RELAȚIA OMULUI DUHOVNICESC CU CREAȚIA

Cuprins

I. Binecuvântarea edenică. Relația om / Creație în lumina iubirii divine........................................2

II. Căderea în păcat și consecințele acesteia...............................................................................................6

III. Omul cel vechi /omul cel nou din perspectivă biblică......................................................................9

IV. Taina Sfântului Botez : restaurarea în Mântuitorul Iisus Hristos.................................................11

V. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................14

1
 I. Binecuvântarea edenică. Relația om / Creație în lumina iubirii divine

În problema omului - cuprinzând originea, natura şi sensul lui - ştiinţa are prea
puţine de spus. Pe de o parte, pentru că ea poate observa şi experimenta doar naşterea omului şi
acesta doar sub aspect biologic, trupesc; obârşia propriu-zisă a omului, rămâne de domeniul
speculaţiilor şi al câtorva deducţii. Pe de altă parte, cunoaşterii ştiinţifice pure îi scapă
înţelesurile subtile, cum ar fi rostul sau sensul omului. Fireşte, ca oameni, savanţii pot intui şi
desluşi la rândul lor, înţelesurile tainice ale Universului şi ale omului, dar acestea ies de fapt din
orizontul propriu-zis al cunoaşterii ştiinţifice, bazată strict pe observaţie, măsurare, experiment şi
demonstraţie. În plus, sub incidenţa ştiinţei cade doar latura biologică a naturii umane, nu şi cea
duhovnicească, spirituală, pe care o poate totuşi sesiza, sub anumite aspecte ale ei, dar nu şi
cerceta.
De aceea, un răspuns coerent la această problemă fundamentală a omului, ca
întreg, nu-1 putem primi decât de la Dumnezeu însuşi, prin revelaţia Sfintei Scripturi.
Neacceptarea adevărului dumnezeieşte revelat, sau mai rău, respingerea lui şi căutarea altui
răspuns, nu numai că lasă problema omului nesoluţionată, dar şi închide practic, orice
perspectivă de a mai fi vreodată soluţionată. In acest sens, Sfântul Nectarie al Pentapolei (1846-
1920), cunoscând „zbaterile” ştiinţei scria:
„În general, fără acceptarea adevărului dumnezeieşte descoperit, omul va rămâne o
problemă insolubilă. Acceptarea lui este temelia solidă şi sigură, pe care trebuie să se
întemeieze oricine cercetează omul. De aici trebuie început spre a putea rezolva corect,
feluritele părţi ale problemei şi a afla adevărul cu mijloacele adevăratei ştiinţe”1.

1
Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 301.

2
 De aceea, orice om care doreşte să procedeze cu înţelepciune, va căuta răspunsurile
privitoare la originea, natura şi sensul omului, nu în filosofie, nici în ştiinţă şi nici altundeva,
decât în Revelaţia Sfintei Scripturi, în deplin acord cu îndemnul unui mare Părinte isihast, Sf.
Grigorie Palama care scrie:
„Începutul înţelepciunii este a fi destul de înţelept spre a deosebi şi a voi mai bine
decât înţelepciunea cea joasă, pământească şi deşartă, pe cea cu adevărat folositoare, cerească
şi duhovnicească, cea care vine de la Dumnezeu şi duce la El, şi îi face pe potriva lui Dumnezeu,
pe cei ce o dobândesc”2.
Sfânta Scriptură ne relatează că, omul a fost creat de Dumnezeu, într-un mod cu totul
diferit de restul Creaţiei, care a fost adusă întru existenţă, prin poruncă dumnezeiască. Omul
însă, s-a bucurat din partea lui Dumnezeu, de o atenţie cu totul specială, după cum ne
relatează primul capitol al Facerii:
„Şi a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc
pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: fiţi
rodnici şi umpleţi tot pământul şi-l stăpânit” (Fac. 1, 26-28).
Textul sacru al Facerii, ca de altfel întreaga Sfântă Scriptură permite multe interpretări - fapt
confirmat din plin de mulţimea sectelor existente - de aceea, avem nevoie de călăuza sigură a
Bisericii, pentru a înţelege cu bună cuviinţă şi în mod corect, adevărurile dumnezeieşti revelate
prin intermediul textului.
În deplin acord cu învăţătura tradiţională a Bisericii Ortodoxe, Teologia Dogmatică şi
Simbolică3 atrage atenţia asupra caracterului istoric al referatului biblic despre Creaţie. Acest
caracter exclude interpretarea strict alegorică a textului sacru, neputându-se renunţa la înţelesul
literal, deoarece, textul Facerii constituie o consemnare cu caracter istoric a unor evenimente
reale, cunoscute de către Sfântul Prooroc Moise prin descoperire dumnezeiască.

