeşti, care au evoluat mai
apoi în scrieri elaborate.
Toate divinaţiile oficiale erau închinate străbunilor nobili care jucau rolul de intermediari între
omenire, strămoşul de bază şi fiinţa supremă, conducătorul cerului şi creatorul Shang Di. Regele
era capul tuturor ramurilor familiilor, care porneau dinspre persoana sa către nobilime şi apoi către
oamenii simpli. Aceste legături reale şi vinovate constituiau miezul civilizaţiei chineze, pentru că
obligau ţăranii să asigure muncă şi hrană conducătorilor lor.
Civilizaţia Shang (1 766-1 122 î.Chr.). Dinastia de conducători Shang a condus prima civilizaţie
a Chinei, între aproximativ 1 766 şi 1 122 î.Chr. Oasele prezicătoare şi alte surse istorice ne arată
că şefii Shang trăiau în cel puţin şapte capitale, situate în apropierea cursului mijlociu al fluviului
Huang-Ho. Ao, cea mai cunoscută din aceste aşezări regale a fost cucerită în aproximativ 1 560
î.Chr. Aceasta era un teren vast, îngrădit, ce cuprindea între ziduri o suprafaţă de trei km2.
Fortificaţiile de aici au fost construite în aproape 20 ani.
În anii 1 000 î.Chr., capitala s-a mutat în zona Anyang, unde va rămâne până în momentul
decăderii dinastiei Shang, mai bine de 250 ani mai târziu. Noul domeniu regal consta într-o reţea de
aşezări, palate, sate şi cimitire, în suprafaţă de mai bine de 250 de km2. Nucleul acestei aşa-numite
capitale era la Xino-tun, unde 53 de case lungi, rectangulare, din pământ şi lemn serveau ca
reşedinţe familiilor nobile. O zonă importantă din terenul regal îngrădit era reprezentată de două
şiruri de temple şi o succesiune de cinci porţi ceremoniale. Constructorii au îngropat animale,
oameni şi chiar care de luptă în apropiere, probabil pentru a sfinţi mormintele. În anii ‘30,
arheologii chinezi au dezgropat 11 morminte regale de lângă aşezare. Cel mai cunoscut mormânt
este o groapă în formă de cruce, de aproximativ 10 m adâncime şi cu pereţii puţin înclinaţi. Patru
cărări duc de la suprafaţă spre fiecare parte a gropii. Sicriul conducătorului necunoscut este aşezat
într-o încăpere din lemn. El a fost însoţit de vase superbe din bronz şi podoabe din scoici, os şi
piatră. De asemenea, s-au descoperit sclavi şi alte fiinţe sacrificate, capetele acestora fiind aşezate
într-un loc, iar corpurile în altul. Duzini de oameni au fost decapitaţi, dezmembraţi sau mutilaţi, iar
apoi îngropaţi în mormintele mici din apropiere.
Fiecare nou rege chinez rămânea la putere prin vitejia unei armate puternice. Societatea Shang
era organizată după reguli militare, astfel încât armata permanentă regală putea fi suplimentată în
orice moment cu mii de recruţi. regii se aflau adeseori la război, punând capăt răzvrătirilor rivalilor,
apărându-şi graniţele sau pornind la atac în căutare de prizonieri de război, care să servească la
sacrificii, ca victime. Mormintele arată că pedestraşii purtau un arc şi săgeţi, halebarde, scut, cuţit
şi piatră ascuţită pentru ascuţit.
Armatele civilizaţiei Shang aveau care de luptă din lemn trase de doi cai. Vizitiul conducea carul
dintr-un scaun împletit din răchită, cu lăţimea între 0,9-1,2 m. Dinastia Shang a căzut, prin anul 1
000 î.Chr., în mâinile vecinilor Zhou. Cuceritorii nu au pus bazele unei noi civilizaţii. Mai degrabă
ei au preluat reţeaua deja existentă de oraşe şi au încorporat-o propriul stat, schimbând nucleul
puterii politice şi economice spre sud şi vest, departe de Anyang, în fertila vale Wey, lângă oraşul
modern S’ian. Până atunci, influenţa civilizaţiei Shang se extinsese mult înspre sud şi de-a lungul
coastei de est a Chinei. Civilizaţia Zhou şi-a împărţit domeniile în variate provincii aproape
independente, care s-au luptat între ele timp de secole. Doar în 221 î.Chr., marele împărat Huang Ti
a unit China într-un singur imperiu. Acum, negustorii răspândeau influenţa chineză departe în Sud-
estul Asiei, unde interesele chinezeşti se ciocneau cu acelea ale negustorilor indieni, ce făceau
comerţ înspre est.
Asia de Sud-est.
Începând cu anul 2 000 î.Chr., societăţile statale bine organizate au înflorit în multe părţi din
Orientul Apropiat, în sudul Asiei şi în China. Instituţiile politice şi sociale ale acestor societăţi
variau foarte mult de la o zonă la alta, dar toate arătau o tendinţă spre o mai mare implicare politică
în regiuni mult mai întinse. Această orientare a primat în Imperiul roman, în vastul Imperiu
Chandragupta din India, care unea Valea Indusului de cea a Gangelui într-un singur regat, şi-n
China unificată de împăratul Huang Ti. Aceste trei imperii erau perfect conştiente de puterea
proprie şi de a celuilalt. Romanii făceau comerţ cu India şi îşi păstrau avanposturi acolo, iar
mătasea chinezească ajungea în zona mediteraneană. Influenţele economice, politice şi religioase
ale acestor imperii diferite au trecut cu mult peste graniţele propriilor domenii. Printre regiunile
afectate au fost Asia de Sud–est şi Africa de la sud de Sahara.
Creşterea puterii statelor din Sud-estul Asiei (200-600 d.Chr.).
Cultura de orez şi metalurgia bronzului erau binecunoscute pretutindeni în Asia de Sud-est în
momentul apariţiei civilizaţiei Shang în nordul Chinei. Dar, din motive necunoscute, numai prin
anul 200 d.Chr. şi-au făcut apariţia în această regiune societăţile statale bine organizate. O mare
parte a Vietnamului a ajuns sub dominaţia împăraţilor chinezi din dinastia Han, în 111 d.Chr. În
acelaşi timp, importantele reţele de comerţ marin din Sud-estul Asiei au fost incorporate vastelor
drumuri comerciale oceanice care porneau din China, în est, spre malurile Mării Roşii şi coasta de
est a Africii, în vest.
Dincolo de India, comerţul era dominat de negustori indieni care au penetrat adânc în
arhipelagul Asiei de Sud-est. Acolo ei erau în contact cu marinarii chinezi care transportau bunuri
spre coasta de sud a Chinei. Aceste contacte erau posibile pentru că împăratul roman Vespasian a
interzis exportul metalelor preţioase din imperiul său în 70 d.Chr., obiecte din aceste metale fiind
necesare conducătorilor Indiei pentru valoarea lor economică şi religioasă. Ca urmare, comerţul
indian cu aur şi mirodenii cu Sud-estul Asiei s-a dezvoltat spectaculos în secolele ce au urmat.
Năvala negustorilor indieni în Sud-estul Asiei a adus nu numai produse noi, dar şi noi
convingeri filosofice, sociale şi religioase. Inevitabil, căpeteniile aşezărilor comerciale au preluat
multe obiceiuri de la străini. În câteva secole, regatele aveau o cârmuire realizată conform ideilor
hinduse sau budiste, cu privire la ordinea socială şi guvernarea pe principiul divinaţiei.
În curând, numeroase oraşe–stat au înflorit de la un capăt la altul al Asiei de Sud-est. Cel mai
puternic a fost Tunan, un imperiu comercial al secolelor III-IV î.Chr., care s-a extins de-a lungul
deltei Mekong în Vietnam şi în interiorul Cambodgiei. Legendele chinezeşti vorbesc despre un port
la o mie de râuri, despre un bogat comerţ cu bronz, aur, argint şi mirodenii. De asemenea, vorbesc
despre vaste lucrări de drenaj şi irigaţii care au transformat rapid o mare parte a deltei Mekong, din
mlaştini într-un pământ agricol foarte bun. Cea mai mare parte a locuitorilor trăiau în mari oraşe–
insulă, fortificate cu săpături şi şanţuri cu apă mişunând de crocodili. Fiecare mare aşezare era un
port cu deschidere la ocean şi către ceilalţi vecini printr-o reţea de canale artificiale. În secolul VI
d.Chr., brahmanii indieni au adus din Funan cultul Shiva, divinitatea care avea să devină un simbol
al domniei realizate pe principiul divinaţiei.
Civilizaţia Khmer (600-1 500 d.Chr.).
Odată cu prăbuşirea Funan–ului, puterea economică şi politică s-a transformat în centrul
Cambodgiei. O mare parte a anului, lacul din această zonă este format dintr-o serie de bălţi
noroioase, drenate de râul Tonk Sap, care se varsă în fluviul Mekong. Între lunile iunie şi ianuarie,
viiturile schimbă cursul râului şi transformă mlaştinile într-un lac imens. Marele lac a fost o zonă
atât de favorabilă culturii orezului şi pescuitului, încât malurile sale au cunoscut o densitate a
populaţiei mult mai mare decât chiar în delta irigată, unde Funan–ul înflorise. Aici, statul Chenla a
prosperat timp de două secole, după 611 d.Chr., până când primul dintr-un şir de regi ambiţioşi din
civilizaţia Khmer a preluat puterea şi s-a autoproclamat conducător suprem. Primul dintre aceşti
conducători, Jayavarman al II–lea, a fost încoronat în 802 d.Chr. Oricine, fie nobil, mare preot sau
om de rând trebuia să se subordoneze ambiţiilor lui de a transmite din generaţie în generaţie
existenţa conducătorilor supremi pe pământ şi în viaţa de apoi. Strategia de guvernare a lui
Jayavarman al II–lea a fost atât de abilă, încât el a condus timp de 45 ani. Timp de trei secole,
fiecare dintre urmaşii acestuia a condus un stat foarte bine controlat, ce dirija fiecare aspect al vieţii
khmerilor, de la agricultură până la problemele de război, viaţa economică şi ritualurile publice sau
private. În locul unei civilizaţii austere, precum cea Harappa, această unică metodă de guvernare,
după principiul divinaţiei khmerilor a dat naştere unei societăţi cu o credinţă oarbă în regi puternici,
care purtau cultul bogăţiei, bunurilor şi al preamăririi propriei persoane, până la limite de
neimaginat. Mii de supuşi au trebuit să construiască temple impunătoare şi palate doar pentru
plăcerea regelui. Din toate aceste edificii regale, cel mai cunoscut este Angkor Wat, construit în 1
200 d.Chr. La 152 / 1219 m de acesta se află cea mai mare construcţie religioasă din lume, mai
mare chiar decât Vaticanul. Angkor Wat a fost construit pe trei suprafeţe ridicate, la care accesul se
făcea pe o şosea pavată de 152 m, peste un şanţ cu apă. 6,4 km de ziduri închid templele. Întregul
edificiului constă din turnuri, pavilioane, scări şi camere centrale, înconjurate de lungi galerii
deschise, împodobite cu mai mult de 1 219 m de ornamente în relief, cioplite şi şlefuite. Aici sunt
reprezentaţi dansatori, sute de elefanţi şi soldaţi în drum spre război. Conducătorul suprem
călăreşte un elefant regal, fiind înconjurat de sclavi şi războinici. Fiecare detaliu al acestei clădiri
nemaipomenite reproduce o parte din lumea cerească, cel mai înalt turn înfăţişând muntele cosmic,
Neru, unde trăiau zeii, iar şanţul cu apă oceanul care înconjura lumea. Cheltuielile cu clădirea
Angkor Wat şi capitala din apropiere, Angkor Thom, au fost atât de mari încât i-a secătuit pe
khmeri. După 1 218 d.Chr., societatea, vlăguită, nu a mai construit temple din piatră. Nu mai existau
resursele necesare pentru a susţine oştile sau a menţine marile lucrări de irigaţii pe Tonk Sap. Odată
ce imaginea conducătorului suprem a fost pusă sub semnul întrebării de vecinii războinici, imperiul
a fost condamnat. Angkor Thom a fost cucerit de armatele străine în aproximativ 1 430 d.Chr., iar
şefii supremi şi lucrările lor au ajuns curând doar o vagă amintire.
Vechi regate africane.
Coasta nord-africană fusese mult timp un punct de staţionare pentru comercianţii maritimi din
estul Mediteranei, în special pentru fenicieni. Ei au fost cei care au întemeiat coloniile-port în
locurile în care se află acum Algeria si Marocul. Coloniştii au intrat în contact cu nomazii care
comercializau sare din interiorul Saharei. Ei au intrat, pe rând, în legătură cu triburile de negri care
trăiau in sudul deşertului care au schimbat sare pe aramă, aur, fildeş şi alte materiale neprelucrate.
La început, acest comerţ a fost sporadic, dar domesticirea cămilei în timpurile romane a
revoluţionat contactele peste deşert. Cămilele sunt perfect adaptate la călătoriile prin deşert, în aşa
fel încât negustorii nord–africani au putut organiza caravane regulate care au traversat Sahara, de la
Mediterana la Africa Vestică tropicală. Până în timpul lui Christos, comerţul saharian era legat de
cel al lumii mediteraneene. Aurul şi fildeşul african au devenit importante surse ale bogăţiei
Europei medievale.
Nimeni nu ştie când au descoperit marinarii ciclurile vânturilor musonice ale Oceanului Indian.
Musonul de nord-est aduce marinari în Africa iarna. Apoi, vara, musonul de nord-vest îi întoarce la
destinaţia lor. Aceste cicluri sunt atât de regulate – precise – încât un vas poate călători din India în
Arabia sau în estul Africii, şi înapoi, în 12 luni. Vânturile musonice erau cunoscute şi navigatorilor
egipteni şi greci până în anul 100 î.Chr., când Oceanul Indian era parte a vastelor reţele comerciale
care au legat China cu lumile asiatice, sud-estice si mediteraneene. Exista o cerere nesăţioasă pentru
fildeşul african, aur, argint, fier şi sclavi în Arabia şi India.
Bărcile arabe, vase care navigau pe vânt slab, aduceau pe coasta est–africană încărcături de
bumbac indian, sfori de mărgele ieftine de sticlă, porţelan chinezesc şi alte bunuri exotice. Acolo le
comercializau pe fildeş şi alte materiale neprelucrate aduse în porturile şi oraşele de pe coasta
precum Manda, Lamu şi Kilwa. De pe coastă, mici grupuri de comercianţi călătoreau departe în
interior, de-a lungul căilor dintre sate, dezvoltând contacte si relaţii comerciale care aveau să reziste
multe secole. Până în anul 300 î.Chr. sfori scurte de mărgele indiene de sticlă erau purtate de sătenii
din inima Africii Centrale, la mai mult de 600 de mile de Oceanul Indian.
Răspândirea fierului (300 î.Chr.-250 d.Chr.).
Comerţul saharian a fost acela care a adus fierul si prelucrarea lui la sud de deşert pentru prima
dată în sec. al IV-lea î.Chr. Mai mult un metal utilitar decât unul decorativ, şi ideal pentru
curăţarea pădurii tropicale şi pentru agricultură, fierul s-a răspândit repede prin Africa sub-
sahariană pe măsură ce economiile bazate pe agricultura s-au impus pentru prima dată. Agricultorii
se stabiliseră în regiunea Marilor Lacuri est-africane până în ultimele secole î.Chr. şi pe malurile
râurilor Zambezi şi Limpopo în perioada de început a erei creştine. Nou–veniţii au absorbit, eliminat
şi izgonit triburile de vânători indigeni. Astăzi, aceste populaţii de vânători supravieţuiesc numai în
zonele care sunt prea aride pentru agricultură, cum este deşertul Kalahari din sudul Africii.
Agricultorii au folosit metode simple de agricultură care necesitau selecţia atentă a solurilor
fertile şi o largă suprafaţă de teren. Solurile tropicale africane sunt în cea mai mare parte de
fertilitate moderată şi multe zone ale continentului sunt infestate cu musca tse-tse, o insectă a cărei
înţepătură este fatală vitelor şi periculoasă în cazul oamenilor (boala somnului). Sigur că aceşti doi
factori au făcut ca mult din pământul prielnic pentru agricultură să fie cultivat foarte repede. Aceste
populaţii de agricultori au fost strămoşii multor culturi actuale de vorbitori ai limbii Bantu din
Africa tropicală, ca Tonga din Zambia şi Sotho din Zimbabwe. Acestea erau societăţi rurale
egalitariste, organizate după gradele de rudenie.
Regatele Ghana, Mali şi Songhay.
