Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1993 - Humanitas - Jurnalul de La Tescani
1993 - Humanitas - Jurnalul de La Tescani
AN DR EI PLEªU
JURNALUL DE LA TESCANI
HUMANITAS, 1993
a dori så te plimbi pe o paji¿te înfloritå, fårå a cålca nici o floare. E utopia exanguå a
celor care folosesc prea des cuvîntul spirit.
de cî¡iva ani våd, în preajma Tescanilor, pictori lucrînd în peisaj, sur le vif. Unii,
rapizi, întreprinzåtori, cu aerul de a exercita fårå emo¡ie un me¿te¿ug bine ståpînit. Al¡ii,
cåutînd „motivul“, privind îndelung, cu capul låsat într-o parte ¿i cu ochii strîmta¡i, pomul
sau paji¿tea din fa¡å: pu¡in afecta¡i, umblînd printre lucruri ca ni¿te „speciali¿ti“ ai våzului,
capabili så identifice tabloul în imensitatea oricårei priveli¿ti. Al¡ii, concentra¡i, asuda¡i,
absorbi¡i într-o transå ritmicå, lacomå så surprindå palpitul unui loc. To¡i din ce în ce mai
inactuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în naturå ¿i care mai au sim¡ul
pur al imediatului. Miraculo¿i în nevoia lor de a capta aerul unui loc.
Aerul. O achizi¡ie fårå corp, un abur, în care så se simtå mirosul lui Dumnezeu.
plasat în cîmpul credin¡ei, spiritul mediocru încå gåse¿te ceva de spus. Bunul
amplasament îl ridicå la nivelul lui. Dimpotrivå, spiritul cel mai înzestrat ¿i mai exersat
sfîr¿e¿te — dacå e prost plasat — prin a nu avea de spus nimic: e subtil în accidental ¿i
stupid sau inexpresiv în cele esen¡iale.
„nu e¿ti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E
adevårat. Cînd e¿ti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile ¿i oamenii în lumina
lor „adevåratå“, adicå insuficientå: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbrå.
Dimpotrivå, cînd e¿ti bine dispus, totul ¡i se pare tolerabil. Ier¡i. Iertarea e un chip al bunei
dispozi¡ii. Trebuie så nu uitåm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul cre¿tinåtå¡ii. A
ob¡ine starea interioarå din care så emane, fårå efort schimonositor, iertarea, e a ob¡ine o
egalå ¿i iradiantå bunå dispozi¡ie. Cre¿tinul adevårat e bine dispus. Credin¡a înså¿i e o
formå de bunå dispozi¡ie. Numai buna dispozi¡ie salveazå iertarea de la mereu posibila ei
alunecare în strictå condescenden¡å, în bonomie ipocritå, în ilustrare mieroaså a unei simple
ideologii.
Dar cînd e¿ti bine dispus? Cînd e¿ti îndrågostit. Sau cînd tocmai ai råspuns unei
întrebåri grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrågostit ¿i care a în¡eles… Aceasta ar putea
fi cheia bunei dispozi¡ii. ªi a credin¡ei.
nu poate gusta „pitorescul“ unui loc decît cineva care nu tråie¿te în locul acela.
Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bårbåteascå, de obicei tragicå, în orice caz
stråinå de decorativism. Numai stråinul e deguståtor. Cåci el nu leagå ceea ce vede de nici o
experien¡å, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sînt suspec¡i, prin urmare, românii care
vorbesc de „România pitoreascå“. România pitoreascå e o fic¡iune turisticå: produsul unei
mentalitå¡i de român sezonier, care î¿i petrece timpul în stråinåtate, sau în înstråinarea
citadinå ¿i plonjeazå, din cînd în cînd, semiadormit, în „sînul naturii“, pentru a-¿i måguli
patriotismul. A vorbi, ca stråin, de pitorescul românesc e legitim, dupå cum e legitim a
vorbi, ca român, de pitorescul pådurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de „România
pitoreascå“ e semn de inaderen¡å la tragicul românesc, la patosul ¡årii ¿i al oamenilor.
existå un moment cînd bårbatul trebuie så se hotårascå a abandona postura seduc¡iei,
pentru a o ob¡ine pe aceea a comunicårii. Rareori ele merg împreunå. Seduc¡ia e o manevrå
de asalt, în care abilitatea primeazå asupra corectitudinii. Seduc¡ia vrea efectul, fie ¿i
inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie ¿i nespectaculoaså. ¥n cazul întîi, tråie¿ti
voluptatea echivocului. ¥n cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Må decid, a¿adar, pentru
comunicare. Dar, dintr-o datå, femeia din fa¡a mea surîde ¿i simt, dezolat, cå efortul meu de
a comunica se converte¿te, pentru ea, în valoare de seduc¡ie…
norii sînt carna¡ia cerului. Fårå ei — ¿i, noaptea, fårå stele — cerul e o rece
nedeterminare, o abstrac¡iune. Dar, cu naviga¡ia lor lentå, norii îl transformå într-o vietate:
îi dau relief ¿i biografie, dupå cum dau relief ¿i biografie påmîntului, modelînd lumina care
vine de sus. Norii aduc cerul într-un spa¡iu al proximitå¡ii. Sînt, astfel, într-o perfectå
analogie cu textele revelate care, ¿i ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, îl „întrupeazå“ ¿i îl
pun „în mi¿care“. Marile texte revelate sînt între Dumnezeu ¿i oameni ceea ce sînt norii
între cer ¿i påmînt: voaluri care apropie, accidente dåtåtoare de personalitate, determinåri
mediatoare. A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care alunecå, încet, peste chipul
lui Dumnezeu.
simt, à la manière de Noica, cå existå, fårå så-l fi urmårit, un anumit „legato“ al
publica¡iilor mele de pînå acum, altul decît cel stilistic, sau al cîtorva obsesii mai mult sau
mai pu¡in evidente. Las la o parte cele douå volume de eseuri (¿i pe cel de-al treilea, încå
nepublicat), nåscute „la comandå“ în cea mai mare parte. Sînt „ocazionale“, în ele m-am
implicat, fire¿te, dar reprezintå mai curînd presta¡ia mea socialå, råspunsul meu la ceea ce
al¡ii au a¿teptat, sau au cerut, de la mine. Pornite dintr-o exigen¡å interioarå sînt,
deocamdatå, numai celelalte douå cår¡i: Pitoresc ¿i melancolie ¿i Minima Moralia. Le våd,
acum, ca tentative de a låsa în urmå douå domenii în care, dacå a¿ persista, a¿ sfîr¿i într-o
competentå anchilozå: estetica ¿i filosofia culturii pe de o parte, etica pe de alta. Ele
trebuiau så fie parcurse ¿i depå¿ite, ca „stadiile“ lui Kierkegaard. „Legato“-ul meu e,
a¿adar, al unor „despår¡iri“ treptate, dupå care ar urma, probabil, un efort de dincolo de
cår¡i.
¥mi este tot mai limpede, în orice caz, cå rostul însu¿i al scrierii de cår¡i e låsarea lor
în urmå, nu ca pe lucruri inutile, dar ca pe ni¿te Nebenphänomene, ca pe ni¿te reziduuri
centrifugale ale unui centru galactic care, el singur, conteazå: el singur då måsura unei vie¡i
¿i prestigiul unui bilan¡ final. Cartea ca urmå — iatå igiena scrisului. La¿i urme: copii,
iubiri, drame, amintiri, scîrbe, cår¡i. Dar a pune cartea ca scop ¿i con¡inut de via¡å e tot atît
de ridicol cu a lua drept ¡el oricare din performan¡ele contingente ale unei existen¡e. Cînd
nu-¡i resim¡i cår¡ile drept reziduuri, cînd le idolatrizezi (¿i te idolatrizezi pe tine în ele), ele
devin, pe nesim¡ite, cår¡i-evaziune, cår¡i-camuflaj (pentru infinite demisii ¿i turpitudini),
cår¡i-scuzå, cår¡i-ornament, cår¡i-carierå, sau biete cår¡i-salahorie, morminte ale unei
hårnicii iner¡iale, în care sufletele se îngroapå (uneori candid) într-o vinovatå uitare de sine.