Menirea omului este intim legată de natura lui. Spre deosebire de celelalte făpturi materiale,
mulţumite în general cu o hrană bună şi îndestulătoare, cu un adăpost sigur şi confortabil, şi cu

2
Sf. Grigorie Palama, Apărarea Sfinţilor Isihaşti, Triada, 1, 2., apud Ierom. Serafim Rose, op. cit., p. 281.
3
Prof. Nicolae Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice, ed. a II-a, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, vol. l, p. 382.

3
 împlinirea celorlalte nevoi somatice, omul, prin dubla sa natură, materială şi spirituală, nu se
poate mulţumi numai cu atât. El tânjeşte după mai mult şi, de fapt, după altceva- chiar şi atunci
când nu e conştient de acest lucru - căci, adevărata lui împlinire este de ordin spiritual, nu
material, trupul nefiind decât suportul biologic şi purtătorul vieţii sale spirituale. O înţelegere
mai exactă a menirii ființei, o dobândim din textul Sfintei Scripturi, folosindu-ne de
dumnezeieștile tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi.
Despre crearea omului, primul capitol al Facerii, ne relatează:

„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
pământ şi tot pământul ».Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. (Fac. 1, 26-27).

Obervăm că, înainte de crearea omului, Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră”; însă, apoi, ni se istoriseşte că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul
Său ", fără să mai adauge şi „după asemănarea”. Lucrul acesta se explică prin aceea că, omului i
s-a dat asemănarea cu Dumnezeu numai ca virtualitate, în mod potenţial, fiindu-i dată ca ţintă la
care să ajungă prin propria activitate, deliberată şi liberă, cu ajutorul harului.
Prin iubire divină, omul dobândește în Creație o poziţie unică, fiind aşezat între lumea
spirituală a îngerilor şi cea materială a naturii şi le înglobează pe amândouă. Este superior lumii
îngereşti pentru că, în calitate de chip al Creatorului, îi este dat să creeze valori materiale şi
spirituale din materia lumii peste care a fost pus de către Dumnezeu, să creeze sfinţenie şi să
devină izvor al acestei sfinţenii pentru că “pătimirea îndumnezeirii - unire negrăită şi
neînţeleasă”4 devine “o soluţie de viaţă şi har”5.
Sfântul Grigorie al Nyssei, tâlcuieşte în acest sens: „Suntem după chip prin creaţie, iar după
asemănare ajungem prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă. A fi după chipul lui Dumnezeu ne
aparţine prin creaţia noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de
voinţa noastră”6.
4
Sfântul Grigorie Palama, Al aceluiași: cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă. Despre
Sfânta lumină, în Filocalia, vol. VII, p. 308, citat de Pr. Prof. Dr. Ioan C. Tesu, Omul – taină teologică, Ed. Christiana,
Bucuresti, 2002, p.163.
5
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, trad. Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana,
București, 1995, p.119.
6
Sf. Grigorie al Nyssei, Scrieri, partea a doua, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, trad. Pr. Prof. Teodor
Bodogae, apud Prof. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 392.

4
 Pentru că ni se pare relevant atunci când ne gândim la dimensiunea duhovnicească a omului
restaurat prin Taina Botezului și prin efortul propriu de îmbunătățire spiritual-duhovnicească,
amintim că Sfântul Vasile cel Mare, face şi el aceeaşi distincţie între chip şi asemănare: „Pe unul
îl avem de la zidire, pe altul îl dobândim prin voia slobodă”7, subliniind tocmai dimensiunea
modelatoare a voinței omului.
Deosebit de importantă este relația specială pe care omul, înainte de cădere, o are cu
elementele naturii create, faptul că nu are o relație antagonică, de dușmănie cu animalele cărora,
în acest moment le lipsesc instinctele de supraviețuire, cele care conduc la ucidere din nevoia
perpetuării speciei. Omul, în calitatea sa de coroană a Creației este pus să dea nume animalelor
cu care împarte grădina Raiului și lumea abia creată: “...şi stăpâniri peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot
pământul!”  (Fac. 1,28).