Pe parcursul primului mileniu d.Chr. comerţul cu aur din Sahara a continuat să se extindă treptat
în special cu răspândirea unei noi religii – Islamismul. Fondatorul ei, profetul Mohamed, a murit în
632 d.Chr., după ce fondase un crez religios care i-a inspirat pe succesorii săi la mari cuceriri.
Aceştia au trecut prin Egipt şi prin Africa de Nord la jumătate de secol de la moartea profetului.
Comerţul saharian a trecut în mâinile islamismului la sfârşitul primului mileniu al erei noastre, o
dezvoltare care a adus ştiutorii de carte şi mult-umblaţii geografi arabi în ţinuturile de la sud de
Sahara. Aici geograful Al-Bakri a descris regatul Shanei, atât de bogat în aur că se spunea că regele
avea o pepită de aur mare cât o pietroaie. Regatul Shanei a ocupat limitele nordice ale văilor râului
purtător de aur ale Nigerului şi Senegalului. Nimeni nu ştie când a luat fiinţă, dar regatul a fost
descris de scriitori arabi în secolul al VIII-lea d.Chr. Ghanezii au prosperat datorită aurului,
fildeşului şi comerţului cu sare. Au exportat nuci kola (folosite ca stimulent fizic) şi sclavi. În
schimb, ei şi succesorii lor au primit haine, bunuri din piele prelucrată, mărgele de sticlă şi arme.
Al-Bakri spunea despre regele Ghanei că era capabil să pună 200 000 de oameni în câmp (la
muncă), dintre care 40 000 erau sclavi. Cifra pare impresionantă, dar conducătorul prezida o alianţă
largă între conducători lipsiţi de importanţă şi oraşe mici care adunau mulţi oameni. Ghana s-a
dizolvat în triburile care îl constituiau în timpul secolului al XI-lea. Au urmat apoi două secole de
certuri neîncetate până când regatul Mali a luat fiinţă din iniţiativa unui conducător capabil numit
Sundiata. Sundiata a venit la putere în jurul anului 1 230 d.Chr. şi a înfiinţat noua lui capitală la
Mali pe râul Niger. Un secol mai târziu, regatul Mali s-a extins asupra unei mari părţi din teritoriul
Africii de Vest sub-sahariene. Faima regilor din Mali s-a răspândit peste tot în lumea islamică.
Oraşul Tombuktu, situat pe marginile vestice ale Saharei a devenit nu numai un faimos centru de
caravane dar şi un celebru spaţiu de învăţătură islamică. Toată această prosperitate era bazată pe
comerţul cu aur şi fildeş. Aurul din Mali a împodobit nu numai mult din lumea islamică ci şi
visteriile regilor europeni. Mali şi vecinii săi mai puţin importanţi au asigurat nu mai puţin de două
treimi din aurul Europei înainte ca Cristofor Columb să navigheze spre Lumea Nouă. Lingourile
preţioase şi pulberea treceau spre nord, peste Sahara, din locuri precum Gao şi Tombuktu la Fez în
Maroc şi apoi în Spania, şi prin Tripoli în porturile italiene. Transportul de aur era sporadic şi
ajungea târziu, dar timp de câteva secole Mali şi succesorul său Songhay au controlat transporturile
de aur.
Conducătorii islamici ai regatului Mali au guvernat cu puteri supreme acordate de Allah şi au
condus provinciile cucerite prin aleşi religioşi, foarte atent selectaţi sau chiar prin sclavi inteligenţi,
aleşi pentru loialitate si convingerea lor politică. Islamismul furniza o sursă de administratori
ştiutori de carte temeinic instruiţi, care credeau că stabilitatea politică rezulta din eficacitatea
guvernării şi din practicile comerciale înţelepte. Regele malian Mansa Musa a fost atât de încrezător
încât şi-a părăsit regatul şi a traversat Sahara într-un lung pelerinaj spre Mecca în 1 324. El şi suita
sa bogată au cheltuit atât de mult în Cairo că preţul aurului a fost depreciat pentru câţiva ani. Cam
după un an, Mansa Musa a adus marele centru comercial de la Gao pe râul Niger sub controlul său.
Conducătorii din Gao au detestat controlul malian şi s-au eliberat de sub jugul său în 1 340,
întemeind un regat rival Songhay. Noul stat a prosperat pe măsură ce o serie de conducători capabili
şi-au extins domeniile. Foarte cunoscut între ei a fost Sonni Ali, care a extins frontierele Songhay–
ului departe de Sahara şi adânc în interiorul teritoriului Mali între 1 464 şi 1 494, monopolizând o
mare parte a comerţului cu aur şi fildeş în acelaşi timp.
Songhay era în culmea puterilor când Columb a debarcat în Lumea Nouă. Europa a căpătat noi
surse de metale preţioase care au triplat cantitatea de aur şi argint care circula în Europa, în
jumătate de secol. Producţia anuală a Americii era de zece ori mai mare decât cea din restul lumii.
Comerţul saharian de aur a decăzut brusc. Oraşe precum Gao şi Tombuktu, precum şi regatul
Songhay se prăbuşiră într-o obscuritate parţială. Până în anul 1 550 d.Chr., Songhay se prăbuşise
pentru că centrul puterii politice s-a mutat în sud, în pădurile tropicale şi regiunile de coastă care
sunt acum Ghana, Nigeria şi Coasta de Fildeş, unde vasele europene făceau comerţ cu aur, fildeş şi
sclavi.
Regatele Zimbabwe şi Karanga (1 100-1 500 î.Chr.).
Cea mai răspândită marfă a comerţului Oceanului Indian era fildeşul de elefant. Fildeşul african
este mai moale şi mai uşor de cioplit decât fragilul fildeş al elefantului indian. Fildeşul a alimentat
o piaţă înfloritoare pentru podoabele nupţiale hinduse pe tot teritoriul Indiei. Acest comerţ vechi a
fost bine rânduit până la sfârşitul primului mileniu d.Chr. şi a continuat să prospere mult timp după
descoperirea Americilor. Până în anii 1 100 d.Chr., o fâşie de mici oraşe islamice au înflorit de-a
lungul coastei din Somalia în nord până în Kilwa în Tanzania sudică, în sud. Ei au format o
civilizaţie de coastă diferită care se baza în întregime pe comerţul Oceanului Indian. Din locuri
precum insulele Kilwa şi Zanzibar porneau mici caravane la drum spre interior, ducând boccele de
bumbac, mărgele de sticlă şi mii de scoici de mare de pe plajele Oceanului Indian. Acestea din
urmă erau preţuite ca podoabe. Acest comerţ era unilateral, în termeni comerciali stricţi, pentru
mărgelele de sticlă, îmbrăcămintea ieftină şi alte obiecte de lux percepute ca prestigioase în
interiorul african valorau o fracţiune infimă din pulberea de aur, lingouri de aramă, fildeş şi sclavi
care au alimentat comerţul maritim al unui întreg ocean. Mult aur est–african a provenit din zonele
înalte dintre râurile Zambezi şi Limpopo în Africa sudică. Cel mai important port comercial era în
Sofala, chiar în sudul deltei râului Zambezi. Comercianţii de pe coastă au făcut troc cu populaţiile
Karanga care erau agricultori şi păstori organizaţi în mai multe regate puternice conduse de
conducători ereditari. Aceşti şefi au dobândit şi au păstrat puterea politică controlând sursele de
aramă, aur şi fildeş şi redistribuind mărfuri de import de pe coastă, supuşilor lor. Şefii Karanga au
fost, de asemenea, lideri spirituali importanţi care au acţionat ca intermediari între popor şi spiritele
lor ancestrale. Ei au fost adeseori şamani, persoane cu importante puteri de aducere a ploii. Unul
dintre aceşti şefi a construit o importantă capitală, din piatră, la Zimbabwe. Marea sa împrejmuire
cu pereţi masivi zidiţi se află în umbra unui deal jos, la capătul unei văi care aduce vânturi umede şi
ceaţă în sus, de la îndepărtatul Ocean Indian. Aici, şeful şi preoţii lui făceau ceremonii de aducere a
ploii şi comunicau cu strămoşii. Tot aici, şeful făcea comerţ cu grupuri de negustori ocazionali de
pe coastă care erau in vizită, probabil bărbaţi care erau jumătate arabi, jumătate africani. Nu exista
nici o dovadă că şefii din Zimbabwe era centrul unui veritabil regat indigen african. În Zimbabwe au
fost recunoscute cel puţin cinci stadii de ocupaţie, cel mai timpuriu datând din secolul al IV-lea
î.Chr. Prima aşezare a fost un sat umil, celelalte patru ocupaţii au construit progresiv îngrădiri de
piatră mai complicate şi ziduri de susţinere. Apogeul atins de civilizaţia Zimbabwe este între anii 1
350-1 450 d.Chr., chiar înainte ca europenii să ajungă pe coastă. Aşezarea a fost abandonată cândva
după anul 1 450 d.Chr., când iarba de păscut şi pământul cultivabil au devenit sărace.
Toate aceste regate indigene africane s-au dezvoltat ca răspuns la şansele politice şi economice
venite din afară. Dar instituţiile lor sociale, politice şi economice erau mereu adaptate la condiţiile
locale şi erau expansiuni logice ale culturilor agrare anterioare.
După al XV-lea secol Africa a fost exploatată nu numai pentru materiile sale prime ci şi pentru
sclavii săi. Tentaculele comerţului internaţional de sclavi a atins nu numai coastele africane, dar au
ajuns şi în cele mai ascunse fortăreţe din interior. Nu mai curând de secolul al XIX-lea, când
exploratorii victorieni, în urmărirea unor premii geografice inefabile, ca izvorul Nilului, au
dezvăluit lumii îngrozite întreaga măsură a comerţului de sclavi şi efectul său catastrofal asupra
Africii aflate încă în preistorice.

CAPITOLUL 12
Civilizaţiile Americii

Civilizaţii din America Centrală.


În 1 519, conquistadorul spaniol Hernan Cortes şi oamenii săi au privit spre capitala aztecă
Tenochtitlan în bazinul Mexicului. Clădirile albe şi templele măreţei capitale licăreau în lumina
strălucitoare a soarelui. Spaniolii s-au minunat de priveliştea extraordinară, de un oraş aşa de
sofisticat precum Constantinopole şi Sevilla. Ei au cutreierat printr-o piaţă ce vindea produse din
toată America Centrală şi s-au urcat pe piramidele dedicate unor zei total necunoscuţi şi însetaţi de
sânge. Civilizaţia aztecă era condusă de Montezuma, un conducător puternic care a prezidat peste
soarta a mai mult de 5 milioane de oameni. Civilizaţia aztecă a fost apogeul a mai mult de 3000 ani
de formare statală în America Centrală, un proces care a început în timp ce civilizaţia Shang
înflorea în China şi faraonii Regatului Nou al Egiptului erau în culmea puterilor lor. Aici, precum în
Estul Apropiat şi Asia, apariţia societăţilor organizate în state este o dezvoltare pur indigenă.
Multe secole au trecut între începuturile vieţii în mediul rural şi apariţia societăţii organizate în
state în America Centrală. Primele semne de complexitate politică şi socială apar între 2 000 şi 900
î.Chr. În multe regiuni au apărut mici aşezări, dar adeseori puternice, conduse de un şef şi o elită
selectă. Aceste câteva familii au dominat viaţa economică, politică şi religioasă şi au guvernat peste
populaţiile de jos. Nu exista nici o regiune în care această complexitate politică şi socială să fi
apărut pentru prima dată. Mai degrabă acest proces a fost o dezvoltare care s-a produs mai mult sau
mai puţin simultan în multe regiuni ale Americii Centrale, nu izolat, dar cu fiecare regiune, fie în
zonele înalte, fie în cele joase, interacţionând cu celelalte. Cea mai faimoasă dintre aceste societăţi
aproape complexe a fost aceea a Olmecilor.
Poporul Olmec a trăit pe coasta sudică a golfului Mexic din anii 1 500 î.Chr. până în anii 500
î.Chr. Pământul lor natal era de joasă altitudine, tropical şi umed, cu soluri fertile. Mlaştinile,
lacurile şi râurile sunt bogate în vânat şi peşte. Originile olmecilor sunt un total mister, dar cultura
lor are, fără îndoială, puternice rădăcini locale în zonele joase. În această regiune olmecii au creat
un stil de artă foarte distinct în sculptură. Artiştii s-au concentrat pe fiinţe naturale şi
supranaturale, motivul dominant fiind jaguarul, sau jaguarul asemănător omului. Multor jaguari li
s-au dat feţe infantile, buze mari, răsfrânte, ochi umflaţi, un stil de aplicat şi reprezentărilor umane.
În timp, acest stil de artă asociat cu noi şi puternice credinţe religioase s-au răspândit larg prin
America Centrală. Cele mai recente urme ale culturii olmece sunt bine documentate la faimoasa
aşezare San Lorenzo, ocupată prima dată înainte anii 1 250 î.Chr. Aici populaţiile olmece au trăit pe
câte o platformă artificială în mijlocul unor frecvent inundate câmpii împădurite. Ei au înălţat
movile în jurul platformei lor pe care au construit piramide şi au plasat sculpturi monumentale
elaborate care dominau împrejmuirea sacră. Câteva din ele erau mari capete, poate portrete ale
conducătorilor puternici. Unii poartă căşti care par să poarte simboluri de nume până azi
nedescifrate. Prima sculptură monumentală apare la San Lorenzo tocmai când locuitorii începeau să
construiască grădini înălţate în mlaştinile apropiate, în urma unor eforturi organizate de a
intensifica producţia agricolă. San Lorenzo era un important centru comercial care a atras obsidian
şi alte pietre semipreţioase din toată America Centrală. In culmea prosperităţii sale, acest important
centru olmec a găzduit mai mult de 2 500 de oameni. In jurul anului 900 î.Chr. San Lorenzo a intrat
în declin şi a fost întrecut de La Venta, un alt centru important aproape de Golful Mexic. Olmecii au
construit împrejmuirea ceremonială la La Ventei pe o mică insulă situată în mijlocul unei mlaştini.
Un munte de pământ de 120 m lungime / 70 m lăţime domina insula. Lungi movile joase înconjoară
o piaţă rectangulară în faţa unei mari movile, care are în faţă ziduri şi alte movile terasate, la
celălalt capăt al pieţei.
Ca şi San Lorenzo, La Venta a fost un important centru comercial care a atras jad, obsidian,
serpentin şi alte materiale aduse de atât de departe precum Costa Rica. Fiecare piatră pentru
sculptură şi pentru construirea templelor era adusă de la o distanţă de cel puţin 96 km, un lucru
considerabil având în vedere faptul că unele blocuri de piatră cântăresc mai mult de 40 de tone.
Sculpturi monumentale sunt lăsate în dezordine în La Venta, incluzând câteva capete mari cu buze
cărnoase. Acolo se mai găsesc tronuri ceremoniale înfăţişând scene ale conducătorilor în drumul
spre poarta lumii de dedesubt, simbolizând rolul lor ca intermediari între tărâmul vieţii şi cel
spiritual. Rolul intermediarului spiritual era să-şi însuşească o importantă dominantă în civilizaţia
Americii Centrale de mai târziu aşa cum era cea mayaşă. La Venta a înflorit pentru aproape 400 ani
şi a fost distrusă în jurul anului 400 î.Chr., timp în care multe din monumentele sale cele mai
frumoase au fost desfigurate intenţionat.
Primii olmeci erau organizaţi într-o serie de aşezări de-a lungul coastelor Vera Cruz şi Tabasco
ale Golfului Mexic, care au exercitat o influenţă culturală mare asupra zonelor adiacente ale
Chiapas–ului şi Mexicului central. Mai târziu, societatea olmecă a înflorit în timpul unei perioade
când motivele artistice, simbolurile religioase şi credinţele rituale erau împărţite între aşezări care
se dezvoltau în regiuni diferite. Această împărţire a apărut ca un rezultat al contactelor regulate între
conducătorii vecini şi prin comerţul de zi cu zi.
Între anii 300 î.Chr. şi 250 d.Chr. ideologiile religioase comune şi practicile magice au unit mari
zone ale Americii Centrale. Aceste ideologii erau versiuni mai rafinate ale credinţelor rurale vechi
care se învârteau în jurul relaţiei strânse între lumea comună şi cea spirituală. Animale ca jaguarul
au jucat un rol important în aceste credinţe. Jaguarul este cel mai temut animal de pradă în America
Centrală şi de Sud, un animal de mare putere fizică, viclenie şi răbdare. Jaguarii sunt animale foarte
adaptabile cărora le prieşte uscatul, apa şi ramurile copacilor. Comportamentul lor de vânătoare se
aseamănă cu cel al oamenilor. Jaguarul este agresiv şi de temut, ca un războinic, emite un muget
răsunător, ca o violentă furtună cu trăsnete, şi are reputaţia de a avea un mare apetit sexual. Acestea
sunt animale impresionante şi pline de resurse care, asemenea şamanilor umani, trec limitele dintre
diferite medii. Jaguarul a devenit în mod inevitabil un simbol puternic al regalităţii în civilizaţia
Americii Centrale de vreme ce credinţele rurale primordiale s-au transformat într-o filozofie
complicată a regalităţii şi a statului. Conducătorii stau în gura jaguarilor umani, fălcile lor deschise
simbolizând, poate, calea spre lumea de dedesubt. Totul întăreşte noţiunea că conducătorii au o
relaţie strânsă cu supranaturalul.