„Cårturarul“, cårturarul în sine, nu e decît hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitimå a unei
func¡iuni secundare a spiritului. A tråi pentru a scrie cår¡i e totuna cu a tråi halucinat de
propria ta umbrå. E fatal så la¿i o umbrå, cînd stai în soare. Dar decisiv, esen¡ial, obligatoriu
este faptul de a sta în soare, de a te mi¿ca liber în lumina lui.
dintr-o satirå (Luxi¡a) de Iacob Negruzzi: Luxi¡a, de a cårei copilårie candidå poetul
î¿i aminte¿te fermecat, e regåsitå, în anii maturitå¡ii, în postura femeii de lume care a
schimbat deja un prim bårbat cu altul (mult mai råu, dupå spusa ei, decît cel dintîi):
Eu am ales în grabå un ¿i mai råu ståpîn.
Tot anul sta la ¡arå, vorbea numai de fîn,
De vite, grîu ¿i pluguri, cît zioa e de mare.
¥ncît de la o vreme sim¡ii o disperare
¥n suflet ¿i må dusei…
Prin urmare, Sa¿a Comåne¿teanu era deja inactualå în propria ei lume. Ar trebui,
poate, cercetat rolul mondenitå¡ii feminine în demitizarea agrarului, a pastoralitå¡ii
române¿ti.
så mergi printr-o livadå. Så-¡i aparå dinainte un pom plin de fructe ro¿ii. Så culegi
unul ¿i så mu¿ti. Så sim¡i gustul splendorii: carne vegetalå, sucuri ¿i miresme. Så regåse¿ti
în tine bucuria preistoricå a celui dintîi culegåtor: stupoarea ¿i apoi desfåtarea lui fårå
margini. ¥n definitiv, aflîndu-se fa¡å-n fa¡å cu o femeie care ¡inea în mînå un fruct, Adam a
poftit fructul…
mi¿carea veveri¡elor: o succesiune uimitoasre de fulguran¡å ¿i împietrire; momente
de stazå absolutå, urmate de ¡î¿niri rapide, de nevåzut; punct-virgulå, punct-virgulå,
punct-virgulå…
noica, cu teoria „legato“-ului, î¿i gîndea opera ca pe o uria¿å monoculturå. Dar po¡i
prefera cosmicitatea grådinii — så ai în ograda ta de toate: ¿i planta¡ii utile ¿i ornamenticå
¿i gazon pur. Vianu face monoculturå. Cålinescu — grådinårit. C. N. însu¿i e mai
„grådinar“ decît pare ¿i decît vrea. Sarea lui e pitorescul care îi coloreazå planta¡iile, parcul
englez care stå mereu så-i înghitå geometriile. Iar grådinarul absolut, cel pe care nu degeaba
C. N. îl pre¡uia atît, e Goethe.
toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e så le tratåm drept oglinzi, sau ferestre:
så ne råsfrîngem, analitic, în ele, sau så vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu
numai obstacolele sînt ziduri. Totul poate deveni zid, dacå func¡ioneazå ca blocaj: ¿ansa cea
bunå, reu¿itele, fericirea înså¿i. Binele ¿i råul sînt, nediferen¡iat, ziduri latente. Trebuie så le
¿lefuie¿ti pînå la reflex ¿i transparen¡å.
cel mai frumos amurg pe care l-am våzut vreodatå: cerul e ca o apå înghe¡atå în
substan¡a cåreia s-a amestecat sînge cu lapte.
un flaut, un clarinet, un oboi. Mai mult ca ceilal¡i instrumenti¿ti, suflåtorii au o
afinitate cu plastica; dacå am vedea sunetul, am asista la un spectacol miraculos: din fiecare
instrument s-ar desprinde un întreg muzeu de „sculpturi în aer“, un popor, translucid, de
nimfe. Echivalentul plastic al suflåtorului: me¿terul sticlar.
privesc brazdele proaspåt întoarse de plug ¿i, ca niciodatå, realizez alcåtuirea
incredibilå a påmîntului, a påmîntului nud. E substan¡a cea mai lipsitå de determinåri din
cîte existå: culoare incertå, formå inexistentå, constitu¡ie indescriptibilå altfel decît prin
analogie cu neantul. Cînd spui „materie“, nu-¡i po¡i reprezenta o mai adecvatå
coresponden¡å sensibilå decît påmîntul. A fi fåcut din påmînt e a avea ca temei informul,
inertul, nimicul însu¿i. ªi totu¿i, ce antinomie — reziduu ¿i mediu germinativ deopotrivå.
Alcåtuit din de¿eu organic, un fel de moarte infinit distilatå, dar plin de „seminalitate“, de
puseu vital. E substan¡a constitutivå a planetei ¿i a noastrå: ca atare — originarul însu¿i. ¥n
chip ciudat înså, vechimea lui nu are aspectul unei uria¿e acumulåri, ci al unei maceråri
duse la limita ei: påmîntul pare produsul sec al unei geologice digestii; e trecut pur, e ceea
ce råmîne din real dupå experien¡a supremei transmuta¡ii. Påmîntul — pentru sim¡ul comun,
simbolul însu¿i al imediatului — e, mai degrabå, polul opus al consisten¡ei, al prezentului,
al realului. A cålca pe påmînt e o ie¿ire din timp echivalentå cu a privi stelele.
niciodatå verdele nu e mai plin de speran¡å decît toamna. Verdele grîului abia råsårit,
la sfîr¿it de octombrie: stråin într-un ocean de brunuri uscate, fragil, proaspåt, cu o tentå
sticloaså, încårcat de promisiunea invaziei posthibernale. A¿a trebuie så fi apårut Ioan
Botezåtorul în pustie: o patå de verde ireal, profetic, ca verdele grîului abia råsårit, în
octombrie.
„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine så
plec!“ — o frazå care î¡i vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frazå candidå, dar, în fond,
absurdå. E, în ea, o låcomie copilåreascå, hrånitå de convingerea cå o emo¡ie se poate dilata
la nesfîr¿it, cå ea are ceva de cî¿tigat prin expansiune cantitativå. E totuna cu a schimba
ascu¡i¿ul unui punct cu desfå¿urarea egalå a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea
noastrå de a savura „punctualitatea“ unei situa¡ii date, din pofta de linearitate. Teama de
moarte e, ¿i ea, rezultatul dorin¡ei perpetue de linearitate. „N-a¿ mai pleca…“ Dar, oricum,
peisajul de dinaintea ta pleacå: lumina i se schimbå infinitezimal de la o clipå la alta; o
adiere, un zgomot, asocia¡ia unui gînd nea¿teptat îl modificå ireversibil. Nu po¡i påstra
momentul frumuse¡ii decît påråsindu-l. Dacå vrei så-l depozitezi, så-l ai definitiv, el î¿i
pierde contururile, se stinge, cade în vid. Sim¡i, deci, dintr-o datå, cå în locul acesta ¿i în
ceasul acesta e frumos, sfî¿ietor de frumos? Atunci, pleacå! ºi s-a fåcut un dar, pe care nu-l
iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.
aflu de la un ¡åran (tînårul Bârlea) cå, pentru a se coace, strugurii au nevoie nu numai
de soare, ci ¿i de cea¡å. E o perfectå defini¡ie a ambiguitå¡ii dionisiace. Iradiant ¿i nebulos,
estival ¿i tomnatec, dionisiacul nu e, propriu-zis, opus apolinicului: e apolinic tulburat,
halucinatoriu sau, invers, be¡ie exaltatå solar. Be¡ia comunå nu are nimic de-a face cu
dionisiacul: ea nu are acces la soarele din vin: îi bea numai cea¡a.