II. Căderea în păcat și consecințele acesteia

7
Sf. Vasile cel Mare, Despre obârşia omului, 1,16-17, apud Ierom. Serafim Rose, op.cit., p. 98.

5
 În raport cu sine însuşi, asemănarea omului cu Dumnezeu, vizează cu predilecţie,
natura spirituală a omului, care însă, fiind strâns legată de cea materială, nu o exclude pe aceasta
din urmă, ci o trage după sine în procesul desăvârşirii. Omul este chemat să se autodepăşească
continuu, sporind în mod liber în asemănarea cu Dumnezeu, prin transformarea potenţialului
său în realitate efectivă, până la cea mai deplin posibilă asemănare cu Dumnezeu pe care Sfinţii
Părinţi o numesc îndumnezeire după har.
Dar, asemănarea cu Dumnezeu, implică şi comuniunea cu El, tot aşa cum neasemănarea cu
Dumnezeu, implică despărţirea de El. Omul nu se poate realiza sau împlini pe sine, departe de
Dumnezeu, nici nu poate să se asemene Lui, în paralel cu El, ci numai întru El şi în comuniune
cu El.
Înţelegând păcatul proto-părinţilor noştri ca pe o despărţire deliberată de Dumnezeu, prin
neascultare şi totodată, ca pe o dorinţă de asemănare cu Dumnezeu, dar în afara Lui şi
independent de El, înţelegem mai bine drama în care se află omenirea, ca rod al păcatului
strămoşesc.
Despărţirea de Cel Nemuritor şi Veşnic, înseamnă moarte, iar ruperea comuniunii cu
Izvorul bunătăţii, al dreptăţii şi al dragostei depline - sau mai pe scurt, ruperea comuniunii cu
Cel Unul Sfânt - înseamnă stricăciune. Omul a fost invitat, cu multă dragoste de către
Dumnezeu, la fericire şi comuniune veşnică cu El, putând să guste neoprit din Pomul Vieţii,
sădit în mijlocul Raiului; dar a ales să guste din singurul pom oprit, al cunoştinţei binelui şi
răului - aflat şi el în mijlocul Raiului, alături de Pomul Vieţii - alegând astfel să sporească în
cunoştinţă şi înţelepciune, şă se depăşească pe sine, asemănându-se mai mult cu Dumnezeu, dar
fără Dumnezeu, în paralel cu El şi independent de El, cu toate consecinţele dezastruoase pe care
le-a implicat alegerea sa.
Dumnezeu i-a acordat omului o deosebită cinstire (împodobindu-L cu însuşi chipul Său) şi
o nemăsurată dragoste - vădită încă dintru început, dar concretizată în modul cel mai desăvârşit
ceva mai târziu, prin întrupare şi Jertfa Răscumpărătoare - dar, omul nu a răspuns lui
Dumnezeu cu o cinstire şi cu o iubire pe măsura celor primite, ratându-şi astfel menirea şi, în
locul suirii spre desăvârşire dobândind căderea în stricăciune şi în moarte. Perfecţiunea
chipului dumnezeiesc din om s-a pierdut printr-o greşită alegere, ajungându-se ca astăzi, acest