Precum în Egipt şi Mesopotamia, conducătorii noii ordini au validat regula şi autoritatea lor în
ceremonii publice elaborate desfăşurate în mijlocul unor decoruri spectaculoase de piramide şi
pieţe. Marile centre ceremoniale mayase, oraşul Teotihuacan din zonele înalte, îngrădirea centrală a
Tenochtitlan–ului aztec au fost toate peisaje simbolice ale lumii spirituale descrisă în pământ,
piatră şi stuc. Aici stăpânii supremi apăreau în transă şi treceau pragul tărâmurilor vieţii şi a zeilor
în ritualuri publice foarte atent montate. Ei au condus peste lumi complicate, ordonate după
calendare astronomice din ce în ce mai precise care măsurau ciclurile nesfârşite ale zilelor şi ale
anilor.
Până când s-au ridicat clasicele civilizaţii Americii Centrale, în al doilea secol al erei noastre,
dinastii de elite conduseseră părţi ale Americii Centrale de mai mult de 1 000 ani. Unele din satele
şi oraşele lor mici au devenit mari oraşe-state egale cu rivalele Monte Alban în Valea Oazaca şi
Teotihuacan în zona înaltă a văii Mexicului. Până în anii 200 î.Chr. diferite zone ale văii Mexicului,
şi alte părţi ale zonelor joase şi înalte, erau legate de reţele comerciale sofisticate şi de o economie
de piaţă în creştere, centrată pe oraşe rapid–crescătoare şi centre religioase mari. Unul dintre
acestea, Teotihuacan, era destinat să devină unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii zilelor sale. În
anii 200 î.Chr., Teotihuacan era puţin mai mult decât o mână de sate, dintre care, cel puţin unul,
specializat în prelucrarea obsidianului. Un secol mai târziu, cătunele deveniseră un oraş de aproape
600 de oameni. Până în anii 150 d.Chr. oraşul devenise unul care acoperea mai mult de 13 km2 şi
găzduia mai mult de 20 000 de oameni. Prelucrarea obsidianului şi comerţul se extindeau rapid şi,
în miezul oraşului, apărea o vastă împrejmuire ceremonială. Între anii 150 şi 750 d.Chr.
Teotihuacan s-a mărit exploziv şi a devenit o metropolă uriaşă, orientată pe axa nord-sudică,
centrată pe Bulevardul Morţilor. Întregul oraş era dominat de un munte artificial, Piramida
Soarelui, o structură gigantică de pământ şi moloz, înaltă de 64 m şi acoperind o suprafaţă de 198
m2, cu un templu de lemn în vârf. Piramida se ridica deasupra unei peşteri care era o intrare
simbolică în cealaltă lume, o importantă trăsătură a credinţei religioase din America Centrală.
Bulevardul Morţilor trece prin faţa vestică a piramidei, ducând la Piramida Lunii, a doua cea mai
mare structură la Teotihuacan. Bulevardul este aliniat cu palate, temple şi clădiri civice care au fost,
odată, strălucitor zugrăvite, în timp ce străzile laterale conduc spre zonele rezidenţiale. Teotihuacan
era un oraş important care adăpostea până la 120 000 de oameni. Piramidele grandioase, pieţele şi
magistralele de circulaţie dau o copleşitoare senzaţie de bogăţie şi putere. Acestea au fost construite
să impresioneze, să facă să pară mai mici până şi uriaşele mulţimi de oameni ce se adunau aici în
zilele importante de sărbătoare. Zonele locuite se întindeau în jurul incintelor centrale, preoţi şi
meşteşugari trăind în locuinţe situate în jurul unor curţi mici, oamenii de rând în barăci mari, legate
între ele prin alei înguste şi curţi interioare. Existau în oraş şi cartiere în care locuiau comercianţii
străini, veniţi din locuri cum ar fi Oxaca. Aristocraţii din Teotihuacan stăpâneau regiuni întinse din
valea râului Mexic şi exercitau monopoluri comerciale vitale, ambele aducând venituri reprezentate
de cantităţi mari de hrană şi alte lucruri de primă necesitate, precum şi obiecte de lux de care
beneficia minoritatea, reprezentată de nobilime. Ei au transformat Teotihuacan–ul într-un important
centru manufacturier, cu o piaţă uriaşă în care se vindeau bunuri de pe întreg teritoriul Americii
Centrale. Chiar dacă elita deţinea controlul unor regiuni de mare importanţă strategică şi
economică, Teotihuacan nu era o capitală imperială. Era un oraş–stat legat de alte oraşe–state, ca
Monte Alban, prin alianţe incomode şi schimburi de tribut. Până în anul 600 d.Chr., Teotihuacan a
fost – probabil – guvernat de un conducător laic, văzut ca un fel de rege divin. O clasă crescândă de
nobili conducea numeroase grupuri înrudite care se ocupau cu organizarea miilor de oameni de
rând din interiorul şi din jurul oraşului. Teotihuacan, ca şi alte civilizaţii ale Americii Centrale, era
organizat într-o rigidă piramidă socială. Minoritatea conducea majoritatea printr-o combinaţie de
monopoluri economice şi inegalităţi sociale, validate prin ceremonii religioase şi prin forţă.
Teotihuacan s-a prăbuşit cu o viteză dramatică după anul 650 d.Chr., când o mare parte a
oraşului a ars până la temelii. Doar 50 ani mai târziu, populaţia a fost împrăştiată în câteva sate. O
mare parte a acesteia s-a stabilit în regiunile înconjurătoare. Nimeni nu ştie cu exactitate de ce
oraşul Teotihuacan s-a prăbuşit. E posibil ca puternicii şi prudenţii lui conducători să fi uitat de
ameninţările din afară, autoritatea lor să fi fost slăbită de secetă şi de degradarea mediului. E posibil
ca statele mai agresive, mai puţin legate de tradiţie, din valea râului Mexic să fi pornit împotriva
vechilor lor vecini şi să-i fi răsturnat pe puternicii lor nobili.
La fel cum în estul Mediteranei marile puteri ale Egiptului, Mesopotamia şi Anatolia rivalizau
pentru deţinerea controlului în Levant, tot aşa în America Centrală state ca Teotihuacan influenţau
state şi popoare îndepărtate. Negustorii din Teotihuacan se aventurau până departe spre regiunile
muntoase din sud şi în toate regiunile de câmpie, ducând cu ei nu numai bunuri, ci şi idei. Cea mai
mare moştenire a Teotihuacan–ului o reprezentau nu atât credinţele religioase, arhitectura, arta şi
reţelele comerciale, cât o nouă inter–conexiune între numeroasele societăţi ale Americii Centrale
preistorice, inclusiv faimoasa civilizaţie Maya, din regiunile de câmpie.
Civilizaţia Maya a înflorit în câmpiile Americii Centrale cu mult înainte şi mult după ce
Teotihuacan–ul din regiunea muntoasă a ajuns la apogeul dezvoltării sale. Această civilizaţie se
concentra în regiunile acoperite de păduri dese Yucatan şi Peten, care au produs câteva din cele mai
spectaculoase descoperiri arheologice din America.
Între anii 1 000 şi 600 î.Chr., în timp ce populaţia olmecă înflorea, un mare număr de agricultori
s-au mutat în regiunile joase, poate pentru a răspunde solicitării crescânde din partea nobililor de
produse tropicale, cum ar fi blănurile de jaguar şi penele de păsări strălucitor colorate care
figurează cu proeminenţă în sceptrele religioase. În măsura în care se dezvolta negoţul între
regiunile muntoase şi cele de câmpie, creştea şi populaţia celor din urmă, în special în centrele
religioase şi comerciale.
Între anii 600 şi 400 î.Chr., locuitorii oraşului Nakbe, din sudul regiunii de câmpie, îşi construiau
clădiri din piatră, complicate, perfect finisate, care erau aşezate pe platforme uriaşe. Câteva secole
mai târziu, conducătorii din Nakbe inaugurau lucrări frumoase de zidărie şi măşti din ghips ale
zeilor şi strămoşilor, pentru templele lor. Aceste faţade de templu poartă motive care par să
prefigureze ceea ce mayaşii numeau Ch’ul Ahan, noţiunea regalităţii divine.
Cel mai mare dintre centrele preclasice mayase era El Mirador, construit între anii 250 şi 50
î.Chr. El Mirador a ajuns să acopere aproximativ 16 km2, fiind aşezat pe un teren jos, vălurit, din
care multe hectare erau inundate în timpul sezonului ploios. Arheologii de la Birmingham Young
University din Utah au descoperit mai mult de 200 de clădiri la El Mirador, printre care uriaşe
complexe de piramide, pieţe, drumuri pietruite şi clădiri. Piramida Dante, de la capătul estic al
aşezării, domină El Mirador. Aceasta se ridică pe un deluşor cu o înălţime de peste 70 de m. Pe
coasta vestică a dealului se află platforme cu sculpturi. La mai puţin de 2 km, spre vest, se află
complexul Tigre, o piramidă înaltă de 55 m, înconjurată de o piaţă, un templu mic şi câteva clădiri
mai mici. Complexul Tigre acoperă o suprafaţă puţin mai mare decât baza Piramidei Soarelui din
Teotihuacan. El Mirador era un oraş complicat condus probabil de o elită foarte bine organizată
care prezida o societate ierarhică de meşteşugari, preoţi, arhitecţi şi ingineri, comercianţi şi mii de
oameni de rând. Acest oraş uluitor se afla în apogeul puterii sale pe vremea când Teotihuacan–ul
din munţi nu era decât o serie de sate mici. Dar, el s-a năruit pe neaşteptate, la începutul Erei
creştine, din motive misterioase. Asemenea prăbuşiri, la scară mai mică, s-au mai produs şi în alte
centre preclasice, unde a apărut noua instituţie – regalitatea.
Regalitatea mayaşă: spaţiu şi timp sacru. Conducătorii oraşului El Mirador şi ai altor vechi
centre mayase sunt anonimi. Unica moştenire lăsată de ei succesorilor lor a fost tradiţia
arhitecturală specifică – pieţe, piramide şi temple, care erau reproduceri simbolice ale spaţiului
sacru creat de zei la începuturi. Arhitectura reproducea podişurile, munţii şi peşterile prin coloane,
piramide şi deschideri în zidurile templelor. Ritualurile săvârşite în mijlocul acestor decoruri
simbolice, la intrările în temple aşezate pe piramide înalte, erau atât de importante pentru credinţa
mayaşă în lumea spirituală, încât locurile unde acestea erau îndeplinite deveneau din ce în ce mai
sacre, pe măsură ce conducătorii succesivi construiau noi temple în acelaşi loc. Civilizaţia Maya era
încadrată în matricea unui timp în desfăşurare, ciclic. Preoţii mayaşi se luptau cu ciclurile
Cosmosului, studiind mişcarea planetelor şi a stelelor. Ei au menţinut atât calendarele sacre, cât şi
pe cele laice, măsuri ale timpului, de o importanţă vitală pentru viaţa de zi cu zi. Fiecare zi din
ciclul nesfârşit al timpului ei aveau o poziţie în toate permutările timpului ciclic. Fiecare rege
mayas manifesta o relaţie precisă cu această scală a timpului aflată într-o mişcare constantă.
Evenimente ca urcarea pe tron, istorii importante, naşteri şi morţi ale regilor erau marcate în
calendar. Conducătorii mayaşilor îşi legau acţiunile de cele ale zeilor şi ale strămoşilor, pretinzând
că acestea reconstituiau evenimente mitice, pentru a-şi legitima ascendenţa. Într-un sens real, istoria
mayaşilor era legată de prezent, de lumea cealaltă şi de legendara civilizaţie Olmecă a trecutului.
Societatea era inclusă într-o matrice a spaţiului şi timpului sacru. Regele credea că are o convenţie
divină cu zeii şi strămoşii, convenţie care era mereu întărită în ritualuri private şi publice.
Conducătorul era descris ca un Copac al Lumii, o cale prin care oamenii comunicau cu lumea
cealaltă. Copacii erau cadrul viu al vieţii mayaşilor şi o metaforă a puterii omeneşti. Astfel, regii
mayaşilor erau o pădure de oameni – Copaci ai Lumii într-un peisaj natural împădurit.
Mayaşii au realizat o scriere hieroglifică, folosită pentru a calcula calendarele şi a fixa
ceremoniile religioase. Scrierea era mult folosită şi pentru a înregistra genealogii, liste de regi,
cuceriri şi istorii ale dinastiilor. Simbolurile sunt de un fantastic grotesc, constând în cea mai mare
parte din oameni, monştri sau capete de zei. Aceste scrieri hieroglifice, doar parţial descifrate, erau
de o importanţă esenţială în viaţa mayaşă. Regalitatea ca instituţie se baza pe principiul potrivit
căruia coroana regală trecea de la generaţie la generaţie, într-o linie la începuturile căreia se afla un
strămoş fondator. De acolo, familiile şi clanurile erau rânduite, după distanţa faţă de linia centrală a
descendenţilor regali. Acest sistem de clasificare şi supunere a familiilor era baza puterii politice,
un sistem care funcţiona bine, dar care depindea de atenţia studierii genealogiilor înregistrate prin
procedee complicate.
Structurile ceremoniale de la Copan, un important oraş mayas de frontieră, includ o curte folosită
pentru un concurs cu ceremoniale complicate, în care conducătorii şi victimele sacrificiilor coborau
printr-o prăpastie simbolică în lumea cealaltă. Jucătorii purtau o căptuşeală protectoare şi foloseau
o minge de cauciuc cu care ţinteau în marcajele sub forma unor cercuri de piatră, sau capete de
Ara, fixate pe pereţii laterali. Regulile jocului nu sunt cunoscute, dar concursurile de aruncări cu
mingea erau asociate cu sacrificii umane desfăşurate cu multă pompă.
Vieţile regilor mayaşi erau legate între ele într-un mod viu, dinamic. Regele era şamanul
statului, persoana care îmbogăţea spiritual şi ceremonial vieţile tuturor. Succesul său în organizarea
comerţului şi agriculturii dădea tuturor claselor sociale acces la bunuri şi mărfuri. Marile centre
ceremoniale, construite prin munca a sute de oameni de rând, reprezentau cadrul ritualurilor şi
ceremoniilor care confirmau calitatea de regi divini a conducătorilor.
Civilizaţia Maya era foarte variată în regiunile de câmpie, fiind mozaic complicat de state mici şi
mari, legate prin credinţe religioase, calendare şi manuscrise comune. A descifra istoria politică
mayaşă este ca şi cum ai potrivi piesele unui complicat joc de puzzle, deoarece statele mayase erau
într-o criză politică constantă, ca rezultat al luptelor frecvente şi al alianţelor diplomatice
schimbătoare, este într-adevăr greu să descrii, chiar şi în linii generale, istoria clasică a mayaşilor.
În timp ce El Mirador se afla în declin, noi centre importante au ajuns la apogeul dezvoltării lor:
Tikal şi Uaxacatun aflate în apropiere. Aflate la o distanţă de mai puţin de 20 km unul de altul, cele
două regate erau înverşunate rivale, fiecare fiind condus de dinastii şi regi puternici. În ianuarie 378
d.Chr., Marea Labă de Jaguar a armatelor regatului Tikal a învins Uaxacatun–ul. Succesorii lui au
transformat Tikal–ul într-un puternic regat, de aproximativ 360 000 de oameni, ce locuiau pe o
suprafaţă de 2 000 km2. Dominaţia Tikal–ului s-a sfârşit aproximativ în anul 560 d.Chr., când a fost
cucerit de regatul învecinat Caracol. Configuraţia diplomatică şi militară a zonei se schimba
constant, pe măsură ce balanţa puterii se apleca între Dos Pillas, Palenque, Tikal şi alte centre.