enescu, în convorbirile cu Gavoty, nume¿te douå repere pe care le-a påstrat, din
copilårie, toatå via¡a: påmîntul ¿i religia. Blaga ar fi exultat: ce splendidå ilustrare a
spiritului råsåritean, a „sofianicului care coboarå“! Nu „cerul înstelat“ ¿i „legea moralå“ (a
doua nefiind decît expresia abstractå a primului), ci cerul ¿i påmîntul, iatå o polaritate
adevåratå, polaritatea înså¿i: materia ¿i forma, balastul ¿i aspira¡ia. Cu precizarea cå, aici,
„materia“ ¿i „balastul“ nu sînt termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanitå¡ii,
imediatul ei. Singur imediatul acesta då pre¡ (¿i trup) ¡intei. Cåci, fårå trup, fårå påmîntul
nostru constitutiv, religia n-ar fi decît Schwärmerei, cochetårie råsfå¡atå, un soi de hobby
sublim, cåruia nimic nu i se opune. Trebuie så fii înger pentru ca religia destrupatå så aibå
sens. Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte „agonii“, al unui råzboi: råzboiul dintre
bunåtatea påmîntului ¿i bunåtatea lui Dumnezeu. Fårå bunåtatea påmîntului din el, omul se
pierde în rozuri. Doar îngerul rezistå, pentru cå råmîne luptåtor, chiar ¿i în condi¡ia
spiritului. ªi îngerul are douå repere constante, acelea¿i: „påmîntul ¿i religia“. Doar cå, la el,
sînt, prin decret divin, råsturnate. Påmîntul e „cerul“ lui. El stå alåturi de omul påmîntesc,
încearcå så se integreze, så se insinueze ordinii lui, pentru a-l absorbi. A locui în ceruri ¿i a
avea påmîntul ca treabå zilnicå, acesta e destinul îngerului. Semnificativå, oricum, intui¡ia
lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsitå de trup: ca un înger care lucreazå
asupra påmîntului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e påmînt arabil.
inocen¡a gîndirii grece¿ti: bucuria de a descoperi cå lumea poate fi gînditå. Aceasta ¿i
este tema specula¡iei elene: ceea ce poate fi gîndit: das Denkbare. Cu Evul Mediu, dupå
evenimentul ¥ntrupårii, tema speculativå prin excelen¡å e das Undenkbare, de-ne-gînditul.
Cînd, dupå Descartes, se recade în „ceea ce poate fi gîndit“, intelectul a pierdut inocen¡a
greceascå: das Denkbare devine echivalent cu das Vorstellbare, cu das bloß Denkbare, cu
stricta plauzibilitate. Nu mai poate fi adevårat decît ceea ce un intelect care a pierdut
exerci¡iul confruntårii cu „de-ne-gînditul“ socote¿te a fi „admisibil“.
dacå spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare în orice întruchipare a
lumii: în pomul acesta, în curba acestui deal, în forma norilor. E înså insuficient a vorbi —
în aceste cazuri — de un „spirit“ generic, prezent — ca un temei abstract — în toate. Pentru
a fi eficace, el trebuie så lucreze diferen¡iat de la un lucru la altul, så fie în adecvare cu
fiecare obiect sau fiin¡å a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, så ne reprezentåm spiritul ca
pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a în¡elege mai bine problema unui Dumnezeu
personal…
ieri, spre searå, am urcat pînå la „pîlnia“ de la capåtul nordic al aleii cu plopi. ªtiam cå
Horia Bernea lucreazå acolo ¿i urma så-l iau spre caså. O paradigmå a gestului critic, mi-am
spus: criticul vine, la sfîr¿itul zilei, în preajma artistului ¿i decreteazå cå „e bine“: e un
demiurg înjumåtå¡it, capabil numai de comentariu ¿i, mai ales, expus gre¿elii. La rîndul lui,
artistul e un demiurg înjumåtå¡it. Poate gre¿i ¿i nu se poate întoarce asupra faptei sale cu o
competen¡å obiectivå. Despicarea Creatorului în douå jumåta¡i distincte e, în artå, påcatul
originar.
pentru a descrie, cu un singur cuvînt, ordinea unui peisaj ¿i a lumii create în general,
trebuie så te opre¿ti — cu oarecare uimire — la cuvîntul libertate: el exprimå în chipul cel
mai potrivit calitatea naturii de a fi „perfectå“, fårå a fi „sistematicå“. Libertatea e materia
primå a lumii ¿i efectul global al spectacolului ei.
saint-Just, 29 noiembrie 1792: „Un peuple qui n’est pas heureux n’a point de patrie; il
n’aime rien; si vous voulez fonder une république, vous devez vous occuper de tirer le
peuple d’un état d’incertitude et de misère qui le corrompt. Si vous voulez fonder une
république, faites en sorte que le peuple ait le courage d’être vertueux.“
nimic nu ilustreazå mai bine atributul splendorii decît un deal împådurit, toamna,
cînd totul intrå în marea derivå a brunurilor. Primåvara e a jubila¡iei, vara, a unei omogene
deplinåtå¡i, iarna — a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevåratå nu e de
întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însoritå. Moartea vegetalå debuteazå cu o
cutremuråtoare sårbåtoare. ªi e de în¡eles cå anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul
acesta, în care sfîr¿itul ¿i slava se întrepåtrund. ¥ntregul mister al credin¡ei îmi pare a porni
de aici: de la intui¡ia mor¡ii ca glorie. ªi ca prag al unei nesfîr¿ite diferen¡ieri. Toamna,
fiecare specie încheie altfel ¿i fiecare individ vegetal se singularizeazå într-o culoare
proprie. ¥n aceastå diversificare extaticå a particularului stå splendoarea spectacolului
autumnal ¿i, poate, a destinelor noastre postume… („ªtiu, vom muri, dar cîtå splendoare!“)
soarele de toamnå e o metaforå mai adecvatå a cunoa¿terii decît soarele estival, care
poate duce cåldura pînå la fierbin¡ealå ¿i disolu¡ie. „Cåldura“ spiritului nu trebuie nici så
topeascå, nici så exalte lucrurile: trebuie så le mîngîie.
de departe, pe locul vechiului conac, våd o aglomera¡ie neverosimilå de flori
policrome: o oazå våratecå, în mijlocul unei toamne deja de¿ertice. Må apropii ¿i constat,
siderat, cå am dinainte un spectaculos trucaj: e vorba de un uria¿ buchet de plante uscate.
Dar ce diferen¡iere a uscåciunii! La unele încå subzistå flori pergamentoase, ciulini vine¡ii,
pufuri cu nuan¡e albastre. Tot fastul de-acum cîteva luni e prezent, dar într-o variantå
muzealå: o colec¡ie de „figuri de cearå“, care nu sînt, totu¿i, artificiale. Nu trupuri
contrafåcute, ca la Madame Tussaud, ci trupuri conservate, supravie¡uind stins, sub o
friabilå pojghi¡å de atemporalitate.
ceea ce dl Dragomir încerca så ne spunå, în fond, de-a lungul întîlnirilor noastre, era
cå actul gîndirii trebuie så înceapå prin a lua în serios o platitudine. Nici o platitudine nu e
platitudine în ea înså¿i, ci e platitudine prin pasivitatea noastrå mentalå, prin somnolen¡a
noastrå. A începe de la o platitudine e totuna cu a începe fårå o idee proprie. Cei care au
prea repede, de la bun început, idei, nu ajung, mai niciodatå, så gîndeascå. Cheia
demarajului speculativ optim: a nu avea idei. A le ob¡ine.
pe drumul care urcå dinspre sat spre costi¿å (¿i, mai departe, peste dealurile de la
apus) am, într-un anumit punct, sentimentul cå merg pe un hotar foarte sub¡ire. ¥ntr-adevår,
spre dreapta våd, la orizont, un peisaj de iarnå caracteristic, bruegelian, decupat într-o
translucidå råcealå. ¥n stînga, spre Scor¡eni, orizontul e, dimpotrivå, aråmiu, senin, ca un
crepuscul autumnal. Tulburåtoare e simultaneitatea celor douå priveli¿ti, din punctul în care
må aflu. A¿a trebuie så se vadå lumea, cu frigul ¿i cu cåldura ei, cu binele ¿i cu råul ei, din
perspectiva Creatorului. Pentru a o în¡elege, trebuie så cau¡i aceea¿i perspectivå: så te
instalezi în punctul simultaneitå¡ii, adicå în loja lui Dumnezeu.
ieri, prima ninsoare, scurtå, ineficace, ca gheara unei pisici albe, zvîrlitå fulgeråtor în
aer.