6
 chip a lui Dumnezeu să fie uneori de nerecunoscut, ca urmare a aceleiaşi greşite întrebuinţări
de către om a libertăţii de alegere.
Sfântul Teofil al Antiohiei notează în acelaşi sens: „Pentru prima creatură, neascultarea a
adus alungarea din Rai; (...) din neascultarea sa, omul a scos osteneala, durerea, amărăciunea, a
căzut în puterea morţii”8. Iar Sfântul Grigorie Palama este foarte explicit: „De unde ne vin
slăbiciunile, bolile şi celelalte rele din care se naşte moartea? De unde vine moartea însăşi? Din
neascultarea noastră de porunca dumnezeiască, din călcarea legii pe care ne-a dat-o Dumnezeu,
din păcatul nostru originar în raiul lui Dumnezeu. Astfel că bolile, infirmităţile şi greutatea
încercărilor de tot felul vin din păcat. Prin el, într-adevăr, ne-am îmbrăcat cu haina de piele a
acestui trup bolnăvicios, muritor şi cuprins de suferinţe, am trecut în această lume trecătoare şi
pieritoare şi am fost osândiţi să ducem o viaţă care este prada multor rele şi nenorociri. Boala
este deci ca un drum scurt şi greu în care păcatul conduce neamul omenesc, iar capătul acestui
drum, limita sa ultimă, este moartea”9, după cum dă mărturie Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Romani 5.12:
“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.”
Alegând urmarea sugestiei diavolului de a deveni „ca Dumnezeu” (Facere 3.5), adică
dumnezei în afară de Dumnezeu, Adam şi Eva au pierdut harul şi au fost deposedaţi de calităţile
ce le conferea, într-o oarecare măsură, o condiţie supranaturală10.
Mai mult, omul după cădere înainte de a primi blestemul morții face cunoștință cu foamea și
setea, cu munca și efortul necesar supraviețuirii într-o lume care acum devine ostilă:

”… blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate

zilele vieţii tale!  Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!  În sudoarea
fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci
pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. (Fac.3,17-19). 

8
Sfântul Teofil al Antiohiei, Către Autolic, II, 25, apud Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela
Bojin, Editura ∑οφία, Bucureşti, 2001, p. 25.
9
Sfântul Grigorie Palama, Omilii, XXXI, P.G. 151, apud Ibidem, pp. 25-26.
10
Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale …, p. 26.

7
 El pierde astfel structura sa spirituală, primită din iubire divină și o dobândește pe cea
materială, stricăcioasă, primește toată durerea și zbuciumul omenesc pe care înainte nu le
avusese.
Că relația omului cu Creația depinde de modul în care acesta împlinește voia lui Dumnezeu,
se observă tot din rândurile Scripturii de unde mărturie dau Sfinții în preajma cărora, animalele și
păsările sălbatice au un comportament atipic. De exemplu, să ne reamintim de Profetul Daniel
aruncat în groapa cu lei, sau de Sfinții hrăniți în pustie de păsări, așa cum a fost Sf. Prooroc Ilie
sau Sf. Teodora din munții Sihlei, sau dacă unii mai contestă caracterul istoric al Scripturii, să ne
reamintim de un Sfânt al timpurilor moderne, Sf. Serafim de Sarov, care conviețuia alături de
fiare, după cum relatează martori oculari :

“Ajungând la sihăstria lui, l-am văzut deodată şezând în preajma chiliei, pe un trunchi de
copac, şi lângă el o namilă fioroasă de urs. Am încremenit de frică şi am strigat cu toată puterea:
„Of, părinte, mor!” Şi am căzut la pământ. Auzind vocea mea, Părintele Serafim a lovit uşor
ursul pe spate şi i-a făcut semn cu mâna. Atunci fiara, întocmai ca o fiinţă înţelegătoare, îndată a
plecat în desişul pădurii în direcţia unde i-a făcut Părintele semn cu mâna. Iar eu, văzând toate
acestea, tremuram de frică, şi chiar atunci când părintele s-a apropiat de mine, zicând: „Nu te
teme şi nu te speria!”, eu continuam să strig: „Of, mor!” La aceste cuvinte, Părintele Serafim
mi-a răspuns: „Nu, maică, aceasta nu înseamnă moarte. Moartea este încă departe de tine. Asta
înseamnă bucurie». După aceasta m-a dus la trunchiul unde şezuse mai înainte, m-a aşezat pe el
şi a şezut şi dânsul rugându-se. Dar n-am apucat noi bine să ne aşezăm şi iată că, deodată,
acelaşi urs iese din pădure şi, apropiindu-se de părintele Serafim, se tolăneşte la picioarele lui.
Eu însă, văzându-mă în vecinătatea unei fiare aşa de îngrozitoare, la început m-a cuprins o
neînchipuită groază, dar mai pe urmă văzând că Părintele Serafim se poartă cu el fără nici o frică,
întocmai ca şi cu un mieluşel, şi chiar îl hrăneşte cu pâine din mână, am început să mă înviorez.
În acel moment faţa marelui Părinte mi s-a arătat deosebit de minunată. Era veselă şi minunată ca
a unui înger, în sfârşit, după ce m-am liniştit eu de-a binelea, iar părintele a dat ursului aproape
toată pâinea pe care o avea în mână, mi-a dat şi mie o bucăţică ce mai rămăsese, poruncindu-mi
să o dau fiarei. Dar eu am răspuns: „Mă tem, Părinte, ca nu cumva să-mi apuce şi mâna odată cu
pâinea!”. Dar în mintea mea mă bucuram, socotind că dacă mi-ar muşca mâna, aş scăpa de
bucătărie. Părintele Serafim însă a zâmbit şi a zis: „Tu maică, ai credinţă că nu-ţi va mânca
mâna!” Atunci am luat pâinea şi bucăţică cu bucăţică am dat-o ursului toată cu aşa bucurie şi
8
 mângâiere că dacă aş mai fi avut i-aş mai fi dat, deoarece fiara s-a arătat blândă şi faţă de mine
păcătoasa, cu rugăciunile Părintelui Serafim. Părintele mi-a spus: „Maică, îţi aduci aminte că
Preacuviosului Părinte Gherasim de la Iordan îi slujea un leu, iar sărmanului Serafim îi slujeşte
un urs! Iată, şi fiarele slujesc nouă, iar tu maică te mâhneşti! Dar de ce să ne mâhnim?”11