Neavând o armată permanentă, conducătorii mayaşi nu puteau pune garnizoane în oraşele cucerite
şi nici nu au manifestat vreo formă de guvernare imperială efectivă care i-ar fi făcut capabili să
conducă teritorii foarte mari din câmpie. Regiunile din câmpie nu au fost niciodată unificate în
decursul secolelor civilizaţiei mayase clasice. Conducătorii mayaşi aveau în comun un sistem de
tradiţii foarte complex şi o reţea de legături între conducătorii care depăşeau interesele locale ale
statelor individuale. Doar atunci când câţiva conducători agresivi şi victorioşi se ridicau în locuri ca
Palenque sau Tikal, apăreau regatele mari, cuprinzând mai multe centre mici. Acestea tindeau să se
dezintegreze în decursul câtorva generaţii.
Civilizaţia Maya a atins culmea dezvoltări sale după anul 600 d.Chr. Apoi, la sfârşitul secolului
al VIII–lea, marile centre ale Peten-ului şi ale câmpiilor sudice au fost abandonate, calendarul
calculat pe o perioadă lungă a fost suspendat, structura vieţii religioase şi statul au decăzut. Nimeni
nu a reuşit să explice în mod satisfăcător declinul civilizaţiei Maya. În unele locuri, acesta a început
devreme, în secolul IX. Centrele cele mai importante au fost abandonate, inscripţiile de pe
monumente şi lucrările publice principale au încetat şi populaţia urbană a scăzut rapid. Într-un
secol, părţi uriaşe ale câmpiilor sudice au fost abandonate, pentru a nu mai fi nicicând repopulate.
La Tikal, poate cel mai mare centru din oraş, elita a dispărut şi populaţia a scăzut la o treime din
nivelul ei de dinainte. Supravieţuitorii s-au adunat în rămăşiţele marilor clădiri construite din ziduri
şi au încercat să menţină o aparenţă a vechii lor vieţi. Asta nu înseamnă că civilizaţia Maya a
dispărut complet. Se poate ca noi centre să fi apărut, regiunile învecinate preluând o parte din
populaţia dispersată. Civilizaţia Maya a continuat să înflorească în nord, în peninsula Yucatan.
O multitudine de factori au dus la catastrofa din sudul regiunilor de câmpie. Arheologul Patrick
Culbert a studiat densitatea populaţiei şi potenţialul producţiei agricole în câmpiile sudice. El a
arătat că densitatea populaţiei a ajuns până la 200 de locuitori / km 2 în timpul perioadei clasice
târzii, pe o suprafaţă atât de mare încât era imposibil ca oamenii să facă faţă vremurilor potrivnice,
decât mutându-se în alte locuri, sau emigrând. El crede că nu disfuncţionalităţile sociale, ci mai
degrabă eşecul bazei agricole, a fost un factor important în ecuaţia prăbuşirii acestei civilizaţii.
Teoria lui Culbert este aceea că degradarea în timp îndelungat a mediului a fost un factor important
în dispariţia acestei civilizaţii, deoarece câştigurile pe termen scurt în productivitate au fost urmate
de declinuri catastrofale. De exemplu, pe măsură ce populaţia creştea, se scurta durata în care
pământurile lucrate erau lăsate să-şi recapete fertilitatea. Rezultatul a fost scăderea nivelului
nutriţional al plantelor şi declinul recoltei produselor, lucru obişnuit şi astăzi în multe părţi ale lumii
a treia. Nu ştim ce au făcut mayaşii pentru a contracara aceste tendinţe. Poate că au acoperit cu
gunoi terenurile, sau au sădit plante care să refacă solul. În orice caz, se poate ca despădurirea pe
arii largi, rezultând din defrişare şi având drept rezultat eroziunea solului, să fi ruinat multe terenuri,
pentru că mayaşii nu au adoptat nici o strategie de conservare a solului. Este posibil ca declinul
civilizaţiei Maya să se fi datorat succesului ei prea mare. O populaţie Maya înfloritoare era conducă
de aristocraţi puternici care nu ţineau seama de impactul tendinţelor de durată, cum ar fi eroziunea
solului sau fertilitatea în scădere a pământului.
Exista un conflict fundamental între responsabilitatea conducerii de a menţine mediul
înconjurător şi nevoia de a intensifica producţia agricolă pentru a menţine regatele din ce în ce mai
complicate, cauzând astfel, permanente daune naturii. Degradarea mediului a atins punctul sensibil
exact într-un moment în care civilizaţia Maya înflorea într-o frenetică luptă şi activitate politică.
Regii mayaşi au depins întotdeauna de munca oamenilor de rând, impunând loialitate supuşilor prin
abilitatea lor de a interveni pe lângă zei şi strămoşi pentru a aduce prosperitate poporului lor. Când a
sosit momentul declinului, elita şi-a pierdut susţinerea, pentru că oamenii de rând au considerat
avantajos să se despartă şi să trăiască în sate mici, dispersate, aşa cum au trăit şi predecesorii lor.
Până în anul 900 d.Chr., perioada clasică se terminase în regiunile sudice de câmpie, deşi
civilizaţia Maya a continuat să existe fără întrerupere în partea nordică a regiunii Yucatan. Tradiţia
îndelungată a civilizaţiei din câmpie a continuat, deşi credinţele religioase s-au schimbat oarecum,
iar conducerea politică a devenit mai puţin despotică. Războiul şi violenţa au căpătat o mare
importanţă, deoarece conducătorii militari rivalizau pentru controlul resurselor strategice şi a
rutelor comerciale.
În nordul regiunii Yucatan, conducătorii mayaşi erau mai receptivi la schimbările care veneau
dinspre regiunile muntoase. Chichen Itza, situată în nord-estul regiunii Yucatan era un important
centru comercial în vremurile post-clasice. În secolul al IX–lea, în Chichen au început să fie
resimţite anumite influenţe dinspre regiunile de munte. Conducătorii săi stăpâneau cele două mari
resurse din nordul Yucatanului: o populaţie talentată, bine organizată şi terenuri masive de sare,
de-a lungul coastei. Chichen Itza a devenit centrul unui important stat local, care a supravieţuit până
în secolul al XIII-lea. Apoi, centrul puterii a trecut în Mayapan, un stabiliment fortificat grupat în
jurul unui centru ceremonial condus de puternica familie Cocom. Civilizaţia Maya a renăscut în
această regiune, până când permanentele războaie civile au slăbit Mayapan-ul, în secolul al XV-lea.
Spaniolii au găsit Yucatanul condus de şefi mici, iar marile centre ceremoniale ale trecutului
deveniseră doar o amintire.
Căderea aşezării Teotihuacan şi prăbuşirea civilizaţiei Maya din sudul câmpiilor au lăsat un gol
politic în regiunile muntoase. Multe grupuri mici rivalizau pentru stăpânirea centrului Mexicului. În
cele din urmă, toltecii, agresivi strategi, au obţinut dominaţia, în secolul al IX-lea d.Chr. Dacă ar fi
să credem legendele aztece de mai târziu, toltecii au venit în valea râului Mexic dinspre graniţele de
nord-vest ale Americii Centrale. Ei s-au stabilit la Tula, la 57 km în nordul văii râului Mexic, unde
şi-au construit un centru ceremonial închinat şarpelui cu pene, Quetzalcoatl. Războinici de piatră,
bogat împodobiţi, cu platoşe complicate sprijineau acoperişul templului zeului. Civilizaţia Toltecă a
avut un rol aproape mitic în istoria aztecă, pentru că aceşti oameni războinici erau consideraţi
strămoşii nobililor lor. Calităţile purtătorilor civilizaţiei Toltece, de vitejie în războaie, de militarism
ardent şi sacrificiu uman au fost date mai departe conducătorilor societăţilor ce au apărut în secolele
următoare.
Legendele aztecilor vorbesc despre conflictul din Tula, dintre adepţii zeului războinic
Tezcatlipoca şi cei ai zeului mai paşnic Quetzalcoatl. Adepţii zeului Tezcatlipoca au triumfat.
Quetzalcoatl şi preoţii lui au fugit din Tula spre coasta golfului. Acolo el a făcut o plută din şerpi.
După ce a pregătit pluta, s-a instalat acolo, ca şi cum aceea ar fi fost barca lui. Apoi, a pornit să
treacă marea, jurând că se va întoarce. Printr-o coincidenţă istorică grotescă când conquistadorul
Hernan Cortes a debarcat în Mexic, aztecii l-au întâmpinat ca pe un zeu, confundându-l cu zeul lor.
Toltecii au condus din Tula aproximativ două secole şi jumătate, până când nişte nou–veniţi din
nord le-au supus capitala şi le-au distrus templele. O nouă perioadă de haos politic s-a instalat în
valea râului Mexic, deoarece mici grupuri din nord unelteau şi luptau pentru pământ şi putere
politică. Unul din aceste mici triburi a fost acela format din pătura inferioară a civilizaţiei aztece,
Mexica, cum îşi spuneau ei. Două secole mai târziu, aceşti lucrători ai pământului au fost
conducătorii lumii Americii Centrale.
Aztecii au sosit în secolul al XII-lea. Ei erau un grup slab din punct de vedere politic, dar agresiv,
care abia îşi păstra cu îndârjire propria identitate. După ani de hărţuire constantă, aceştia au fugit în
mlaştinile Texcoco, în anii 1 325. Acolo au găsit un mic cătun, numit Tenochtitlan, Locul
Cactusului ţepos. Când Hernan Cortes a privit spre capitala lor, aproape două secole mai târziu,
acesta era cel mai mare oraş din America. Tenochtitlan a devenit curând un important centru
comercial. Printr-o diplomaţie înţeleaptă, alianţe militare discrete şi căsătorii regale strategice,
aztecii au devenit pe tăcute o forţă majoră. Apoi, în secolul al XV-lea, o serie de conducători
străluciţi au pornit într-o neîndurătoare campanie de cuceriri militare şi economice. Curând, aztecii
stăpâneau o reţea vag conectată de state mai mici şi oraşe, reţea care se extindea mult în afara văii
râului Mexic.
În spatele acestei schimbări a fost un sfetnic şi general numit Tlacaelel, care a fost sfătuitorul
unei succesiuni de conducători supremi agresivi. El a fost cel care a promovat cultul unui obscur,
dar ambiţios zeu numit Huitzilopochtli, o divinitate a soarelui. El a încurajat folosirea terorii şi a
sacrificiului uman, ca un mijloc de a-i ţine sub control pe vecinii cuceriţi. El şi stăpânii lui au fost
cei care au transformat strângerea tributului într-o adevărată artă. Un vecin învins era lăsat să
trăiască în pace cu condiţia ca plata tributului obişnuit de produse locale să se facă la timp. Aceste
plăţi erau calculate cu grijă în funcţie de productivitatea locală, colectarea fiind realizată de grupuri
de colectori de taxe. Cei ce plăteau tributul se supuneau, ştiind că dacă nu plăteau la timp va veni o
armată şi-i va pedepsi aspru. Tributurile bogate din oraşele şi statele cucerite a făcut ca
Tenochtitlanul să devină centrul lumii Americii Centrale. Acesta a devenit centrul unei alianţe
politice care se extindea de la Oceanul Pacific până la Golful Mexic şi de la Nordul Mexicului, până
departe în sud, în Guatemala. Toate aceste bogăţii şi plăţi ale tributului mergeau spre centru, în
beneficiul unui număr redus de nobili, elita civilizaţiei aztece.
Tenochtitlanul însuşi s-a dezvoltat, devenind un oraş de mai mult de 200 000 de oameni, până la
începutul secolului al XVI-lea d.Chr. Mii de agricultori munceau în sisteme de câmpii irigate,
pentru a produce mâncarea pentru capitală şi pentru comunităţile de la periferie. În piaţa oraşului
Tenochtitlan se vindeau un bogat sortiment de alimente. Aici se găseau tot felul de obiecte de lux,
sau se prestau diverse servicii. O ierarhie complexă de demnitari ai guvernului conducea nu numai
agricultura şi piaţa, ci şi fiecare aspect al vieţii aztece. Tenochtitlanul era un oraş magnific, aşezat
pe o fâşie verde a ţării, înconjurată de lacuri cu apă limpede, cu vulcani superbi acoperiţi cu zăpadă.
Şase canale importante străbăteau capitala şi existau trei drumuri pietruite care o legau de continent.
Cel puţin 20 000 de canoe asigurau transportul corespunzător pentru oamenii oraşului, care era
împărţit în 60 sau 70 de cartiere rezidenţiale, organizate în funcţie de grupurile înrudite sau de
ocupaţie. Tenochtitlanul era cu siguranţă mai mare şi mai organizat decât multe oraşe europene ale
timpurilor noastre.
Străzile principale ale Tenochtitlanului erau din pământ bătătorit, iar în zonele centrale existau
cel puţin 40 de piramide împodobite cu construcţii din piatră, rafinat decorate. Întinse zone
rezidenţiale înconjurau piramidele şi pieţele centrale. La periferia oraşului erau case mai
sărăcăcioase. Centrul oraşului era marele templu al zeului–soare Huitzilopochtli şi al zeului ploii
Tlaloc. Recent s-au făcut aici săpături arheologice sistematice care au demonstrat că templul a fost
restaurat de regele Moctezuma. El a dat la o parte straturi succesive ale templului, până la un altar
construit în 1 390, descoperind în fundaţia lui cranii umane, jertfe şi obiecte de artă preţioase, din
tot cuprinsul Imperiului aztec.
Clase sociale în societatea aztecă. Inevitabil, schimbările din societatea aztecă realizate de
conducătorii războinici ce au dus la dezvoltarea unui sistem rigid de clase sociale, foarte stratificat.
Conducătorul suprem era adorat ca un semizeu şi avea, practic, putere despotică. El era ales dintr-
un grup restrâns de nobili. Inferioară categoriei nobililor era aceea a preoţilor, a meşteşugarilor, a
negustorilor profesionişti şi, apoi, ceilalţi. Conform tradiţiei orale aztece, adunată după cucerirea
spaniolă, războinicii formau o clasă largă a societăţii, categorisiţi în funcţie de numărul de oameni
ucişi sau capturaţi de aceştia în bătălii. Cei mai mulţi erau, desigur, oameni de rând liberi,
organizaţi în grupuri de oameni înrudiţi. Din rândul acestora erau recrutaţi soldaţii şi cei ce
executau munci obligatorii. Agricultorii fără pământ, prizonierii şi sclavii reprezentau cea mai de
jos pătură a societăţii.
Aztecii, ca şi predecesorii lor, supravieţuiau datorită inegalităţii sociale, a muncii miilor de
anonimi care roboteau pentru binele comun.
Supunerea era considerată atributul fundamental al societăţii, supunere obţinută cu grijă, prin
educaţie, serviciu militar obligatoriu şi ceremonii religioase complicate, care includeau sacrificiul
uman.
Sacrificiul uman şi canibalism. Aztecii se închinau la un panteon complicat de zei. Dintre aceştia,
cei mai importanţi erau: sângerosul şi ambiţiosul zeu al soarelui, Huitzilopochtli şi zeul ploii Tlaloc.
Huitzilopochtli condusese expansiunea imperiului prin cuceriri succesive. Fiecare conducător
pornea în războaie ambiţioase nu numai pentru a obţine mai multe tributuri, ci şi pentru a satisface
pofta nesăţioasă de sânge a zeului soarelui, prin sacrificii umane. A muri în război sau ca prizonier
capturat sub cuţitul de jertfă, era suprema onoare pentru războinicii azteci, un destin cunoscut ca
Moartea Înfloritoare.
La vremea când Hernan Cortes a sosit la Tehochtitlan societatea aztecă funcţiona într-un stat de
o violenţă frenetică şi sângeroasă, care a înflorit la porunca aroganţilor conducători imperiali.
Aztecii învăţaseră arta terorii ca un instrument politic şi puneau regulat în scenă ceremonii publice
complicate, la care era invitat conducătorul. Atunci, în timp ce acesta îşi expunea fabuloasa sa
bogăţie, multe victime destinate jertfirii mergeau în şiruri spre vârful marelui templu, unde erau
ucise. Cei jertfiţi erau aşezaţi pe o piatră folosită pentru sacrificii şi inimile lor ce încă mai băteau
erau sfâşiate şi scoase afară cu un cuţit ascuţit din obsidian, pentru a fi zdrobite apoi la statuile
zeilor Huitzilopochtli şi Tlaloc. Trupul ce încă se contracta era lăsat să cadă în josul treptelor
piramidei, unde era dezmembrat şi părţi din el erau consumate, în ritualuri private. Nu se ştie exact
câţi oameni erau sacrificaţi anual în Imperiul aztec, dar secretarul lui Cortes a estimat cifra la 20
000 de oameni, cifră care a fost larg acceptată, deşi s-ar putea să fi fost prea mare.