în contre-jour, deasupra terenului proaspåt arat (cu ni¿te brazde enorme, barbare,
preistorice), se våd nenumårate fire de påianjen: un nåvod diafan, pre¡ios, care î¿i decoreazå
prada, înainte de a o capta. Contrastul dintre spinarea solzoaså a påmîntului ¿i inefabilul
påienjeni¿ului e ame¡itor: ca o dantelå aruncatå peste un dinozaur.
din scrisoarea cåtre doamna G. C.: „Vå doresc så vå ridica¡i deasupra virtu¡ilor
dumneavoastrå, deasupra consecven¡ei, deasupra exigen¡elor ve¿nic neadormite, deasupra a
tot ceea ce a fost, pînå acum, con¡inutul dumneavoastrå de via¡å: în sine, virtu¡ile pot
sus¡ine un suflet, dar îl pot ¿i bloca. Drama zilnicå nu e fåcutå din virtu¡i ¿i vicii, ci dintr-o
substan¡å promiscuå, în cuprinsul cåreia binele poate ucide ¿i råul poate mîntui. Virtutea —
dacå existå — e una singurå: plasticitatea. Nu versatilitatea, nu inconsisten¡a, nu
oportunismul, dar plasticitatea: adicå puterea de a reac¡iona infinit diferen¡iat la infinita
diferen¡iere a împrejurårilor, puterea de a tråi nu aplicînd criterii gata-fåcute, ci descoperind
criterii. Cu alte cuvinte, puterea de a fi nou clipå de clipå. Fårå plasticitate, vie¡ile noastre
devin un simplu prilej de a tezauriza e¿ecuri. E¿ecul nu trebuie tezaurizat; el nu trebuie låsat
så înghe¡e într-un „stop-cadru“ destråmåtor. Nu „clipå, opre¿te-te!“, ci „clipå, treci, ca så o
pot lua de la capåt!“ — iatå regula dupå care cred cå vom fi judeca¡i. ¥ntr-o poveste
orientalå se vorbe¿te despre un bogåta¿ avar care a fost pedepsit så nu mai poatå scåpa
niciodatå de încål¡årile sale rupte, pentru cå nu le-a aruncat la timp. Trebuie så ne
schimbåm, la timp, încål¡årile, så nu ne ata¿åm, cu încåpå¡înare, de ceea ce, uneori, pare
proprietatea noastrå cea mai intimå, dacå nu chiar însu¿i destinul nostru.
Tot în Orient, în Extremul-Orient, se spune cå semnul în¡elepciunii e capacitatea de a
cålåri un tigru, de a domina, a¿adar, sålbåticia sor¡ii. Dar la noi, de Florii, în¡elepciunea are
un chip mai umil: ea e puterea de a cålåri un mågar. Po¡i intra pe calea regalå instalat pe tot
ce e mai precar, mai „prost“, mai ignobil. Våzduhul poate cålåri pe lut…
din scrierile lui Tadeu Hâjdeu: „Fi¡i cinsti¡i fårå a urmåri så stråluci¡i prin cinste.“
(Spre ¡inere de minte, celor trei fii ai mei.) E un avertisment împotriva ostenta¡iei, dar e mai
mult decît atît: un segment de eticå „orientalå“ — a ob¡ine fårå så dore¿ti, a ¡inti fårå så
oche¿ti, a gåsi fårå så fi cåutat cu îndîrjire. ¥n limitele acestei etici, cine urmåre¿te så
stråluceascå prin cinste e necinstit. Alt pasaj: „¥ndeplini¡i-vå îndatoririle cu fidelitate ¿i zel,
dar totodatå cu modera¡ie. Orice exagerare dåuneazå, chiar dacå e în bine“. Sau, în acela¿i
spirit: „Nu vå îndepårta¡i cîtu¿i de pu¡in de litera legii, dar så nu uita¡i cå pînå ¿i cea mai
corectå pedeapså i se pare injustå celui asupra cåruia este aplicatå.“ Orice rigori normative,
oricît de elaborate, oricît de nobile, sînt sub nivelul eticii lui Tadeu.
gîndul suprem pe care-l putem gîndi e Dumnezeu. Dar e limpede cå nu-l putem gîndi
pînå la capåt. Existå o dispropor¡ie uria¿å între înzestrarea noastrå curentå ¿i anvergura
acestui gînd. Miraculos e pînå ¿i faptul cå realizåm aceastå dispropor¡ie. A¿a stînd lucrurile,
îmi pot imagina patru solu¡ii posibile în rela¡ia noastrå (mentalå) cu Dumnezeu:
I ¥ntrucît Dumnezeu nu îmi e dat ca atare de experien¡å ¿i scapå, în egalå måsurå,
cuprinderii mele intelectuale, e inutil så-l iau în discu¡ie. Fac, deci, abstrac¡ie de ipoteza
existen¡ei lui, ca de o ipotezå cu care nu pot lucra. Refuz så manipulez imponderabile ¿i så
construiesc pe inefabil. Corect este så må ocup strict de ceea ce cade sub inciden¡a puterilor
mele reale.
Solu¡ia aceasta nu e, propriu-zis, atee. Ea nu exclude existen¡a lui Dumnezeu. Se
mul¡ume¿te doar så nu o includå, invocînd „onestitatea“, „bunul-sim¡“, „sim¡ul måsurii“, pe
scurt, un soi de umilitate ra¡ionalistå, care nu aspirå la performan¡e imposibile. E solu¡ia
intelectualului „luminat“, a filozofului „realist“, care „î¿i cunoa¿te limitele“ ¿i nu în¡elege
så ¿i le depå¿eascå.
II ¥ntrucît Dumnezeu se refuzå facultå¡ilor mele cognitive, consimt så må raportez la
el numai ¿i numai pe calea credin¡ei. La ce bun så atac mental o temå care transcende
mentalul? Må resemnez în postura credinciosului care råspunde tuturor întrebårilor printr-un
citat din textele revelate. Nu analizez, nu interpretez; în definitiv, nu gîndesc. Cåci risc så
gre¿esc ori de cîte ori abordez cu puterile mele mårginite un domeniu prin defini¡ie
nemårginit.
E solu¡ia pietismului curent, care ¿i-a inventat maxima: „Crede ¿i nu cerceta!“.
¥n¡eleaså în acest context, credin¡a e purå pasivitate, abdicare de la inteligen¡å, livrare de
sine dinaintea unui adevår resim¡it ca prestigios tocmai întrucît e nedemonstrabil.
III Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecatå lene¿å, dacå nu o declara¡ie de
prostie. Dumnezeu e, într-adevår, gîndul cel mai greu de gîndit, dar El nu e de negîndit.
Dacå sînt alcåtuit „dupå chipul ¿i asemånarea Lui“, atunci trebuie så dispun de capacitatea
de a-L cunoa¿te. Dacå pot så-L concep, trebuie så-L ¿i în¡eleg. Intelectul e un dar
dumnezeiesc care, bine antrenat, poate lumina orice mister, chiar ¿i misterul suprem. De
fapt, nu existå mister, ci doar secret, teritoriu camuflat, încå nedezvåluit, dacå nu chiar
ascuns în mod inten¡ionat, pentru a nu sminti min¡ile ¿ubrede. Con¡inutul credin¡ei poate
înså deveni con¡inut al unei „¿tiin¡e“, fie la sfîr¿itul unui intens efort individual, fie, måcar,
la sfîr¿itul unui efort treptat, colectiv, care se acumuleazå în „tradi¡ie“.
Aceasta este, într-o variantå schematicå, fire¿te, solu¡ia tuturor ezoterismelor, de la
cele de rang inferior (teosofia modernå) la cele subtile (tip Guénon). Ele etaleazå, cu nuan¡e
felurite, un tenace optimism gnoseologic, o nesfîr¿itå, lucifericå, încredere în capacitå¡ile
aparatului nostru de cunoa¿tere ¿i, nu în ultimul rînd, un impetuos (chiar dacå disimulat)
orgoliu. Paradoxul ezoterismului constå, îndeob¿te, în faptul cå, vorbind mereu despre
„adevåruri ascunse“ (distincte de cele „exoterice“), el culmineazå într-un amplu efort de
divulgare, de aducere a „ascunsului“ în „vileag“.