III. Omul cel vechi /omul cel nou din perspectivă biblică

Izbăvirea de păcat şi de moartea veşnică reprezintă marele dar pe care 1-a adus lumii
Fiul lui Dumnezeu prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Lui şi pe care şi-1 însuşeşte omul în clipa
Botezului. Voinţa lui Dumnezeu e ca omul odată primind acest dar al oraţiei, această eliberare de
păcat şi de moartea veşnică, să nu mai devină iarăşi rob păcatului şi morţii. „De acum să nu mai
păcătuieşti, spune Mântuitorul slăbănogului, ca să nu ţi se întîmple şi mai rău” (Ioan 5.14),
pentru că după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, „Noi care am murit păcatului, cum vom
mai trăi păcatului?” (Rom. 6. 2).
Dar omul este slab, iar Dumnezeu mult milostiv. Omul cade adeseori în păcat şi după ce a
fost izbăvit de El prin Botez, iar Dumnezeu din multa Lui iubire de oameni îi dă iarăşi putinţa să
se elibereze de el. Tot Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraţilor, chiar cînd va cădea cineva fără
de vestei într-o greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-1 pe unul ca acesta cu duhul
blîndeţelor” (Gal. 6. 1).

11
A se vedea pentru acesta, Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediţie îngrijită de Arh. Ioanichie Bălan, Episcopia
Romanului, 1999, pp. 123-124. și Arhim. Lazarus Moore, Sf. Serfim de Sarov, o biografie spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti,
2002.

9
 Astfel tema izbăvirii de păcat, în care se cade aşa de uşor, rămâne pe mai departe o temă
centrală a creştinismului. De-a lungul celor două milenii de existenţă, n-a fost generaţie, n-a fost
suflet de creştin care să nu se fi frământat mai mult sau mai puţin intens de grija izbăvirii de
păcat, care să nu fi luptat pentru eliberarea de el. Şi e şi firesc să fi fost aşa, odată ce conştiinţa
creştinului ştie că păcatul dacă rămâne în el, îi pregăteşte, prin slava deşartă12, moartea veşnică.
Unde păcatul nu mai chinuieşte conştiinţa, unde se socoteşte că este lichidat fără un efort mai
serios din partea celui ce 1-a săvârşit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoşată,
aducătoare de moarte veşnică. Acolo se va păcătui uşor şi în viitor, şi grija de mântuire îşi va
pierde intensitatea.
Dar precum trecerea peste prăpastia dintre păcat şi mântuire a făcut-o creştinul la Botez,
prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel ce s-a Întrupat, s-a Răstignit pe Cruce şi a
Înviat pentru izbăvirea noastră de păcat şi de moarte, tot prin Hristos face această trecere şi după
aceea. Însă, la mişcarea aceasta de trecere de la păcatul în care a recăzut, la izbăvirea de el,
creştinul trebuie să colaboreze cu Hristos într-un mod cu mult mai intens. În acest sens pocăinţa
pentru păcat este moartea noastră a „omului vechi”, şi renaşterea în Hristos13 şi de aceea ea este
îndreptată în două direcţii: spre trecut şi spre viitor. Spre trecut exprimând regretul dureros al
încălcării poruncilor divine şi al ieşirii din comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
Pocăinţa este îndreptată şi spre viitor este moartea noastră a „omului vechi”, şi renaşterea în
Hristos, folosindu-se de mijloacele ce-i stau la îndemână pentru a tămădui rana lăsată de păcat.
La acestă deosebire fundamentală se referea Apostolul Pavel în Ep. Romani 7.7- 14 :
“Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut
păcatul,  decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!  Dar
păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul
era mort.  Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; 
Iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte.  Pentru că păcatul,
luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea.  Deci, Legea e sfântă şi porunca e
sfântă şi dreaptă şi bună. Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum!
Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul,
prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.  Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu

12
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 5, în Filocalia, vol. III, trad. D. Stăniloae, Ed. Harisma, București,
1994, pp. 277-278.
13
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrynskoi, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2002, p. 41.

10
 sunt trupesc, vândut sub păcat.” 
Mărturisirea păcatelor făcută Preotului se adresează lui Hristos, dar, de vreme ce ai venit la
doctor, să nu te întorci nevindecat”14. Deci, participarea omului la viața Bisericii începe, după
dobândirea calității de creștin, cu mărturisirea păcatelor şi pocăinţă, care reprezintă atitudinea lui
personală faţă de păcat, duşmănia şi lupta lui împotriva păcatului săvârşit, iar Hristos inspiră
creştinului această duşmănie şi luptă, această atitudine şi puterea pentru ea. Hristos o realizează,
dar creştinul trebuie să şi-o însuşească, să şi-o facă personală, đevenind omul nou în Hristos,
deoarece această participare personală a cerut-o Biserica creştinului în toate timpurile.

IV.Taina Sfântului Botez : restaurarea în Mântuitorul Iisus Hristos

Oricât de cumplită ar fi stricăciunea chipului divin din om, acesta este chemat şi
astăzi la aceeaşi îndumnezeire prin har ca şi protopărinţii noştri Adam şi Eva, în baza jertfei
răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Dumnezeu însuşi S-a întrupat, din desăvârşită dragoste
faţă de făptura Sa, anulând prăpastia despărţirii şi invitându-1 iarăşi pe om la dialog, la fericire şi
comuniune cu Sfânta Treime. Întreaga viată creştină — sub toate aspectele ei — este ,,viață în
Hristos”15. Ea se întemeiază pe Hristos şi izvorăşte din Hristos, care sălăşluieşte în noi, lucrează
în noi, este unit cu noi, Care ne creează din nou şi cu Care conlucrăm la mântuirea şi la
desăvârşirea noastră. În consecinţă şi viaţa morală creştină este viaţă în Hristos, prin care — în
necontenita conlucrare a noastră cu harul divin — sfinţenia lui Hristos ne pătrunde, ne
transformă mereu după asemănarea Lui.
Actul de identitate a cetăţenilor Împărăţiei lui Dumnezeu este, așadar, Botezul creştin. El
este poarta de intrare in Biserică (Efeseni 5) şi actul prin care începe re-crearea noastră (aşa cum
afirmă Sfântul Simeon al Tesalonicului), restaurarea firii noastre stricate de păcatul strămoşesc.
Mântuirea creştinului se obţine prin însuşirea personală a mântuirii obiective realizată de
14
Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 53.
15
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 14.