Aztecii au căpătat o reputaţie formidabilă datorită slăbiciunii lor pentru sacrificiile umane şi
pentru canibalism. E sigur faptul că erau dependenţi de aceste ritualuri. Unii cred chiar că nobilii
azteci mâncau carne de om pentru a compensa o lipsă de carne din alimentaţia lor, deşi fasolea, care
era cel mai răspândit fel de mâncare, era mai mult decât suficientă ca sursă de proteine. Pare mai
degrabă credibil faptul că nobilii şi preoţii azteci includeau canibalismul în ritualurile ocazionale, ca
parte integrantă a credinţelor lor religioase şi simbolice.
Până în 1 519, civilizaţia aztecă a fost în pericolul de a fi se destrăma. Tributul cerut statelor
supuse şi oamenilor liberi din Tenochtitlan au devenit din ce în ce mai mare. E posibil, de
asemenea, să fi existat neînţelegeri de natură filosofică între preoţii militanţi, care credeau într-o
lume mai blândă, mai puţin agresivă. Este interesant să ne gândim ce s-ar fi întâmplat în cazul în
care Cortes nu ar fi debarcat în Mexic. Dată fiind istoria trecută a civilizaţiei Americii Centrale, se
pare că civilizaţia aztecă s-ar fi prăbuşit brusc, spre a fi înlocuită la timpul potrivit cu un alt stat,
foarte asemănător. Într-adevăr, societatea aztecă atinsese un nivel de complexitate care depăşea
capacitatea conducătorilor ei de a o controla şi administra. Acest nivel de complexitate era la un
nivel la care civilizaţia Lumii Vechi reuşise ajungă şi să-l controleze. Putem fi siguri că succesorii
aztecilor ar fi reuşit şi ei acest lucru, în cele din urmă.
Aztecii erau forţa politică dominantă în America Centrală şi în momentul în care spaniolii au
păşit pentru prima dată pe teritoriul a ceea ce avea să devină Noua Spanie. În satele de pe coastă,
din regiunea de câmpie, ei au auzit povestiri despre regatul fantastic de bogat din ţinutul muntos.
Curând, Hernan Cortes şi armata sa spaniolă au făcut presiuni spre interiorul teritoriului, acestora
alăturându-li-se războinicii indieni din regatele supuse, care se revoltau împotriva asprei stăpâniri a
aztecilor. Conducătorul suprem, Moctezuma fusese deranjat câţiva ani la rând de prevestiri ale unei
osânde şi preziceri că Şarpele cu Pene, Quetzalcoatl, descris conform tradiţiei cu o faţă albă, se va
întoarce să-şi ceară înapoi pământurile natale. Când spaniolii cu feţe albe au apărut în Coasta
Golfului, a presupus imediat că zeul se întorsese într-adevăr în anul pe care legendele l-au prezis.
Astfel, în 8 noiembrie 1 519, Hernan Cortes şi Moctezuma s-au întâlnit pe un drum ce ducea la
Tenochtitlan. Tu ai sosit pe pământ / Tu ai venit să conduci oraşul Mexico. Tu ai venit să cobori
rogojina pe care am păzit-o pentru tine... Şi acum s-a îndeplinit; tu ai venit, a proclamat
conducătorul aztec, confuz şi uimit. Odată provocată şi pusă în defensivă, civilizaţia aztecă s-a
prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Tehochtitlan a căzut în anul 1 521. Până în 1 680, cei 1,2
milioane de oameni ce trăiau în inima regiunii aztece au fost reduşi numeric de pojar, sclavie,
război, muncă excesivă şi exploatare, la doar 70 000. America Centrală a pierdut, în total între 85 şi
95% din populaţia sa indigenă, în perioada anilor 1 600. Doar câteva fragmente ale tradiţiei
culturale ale Americii Centrale au supravieţuit, spre a deveni o parte a structurii societăţii mexicane
de azi.
Civilizaţia Andină.
În 1 532 d.Chr., conquistadorul spaniol Francisco Pizarro a descoperit Imperiul Incas, un stat
cunoscut sub numele Tawantisuyu. Acesta avea ca centru teritoriul de azi al Peru-ului. Domeniul
lui se întindea din văile montane înalte către câmpii, până la poalele dealurilor şi deşertul coastei,
acestea fiind câteva din peisajele cele mai aride ale lumii. Acest stat extraordinar a fost rezultatul a
4 000 ani de civilizaţie andină, foarte complexă.
Civilizaţia andină a evoluat în diferite feluri, pentru că fiecare mediu al regiunilor muntoase şi
joase prezenta condiţii climaterice diferite. Munţii stâncoşi din centrul regiunii andine sunt depăşiţi
în înălţime doar de Munţii Himalaya, dar numai 10% din apele pluviale de aici coboară spre Pacific.
La poalele vestice ale munţilor, la pantele dealurilor există una dintre cele mai uscate câmpii din
lume care se întinde, practic, de la Ecuator până la latitudinea de 30 o în sud, o mare parte a ei
aflându-se de-a lungul coastei peruviene. Numai 10% din acest deşert poate fi cultivat, de aceea
locuitorii se bazează cu precădere pe resursele din Pacific. Teritoriul cel mai bogat în peşte din
America este ţărmul Pacificului, care oferă o mare cantitate de peşte mic, scrumbii şi alte specii.
Arheologul Michael Moseley este de părere că puţinele resurse maritime ale coastei Pacificului
au furnizat destule calorii pentru a întreţine populaţiile sedentare ce se dezvoltau rapid şi se adunau
în comunităţi numeroase. În plus, aceeaşi sursă producea un surplus de hrană suficient pentru a
permite construirea unor mari monumente publice şi temple, muncă organizată de conducătorii
noilor societăţi complexe de pe coastă. Ipoteza lui Moseley se opune gândirii arheologice
convenţionale, care consideră agricultura drept baza societăţilor organizate statal. Pe coasta andină,
după părerea lui Moseley, nu agricultura, ci pescuitul caracteriza societatea. Timp de 100 ani,
populaţiile de pe coastă s-au dezvoltat şi această dezvoltare le-a pre–adaptat pentru împrejurările de
mai târziu, în care au adoptat irigaţiile la scară mare şi cultivarea porumbului.
Peştii mari şi moluştele erau resursele vitale pe coastă, dar s-ar putea ca scrumbiile şi peştii mici
să fi constituit diferenţa critică. Scrumbiile pot fi pescuite cu uşurinţă din mici canoe, pe tot
parcursul anului şi puteau fi uscate şi măcinate într-o pulbere fină. Judecând după produsele
moderne, dacă populaţiile preistorice ar fi trăit într-un procent de 60% din pescuit şi nu ar fi mâncat
decât peşte mic, coasta ar fi putut întreţine mai mult de 6,5 milioane de oameni. Asta nu înseamnă
că s-a întâmplat aşa, dar cifrele arată că exploatarea peştelui mic ar fi furnizat o bază economică,
mai mult decât suficientă pentru apariţia societăţilor de pescari pe coastă. Moseley este de părere că
bazarea pe resursele maritime a determinat creşterea concentrărilor de populaţie, ai căror
conducători erau capabili să organizeze forţa de muncă necesară pentru a construi mari centre
ceremoniale şi proiecte de irigaţie, pentru transformarea râurilor-văi. Sub acest aspect, agricultura
la scară mare era în mâinile unui număr mic de indivizi care profitau de existenţa tehnologiei şi a
populaţiilor locale pentru a crea noi economii. Transformarea, având ca bază cultivarea porumbului
şi un regim maritim special a acţionat ca un stimulent pentru schimbări radicale în societatea
andină. Principalul contraargument al ipotezei lui Moseley a venit din partea celor care susţin că
marile aşezări de pe coastă nu au putut fi întreţinute numai din resursele maritime. Majoritatea
acestor critici tind să ignore abundenţa scrumbiilor care recent au fost recunoscute drept materie
primă pentru alimentaţie.
Criticii insistă, de asemenea, pe fenomenul El Nino, schimbări periodice în curenţii Pacificului,
care reduc pescuitul la minimum, odată la mai mulţi ani. De fapt, răspunde Moseley, El Nino aduce
pe coastă atât specii necunoscute de peşti, puţin numeroase, cât şi violente ploi torenţiale. În
general, ipoteza fundamentului maritim al civilizaţiei andine a trecut cu bine proba timpului, cu
condiţia să fie primită ca o componentă a unui proces evoluţionist mult mai larg. Acelaşi proces de
schimbare culturală a avut loc în interiorul ţării, în regiunile montane ca şi în alte părţi. Ceea ce era
de maximă importanţă, după părerea arheologului Richard Burger este faptul că schimbarea
obiceiurilor dietetice a mărit solicitarea produselor de coastă printre fermierii din regiunile montane.
Acestea cuprindeau sare, peşte şi alge. Algele sunt bogate în iod şi constituie un medicament
important în regiunile montane, pentru combaterea guşii endemice, fiind folosită, totodată, şi în alte
împrejurări. Este posibil ca formarea statelor, atât în regiunile de munte, cât şi în cele de câmpie, să
fi fost favorizată de continue schimburi comerciale, deseori localizate, între coastă şi interior.
Cândva, între anii 2 500 şi 1 800 î.Chr. pe coasta peruviană a apărut cultivarea porumbului.
Multe sate de pescari s-au re-orientat acum spre interiorul ţării, timp în care câteva dintre ele erau
comunităţi mult mai mari, cu instituţii sociale cu un înalt nivel de organizare, cu temple-mormânt
înalte de 24 de m. Aceste şapte secole au demonstrat cum noi credinţe religioase au pătruns în
societatea andină. Ele s-au manifestat printr-un val de construcţii monumentale, atât în regiunile de
câmpie, cât şi în cele de munte. Până în anul 2 400 î.Chr., locuitorii din Valea Casma construiau
uriaşa platformă de piatră Sechin Alto. Movila, înaltă de 40 m, lungă de aproximativ 300 de m era
lată de peste 800 de m şi forma baza unui centru ceremonial sub forma literei U, având curţi
interioare, pieţe deschise şi morminte în pantă. În jurul acestui centru ceremonial se află o întinsă
zonă de case şi platforme. Centrul ceremonial era minuţios decorat.
Altarele de la Sechin Alto folosesc una din temele frecvente ale arhitecturii de ceremonie din
Anzi şi de pe Coastă, cea a înălţării şi coborârii reciproce în spaţiile sacre. Oamenii intrau în curtea
exterioară a unui complex sacru de la nivelul solului, coborau într-o curte înfundată şi apoi urcau
spre vârful platformei templului. Arhitectura, în forma literei U, atât de caracteristică templelor
andine, făcea parte din această temă. Aceasta este bine reprezentată la El Paraiso, localizată lângă
gura râului Chillon, lângă Lima. Vasta aşezare conţine cel puţin şase clădiri mari, construite din
blocuri de piatră dură, prinse cu lut crud şi grupate în jurul curţilor interioare alungite, în forma
literei U. Oamenii lustruiau şi pictau pereţii exteriori cu lut în nuanţe vii. Fiecare complex conţinea
o clădire pătrată, înconjurată de nivelurile platformelor la care se ajungea cu ajutorul scărilor din
piatră şi argilă. Cea mai mare dintre ele are lungimea de 250 m şi lăţimea de 50 m, aflându-se
deasupra câmpiei. Camerele aveau acoperişuri de rogojină, susţinute de stâlpi din lemn de salcie.
Aşezarea lui El Paraiso este dispusă sub forma a literei U şi coincide cu apariţia unor centre
ceremoniale similare având aceeaşi formă. În acelaşi timp în care oamenii de pe coastă au început
să consume cantităţi mult mari de porumb şi cartofi, civilizaţia andină a devenit producătoare de
oale şi îşi mută aşezările în interiorul ţării, spre râuri şi văi fertile. Aceste dezvoltări au coincis,
probabil, cu introducerea canalelor de irigaţie la scară înaltă, pentru a cultiva nu numai porumb, ci
şi bumbac pentru textilele fine, o materie primă a comerţului din regiunile de câmpie şi de munte.
Acestea au fost cele şapte secole în care societatea andină a devenit mai complexă. Numeroase
centre ceremoniale de pe coastă sugerează că diferite grupuri de rude îşi comemorau identitatea
culturală ridicându-şi propriile altare, toate concurând unul cu altul. Existau, probabil, mai multe
domenii mai mari, peste văi, aşa cum este Valea Casma, dar identitatea celor care le-au condus
rămâne un mister.
Chavin de Huantar se află într-o vale mică, la 3 100 m deasupra nivelului mării, la mijlocul
distanţei dintre Coasta Pacificului şi pădurile tropicale Clima este umedă şi solurile sunt propice
pentru cultivarea porumbului, cartofilor şi altor culturi agricole. Localnicii agricultori aveau acces
la câteva zone ecologice distincte pe o distanţă scurtă de mers pe jos. În fundurile văilor existau
câmpii irigate, grădini de cartofi în pantă şi întinderi de iarbă la altitudini mari unde păşteau lama
şi alpaca.
Între anii 850-550 î.Chr., Chavin de Huantar nu era decât un mic altar aşezat într-un punct
strategic de trecere a râului dinspre Anzi şi spre coastă. Din anul 500 î.Chr., oraşul s-a extins rapid.
În final, acoperea aproximativ 42 de hectare şi avea o populaţie rezidentă de 2 000-3 000 locuitori.
Chavin de Huantar era acum un important punct religios şi un centru de comerţ şi de producţie bine
organizat. Vechiul templu era alcătuit din clădiri rectangulare, unele având până la 12 m înălţime.
Templul sub forma literei U, inspirat, mai mult ca sigur după El Paraiso şi alte vechi tradiţii
arhitecturale de pe coastă, împrejmuieşte o curte rectangulară, cu trei faţade şi cu deschidere spre
est, în direcţia pădurii şi a răsăritului. În interior, clădirile sunt o strânse între de pasaje, galerii şi
camere mici, ventilate de numeroase hornuri mici. Efectul este, într-un fel, acela al unui labirint, o
încurcătură de trecători strâmte şi camere cu pereţi din piatră şi acoperişuri din lespezi de piatră.
Nimeni nu ştie ce ritualuri se desfăşurau în adâncul vechiului templu, în prezenţa centrală
monolitului alb de granit aflat într-o cameră în formă de cruce de lângă axa centrală a celei mai
vechi părţi a altarului. Figurina în formă de lance rămâne în poziţia ei iniţială, înălţată probabil
înainte ca restul clădirii să fie construit în jurul ei. Înaltă de aproximativ 4,5 m, figurina arată o
fiinţă antropomorfă. Privirea îi este fixată în sus, botul de felină cu colţi ascuţiţi este ameninţător.
Braţul stâng stă pe lângă corp, cel drept este ridicat şi are unghiile ca nişte gheare. Capetele unor
feline mici îi înconjoară talia. Acesta este vestitul Lanzon, numit astfel din cauza formei ascuţite.
Rolul său este cel al unui mediator între forţe opuse, un fel de legătură între lumea reală şi cea
spirituală.
Arta Chavin este dramatică, ciudat de exotică, plină animale reale şi mitice, de fiinţe umane
ameninţătoare. Imaginile sunt captivante, fiind unele dintre cele mai fin realizate din America
preistorică, un stil artistic cu o puternică influenţă amazoniană. Chavin de Huantar se află sus, în
Anzi, dar animalele din altarele sale sunt jaguari şi caimani, şerpi şi păsări tropicale. Cele mai
multe dintre animalele Chavin nu provin din Anzi, ci din pădurile tropicale umede de pe pantele de
est ale munţilor. Credinţele puternice din cosmologia amazoniană a zonelor de câmpie au pătruns în
Chavin prin intermediul şamanilor care călătoreau din zona de munte în ţinuturile pădurilor exotice,
unde comunicau cu oameni educaţi în lumi spirituale diferite. Pereţii exteriori ai templului Chavin
de Huantar erau decoraţi cu piatră cioplită, reprezentând fiinţe pe jumătate umane, jumătate feline.
Şerpi zvârcolindu-se formau adesea părul şi sprâncenele acestora. Acestea reprezentau etapele
transformării sub efectul unui drog, etape pe care un şaman le parcurgea, transformându-se dintr-o
fiinţă umană în jaguar sau altă fiinţă mitică. Unele sculpturi descriu feţe deformate, cu ochi rotunzi
şi cu mucus abundent curgându-le din nări.
Alte două grupuri de portrete arată fiinţe umane în procesul de transformare în animale, având
cap de jaguar, cu mucusul picurându-i din nări. Este acel mucus verde murdar care dă culoare
iritaţiei membranei nazale şi care este un semn caracteristic transei care alterează mintea. Ei îşi
introduc în nas aceste prafuri şi, din cauză că ele sunt înţepătoare, fac mucoasa nazală să atârne
până aproape de gură, ceea ce ei observă în oglindă şi când mucusul ajunge exact jos, este semn
bun, scria, în secolul XVII, Triar Simon.