IV Creatorul e, într-adevår, o mårime fårå comunå måsurå cu creatura. Nu pot spera så
acopår integral sfera Fiin¡ei supreme. Dar e tot atît de evident cå nu ¿tiu a priori cît de
departe pot merge în încercarea mea de a må apropia de Ea. Desigur, numai Dumnezeu se
poate cunoa¿te pe Sine. Dar dacå am, in intimo meo, o såmîn¡å de divinitate, Dumnezeu se
poate reflecta în ea, cunoscîndu-Se astfel pe Sine, în propria Sa oglindire. Dumnezeu nu ni
se comunicå pentru a råmîne inabordabil. El e, prin defini¡ie, o instan¡å solicitantå,
provocatoare, absorbantå. Iar inteligen¡a nu e o facultate mai pu¡in nobilå decît afectul, sau
smerenia, sau decît oricare alte facultå¡i omene¿ti. Tensiunea activå spre Dumnezeu ¡ine de
statutul ontologic al creaturii. Mi se cere, deci, så nu uit cå am de a face cu un dat infinit (¿i,
ca atare, de neposedat), dar så må situez fa¡å de el în postura efortului plin de speran¡å:
så-mi valorific maximal capacitå¡ile, pentru a må apropia de Dumnezeu cît mai mult cu
putin¡å. Pe scurt, e vorba a lua imposibilul ca ¡intå, ¿tiind cå e imposibil: a gîndi la limita
puterilor tale de gîndire, a încerca så pricepi la limita puterilor tale de pricepere. A fi într-o
harnicå ofensivå, fårå iluzii, dar plin de încredere. Efortul ¿i îndråzneala sînt
comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de con¿tiin¡a
perpetuå a transcenden¡ei Sale. Efort ¿i îndråznealå, fårå con¿tiin¡a transcenden¡ei divine —
duc la suficien¡å gnoseologicå, sau la juvenile exaltåri prometeice. Con¿tiin¡a
transcenden¡ei divine, fårå exigen¡a efortului ¿i a îndråznelii — duce la agnosticism
sumbru, la pietism obscurantist.
¥n fond, problema se pune la fel în plan ascetic ¿i etic: Dumnezeu îmi cere mereu o
performan¡å care må depå¿e¿te (vezi predica de pe munte). Orice credincios ¿tie cå nu va fi
niciodatå — în planul virtu¡ii — la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gînde¿te så abdice de la
efortul ascetic, sub cuvînt cå, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desåvîr¿ire, ¿tiind
bine cå n-o voi dobîndi. La fel, trebuie så aspir ofensiv la cunoa¿tere, ¿tiind bine cå n-o pot
de¡ine. Vom fi måsura¡i cu måsura aspira¡iei noastre ¿i nu cu aceea a realizårii ei. Dacå n-ar
fi a¿a, nimeni dintre noi nu s-ar mîntui.
ªi, de altfel, nu constå credin¡a tocmai în miza pe imposibil ¿i în încredin¡area cå nu
faci nimic neasistat? Cå, prin urmare, dat fiind ajutorul neîntrerupt care ¡i se acordå, po¡i
avea o ¿anså pînå ¿i în cele mai utopice întreprinderi?
Dintre cele patru solu¡ii, cea mai tristå e prima. Ea e un mod de a opta pentru
accesoriu, de teamå cå pentru cele esen¡iale n-ai instrumentar. Nenumårate pierderi de
energie intelectualå se datoreazå difuziunii, în ultimele veacuri, a unei mentalitå¡i de
abandon cognitiv, de pruden¡å vulgarå care î¿i ia, pe deasupra, aerele inteligen¡ei eficiente.
Teama de risc, sau de ridicol, adormirea sim¡ului metafizic, sleirea intelectului ¿i
mediocritatea vie¡ii sînt, toate, fenomene colaterale ale acestei mentalitå¡i.
Solu¡ia a doua e, în chip explicabil, solu¡ia preferatå de Bisericå, de teama solu¡iei a
treia. Ea pare potrivitå cu masa credincio¿ilor care trebuie feritå mai curînd de excesul
orgoliului, decît de acela al umilitå¡ii. Nu e mai pu¡in adevårat cå solu¡ia a doua e
responsabilå, mai ales în zona ortodoxå, de o anumitå delåsare intelectualå, de stereotipia
råspunsurilor, de blocarea angajårii cognitive în favoarea „tråirilor“ vagi, incapabile så se
exprime ¿i så iradieze.
Solu¡ia a treia e primejdia latentå a spiritului apusean, pe linia scolasticå, de la Anselm
de Canterbury la Teilhard de Chardin. (Nu întîmplåtor Guénon citeazå abundent din
scolastici.)
Cea mai adecvatå îmi apare solu¡ia a patra, cu condi¡ia så se gåseascå, aståzi, destui
intelectuali credincio¿i ¿i îndråzne¡i care så-¿i asume pariul ei.
toamna — un episod de mineralitate al lumii vegetale. ºesutul plantei devine cornos,
ies la suprafa¡å structurile osoase, de substrat, ale pådurii, culorile imitå gama pietrelor
pre¡ioase: o pregustare a Ierusalimului cristalin din Apocalipså?
scriitorul de azi, la Tescani: nu iese decît cu greu din camerå, nu prive¿te în jur decît
constrîns ¿i plictisit. „Bun — î¡i spui — n-are sentimentul naturii. E, probabil, o fire
livrescå.“ Dar î¡i intrå în camerå ¿i n-are nici cea mai micå pornire så-¡i råsfoiascå prin
cår¡i. Intri la el în camerå ¿i nu vezi nici o carte. Doar hîrtie de scris ¿i pixuri. A¿adar, nici
naturå, nici cår¡i. Ce atunci? Experien¡a ora¿ului ¿i tribula¡iile Eului propriu. Autoscopie ¿i
anecdoticå. Citadinism ¿i intimism. Ambele, în variantå minorå, fårå problematicå, fårå
abis. O exhibi¡ie de „ståri“ ¿i metafore.
a-¡i låsa, la moarte, sufletul lui Dumnezeu. A-L trece, primul, pe lista
mo¿tenitorilor…
în pådure, printre frunzele uscate de sub pomi — o puzderie de ciuperci înalte, cu
pålårie amplå, plinå de pete dispuse concentric. La atingere, dezvåluie o carna¡ie elasticå,
spongioaså, din spe¡a cauciucului: un amestec straniu de suple¡e ¿i geometrie. E sigur cå
sînt otråvitoare. Spre deosebire de cele comestibile, se våd de departe, drepte, atrågåtoare,
aproape impozante. Cîte trepte posibile ale comentariului pot deriva din aburul toxinei lor?
Iatå, mai întîi, comentariul de primå instan¡å, alegoric ¿i moralizator: ciupercile
otråvite se våd mai u¿or, sînt mai spectaculoase decît cele utile. Tot astfel, viciul e mai
atrågåtor decît virtutea. Prezen¡a viciului e orgolioaså, a virtu¡ii — smeritå. Råul e agresiv,
la vedere, la îndemînå: sare în ochi. Binele e ascuns, discret, î¡i laså libertatea de a alege. Un
mic pas mai departe: råul e la suprafa¡å, e suprafa¡å; binele e de adîncime, de substrat:
temeiul care nu se vede, fa¡å de accidentele care se våd. Mai departe: existå un dozaj
cosmologic al calitå¡ilor: comestibilul e adumbrit prin umilitatea aspectului, veninosul e
compensat prin frumuse¡e. O existen¡å individualå nu poate cumula toate virtu¡ile. Nimic
din ceea ce este creat nu poate fi perfect în mod omogen. Desåvîr¿irea formei e minatå de
pecabilitatea substan¡ei. Invers, impecabilitatea substan¡ei e adumbritå de precaritatea
formei.
Din unghi cre¿tin: Dumnezeu îngåduie chiar ¿i otråvii så se integreze armonic în
lumea vizibilå. (Tolereazå El mai u¿or råul decît urîtul?) Scandalul otråvii e astîmpårat prin
gra¡ia înfå¡i¿årii. ¥n lumea lui Dumnezeu, råul e camuflat, integrat unor ansambluri care îl
voaleazå. De aici — pe de altå parte — aspectul de capcanå al råului. La prima vedere, ceea
ce îl distinge e cordialitatea (în contrast cu paloarea neangajantå a binelui).