11
 Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Întrupare, Patimă, Înviere, Înălţarea la cer şi Şederea de-a
dreapta Tatălui. Aceasta însuşire a mântuirii obiective îşi are ca rezultat harul dobândit, lucrator
prin credinţa în fapte bune. Mântuirea creştinului obţinută în şi prin Hristos îşi are viaţa în
Hristos, în trupul Lui care e Biserica în care am intrat, aşa cum am arătat mai devreme, prin
Botez, trecând astfel odată cu Hristos, numit „uşă” (Ioan 10.9), prin moartea Lui spre Înviere.
Este adevărat că prin Botez se iartă complet, se desfiinţează, mai bine zis, păcatul
strămoşesc dar se uită că de rămas mai rămân în sufletul celui botezat urmările păcatului
strămoşesc, urmări în faţa cărora puterile proprii devin insuficiente spre a le depăşi în dobândirea
supremului Bun. Este adevărat că Mirungerea aduce înduhovnicirea integrală marcând
fenomenul pătrunderii Harului divin în trupul celui botezat16 făcând ca trupul să slujească
sufletului, însă faţă de sufletul acesta nu trebuie să uităm cuvântul care zice: „ Eu sunt Pâinea
cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Dar Pâinea
pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (In 6.51). Sf. Ioan Hrisostom zice: „
precum o femeie prin impulsul naturii îl hrăneşte pe copilul său cu lapte aşa şi Hristos îl
hrăneşte cu carnea şi sângele Său.”17 Sf. Simeon al Tesalonicului zice că împărtăşirea este
„sfârşitul a toată taina.” Aceasta ne îndreptăţeşte să afirmăm că cel ce nu a împărtăşit pe cel de
curând botezat nu săvârşeşte complet Taina ridicării din păcat a penitentului ce se uneşte
desăvârşit cu Hristos prin Sfântul Trup si Sânge devenind astfel mădular deplin şi adevărat al
Bisericii creştine.18
După ce s-a cântat : „Câţi în Hristos, v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, se citeşte
îndată Apostolul şi Evanghelia în care se arată porunca, necesitatea şi tâlcul Botezului, sensul lui
tainic. Urmează apoi rugăciunile de la spălarea pruncului ce se citesc în continuarea rânduielii
slujbei „Doamne bine-voieşte să strălucească pururea lumina feţei Tale în inima lui; apără
pavăza credinţei lui..., păzeşte într-însul nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii cu care s-
a îmbrăcat, păstrând într-însul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească; şi fii
milostiv acestuia şi nouă, după mulţimea îndurărilor Tale.”
În cea de-a doua rugăciune, preotul se roagă ca „noul luminat prin apă şi prin Duh” să fie
păzit cu „puterea bunătăţii” lui Dumnezeu, ca păstrând „nefurată arvuna” şi logodirea Duhului
Sfânt să se învrednicească „de viaţa de veci.”
16
Pr. Prof Nicolae C. Buzescu Lucrarea Sfântului Duh Taine, în rev.„Ortodoxia”, An XXXI (1979), nr. 3-4, pag. 574.
17
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt pentru cei de curând botezaţi apud. Pr. Prof Nicolae C. Buzescu, op. cit., p. 575..
18
Molitfelnicul, la p. 40 unde recomandă „şi indată sa-l impărtăşeşti cu Sfintele Taine căci întâmplându-se a se săvârşi din
viaţă neîmpărtăşit greşeşti de moarte”.

12
 În genere, toate lucrările semnifică o curăţire totală, trupească şi sufletească 19, şi o
armonizare a tuturor funcţiilor în vederea perfecţionării şi iluminării lăuntrice, duhovnicești și
prin aceasta să modeleze din interior firea omului spre o îmbunătățire a relației sale cu lumea
Creată de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE :
19
Ioan Mircea Despre Sfintele Taine, în rev. „Ortodoxia”, An XXXI (1979), 3-4, p. 482.

13
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1975.
2. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998
3. Bobrynskoi, Pr. Prof. Dr., Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj – Napoca,
2002.
4. Chiţescu, Prof. Nicolae, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Facultăţile Teologice,
ed. a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, vol. I.
5. Evdokimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, trad. Pr. Lect. Dr. Vasile
Răducă, Ed. Christiana, București, 1995.
6. Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Editura ∑οφία,
Bucureşti, 2001.
7. Moore, Arhim. Lazarus, Sf. Serfim de Sarov, o biografie spirituală, Ed. Agapis, Bucureşti, 2002.

8. Morariu, Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov, Ediţie îngrijită de Arh. Ioanichie Bălan, Episcopia
Romanului, 1999.
9. Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti,
2001.
10. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 5, în Filocalia, vol. III, trad. D. Stăniloae,
Ed. Harisma, București, 1994.
11. Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București,
1993.
12. Teșu, Pr. Prof. Dr., Ioan C., Omul – taină teologică, Ed. Christiana, București, 2002.

14