Ideologia Chavin se concentra pe relaţia dintre jaguar şi fiinţele umane. Era o ideologie originară
din exoticele păduri tropicale şi din credinţele de pe coastă, una dintre ele fiind atât de puternică
încât a dat naştere unui stil artistic exotic care s-a răspândit rapid pe o suprafaţă întinsă a regiunilor
de munte şi a celor de pe coasta aridă. Chavin a fost, de asemenea, un catalizator pentru multe
produse tehnologice din întinsul suprafeţei andine, printre care vopsirea textilelor, multe din acestea
servind drept draperii cu mesajul lor ideologic scris în culori vii. Aceste imagini puternice, în lut,
lemn şi aur pe textile şi pietre au comemorat simbolismul complex al credinţelor vechi concentrate
în panteonul animalelor mitice şi reale. Ele au constituit un puternic factor unificator în societatea
andină de mai târziu.
Dezvoltarea agriculturii cu ajutorul irigaţiilor a implicat sute, dacă nu mii de oameni. La început,
se pare că fiecare familie îşi iriga propriile grădini în pantă de la marginea văii. Irigaţia organizată a
început probabil sub forma unor munci minore, între membrii familiilor şi satelor învecinate. Aceste
simple proiecte s-au transformat, în cele din urmă, în munci publice elaborate şi au cuprins toate
văile din interiorul ţării.
Cei ce organizau aceste munci şi controlau comerţul deveneau conducători puternici. Ei locuiau
în mari centre ceremoniale ca El Paraiso şi Huaca Florida, la 1 218 km în interiorul ţării,
construită oarecum mai târziu, în anul 1 700 î.Chr. Huaca Florida este alcătuită dintr-o movilă de
chirpici şi bolovani, o platformă mare, lungă de 252 m, lată de 54 m şi înaltă de 30 m. Ea este
aşezată în mijlocul unui cadru artificial creat cu ajutorul irigaţiilor pe terase înalte. Cultivarea
porumbului, mai mult decât pescuitul, a susţinut această aşezare din interiorul ţării. Conducătorii au
inventat o taxă premergătoare taxei mit’a, care a fost folosită 2 000 ani mai târziu, de incaşi. Taxa
mit’a obliga oamenii să muncească un anumit număr de zile pe an, pentru stat, ca agricultori sau
constructori. Când cineva muncea pentru stat, plata consta în hrană şi adăpost, uneori chiar primea o
parte din producţia pământului statului.
Încă din perioada iniţială, regiunea andină a cunoscut o mulţime de societăţi organizate în stat,
care au răspândit o diversitate de culturi, arte, modele de organizare şi credinţe religioase. Un astfel
de stat a fost Mochica, înfiinţat în Chinama şi valea Mochica, în anul 200 î.Chr. Până atunci,
irigaţiile se dezvoltaseră la o scară foarte înaltă pe coastă, astfel încât unele aşezări acopereau mai
mult de un km pătrat. O mare parte a pământului cultivat era cel de pe malurile terasate ale văilor,
unde solurile erau mai bine asanate şi uşor de cultivat cu ajutorul unor simple beţe de lemn folosite
pentru săpat, aşa cum sunt cele din ziua de azi. Agricultorii au deviat cursurile apelor curgătoare
înspre canale laterale, construind baraje de stâlpi şi bolovani în torentele de apă. Canalele de irigaţie
Mochica au pus în funcţiune, de-a lungul malurilor, o serie de canale înguste (de aproximativ 1,2
m), care aveau forma literei S.
Ca şi alte vechi state americane, societatea Mochica era condusă de o elită puţin numeroasă, dar
foarte puternică şi sănătoasă, care locuia în centre impunătoare, marcate de movile din cărămidă şi
platforme. La Sipan, arheologul german Walter Alna a descoperit o cameră de înmormântare pe o
platformă de chirpici, unde se afla sicriul şi scheletul unui om în vârstă de 30 ani, care era întins pe
spate, cu braţele pe lângă corp. Conducătorul Sipan purta în nas şi-n urechi bijuterii de aur, brăţări,
perle de culoare turcoaz şi sandale din aramă. În mormânt s-au mai găsit un cuţit în formă de
semilună, sceptre, vase de lut şi scoici exotice care înconjurau cadavrul. Trei femei tinere, fiecare în
jur de 18 ani şi doi bărbaţi, de aproximativ 30 ani, stăteau la capetele sicriului. Arheologul
Christopher Donnan a identificat acel om cu un preot–războinic. Asemenea indivizi se află pictaţi
pe vasele din Mochica, prezidând peste jertfe şi prizonierii de război. Aceştia erau consideraţi
conducători de război şi formau puternica elită a societăţii Mochica. Pe primul nivel al aceleiaşi
platforme, Alna a mai descoperit resturi ceremonialul de înmormântare, mormântul bogat decorat al
unui preot războinic, un bărbat mai în vârstă, care purta o mască funerară din aur, un colier
magnific format din păianjeni din aur şi un crab din cupru aurit şi efigie a unei zeităţi, înaltă de 6
m. Toate acestea au fost puse pe ţesătura unui steag.
Vasele Mochica din lut, frumos pictate şi modelate ne spun multe despre această societate de
pescari şi agricultori. Oalele pictate descriau prin scenele pictate bărbaţi luptându-se cu balene,
femei născând asistate de moaşe, soţii ducându-şi copiii în spate în şaluri şi leagăne suspendate cu
ajutorul plaselor. Bărbaţii purtau scurte fâşii de pânză pe care şi le legau în jurul şoldurilor, sau
pantaloni bufanţi pe sub tunică, legaţi în jurul taliei cu curele ţesute, colorate. Femeile purtau tunici
largi care atârnau până la genunchi, aveau capul descoperit sau purtau o bucată de bumbac ca batic.
Olarii mai descriau artizanii muncind şi preoţi purtând pălării din piele de puma, cu colţi de felină.
Fără îndoială că elita Mochica a domnit nu numai bazându-se pe excepţionalele lor forţe spirituale,
dar şi pe putere. Picturile Mochica descriu un conducător cu o fină pălărie de piele, aşezat pe o
piramidă, în timp ce un şir de prizonieri dezbrăcaţi mărşăluiesc prin faţa lui. O victimă decapitată,
dispusă la baza unei picturi ne aminteşte că sacrificiul uman ar fi putut fi soarta lor. Există, de
asemenea, şi războinici înarmaţi cu scuturi şi bâte de război, coifuri bine capitonate şi uniforme
colorate din bumbac, atacându-şi duşmanii cu bâtele ridicate.
Poporul Mochica era renumit nu numai pentru ceramica fină, ci şi pentru prelucrarea metalelor.
Oamenii de pe coastă erau experţi în prelucrarea metalelor, dar poporul Mochica a purtat arta
metalurgiei spre culmi înalte. Oamenii Mochica căutau aur, îl prelucrau în bucăţele fine şi îl
ciopleau pentru a crea figuri în relief. Aurarii Mochica au învăţat cum să călească aurul, înmuind
metalul şi netezindu-l în forme detaliate. Foloseau aurul ca fundal pentru ornamente din turcoaz,
coroane meşteşugite, inele, coliere, ace şi pensete.
Când era posibil, poporul Mochica îşi extindea ambiţioasele proiecte de irigaţie pentru a lega
câteva văi ale râurilor învecinate şi apoi construiau centre mai mici, ca bază pentru administrarea
sigură a noilor domenii. Influenţa Mochica s-a extins spre sud, iar comercianţii lor erau, de
asemenea, în contact cu coasta peruviană de nord şi de sud.
În jurul anului 600 d.Chr., poporul Mochica şi-a mutat centrul activităţii administrative în nord,
în Valea Lambayequ. Până atunci, centrele lor din sud fuseseră abandonate, poate ca rezultat al
secetei şi al inundaţiilor generate de El Nino, în timp ce influenţa politică şi economică a regiunilor
montane şi de coastă a crescut.
Civilizaţia Mochica nu a progresat izolată pentru că existau şi alte regate puternice pe coastă şi în
regiunile de munte, în acelaşi timp. Din anul 600 d.Chr., când civilizaţia Mochica era în declin,
conducătorii Tiwanaku, de lângă lacul Titicaca, la capătul de sud al Anzilor, au devenit o putere
dominantă în lumea andină. Ţinutul înalt şi liniştit din jurul lacului Titicaca, numit deseori
Atliplano, este ţara delicatelor lame.
Băştinaşii ţineau enorme turme de astfel animale de povară şi erau, de asemenea, agricultori
experţi în irigaţii. Ei au recuperat ţinuturile mlăştinoase şi le-au transformat în câmpuri unde au
obţinut mai multe recolte de cartofi. Aceste loturi erau înconjurate de mici canale care le protejau
împotriva îngheţurilor care stricau recolta în ţinuturile uscate. Este interesant de notat că acest tip de
agricultură a fost uitată atunci când civilizaţia Tiwanaku s-a prăbuşit, cam în jurul anului 1 000
d.Chr., şi a fost reintrodusă abia atunci când arheologii le-au demonstrat băştinaşilor cum cultivau
strămoşii lor pământul.
Până în anul 200 d.Chr., Tiwanaku din partea de est a lacului Titicaca a fost un centru al
populaţiei majoritare şi un focar economic şi religios foarte important pentru regiune. Patru secole
mai târziu, Tiwanaku controla o mare parte din comerţul dintre regiunile de munte şi coasta de sud.
Caravanele lor de lama cărau textile, lână şi alte produse de-a lungul mult bătătoritelor drumuri
înspre Pacific.
Tiwanaku au creat în îngrăditura Kalassaya, dominată de o platformă mare de pământ,
împodobită cu pietre cioplite. Lângă ea era o îngrăditură rectangulară cu ajutorul unui şir de pietre,
acolo se află un prag pe care este cioplit un zeu antropomorf care era considerat creatorul zeităţii,
Viracocha. Arta decorativă Tiwanaku încorporează o bogată iconografie (reprezentările picturale
abordând orice subiect). Jaguarii, vulturii şi zeii antropomorfi sunt însoţiţi de zeităţi mai mici sau
mesageri ai zeilor. Motive similare apar, cu precădere, în partea de sud a Peru-ului, în Bolivia şi în
sudul Anzilor. Credinţele religioase ale civilizaţiei Tiwanaku au o iconografie captivantă sunt
corelate cu puterea economică şi politică a acestei civilizaţii. După anul 1 200 d.Ch s-a creat un
mare vid politic în sudul regiunii, când marele centru s-a prăbuşit în mod inexplicabil.
Huari, din regiunea Ayacuchu înspre partea de nord este un alt centru religios care se află pe un
deal asociat cu imenşi pereţi de piatră pictaţi şi multe locuinţe care acoperă km pătraţi. Ca şi vecinii
lor din sud, poporul Huari pare să fi adorat o fiinţă ca zeul Viracocha. Din anul 800 d.Chr.,
domeniile lor s-au extins din ţinuturile Mochica în Valea Lambayequ, pe coasta de nord din
regiunile de munte, la sud de Cuzco. Conducători Huari erau comercianţi pricepuţi care şi-au mărit
domeniile probabil prin cuceriri, întreprinderi comerciale şi, poate, convertire religioasă. Atât
Huari, cât şi Tiwanaku au dispărut la sfârşitul mileniului I, dar au fost puncte de răscruce ale istoriei
andine, fiind primele state care au controlat oameni locuind în diferite medii montane şi de câmpie.
Conducătorii lor stăpâneau mai multe state regionale mici, pe care le cucereau şi le integrau în
imperii mult mai mari. Controlând drumurile importante pentru comerţ şi manipulând cu grijă
iconografiile religioase, conducătorii celor două state au fost capabili să construiască puternice
unităţi politice, pornind de la cele mai mici state, la început. Aceste procese de integrare aveau să se
intensifice în secolele următoare.
Prăbuşirea statului Mochica a provocat un vid politic pe coasta de nord. În cele din urmă, Chimu
a devenit forţa dominantă în bogata şi fertila Vale Lambayeku. Civilizaţia Chimu a moştenit
tradiţiile străvechi de regalitate şi imperiu şi le-a transmis mai departe. Conducătorii acestei
civilizaţii erau probabil descendenţii puternicilor nobili Mochica de odinioară, ale căror racle tăcute
erau împrăştiate pe câmpia nisipoasă a coastei. Ei au ales să trăiască în Chan Chan, aproape de
Pacific.
Ca întotdeauna, pe coastă prioritatea o avea aprovizionarea cu hrană. Începând cu anul 850,
conducătorii Chimu au investit mult într-un complex elaborat de grădini care se întindeau în
interiorul ţării dinspre ocean, pe o distanţă de 5 km de acesta. Ei au folosit, de asemenea, stilul de
muncă mit'a pentru a construi enorme sisteme de canale care irigau terenurile joase din nordul şi
vestul oraşului. Aceste irigaţii erau atât de eficiente încât Chimu controla mai mult de 12 văi, toate
cultivate cu ajutorul sapelor şi plantatoarelor folosite pentru săpat. După anul 1 200 d.Chr., cererea
de pământ a devenit foarte mare aşa că populaţia Chimu s-a gândit să dobândească noi teritorii prin
cucerire. În final, conducătorii din Chan Chan controlau mai mult de 1 126 km din coasta
Pacificului. La punctul cel mai înalt al puterii sale, oraşul Chan Chan acoperea mai mult de 10,2
km2.
Între graniţele oraşului locuiau nu numai nobili, artizani şi alţi muncitori iscusiţi. În jur de 26 000
de oameni trăiau în locuinţe construite din lut şi răchită, la periferie, la sud şi vest de centrul civic,
cei mai mulţi fiind prelucrători de metale pricepuţi şi ţesători, care erau îngropaţi în cimitire
separate. Alţi 3 000 de locuitori trăiau în apropierea împrejmuirilor regale, unde erau angajaţi. În
apropiere, aproximativ 6 000 de nobili şi demnitari ocupau locuinţe din chirpici.
Pereţii din cărămidă şi lut ai locuinţelor regale au formă rectangulară şi se află în centrul Chan
Chan–ului. Aceste locuinţe aveau o înălţime de 9,9 m şi acopereau o suprafaţă de 200 x 600 m2.
Zidurile nu erau construite pentru apărare, ci doar pentru intimitate şi pentru protecţie împotriva
vânturilor dinspre Pacific. Fiecare curte avea propria ei sursă de apă şi un spaţiu pentru ceremonial
unde erau înmormântaţi regii, precum şi cazărmi rezidenţiale, bogat decorate. Curtea, care servea
drept palat regal în timpul vieţii, devenea reşedinţa aceluiaşi conducător, în viaţa de apoi.
Conducătorii Chimu au adoptat o ordine care avea să devină foarte importantă pentru succesorii lor
incaşi – aceea a moştenirii prin împărţire. Era obiceiul ca titlul regal să treacă de la tată la fiu, în
vreme ce conducătorul deţinea tot pământul şi bunurile materiale. Între timp, noul conducător
trebuia să-şi dobândească cu propriile puteri pământuri şi avere, care îi rămâneau şi după moarte.
Această ordine i-a stimulat pe conducătorii Chimu să-şi sporească domeniile prin războaie de
cucerire şi prin comerţ.
Conducătorii au învăţat rapid valoarea comunicaţiilor eficiente, a drumurilor întreţinute oficial
care le permitea să-şi deplaseze armatele rapid dintr-un loc în altul. Ei au construit drumuri care
legau toate văile de pe domeniile lor. În văile cel mai dens populate, drumurile Chimu erau late de
4-5 sau chiar 7,5 m. Pe aceste drumuri se transportau podoabe de aur, vase fin lucrate, textile şi
vase ceramice negre. Călătorul putea întâlni lama cărând mărfuri şi articole de lux spre Chan Chan,
dar cele mai multe încărcături erau transportate pe spatele oamenilor. Tributul şi toate veniturile
treceau de-a lungul drumurilor oficiale.
Cu toate bogăţiile materiale, ca şi în ciuda activităţilor ordonate militar, Imperiul Chimu era
foarte uşor de atacat. Muncile de irigaţie din văile nordice puteau fi uşor întrerupte de un cuceritor,
pentru că nici un conducător, oricât de puternic ar fi fost, nu putea spera să fortifice frontierele
întregului imperiu. Acesta era vulnerabil şi din cauza secetei. Se pare că irigându-le, solurile aride
au dobândit un conţinut ridicat de săruri, devenind prea puţin propice pentru agricultură, astfel că
recoltele au scăzut în mod dramatic, în timp ce densitatea populaţiei a crescut brusc. Incaşii au
cucerit imperiul Chimu în anul 1.460, instalându-şi la Chan Chan propriul conducător. Mulţi dintre
orfevrierii din Chan Chan, ca şi artizanii pricepuţi au fost luaţi în Cuzco, în regiunea montană, unde
lucrau pentru curtea regală a incaşilor.