Mai departe: ¿i ciupercile comestibile ¿i cele otråvitoare sînt ciuperci; apar¡in aceleia¿i
specii. Cu alte cuvinte, între ele nu e diferen¡å de naturå. Cresc în întuneric ¿i umezealå (sînt
„lunare“ ar zice Rudolf Steiner), apar dupå ploaie ¿i se înscriu, toate, în aceea¿i schemå
morfologicå. Congeneritatea binelui ¿i råului. Existå un fond adînc, în teritoriul cåruia ele
comunicå: sînt deriva¡ii ale aceleia¿i energii. Hegel ar vorbi despre omogenitatea ra¡ionalå a
lumii. Cei vechi, despre coincidentia oppositorum. Poezia ¿i o anumitå metafizicå ar exalta
continuitatea dintre moarte ¿i frumuse¡e.
„mofturi“ la Tescani:
— Semeni cu Balzac.
— Må simt Honoré.
p.-J. Toulet: „Il n’y a rien de plus détestable que les juifs, sinon les antisémites.“
spiritul trebuie så se îngrijoreze cînd nu se mai recolteazå pe sine decît din cår¡i.
culturå sau politicå? Nu ¿tiu. Dar, dacå se poate, nu culturå cu orice pre¡ ¿i nu
politicå cu orice pre¡. Nici a fi cuminte, nici a te råzvråti n-au sens, dacå trebuie så le ob¡ii
pierzîndu-¡i sufletul.
pînå la un punct, credin¡a ¿i necredin¡a sînt douå specii ale îndoielii. Deosebirea este
cå, în vreme ce necredinciosul pune la îndoialå existen¡a lui Dumnezeu, credinciosul pune
la îndoialå inexisten¡a Lui.
în genera¡ia noastrå, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis så fie.
cea mai adecvatå expresie scriså a efortului spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru
cå fragmentul singur, numai el, respectå procedura intimå a gîndirii. Gîndim intermitent:
intermitent la propriu, datå fiind incapacitatea noastrå structuralå de a påstra în act
reflexivitatea (pe o unicå temå) dincolo de intervalul cîtorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv,
consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: existå clipe ale
în¡elegerii, înconjurate de un zumzet tatonant care nu e decît a¿teptarea activå a acelor
clipe.) Dar gîndim intermitent ¿i în alt sens: gîndim cu un aparat finit infinitatea fiecårui
gînd. A fi creaturå înseamnå a fi fragment. Noi nu sîntem Logos-ul însu¿i (aci, ¿i cu sensul
de „discurs“): sîntem particule de Logos, såla¿uri temporare ale lui. De aceea, pînå ¿i
în¡elepciunea, cînd ne e datå, ne e datå nu sub forma continuå a discursului, ci sub aceea
momentanå, a revela¡iei. Iluminarea este — peste tot unde se vorbe¿te de ea — un apogeu al
instantaneitå¡ii, un plonjeu scurt în ozonul unei lumi în care, dacå am zåbovi mai mult,
ne-am sufoca. Intermiten¡a nu e, a¿adar, numai condi¡ia gîndirii, dar ¿i igiena ei, ritmul ei
real în planul omenescului.
Transformarea sondajelor noastre instantanee în discursivitate sistematicå e o
prezum¡ie ¿i un artificiu. O prezum¡ie, cåci pretinde a acoperi întregul printr-o metodå
progresivå, printr-o desfå¿urare logicå de naturå så falsifice felul de a fi al întregului.
¥ntregul e trans-logic ¿i nesistematic: nu e o ma¿inårie cu repeti¡ie, ci o vietate
imprevizibilå. Coeren¡a lumii (våzute ¿i nevåzute) e de altå naturå decît coeren¡a unui
sistem. Prezum¡ia noastrå e, spuneam, dublatå de artificiu: a scrie un text lung, articulat,
construit, demonstrativ, e a da gîndului o amplitudine pe care, originar, în mediul na¿terii
lui, nu o are. Oricine a scris o carte „normalå“ ¿tie — ¿i dacå e sincer o mårturise¿te — de
cîte ori a fost silit så inventeze simetrii, secven¡e logice, „consecven¡e“, numai ¿i numai
pentru a da edificiului o stabilitate formalå, fårå acoperire deplinå în adevår. Hårnicia ¿i
sim¡ul arhitectonic sînt, desigur, calitå¡i importante ale unui scriitor. Dar ele implicå ¿i
riscul de a dezechilibra propor¡ia justå dintre ceea ce e gîndit ¿i ceea ce e scris. Scrisul
sfîr¿e¿te prin a fi o punere în scenå a gîndului: îl dilatå, îl ornamenteazå, îl exploateazå ca
pe o materie primå: fraza prolifereazå, obezå, peste un con¡inut de gîndire care, redus la el
însu¿i, s-ar låsa comprimat în cîteva paragrafe. ¥n definitiv, toate marile cår¡i, toate marile
construc¡ii speculative sînt rezumabile, reductibile la fragment.
discursul teologic nu se sus¡ine decît ca fragment, ca insulå de discurs pe apa fårå
margini a tåcerii dumnezeie¿ti.
fragmentul nu î¡i îngåduie så spui decît ceea ce, la un moment dat, se spune în tine
fårå adaosul superfetatoriu al ingeniozitå¡ii proprii. Fragmentul e onestitatea supremå a
discursului.
Fragmentul e sortit så „deconstruiascå“ supersti¡ia cår¡ii, a Cår¡ii de autor, a „lucrårii“
care se elaboreazå luîndu-se pe sine ca ¡el, în uitarea treptatå a întrebårii vii din care s-a
nåscut. A Cår¡ii care î¿i inhibå, la început, autorul prin prestigiul ei academic, pentru a-¿i
inhiba, cînd e încheiatå, cititorul, prin aerul ei sibilinic, atletic, muzeal. Fragmentele nu se
nasc pentru a constitui o „operå“, ci pentru a învålui concentric o obsesie.
lucrul cel mai grav care i se poate întîmpla unui om tînår este så fie lipsit de
capacitatea de a admira.
secretul vitalitå¡ii (dupå J. R.): a nu face decît ceea ce are acoperire într-o acutå poftå
de a face. Biologia se rezolvå, igienic, într-o simplå curå¡enie a poftei. A nu te screme!
nimic nu e mai trist decît så vezi un om de culturå vorbind de institu¡ii mai mult decît
de persoane. Cultura e aten¡ie la persoanå, fascina¡ie a unicatului. Cum poate, de pildå, un
critic literar så pretindå cå salveazå (sau face posibilå) „institu¡ia“ literaturii, dacå un
scriitor, unul singur, e martirizat sub ochii lui? Cum så salvezi literatura, dacå Eminescu e
interzis? Literatura e suma unor combatan¡i singuratici ¿i de neînlocuit, nu o armatå în mar¿
cu solda¡i inter¿anjabili. Nu „lup¡i“ pentru „culturå“, ci pentru cutare om de culturå. Nu
pentru „poezie“, ci pentru un poet anume. Nu pentru „valori“, ci pentru o valoare
individualå datå. Dacå e¿ti eficace la nivelul cazului, se va înviora ¿i institu¡ia. Dacå nu, ea
va deveni o abstrac¡iune, un concept uscat, la adåpostul cåruia po¡i vegeta solemn, înso¡it de
oricîte demisii…
ceva foarte vechi, care se manifestå ca ceva foarte proaspåt: iatå gloria oricårei
priveli¿ti!
„mofturi“ la Tescani:
— Femeia e un drog.
— Da. E stupefiantå. (Mircea I.: „Nu degeaba îi spune fran¡uzul: la femme!“)
„lista Otto“ (septembrie 1940, retipåritå, cu completåri, în 1942): cår¡ile retrase din
vînzare de editorii francezi — în anii ocupa¡iei germane. ¥n „preambul“, motiva¡ia: editorii
sînt „dornici så contribuie la crearea unei atmosfere mai sånåtoase“ ¿i a „condi¡iilor
necesare unei aprecieri mai juste ¿i mai obiective a problemelor europene“. E vorba de cår¡i
„care otråvesc opinia publicå prin spiritul lor mincinos ¿i tenden¡ios“. „Otråvitorii“ sînt
refugia¡ii politici ¿i scriitorii evrei. Lista cuprinde: a) traduceri din autorii englezi (excep¡ie:
lucrårile clasice) ¿i polonezi; b) cår¡ile autorilor evrei (excep¡ie: lucrårile ¿tiin¡ifice); c)
biografiile consacrate unor evrei (chiar dacå sînt scrise de arieni).