Ca şi aztecilor, incaşilor le plăcea să se considere un popor care s-a ridicat din nimic. Au luat
naştere într-o lume războinică, ţara lor de origine aflându-se la nord de lacul Titicaca, pe suprafaţa
ce înconjoară Cuzco, în Anzi. Erau o societate de agricultori, organizaţi în ginţi, cunoscute sub
numele de aflus, grupuri care aveau aceeaşi ascendenţă, deţinând pământul în comun. Pământul
fiecărui ayllu era protejat de strămoşii lor, aşa că incaşii îşi venerau întotdeauna strămoşii
mumificaţi. Primii conducători incaşi au fost probabil lideri de război nesemnificativi, aleşi
demnitari. Pentru a rămâne la putere, aceştia trebuiau să fie pricepuţi din punct de vedere politic şi
militar, pentru a-şi înfrânge potenţialii duşmani. Istoriile oficiale îşi amintesc cel puţin opt
conducători (legendari, probabil) între anii 1 200 şi 1 438 d.Chr.
La începutul secolului al XV-lea, a venit la putere Viracocha Inca. Spre deosebire de
predecesorii săi, acesta a trecut de la atacuri asupra vecinilor la o strategie de cucerire permanentă.
Curând, acesta stăpânea un mic stat cu centrul la Cuzco. Viracocha s-a auto–proclamat zeu, asociat
cu supremul strămoş – zeul – soare.
În jurul anului 1 436 d.Chr. a fost încoronat un strălucit războinic pe nume Cusi Inca Yupanqui.
Acesta şi-a lua imediat numele de Pachakuti (Cel ce reface lumea) şi a început să transforme
societatea incaşă într-un puternic stat centralizat. Pachakuti a combinat vechiul cult al andinilor
pentru morţi cu obiceiul moştenirii prin împărţire într-un nou şi puternic sistem de regalitate
imperială. Ţinând seama de relatările adunate după cucerirea spaniolă, noul sistem funcţiona după
cum urmează: conducătorul decedat era mumificat. Palatul, servitorii şi bunurile sale erau
considerate în continuare proprietatea sa şi erau păstrate de către descendenţii săi pe linie
bărbătească, cu excepţia succesorului său normal, unul dintre fiii săi. Totuşi, cel decedat nu era
considerat mort. Mumia sa asista la toate ceremoniile publice ale statului şi chiar vizita locuinţele
celor rămaşi în viaţă. Aceştia, însărcinaţi să aibă grijă de incaşul decedat, mâncau şi discutau cu el,
ca şi cum acesta ar fi fost viu. Acest element de continuitate era deosebit de important pentru că
transforma mumiile regale în sfinte simboluri ale imperiului. Conducătorii decedaţi erau vizibil
comparaţi cu zeii care reprezentau statul Inca. Conducătorul succesor era bogat în prestigiu, dar
sărac în bunuri. Acesta trebuia să-şi dobândească averea pentru a putea trăi în bogăţie pe timpul
domniei sale şi după moarte, iar singura sa bogăţie în regatul de munte era munca impozabilă.
Sistemul moştenirii prin împărţire însemna că toate taxele adunate de predecesori le reveneau
acestora, şi nu regilor aflaţi în viaţă. Aceştia trebuiau să dezvolte un nou sistem de taxe, iar acest
lucru se putea face în două feluri: dobândind mai multă muncă de la cei ce plăteau taxe sau cuceriri
de noi teritorii. Având nevoie de pământ pentru a asigura hrana celor care lucrau pentru ei, singurul
mod prin care nou conducător incaş putea dobândi noi teritorii era expansiunea. Cuceririle trebuiau
să fie permanente şi noul teritoriu acaparat trebuia controlat, astfel încât toţi locuitorii de aici să-şi
plătească taxele. Un sistem complex de beneficii, stimulente economice, recompense şi acte de
justiţie au luat naştere şi au întreţinut cuceririle incaşe.
Cucerire şi administraţie. Aceste ideologii de succes au acordat incaşilor un avantaj net faţă de
vecinii lui Pachakuti. Ei erau stăpânii regiunilor montane din partea de sud. În mai puţin de un
secol, micul regat preluat de Pachakuti devenise un vast imperiu.
Topa Yupanqui ( 1471-1 493 d.Chr.) a extins Imperiul Inca înspre Ecuator, Argentina de Nord,
părţi din Bolivia şi Chile. Armatele sale au anexat statul Chimu, ale cărui ape erau controlate deja de
Topa. Un alt rege, Huanya Capae, a domnit timp de 34 ani după Topa Inca şi a împins imperiul mai
departe, în Ecuator. Incaşii au împărţit Pământul Celor Patru Pătrate, în patru provincii, cunoscute
sub numele de Suyu, fiecare fiind împărţită, la rândul său, în subdiviziuni mai mici, unele dintre
coincizând cu graniţele statelor cucerite. Toate posturile de guvernare importante în societatea lor
puternic stratificată erau ocupate de nobili. Popoarele cucerite din imperiu erau conduse de liderii
familiilor băştinaşe, o formă a nobilimii secundare. În acest fel, Inca lăsa o mare parte din
administraţie în mâinile localnicilor, în timp ce adevărata putere se afla tot în mâinile lor.
Conducătorii incaşi şi-au dat seama că esenţa unui guvern eficient în locuri atât de variate era un
sistem eficace de drumuri. Constructorii lor de drumuri au rechiziţionat de la statele pe care le-au
cucerit vasta reţea a vechilor drumuri indiene şi le-au conectat într-un sistem coordonat, cu case de
staţie la intervale regulate, ca să-şi poată deplasa armatele, să trimită soli de la un capăt la altul al
imperiului şi, de asemenea, pentru a-şi transporta bunurile comerciale.
Într-adevăr, după cucerirea spaniolă se spunea că cei ce alergau puteau prelua un mesaj din
Cuzco la Lima, de-a lungul drumurilor incaşe, mai rapid decât un mesager călare. Întreaga
organizare de acest tip, volumul total de tributuri, munci taxabile şi comerţ cereau un sistem corect
de păstrare şi contabilizare. Incaşii nu foloseau manuscrise, ci sfori înnodate sau quipu. Aceste
quipus–uri formau un sistem de păstrare complex şi sofisticat, care era atât de eficient încât aproape
că a compensat lipsa scrisului. Acestea nu erau numai calculatoarele vieţii incaşe, dar erau de
nepreţuit pentru aplicarea regulilor sociale, codificarea legilor şi furnizarea datelor pentru
inspectorii de taxe care inspectau cu regularitate fiecare casă pentru a se asigura că toată lumea era
ocupată cu munca productivă şi trăia în condiţii sanitare igienice. Întregul stil de viaţă al incaşilor
se baza pe supunerea faţă de Inca şi guvernul central.
Prăbuşirea Imperiului Inca. În vremea cuceririi spaniole, incaşii controlau vieţile a aproximativ
12 milioane de oameni, majoritatea locuind în sate împrăştiate în jurul centrelor politice şi
religioase. Dar, în ciuda faţadelor din aur şi argint, Twantisusuya era gata să se prăbuşească în anul
1 520. Una dintre cauze a fost chiar regula moştenirii prin împărţire, care necesita succesive
cuceriri militare. Necesitatea a tot mai multe cuceriri a cauzat o mare tensiune militară, economică
şi administrativă. Pe deasupra, cu toate că tactica de luptă Inca era bine adaptată la zone deschise,
unde armatele lor erau invincibile, conducătorii lor au trebuit să lupte în zone de pădure, unde erau
înfrânţi. Între timp, imperiul se dezvoltase atât de tare, încât comunicarea cu centrul iniţial de
dezvoltare a devenit un proces din ce în ce mai dificil, format şi în urma marii diversităţi de oameni
ce locuiau pe domeniile Inca. De asemenea, numărul tot mai mare al nobililor devotaţi cultului
pentru conducătorii decedaţi a dus la dispute constante din cauza succesiunii şi a altor probleme
care au continuat să slăbească imperiul.
Până la urmă, Imperiul Inca a fost doborât de dispute cronice neînsemnate, războaie civile, de o
devastatoare epidemie de variolă, ca şi de intervenţiile din exterior. În anul 1 532, un mic grup de
conquistadori conduşi de Francisco Pizarro a debarcat pe coasta din nordul Peru-ului. Când acesta
a sosit în statul Inca a găsit aici anarhie, iar populaţia era deja distrusă de epidemia de variolă pe
care o aduseseră fermierii spanioli cu câţiva ani înainte. Capac murise într-o astfel de epidemie în 1
525, aruncând imperiul într-un război civil între fiii săi Atahuallpa şi Huascar. Atahuallpa a
triumfat şi călătorea spre Cuzco, când l-a întâlnit pe Pizzaro. Spaniolii aveau ca scop jaful şi
cucerirea. Pizzaro l-a luat prizonier pe Atahuallpa prin trădare, a cerut în schimbul eliberării lui o
cameră plină cu aur, iar apoi l-a ucis cu brutalitate. Un an mai târziu, spaniolii au cucerit Cuzco cu
ajutorul unei mici armate. Ei au preluat conducerea statului şi l-au numit pe Manco Inca drept
conducător marionetă. Trei ani mai târziu, acesta s-a întors împotriva noilor săi stăpâni printr-o
revoltă sângeroasă. Înăbuşirea nemiloasă a acesteia a distrus în cele din urmă cel mai mare din
imperiile andine.
ANEXĂ

Există un număr de tendinţe de dezvoltare antropologică (care nu sunt nici continue, nici
uniforme) de la australopitecii timpurii (primate) până la oamenii actuali: volumul creierului în
creştere, mărimea corpului în creştere, folosirea şi perfecţionarea continuă a uneltelor, micşorarea
dinţilor şi diminuarea robusteţii scheletului. Nu există însă o separare netă între unele exemplare
târzii (cronologic) de A. gracil, şi alte câteva de H. timpuriu, între erectus şi sapiens arhaic sau între
sapiens arhaic şi sapiens modern.
În perspectiva acestei observaţii există un dezacord în privinţa arborelui nostru genealogic. Este
unanim acceptată opinia că A. robust (Aethiopicus, Robustus şi Boisei) nu sunt strămoşii noştri,
fiind o ramură izolată care nu a lăsat urmaşi.
Dacă H. habilis descinde din A. afarensis, africanus sau din ambele, sau din nici una dintre
ramuri, este încă o problemă de dispută.
Este posibil ca nici una din speciile de A. să nu fie strămoşul nostru. Descoperirile de A. ramidus
şi A. anamensis sunt atât de recente, încât e greu de spus ce efect vor avea asupra teoriilor actuale.
Este general acceptat că H. erectus descinde din H. habilis, însă legătura între H. erectus, H.
sapiens şi H. neanderthalensis este încă neclară. Afinităţi cu Oamenii de Neanderthal se pot detecta
la anumite exemplare de sapiens arhaic şi modern.
Cuvântul „hominid” se referă la membrii familiei Hominidelor, familie alcătuită din toate
speciile asemeni nouă, ale ultimului strămoş comun al hominidelor şi al maimuţelor vii. Unii
oameni de ştiinţă folosesc o definiţie mai largă a Hominidelor care include maimuţele uriaşe.
Hominidele sunt incluse în supra-familia tuturor maimuţelor, aceea a Humanoidelor, ai cărei
membrii sunt numiţi hominizi. Deşi descoperirile fosile de hominizi sunt departe de a fi complete,
iar dovezile sunt cel mai adesea fragmentare, există destule pentru a contura istoria evolutivă a
hominizilor. Momentul separării dintre hominizi şi maimuţele vii se credea că s-a produs cu 15-20
de milioane de ani în urmă sau chiar acum 30-40 de milioane de ani. Anumite maimuţe care au
existat în acea perioadă, ca de pildă Ramapithecus, erau considerate hominide şi posibili strămoşi ai
hominizilor. Descoperirile fosile ulterioare au dovedit că R. era înrudit mai de aproape cu
orangutanul, iar noile dovezi biochimice au indicat că ultimul strămoş comun al oamenilor şi
maimuţelor a existat în perioada cuprinsă între 5-10 milioane de ani şi probabil în lanţul evolutiv
inferior. Prin urmare, R. nu mai este considerat hominid.
Domeniul ştiinţei care studiază dovezile fosile umane este cunoscut sub denumirea de
paleoantropologie. Aceasta studiază intersecţia paleontologiei (studiul formelor vechi de viaţă) cu
antropologia (studiul hominizilor).

Specii Hominide
Speciile menţionate aici sunt înşirate aproximativ în ordinea apariţiei dovezilor fosile (observaţi
că această ordonare nu intenţionează să reprezinte o succesiune evolutivă), cu excepţia faptului că
cele din familia A. robustus sunt menţionate împreună.
Ardipithecus ramidus
Specia reprezintă o descoperire recentă, anunţată în septembrie 1994. Este cea mai veche specie
hominidă cunoscută, datând de acum 4,4 milioane de ani. Majoritatea fosilelor sunt fragmente
craniene. Dovezi indirecte sugerează posibilitatea că specia era bipedă şi că anumiţi indivizi
măsurau până la 122 cm înălţime. Dinţii intermediază între cei ai maimuţelor timpurii şi ai A.
afarensis, însă dintele unui pui e foarte primitiv, semănând cu dintele unui cimpanzeu, mai mult
decât cu orice alt dinte de hominid cunoscut. Alte descoperiri fosile cu privire la Ar. ramidus dau
indicii că ar fi fost un posibil locuitor al pădurilor. Aceste indicii pot determina modificarea teoriilor
actuale referitoare la evoluţia bipedă; teorii care, frecvent, leagă mersul biped de o migraţie spre un
mediu de savană.
Australopithecus anamensis
Această specie a fost denumită abia în august 1995. Materialul constă din 9 fosile, în mare parte
găsite în 1994, provenind din Kanapoi, în Kenya şi 12 fosile, cu precădere dinţi, găsite în 1988, de
provenienţă din Allia Bay în Kenya. A. anamensis a existat în perioada cuprinsă între 4,2 şi 3,9
milioane de ani şi are un amestec de trăsături primitive ale craniului cu trăsături avansate ale
corpului. Dentiţia şi maxilarele se aseamănă mult cu cele ale primatelor. Un fragment din osul tibiei
(osul mai mare din cele două care formează porţiunea inferioară a piciorului) constituie o dovadă
puternică a mersului biped şi un fragment inferior de humerus (porţiunea de sus a braţului) este
extrem de asemănător omului. De remarcat că, deşi craniul şi oasele se consideră ca aparţinând
aceleiaşi specii, acest lucru nu este confirmat.
Australopithecus afarensis
A. afarensis a existat în perioada cuprinsă între acum 3,9 şi 3 milioane de ani. A. afarensis aveau
o faţă de maimuţă cu fruntea teşită, o formaţiune osoasă deasupra ochilor, un nas turtit şi nu aveau
bărbie. Indivizii speciei aveau maxilare proeminente cu molari mari. Capacitatea craniană varia de
la aproximativ 375 până la 500 cm3. Craniul se aseamănă cu cel al cimpanzeului, excepţie făcând
dinţii mai apropiaţi de cei ai omului. Dinţii canini sunt mult mai mici decât cei ai maimuţelor
moderne, însă mai mari şi mai ascuţiţi decât cei ai hominizilor, iar forma maxilarului se situează
între forma dreptunghiulară şi forma parabolică la hominizi. Totuşi, osatura pelvisului şi a
picioarelor este mult mai apropiată de cea a omului actual. Această observaţie nu lasă nici o
îndoială asupra faptului că aceste australopithecine erau bipede (deşi adaptate mai degrabă la mers
decât la alergat). Osatura lor arată că, din punct de vedere fizic erau foarte puternice. Femelele erau
considerabil mai scunde decât masculii, fapt cunoscut sub denumirea de dimorfism sexual.
Înălţimea varia între aproximativ 107 cm şi 152 cm. Falangele membrelor superioare şi inferioare
sunt curbate şi proporţional mai lungi decât la hominizi, însă membrele superioare sunt, în mare
parte, la fel cu cele ale hominizilor. Unii oameni de ştiinţă consideră acest fapt ca fiind dovada
adaptării parţiale la căţăratul în copaci, iar alţii îl consideră doar un moment al acumulării bagajului
evolutiv.
Australopithecus africanus
A. africanus a existat în perioada cuprinsă între acum 3 şi 2 milioane de ani. Este o specie
similară cu A. afarensis, de asemenea bipedă, însă dimensiunea corpului era cu ceva mai mare.