Din autorii interzi¿i: Léon Blum, Léon Daudet (!), Louis Réau (Autriche), Henri Berr,
Maurice Dekobra (!), Nostradamus, Pierre Loti, Hitler (Mein Kampf !!), Charles Maurras,
Freud, Georges Duhamel, Panait Istrati, Einstein, Jules Verne (!), Karl Barth, H. G. Wells,
Chesterton, Claudel, Gide, Denis de Rougemont, Jean Rostand, Simion Mehedin¡i (Le pays
et le peuple roumain), Seton-Watson (Histoire des Roumains). C. G. Jung, C. Kerneiz
(Astrologie, Hatha Yoga etc.!) etc.
Ce dezordine în efortul „sistematizator“ al cenzurii!
la marginea pådurii, aproape nici un pom nu mai are frunze. Tot ce era ve¿mînt a
cåzut, a devenit covor. Rezultatul nu e lipsit de un anumit erotism morbid: pådurea pare o
colec¡ie de nuduri spectrale a¿ezate pe purpurå. Ici-colo cîteva excep¡ii: arbori care ¿i-au
conservat fragmente de frunzi¿ verde, sub un fel de etole de puf de¿irate. Au o cochetårie
fanatå, u¿or fantasmagoricå. A¿ vrea så le ¿tiu numele ¿i nu e prima datå cînd îmi regret
lacunele botanice. Nu e vorba numai de faptul cå, fårå nume, nu pot identifica ¿i cataloga.
Dar, într-un fel, nu pot în¡elege ¿i nu må pot bucura deplin de ceea ce våd. Nu po¡i intra în
dialog cu un obiect fårå nume.
Comentariul e ¿i el un fel de a numi. ªi îmi dau seama cå, oricît de frumoase au fost
lucrurile pe care le-am våzut aici în lunile din urmå, numai faptul de a le fi comentat le
asigurå, în sufletul meu, statutul unor bucurii întregi. Rostul omului creat nu e så aibå — în
mijlocul lumii — senza¡ii mute, emo¡ii informe, ci så dea nume lucrurilor, adicå så
regåseascå, în ele, stratul Cuvîntului.
sînt momente cînd suprafa¡a cerului înnorat seamånå cu suprafa¡a lunii: pete, cratere,
crevase. Ca ¿i cînd o lunå imenså ar trece pe deasupra cre¿tetului nostru, încet ¿i periculos
de aproape…
¿estov, în Athène et Jerusalem, leagå direct påcatul stråmo¿esc de tema cunoa¿terii.
Påcatul e pofta de a ¿ti, forma cea mai vinovatå a concupiscen¡ei. „Dacå vei mu¿ca din
fructul acestui pom, vei muri“ — spune Domnul. „Dimpotrivå, vei fi ca un Dumnezeu“,
spune ¿arpele. A¿adar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cunoa¿terea înseamnå
moarte. Numai cå ceea ce ªestov nume¿te în¡elepciune de tip „atenian“ pare så prefere
punctul de vedere al ¿arpelui. Ca ¿i cum nu ¿arpele ar fi marele în¿elåtor, ci Dumnezeu.
Scolastica, filosofia modernå, ¿tiin¡ele repetå, dupå ªestov, gestul påcåtos al lui Adam: toate
cultivå euforia cunoa¿terii.
¥n litera sa, textul biblic (cel din Genezå) pare så-i dea dreptate lui ªestov. Dar avem
dreptul så fim atît de literali¿ti? Avem dreptul så anatemizåm cunoa¿terea ¿i facultå¡ile
noastre de cunoa¿tere pînå a le socoti manipulate ab initio ¿i integral de demon? Poate
Atot¿tiutorul så urascå ¿tiin¡a? ªi poate Logosul så blesteme ra¡iunea? (ªestov dispre¡uie¿te,
între altele, obsesia „atenianå“ a principiului contradic¡iei. Dar nu recurge Isus cu strålucire
la el în episodul relatat în Evanghelia dupå Matei, capitolul XII, versetele 25–28?)
¥n realitate nu de cunoa¿tere în genere e vorba în textul biblic ¿i nici de vinovå¡ia ei de
principiu. Ceea ce rezultå din pasajul în discu¡ie este mai curînd cå singurul lucru riscant din
Paradis este cunoa¿terea. Din to¡i pomii po¡i gusta fårå grijå, numai din cel al cunoa¿terii
nu. Pentru a gusta, fårå pericol, din acesta din urmå, trebuie så ai îngåduin¡a lui Dumnezeu,
controlul lui. Cîtå vreme nu ai acordul divin, contactul cu fructul cunoa¿terii e uciga¿. Cu
alte cuvinte, cunoa¿terea nu e legitimå, decît dacå ¡ine cont de Dumnezeu. Dimpotrivå,
cunoa¿terea autonomå, „liberå“, profanå e vinovatå ¿i, ca atare, mortalå. Nu existå
cunoa¿tere valabilå fårå Dumnezeu — asta aflåm din Genezå. Påcatul e tentativa creaturii
de a cultiva cunoa¿terea independent de autoritatea Creatorului. De aceea, acest påcat nici
nu poate fi råscumpårat decît prin gestul, de o divinå vehemen¡å, al ¥ntrupårii. Cåci în
întrupare Dumnezeu ¿terge intervalul dintre cunoa¿tere ¿i propria Sa fiin¡å. Spre a aråta cît
de intimå e legåtura dintre cunoa¿tere ¿i prezen¡a Sa, pedagogul suprem se aratå lumii ca
înså¿i fiin¡a cunoa¿terii. Cunoa¿terea devine o persoanå. ªi Persoana aceasta spune, pentru
surzii ¿i sminti¡ii de tot soiul: Eu sînt calea, Eu sînt adevårul, Eu sînt via¡a. Numai prin mine
accesul la cunoa¿tere e råsplåtit prin adevår ¿i via¡å. Fårå de mine cunoa¿terea duce la
eroare ¿i moarte. Voi muri, prin Fiul meu, moartea voastrå, ca voi så nu mai muri¡i de ea.
Iar cine nu va pricepe nici acum cå nu existå adevår în afara Mea, cine, våzînd cu ochii
trupe¿ti cå Eu ¿i Adevårul sîntem una, va continua så umble dupå o cunoa¿tere goalå de
mine („sînt gol!“ — descoperise Adam prin cunoa¿terea sa „liberå“), acela nu mai poate fi
iertat: påcåtuie¿te împotriva Duhului Sfînt ¿i nu se poate a¿tepta decît la „plîngerea ¿i
scrî¿nirea din¡ilor“, în „întunericul cel mai dinafarå“. Eucharistia, ca împårtå¿ire cu trupul
lui Dumnezeu, e singurul fel potrivit de a mu¿ca din Adevår ¿i de a råscumpåra astfel
mu¿cåtura gre¿itå a påcatului originar.
ªestov nu are, prin urmare, dreptate: nu e vinovat faptul în sine de a dori så cuno¿ti, ci
faptul de a separa cunoa¿terea de Dumnezeu. Påcatul originar constå în a-¡i închipui cå po¡i
¿ti de unul singur, cå po¡i afla adevårul pe cont propriu.
absorbit de calitatea acestui loc, nu m-am ocupat îndeajuns de cantitatea lui. ªi simt
cå un loc nu-¡i apar¡ine pînå nu-i de¡ii propor¡iile. Am început, prin urmare, så-mi numår
pa¿ii ¿i abia asta m-a fåcut så tråiesc robinsonada unei exploråri reale. Am putut constata —
cu ajutorul marcajului dintre ¿oseaua principalå ¿i cea care duce spre conac — cå 1 600 de
pa¿i ai mei fac 1 km. Din poarta conacului pînå la po¿tå sînt cam 2 600 de pa¿i. Pînå pu¡in
dincolo de intersec¡ia Flore¿ti – Sånduleni: 3 000 de pa¿i. Dus-întors, cca 3,7 km.