Volumul creierului, în egală măsură, se poate să fi fost cu ceva mai mare, variind între 420 şi 500
cm3. Ceea ce înseamnă că este cu ceva mai mare decât creierul cimpanzeilor (în ciuda unei
dimensiuni corporale asemănătoare), dar încă nedezvoltat în emisfera limbajului. Molarii erau puţin
mai mari decât la afarensis, incisivii, premolarii, caninii – puţin mai mici. Deşi dentiţia şi
maxilarele speciei africanus sunt mult mai dezvoltate decât la hominizi, sunt asemănătoare mai
mult dentiţiei umane decât celei a maimuţelor.
Forma maxilarului era complet parabolică, ca aceea a hominizilor, iar mărimea caninilor e
mult redusă în comparaţie cu specia afarensis.
A. afarensis şi africanus sunt cunoscute sub denumirea de A. zvelte, din cauza constituţiei lor
fragile, gracile, îndeosebi a craniului şi dentiţiei (gracile înseamnă „zvelt” şi în paleoantropologie
termenul e folosit ca antonim la „robust”). În ciuda acestui fapt, erau totuşi robuste, masive.
Australopithecus aethiopicus
A. aethiopicus a existat în perioada cuprinsă între acum 2,6 şi 2,3 milioane de ani. Specia se
defineşte de la un specimen major – Craniul Negru – descoperit de Alan Walker, şi după mandibula
căzută a altor câteva specimene, posibil aparţinând aceleiaşi specii. S-ar putea să fie un strămoş al
speciilor A. robustus sau A. boisei, însă are un amestec îndoielnic de trăsături primitive şi avansate.
Volumul creierului este foarte redus, de 410 cm3 şi segmentele craniului, cu precădere cele
posterioare, sunt primitive, asemănătoare cu cele ale speciei A. afarensis. Alte caracteristici, precum
masivitatea feţei, a musculaturii acesteia şi a singurului dinte găsit, precum şi cea mai mare creastă
sagitală (creasta sagitală e o formaţiune osoasă pe creştet, pe care se inserează muşchii masticaţiei)
întâlnită până acum la hominide, sunt mai degrabă, reminiscenţe ale speciei A. boisei.
Australopithecus robustus
A. robustus avea un corp asemănător cu cel al speciei A. africanus, însă craniul şi dentiţia erau
mai dezvoltate. A existat în perioada cuprinsă între acum 2-1,5 milioane de ani. Avea o faţă plată,
fără frunte şi cu orbitele înfundate, cu arcade proeminente. Dinţii din faţă erau relativ mici, însă
molarii mandibulei erau masivi şi puternici. Majoritatea specimenelor aveau creste sagitale. Hrana
lor era rudimentară, însă alcătuită din elemente care necesitau multă masticaţie. Volumul creierului
era în medie de 530 cm3. Oasele găsite la un loc cu scheletele din specia A. robustus indică
posibilitatea ca acestea să fi fost folosite ca unelte de săpat.
Australopithecus boisei (fost Zinjanthropus boisei)
A. boisei a existat în perioada cuprinsă între acum 2,1 şi 1,1 milioane de ani. Era asemănător cu
A. robustus, însă faţa şi caninii erau mult mai masive, unii molari ajungând până la 2 cm în
diametru. Mărimea creierului e asemănătoare cu cea a speciei robustus, aproximativ 530 cm3.
Câţiva experţi consideră A. boisei şi A. robustus variante ale aceleiaşi specii.
A. aethiopicus, A. robustus şi A. boisei sunt cunoscute sub denumirea de A. robuste, deoarece
construcţia lor craniană, în special, este mai greoaie, masivă.
Homo habilis
H. habilis, „omul îndemânatic”, a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el.
H. habilis a existat între acum 2,4 şi 1,5 milioane de ani. Se aseamănă în multe privinţe cu A. Faţa
sa e la fel de primitivă, însă mai puţin proeminentă; molarii mai mici, însă considerabil mai mari
decât la omul actual. Mărimea creierului, în medie de 650 cm3 este apreciabil mai mare decât la A.
Mărimea creierului variază între 500 şi 800 cm3, depăşind genul A. în lanţul evolutiv inferior şi H.
erectus în lanţul evolutiv superior. Forma creierului este, de asemenea, asemănătoare hominizilor.
Protuberanţa sferei lui Broca, esenţială vorbirii, este vizibilă în mulajele făcute după creierul lor şi
indică faptul că specia era probabil capabilă de vorbire rudimentară. Se crede că H. habilis avea
în jur de 127 cm înălţime şi cântărea aproximativ 45 kg.
H. habilis este o specie controversată. Unii oameni de ştiinţă nu au acceptat asta, fiind de părere
că toate specimenele de H. habilis ar trebui să fie atribuite genului A., fie celor din categoria H.
erectus. În prezent, mulţi consideră că H. habilis combină exemplare din cel puţin două specii
diferite ale genului H.
Homo erectus
H. erectus a existat între acum 1,8 milioane şi 300 000 ani. Ca la specia H. habilis, faţa are
maxilare proeminente cu molari masivi, nu are bărbie; prezintă arcade pronunţate şi craniu alungit,
cu capacitatea variind între 750 şi 1225 cm3. Specimenele timpurii de H. erectus înregistrează o
medie de 900 cm3, pe când cele târzii au o medie de 1 100 cm3. Unele cranii de H. erectus asiatic au
creastă sagitală. Scheletul e mai robust decât la hominizii evoluaţi, implicând mai multă forţă;
proporţiile corporale variază; băiatul de la Turkana e înalt şi zvelt, ca hominizii evoluaţi din aceeaşi
zonă, pe când cele câteva oase de membre ale speciei omului de Beijing indică o construcţie mai
scundă şi mai solidă. Studiul scheletului speciei băiatului de la Turkana indică faptul că H. erectus
posibil să fi fost mai eficient la mers decât hominizii evoluaţi, ale căror schelete au trebuit să se
adapteze pentru naşterea urmaşilor cu creier mai mare. H. habilis şi toată familia A. se găsesc numai
în Africa, însă H. erectus avea o arie mai largă de răspândire şi se găseşte peste tot în Africa şi Asia
(se găsea, probabil, şi în Europa, însă dovezile fosile sunt ambigue). Dovezile din zona Chinei, unde
a fost descoperit omul de Beijing, indică faptul că erectus folosea focul, iar uneltele din piatră pe
care le folosea sunt mai sofisticate decât cele folosite de H. habilis.
Homo sapiens (arhaic)
Formele arhaice de H. sapiens au apărut pentru prima dată cu aproximativ 500 000 de ani în
urmă. Termenul cuprinde o diversitate de cranii care au trăsături de la H. erectus şi de la hominizii
evoluaţi. Volumul creierului este mai mare decât la H. erectus şi mai mic decât la marea majoritate
a hominizilor evoluaţi, având în medie 1 200 cm3, iar craniul e mai rotunjit decât la H. erectus.
Scheletul şi dentiţia sunt, de regulă, mai puţin dezvoltate decât în cazul lui erectus, dar mai
dezvoltate decât la hominizii evoluaţi. Majoritatea prezintă încă arcade mari, frunte şi bărbie. Nu
există o separare netă între H. erectus târziu şi H. sapiens arhaic, multe fosile datând între acum
500 000 şi 200 000 de ani sunt greu de clasificat ca aparţinând unei specii sau celeilalte.
Homo sapiens neanderthalensis (fost Homo neanderthalensis)
Omul de Neanderthal a existat între acum 150 000 şi 35 000 de ani. Dimensiunea medie a
creierului e cu ceva mai mare decât la hominizii evoluaţi, de aproximativ 1 450 cm3, însă aceasta e
corelată cu circumferinţa craniului. Totuşi, cutia craniană e mai lungă şi mai joasă decât la
hominizii evoluaţi, cu o protuberanţă marcată în partea posterioară a craniului. Ca şi H. erectus,
aveau mandibula proeminentă şi fruntea retrasă. Bărbia era de regulă slab reprezentată. Şi mijlocul
feţei e proeminent, trăsătură care nu se găseşte la H. erectus sau la H. sapiens şi care poate fi o
adaptare la frig. Există şi alte deosebiri anatomice minore faţă de hominizii evoluaţi, cele mai
neobişnuite fiind anumite particularităţi ale osului umărului şi ale osului pubian. Oamenii de
Neanderthal trăiau mai ales în zonele cu climă rece; dimensiunile corporale se aseamănă cu acelea
ale oamenilor actuali adaptaţi la frig: scunde şi solide, cu membre scurte. Bărbaţii măsurau
aproximativ 168 cm în înălţime. Osatura lor era densă şi grea şi prezintă semne de inserţie puternică
a musculaturii. Oamenii de Neanderthal, conform standardelor actuale, ar fi fost extraordinar de
puternici, iar scheletele lor arată că au avut un trai greu, brutal. S-a găsit un număr mare de unelte şi
arme, mai avansate decât cele folosite de H. erectus. Oamenii de Neanderthal sunt primii oameni
care şi-au îngropat morţii, cel mai vechi teren de îngropare având o vechime de peste 100 000 ani.
H. neanderthalensis se găsesc prin toată Europa şi în Orientul Mijlociu. Neanderthalienii vest-
europeni au de regulă o constituţie mai robustă şi sunt numiţi, uneori, „Neanderthalieni clasici”
deoarece Oamenii de Neanderthal descoperiţi în alte zone tind să fie mai puţin robuşti.
Homo sapiens sapiens (actual)
Formele actuale de H. sapiens au apărut pentru prima dată acum 120 000 ani. Oamenii actuali au
volumul mediu al creierului de aproximativ 1 350 cm3. Fruntea se înalţă, arcadele sunt mici sau cel
mai adesea absente, bărbia e proeminentă şi scheletul e foarte zvelt. Cu aproximativ 40 000 de ani
în urmă, odată cu apariţia culturii de tip Cro-Magnon, uneltele lor au început să fie remarcabil
sofisticate, folosind o varietate mai mare de materii prime precum os, corn de cerb şi putând fi
folosite la confecţionarea îmbrăcămintei, gravare şi sculptură. Ei creează lucrări artistice deosebite
sub forma uneltelor decorate, a mărgelelor, a figurinelor de oameni şi animale în fildeş, de lut, a
instrumentelor muzicale şi a picturilor rupestre spectaculoase au apărut în următorii 20 000 ani ai
acelei perioade.
Chiar în perioada cuprinsă între ultimii 100 000 ani, se poate distinge tendinţa pe termen lung
spre molari mai mici şi robusteţe descrescătoare. Faţa, maxilarul şi dentiţia omului din Mezolitic
(aproximativ acum 10 000 ani) sunt cu 10% mai robuste decât ale noastre. Oamenii din Paleoliticul
superior (aproximativ acum 30 000 de ani) sunt cu 20-30% mai robuşti decât condiţia actuală în
Europa şi Asia. Aceştia sunt consideraţi oameni actuali, deşi uneori denumiţi „primitivi”. În mod
curios, anumiţi oameni actuali (aborigenii australieni) au mărimea dinţilor specifică lui H. sapiens
arhaic. Cei mai mici dinţi se găsesc la exemplarele din zonele unde masticaţia a fost folosită pe
perioadă îndelungată. Acesta e un exemplu probabil de selecţie naturală care a avut loc în decursul
ultimilor 10 000 de ani.
Fosile hominide marcante
Lista include fosile care sunt importante fie pentru interesul lor ştiinţific, fie istoric sau pentru că
sunt adesea menţionate de către creaţionişti. Putem citi uneori că toate fosilele hominide ar încăpea
într-un cufăr (ladă), pe o masă, sau pe o masă de biliard. Asta este o imagine înşelătoare, fiindcă
acum există mii de fosile hominide. Ele sunt totuşi, în mare parte fragmentare, adesea constând
dintr-un singur os sau dintr-un dinte izolat. Craniile şi scheletele complete sunt rare. Lista e
împărţită pe specii, începând de la specii mai vechi până la specii mai recente. În cadrul fiecărei
specii, dovezile fosile sunt sortate în ordinea în care au fost descoperite.
Fiecare înregistrare va consta dintr-un număr al specimenului, dacă acesta se cunoaşte (sau
numele zonei, dacă au fost găsite mai multe fosile în acelaşi loc), poreclele lor în ghilimele şi
numele speciei. Numele speciei va fi urmat de un semn de întrebare, dacă este ceva suspect. Dacă
fosila era iniţial plasată într-o altă specie, şi acest lucru se va menţiona. Se foloseşte terminologia
următoare. Craniul cuprinde totalitatea oaselor capului. Un „cranium” este craniul fără mandibulă.
Cutia craniană este „cranium”-ul minus faţa şi maxilarul. Calota craniană este porţiunea superioară
a cutiei craniene.
ARA-VP, „Zonele 1, 6, şi 7”, Ar. ramidus
Descoperit de o echipă condusă de T. White, B. Asfaw şi G. Suwa (1994) în 1992 şi 1993, la
Aramis, în Etiopia. Datarea aproximativă: acum 4,4 milioane de ani. Descoperirea constă din fosile
de la 17 indivizi. Majoritatea fragmentelor sunt dinţi, însă există şi o porţiune de mandibulă a unui
copil, o porţiune a bazei craniului, fragmente ale osului braţului de la 2 indivizi.
ARA-VP-6/1, constă din 10 dinţi de la un singur individ.
ARA-VP-7/2, constă din părţi de la cele 3 oase ale membrului stâng de la un singur individ, cu o
îmbinare între trăsăturile hominizilor şi primatelor.
KP-27 „Kanapi Hominid”, A. anamensis
Descoperit de B. Patterson în 1965, în Kanapi, Kenya. Acesta este un fragment uzat al
porţiunii inferioare al umărului stâng, vechi de aproximativ 4 milioane de ani.
KP-29281, A. anamensis
Descoperit de P. Nzube în 1994, la Kanopi, în Kenya.
Este o mandibulă cu toţi dinţii, datând de acum 4,15 milioane de ani, cu aproximaţie.
KP 29285, A. anamensis
Descoperit de Kamoya Kimen în 1994, la Kanopi, în Kenya.
Este un os tibial, din care lipseşte porţiunea mijlocie.
Este cea mai veche dovadă de mers biped hominid, datează de 4 milioane de ani.
AL 129-1, A. afarensis
Descoperit de D. Johanson în 1973 la Hadar, Etiopia. Perioada estimată este de aproximativ
acum 3,4 milioane de ani. Această descoperire a constat din fragmente ale membrelor inferioare,
incluzând o articulaţie completă a genunchiului, care este aproape o miniatură a articulaţiei
genunchiului uman, însă, aparent, aparţinând unui adult.
AL 288-1, „Lucy”, A. afarensis
Descoperit de D. Johanson în 1974, la Hadar, Etiopia. Perioada estimată: aproximativ acum 3,2
milioane de ani. “Lucy” era o femelă adultă, în jur de 25 de ani. Cam 40% din schelet a fost găsit,
pelvisul, femurul (osul coapsei) şi osul tibial, toate demonstrând mersul biped. Măsura cam 107 cm
(mică pentru specia ei) şi cântărea în jur de 28 de kg.
AL 333, Zona / Plasament, „Prima Familie”, A. afarensis ?
Descoperit în 1975 de către echipa lui D. Johanson la Hadar, Etiopia.
Epoca estimată: acum 3,2 milioane de ani; Descoperirea a constat din fragmente de la cel puţin
13 hominizi, de toate vârstele. Mărimea acestor exemplare variază considerabil. Oamenii de ştiinţă
dezbat apartenenţa specimenelor la o singură specie, la două sau chiar la trei. Johanson crede că
aparţin unei singure specii, în care masculii sunt considerabil mai robuşti decât femelele. Alţii cred
că specimenele mai robuste aparţin unei specii primitive de Homo.
Laetoli, „amprente ale piciorului”, A. afarensis ?
Descoperit în 1976, la Laetoli, în Tanzania. Perioada apreciată este de aproximativ acum 3,7
milioane de ani. Urmele constau din amprente fosilizate ale labei piciorului, provenind de la doi sau
trei hominizi bipezi. Mărimea acestora şi lungimea indică faptul că ei aveau cam 140 cm, respectiv
120 cm în înălţime. Mulţi oameni de ştiinţă susţin că urmele labei piciorului sunt efectiv identice cu
acelea ale hominizilor evoluaţi, în timp ce alţii susţin că degetele mari se îndepărtează uşor (ca la
maimuţe) şi că degetele sunt mai mari decât la hominizi, însă mai scurte decât la maimuţe. S-a făcut
o tentativă de atribuire a amprentelor la A. afarensis, fiindcă nu se cunoaşte altă specie hominidă din
acel timp.
AL 444-2, A. afarensis
Descoperit de B. Kimbel şi Y. Rak la Hadar, Etiopia. Datarea aproximativă: acum 3 milioane de
ani. Este un craniu în proporţie de 70% complet, aparţinând unui mascul adult, recunoscut