Pe drumul spre Române¿ti, pînå la cotul unde îmi întrerup „mar¿ul“ (cînd våd, în zare,
o bisericå) sînt cca 3 400 de pa¿i. Dus-întors, cca 6 800, adicå aproximativ 4 km. Cea mai
lungå plimbare pe care o fac: plopii de jos + urcu¿ prin pådure + ocolul colinei de sus (pe
marginea „gåle¡ii“) + drumul spre costi¿å de-a lungul marginii de pådure + drumul înapoi
prin sat, totul împreunå nu fac mai mult de 4,5 km (7 300 de pa¿i). ¥mi ia cam o orå, o orå
¿i douåzeci de minute (cu pauze).
Subîmpår¡iri: drumul cu plopi de jos (începînd din poartå): cca 900 de pa¿i
(cam 550 m). Din poartå, prin sat (pe lîngå coana Florica) ¿i apoi, pe drum, pînå la
pomul din zare (de lîngå care o iau spre costi¿å): 2 300 de pa¿i (deci aproape 1,5 km). Din
poartå, pe traseul „clasic“: 4 000 de pa¿i pînå la costi¿å (3 200 pînå la vîrful de lîngå fosta
vie, de unde må pot întoarce, pe sub linia de înaltå tensiune, la aleea cu plopi de sus).
Plimbarea serpentinatå din parc (pornind din pragul atelierului): 700– 730 de pa¿i. Douå
ture + urcatul pe dîmb abia dacå fac 1 km. ¥n genere, merg pe jos, în fiecare zi, între patru ¿i
cinci kilometri.
ieri ningea des, sub un cer pîclos, aproape mort. Un non-peisaj. Pînå ¿i verdele, care
încå se percepea sub stratul sub¡ire de zåpadå, pårea murdårit de alb, sufocat, mut. Cîteva
ultime încåpå¡înåri de ro¿u aprins: måce¿ii necule¿i de la marginea „gåle¡ii“ ¿i a „costi¿ei“.
inventar al lumii ilf-petroviene. Lozinci ¿i inscrip¡ii: „Mestecînd cu grijå mîncarea
aju¡i societatea“, „Cauza ajutorårii îneca¡ilor este o cauzå a îneca¡ilor în¿i¿i“, „Vindem bere
numai sindicali¿tilor“, „Aratå ce po¡i, nordule!“ (pe un ¿antier feroviar), „Salut Ligii
Timpului ¿i întemeietorului ei, scumpul tovarå¿ Kerjen¡ev!“, „Jos rutina de pe scena
operei!“ „Nådragi lipse¿te“, „Så reorganizåm via¡a textili¿tilor!“. Firme ¿i asocia¡ii:
„Cooperativa Plugul ¿i ciocanul“ (care fabricå såpun), „Artel de covrigi din Odessa: La
covrigii de Moscova“ (firmå la Stargorod!), „Zakavtopromtorg“, „Pompe funebre: Bine a¡i
venit!“, Organiza¡ia conspirativå „Sabia ¿i plugul“, Artelul me¿te¿ugåresc „Pegasul ¿i
Parnasul“, Restaurantul vegetarian „Så nu furi!“, Atelierele de tîmplårie „Baltazar“, ale
Fortenbrasului de pe lîngå Umslopogas, Tutun „Capetown-ul nostru“, „Tåietorul de lemne
din sud“, Restaurantul cooperativei „Fostul prieten al stomacului“, „Intensivnik“,
„Combinatul alimentar didactic-model al ¿colii de produc¡ie de pe lîngå Academia de arte
spa¡iale din Cernomorsk“. Nume: ¿eful pompierilor Tulumbov, våduva Gri¡a¡ueva, poetul
ªer¿elafamov, sergentul Semion Vasilievici Nebaba, medicul-¿ef Titanu¿kin, Seriojenka
Kastraki, profesoara de francezå Ernestina Iosifovna Poincaré, Lin¡ia Fran¡evna Pferd,
Ghighieni¿vili („care le pricepe pe toate“). Obiecte fundamentale: Primusul „Juvel nr. 1“,
Somiera, Camionul. Reviste: Revista lunarå a vînåtorilor „Gherasim ¿i Mumu“, „Flautul
cooperator“. Stråzi: „O luå pe strada Sovietskaia, ie¿i în Krasnoarmeiskaia (fostå Bol¿aia
Pu¿kinskaia), traverså Kooperativnaia ¿i ajunse din nou pe Sovietskaia (în ora¿ existau douå
stråzi cu numele Sovietskaia). Dupå ce se minunå de acest lucru, tînårul se pomeni pe strada
Evenimentele de pe Lena (fostå Denisovskaia).“ „Bulevardul tinerelor talente“. Situa¡ii:
„Un autocamion pe care era instalatå o locomotivå verde din placaj, de tip S, dådea mereu
cu spatele peste muzican¡i ¿i, în acela¿i timp, din pîntecul locomotivei ie¿eau ¡ipete…“. La
defilarea de 1 Mai: „Ca så le mai treacå timpul, cînd se opreau, oamenii såltau în sus pe
båtrîni ¿i pe activi¿ti. Båtrîneii ¡ipau cu glasuri muiere¿ti. Activi¿tii zburau tåcu¡i, cu fe¡e
grave.“ „Cålåtorii î¿i procuraserå bro¿urica «Magistrale de råsårit» pe a cårei copertå se
vedea o cåmilå care mirosea o ¿inå.“ „M-am nåscut între ciocan ¿i nicovalå — zise el —
vrînd prin asta så arate cå pårin¡ii lui fuseserå fierari“, „Prusis, fost proletar în cîmpul
muncii intelectuale, iar în prezent tejghetar“, „Printr-o decizie specialå a fost decretat
armåsar, de¿i toatå via¡a fusese considerat iapå“ (singurul cal råmas dupå mecanizarea
transporturilor la Vasiuki, care se va dezvolta într-atît, încît i se va spune New Moscova, în
vreme ce Moscova va deveni Old Vasiuki), „La spectacolul «Proorocul Samuil råspunde la
întrebårile publicului» se pun ve¿nic douå întrebåri: «De ce nu se gåse¿te unt la båcånie?»
sau «Dumneata e¿ti evreu?»“. „Nu existå Dumnezeu? Nu existå, råspunde Ostap. A¿adar nu
existå? Atunci, noroc!“, „Un pluton de osta¿i ro¿ii, cu cåciuli, traversa o båltoacå, care
începea lîngå un magazin al Uniunii cooperativelor din Stargorod ¿i se întindea pînå la
clådirea Direc¡iei guberniale a planificårii, al cårei fronton era decorat cu tigri, victorii ¿i
cobre de ipsos.“ Mirosuri: „Dinspre lada de gunoi venea un miros de violete ¿i de ciorbå à la
paysanne“, „Un compatriot se recunoa¿te dupå mirosul înnebunitor de galo¿i pe care-l
råspîndea mantaua lui, confec¡ionatå de Trustul cauciucului.“ Produse: balona¿ul cu ¡ignal
„Dor de ducå“ (pe care e desenatå caricatura lui Chamberlain), taburetovka (rachiu de
taburet), iepure artificial, crenvur¿ti vegetarieni, chiftele de tåi¡ei. Arti¿ti: un scriitor din
grupul „Ugerul de o¡el“, grupul de arti¿ti „Portretistul dialectic“ (din care face parte pictorul
Feofan Muhin, specialist în portrete din ovåz, pår ¿i piuli¡e). Formule: „titanul gîndirii“, „un
trîntor vulcanic“. Prezen¡e române¿ti: Ostap poartå un fular de måtase artificialå, cu motive
române¿ti“, „Gavrilin, care se înflåcårase, rosti cîteva vorbe tari la adresa boierilor români,
iar apoi trecu la Mussolini“, lei române¿ti, opinci moldovene¿ti, gråniceri români.
numai un om credincios poate avea curaj în chip matur, fårå trufie. Cåci numai un om
credincios ¿tie cå nu e niciodatå singur în întreprinderea sa.